otilia cazimir
TRANSCRIPT
Otilia Cazimir
(1894 - 1967)
InteriorMartieÎnserareIulieSub iarba câmpuluiPoza vecheÎn ploaieDin fugăMâţişoriiDe pe-o „bună dimineaţă”Lumini şi umbreAriciul
Interior
Rămâi!... Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi...
Tu ştii că dacă pleci mi-e frică.Aş vrea să-mi spuie cineva pe nume...Mă simt aşa de singură şi mică,De parcă numai noi am fi pe lume.
Prin geamul aburit şi transparent,Se uită-afară florile din glastre,Cu gâtu-ntins spre soarele absent.
Se-ntunecă. Şi focul, prin unghere,Învălmăşeşte pâlpâiri albastreCu umbre nestatornice şi moi.
Ascultă... oare ce se-aude?...Cu haina ruptă, plină de noroi,Cu plete ude,Se uită Toamna în odaieŞi-mi bate-n geam cu degete de ploaie.I-e frig. Şi a simţit, de-afară,Că-n suflet am păstrat un colţ de vară...
Oglinda a cuprind odaia toatăÎn apa-i plumburie şi-ngheţată.- Rămâi!...
Afara ninge cu petaleDe crizanteme artificiale,Şi nu mai trece niminea pe stradă...
În mâna mea întinsă las’ să cadăRisipa albă-a gândurilor tale,Şi ne-om privi, când tu vei fi tăcut,Surprinşi că încă ne iubim ca la-nceput.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
La inceputul paginii
Martie
E-atâta primăvară-n noi, iubite!Şi-n toţi fiorii care tremură-n natură,Şi-n zâmbetul ce-ţi flutură pe gurăSe-mbrăţişează visurile noastre tăinuite...
Ridica-ţi ochii... în adânca strălucireA-ncremenit o horhotă de nor subţireŞi-acum îşi mistuie-n albastru forma finăŞi nu rămâne-n marea de luminăDecât un punct ce-n aer se ridică –Săgetătorul zbor de rândunică.
În iarba crudă-şi joacă umbrele subţiriMlădiţe verzi şi lungi de trandafiri.Pluteşte-n atmosfera liniştităParfumul vag de floare nenflorită –Că liliecii îşi ridică-n soareBoboci mărunti, ciorchine zâmbitoare,Iar din corole albe şi fragileSe-nalţă, greu, parfumul de zabile.
Mi-e sufletul împrăştiat în toată firea...Sub ochii umezi care-mi caută privirea,Se-mbată ca o floare pe tulpinăDe rouă, de parfum şi de lumină.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
La inceputul paginii
Înserare
Un deal cosit... Şi pe şoseaua prinsăDe coasta lui, un car dispare-n fund.Şi sună drumul ca o dobă-ntinsăPe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.Prin nori, apusu-mprăştie uşor Un vag reflex rătăcitor...
Şi-ncet,
Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,Se lasă moi pleoapele-nserării.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
La inceputul paginii
Iulie
De după dealuri arse şi trudite,Înalţă creste albe nori de plumb.S-adună-n iarbă umbre încâlciteŞi, aspru, geme vântul prin porumb.
Câmpia de paragină şi scrumÎntinde braţe lungi de colb în drum,Apoi îşi strânge sufletu-n păduri,Căscând în râpi dogoritoare guri...
Dar norii sterpi coboară-n depărtare,Şi-abia vibrează dincolo de zareUn tunet lung, cu prabuşiri de stâncă...Iar soarele s-arată alb şi mat,
Şi-ntâia rază de lumină pareUn fulger mort, ce rătăceşte încăPe câmpul prăfuit şi resemnat.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
La inceputul paginii
Sub iarba câmpului
Am pus să moară-n umbră, într-o cartePe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,Petale vii şi tinere de flori, -Să-mi mai aduc aminte uneoriDe cei plecaţi departe,De cei ce nu mai sunt.
Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,Într-un târziu, de dorul nimănui,Din cartea veche-mi cade-o floare:
Suntem mereu tot mai puţini sub soare,
Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului...
Din volumul „Poezii”, 1939
La inceputul paginii
Poza veche
Sunt eu, fetiţa asta serioasăCe stă pe-un scăuieş, cuminte,Strângând la piept, cu mâinile-amândouăPăpuşa nouă,De care încă-mi mai aduc aminte?(Avea rochiţă albă, de mătasă.)
Mi-e milă de mânuţa ei,De trupul mic, şi firav, şi puţin:Mi-e milă ca de-un copilaş străinCe-ar fi murit, demult, sub ochii mei...
Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -Oglinzile erau aşa de nalte!O dată doar, în luciul unui geamAm bănuit o clipă chipul meu,Am prins în ochi surâsul celeilalteŞi n-am ştiu că-s eu.
Dar într-o zi am coborât din cuiO cadră-n care nu era nimic –Decât o fată cu priviri căprui.Ca un pisoi prostuţ şi mic,Am cercetat pieziş, cu frică,Vedenia stângace.Am râs: - Săraca, tare-i mititică!A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...Dar mâna care-o căuta pe-a eiA pipăit zadarnic sticla, rama, Şi-nspăimântată am fugit la mama...
Azi, din fetiţa aceea nu mai esteDecât o poză ştearsă şi-o poveste.Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,Mi-a adormit – păpuşa vechePe scauieşul din grădină –În suflet, printre cioburi de lumină.
Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fumCoboară linişte pe suflet şi pe drum,Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vineFetiţa din oglindă,Cum îşi deschide ochii calzi şi viiŞi-mi cere iarăşi râs şi jucării.
Din volumul „Poezii”, 1939
La inceputul paginii
În ploaie
În gara asta nimeni nu coboară,Şi plouă-adânc, pe câmp, pe gară...Un tânăr cu manta de cauciucStă zgribulit la adăpostul unui nuc.
Doar, indolentă şi greoaie,O vacă-şi plimbă visătoareDe-a lungul liniei, în ploaie, Progenitura viitoare.
Din volumul „Poezii”, 1939
La inceputul paginii
Din fugă
Se scaldă soarele în iaz...Un măr sucit de bătrâneţeArunca-n tren cu mere pădureţe,Şi-un cârd de gâşte albe face haz.
S-abat la geam privelişti iuţiDe carţi poştale colorate,Şi-un deal vărgat se scarpină pe spateCu plugul tras de doi caluţi...
Din volumul „Poezii”, 1939
La inceputul paginii
Mâţişorii
A ieşit răchita-n drum.Ce-o mai fi şi asta, oare,Că-i din cap până-n picioareNumai motocei de scrum?...
Cu mlădiţele plecate,Stă pe loc şi se socoate:S-ar întoarce – nu mai poate,S-ar ascunde –N-are unde!
I-e ruşine de copii,Ca din mugurii-auriiI-au ieşit, în loc de flori...Mâţişori!
Din volumul „Baba Iarna intră-n sat”, 1954
La inceputul paginii
De pe-o „bună dimineaţă”
De pe-o „bună dimineaţă”Cu tulpină de cârcel,A sărit un gândăcelCu mustăţile de aţă.
Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,Care-şi poartă fiecareOchelarii pe spinare,Dorm la soare, somnoroşii!
Iar pe-un fir de păpădie,Ce se-nalţă, drept, din iarbă,Suie-un cărăbuş cu barbă,În hăinuţă aurie.
Suie, mândru şi grăbit,Să vestească-n lumea mare:- Preacinstită adunare,Primăvara a sosit!
Din volumul „Baba Iarna intră-n sat”, 1954
Texte culese din Otilia Cazimir, „Versuri”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965
La inceputul paginii
Lumini şi umbre
Ai ochii negri, mincinoşi şi răiFântânile cu ape moarte-ascundPupile negre licărind în fund,Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.
Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvântAşa se zbat copacii în furtună;Ca pentru fugă crengile-şi adună,Dar rădăcina-i leagă de pămînt.
De azi încolo n-am să-l mai iubesc...Dar când îi văd privirile păgâneŞi zâmbetul copilăresc,Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine.
Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;Aşa izvorul ce se-aruncă-n baltă,Se-nvăluie cu mâlul laolaltăŞi-n loc să-i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.
Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,Dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă,Noroiul e lăsat de paşii tăi.
Mi-e faţa împietrită ca o mascăŞi-n ochi lumina-i gata să se stângăChiar diamantului ca să sclipeascăÎi trebuie o rază s-o răsfrângă.
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,Ci totdeauna-i rece şi egalăE ca o floare artificialăPe-o pajişte cu maci arzând în soare.
Când voi pleca, mă vei uita uşorŞi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:Abia o clipă valul călătorPăstrează chipul oglindit în el.
Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,Din ochii sterpi o lacrimă să storcŞi am plecat să nu mă mai întorc,Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.
Ce demon oare mi te-a scos în drum?!De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l ofere-acumTot iadul nostru dulce l-aş alege.
Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buniŞi nu l-am întrebat de unde vinePe floarea de pe marginea de drumN-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;Încremenit în capul scăriiCu zâmbetul uitat în colţul guriiŞi-n ochi, tăişul crud al nepăsării.
Eşti rău. Dar când aud c-o spune altulMă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.Că numai eu în toată lumea astaAm dreptul să te cert şi să te-mpac.
Eu am să plec cu sufletu-mpăcatCă nu las nimănuia moştenireUn suflet greu de ură şi iubireBănuitor şi trist şi-nfrigurat.
M-am resemnat; atât a fost să fie.Mă uit cum cade soarele-n apusŞi-aştept răspunsuri care n-or să vieLa întrebări pe care nu le-am pus.
La inceputul paginii
Ariciul
Aseara, prin gradina amortita,Din tufe de pelin cu frunze miciA aparut in taina un arici, -O mica vietate ghemuita.
Copiii l-au zarit de pe cerdacCum se misca domol pe subt gutui,Si toti au alergat in jurul lui.Iar el a-ncremenit pe loc, posac,Cum il prinsese vremea pe carare, -Ca o pernita sferica in careO fata rea ca sa se joaceA-nfipt o sumedenie de ace.
Am alungat copiii sa se culceSi-n inserarea limpede si dulceCe se lasa din cer incetinel,Am stat acolo singura cu el.
Si ma-ntrebam pe ganduri: Oare, cum A fost faptura-i la- nceput de lume ?Din care veacuri inecate-n fumPorni el oare, ca un scai, la drum,Sa se opreasca-n dreptul meu anume ?Ce vant vrajmas si mohoratCa pe-un macies pitic l-a scuturat,De-a mai ramas dintr-insul doar atat:Un ghem de spini, ostil si speriat ?
O fi avand el oare pui ?Ma-ntreb, desi nu pot pricepe:Cum sug ei fara sa se- ntepeIn ghimpii lui ?...
Cand a simtit ca-i singur doar cu mineSi nici un dusman dinspre casa nu mai vine,A scos cu frica de subt elUn bot timid si mic, ca de catel,Si cu instinctul lui obscurA explorat terenul imprejur.Si-abia ciulindu-si tepile pe spate, -Pe subt petunii grele de parfum,Atras de noapte si singuratateSi-a cautat incet - incet de drum....S-a mai oprit in magheran o dataCa subt indemnul unei tainice porunci,Apoi a disparut pe subt poiata....
Si nu l-am mai vazut de loc, de-atunci.
Otilia Cazimir
(1894 - 1967)
InteriorMartieÎnserareIulieSub iarba câmpuluiPoza vecheÎn ploaieDin fugăMâţişoriiDe pe-o „bună dimineaţă”Lumini şi umbreAriciul
Interior
Rămâi!... Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi...
Tu ştii că dacă pleci mi-e frică.Aş vrea să-mi spuie cineva pe nume...Mă simt aşa de singură şi mică,De parcă numai noi am fi pe lume.
Prin geamul aburit şi transparent,Se uită-afară florile din glastre,Cu gâtu-ntins spre soarele absent.
Se-ntunecă. Şi focul, prin unghere,Învălmăşeşte pâlpâiri albastreCu umbre nestatornice şi moi.
Ascultă... oare ce se-aude?...Cu haina ruptă, plină de noroi,Cu plete ude,Se uită Toamna în odaieŞi-mi bate-n geam cu degete de ploaie.I-e frig. Şi a simţit, de-afară,Că-n suflet am păstrat un colţ de vară...
Oglinda a cuprind odaia toatăÎn apa-i plumburie şi-ngheţată.- Rămâi!...
Afara ninge cu petaleDe crizanteme artificiale,Şi nu mai trece niminea pe stradă...
În mâna mea întinsă las’ să cadăRisipa albă-a gândurilor tale,Şi ne-om privi, când tu vei fi tăcut,Surprinşi că încă ne iubim ca la-nceput.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
Martie
E-atâta primăvară-n noi, iubite!Şi-n toţi fiorii care tremură-n natură,Şi-n zâmbetul ce-ţi flutură pe gurăSe-mbrăţişează visurile noastre tăinuite...
Ridica-ţi ochii... în adânca strălucireA-ncremenit o horhotă de nor subţireŞi-acum îşi mistuie-n albastru forma finăŞi nu rămâne-n marea de luminăDecât un punct ce-n aer se ridică –Săgetătorul zbor de rândunică.
În iarba crudă-şi joacă umbrele subţiriMlădiţe verzi şi lungi de trandafiri.
Pluteşte-n atmosfera liniştităParfumul vag de floare nenflorită –Că liliecii îşi ridică-n soareBoboci mărunti, ciorchine zâmbitoare,Iar din corole albe şi fragileSe-nalţă, greu, parfumul de zabile.
Mi-e sufletul împrăştiat în toată firea...Sub ochii umezi care-mi caută privirea,Se-mbată ca o floare pe tulpinăDe rouă, de parfum şi de lumină.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
Înserare
Un deal cosit... Şi pe şoseaua prinsăDe coasta lui, un car dispare-n fund.Şi sună drumul ca o dobă-ntinsăPe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.Prin nori, apusu-mprăştie uşor Un vag reflex rătăcitor...
Şi-ncet,Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,Se lasă moi pleoapele-nserării.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
La inceputul paginii
Iulie
De după dealuri arse şi trudite,Înalţă creste albe nori de plumb.S-adună-n iarbă umbre încâlciteŞi, aspru, geme vântul prin porumb.
Câmpia de paragină şi scrumÎntinde braţe lungi de colb în drum,Apoi îşi strânge sufletu-n păduri,Căscând în râpi dogoritoare guri...
Dar norii sterpi coboară-n depărtare,Şi-abia vibrează dincolo de zareUn tunet lung, cu prabuşiri de stâncă...Iar soarele s-arată alb şi mat,
Şi-ntâia rază de lumină pareUn fulger mort, ce rătăceşte încăPe câmpul prăfuit şi resemnat.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
La inceputul paginii
Sub iarba câmpului
Am pus să moară-n umbră, într-o cartePe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,Petale vii şi tinere de flori, -Să-mi mai aduc aminte uneoriDe cei plecaţi departe,De cei ce nu mai sunt.
Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,Într-un târziu, de dorul nimănui,Din cartea veche-mi cade-o floare:
Suntem mereu tot mai puţini sub soare,Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului...
Din volumul „Poezii”, 1939
La inceputul paginii
Poza veche
Sunt eu, fetiţa asta serioasăCe stă pe-un scăuieş, cuminte,Strângând la piept, cu mâinile-amândouăPăpuşa nouă,De care încă-mi mai aduc aminte?(Avea rochiţă albă, de mătasă.)
Mi-e milă de mânuţa ei,De trupul mic, şi firav, şi puţin:Mi-e milă ca de-un copilaş străinCe-ar fi murit, demult, sub ochii mei...
Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -Oglinzile erau aşa de nalte!O dată doar, în luciul unui geamAm bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalteŞi n-am ştiu că-s eu.
Dar într-o zi am coborât din cuiO cadră-n care nu era nimic –Decât o fată cu priviri căprui.Ca un pisoi prostuţ şi mic,Am cercetat pieziş, cu frică,Vedenia stângace.Am râs: - Săraca, tare-i mititică!A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...Dar mâna care-o căuta pe-a eiA pipăit zadarnic sticla, rama, Şi-nspăimântată am fugit la mama...
Azi, din fetiţa aceea nu mai esteDecât o poză ştearsă şi-o poveste.Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,Mi-a adormit – păpuşa vechePe scauieşul din grădină –În suflet, printre cioburi de lumină.
Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fumCoboară linişte pe suflet şi pe drum,Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -Din întunericul uitat în mineEu simt, încetişor, cum vineFetiţa din oglindă,Cum îşi deschide ochii calzi şi viiŞi-mi cere iarăşi râs şi jucării.
Din volumul „Poezii”, 1939