EL TEMA DE NUESTRO TIEMPO

JOSE ORTEGA y GASSET

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE GENERATII

Cel mai important punct al unui sistem stiintific este acela ca el trebuie sa fie adevarat. Insa explicarea lui implica pe mai departe o conditie prealabila: pe linga a fi adevarat el trebuie sa fie inteles. Si nu ma refer nici macar pentru un singur moment aici, la dificultatile impuse asupra ratiunii de o schema de idei abstracte, in mod special daca acestea sint fara precedent, ci la intelegerea tendintei sale fundamentale, a semnificatie ideologice, poate ca in cel mai exact sens am spune, a fizionomiei sale. Schema de gindire pentru care vadim preocupare azi reclama a fi adevarata, cu alte cuvinte are pretentia ca reflecta cu fidelitate caracterul fenomenelor. Insa ar fi utopic si din acest motiv fals, sa presupunem ca pentru a functiona corect, sistemul nostru trebuie sa fie indreptat in mod exclusiv spre fenomene, sa acorde atentie doar simplului lor context. Daca atentia filozofului s-ar fi concentrat doar asupra obiectelor materiale, filozofia n-ar fi atins decit un stadiu primitiv. Suprapus oricum fenomenelor materiale, investigatorul a descoperit gindurile altor oameni, nenumaratele urme ale cercetarilor anterioare, semnele calatoriilor incercate prin eterna jungla a problematicilor ramase inca virgine, in ciuda numeroaselor violari. Tocmai de aceea, fiecare cercetare filozofica a trebuit sa aiba in vedere doua fapte: natura fenomenelor si ipotezele de la care au luat nastere aceste fenomene. O astfel de colaborare cu teoriile din trecut asigura in orice caz succesiunii sistemelor filozofice un caracter progresist si o depasire a erorilor deja comise. Acum, gindirea fiecarei epoci isi poate asuma doua atitudini aflate in opozitie fata de ce s-a gindit in celelalte epoci. In special acesta este cazul in ceea ce priveste trecutul imediat, cel care exercita intotdeauna cea mai puternica influenta si contine intr-o forma concentrata tot ce este anterior prezentului. Exista de fapt anumite epoci, in care gindirea se dezvaluie ea insasi, pe masura ce creste din acele seminte ce-au fost deja semanate, iar altele care constientizeaza trecutul imediat ca pe ceva ce simte o nevoie urgenta, necesitatea unor reforme radicale. Primele sint ideile pacifiste, ultimile, cele ale filozofiei militante, care aspira sa distruga din temelii trecutul si sa-l inlocuiasca complet. Epoca noastra apartine ultimului tip, daca prin propria noastra epoca intelegem nu doar ce a atins un final, ci si ceea ce abia acum a inceput. Atunci cind gindirea descopera ca este constrinsa sa adopte o atitudine belicoasa fata de trecutul imediat, lumea intelectuala este divizata in doua tabere. De o parte se regaseste marea majoritate, care se straduieste sa stabilesca ideologia; de cealalta parte, o mica minoritate de observatori ai spiritului, de suflete prudente, ce privesc din departare intinsele teritorii ce urmeaza sa fie cucerite. Aceasta minoritate este condamnata sa nu fie inteleasa niciodata; actiunile determinate de viziunea asupra noilor teritorii ce sint luate in stapinire, nu pot fi interpretate corect de corpul principal ce paseste in urma, fara sa reuseasca sa atinga marile inaltimi de pe care este cercetata terra incognita. De acum incolo minoritatea aflata in frunte se gaseste intr-un permanent pericol, ce vine atit dinspre noile teritorii ce urmeaza a fi cucerite, cit si din partea trupei de rind, care-i hartuieste necontenit ariergarda. Si in vreme ce este angajata sa cladeasca noul, trebuie sa se apere de vechi si la fel ca reconstructorii Jerusalimului, sint obligati sa manuiasca in acelasi timp sapa si sabia. Aceasta diviziune este mult mai categorica si profunda decit este crezut in general. Si voi incerca sa arat in ce anume consta. Prin mijlocirea istoriei, vom incerca sa intelegem schimbarile ce se petrec in gindirea oamenilor. In acest scop, va trebui sa observam prima data, ca aceste schimbari nu sint toate de acelasi tip. Anumite fenomene istorice depind de altele, mult mai esentiale, ele insele independente de cele dintai. Ideea ca totul constituie un suport pentru toate celelalte, ca totul depinde de celelalte, este o simpla exagerare a misticilor si ar trebui ca acest lucru sa le apara respingator tuturor acelora ce sint hotariti sa vada aceasta cale intr-un mod clar. Dimpotriva, planul realitatii istorice dezvaluie existenta unei ierarhii complete in anatomia ei, o succesiune ordonata formata din parti subordonate si o interdependenta, in egala masura regulata, intre diferitele clase de actiuni. In deplina conformitate, schimbarile de natura politica si industriala sint superficiale; ele depind de idei, de uzanta contemporana in domeniul moralei si esteticii. Dar ideologiile, gustul si moralitatea, la rindul lor, nu sint nimic altceva, decit consecinta sau demonstratie a sentimentului de baza ce se ridica in prezenta vietii, senzatiile existentei in totalitatea lor, complet nediferentiate. Ceea ce sintem tentati sa numim sensibilitate vitala, nu este altceva decit fenomenul primar al istoriei si primul lucru pe care trebuie sa-l definim pentru a putea intelege o anumita epoca. Cu toate acestea, atunci cind se manifesta o variatie a sensibilitatii intr-un singur individual, acest lucru nu are o semnificatie istorica reala. Este obisnuit ca pe tarimul filozofiei si istoriei sa se dispute doua tendinte, ambele fiind in mod egal eronate din punctul meu de vedere, fara a avea un moment intentia de-a intra in detaliile chestiunii in cauza. Aici se manifesta o interpretare a realitatii istorice, deopotriva individualista si colectivista. Pentru ca primul proces al istoriei constituie in substanta sa actiunea difuza a masei largi a umanitatii; pentru ultima, producatorii istoriei sint reprezentati in mod exclusiv de individualitati. Natura activa, creativa, a personalitatii, este de fapt destul de evidenta pentru imaginea colectivista asupra istoriei, spre a fi considerata acceptabila. In general, omenirea se arata a fi doar capabila de-a accepta stimulii exercitati din afara; se multumeste sa-si afiseze simplu rezistenta sau favorurile in fata oamenilor marcanti si a celor ce se gasesc in posesia vitalitatii initiativei. Pe de alta parte, individualul izolat constituie o abstractie. Viata istorica este reprezentata in sine de viata sociala. Viata individualului de seama consta in mod precis in influenta inteligenta ce-o exercita asupra majoritatii. Atunci eroii nu pot fi separati de restul omenirii. Se naste aici o dualitate care este esentiala pentru procesul istoriei. Umanitatea, in toate stagiile evolutiei sale, s-a prezentat totdeauna ca un organism functional, in interiorul caruia membrii sai mai energici, indiferent de tipul de energie ce-l posedau, au operat asupra restului omenirii si i-au conferit o configuratie distincta. Aceasta circumstanta implica existenta unei anumite simpatii de baza intre cel mai bun tip de individual si tipul general al omenirii. Un individual a carui natura difera complet de cea a marii mase nu va produce niciun fel de efect asupra ei; actiunile sale vor trece pe deasupra suprafetei societatii existente in epoca sa, fara a determina din partea ei, pina si cel mai mic raspuns si de aceea fara a reusi sa patrunda in procesul general al istoriei. De la un capat la celalalt, astfel de aparitii au fost destul de frecvente; iar istoria nu a notat in paginile ce cuprind principalul sau text detaliile biografice ale unor caratere extravagante de acet tip. La fel ca oricare dintre celelalte stiinte biologice, istoria are o sectiune dedicata monstuozitatilor, o teratologie de fapt. Schimbarile sensibilitatii vitale, care sint decisive pentru istorie, apar sub forma generatiilor. O generatie nu este o mana de oameni de exceptie, nici o simpla masa de oameni; ea este asemanatoare unei noi integrari a corpului social, a unei minoritati selecte, cu marea masa comuna, care se lanseaza pe orbita existentei, avind o traiectorie vitala prestabilita. Generatia este un compromis dinamic intre marea masa si individual, constituind cel mai important embrion al istoriei. Ca un fel de-a spune, generatia constituie punctul central. responsabil de miscarile evolutiei istorice. O generatie constituie o varietate a speciei umane. in sensul strict care este dat de naturalisti. Membri sai isi fac intrarea in lume fiind daruiti cu anumite caracteristici specifice, care le imprumuta o fizionomie comuna, cea care-i deosebeste de generatiile precedente. Dedesubtul acestui semn general de identitate, pot exista individualuri cu un temperament extrem de variat, astfel ca fiind obligate sa traiasca in contact apropiat cu celelalte, in aceeasi masura in care le sint contemporane, adesea se descopera situate intr-o opozitie reciproca. Insa chiar si sub imaginea celei mai violente opozitii dintre pro si anti, este usor de observat o legatura reala de interese. Ambele grupari sint constituite din oameni apartinind timpului lor; si pe cit de mare este diferenta dintre ei, cu toate acestea poate fi regasita aici o asemanare mutuala, care este inca si mai mare. Reactionarii si revolutionarii din secolul nouasprezecelea sint mult mai apropiati unii de ceilalti, decit se regasesc oamenii secolului nostru. Realitate este, ca indiferent de faptul ca ei sint albi sau negri, oamenii unei generatii apartin unei singure specii, in vreme ce daca propria noastra persoana este alba sau neagra, ea reprezinta inceputul pentru o viitoare varietate distincta a umanitatii. Disputa dintre pro si anti este mult mai putin importanta in orbita unei generatii, decit intervalul constant ce-i separa pe cei alesi de mase. Atunci cind cineva se confrunta cu teoriile prezentului, ce ignora sau neaga aceasta diferenta evidenta in ceea ce priveste valoarea istorica dintre cele doua clase, un altul va simti perfect justificabila tentatia de-a exagera aceasta diferenta. In orice caz, ipoteza pe care se bazeaza aceasta discrepanta in dimensiunea ei reala, este aceeea ca individualurile se ridica plecind de la un punct de pornire identic, un plan comun de la care unii reusesc sa atinga inaltimi mai mari decit ceilalti, care in topografie reprezinta acea parte situata la nivelul marii. Si fiecare generatie reprezinta de fapt o anumita altitudine vitala la care existenta este constientizata, intr-un anume sens ea fiind chiar determinata. Daca consideram evolutia unei rase in totalitatea ei, vom descoperi ca fiecare dintre generatii apar ca un moment in procesul vital, sau ca o bataie de puls in energia sa organica. Si fiecare bataie de puls are o fizionomie particulara, chiar unica; este o palpitatie neconvertibila dintr-o serie de pulsatii, asa cum se situeaza fiecare nota in desfasurarea unei melodii. Putem foarte bine intruchipa egal fiecare generatie prin intermediul imaginii unui proiectil biologic lansat in spatiu la un moment definit, fiecare avindu-si o forta si o directie pre-determinata. Intr-o astfel de determinare participa toate elementele sale, atit cele mai valoroase, cit si cele cit se poate de normale. Cu toate acestea, este cit se poate de clar ca reprezentam in prezent doar forme desenate, ori ilustratii colorate, ce servesc scopului nostru de-a izola faptele de-o reala semnificatie, cele prin care conceptul de generatie isi dovedeste veridicitatea. Acesta este un fapt natural, la fel cum generatiile se nasc unele urmind celorlalte, intr-o astfel de succesiune, incit noile generatii sint imediat infatisate in formele pe care le-au oferit existentei generatiile precedente. Apoi viata constituie pentru fiecare generatie o sarcina in doua dimensiuni, una ce consta in acceptare, prin mijlocirea generatiilor precedente, a ceea ce a cunoscut deja intrarea in existenta, e.g., idei, valori, institutii, si asa mai departe, in vreme ce cealalta consta in eliberarea geniului creativ mostenit in generatiile implicate. Atitudinea generatiilor nu poate fi la fel fata de forta sa activa, ca fata de ceea ce a primit in absenta ei. Ceea ce a fost deja construit de altii este executat si perfectat, in sensul completarii, ajungind pina la noi uns cu un mir special ce-i este atasat; el pare consacrat si avind in vedere ca am ajutat in constructia lui, vom tinde sa credem nu este actiunea specifica a niciunuia dintre noi, chiar daca aceasta este insasi pura realitate. Exista un moment cind conceptele profesorilor nostri nu apar pentru noi ca opinia unui om anume, ci ca adevarul insasi care vine sa locuiasca in anonimitate pe pamint. Pe de alta parte, sensibilitatea noastra spontana, gindurile si sentimentele ce se afla in posesia noastra, nu ne apar niciodata avindu-si o finalitate adecvata, fixa si completa, la fel ca un obiect definit: le privim mai mult ca pe o specie de flux intern, ce este compus din elemente mult mai putin stabile. Acest dezavantaj este compensat de marea expansivitate si adaptabilitate a naturii noastre, totdeauna caracterizata de spontaneitate. Spiritul fiecarei generatii depinde de ecuatia stabilita intre aceste doua ingrediente si de atitudinea pe care o adopta majoritatea individualurilor implicate, fata de fiecare dintre ele. Va capitula majoritatea in fata mostenirii ei, ignorind determinarile interne ale spontaneitatii? Sau va asculta de aceasta din urma si va supune autoritatea trecutului? Au existat aici generatii care au simtit ca exista o similaritate perfecta intre mostenirea lasata de predecesorii lor si posesiunile lor particulare. In astfel de momente consecinta este aceea ca se nasc epoci de acumulare. In alte timpuri generatiile au simtit o deosebire profunda intre cei doi factori si au urmat atunci epoci de dispute si distrugeri, generatii in conflict. In primul caz, omul tinar paseste inainte in viitor, dindu-si mana cu cel in virsta si se supune acestuia; in politica, in stiinta si in arte, vechiul regim continua. Astfel de perioade apartin celor vechi. In cazul de pe urma, de vreme ce aici nu exista nicio incercare de prezervare si acumulare, ci dimpotriva, o miscare de reglare si inlocuire, cei vechi sint indepartati de tineri. Astfel de perioade apartin tineretii si sint anii de inovatii si lupta creatoare. Acest ritm al unor epoci apartinind vechiului regim si al unor epoci de reinoiri este un fenomen atit de evident in lunga viziune a istoriei, incit este surprinzator ca el nu este recunoscut de nimeni. Motivul unui asemenea neajuns, consta de fapt in aceea ca niciodata nu s-a incercat descoperirea unui nou sistem stiintific, fie el chiar si unul formal, care poate fi numit Metaistorie si care ar putea purta aceleasi relatii cu istoria concreta, tot asa cum poarta psihologia cu clinica. Una dintre cele mai interesante investigatii metaistorice ar putea consta in descoperirea marilor ritmuri ale istoriei. Pentru ca exista aici numeroase alte ritmuri, nu mai putin evidente sau fundamentale decit cele la care ne-am referit, de exemplu, ritmul sexual. Exista de fapt o miscare pendulatorie latenta in istorie, care oscileaza de la epoci supuse influentei dominante a demnitatii, la epoci care sint lasate prada sclaviei principiului feminin. Multe din institutii, obiceiuri, idei si mituri, neexplicate pina acum, sint iluminate intr-o maniera remarcabila, atunci cind este luat in considerare ca de fapt anumite epoci au fost guvernate si modelate de suprematia femeii. In orice caz, momentul prezent nu ofera cea mai potrivita ocazie pentru a intra in aceasta chestiune particulara.

CAPITOLUL II

ANTICIPAREA VIITORULUI

Daca esenta fiecarei generatii este reprezentata de un tip particular de sensibilitate, o capacitate organica pentru o anumita directie de gindire, avindu-si fundamente profunde, acest lucru inseamna ca fiecare generatie are o vocatie speciala, o misiune istorica. Ea se gaseste sub cea mai stricta constringere pentru a dezvolta acesti germeni spre a da nastere in preajma sa unei forme corespunzatoare modelului specific spontaneitatii sale. Dar generatiile, la fel ca si individualurile, uneori esueaza in descoperirea vocatiei proprii, nereusind sa-si implineasca misiunea. Acestea sint de fapt generatii care se arata neloiale fata de ele insele si tradeaza intentiile cosmice ce au fost depozitate in sarcina lor. In loc de-a se indrepta hotarit spre implinirea misiunii ce le-a fost stabilita, ele ramin surde in fata somatiilor insistente ale vocatiei lor reale, preferind sa se sprijine indolente pe idei, institutii si placeri care au fost nascute de inaintasii lor, fiind lipsite de orice legatura cu propria lor natura. Este evident ca un astfel de abandon al datoriei istorice nu poate trece nepedepsit. Generatia vinovata isi duce existenta intr-o perpetua diviziune, indreptindu-se impotriva ei insasi, ajungind sa-si ruineze esenta vitala. Cred ca in intreaga Europa, dar in mod particular in Spania, generatia prezentului este una ce apartine acestui tip de abandon. Rareori s-a intimplat ca omul sa traiasca in cea mai adinca confuzie si poate ca niciodata inainte umanitatea n-a suportat o situatie mai nepotrivita cu asemenea docilitate; o stare care reprezinta o forma de supravietuire a trecutului si care nu se potriveste cu ritmul intern peste care este impusa. De aici se ridica apatia moderna caracteristica manifestata in anumite domenii, de exemplu, in politica si in arta. Institutiile noastre, la fel ca si teatrele noastre, sint anacronice. Nu avem nici macar curajul sa rupem cu hotarire legatura cu astfel de acumulari ale trecutului care ne rapesc vitalitatea si nici nu ne putem adapta lor in niciun fel noi insine.In aceste circumstante, un sistem de gindire, precum este cel pe care il prezint de citiva ani de la aceasta catedra, nu este usor de inteles in intentiile sale ideologice, in fizionomia sa interna. El nazuieste, probabil fara succes, sa implineasca pe cit de constient posibil, imperativul istoric al generatiei noastre. Insa generatia noastra pare a fi profund determinata sa inteleaga gresit indemnurile destinului nostru comun. Ma simt fortat sa conchid ca pina si cei mai daruiti semeni din rindul nostru, cu extrem de rare exceptii, nu au nici cele mai mici suspiciuni ca acul busolei ce indica sensibilitatea Vestului este rotit intr-o directie gresita cu cel putin nouazeci de grade. Tocmai de aceea consider ca este necesar sa prezint inca de la aceasta prima lectura citeva din partile a ceea ce constituie in judecata mea esenta temei care trebuie sa preocupe modernitatea. Cum poate fi posibila existenta unui asemenea neajuns in capacitatea de apreciere? Cind in timpul unei conversatii pe teme politice cu citiva dintre contemporanii nostri, radicali, progresisti, avangardisti, - haideti sa luam in considerare doar cazul cel mai fericit posibil - va iesi imediat in lumina dezacordul inevitabil, modul nostru diferit de gindire, in chestiunea administrarii si conducerii Statului, care in mod obisnuit poate fi numit o divergenta existenta in viziunea politica. Insa aceasta formulare este gresita: diferendurile noastre politice constituie o chestiune secundara si ar putea fi un fapt cu totul lipsit de importanta, daca ele nu ar servi scopului de-a indica in mod sumar existenta unor disensiuni ce de departe sint cu mult mai adinci. Diviziunea noastra pe criterii politice nu este atit de importanta ca aceea ce se manifesta dominant in principiile noastre calauzitoare, in ceea ce priveste modul nostru de gindire si simtire. Sintem separati inca cu mult inainte de-a ajunge la doctrina constitutionala, de diversele sisteme existente in biologie, fizica, filozofia istoriei, etica si logica. Pozitia politica a fiecaruia dintre contemporanii nostri este determinata de anumite idei pe care le-am primit din partea celor care cindva au fost profesorii nostri. Acestea sint idei care au atins maturitatea deplina in jurul anului 1890. De ce se arata oare acesti oameni atit de multumiti sa se bizuie pe un sistem de gandire mostenit, in ciuda faptului ca au observat in repetate rinduri conflictul in care se afla cu spontaneitatea epocii lor? Oamenii prefera sa-si ofere sprijinul, fara sa manifeste insa o loialitate reala, slujind sub steagul vechiului si revizuindu-si in acelasi timp principiile mostenite, pentru a le pune in acord, printr-un proces dureros, cu sentimentele lor cele mai profunde. Nu are nicun fel de importanta daca sint Liberali sau Conservatori; in ambele situatii ei nu sint nimic altceva decit soldati rataciti care s-au indepartat de la datoria lor. Destinul generatiei noastre nu este acela de-a fi liberali sau conservatori, ci de-a indeparta cu totul din mintile noastre aceasta veche dilema. Acei oamenii care isi asuma responsabilitatea de-a conduce epoca noastra, in virtutea calitatilor lor intelectuale eminente, nu au nicun fel de scuza pentru a trai la fel ca masele, abatindu-se de la adevaratul lor destin, pentru a se inhama in slujba capriciilor artificiale ale fiecarui moment, fara a incerca sa descopere orientari inteligente si ordonate catre cursul istoriei. Pentru ca istoria nu constituie o simpla serie de accidente situate mai presus de orice posibilitate de contol si anticipare. Desigur, nu este posibil sa prezicem numeroase evenimente ce vor avea loc maine; si intr-adevar, un asemenea gen de previziune nu ar putea reprezenta niciun fel de interes real. Insa pe de alta parte, este perfect posibil sa anticipezi gindirea caracteristica din viitorul imediat, sa estimezi trasaturile caracteristice ale perioadei ce va urma celei pe care o traim in zilele noastre. Cu alte cuvinte, in fiecare perioada data se petrec o mie de accidente impredictibile; insa perioada in sine nu constituie un accident. Ea poseda o structura fixa si inconfundabila. Acest caz este similar destinului individual: nimeni nu poate sti ce se va putea intimpla cu sine maine; insa el isi cunoaste foarte bine caracterul, dorintele si fortele care le are in stapinire si prin asta, modul in care va reactiona in fata accidentelor ce le poate intimpina. Fiecare viata are o orbita normala, prestabilita, in cursul careia accidentele ii traseaza anumite deformari si sinuozitati, fara a reusi insa sa o abata in mod esential de pe acesta orbita. Istoria permite emiterea profetiilor. Si chiar mai mult decit atit: laboratorul istoriei este unul strict stiintific in raport cu locul pe care profetia il ocupa in cadrul sau. Atunci cind Schlegel a afirmat ca istoricul este un profet rasturnat, el a dat expresie unei idei, care pe cit este de profunda, este si tot atit de adevarata. Viziunea asupra vietii aflata in stapinirea antichitatii, face ca istoria sa apara, strict vorbind, lipsita de valoare. Pentru antici existenta era determinata de soarta. Evenimentele istorice erau cauze externe neprevazute, care afectau succesiv acest individual sau aceasta natiune. Rezultatul muncii unui om de geniu, crizele financiare, razboaiele si schimbarile politice, sint fenomene apartinind unuia si acelasi tip, toate pot fi simbolizate de caderea unei tigle in capul unui trecator. In aceasta interpretare procesul istoric este reprezentat printr-o serie de socuri intimplatoare, lipsite de ritm sau ratiune. Stiinta istoriei constituie de aceea o imposibilitate, deoarece stiinta este posibila doar atunci cind exista anumite legi ce pot fi determinate, o formula care, in virtutea semnificatiei ce-o implica, poate fi inteleasa. Oricum, viata nu reprezinta un proces motivat din exterior, in interiorul careia nu se regaseste nimic altceva decit o simpa aglomerare de evenimente neprevazute. Viata este constituita dintr-o serie de evenimente care sint guvernate de legi. Atunci cind semanam in pamint samburii unui arbore, intrezarim cu precizie intregul curs normal al existentei sale. Nu putem prevedea intr-adevar, daca nu cumva el va fi lovit de un fulger care il va dobori cu sabia lui de foc ce atirna mereu amenintatoare sub nori; insa vom sti cu certitudine, ca acest sambure de cires nu va purta in coroana sa frunzisul unui plop. In acelasi fel, poporul Roman este o colectie de tendinte vitale care s-au dezvoltat in mod gradual in timp. In fiecare dintre stadile acestei dezvoltari, faza care urmeaza este implicita deja. Viata omeneasca este un proces motivat intern, in care evenimentele esentiale nu apar a fi dirijate din afara catre subiectul experimentului, un individual sau o natiune, ci se desfasoara din interior, tot asa cum florile si fructele se dezvolta plecind de la seminte. Este de fapt un accident, ca in primul secol dupa Christos a trait aici un om inzestrat cu geniul unic al lui Caesar. Insa ceea ce Caesar a implinit in mod stralucit cu geniul sau unic, au reusit sa realizeze fara nicio urma de indoiala, la fel de stralucit si desavirsit si zece sau doisprezece alti oameni, ale caror nume ne sint cunoascute. Un cetatean Roman din al doilea secol dupa Christos, nu a putut anticipa destinul individual pe care l-a urmat viata lui Caesar; insa el putea profeti ca primul secol dupa Christos va fi numit epoca lui Caesar. Purtind un nume sau un altul, Cesaerismul a fost o forma a vietii publice, care a atins apogeul in vremea Grachilor. Cato a profetit extrem de clar destinele ce le va aduce viitorul, pentru a succede imediat epocii in care el a trait. Existenta umana fiind reprezentata de viata, in sens literal, ceea ce inseamna, un proces motivat interior si subiect al actiunii unor legi ale dezvoltarii, face posibila admiterea unei stiinte a istoriei. In ultima analiza, stiinta nu este nimic altceva decit efortul pe care il facem pentru a intelege ceva. Si intelegem o situatie istorica, atunci cind percepem ca ea se ridica in mod necesar, plecind de la o alta situatie anterioara ei. Care este tipul de necesitare la care se refera - fizica, matematica, sau logica? Niciuna dintre acestea: necesitatea in cauza este inrudita unei astfel de clasificari, insa cu toate acestea are in sine un caracter particular: ea reprezinta o necesitate psihologica. Viata umana este in cel mai inalt grad o viata psihologica. Atunci cind ni se povesteste ca Pedro, care este un individ onest, si-a ucis vecinul, pentru ca imediat apoi sa descoperim ca vecinul a necinstit-o pe fiica lui Pedro, intelegem suficient de bine natura actului sau criminal. Intelegerea noastra se datoreaza recunoasterii, ca o anumita actiune este determinata de o alta actiune care o precede, razbunarea este determinata de dezonoare, urmand o traiectorie extrem de precisa si la fel de clara, asemeni celei care este garantata de adevarul matematic. Insa pe baza aceleiasi evidente, si anume, cunoasterea informatiei cu privire la dezonorarea fiicei, putem profeti inca inainterea comiterii crimei, ca Pedro isi va ucide vecinul. In acest caz este perfect clar, ca in emiterea profetiei asupra viitorului, ne-am folosit de aceleasi operatii intelectuale care ne servesc pentru a intelege trecutul. In ambele directii, deoporiva inainte, cit si inapoi, ne vedem obligati sa admitem existenta unei singure curbe psihologice clare, asemeni celei pe care o descoperim atunci cind plecind doar de la segmentul unui arc de cerc, reusim sa completam fara ezitare intreaga figura geometrica careia ii apartine. Tocmai de aceea, cred ca expresia pe care am utilizat-o doar cu ceva vreme in urma, pentru a enunta cu efectul unei legi, ca stiinta istorica este posibila doar in masura in care este posibila profetia, nu va mai apare acum atit de temerara. Tocmai acum, cind maturizarea gindirii istorice mareste capacitatea previziunii cu ajutorul ei.*

* Cititorul poate face observatia ca in aceasta doctrina a posibilitatii anticiparii viitorului, cu greu s-ar putea descoperi existenta oricarei legaturi cu Profetia Istorica, ce-a fost publicata de curind de Oswald Spengler.

Insa lasind deoparte chestiunea secunda ce poate fi sugerata din expunerea fidela a acestei teorii, haideti sa ne limitam doar la posibilitatea de-a emite profetii despre viitorul imediat. Cum vom proceda in cazul proiectului nostru? Este evident ca viitorul apropiat se va naste din noi insine si el va consta in extensia tocmai a ceea ce este esential in noi si nu a ceea ce este accidental, in ceea ce este rezultat al normalitatii si nu al intimplarii. Vorbind in sens strict, va fi suficient sa patrundem in inimile noastre si sa eliminam toate proiectele individuale, predilectiile personale, prejudecatile si dorintele ce se prelungesc sub indemnul dorintelor noastre si tendintelor esentiale catre un punct in care putem percepe ca ele se amesteca intr-un singur model de viata. Insa sint deplin constient, ca desi toate aceste operatii par a fi destul de simple, acest lucru nu se intimpla intocmai asa, mai ales in cazul persoanelor neobisnuite cu precizia si rigorile analizei psihologice. Nu este nimic mai putin obisnuit de fapt, decit o astfel de fortare a mintii, pentru a se intoarce sa priveasca inapoi si in sine. Omul s-a format in lupta cu natura exterioara si este extrem de usor pentru el sa distinga fenomenele care se petrec in afara lui. Insa atunci cind ne uitam in interiorul nostru, viziunea este incetoseata si pe masura ce inaintam, intunericul creste intr-un ritm mult mai ametitor. In orice caz, am convingerea ca exista aici o procedura obiectiva ulterioara, care va putea face posibila descoperirea simptomelor viitorului in prezent. Am sustinut putin mai inainte, ca majoritatea epocilor omenirii poseda o anatomie ce este sustinuta pe baza unor principii ierarhice si ca acestea se regasesc in anumite activitati principale si in unele secundare care le urmeaza si deriva din ele. In deplin acord, astfel de caractere ce au izbutit sa se manifeste in cuprinsul unor perioade de douazeci de ani in activitatile secundare ale vietii, care sint mult mai clar perceptibile, trebuie deja sa inceapa sa afecteze activitatile principale. Politica, spre exemplu, este una dintre functiile secundare comune a vietii istorice, in sensul ca ea este simpla consecinta la toate celelalte.* Cind o anumita stare spirituala reuseste sa coloreze miscarea politica, ea a trecut deja prin toate celelalte functiuni ale organismului istoric. Miscarea politica este rezultatul interactiunii gravitationale a maselor.

* La acest punct, desi desi motivatiile materialismului istoric par inadmisibile, cu toate acestea ele sint conforme cu adevarul.

Acum, avind in vedere ca o modificare a constiintei istorice poate avansa, ajungind sa cuprinda masele, trebuie ca mai inainte ea sa fi influentat minoritatea alesilor. Membrii apartinind ultimei categorii, sint impartiti in doua clase: oamenii de actiune si oamenii cu o natura contemplativa. Nu exista nici urma de indoiala, ca noile tendinte, desi nu au atins inca forta deplina, vor fi percepute mult mai devreme de oamenii cu o natura contemplativa, decit de cei de actiune. Preocuparile momentului ii impiedica pe oamenii de actiune sa simta primele framintari vagi ale brizei, care nu este inca gata sa umfle pinzele temperamentului lor practic. Tocmai de aceea, primele semne slabe ale epocii care vine, pot fi trasate pe acest tarim al gindirii pure. Ele constituie freamatul slab al primei adieri de vint, ce se face simtit pe suprafata calma a lacului. Gindirea este posesiunea cea mai fluida a omului; si in consecinta ea transmite liber pina si cele mai slabe variatii ale sensibilitatii sale vitale. Recapitulind: stiinta de azi este portirul magic in care incercam sa obtinem primele raze scinteietoare ale viitorului. Transformarile par a fi numai tehnice, astfel ca biologia moderna, fizica, sociologia, sau preistoria, ce devin furnizoare de noi produse prin intermediul activitatii lor experimentale in cuprinsul edificiului complet al filozofiei, sint actiunile preliminare ale noii epoci. Subiectul extrem de delicat al stiintei, este sensibil pina si la cea mai slaba oscilatie a vitalitatii umane si este capabil sa actioneze in momentul prezent ca un contor, la o scara extrem de redusa, a fenomenelor, care o data cu trecerea anilor, se vor contura la o scara de amenintare gigantica asupra scenei vietii publice. Anticiparea viitorului se poate apoi baza pe instrumente precise de corectie, similare seismografului, care indica doar pe baza unei mici oscilatii inregistrate la mii de mile distanta, declansarea unui cutremur catastrofal. Cu exceptia cazului in care generatia noastra isi doreste sa ramina in urma destinului ei, va trebui sa adopte un anumit tip de orientare, in directia caracterului general al stiintei moderne, in loc de-a continua sa se agate de filozofia politica a momentului, care este anacronica in intregul sau si doar ecoul slab al vocii unei sensibilitati deja moarte. De ceea ce a inceput sa gindeasca omul azi, depinde modul cum el va supravietui pe piata zilei de maine. Fichte a incercat sa ofere imaginea seducatoare a unei teme similare in folosul oamenilor timpului sau, prin intermediul lecturilor inaugurate printr-o serie de discursuri, care au fost publicate dupa aceea intr-un volum intitulat, Carateristicile Acestei Epoci. Eu propun restringerea termenilor contractului meu la o descriere sumara, asa ca voi incerca acum definirea ideii mele fundamentale, Tema Vremii Noastre.

CAPITOLUL III

RELATIVISM SI RATIONALISM

Am admis in cuprinsul discursului meu, existenta unei afinitati intime intre sistemele stiintifice si generatii sau epoci. Acest lucru trebuie sa insemne oare ca stiinta, si in mod particular filozofia, constituie un top de opinii, ce doar sustin ce este mai bun pentru o anumita perioada? Daca vom accepta natura tranzitorie a tuturor adevarurilor in acelasi fel, ne vom trezi inrolati in detasamentul profesorilor ce predau teoria relativista, una din productiile tipice ale secolului al nouasprezecelea. Vorbim intr-una de evadarea din limitarile acestei epoci, dar imediat ce credeam ca am reusit sa ne eliberam, ne si prabusim cu totul inapoi.Aceasta problema asupra adevarului, care pare a fi incidentala si pur tehnica in caracterul ei, ne va purta direct catre fundamentul real al temei modernitatii. Termenul adevar, contine in sine cea mai dramatica dintre toate problematicile omenirii. Adevarul, daca reflectam adinc asupra naturii fenomenului, trebuie sa fie complet in sine si invariabil. Insa viata umana consta intr-o dezvoltare ce sta sub o multitudine de forme, cum am spune, in istorie, omul a cunoscut in mod constant o schimbare in modul lui de gindire, consacrind drept adevar orice se intimpla sa fie favorabil momentului. Cum putem oare concilia aceste doua fapte contrare? Cum putem admite adevarul, cel care este complet in sine si invariabil, vitalitatii societatii umane, care este mutabila in esenta sa si variaza de la individual la individual, de la rasa la rasa, si de la o anumita perioada la o alta perioada? Daca dorim sa pastram vie istoria si sa urmarim undulatiile ei sugestive, trebuie sa renuntam la supozitia ca adevarul poate fi stabilit de om. Fiecare individual are propriile sale opinii, mai mult sau mai putin permanente, care constituie pentru sine adevarul. Plecind de la ele, omul descopera vatra focului domestic ce-l incalzeste pe aceasta suprafata a existentei. Apoi, adevarul nu exista: aici pe pamint, nu se pot regasi decit adevaruri relative, corespunzind fiecarei scheme de gindire a fiecarui individ care analizeaza chestiunea in cauza. Astfel se intimpla lucrurile in cazul teoriei relativiste. Dar aceasta renuntare la adevar, care este afirmata cu atita usurinta de teoria relativista, reprezinta o chestiune mult mai dificila decit poate parea la prima vedere. Se sustine ca prin acest mijloc, plecind de la multiplicitatea fenomenelor istorice, este obtinuta o conceptie de-o impartialitate splendida; insa care este pretul platit? In primul rind, daca adevarul nu exista, atunci relativismul nu se poate lua in serios. In al doilea rind, credinta in adevar este o fundatie adinc inradacinata in viata umana; daca o vom inlatura, viata este convertita intr-o iluzie si absurditate. Operatiunea de indepartare a adevarului, este ea insasi lipsita de simtul realitatii si de orice valoare filozofica. Relativismul este pe termen lung scepticism, iar atunci cind justificarea scepticismului este aceea ca el este opus tuturor teoriilor speculative, el nu reprezinta nimic altceva, decit o teorie cu un caracter suicidal. Tendinta relativista este fara indoiala inspirata din incercarea laudabila de-a respecta independenta naturala maiestuasa a tuturor formelor de viata. Insa este o incercare care esueaza. Asa cum spunea Herbart, fiecare sunet creator este sceptic, dar niciodata nu exista ceva care sa fie pentru totdeauna sceptic, daramite un creator. Un curent profund existent in constiinta Europeana inca de pe vremea Renasterii, cunoaste o tendinta opusa: rationalismul. Actionind printr-o metoda contrara, de dragul pastrarii adevarului, rationalismul renunta la viata. Ambele tendinte se intilnesc in pozitia ce este atribuita de un cuplet popular celor doi Papi ce poarta acelasi nume, Pius al VII-lea si Pius al IX-lea:

Pius a abandonat credinta pentru a-si pastra Tiara Papala. Pius a abandonat Tiara Papala pentru a-si pastra credinta.

Adevarul, fiind imuabil si absolut, nu poate fi atribuit personalitatii noastre, care este coruptibila si schimbatoare. Dincolo de diferentele care exista intre oameni, trebuie sa ne asumam un soi de tip abstract, comun pentru European si Chinez, plecind inca de la contemporanul lui Pericle si de la marii seniori ai epocii Regelui Soare. Descartes numeste aceasta baza comuna a omenirii, care este exceptata de la existenta variatiilor si particularitatilor individuale, ratiune, iar Kant o identifica a fi entitatea rationala. Schisma realizata in personalitatea omului trebuie sa fie observata atent. Pe de o parte, aici se regaseste tot ceea ce este vital si concret in fiinta sa, suflul istoriei si realitatea istorica. Pe de alta parte, acest nucleu rational care ne permite posibilitatea sa atingem adevarul, cu toate acestea este lipsit de viata. Este o fantoma ireala, planind imutabil peste timp, straina de toate vicisitudinile, care reprezinta insasi simtomele vitalitatii. Cu toate acestea, ramine inca neclar de ce, in ciuda acestor circumstante, ratiunea n-a reusit inca sa descopere universul adevarurilor. De ce sint atit de lente procesele sale? De ce se intimpla ca omenirea naucita sa imbratiseze de mii de ori, cele mai variate erori? Cum putem explica imensa diversitate a opiniilor si gusturilor care si-au facut simtita dominatia de-a lungul istoriei, modificindu-se de la o epoca la alta, de la o rasa la alta, de la un individual la altul, intr-o succesiune ametitoare? Din punctul de vedere al rationalismului, istoria, cu neincetatele sale socuri de anticipare, este lipsita de simtul realitatii si este mult mai potrivita o istorie a obstuctionismului, care sa blocheze calea de manifestare a ratiunii. Rationalismul este anti-istoric. In sistemul filozofic al lui Descartes, tatal rationalismului modern, istoria nu-si gaseste locul, sau mai degraba este alungata in boxa acuzatilor. Tot ceea ce concepe ratiunea, spune el in Cea de-a Patra Meditatie, concepe in mod corect si de aceea nu exista aici nicio posibilitate de eroare. Atunci de unde vin erorile mele? Ele pornesc simplu, de la faptul ca vointa este atit de mare in volum si extindere, incit eu nu pot sa inteleg sa nu o cuprind pe prima, in limitele ultimei, ci o extind la lucrurile pe care nu le inteleg; neavind nicio prioritate proprie in aceasta sfera, este foarte usor sa o apuc pe un drum ratacit si sa aleg falsul drept adevar si raul drept bine: aceasta constituie cauza greselilor si a ofenselor mele. De aici urmeaza, ca eroarea este o ofensa indreptata impotriva vointei si nu un accident; probabil aceasta este insasi soarta inevitabila a inteligentei. Daca nu ar fi fost o ofensa indreptata impotriva vointei, primul om ar fi descoperit cu multa vreme in urma, toate adevarurile care sint accesibile pentru el; in acelasi fel, nu ar fi existat aici niciun fel de divergente in opinii, legi sau obiceiuri; pe scurt, aici nu ar fi existat istorie. Dar tot asa cum aici nu ar fi fost un astfel de lucru ca istoria, nici nu am fi avut mijloacele sau posibilitatea sa atribuim existenta ei, tocmai pe seama acestor ofense. Istoria ar fi astfel in mod real, o istorie a erorilor umane. Nu poate exista aici o atitudine mai anti-istorica, nici mai anti-vitala, decit aceasta. Istoria si viata sint impovarate cu o semnificatie negativa si daruite cu puternica mireasma a crimei. Cazul lui Descartes, reprezinta o ilustrare extraordinar de evidenta a observatiilor mai sus mentionate, in ceea ce priveste posibilitatea de profetie asupra viitorului. Contemporanii sai nu au remarcat la prima vedere in aceasta opera nimic altceva, decit o inovatie de interes pur stiintific. Descartes a facut propunerea de-a inlocui anumite doctrine din fizica si filozofie cu altele si atentia audientei a fost exclusiv indreptata spre chestiunea daca noile doctrine sint acceptabile sau eronate. Aceeasi situatie se ridica din nou azi, in cazul teoriilor lui Einstein. Insa daca renuntam pentru un moment sa acordam atentie chestiunii valorii si suspendam judecata asupra adevarului sau falsitatii sistemului Cartezian, pentru a-l gindi simplu, ca un simptom initial al unei noi sensibilitati, ca manifestare in devenire a unui nou ev, ar putea fi posibil sa descoperim in el imaginea viitorului. Pentru ca pina la urma, ce a reprezentat esenta ireductibila a gindirii filozofice si naturale a lui Descartes? A fost o declaratie de indoiala si consecinta lipsei de valoare a oricarei idei sau convingeri care nu este construita pe baza gindirii pure. Gindirea pura sau ratiunea, nu este nimic altceva decit intelegerea noastra functionind in vid, fara piedica sau obstacol, in contact cu sine si controlata doar de propriile standarde interne. De exemplu, pentru a lua o imagine si a o intelege, punctul reprezinta cel mai mic semn pe care noi il putem percepe de fapt. Oricum, pentru gindirea pura, un punct repezinta doar ceea ce este in mod fundamental si absolut, cel mai mic: este ceva infinit de mic. Gindirea pura, sau raison a lui Descartes, poate opera doar prin superlativ si absolut. Atunci cind stabileste sa gindeasca la un punct, ea nu se poate opri pentru a restinge cercetarea pina la ultima dimensiune. Acesta este modul geometric de gindire, mos geometricus, al lui Spinoza, ratiunea pura a lui Kant. Entuziasmul lui Spinoza pentru constructiile ratiunii, il conduce spre rasturnarea completa a perspectivei naturale a omenirii. Lumea evidenta si imediata pe care o observam cu ochii nostri, o atingem cu mainile noastre, o ascultam cu urechile noastre, este compusa din calitati: sunete, culoare, rezistenta, etc. Aceasta este lumea in care omul a trait din totdeauna si in care totdeauna va trai. Insa ratiunea nu este capabila sa opereze cu calitatile. O culoare nu poate fi gindita sau definita. Ea trebuie sa fie observata, privita si daca ne dorim sa vorbim despre ea, trebuie mai intai sa realizam acest contact vizual. Cu alte cuvinte, culoarea reprezinta un fenomen irational. Intr-o situatie diferita se gasesc numerele, chiar si categoria de numere numita de matematicieni irationale, ce constituie elemente ale judecatii rationale. Fara a face altceva decit a intra in contact cu ele, ele pot crea universul cantitataiilor, prin utilizarea unor idei definite si clar conturate. Cu o indrazneala eroica, Descartes decide ca lumea reala este cantitativa, geometrica: cealalta, lumea calitativa si imediata, care ne inconjoara in toata plenitudinea fortei si frumusetii sale sugestive, este respinsa, presupusa a fi intr-un anumit fel iluzorie. Este adevarat ca iluzia isi are fundamente atit de adinci si solide in natura noastra umana, incit nu o putem evita prin cunoasterea ei de dragul iluziei. Tocmai de aceea, lumea culorii si sunetelor, continua sa para tot atit de reala, pe cit ne aparea si inainte sa-i descoperim impostura. Paradoxul Cartezian il reprezinta intemeierea fizicii moderne. Am fost educati in acest spirit, iar acum este necesar un efort pentru a putea vedea cit de lipsit de naturalete este in totalitate, si ne vedem obligati sa punem inapoi acele pietre de hotar pe care Descartes le-a asezat la temelia lui. Oricum, este destul de clar ca o asemenea rasturnare completa a perspectivei spontaneitatii noastre, nu a fost pentru Descartes si generatiile care l-au urmat, un rezultat neasteptat, obtinut pe baza unor dovezi venite din senin, care nu admit indoiala. Dimpotriva, procesul a inceput plecind de la dorinta, mai mult sau mai putin aprinsa, ca natura fenomenelor ar trebui sa fie de un anumit tip si cercetarea a continuat pentru descoperirea unor marturii care sa demonstreze ca natura lor ar trebui sa fie de fapt asa cum era dorit. Nu trebuie sa fiu interpretat in sensul ca s-a afirmat ca dovezile descoperite sint iluzorii: vreau doar sa arat, ca nu este vorba de dovezi care se vina in cautarea noastra, care sa se ataseze singure, ci noi sintem cei care pornim in cautarea lor, in urmarirea proiectelor noastre anterioare. Nimeni nu isi inchipuie ca Einstein a fost surprins sa descopere intr-o buna zi, ca a identificat existenta a patru dimensiuni. Pentru ca inca inainte cu treizeci de ani, oameni cu o inteligenta patrunzatoare, au postulat existenta in fizica a celei de-a patra dimensiuni. Einstein a plecat in mod deliberat in cautarea ei si a reusit sa descopere ceea ce si-a dorit. Fizica si filozofia lui Descartes au fost primele manifestari ale noii situatii spirituale, care un secol mai tirziu se va raspindi, cuprinzind toate formele vietii umane si va predomina in piete, saloane si in curtile de justitie. Convergenta trasaturilor particulare ale acestei stari spirituale, este cea care a produs aceasta sensibilitate care este specifica modernitatii. Dispretul si neincrederea in tot ce este imediat si spontan. Entuziasmul pentru toate constructiile ratiunii. Pentru omul Cartezian sau modern, trecutul va fi contradictoriu, pentru ca atunci lucrurile nu erau realizate mos geometrico. In deplin acord, el va considera institutiile politice traditionale, injuste si prostesti. Tot asa cum li se va opune, el isi va inchipui ca a descoperit ordinea sociala definitiva, la care a ajuns deductiv prin mijlocirea ratiunii. Este vorba de o constitutie perfect schematica, in care este asumat ca omul este o entitate rationala si nimic mai mult. Fiind admisa aceasta ipoteza -- ratiunea pura a pornit intotdeauna de la ipoteze, la fel ca un jucator de sah -- consecinta este inevitabila si precisa. Edificiul ideilor politice este astfel construit pe o logica minunata; cu alte cuvinte, integritatea sa intelectuala este incontestabila. Acum, sistemul Cartezian admite doar o singura virtute: perfectiunea intelectuala pura. Fata de orice altceva el este orb si surd. Pentru el tot ce este anterior si prezent nu merita nici cel mai mic respect. Dimpotriva, din punctul de vedere rational, poarta indiscutabil chiar un aspect criminal. Tocmai de aceea el urgenteaza distrugerea acestei cresteri incriminatoare si instalarea imediata a ordinii sale sociale definitive. Idealul viitorului, construit de intelectul pur, trebuie sa inlocuiasca imediat, deopotriva trecutul, cit si prezentul. Acest lucru naste furtuna care produce revolutiile. Rationalismul aplicat doctrinei politice rezulta in doctrina revolutionara si vice versa, o epoca nu este revolutionara, doar daca nu cumva este rationalista. Ea nu poate fi revolutionara, exceptind proportia in care este incapabila de sensibilitate la istorie, incapabila de-a percepe deopotriva trecutul si prezentul, asemeni unui alt tip de ratiune ce nu este pura, ci vitala. Adunarea Constituanta face declaratia solemna a Drepturilor Omului si Cetateanului, astfel ca este posibil sa stabilim o comparatie intre actele puterii legislative si ale puterii executive, la orice moment dat, cu nazuinta finala ca fiecare din institutile politice vor fi mult mai echilibrate, astfel ca nazuintele cetatenilor vor fi bazate pe principii simple si aflate mai presus de orice indoiala, etc., etc. Parca am citi un tratat de geometrie. Oamenii anului 1790 nu s-au multumit sa elaboreze legi pentru ei insisi: nu doar au decretat anularea trecutului si prezentului, ei au reprimat la fel de bine si istoria viitorului, decretind pina si maniera in care va fi constituita 'fiecare din institutiile politice. Astazi, fiecare din aceste actiuni pare pentru noi exagerat de aroganta. Mai mult decit atit, ele par a fi limitate si imature. In ochii nostri lumea a devenit mult mai complexa si vasta. Am inceput sa suspectam ca istoria, viata umana, nu poate si nu ar trebui sa fie guvernata de reguli, asemeni manualelor de matematica.* Este lipsit de logica, sa ghilotinezi un print si sa-l inlocuiesti cu un principiu. Cel din urma, la fel de bine ca si primul, plaseaza viata sub tutela unei autocratii absolutiste. Si acest lucru constituie cu siguranta o imposibilitate. Nici absolutismul rationalist, care pastreaza ratiunea dar anihileaza viata, nici relativismul, care pastreaza viata dar dizolva ratiunea, nu sint posibilitati - premise obiective ale unei viitoare realitati. Sensibilitatea epocii care acum incepe este caracterizata de respingerea acestei dileme. Nu ne vom putea pune de acord intr-un mod satisfacator cu niciunul din acesti termeni.

* Vezi Addenda 1 (Amurgul Revolutiei)

CAPITOLUL IV

VIATA SI CULTURA

Am vazut ca problema adevarului a divizat oamenii apartinind generatiilor anterioare in doua scoli de gindire potrivnice: relativism si rationalism. Fiecare din ele renunta la ceea ce cealalta retine. Rationalismul se agata de adevar si renunta la viata; relativismul prefera mobilitatea existentei, calmului si imutabilitatii adevarului. Spiritul nostru este strain de ambele pozitii: atunci cind incercam sa ne asuman oricare dintre cele doua pozitii, vom simti ca spiritul nostru este mutilat. Putem zari cu o claritate perfecta plauzibilitatea ambelor teorii si percepem la fel de bine, insuficienta ce fiecare pare a o complini. Faptul ca in alte vremuri, cele mai stralucite spirite nu au avut dificultati in a-si acomoda inclinatiile la una sau la alta din aceste teorii, potrivit temperamentului lor, indica faptul ca ele posedau o sensibilitate distincta de cea a noastra. Apartinem unei epoci, in masura in care ne simtim capabili sa-i acceptam dilema si formam rindurile, pregatindu-ne de lupta, de o parte sau alta a transeei pe care a sapat-o. Pentru ca procesul vietii este intr-un sens foarte real, cel care in scurt timp va iesi in lumina si va efectua inrolarea sub anumite standarde, facind pregatirile in vederea bataliei. Vivere militare est, obisnuia sa spuna Seneca, cu gestul mandru al unui legionar. Ceea ce nimeni nu are voie sa se intrebe, este de ce ar trebui sa luam parte la o batalie, care descoperim ca in inimile noastre are soarta decisa deja. Pentru ca fiecare generatie trebuie sa fie ceea ce Evreii numeau Neftali, ceea ce inseamna, Am purtat deja bataliile mele. Pina acum am fost preocupati de vechile dispute care au fost decise cu multa vreme in urma. Nu intelegem acum, cum este posibil sa vorbesti despre o viata umana, in care organul adevarului a fost amputat, sau despre un adevar care necesita retragerea curentului vital, inainte ca el sa poata sa existe. Problema adevarului, la care m-am referit pe scurt, reprezinta numai un singur exemplu. Aceeasi situatie se ridica in cazul standardelor morale si juridice, care se presupune ca ne regularizeaza vointa, tot asa cum adevarul regularizeaza gindirea. Daca blindetea si justitia sint ceea ce pretind a fi, ele trebuie sa fie in mod necesar unice. O justitie dreapta doar pentru un anumit timp, sau pentru o anumita rasa, isi anuleaza propria semnificatie si propriul inteles. In etica si pe tarimul legislativ de asemenea, se ridica principiile relativismului si rationalismului, la fel cum se intimpla in arta si religie. Acest lucru este la fel ca si cum am spune ca problema adevarului este dispersata in rindul tuturor celorlalte categorii intelectuale, la care facem referire atunci cind utilizam cuvintul cultura. Sub acest nume nou, chestiunea in cauza pierde ceva din aspectul sau tehnic si se apropie mai mult de energiile umane reale. Tocmai de aceea, haideti sa plecam de la acest punct si sa incercam sa examinam cu toata seriozitatea de care sintem capabili, nimic altceva decit caracterul sau de o sensibilitate pronuntata. Gindirea este o functiune vitala, la fel ca digestia, sau circulatia sangvina. Faptul ca ultimele sint procese active in spatiul si in interiorul tesuturilor, in vreme ce primul nu, nu fac o diferenta reala, pina acolo unde se preocupa propria noastra tema. Atunci cind biologistii secolului al nouasprezecelea, au refuzat sa considere drept fenomene vitale pe acelea care nu poseda un caracter corporal, ei au admis la inceput o prejudecata care este incompatibila cu orice pozitivism strict. Dupa ei, un doctor acorda ajutor pacientului, privind ca pe o urgenta de grad egal fenomenul gindirii si cel al respiratiei. Un act de judecata este un mic element al vietii; la fel este si un act de vointa. Ele sint emanatii, ori momente ale unui microcosmos auto-centralizat, individualul organic. Imi construiesc ideile, asa cum rearanjez constituientii chimici din hrana, sau asa cum pompez in organism singele cu inima. Toate aceste trei cazuri sint in legatura cu necesitatile vitale. A intelege fenomenele biologice, inseamna a demonstra necesitatea lor pentru prezervarea individualului, sau ceea ce inseamna acelasi lucru, sa descoperi utilitatea lor vitala. Gindurile mele, isi gasesc tocmai de aceea cauza si justificarea in mine, ca individual organic: sint un instrument in beneficiul vietii mele, un organ al ei, reglat si guvernat de ea. Insa dintr-un alt punct de vedere, a gindi, inseamna a stabili inaintea individualitatii, natura fenomenelor. Faptul ca uneori cadem prada erorii, confirma in general adevaratul caracter al gindirii. Identificam sub numele eroare, o idee defectuoasa, o reflectie, care propriu-zis, nu este reflectie. Chestiunea gindirii, inseamna reflectia asupra lumii fenomenelor, pentru a te adapta lor intr-un fel sau in altul: pe scurt, a gindi, inseamna a gindi corect, tot asa cum digestia inseamna asimilarea hranei. Eroarea, nu distruge adevarul universal al gindirii, mai mult decit anuleaza digestia procesele asimilative normale. Apoi, gindirea are doua fatete distincte: pe de o parte, ea ocupa in fiinta locul unei necesitati vitale a individualului si este guvernata de legi cu utilitate subiectiva; pe de alta parte, ea consta de fapt intr-o adaptare la fenomene si este directionata de legile obiective ale adevarului.Acelasi lucru se intimpla si in cazul vointei. Un act de vointa este strict centrifugal in caracterul sau. El este o emanatie de energie, un impuls ce se ridica din adincul fiintei. Dorinta, in sensul cel mai restrins, consta intotdeauna in dorinta de-a face ceva. Dragostea pentru ceva si simpla dorinta sa existe ceva, actioneaza deopotriva, fara nicio urma de indoiala in pregatirea actului volitional, insa ele nu constituie acest act in sine. Ne dorim, in adevaratul sens al cuvintului, pe linga nazuinta ca acest lucru sa existe intr-un mod cert, sa implinim aceasta dorinta si executam eficient actiunile ce se impun pentru a modifica realitatea. In vointa, acest lucru reprezinta o manifestare extrem de clara a unei solicitari vitale a individualului. Prin intermediul ei, el satisface, corecteaza si amplifica, necesitatile sale organice . Haideti sa analizam un act de vointa la momentul celei mai clare manifestari a caracterului sau. De exemplu, sa luam cazul in care, dupa citeva ezitari si sovaieli, la capatul unei lupte interioare dramatice, ne decidem in final sa facem ceva intr-un anumit fel si abandonam alte rezolvari posibile. Vom observa apoi, ca decizia noastra a rezultat de la faptul ca una dintre solutiile puse in balanta, a aparut a fi mai buna in ochii nostri. Prin urmare, fiecare dorinta consta in nazuinta de-a face tot ce poate fi mai bun in orice situatie si aceasta este o acceptare a unui obiectiv standard a ceea ce este bun. Unii vor gandi ca acest obiectiv standard volitional, aceasta summum bonum, reprezinta ajutorul lui Dumnezeu; altii vor presupune ca atitudinea cea mai potrivita consta intr-un egoism circumspect, sau dimpotriva, in a face cel mai mare bine pentru cei mai multi dintre semenii lor. Insa indiferent de ceea ce contine, cind exista dorinta sa existe ceva, acest lucru este dorit pentru ca se crede ca el reprezinta tot ceea ce poate fi mai bun si noi sintem multumiti doar cu noi insine, ne-am dorit deplin si fara niciun fel de rezerve atunci cind gindim, ne-am adaptat noi insine la un standard al vointei care exista independent de noi insine, situat undeva dincolo de propria noastra individualitate. Acest caracter dublu pe care-l intilnim in fenomenele intelectuale si volitionale, este autentificat in egala masura atunci cind este vorba de sentimente estetice sau emotii religioase. Cu alte cuvinte, o intreaga serie de fenomene vitale sint inzestrate cu un caracter avind o dubla dinamica, o dualitate stranie. Pe de o parte, ele sint produsele spontane ale unor fiinte vii si isi au cauzele si sint conduse din interiorul individualului organic; pe de alta parte, ele sint obligate de-o necesitate interna sa se supuna unui guvernamint sau unor legi care sint obiective. Ambele aspecte trebuie observate atent, sint reciproc interdependente. Nu voi gindi util pentru obiectivul meu biologic, daca nu voi gindi ceea ce este adevarat. O gindire care ne-ar prezenta in mod obisnuit o lume diferita de lumea adevarata, ne-ar conduce spre comiterea a nesfirsite erori si in consecinta viata umana ar fi disparut pina acum. Astfel, in activitatile intelectuale nu voi reusi punerea in acord cu mine insumi, in a fi util mie insumi, daca nu ma adaptez la ceea ce nu sint eu insumi, la mediul inconjurator, la lumea transorganica, la ceea ce transcende propriei mele fiinte. Insa de asemenea si vice versa: adevarul nu exista daca individualul implicat nu il gandeste, daca in fiinta sa organica nu este nascut actul mental cu aspectul sau inevitabil al convingerii intime. Pentru ca gindirea sa fie adevarata, ea trebuie sa coincida cu fenomenul, cu ceea ce transcende propriei mele fiinte; dar in acelasi timp, pentru ca gindirea sa existe, trebuie ca eu sa gindesc, trebuie sa cred in adevarul ei, oferindu-i un loc tainic in viata mea, daruindu-i imanenta in micul univers biologic ce este reprezentat de mine insumi. Simmel, cel care a tratat aceasta problematica cu mai multa atentie decit oricine altcineva, insista pe buna dreptate, asupra acestui aspect special al fenomenului vietii umane. Viata omului, sau colectia de fenomene integrate in individualul sau organic, poseda o dimensiune transcendentala, tot atit de mult pe cit cuprinde si abandonurile sale, cum am spune, propria intimitate, si se arunca singur in ceva strain, dincolo de limitele sale. Aceasta dimensiune cuprinde gindirea, vointa, sensibilitatea estetica si emotiile religioase. Asta nu inseamna ca spre exemplu, fenomenul inteligentei va accepta existenta adevarului pe care pretinde ca-l contine. Desi, ca si filozofii, nu vom considera o astfel de existenta intemeiata, fenomenul gindirii nu include aceasta pretentie, chiar daca ne place sau nu; de fapt, el nu consta in nimic altceva. Astfel ca atunci cind relativistii refuza sa admita, ca o fiinta vie poate gindi ce este adevarul, ei sint convinsi in capacitatea lor de fiinte vii, ca adevarul este prezent chiar aici, tocmai in aceasta respingere. Dincolo de toate teoriile, mergind la faptele simple si restringindu-ne la cel mai strict pozitivism --pe care aceia care se numesc ei insisi pozitivisti nu l-au practicat niciodata -- vom descoperi ca viata omeneasca pare sa fie un fenomen de transcendenta al organismului, prin anumite activitati care sint imanente. Viata, spune Simmel, consta precis in a fi ceva mai mult decit viata; ceea ce este imanent in ea, este o transcendenta dincolo de limitele vitale. Putem acum sa-i atribuim cuvintului cultura semnificatia sa reala. Aici, in interiorul organismului, sint functii vitale care se supun unor legi obiective, desi in aceeasi masura in care sint vitale, ele sint factori subiectivi; ele exista de asemenea, in conditia de-a se supune dictaturii unui regime independent de viata in sine. Aceasta este cultura. Tocmai de aceea termenul n-ar trebui sa retina in continutul sau nimic vag. Cultura consta in anumite activitati biologice, cu nimic mai mult sau mai putin biologice, decit digestia sau locomotia. A existat o discutie prelungita de-a lungul secolului al nousprezecelea, si in mod particular in Germania, despre cultura, privita ca viata spirituala. Reflectiile facute azi ne permit din fericire sa acordam un sens precis acestei expresii, prin formula magica pronuntata cu gesturile unui extaz rapitor de pretendentii moderni la sanctitate. Viata spirituala nu reprezinta nici mai mult, nici mai putin, decit rezerva de functii vitale a acestor produse sau rezultate, posedind o durabilitate si importanta, independenta de viata. De exemplu, printre diferitele moduri in care ne putem comporta fata de vecinii nostri, perceptia selecteaza unul in care descoperim o calitate speciala numita justitie. Capacitatea de-a percepe, de-a gandi just si de-a prefera ceea ce este just, in defavoarea a ceea ce este injust, reprezinta o facultate primara ce este daruita organismului, in scopul de a-si putea promova interesele sale intime si speciale. Daca sensul de justitie ar fi primejdios sau chiar inutil pentru fiintele vii, acest lucru ar fi insemnat o povara biologica atit de apasatoare, incit rasa umana ar fi disparut. Justitia intra astfel in existenta, sub forma unui anumit interes vital si subiectiv; din punct de vedere organic, sensibilitatea juridica nu poseda o valoare mai mare sau mai mica, decit secretia pancreatica. Oricum, odata ce-a fost izolata de sentiment, justitia cistiga o valoare independenta. Este un element in conceptul actual de drept si el include pretentia irezistibila pentru propria sa existenta. Revendicarile pentru ceea ce este just trebuie sa fie indeplinite, desi ele pot fi incomode pentru viata. Justitia, adevarul, corectitudinea morala si frumosul, sint lucruri ce au o valoare in sine si nu doar in proportia in care sint utile vietii. Prin urmare, functiile vitale prin intermediul carora sint produse aceste lucruri, poseda o valoare in sine, pe linga cea a utilitatii lor biologice. Pe de alta parte, pancreasul nu are o importanta mai mare decit cea care este datorata utilitatii sale organice. Secretia unei astfel de substante, este o functie care se incheie odata cu viata insasi. Valoarea pe care o poarta in sine adevarul si justitia, acea suficienta plenara ce ne determina sa le preferam chiar vietii reale care le produce, este calitatea ce defineste spiritualitatea. In ideologia moderna, spiritul nu are o semnificatie asemanatoare cu sufletul. Spiritualitatea nu este o substanta imateriala, nici o realitate. Ea este pur si simplu o calitate pe care unele lucruri o poseda, iar altele nu. Aceasta calitate consta in posesiunea unei valori si semnificatii speciale. Grecii au definit spiritualitatea moderna nous si nu psyche, prin care identificau sufletul. In consecinta, perceptia justitiei, cunoasterea sau intelegerea adevarului, creatia si bucuria artistica, poseda o semnificatie proprie, o valoare in sine, chiar daca ignoram utilitatea lor pentru fiintele vii care exercita astfel de functii. Ele reprezinta viata spirituala sau cultura. Pe de alta parte, secretia, digestia si locomotia, reprezinta viata infra-spirituala, viata pur biologica, dar care nu are semnificatie sau valoare in afara organismului. Pentru intelegerea clara a acestor fenomene care nu transcend viata biologica, haideti sa le numim fenomene ale vietii spontane.*

* Pe un fond identic -- si acesta este cel mai important punct pentru a efectua observatia -- activitatile spirituale sint de asemenea, forme primare ale vietii spontane. Ideea pura a stiintei, soseste in fiinta sub aspectul unor emanatii spontane ale individualului in cauza, asa cum se intimpla si in cazul lacrimilor.

Nu cred ca pina si cel mai devotat adept al culturii si spiritualitatii va putea descoperi ca din aceasta definitie au fost omise oricare dintre privilegiile speciale care sint atasate acestor termeni. Inovatia mea a constat in accentuarea anumitor aspecte ale termenului, pe care culturalistii incearca sa le stearga intr-un mod ipocrit, ca si cum le-ar fi uitat. De fapt, atunci cind auzim discutindu-se despre cultura si viata spirituala, se pare ca nu se face referire la nimic altceva, decit la o viata distincta, separata de tot ce vine in atingere cu nefericita viata spontana, care este atit de dispretuita. Oricine isi poate inchipui, ca extazul religios si eroismul moral poate exista in absenta umilei secretii pancreatice, a circulatiei sangvine si sistemului nervos. Culturalistul aborda adjectivul spiritual si taie legatura care il alatura substantivului viata, sensu stricto, uitind ca adjectivul nu este nimic mai mult decit o specificatie a substantivului si ca fara ultimul, nu poate exista primul. Aceasta constituie eroarea fundamentala a rationalistilor, in toate formele sale. Ratiunea, fata de care rationalistii pretind ca nu este doar o simpla functie vitala printre multe altele si ca nu realizeaza aceeasi reglare organica pe care o realizeaza si restul, nu-si are existenta; este doar o abstractie ridicola si o simpla nascocire. Nu exista pe undeva pe aici cultura fara viata, nici spiritualitate fara vitalitate, in sensul cel mai literal posibil. Spiritualul nu este mai mult sau mai putin viata decit non-spiritualul.

CAPITOLUL V

DUBLUL IMPERATIV

De fapt, fenomenul vietii umane are o dubla fateta, biologica si spirituala, iar acest lucru se intampla pentru ca ratiunea este subiectul a doua forte distincte care actioneaza asupra ei intr-o forma apropiata actiunii exercitate de doi poli magnetici, ce realizeaza o atractie in doua directii opuse. Astfel, activitatea intelectuala graviteaza de-o parte, actionind centrul necesitatii biologice si de cealalta parte este expusa sugestiilor, sau mai degraba ordinilor precise ale principiului extra-vital al legii logicii. In mod asemanator, simtamintul estetic este intr-o directie subiectiva bucurie, in cealalta, frumusete. Frumusetea unei picturi, nu consta in faptul, care nu are nicio importanta in ceea ce priveste pictura, ca ne produce placere, ci dimpotriva, ajungem sa gindim ca este o pictura minunata, abia atunci cind devenim constienti de insistenta delicata, staruitoare, cea care ne face sa simtim placere. Nota esentiala in noua sensibilitate, este de fapt hotarirea de-a nu uita niciodata, sub nicio forma, ca functiile spirituale sau culturale, sint in mod egal si simultan functii biologice. Mai departe, aceea potrivit careia tocmai din acest motiv, cultura nu poate fi exclusiv directionata de legile sale obiective sau de legile independente de viata insasi, ci in acelasi timp ea este subiect al legilor vietii. Sintem guvernati de doua imperative aflate in opozitie. Omul, ca fiinta vie, trebuie sa fie bun, porunceste imperativul cultural; ceea ce este bun, trebuie sa fie uman, trebuie sa fie inzestrat cu viata si astfel compatibil cu necesitatile vietii, spune celalalt imperativ, cel vital. Oferindu-le ambelor o expresie mult mai generica, vom ajunge la conceptul dublului mandat, viata trebuie sa fie culturala, dar cultura este obligata sa fie vitala. Astfel, operam cu doua tipuri de presiuni care se regularizeaza si modifica una pe cealalta in mod reciproc. Orice defectiune de echilibru in favoarea uneia sau alteia, implica in mod iremediabil o degenerare. Viata lipsita de cultura este barbarism, cultura devitalizata este bizantinism.Aici este o modalitate de gindire schematica si formalista, care continua fara cooperarea vietii si fara o intuitie directa. Este un tip de cultura utopica. Cadem in ea ori de cite ori admitem, fara o revizie anterioara, anumite principii de natura intelectuala, morala, religioasa, politica si estetica si ne asumam imediat ca sint valide, insistind pe acceptarea consecintelor lor. Epoca prezenta este in mod periculos lasata prada acestei practici nesanatoase. Generatiile care au inventat pozitivismul si rationalismul, au procedat la cea mai extinsa sinteza asupra chestiunii ridicate de aceste sisteme de gindire, chestiunea fiind de-o importanta vitala pentru ele, si si-au extras principiile culturale de la schema elaborata incordata pe care au propus-o. In acelasi fel, ideile liberale si democratice, s-au ridicat plecind de la contactul practic cu problemele fundamentale ale societatii. Insa astazi cu greu mai trece cineva peste aceste linii. Fauna caracteristica a modernitatii este reprezentata de naturalistul, care se jura pe pozitivism, fara sa-si fi pus vreodata problema de-a efectua o sinteza recenta asupra temei formulate de acest sistem si democratul, cel care nu s-a intrebat niciodata asupra adevarului propovaduit de dogma democrata. De aici rezulta contradictia absurda implicata in declaratie; cultura Europeana, in vreme ce pretinde a fi singurul sistem rational, cum am spune, singurul ce este fondat pe ratiuni practice, in mod real nu mai traieste si experimenteaza in virtutea rationalitatii sale, ci a imbratisat terenul mistic. Caracterul lui Pio Baroja, cel care a crezut in democratie asa cum omul a crezut in Fecioara din Pillar*, este la fel ca si predecesorul sau, chimistul Homais, un reprezentant tipic al timpurilor moderne. Aparenta predominanta ce a fost castigata pe acest continent de fortele retrograde, nu se ridica de la faptul ca ele sint purtatoarele unor principii superioare celor din opozitie, ci de la aceea ca ele sint in orice caz, eliberate de astfel de contradictii esentiale si total fatarnice, asa cum sint infatisate de rationalism. Traditionalistul este in acord cu propria sa fiinta interioara. Credinta sa in misticism este dictata de motive mistice. In orice moment el poate accepta incercarea luptei, fara sa fie constient de ezitarile si rezervele din mintea sa. Pe de alta parte, despre oricine crede in rationalism asa cum omul crede in Fecioara din Pillar, poate fi spus ca practic, a incetat demult sa mai creada chiar in inima sa, in rationalism. Prin apatia mentala, prin obiceiuri, prin superstitii, intr-un cuvint, prin traditionalism, el a aderat la vechiul rationalism, cel care acum se afla dincolo de operatiile ratiunii creative si a fost supus unui proces de pietrificare, ritualizare si bizantificare. Rationalistii zilei de azi percep intr-o maniera, mai mult sau mai putin confuza, ca nu mai sint legitimi. Iar acest lucru nu se datoreaza atit de mult faptului ca nu mai pot sa tina ferm fata adversarilor, tot asa cum fatada de acasa s-a demolat. Doctrinele libertatii si democratiei, ale caror aparatori sint, au incetat sa satisfaca pretentiile campionilor lor. ele nu se mai potrivesc cu exactitatea necesara sensibilitatii lor. Acest dualism intern, rapeste rationalistilor plasticitatea necesara controversei si ei intra acum intr-o cearta zgomotoasa, atit de zbuciumata de disensiunile domestice, incit sint deja pe jumatate abatuti de la ruta obisnuita.

* Imagine a Fecioarei, deosebit de venerata in Spania si in mod special in Saragosa.

Anomalia extrema a unei astfel de situatii, impune in mod evident si necesar, completarea obiectivului imperativ cu subiectivul. Nu este de ajuns spre exemplu, ca un concept stiintific sau politic sa apara adevarat din ratiuni geometrice, pentru a ne decide sa-l sustinem. El trebuie sa nasca in noi o credinta absoluta, eliberata de orice fel de rezerve. Cind se intimpla ca acest lucru sa intirzie sa survina, este de datoria noastra sa retragem acest concept si sa-l modificam, in masura in care se dovedeste necesar, pentru a-l face sa fie in acord strict cu cererile noastre ca fiinte. Un sistem moral care este perfect geometric, dar care ne lasa reci, fara sa ne transmita niciun indemn la actiune, este din punct de vedere subiectiv, imoral. Idealul etic nu se poate multumi prin a fi cel mai corect ideal; el trebuie de asemenea, sa reuseasca sa trezeasca in noi emotiile. In acelasi fel, este fatal pentru noi sa ne obisnuim cu recunoasterea ca exemple de opere de arta de-o frumusete desavirsita -- de exemplu, cele clasice -- care din punct de vedere obiectiv pot fi de cea mai mare valoare, dar care nu provoaca niciun fel de placere in noi. In consecinta, activitatile noastre necesita ordonarea a unei duble serii de imperative, care pot fi rezumate dupa cum urmeaza:

ACTIVITATI IMPERATIVE

Gandirea - Adevarul - Sinceritatea Vointa Culturale - Bunatatea Vitale - Impulsurile EmotionaleSensibilitatea - Frumusetea - Bucuria

Epoca pe care oamenii au decis din nefericire s-o numeasca moderna, care incepe o data cu Renasterea si se continua pina in zilele noastre, a fost progresiv dominata, cu un exclusivism in crestere, de o tendinta unilateral culturalista. Aceasta unilateralitate implica o consecinta de cea mai grava importanta. Daca ajungem atit de absorbiti in a ne adapta convingerile la ceea ce ratiunea afirma a fi adevarat, ne supunem riscului de-a crede ca credem, unei pretinse convingeri, pentru ca sintem incintati sa ne dorim acest lucru. Asta impiedica realizarea culturii in noi si face ca ea sa ramina ca o pretentie superficiala, plasata deasupra substantei ce-o reprezinta viata noastra efectiva. Acesta a fost fenomenul caracteristic al istoriei Europei moderne, in diferite grade, insa cu o dezvoltare morbida exasperanta in timpul ultimului secol. Oamenii sint convinsi de credinta lor in cultura; insa stict vorbind, ei tranzactioneaza cu o colosala fictiune colectiva, pe care individualul n-o retine, pentru ca ea a fost imitata plecind de la adevarata fundatie a constiintei. Pe de o parte, marsaluiesc principiile, frazele si gesturile care erau odata eroice; pe de alta, realitatea existentei, viata de fiecare zi si fiecare ora. Cuvintul englezesc cant semnificand o dualitate scandaloasa intre ceea ce oamenii cred ca fac si ceea ce fac de fapt, nu este in mod real specific doar Angliei, ci este comun intregii Europe. Orientalul, cel care nu este obisnuit cu separarea culturii de viata, de vreme ce el a reclamat vitalitate vietii, vede in comportamentul Occidentului o ipocrizie radicala ce este imbratisata pretutindeni si atunci cind intra in contact cu Europenii nu-si poate reprima un sentiment de dispret. Nu s-ar fi petrecut niciodata o astfel de disociere intre standard si permanenta sa translatie in actiune, daca odata cu imperativul obiectivitatii ne-ar fi fost predat si acela al auto-consecventei, ce cuprinde intreaga serie a imperativelor vitale. Este obligatoriu sa fim siguri intotdeauna, ca de fapt credem ceea ce presupunem a crede; ca idealul etic pe care il acceptam in mod oficial, intereseaza si stimuleaza cele mai ascunse energii ale personalitatii noastre. Daca ne-am obisnuit ca din timp in timp, sa efectuam o astfel de clarificare a situatiei noastre interioare, ar trebui sa praticam in mod automat selectia cuvenita in cultura si sa eliminam toate aceste forme utopice ce sint incompatibile cu viata, care conduc catre ipocrizie. Pe de alta parte, cultura nu a fost exilata continuu pentru a creste in mod treptat distanta fata de vitalitatea care a creat-o, nici nu a fost in cele din urma condamnata la o izolare fantomatica, la fosilizare. Astfel in una din aceste faze de drama a istoriei, in care omul are nevoie de toate resursele sale vitale pentru a se feri de circumstantele catastrofice si poate ca asa se intimpla intr-o astfel de ora ca aceasta ce trece acum peste Europa, cind totul se naruie si in toate celelalte, in care sperantele sale sint alimentate si stimulate de credinta in valorile transcendentale, cum am spune, de crediinta sa in cultura. Si cu toate acestea, un astfel de moment de criza ca acesta din prezent, constituie un test experimental pentru cultura. Prin imprudenta lor, faptele au impus brutal asupra Europenilor obligatia imediata de-a fi consecventi, de-a decide daca cred in mod autentic in ceea ce cred, si ei au descoperit ca acest lucru nu se intimpla. Ei au numit aceasta descoperire declinul culturii. Este evident, ca aici nu exista nimic de acest fel; ceva s-a prabusit cu mult inainte si acest lucru a fost consecventa Europenilor cu ei insisi; esecul este cel al propriei lor vitalitati. Cultura se ridica de la fundamentele vietii persoanei in cauza si asa cum am subliniat in mod repetat, este insasi viata sensu stricto, ceea ce inseamna, spontaneitate si subiectivitate. Putin cite putin, stiinta, etica, arta, credinta religioasa si standardele juridice, devin separate de individ, care incepe sa le considere si sa si le insuseasca, avindu-si o consistenta proprie, o valoare, un prestigiu si o autoritate independenta. Vine un timp cind viata insasi, generatorul la toate aceste conceptii, se va inclina in fata lor, oferindu-se propriei creatii si punindu-se in serviciul ei. Cultura a devenit obiectiva, punindu-se in contradictie cu subiectivitatea care i-a dat nastere. Cuvintele, ob-iect, ob-jectum, gege-stand, poarta semnificatia a ceva ce este op-us, ce se plaseaza si se pune impotriva subiectului sau individului in cauza, ca legile, perceptele si forma de guvernamint. La acest punct cultura atinge maturitatea deplina. Insa trebuie mentinute anumite limite, intr-o astfel de opozitie cu viata, intr-o astfel de separatie intre subiect si obiect. Cultura reuseste sa supravietuiasca, doar atita vreme cit continua sa primeasca un flux de vitalitate de la cei care o practica. Cind acesta transfuzie este intrerupta si cultura se indeparteaza de viata, ea se usuca, ritualizindu-se. Astfel cultura isi are propria ora de nastere, care este de-o frumusete lirica si ora de fosilizare, care este o ora de ritualizare. Astfel este cultura in starea de inmugurire si cultura in floare *. In anii de reforme, cum sint cei pe care-i traim azi, inflorirea culturii este suspectata de limitare si se ivesc tendinte culturale, sau ceea ce inseamna acelasi lucru, imperativele culturale sint impiedicate si in prim plan se interpun imperativele vitale. Cultura trebuie sa faca fata opozitiei consecventei, spontaneitatii si vitalitatii.

* Este interesant, ca acest proces sa fie prezentat prin medierea istoriei si sa putem asista cum ceea ce mai tarziu va avea sa fie un simplu principiu de echitate, a inceput prin a fi un ritual magic, o incantatie legendara, tendinta specifica unui grup, sau o simpla utilitate vitala. Si intotdeauna se intimpla la fel in stiinta, in morala sau in arta. Aici ar putea fi descoperita o geneaologie a culturii.

CAPITOLUL VI

DOUA IRONII, SAU DON JUAN SI SOCRATE

Viata omeneasca nu poate exista niciodata in absenta acestor doua dimensiuni ce-i apartin, cultura si spontaneitatea; insa doar in Europa ele au atins un punct de completa diferentiere, intrerupindu-se la punctul de formare a doi poli antagonici. Nici stiinta, nici morala, nu au atins in India, sau in China statutul de puteri independente ale vietii spontane si nici n-au exercitat sarcina suveranitatii asupra celei din urma. Gindirea Orientalului, oricit de acuta si profunda, nu s-a separat niciodata de ginditor, pina la punctul de-a atinge acea existenta obiectiva precisa, de care s-au bucurat spre exemplu, legile fizice in constiinta europeana. Se poate sustine ca viata Orientului este mai apropiata de perfectiune, decit cea a Ocidentului; insa cultura lor este in mod evident mai putin cultura decit a noastra, realizeaza mai putin radical sensul pe care noi il dam acestui termen. Gloria, poate si tragedia Europei, consta in faptul ca Europenii au dezvoltat dimensiunea transcedenta a vietii, pina la ultima ei consecinta. Moralitatea si intelepciunea Orientului, nu si-au pierdut niciodata caracterul traditionalist. Chinezul este incapabil de-a concepe o idee asupra lumii doar vorbind, avindu-si ca punct de plecare rationalitatea pe adevarul despre idee in sine. Pentru a-i impartasi adeziunea si a fi convins de ea, el doreste s-o vada autorizata de un trecut imemorial; cum am spune, el trebuie sa-i descopere fundatiile in comportamentul mental pe care organismul sau il mosteneste de la rasa. Ceea ce exista prin traditie, nu este ceea ce exista prin cultura. Traditionalismul este in realitate doar o forma de spontaneitate. Oamenii lui 1789 au aruncat in aer tot trecutul si la bazele operei lor formidabile de distrugere au asezat ratiunea pura; pe de alta parte, inainte de a fi realizata ultima revolutie Chineza, ea a trebuit sa fie propovaduita, pentru a dovedi ca a fost sugerata pina si de cea mai traditionala dogma Confucianista. Toata spendoarea si toata mizeria istoriei Europene, se datoreaza probabil divortului complet si antitezei ce continua si acum, intre cei doi termeni aflati in opozitie. Cultura sau ratiunea a fost perfectionata pina la ultimul grad, pina la punctul de despartire de viata spontana, care a ramas la fel de izolata de partea sa, insa intr-o stare bruta si practic aborigena. Aceasta conditie, a unei tensiuni extreme, a inaugurat o calitate dinamica unica, o vicisitudine fara sfirsit si permanenta turbulenta a istoriei acestui continent. Cind ne intoarcem pentru a privi istoria Asiei, parca am asista la cresterea invariabila a unei plante, a unei fiinte inerte, lipsita de suficienta energie pentru a infrunta destinul. O tensiune viguroasa de acest tip a erupt fara intrerupere pe intregul parcurs al evolutiei Occidentului, fiind cauzata de perturbarea existenta la nivelul celor doi poli ai vietii. Prin urmare, nimic nu ilumineaza procesul istoric al Europei cu un efect mai bun decit stabilirea pozitiilor relativ diferite luate de cultura si spontaneitate. Pentru ca nu trebuie sa uitam, ca ratiunea sau cultura nu a existat din totdeauna pe acest pamint. A existat un moment, a carui cronologie este perfect cunoscuta, la care a fost descoperit acest pol obiectiv al vietii, adica ratiunea. Se poate spune ca in acea zi a luat fiinta Europa ca atare. Pina atunci, existenta pe acest continent a fost amestecata cu cea din Asia sau Egipt. Dar intr-o buna zi, in Agora, piata publica a Atenei, Socrate a descoperit ratiunea. Nu cred ca cineva poate vorbi cu oarecare semnificatie despre datoria omului zilei de azi, fara a se fi familiarizat el insusi cu semnificatia descoperirii lui Socrate. Ea contine cheia istoriei Europene, fara ea trecutul si prezentul nostru deopotriva, ar forma un sir inintelegibil de hieroglife. Omul a rationat inca inainte de Socrate; vorbind in sens strict, lumea Helenica cunoscuse deja ratiunea, cu doua secole inainte. Insa in secventa fireasca prin care ceva poate fi descoperit, este in mod evident necesar ca mai inainte el sa-si fi facut deja aparitia in cimpul existentei. Parmenide si Heraclit din Efes au rationat, insa nu au stiut acest lucru. Socrate a fost primul om care a realizat ca ratiunea reprezinta un nou Univers, mult mai perfect si superior celui pe care-l descoperim in mod spontan in jurul nostru. Fenomenele vizibile si tangibile se modifica neincetat, apar si dispar, trec unul in celalalt; albul se innegreste, apa se evapora, omul moare; tot ce este mare in comparatie cu un anumit lucru, devine mic in comparatie cu un altul mai mare. La fel se petrec lucrurile si in lumea interioara a omului; dorintele si proiectele se schimba si ajung sa intre in contradictie unele cu altele; cind durerea se micsoreaza, ea se transforma in placere; cind placerea se repeta de prea multe ori, devine agasanta sau chiar dureroasa. Nici mediul care ne inconjoara, nici sinele nostru interior, nu-si poate gasi un refugiu sigur si solid in fata mintii. Pe de alta parte, ideile pure, sau logoi, reprezinta o multime de fiinte imuabile, care sint perfecte si precise. Ideea de alb, nu contine nimic altceva decit alb; miscarea, nu devine niciodata statica; unul, este pentru totdeauna unul, la fel cum doi, este totdeauna doi. Aceste idei intra in raporturi reciproce, fara ca vreodata sa se descompuna unele in altele, sau sa admita oscilatii; marimea este inoxerabil opusa micimii; pe de alta parte, justitiei i se alatura unitatea. Justitia este de fapt intotdeauna una si aceeasi.Trebuie sa fi fost un entuziasm si o emotie nemaintilnita, atunci cind oamenii au vazut pentru prima oara elementele austere ale ideilor, sau rationamentele ce au luat nastere in mintea lor. Oricit de impenetrabile reciproc pot fi doua corpuri, doua idei sint cu atit mai mult. Identitatea, spre exemplu, rezista in mod sigur oricarei confuzii cu Deosebirea. Omul virtuos este concomitent, mai mult sau mai putin vicios; insa Virtutea este in totalitate deosebita de Viciu. Atunci, ideile pure sint in mod clar mult mai precise, mult mai invincibile decit fenomenele din ambientul nostru vital si se comporta in concordanta cu legi precise si invariabile. Sentimentul emotiei pe care revelatia neasteptata a acestei lumi simbolice l-a declansat in generatiile din perioada Socratica, ajunge pina in casele noastre pastrindu-si calitatea vibranta, sub forma dialogurilor lui Platon. Nu exista niciun dubiu asupra lor; a fost descoperita realitatea adevarata; si in contrast cu cealalta lume, cea care i se prezinta prin intermediul vietii spontane, sufera o depreciere automata. Aceasta experienta i-a impus lui Socrate si epocii lui o atitudine extrem de precisa, indicind ca misiunea omenirii era sa inlocuiasca spontanul cu rationalul. In deplin acord, in domeniul inteligentei, individualul simte constringerea de-a suprima convingerile sale spontane, care erau doar opinii sau doxai si adopta in schimb gandirea ratiunii pure, care ar fi singurul tip real de cunostinte, ori episteme. In mod similar, in comportamentul practic va incerca sa nege si sa tina in suspensie toate dorintele si inclinatiile sale naturale, astfel incit sa devina capabil sa ofere docil obedienta, pusa la buna dispozitie a ratiunii. Tema perioadei Socratice cuprinde apoi planul de-a scapa de sub tutela vietii spontane si de-a o inlocui cu ratiunea pura. Insa aceasta actiune implica prezenta unei dualitati in existenta noastra, pentru ca spontaneitatea nu poate fi anihilata in intregime; tot ceea ce poate face este sa-i frineze progresul, s-o retina si acopere cu cel de-al doilea tip de viata, care actioneaza printr-un mecanism reflex, cu alte cuvinte, rationalitatea. In ciuda lui Copernic, continuam sa vedem ca soarele apune in vest; dar aceasta marturie spontana ce ne este oferita prin intermediul vederii, ramine, cum am spune, in suspensie si nu are niciun fel de consecinte. O vom risipi cu ajutorul convingerii reflexe ce ne este furnizata de ratiunea pura a astronomiei. Socratismul sau rationalismul, da nastere pe un teren identic unei duble vieti, in care caracterul nostru non-spontan sau ratiunea pura, este substituit de adevaratul caracter, sau spontaneitatea. Acesta este sensul in care e utilizata ironia lui Socrate. Pentru ca ea este o ironie ce se ridica in orice actiune in care suplinim o miscare primara printr-una secundara si in loc de-a spune ceea ce gandim, ne prefacem ca gandim ceea ce spunem. Rationalismul este o incercare gigantica de-a distruge viata spontana prin intermediul ironiei, privind-o din punctul de vedere al ratiunii pure.Catre ce extreme se indreapta acest proces? Poate ratiunea sa se sprijine doar pe sine insusi? Se poate elibera de tot restul vietii, de irational, si sa traiasca doar prin sine? La aceasta intrebare nu poate fi dat deocamdata niciun raspuns; marea incercare trebuie mai intai realizata. Tarimul ratiunii a fost explorat deplin, insa continutul si extinderea lui ramaneau inca necunoscute. Aveau sa urmeze numeroase secole de investigatii rationaliste fanatice. Fiecare noua descoperire a ideilor pure sporeau credinta in posibilitatile nelimitate ale acestei lumi ce se dezvaluia in mod gradual. Ultimile secole ale Greciei au inceput aceasta opera vasta. Si abia ce invazia Gotica s-a transformat in vest intr-o colonizare pasnica, ca si scanteia aprinsa de Socrate a si dat foc spiritelor nou-nascute ale Frantei, Italiei, Angliei, Germaniei si Spaniei. Citeva secole mai tarziu, intre Renastere si anul 1700, erau construite marile sisteme rationaliste. Ratiunea pura a invadat cu aerul ei domenii imense. Acum omul era capabil pentru un moment, sa imbratiseze iluzia ca speranta lui Socrate era foarte aproape sa se realizeze si ca viata, in intregul ei, va accepta in final principiile pure ale ratiunii. Insa in procesul real de luare in primire a universului rational si in mod particular in acel maine in care era stabilita sistematizarea triumfala a unor oameni ca Descartes, Spinoza si Leibnitz, s-a realizat cu o noua uimire, ca teritoriul era limitat. Dupa 1700, rationalismul strict incepe sa descopere, nu un nou tip de rationalism, ci limitele ratiunii, frontierele ei, imprejmuite de ambianta infinita al irationalului. A intervenit secolul filozofiei critice, ale carei valuri s-au spart atit de magnific in ultima suta de ani, sfirsind prin a ajunge in zilele noastre la o demarcare precisa a frontierelor. Acum putem vedea cu precizie, ca Socrate si secolele ce i-au urmat au fost cufundate intr-o mare eroare, desi ea s-a dovedit pina la urma una fertila. Ratiunea pura nu poate inlocui viata; atunci cind este comparata cu spontaneitatea, cultura inteligentei abstracte nu reprezinta o forma de continuare al vietii care se poate sprijini singura, dispersindu-se cu totul de prima. Ea este doar o insula minuscula, ce pluteste p