Bondarul leneş de Elena Farago O furnică mititică, Cât un grăuncior de mei, Duce-n spate o greutate, De trei ori cât bobul ei. Pe cărare-n jale mare Plânge un bondar ciapcin: – Mor de foame Şi n-am poame Şi-aş munci, Dar n-am stăpân! – Hai şi-mi cară din povară Şi sunt gata să-ţi plătesc. – Cum n-aş merge?! dar pe lege Jur că nu pot să muncesc! – Vai de tine! ruşine Leneşule cerşetor, Nici de milă, nici de silă Nu ţi-aş da un ajutor! Cloşca de Elena Farago Cot-cot-cot, Cot-cot-cot,

Fac şi eu ce pot, ce pot Cot-co-dac, Cot-co-dac, Puii să-mi împac… Ciugulesc, Mă zbârlesc, Şi mi-i chem, mi-i chem mereu, Că nu-i las, Nici un pas, Făr’ de mine, eu. Şi le-adun Ce-i mai bun – Şi seara, cu drag, le spun Cot-co-dac, Cot-co-dac, Basme să-i împac. Clonc-clonc-clonc, Clonc-clonc-clonc, Şi-i adorm apoi aşa, Încălziţi Şi păziţi Sub aripa mea. Cucu de Elena Farago Cucu… cu-cu! prin grădină,

Cucu… cu-cu! prin zăvoi, Toată primăvara-i plină Lumea pomilor de noi. Mititei, cu pene sure, Şi cu zborul vitejesc, Toţi copacii din pădure Ne cunosc şi ne iubesc. Versul nostru lung răsună, Şi drumeţii trec şi spun: – Cântă-ne de voie bună, Cuculeţ de piază bun! Şi ni-i dulce şi uşoară Viaţa noastră: zbier şi cânt – Şi din toate una-i doară Jalea noastră pe pământ – Căci în viaţa noastră toată Ce-i mai sfânt şi dulce – nu-i. Cuibul nostru niciodată N-a fost leagăn pentru pui! Niciodată nu ne cheamă Gura pruncului flămând –

Şi cuvântul drag de mamă Noi nu-l auzim nicicând! Căţeluşul şchiop de Elena Farago Eu am numai trei picioare, Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop, Râd când mă-ntâlnesc copiii, Şi mă cheamă „cuciu şchiop”. Fraţii mei ceilalţi se joacă Cu copiii toţi, dar eu Nu pot alerga ca dânşii, Că sunt şchiop şi cad mereu! Şi stau singur toata ziua Şi plâng mult când mă gândesc Că tot şchiop voi fi de-acuma Şi tot trist am să trăiesc. Şi când mă gândesc ce bine M-aş juca şi eu acum, Şi-aş lătra şi eu din poartă La copiii de pe drum! Cât sunt de frumoşi copiii Cei cuminţi, şi cât de mult Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,

Să mă joc şi să-i ascult! Dar copiii răi la suflet Sunt urâţi, precum e-acel Care m-a şchiopat pe mine, Şi nu-i pot iubi defel… M-a lovit din răutate Cu o piatră în picior, Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta, De credeam că am să mor… Acum vine şi-mi dă zahăr Şi ar vrea să-mi fie bun, Şi-aş putea să-l muşc odată De picior, să mă răzbun, Dar îl las aşa, să vadă Răul, că un biet căţel Are inima mai bună Decât a avut-o el. De Ajunul Crăciunului de Elena Farago Toata noaptea asta, colo-n ceruri sus, Stelele lucrează fără de-ncetare, Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.

Torc de zor în noaptea sfântului ajun Câlţi de nea şi raze harnicele stele, Pentru noi, copiii, torc să facă ele, Funia cu trepte pentru Moş Crăciun. Lungă cât e drumul din pământ la cer, Trainică să-i ţină coşului povară, Vor întinde-o-n noapte, nevăzută, scară Moşului ce luptă cu-ndârjitul ger, Ca să ne aducă iar, de colo sus, Pe la toţi copiii darurile care Ni le va trimite, iar, la fiecare Sfânta şi duioasa mamă-a lui Iisus. De ziua mamei de Elena Farago Eu nu sunt destul de mare Ca să pot să-nvăţ măcar, De pe carte, o urare, Şi nu sunt destul de mare Ca să-ţi dau un dar. Dar îţi dau o sărutare, Ici, pe obrăjor, Şi pe mâna asta care Mă-ngrijeşte-n fiecare Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună Îţi doresc eu mult, Şi mă rog de flori să-ţi spună Să mă ierţi, mămică bună, Că nu ştiu mai mult! Doi fraţi cuminţi de Elena Farago Noi suntem doi fraţi, în casă Şi nu ne certăm deloc, Şi suntem tăcuţi la masă, Şi cuminţi în orice loc. Avem hamuri, cerc şi minge, Când pe-afară ne jucăm, Iar când plouă, ori când ninge, Liniştiţi în casă stăm. Şi cu jucării frumoase Ne jucăm tot amândoi, Pe când mama noastră coase, Ori citeşte, lângă noi. Mama noastră ne vorbeşte Şi ne mângâie duios, Iară seara ne citeşte Ori ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe, Şi frumoase, stând cu noi, Şi îi place să ne-asculte Când vorbim noi amândoi… Şi în gândul nostru-ntruna Auzim povaţa ei: – Fiţi cuminţi întotdeauna Şi fiţi buni, copiii mei! Fluturii de Elena Farago Fluturi albi şi roşii, Şi pestriţi, frumoşi, Eu îi prind în plasă, Când mama mă lasă. Eu îi prind din zbor, Însă nu-i omor; Ci mă uit la ei, Că sunt mititei, Şi frumoşi, şi-mi plac, Dar eu nu le fac Nici un rău, deloc. Şi dacă mă joc Cu vreunul, ştiu Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă, Îi ajut să iasă, Şi să plece-n zbor După voia lor. Gândăcelul de Elena Farago – De ce m-ai prins în pumnul tău, Copil frumos, tu nu ştii oare Că-s mic şi eu şi că mă doare De ce mă strângi aşa de rău? Copil ca tine sunt şi eu, Şi-mi place să mă joc şi mie, Şi milă trebuie să-ţi fie De spaima şi de plânsul meu! De ce să vrei să mă omori? Că am şi eu părinţi ca tine, Şi-ar plânge mama după mine, Şi-ar plânge bietele surori, Şi-ar plânge tata mult de tot Căci am trăit abia trei zile, Îndură-te de ei, copile, Şi lasă-mă, că nu mai pot! Aşa plângea un gândăcel În pumnul ce-l strângea să-l rupă

Şi l-a deschis copilul după Ce n-a mai fost nimic din el! A încercat să-l mai învie Suflându-i aripile-n vânt, Dar a căzut în ţărnă frânt Şi-nţepenit pentru vecie! Scârbit de fapta ta cea rea, Degeaba plângi acum, copile, Ci du-te-n casă-acum şi zi-le Părinţilor isprava ta. Şi zi-le că de-acum ai vrea Să ocroteşti cu bunătate, În cale-ţi, orice vietate, Oricât de făr-de-nsemnatate Şi-oricât de mică ar fi ea! Hai nani, nani de Elena Farago Hai nani, nani, Lumina mamei… Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt… Dar uite-ncep un cântec şi altu-mi vine-n minte, Şi-acela, dragul mamei, e fără de cuvinte Şi plânge-aşa cum plânge cumplitul ăst de vânt…

Hai nani, nani… Să-ţi cânt, lumina mamei, şi iar încep şi iar Cuvintele-şi pierd şirul, că vezi, în astă seară I-atât de-amarnic cântul ce-l spune vântu-afară, De parcă-ar plânge-ntregul săracilor amar… Dar tu aştepţi un cântec – că tu ce ştii de vânt?! Şi ce să ştii ce spune-n amarnica-i poveste? O, tu nu poţi pricepe nimic din toate-aceste… …Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt… Hai nani, nani, Lumina mamei… …Şi iar rămân de parcă nu mai găsesc cuvânt Din tot ce-ţi spun alt-dată în cântecele mele, Şi feţi-frumoşi, şi zâne, şi cer, şi flori, şi stele Şi-au amuţit povestea de parcă nu mai sânt… Hai nani, nani… Adormi în caldu-ţi leagăn, lumina mea, şi taci – Nu pot cânta şi încă nu eşti destul de mare, Ca să-ţi pot spune basmul cel nesfârşit, în care Se sting de frig şi foame copiii cei săraci… În ziua de Paşti

de Elena Farago Toţi copiii azi se îmbracă Cu ce au ei mai frumos Şi părinţii lor le cântă Învierea lui Christos. Şi la masă ciocnesc astăzi Toţi copiii cei cuminţi, Ouă roşii şi pestriţe, Cu iubiţii lor părinţi. Toţi copiii azi sunt darnici Căci ei ştiu că lui Christos, Îi sunt dragi numai copiii Cei cu sufletul milos. Şi copiii buni la suflet, Azi cu bucurie dau, Cozonaci şi ouă roşii La copiii care n-au. Micul vânător de Elena Farago Spunea Mihnea către câine: – „Tare sunt voios, măi Pik! Uite-ţi dau un os şi pâine, C-am să merg cu tata mâine Şi cu tine merg, măi Pik, Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o puşcă-adevărată, Am şi sac de vânător, De s-ar face „mâine” odată Să-mi văd puşca încărcată Şi să vad şi eu cum mor Păsărelele din zbor… Va muri vreuna oare Când oi da cu puşca? Dar Am să stau să vad cum moare? Că eu plâng, măi Pik, şi-mi pare C-am să plâng şi-acuma chiar. Plâng, dar mama-i vinovată Că tot spune că-i păcat, Ce, nu ştii? a plâns odată Pentru-o pasăre-mpuşcată Şi pe tata l-a certat. Că spunea că nu-i păcat… Dacă spune tata, poate Că-i aşa cum spune, dar Bine-ar fi, măi Pik, de toate Păsărelele-mpuşcate Ar putea să-nvie iar…

Dar atunci la ce-ar fi bune Gloanţe şi alici şi puşti Dacă-n sac nu ai ce pune Când te-ntorci? atuncea, spune, Pentru ce să mai împuşti? Şi cum mergi cu sacu-n spate De n-ai gând să-mpuşti nimic, Şi ce sac mai am eu, frate, Şi ce haine încheiate Cu butoni ce nu se stric’ Că-s de corn de cerb, măi Pik. Ai să vezi tu mâini ce bine Îmi stă mie vânător, Merg cu tata şi cu tine Şi-au să spuie toţi de mine: – „Ce mai pui de vânător!” Pui de vânător, vezi bine, Dar cu mila ce mă fac? Când mi-o spune tata – „Ţine Puşca drept, şi trage bine!” Ce mă fac, măi Pik, ce fac Când va face puşca PAC,

Şi-oi vedea eu păsărele Moarte din pricina mea? Am să plâng mai rău ca ele… Doamne, zău, ce de belele, Vai de bucuria mea! Dar de-aş spune tatei oare Că pân’ mă deprind, aş vrea Să merg doar la vânătoare Şi să-mi fac o ţintă mare Colo-n câmp să trag în ea? Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea? Şi să-l rog să-mi dea şi mie Să aduc ceva vânat? Uite-aşa, halal să-mi fie! Cine ar putea să ştie Că nu eu l-am împuşcat? Dar de cineva mă-ntreabă Ce aduc în sac, pot eu Să mai fiu copil de treabă De-oi minţi spunând în grabă Că aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna Le-am spus toate drept şi-acum Să trântesc gogea minciună Pentr-un „bravo” luat în drum Pe nedrept? Ba nicidecum, Eu răspund vorba curată Cum e drept, şi alt nimic – Că pe cei ce mint o dată Nu-i mai crede nimeni, Pik. Şi rămân pe viaţa toată Nişte oameni de nimic”. Motanul pedepsit de Elena Farago Rândunica e plecată După hrană pentru pui, Cuibu-i singurel sub streşini Şi prin curte nimeni nu-i. Râde sub mustăţi motanul: – Ce noroc! Păcat să-l scap! Iute sus! Dar, poc, o piatră Îl loveşte drept în cap. Trist se tânguie motanul: – Miau şi vai de capul meu. Petrişor îl ia în braţe: – Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, şi rău îmi pare, Dar de bieţii puişori Ţie cum nu ţi-a fost milă, Când săriseşi să-i omori? Nelu de Elena Farago Dintr-un rest de prăjituri, Nelu face fărâmituri. Mama-l vede şi-l întreabă: – Iar nu eşti copil de treabă, Nelule, şi-mi faci gunoi? Cum fu vorba între noi? – Vorba noastră? hai să-ţi spun Ca să vezi cum o ţin minte: Să mă fac tot mai cuminte Şi mai harnic şi mai bun! – Şi de ce îmi faci gunoi? – Pentru vorba dintre noi: Eu acum fac fărâmituri Pentru puii rândunicii, Ca să aibă şi ei, micii,

Azi, la masă, prăjituri! Pedeapsa mâţei de Elena Farago – I-auzi, draga mea păpuşă, Zgârâie mâţa la uşă! Dar eu nu-i deschid deloc, Că sunt supărată foc. A furat iar, ca o hoaţă, Un întreg picior de raţă, Şi-apoi, după ce i-a ros Toată carnea, pân-la os, A dus osul, binişor, În coteţul lui Azor. Ca pe el să-l bănuim Şi să nu îl mai iubim Şi acum n-o bat, n-o cert, Dar nu vreau deloc s-o iert. Deşi încă o iubesc, Trebuie s-o pedepsesc. C-a fost rea şi duşmănoasă, Şi n-o las să intre-n casă.

Puişorul moţat de Elena Farago

Puii mamii, pui, pui, pui,

Are cloşca şapte pui:

Cinci pestriţi, unul bălţat,

Numai unul e moţat

Şi curat şi încălţat.

– Spune-mi, puiule, şi mie

De ce-ţi face numai ţie

Mama ta, ciorapi şi ghete,

Şi îţi leagă moţ în plete?

Oare frăţiorii tăi

Sunt aşa de proşti şi răi,

Sau că poate mama ta

O fi leneşă, ori rea?

Spune puiul: – Mama mea

Nu-i nici leneşă, nici rea,

Dar e tristă, vai de ea,

Căci îi fac ruşine multă

Fraţii mei şi n-o ascultă,

Că de-i cheamă, fug pe-afară,

Şi de-i prinde, plâng şi zbiară,

Şi de-aceea-s nespălaţi

Şi desculţi şi nemoţaţi.

Dar eu stau cu mama mea

Şi mi-e drag s-ascult de ea;

Şi de-aceea sunt moţat

Că-s cuminte şi curat.

Rândunea uşoară-n zbor de Elena Farago Rândunea uşoară-n zbor, Crainic primăverilor, Săgetând văzduhul treci Unde-ai fost şi unde pleci?

De n-ai cuib şi-ţi cauţi loc, Purtătoareo de noroc, Ia-ţi tovarăş la zburat Gândul meu înlăcrimat, Şi te du cu el mereu Până-ţi da de satul meu, Până-ţi da de cel bordei Unde plâng părinţii mei. Colo-n coperişul lor Să-ţi faci leagăn puilor, Şi să spui bătrânilor Că pustiul meu de trai E ca mugurul ce-l tai De pe creangă, ne-nfrunzit Fără timp m-am veştejit… Rândunica de Elena Farago Un băiat şi-o fată mică Stau privind o rândunică, Şi băiatu’ spune: – Mult Îmi place să le-ascult, Ciripind, pe rândunele, Şi pe alte păsărele,

Şi mi-aş da ce am mai bun Să pot şti şi eu ce spun. Rândunica îl priveşte Şi cu dragoste-i vorbeşte: – Să-ţi spun eu dacă doreşti, Drag copil ce ne iubeşti: Dimineaţa, noi, din toate Păsările-ntâi sculate, Ne-nchinăm spre răsărit, Ciripind: ţzrr… bvidevit… Şi apoi încep codroşii, Cu cap sur, cu coade roşii: Ticc… tecc… tec… şi, după ei, Prind brabeţii mititei: Cirip-ci… să ciripească, Până-ncep să se trezească Şi-alte păsări, care-n cor Îşi înalţă ruga lor.

Sfatul degetelor de Elena Farago

Spune degetul cel mare

Către-arătător,

Spune degetul cel mare

– N-am fărâmă de mâncare,

Frate-arătător!

Spune, către mijlociul,

Cel arătător,

Spune-arătătorul: – Frate,

Nu mai sunt deloc bucate,

Şi de foame mor!

Se apleacă mijlociul

Către inelar,

Şi îi spune-atâta numai:

– Ce e de făcut acuma,

Frate inelar?

Leneş cată inelarul

Către ei, şi-apoi,

Cam în silă, le răspunde:

– Ce să faci când nu-i de unde?

Vom răbda şi noi!

Prinde atunci cel mic să strige

Mai isteţ ca ei:

– Ce tot plângem şi ne frângem?

Hai la muncă să ne strângem

Toţi uniţi, că nu rămâne

Niciodată fără pâine

Cel ce vrea să şi-o câştige,

Frăţiorii mei!

Tano de Elena Farago Tanu i-un motan cuminte, Şi-i atâta de curat,

C-are voie să se culce Chiar cu pernele din pat. Ilenuţa îl iubeşte Şi se joacă mult cu el, Astăzi însă-i supărată, Nu l-a mângâiat defel! „Miau!” o-mbie din fereastră, Dar fetiţa stă pe loc: – Taci, măi Tanule, că mie Nu-mi mai vine să mă joc! – Ce-ai păţit? – Nimic, dar mama Aşa aspru m-a certat! – I-ai greşit ceva? – De unde!? Pentru că nu m-am spălat! – Ştii, fetiţa mea cuminte, Iartă-mă că-ţi spun, dar eu, Pentru asta, te-aş şi bate Dac-ai fi copilul meu! Trecea un om pe drum de Elena Farago

Trecea un om pe drum aseară, Trecea cântând încet pe drum, Ştiu eu? poate cânta să-i pară Drumul mai scurt, ori poate cum Era aşa frumos aseară, Poate cânta ca să nu-l doară Că-i singur numai el pe drum? Trecea, şi eu eram la poartă Şi şi-a văzut de drumul lui, Dar ce mi-o fi venit deodată De am oftat, n-oi şti să spui. Şi nu-mi venea să plec din poartă, Şi parc-un dor de viaţa toată M-a prins privind pe urma lui… Aşa ne-o fi la fiecare, Că stăm în poartă, şi nu ştim Pe călător măcar de-l doare Ceva, şi de ne pomenim Oftând, pesemne fiecare Ne-om fi simţind departe tare De-un drum pe care-am vrea să fim. Un porumbel de Elena Farago Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare, Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare! Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,

Şi trist îşi ascunde capul, şi aripile-şi ridică Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă, Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă! Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte: E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte. Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce. Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună – Să-l încălzească mama, să adoarmă – Noapte bună! Vine, vine iarăşi iarna de Elena Farago Vine, vine iarăşi iarna, Ninge-afară, ninge. Mulţi copii afară sunt, Laudă colinde. Doar bunica stă în casă, Spune o poveste. Despre marele Iisus, Spune o poveste. Şi iar mi-i sufletul la tine… de Elena Farago Şi iar mi-e sufletul la tine Atât de-ntreg, Atât de tot, Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare Că cere, Mângâie,

Şi doare, De parcă tu ai plâns-o-n mine, De parcă ţi-am venit de tot… Aşa! dă-mi mâinile-amândouă, Şi ochii amândoi mi-i dă, Deschişi adânc Şi mult Şi-aproape Pân-vom închide-o sub pleoape Aceeaşi stea topită-n două De mult ce ia De mult ce dă… Şi cale gândului se-nchide Doar lacrimile văd şi cer… Şi nu mai am nici ochi, Nici gură… Pe valul mării ce mă fură Privirile nu-şi pot deschide Decât fereastra dinspre cer… Şireata de Elena Farago Viorica, fata mamei Cea cuminte şi curată, Şi-a făcut, mâncând cireşe, Pe furiş, pe şorţ, o pată…

Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge: „Doctorul e vinovat Şi c-o să mă certe mama, Şi că şorţul l-am pătat!” Mama intră-ncet pe uşă; Ea tresare şi-ntinzând Mâinile deasupra petei, Plânge întruna suspinând. – De ce plângi, fetiţa mamei? – Plâng că doctorul ţi-a spus Să nu-mi dai deloc cireşe, Şi tu în dulap le-ai pus… – Şi tu plângi din lăcomie? Ce ruşine! – Să mă ierţi! – Bine, dar să fii cuminte… – Nici de şorţ nu mă mai cerţi? – Care şorţ? întreabă mama… – Uite, ăsta: l-a pătat Lăcomia pentru care, Chiar acuma m-ai iertat. Dacă-mi aplec smerit genunchii…

de Elena Farago Dacă-mi aplec smerit genunchii, Şi mâinile mi le-mpreun Nu mă gândesc să fie, Doamne, Nici cel mai drept, nici cel mai bun… Şi nu te rog să-i dai nici haruri, Nici minte cine ştie cât… Mi-ar fi destul să-l vad că-mi creste Nici prea frumos, nici prea urât; Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte, Şi nici din cale-afar-nebun; Nici prea de tot supus s-asculte, Dar nici să râda de ce-i spun. Şi mai ales, aş vrea să simtă În orice pas din trai, mereu, Că cel mai credincios prieten I-oi fi de-a pururi numai eu… Un gând de Elena Farago Mii şi mii de valuri vin din larg mereu Pân-ajunge marea de adapă malul; – Nu-ntreba nisipul cine poartă valul Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!

Cântă astăzi viaţa de Elena Farago Dorul meu, Deschide-ţi cartea pecetluită, Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt, Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită… Dorul meu, Deschide-ţi cartea pecetluită, Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti, Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti, Oglindită-n geamul larg deschis în soare… Dorul meu, În suflet mi-a crescut o floare! Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt… Dorul meu, În geamul larg deschis în vânt Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată, Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!

Despărţire de Elena Farago

În mohorâta dimineaţă

Mijesc luminile ca-n fum,

Şi parcă dincolo de drum

S-a isprăvit cu orice viaţă,

Că nu mai poţi zări, de ceaţă,

O streaşină, un pom, un fum…

Şovăitor vă-ntindeţi pasul

Sub greul jilavului nor,

Vă doare-al inimii fior,

Vă-neacă lacrimile glasul,

Şi mut rămâne „bun rămasul”

Pe buzele ce parcă mor…

Doar mâinile înfrigurate

Se caută, se-ating, se strâng…

Şi iată că pe drum se sting

Luminile, odată toate,

Iar inimile vi se strâng,

De-aceeaşi presimţire… poate.

…Şi mâinile înfrigurate

Se-nlănţuie de parcă plâng…