OMUL SI RATIUNEA

Daca incercam sa raspundem la intrebarea : Ce este omul ? , depinde din ce punct

de vedere dorim sa-l definim , deoarece de exemplu un anatomist va da o definiţie ce

diferenţiază omul din punct de vedere anatomic de celelalte animale ; un psiholog invocă

trăsături ale conştiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti specifice omului iar un teolog creştin

va spune că omul este fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, că este

supus păcatului originar şi că Iisus Hristos l-a mântuit prin jertfa sa.

În filozofie problema omului este abordată prin două tipuri fundamentale de

atitudini: o serie de filosofi consideră că omul are un specific ce poate fi surprins şi, de

aceea, poate fi definit; alţii cred, dimpotrivă, că nu pot fi desprinse trăsături care să

aparţină oricărui om şi, drept urmare, omul nu poate primi o definiţie – el devine ceea ce

el însuşi se face (este absolut liber să-şi stabilească esenţa). Asadar definirea omului se

poate face printr-o caracteristica esentiala : ratiunea, socialitatea , existenta intrumister

(Blaga ) , proiect care se face pe sine ( Sartre ), etc.

Rene Descartes are o conceptie dualista; el considera omul ca fiind format din doua

substante ( materia , spiritul ). Cu alte cuvinte Descartes defineşte omul drept „Un lucru ce

cugetă”. Pentru el trăsătura caracteristică a omului este gândirea , care îl diferenţiază strict de

celelalte fiinţe.

Blaise Pascal ( 1623-1662 ) a trata in „Cugetari „ doua probleme : Ce este omul ? si Ce este

Dumnezeu ? El afirma ca : Omul este o trestie, cea mai fragila din natura , dar o trestie

cugetatoare . Problema capitală a filosofiei pascaliene este armonizarea raţiunii cu

credinţa, dar peste tot ne urmăreşte, ca o umbră, problema omului. Şi e dificil a-l defini,

căci el se lasă condus de inimă, iar “Inima are raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le

cunoaşte”. Două tendinţe l-au marcat în mod deosebit pe Pascal. Prima – înclinaţia sa

spre tehnică – provine din încrederea oarbă pe care o acordă raţiunii, iar cea de-a doua –

credinţa puternică în existenţa lui Dumnezeu – este rezultatul îndoielii şi neliniştii ce-i

umplu sufletul şi-l ispitesc să dizolve sensul vieţii (aşa cum este el văzut de majoritatea

oamenilor) sau chiar orice sens.

De aici rezultă contradicţiile de care Pascal se izbeşte pretutindeni, contradicţii pe

care le întâlneşte, în mod inevitabil, şi în sufletul omenesc: “Ce himeră mai este şi acest

om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!” “Himeră”,

pentru că omului nu-i poate fi dată vreo esenţă – nu este ceva anume; “noutate”, întrucât

de fiecare dată când îl cercetăm descoperim tot altceva; “monstru”, deoarece este capabil

de lucruri neaşteptate şi josnice; “haos”, pentru că nu-i putem explica toate faptele pe

calea raţiunii – şi nici nu le săvârşeşte din raţiune.

Întreaga filosofie a lui Rousseau este reflecţie asupra omului şi asupra relaţiilor

lui cu societatea. El caută să răspundă năzuinţei de perfectare a relaţiei om-stat şi de

lărgire permanentă a graniţelor libertăţii prin realizarea morală a omului. Ideea de bază a

lui Rousseau – omul este bun de la natură – îi permite să elaboreze o concepţie în care

raporturile între oameni pot fi întemeiate pe valoarea morală a binelui. Când el spune că

omul este bun de la natură, nu face o judecată asupra unei stări de fapt, ci caută un punct

de plecare prin care să justifice posibilitatea realizării omului în plan moral şi în plan

social.

Prin Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Rousseau încearcă să explice

originea a două tipuri de inegalităţi: a inegalităţii averii şi a inegalităţii moralei. Egoismul

omului şi tendinţa de a-şi spori proprietatea sunt cauze ale unor mari neajunsuri de care

suferă societatea. Asadar omul natural poseda doua principii ale sufletului: egoismul care

este inclinatia omului spre bunastare si securitate si altruismul care este sentimentul de

mila in fata suferintei si a mortii. La aparitia proprietatii private , se accentueaza

egoismul si se atenueaza altruismul. Statul nu mai este o institutie naturala ci una creata

prin conventie , pentru a apara in special dreptul la proprietate.