NICOLAE ROTARU

OMUL DIN COŞMAR

1

Prezentul manuscris a obţinut premiul întâi

la concursul de literatură poliţistă organizat de Editura MAI, în anul 2005

2

N I C O L A E R O T A R U

OMUL DIN COŞMAR

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor 2007

3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROTARU, NICOLAE Omul din coşmar/ Nicolae Rotaru. Bucureşti:

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2007 ISBN 978-973-745-037-1 351.743(498)(0:82-31)

Redactor: Mariana Ciobănaş Grafician: Lavinia Dima Coperta: Carmen Tudorache Tehnoredactare: Neli Târţău Tiparul: Tipografia M.A.I. (c) Nicolae Rotaru

4

MMĂĂŞŞTTII PPOOPPUULLAARREE DDEE RROOMMÂÂNNIIAA

Dintre toate formele de respect pe care le trăieşte bravul Nicolae Rotaru, cea mai profundă este respectul pentru cartea bună. Mai mult pentru cartea bună decât pentru ţară sau cultul strămoşilor, şi asta îl duce în situaţia paradoxală de a fi un patriot autentic, dar cosmopolit.

Trăsătura în chestiune este o linie a caracterului său format între ţăranii pentru care iubirea de ştiinţă de carte era atitudinea cea mai onorantă de integrare în societate, singura legătură trainică între sat şi oraş.

Patriotismul lui Nicu este cult şi mesianic, trecut prin toate hârtoapele istoriei, pe care autorul le preferă şoselelor asfaltate sau chiar autostrăzilor integrării României în sisteme de drept internaţional. Pentru el, dreptul cutumiar, prezent prin tradiţia ţărănească şi prin bunul simţ al omului cu cămeşa spălată bine la zilele de sărbătoare religioasă, este de prim rang.

Şi astfel devine colonelul Rotaru un comentator colţos al evenimentelor naţionale şi internaţionale. Este şi un comentator pasionat, animat de un patos de tip convulsiv, oscilând între „E bine şi-aşa!“ şi „Ba p’a mă-tii!“

5

Deşi este un intim al presentimentelor de integrare în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, îşi doreşte cu prisosinţă să fie activat şi de iniţiative exclusiv autohtone privitoare la Capitala României sau la unele dintre aşezările noastre mai vechi. Ofiţer de carieră, îşi face prima lege din istoria naţională pe care o aşează ca pe un şal lung şi boem în jurul gâturilor prietenilor şi aliaţilor săi ori ca pe un laţ de spânzurătoare în jurul gâturilor acelora pe care instinctele sale verificate îi consideră drept inamici.

Tumultul evenimentelor prin care trece planeta îşi pune pe faţă rând pe rând măştile populare de România ieşite de sub mâinile acestui meser al prezumţiei de nevinovăţie.

Planeta comentată de nea Nicu devine o planetă în chip românesc, plină de toate calităţile şi defectele poporului român, dar nu şi de suficienţa acestuia pentru că ofiţerul autor este cărturar.

Între a fi chiţibuşar cu mormolocii şi generos cu spiritele pure, îşi deschide Nicolae Rotaru tot evantaiul său de sentimente zvăpăiate asemănător cu o coadă de păun la împerechere.

Primăvăratec, de e linişte istorică, ori cumpătat cu tenebrele în situaţii internaţionale tensionate, scriitorul mai întâi civil şi apoi militar se destinde compunând texte publicistice bune oricând şi oriunde.

11 ianuarie 2007 AURELIAN TITU DUMITRESCU

6

PPRROOLLOOGG

Orice om sănătos doarme. Orice om sănătos care doarme visează. Pentru a visa nu e, însă, neapărat nevoie să dormi. Ba e chiar indicat să ai raţiunea trează, ştiut fiind din acumulările gnomice că somnul dumneaei zămisleşte monştri.

Orice om sănătos care doarme şi visează, chiar şi când nu doarme, poate avea şi coşmaruri. Acestea sunt populate de personaje şi fapte înfricoşătoare.

Într-un astfel de coşmar (se făcea că am câştigat un premiu sau un concurs de creaţie literară!) mi-a apărut recent un om. Întâi am crezut că mă visez pe mine însumi, apoi mi s-a părut că-l văd pe răposatul tata care mă dojenea că încă n-am început să am şi eu îndeletniciri serioase, că scrisul şi cititul mi-au distrus vederea şi mi-au alterat vederile, dar într-un final am înţeles că e vorba de altcineva necunoscut. Şi, totuşi, omul din coşmar nu-mi era indiferent. Simţeam că este un fel de evadat din mine, o umbră, un suflet călător, o făptură de aer, un trup nedefinit, dar totuşi de bărbat vorbitor, un personaj fantastic dintr-o faptă reală sau invers, un personaj real dintr-o închipuire a minţii.

Am încercat să mă conving dacă visez cu ochii deschişi ori sunt luat de apa somnului şi, din cine ştie

7

ce pricini fizice, aşa cum s-a demonstrat ştiinţific, visele se prefac în coşmaruri. Nu, nu dormeam. Eram pur şi simplu la masa mea de lucru, dar fusesem furat de gândurile scăpate din carcera de os a tigvei şi strecurate prin sticla cu dioptrii de pe nas. Gânduri nibelunge, cum le-am spus într-un poem, cohorte de verbe şi substantive, de idei şi subiecte, de personaje şi fapte care mai de care mai romaneşti, roind în jurul capului meu ca nişte himenoptere ce au părăsit stupul şi-şi caută loc pentru a-şi exercita dreptul la instinct apicol.

Eram când pe o scenă, când într-o tipografie, când în faţa unui juriu, când la o lansare de carte, când la toate odată, şi mă chinuiam să văd cum se numeşte şi cine este autorul unui volum uriaş din care cineva – omul din coşmar – silea un grup de copii să citească cu voce tare. Am vrut să mă apropii, dar, la fel ca-ntr-un dicton desuet, făceam un pas înainte şi doi înapoi, îndepărtându-mă şi mai mult de uriaşa carte, ce putea să fie, după toate aparenţele un roman poliţist. M-am întrebat, tot ca autorul dictonului invocat, ce-i de făcut, dar abia atunci am observat că nu sunt sigur pe analizatorii cu care în mod normal gestionez simţurile. Şi omul-fantomă (omul-fantă, cum ar fi spus marele Nichita!) continua să-i terorizeze pe copii. Ce copii, căci toţi luaseră chipul şi înfăţişarea torţionarului lecturii, erau la fel ca el, bătrâni şi translucizi, nişte trupuri fără chip, nişte stafii multiplicate! Să nu cumva

8

să fie vorba de nişte clone! am gândit şi am observat că, dacă de vorbit, auzit, mirosit, gustat şi pipăit nu mă puteam învrednici, de pus mintea la contribuţie nu mă-mpiedica nimic s-o pun.

Eram cufundat în gânduri ca-ntr-o baie de aburi, când s-a deschis uşa brusc şi, în loc de bineţe, fiul meu, demilitarizatul, mă-ntreabă direct şi fără menajamente: „Ai terminat cartea cu poliţistul Eros?” Nu, n-o terminasem, nici nu mă apucasem să o scriu. „Atunci cred că e cazul să abandonezi proiectul. A intrat pe fir un colonel pensionar din Jandarmerie, l-a contactat pe studentul de la Academia de Poliţie pe care doreai să-l faci personaj, plus că amorezul de profesie, celălalt erou, de care mi-ai vorbit, a fost şi el vizitat de rezervist. Cică vrea să dea lovitura la nu ştiu ce târg internaţional cu cartea aia…”

Şi totuşi, cine e, Doamne, omul din coşmar? mă-ntreb, dezmeticindu-mă şi apucându-mă de scris.

9

CCAAPPIITTOOLLUULL UUNNUU ssaauu

VVIIOOLLUULL AASSIISSTTAATT

S-a produs în lift. Cu galerie. Cu asistenţă. Mixtă: o ea, sorbind cu paiul dintr-un pahar de răcoritoare cu capac şi doi ei, clefetind gumă şi încurajări pentru cel din ring – protagonistul, masculul, violatorul.

Liftul ca un ring. Ringul liftei care îşi exercită dreptul de animal. Maşina la scară oprită între etaje pentru o evoluţie în nocturnă. Pe fereastra de lângă tobogan, printre ramurile plopului tremurător care a ajuns până la etajul patru, se vede luna rotundă, mămăligoasă, duşmană. Duşmană pentru iubitorii de beznă, pentru gaşca drogaţilor din cartierul Colentina cea chino-arabo-rromo-română.

Tot etajul patru a fost blocat de cei doi plus una, iar sistemul de iluminat de pe scară a fost defectat. Uşa de lângă lift este de la apartamentul victimei. Blondina care termină travaliul cu paiul şi-şi aprinde o ţigară este şefă de pâlc la bariera Tunari, pe Şoseaua de centură. Meseriaşă, marfă, cum spun şoferii de cursă lungă, mai ales turcii, care opresc, plătesc şi se servesc.

10

Cei doi, tinerei şi spurcaţi la gură, unul cu cercel în ureche, celălalt cu belciug în nas, fumează şi ei şi se plimbă de la fereastră la uşa liftului, aşa încât li se văd tălpile adidaşilor licărind şi zulufii soioşi, coafaţi stil arici, strălucind. Luna e cea care-i pune în această lumină proastă.

În fine, „pana” se remediază, liftul se repune în mişcare, urcă la un etaj superior, opreşte, se aude uşa metalică trântindu-se, o voce bărbătească rostind o ameninţare cu moartea dacă află cineva ce s-a-ntâmplat, apoi paşi pe scări, zgomot de chei în broasca uşii de la etajul patru şi tăcere. Tăcere cănită în care dai dovadă de curaj dacă te-ncumeţi să orbecăi. Cei doi plus una devin trei plus aceeaşi, când se reunesc la parter.

– Ia, zii mă împuţitule, cum e prospătura? îl întreabă blondina pe protagonist.

– Bunuţă, dar cam obrăznicuţă, răspunse violatorul de profesie, poreclit Magul. Doar cuţitul a convins-o… Mă rog, te-am servit, cum ai poruncit, declamă viteazul mercenar Magdalen Altaichii.

– Bine, o să-ţi primeşti răsplata după ce văd reacţiile, mâine, adaugă paraşuta.

– Hai să ne roim, tăticu, mă duc să trag maşina, c-am lăsat-o în parcarea de la Mc’Donald, spune unul dintre inşii cu păr vâlvoi, care purta o helancă roşie cu un înscris alb pe spate.

11

– Stai că merg şi eu, ceru al doilea găşcar, cu gândul s-o lase pe Parapanta, cum era porecla blondei, împreună cu violatorul tocmit, cei doi având taine şi aranjamente, pe care ar fi preferat, desigur, să le abordeze fără martori.

– Abia aştept s-o văd pe domnişoara defrişată ce ochi va face mâine. Sunt curioasă ce reportaj va mai scrie despre prostituatele de pe Centură, cum ne va mai trata ea în raidurile la care a participat, însoţindu-i pe gabori… mai şopti femeia care comandase violul şi voise să fie martoră din umbră la producerea acestuia.

– N-o să zică nimic, nici n-o să-i vină să creadă că i s-a întâmplat chiar ei. O să creadă mai degrabă că a avut o halucinaţie sau a citit într-un dosar de la poliţie.

Megan-ul bej metalizat opri. Cei doi urcară pe bancheta din spate.

– Încotro, şefa? întrebă cel de la volan. – La Două Ciori. Mi-a promis un ţugulan de la

Istanbul că-mi dă o sculă de-aia cu video şi aparat foto încorporate, dacă merg cu el în noaptea asta, porunci blonda.

– Carevasăzică, mă trădezi, prinţeso! glumi eroul serii.

– Nu, iubiţel, dimpotrivă, cu tine fac încălzirea. Ce zici, eşti în stare de un aperitiv?

– Tu ce crezi?! se-mpintenă cocoşul Altaichii, simţind cum îi urcă sângele în obraz şi fiorii în instrumentul bărbăţiei.

12

– Nu cred până nu văd… mai zise arzoaica şi îşi şi dezgoli bustul.

– Aici? Acum! se miră partenerul. – Acum şi aici, puişor. Dacă vrei să nu mă

supăr… mai adăugă femeiuşca blondă continuând dezbrăcatul pe hurducături, sub poleiul lunii pline din acea noapte de august în flăcări.

13

CCAAPPIITTOOLLUULL DDOOII ssaauu

PPĂĂSSĂĂRRIICCAA DDEE LLAA DDOOUUĂĂ CCIIOORRII

Porecla restaurantului găzduit de Palatul Ghica este mai cunoscută decât numele propriu-zis. Pe-aceste locuri, pe malul acelui lac, poate chiar pe dâmbul pe care este situat localul-palat (sau invers) Două Ciori, la începutul secolului al XVII-lea s-au bătut oştenii lui Matei Basarab pentru apărarea Bucureştilor. Acum zona pare ocupată de chinezi, arabi sau ţigani. Se înţelege asta dacă ai drum prin Parcul Plumbuita, dacă, bunăoară, eşti poliţist pensionar, burtos, chelios şi curios, ca Ştefan Trucală, demilitarizatul şi deblocatul, care-şi petrece sfârşitul după-amiezelor în această oază de umbră şi verdeaţă, pe aleile căreia mişună mămici cu turbane, cărând căruţuri cu copii de… amestec, puradei tuciurii cu ochii pe buzunarele sau genţile posibilelor victime ale iuţelii lor de mână şi nebăgării noastre de seamă ori pâlcuri de chinezi guralivi şi nepăsători, ai căror prunci sunt daţi în grija colegilor de generaţie ai poliţaiului trecut pe linie moartă, pensionari amărâţi ori nevoiaşi ai vârstei a treia, care nu au după ce bea apă şi atunci se umilesc făcând pe

14

mamaia şi tataia ai pruncilor cu ochii oblici. În furnicarul parcului, atraşi de coţomediile devoratoare de bani ori de jocul de minifotbal contra cost, care are loc pe terenul amenajat cu gazon artificial şi iluminat a giorno, sunt şi băştinaşi, mai ales liceeni îndrăgostiţi şi bătrâni incomozi cu nepoţei gălăgioşi, care concurează numericeşte puzderia de câini vagabonzi ori de rasă.

În faţa porţii masive din fier forjat, pe stâlpii căreia tronează cei doi vulturi din piatră, a oprit limuzina bej din care a coborât o blondă cu picioare care sfidează infinitul, cum nimicul de fustiţă care le acoperă terminaţia dinspre misterul cu năbădăi feminine sfidează imposibilul în materie de finit. Neoanele care pun în valoare clădirea medievală, pun în evidenţă acum şi făptura unduitoare, pe care o întâmpină galant şi curtenitor, mareşalul plătit s-o conducă pe prinţesa fiorilor la masa din separeul V.I.P.-urilor, unde se află omul negru, adică turcul cu degetele pline de ghiuluri, cu gura având fermoarul dinţilor din aur, cu trupul mătăhălos emanând miresme orientale şi apetituri de o mie şi una de nopţi. Portarul o introduce pe Şeherezada de Valahia, îşi primeşte bacşişul, se retrage ca un curtean din faţa sultanului milostiv, iar cei doi rămân să se dedea desfrâului, în înot de şampanie şi lunecuşuri de frişcă, pe melodii care scot şerpii din pălării şi nurii din femeile futeşe, cum le-a spus un poet român, rateur al Premiului Nobel.

15

– Primele imagini vor fi concurente cu cele din Play boy, zice turcul scoţând scula, pentru a arăta că nu şi-a uitat promisiunea, dar lăsând să înţeleagă ce o aşteaptă pe viitoarea foto-model.

– Crezi că mă-nspăimânţi?! Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să mă cunoşti… invocă profesionista versurile eminesciene, pisicos şi lasciv, după ce pupă paharul cu licoare şi se lăsă mângâiată, pipăită, sărutată de matahala cu bani, duhori orientale, mustaţă pe oală şi apetituri de gurmand al sexului.

S-au ridicat de la masă, au ieşit pe uşa mascată de o draperie vişinie şi au urcat puţinele trepte către cuibuşorul de nebunii pregătit la catul superior. Dacă ar intra aici o bătrână care se umileşte să crească ţâncii chinezilor ce vor fi nu peste mult timp majoritari în zonă, dacă vor reuşi să-i învingă la scor pe ţigani şi pe arabi, ar face imediat infarct, minunându-se ca şi ţăranul ardelean în faţa girafei: „Aşa ceva nu există!”

În asemenea rezervaţii de lux îşi petrec azi Evele noastre carpato-danubiano-pontice zilele şi mai ales nopţile. Cele care achiesează la ideea amorului pe parai şi renunţă la prejudecata pudibonderiei. Care nu, rămân tributare tradiţiilor şi cutumelor, îmbătrânind sărace şi curate, ca în proverbe şi zicători.

– Pot să-l folosesc? întreabă ispita blondă, studiind minusculul aparat care poate fi telefon, cameră de luat vederi şi apt de alte câteva opţiuni.

16

– Sigur, iubito! Vrei să suni pe cineva anume? zice magraonul care a şi început dezbrăcatul.

– Da, pe mama… răspunde fata cu părul ca mierea de acaţ.

– Bine, dar, atunci alegeţi o poziţie mai decentă să nu te vadă bătrâna cine ştie cum… preciză turcul.

„Bătrâna, ai”, reţinu nurlia, cu gândul la mama sa care arată mai bine ca o puştoaică dedată pierzaniei şi care, oricum, e mai tânără decât el, colecţia de şunci afumate şi păroase, peste care atârnă lanţuri de aur cu brelocuri şi talismane multicolore.

Degetele cu unghii movulii formează numărul de apel, i se răspunde, vede chipul dorit, după care se emoţionează şi închide.

– Nu, nu vreau s-o sun. Altădată. E deja târziu şi cred că s-a culcat. Mai bine fac un duş. Dacă n-ai nimic împotrivă…chicoti specialista în sucitul minţilor, care nu aşteptă confirmarea paşei fără paşalâc şi se pierdu, unduitoare, către baie.

Cât va dura pregătirea pentru luptă a acesteia, bărbatul va pregăti şi el teatrul de operaţii, adică patul şi accesoriile care să transforme plăcerea în extaz. Numai că… Că ce? Se aud bătăi în uşă. Ce poate fi, că ordinele erau clare? Bărbatul îşi încinge mijlocul cu un cearşaf şi merge să deschidă. N-apucă, fiindcă peste el năvălesc doi tineri care nu glumesc când spun că sunt poliţişti, fiindcă unul are pistol şi-l ţine îndreptat spre turcul căruia celălalt îi încătuşează braţele la spate şi-l trânteşte cu burta pe parchet. Tocmai atunci iese din baie blondina, se sperie şi amuţeşte, dar execută fără

17

şovăire, întocmai şi la timp, ceea ce i se cere de către cei doi tineri oameni ai legii. Când femeia este îmbrăcată, legitimată, cu cartea de identitate reţinută, cu poşeta în care sunt găsite câteva plicuri cu prezervative, dar şi câteva doze de cocaină, confiscată, cel ce i-a pus cătuşe străinului, o conduce afară, în timp ce al doilea poliţist îi cere infractorului să nu mişte, să nu vorbească, să se supună întocmai dacă ţine la viaţa lui şi la prestigiul firmei pe care o conduce în România. Sunt ridicate unele obiecte delicte, actele, banii şi, de asemenea, două doze de praf halucinogen, după care tânărul om al legii formează un număr de telefon. Când i se răspunde, spune:

– Sunt 251. Pasărea e în colivie. Veniţi s-o duceţi la grădina zoologică.

Turcul se tânguieşte, dă să zică ceva, dar între timp uşa s-a închis, se aud cheia răsucindu-se în broască pe dinafară şi paşii justiţiarului pe scările de lemn masiv şi bătrân. Cuibuşorul de nebunii devine, brusc, un fel de celulă de lux. Din instinct, cel sechestrat şi încătuşat se duce la fereastră. Dincolo de vitralii sunt zăbrele. Puşcărie în toată regula. Ghiaurii nu se dezmint, deşi istoria a tors veacuri de-a rândul din caierul vremii cu osmanlâi păgâni şi creştini curaţi de la nord de Dunăre.

În parcul din spatele restaurantului, pe o alee, se află o limuzină Megane de culoare bej. În habitaclu, o ea şi doi ei. Al treilea, adică cel aşteptat, este poliţistul 251, care vine valvârtej, urcă la volan şi maşina demarează ca-n filme.

18

CCAAPPIITTOOLLUULL TTRREEII ssaauu

RREECCLLAAMMAAŢŢIIAA ZZIIAARRIISSTTEEII

În biroul care dacă nu e oval, nici pătrat nu se poate spune că este, din clădirea naţionalizată cândva şi acum revendicată de un strănepot al fostului proprietar, dar care mai adăposteşte sediul secţiei de poliţie, la masa cu tăblia roasă încă din vremea odioasă şi defunctă, se află în faţa unei coli albe de hârtie, neputincioasă să scrie ceva, Narcisa Avram. Ziarista a venit la poliţie nu pentru obişnuitul raid-anchetă derulat la cea mai înaltă tensiune, ci în calitate de reclamantă. Comisarul Dan Mândruţ a primit-o, a ascultat-o, s-a crucit de cele auzite, şi-a anunţat un coleg despre ce este vorba şi a rugat-o pe victimă să aştearnă pe hârtie totul, cu lux de amănunte.

Pentru prima dată ea care scria cu atâta uşurinţă se văzu în imposibilitatea de a lega două vorbe. În faţa privirilor se rostogoleau, ca şi-n noaptea precedentă, chipurile celor trei derbedei, dar mai ales sadica figură cu surâs obraznic, a blondei cu trăsături feminine demne de un top model.

Cât timp victima violului produs în lift, pe scara unu a blocului la parterul căruia se află o farmacie, s-a

19

recules şi a reuşit să-ncropească reportajul căruia îi este personaj principal, poliţistul a făcut câteva verificări ale unor persoane aflate în banca sa de date.

Să lucrezi sau doar să stai aici câteva minute este un test de rezistenţă psihică, darămite să fii angajat, ofiţer sau subofiţer de poliţie, să fii nevoit să trăieşti în vacarmul şi stresul zilnic. Şi pentru lucrătorii de poliţie zilnic înseamnă non stop, zi şi noapte . De când cu telefonia mobilă, vacarmul apelurilor, imitând care mai de care sonuri cunoscute, stridente sau calme, reproduceri din piese muzicale celebre sau pur şi simplu onomatopee fistichii, e aproape de nesuportat.

– Ei, aţi scris? întrebă Mândruţ, revenind în biroul cu mobilier ros de vreme şi de accesele de furie ale anchetaţilor, încăpere din care mirosul lăsat de un pui de rrom găsit în acea noapte operând în regim de urgenţă autoturisme de lux în zona Bucur Obor, nu mai ieşea, în ciuda jetului pulverizat de ofiţer dintr-un spray cu odorizant destinat atenuării miesmelor, mai ales cele lăsate de vicioşii ierbii dracului.

– Serios! În lift!? se miră Dan Mândruţ de complezenţă, căci metoda îi era cunoscută, fiind practicată destul de des în suburbiile capitalei noastre euro-atlantice.

E adevărat că, la această speţă, originalitatea consta în faptul că violul se produsese în prezenţa altor complici care se abţinuseră să participe la aşa-zisa metodă poştă, dar mai ales cu participarea, în calitate

20

de asistent, a unei femei, o damă bine, cum ar fi spus un personaj al lui Nenea Iancu Caragiale, care, după toate aparenţele, chiar ea a comandat siluirea jurnalistei.

– Sper să fie cum intuiesc eu… mai adăugă poliţistul după ce parcurse reclamaţia fetei, dar nu putu să-şi ducă ideea până la cap, fiind deranjat de apariţia colegului său mai tânăr, agentul Nicu Zorilă, care turui:

– Şefu’, negativ. Aseară Manuela n-a fost în… schimb. Paraşutele spun că e plecată cu un osmanlâu de vreo trei zile, pe litoral.

– Ai verificat la Nectarina, Brotăcei şi Două Ciori? se interesă Dan.

– Acum dau fuga, infirmă subofiţerul şi fără alte cuvinte ieşi din birou.

Mândruţ îşi linişti „pacienta” recomandându-i să renunţe la acţiunea planificată a se derula în acea seară, în colaborare cu cei de la ordine publică. Ţi-ai găsit! Reporteriţa a protestat vehement. S-a declarat nu numai apt combatantă pentru misiunea de însoţire a celor din brigada de descinderi prin locurile rău famate, dar s-a arătat şi foarte hotărâtă să contribuie astfel la prinderea nemernicilor care au umilit-o în aşa hal.

N-a putut să dialogheze coerent cu Mândruţ, fiindcă pe uşa biroului se perindau zeci de oameni, o parte dintre ei, desigur, pentru a o vedea pe ziarista

21

violată în lift, într-un bloc de la podul Colentina, ori din cauză că telefoanele de pe masa ofiţerului, plus mobilul tânărului judiciarist, sunau fără întrerupere.

– Da, Nicuşor! răspunse Mândruţ la un moment dat, privind ecranul verzui, unde identificase numărul de apel al lui Zorilă.

– Serios? Şi este sigur c-a fost Manuela? Bine, vino încoace că plecăm împreună, conchise acesta arcuindu-şi buzele a satisfacţie şi mirare.

Mândruţ fusese încunoştinţat de subaltern că, la Două Ciori, aseară, o fată cu semnalmentele Manuelei, a fost victima unui incident, chiar în camera de hotel, unde se afla cu un client turc, care-i ceruse, contra cost, practicarea la parametri superiori de calitate a celei dintâi meserii de către… meseriaşa amorului pe parai.

– Aşa, care va să zică… murmură Mândruţ. E de trei zile la mare… Tare mă tem că va trebui să-i întrerup baia de soare…mai murmură poliţistul. Apoi, către jurnalistă:

– Se pare că aveţi noroc. Curajoşii sunt în aria noastră de acoperire. Piţipoanca blondă… mă scuzaţi… a încercat un alibi cu litoralul, dar şi-a petrecut noaptea la palatul Ghica, sau, mă rog, a trecut pe acolo cu iubitul ei sultan, pe care-l mulge de parai cam de multicel. Va trebui să ne despărţim, cel puţin deocamdată. Vă doresc succes diseară, dacă nu cumva v-aţi răzgândit. Vreţi să vă conduc la colegii de la operativ?

22

– Nu, mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. Vorba lui Victor Petrini, cel mai iubit dintre pământeni, aştept ordonanţele dumneavoastră. Aveţi numărul meu de mobil?

– Da, şi suntem amândoi în reţeaua pătratului portocaliu, aşa că putem dialoga fără restricţii, sau, mă rog, aproape fără restricţii, căci nu v-am întrebat despre starea civilă… şi mai ales despre starea de gelozie a soţului .

– Fiţi liniştit, fu maliţioasă petenta, am aflat că aveţi o soţie tânără, frumoasă, dar şi foarte geloasă. Cât priveşte starea mea civilă, ori vreţi să umpleţi un gol conversaţional, ori chiar mă dezamăgiţi crezând că dacă eram căsătorită, aş fi venit singură la poliţie să mă plâng de cele ce mi s-au întâmplat.

– Ca să nu vă las să conduceţi, în această primă repriză, am să egalez spunându-vă că aşa cum aţi aflat despre amănuntul privind-o pe soţia mea, femeie şi ea, ca toate sau doar ca unele femei, aţi fi putut fi mai precaută când v-aţi întors seara acasă, mai ales că în urma reportajului-anchetă cu fauna de pe centura Capitalei, aţi fost ameninţată telefonic exact cu violul în grup. Cât priveşte absenţa eventualului soţ, aceasta putea fi motivată de o misiune în alt oraş, poate chiar în străinătate, ori cine ştie ce altă circumstanţă ce-i poate motiva lipsa. Pe curând!

Narcisa ar fi mai avut ceva de replicat, dar poliţistul dispăru în habitaclul maşinii conduse de Zorilă.

23

CCAAPPIITTOOLLUULL PPAATTRRUU ssaauu

PPRRIINN SSEERRAAIIUURRIILLEE AAMMBBUULLAANNTTEE

Şeful localului îi întâmpină pe oamenii legii ca de obicei:

– Nu ştiu nimic, pe onoarea mea, nu mă nenorociţi, n-am nici un amestec.

Chiar nu avea, afară de cel legat de eliberarea din cătuşe a lui Hafez, care plătise şi pentru acest serviciu şi pentru a-i cumpăra tăcerea, fiindcă voia să investigheze singur cazul, să nu amestece poliţia, care ar putea să-şi bage nasul şi în alte amănunte care nu-s chiar cuşere cu prezenţa în „Europa” – e vorba de numele cunoscutului aşezământ comercial de la margine de Bucureşti, nu de continentul la marginea căruia se află România! – nici cu afacerile pe care le derulează în Capitală. Dar de ceea ce te temi nu scapi. Poliţia a ajuns la Două Ciori mai repede decât se aşteptase patronul şi, după cum se vede treaba, e în cunoştinţă de cauză cu cele întâmplate în cuibuşorul de nebunii secret şi rezervat. Nu, nu era adevărat. De data asta doar flerul lui Dan şi-a vădit eficacitatea şi, musca de pe căciula patronului lunecos, din cauza alifiilor cu care se crede uns, a… bârâit.

24

– Un aperitiv, o tequila, un whisky, vă servesc cu ceva? încercă parşivul învârtit al economiei de piaţă nefuncţională.

– De unde, domnule, fonduri la poliţie pentru aşa oferte, noi suntem români bugetari nu turci miliardari? încercă şi Dan Mândruţ adâncimea mării cu ape tulburi vârând un deget doar-doar i s-o prinde toată mâna.

– Păi, aşa, pentru a menţine în limite fireşti relaţiile de bună vecinătate, eu sunt dispus să fac un promotion, dar parcă văd că mă luaţi cu încercarea de mituire, cu descurajarea şi cu mai ştiu eu ce… se codi patronul cel libidinos.

– Cum ar veni, să-ţi lăsăm Şerpăria neatinsă şi Chilia la discreţie, că dumneata faci cinste? se interesă Zorilă făcându-l şi pe şeful lui să se uite mirat, darmite pe patron care neînţelegând nimic şi simţind frisoane apropo de denumirea localităţii cântată în compunerile puşcăriaşilor, ceru explicaţii:

– Adicătelea cum şerpărie, şi de ce Chilia, domnu Zorilă?

– Păi, cum ar veni, dumneata, angajaţii şi clienţii parc-aţi fi nişte proaspeţi locatari ai rătăcitei noastre insule a Şerpilor, care nu vă mulţumiţi cu un abuz, mai vreţi să ne tăiaţi, ca balaurului cu trei capete care este Dunărea, una din gurile cu care sărută din străvechime Pontul Euxin…

Dacă patronul cel transpirat se linişti întrucâtva, Dan Mândruţ îşi privi subalternul ca la teatru, convins

25

că va trebui să-i reducă drastic accesul la televiziune şi presa scrisă, căci, altfel, va trebui să-l sancţioneze pentru că un apolitic prin lege face politică mascată şi chiar periculoasă, aşa cum se practică în cazul reclamelor vârâte prin mass-media. Ca să schimbe bobul, cum se spune, comisarul întrebă scurt şi milităreşte, chit că demilitarizarea avea deja vechime ca să mai aibă nostalgia epoleţilor, unde este acum Hafez.

– Nu ştiu, să moară… pe cuvânt de ono… zău nu ştiu… se bâlbâi patronul încercând să ascundă şi limbajul lui brunet, şi echivocul cu onoarea pusă gaj de un ins care şi-o pătase de mai multe ori, aşa încât fusese nevoie de două reprize a câte unu şi respectiv trei ani de detenţie pentru a o repera, cum ar fi zis iarăşi, Nenea Iancu dramaturgul.

– Bine! Dar dacă-l găsim şi el declară că l-ai ajutat, meciul e al nostru, ne calificăm în finală şi şerpăria rămâne fără stăpân… mai supralicită Zorilă.

– Eu ştiu că mă încercaţi, fiindcă ştiţi bârlogul spahiilor, de la herghelia Voluntari… se scăpă patronul localului în care odinioară poposea în fapt de seară fiul dictatorului executat în cetatea de scaun Târgovişte, cu pipiţe verificate din punct de vedere ideologic şi ginecologic.

– Bine. Să zicem că pentru seara asta ai trecut examenul, dar sesiunea de toamnă nu s-a încheiat… expedie şi Mândruţ, după care cei doi poliţişti

26

demarară, decupând cu farurile maşinii din întunericul care se lăsase peste palatul istoric de pe malul Lacului Plumbuita, nişte conuri lungi şi ascuţite.

– Ştiai de sălaşul de la Herghelie? întrebă Dan. – Nu, nu ştiam, recunoscu Nicu, agentul. – Păi, dacă Vlad Ţepeş a reuşit să-i bage-n

sperieţi pe otomani într-o descindere nocturnă la corturi, noi n-om fi în stare să facem o vizită inopinată în fapt de seară la un sălaş pe care-l credeam al paraginii de tranziţie şi, când colo, el este reprofilat pentru… afaceri externe?

– Apţi pentru vizită cred că suntem, dar că această descindere este şi inopinată, mă îndoiesc, zise Zorilă răsucind de volan şi intrând pe strada care, deşi s-au schimbat timpurile, ea continuă să se numească 7 Noiembrie.

– Adică tu crezi că patronul ciorilor a dat alarma?

– Mai mult ca sigur. Altfel, răzbunarea à la turca bre n-ar fi una de complezenţă.

Temerile poliţiştilor se adeveriră. La pomul lăudat nu găsiră decât urme şi un paznic matol care confirmă că au fost mai mulţi investitori străini până mai adineauri, dar au plecat val-vârtej. Da, era şi domnul Hafez, un boier, cu dare de mână, cu suflet larg, şi cu ăl sărac, şi cu ăl bogat.

– Încotro au luat-o?

27

– Spre Tunari, unde, la depozitele en gros de pe autostradă. Aici vin doar când discută afaceri şi când fac schimbul de fete, mai gânguri şi neîntrebat paznicul în aşteptarea unei recompense care se transformă însă în ameninţare:

– Dacă te mai găsim beat în post o să înnoptezi în arestul poliţiei şi adio loc de muncă!Ai înţeles?

– Am înţeles, domn şef! se trezi paznicul şi-şi înghiţi apoi orice ar fi mai avut de spus. Şi cui să spună, că cei doi poliţişti au şi demarat, stârnind haita de câini pripăşiţi în zonă care se repeziră spre maşina cu lămpi de prioritate, care fuseseră încercate de Zorilă?

Pe şoseaua de centură traficul era domolit. La bariera Tunari punctele de observare erau active. Fetiţele aflate la post au dispărut urgent. Zorilă frână lângă o gheretă, coborî şi, deşi înăuntru era întuneric deschise uşa şi aprinse lanterna. Două mini-jupiste tremurau chircite după un paravan.

– Ce ştiţi de Manuela? tună agentul. – E la depozit cu Hafez, răspunseră prostituatele,

amândouă odată. – Dacă mai sunteţi în zonă când ne întoarcem,

intraţi iar de unde abia aţi ieşit. E clar? – Clar, domn tonier! răspunseră boarfele. La depozit, misiunea a fost relativ uşoară.

Turcilor nu le-a venit să-şi creadă ochilor că sunt deranjaţi doar pentru o nimic toată: „Domnişoara

28

Manuela este solicitată de unchiul său, domnul Ştefan Trucală, un fost poliţist, care i-a rugat pe ei, pe Dan Mândruţ şi pe Nicu Zorilă s-o caute la locul de muncă şi s-o învoiască pentru câteva zile, cât va sta ex-poliţistul în Bucureşti, fiindcă după ce s-a pensionat s-a mutat la ţară, undeva în Leordeni-Argeş, unde s-a apucat să scrie cărţi inspirate din viaţa de apărător de lege…”

În maşină, cei doi o mitraliară pe pasageră despre înşelarea lui Hafez şi, mai ales, despre violul ziaristei Narcisa Avram. Meseriaşa amorului plătit nu a opus rezistenţă. A completat golurile din documentarea celor doi, care, şi aşa, cunoşteau mult mai multe decât îşi închipuia parapanta cu evoluţie pe şoseaua de centură a Capitalei euro-atlantice Bucureşti, că ştiu.

– De ce a trebuit să mă faceţi nepoata celui care m-a vârât jos de atâtea ori, colonelul Ştefan Trucală? întrebă cea reţinută.

– Fiindcă… prietenul tău chiar s-a interesat de soarta ta. Vrea să te facă personaj de carte.

– Şi dacă eu nu vreau? – Refuzi oferta. La sediu, Manuela fu predată cu acte în regulă

ofiţerului de serviciu, însoţită de fluierăturile admirative ale jandarmilor veniţi pentru serviciul de patrulări mixte nocturne. Parcă pentru că acea speţă s-a derulat prea simplu şi rapid, Dan fu informat că va

29

trebui să ancheteze un caz deosebit, un alt viol, dar de data asta soldat cu decesul victimei şi al cărui autor este un student al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. O veste foarte bună pentru a avea chef să mănânce cu poftă ceea ce-i pusese pe masă geloasa lui consoartă şi pentru a se odihni în acea noapte de week-end, în care făgăduise că va fi familist în totalitate. În totalitate dar fără ceva, căci mâine, sâmbătă cu ceasurile rele duium, va merge din nou la sediu să vadă – e şi curios – cum devine problema cu acel violator criminal care a îmbrăcat sau urma să îmbrace haina de student poliţist. Până atunci va trebui să găsească un subterfugiu – al câtelea – pentru soţie. Nu-i va fi greu, desigur, fiindcă e tânăr şi n-a uitat că s-au căsătorit din dragoste, iar noaptea, sfetnic bun pentru oricine, inclusiv pentru cuplurile de îndrăgostiţi, e destul de lungă, chit că a cam scurtat-o el cu alergătura prin seraiurile ambulante.

30

CCAAPPIITTOOLLUULL CCIINNCCII ssaauu

MMĂĂTTUUŞŞAA ŞŞII NNEEPPOOTTUULL

Arată ca scos din cutie. Aşa i-a plăcut să arate de când i-a mijit mustaţa, de când a făcut cunoştinţă cu oraşul şi de când fetele au început să întoarcă privirea după el. Da, ele, fetele întorc capul. Îl admiră, chicotesc, comentează: „E frumos tipul”. Sau, în jargonul la modă: „E mişto gagiul”.

Lui Nistor îi place, cum să nu-i placă? Se umflă în pene, trage aer în piept şi-şi scoate în evidenţă pectoralii bombaţi. Îi surâde mustaţa, i se suie roşul în pomeţii obrajilor, inima-i ticăieşte de-i aude bătăile în ceafă. Are 19 ani şi arată ca un bărbat în toată puterea cuvântului. Abia a reuşit la facultate, de fapt, la o facultate specială, una până mai ieri hulită, iar azi căutată cu sârg de tinerii absolvenţi de liceu: Academia de Poliţie. Se află, în acea duminică, într-un fel de învoire. E august în toi, el „argeşeanul” e în Capitală pentru câteva zile. Stă la un unchi. De fapt, la o mătuşă, fiindcă unchiul e plecat cu treburi peste graniţă.

E sâmbătă. A venit cu metroul din Titan, în centru. A coborât la Izvor şi calcă alene spre Cişmigiu.

31

O clipă se gândeşte la calităţile lui de învingător. Şi la examenul de admitere unde au fost 17 pe un loc, şi la teritoriul lui Eros, unde, se vede treaba, n-are mulţi adversari. Chiar, îşi aduce aminte, ce-o fi vrut să spună mătuşă-sa, soţia fratelui mamei sale, cea care îl găzduieşte, la ce o fi făcut aluzie când a zis, lăudându-l pentru vrednicie, că e păcat, că nu-l poate înlocui pe Ştefan, pe unchiul său adică, în toate. Că doar nu i-o fi trecut prin cap... Doamne fereşte! Mătuşă-sa are cu cel puţin 25 de ani mai mult decât el. Ei şi? 25 plus 19 fac 44. Or, la 44 de ani o femeie... Dar sunt zeci de exemple când doamne în vârstă de 60 de ani şi mai bine se căsătoresc şi convieţuiesc cu tineri aproape de vârsta lui. Cu alte cuvinte, nu numai mama... cu fiul ei, cum ar veni, sunt însoţiţi chiar bunica şi cu nepotul!

E drept, în seara aceea când mătuşa Domnica i-a zis ce i-a zis (e posibil să fi înţeles şi el greşit şi acum să se gândească la vorbele acelea cu prea multă profunzime, cu patimă), fiind în stare euforică, băuseră amândoi câte un păhărel, ea de bucurie – c-a scăpat de singurătate, el sărbătorind reuşita la examenul de admitere în şcoala apărătorilor de lege şi, bineînţeles, de bucurie că a venit la Bucureşti şi-şi vede mătuşa sănătoasă, veselă şi arătoasă. Căci, nu-i vorbă, Domnica a fost şi încă este femeie cu vino-ncoa. Mă rog, el s-a făcut că nu pricepe, ea s-a abţinut să dea detalii, noaptea s-a scurs şi un astfel de eveniment nu s-a mai produs. Sunt cinci zile de atunci. Asta e a

32

cincea, sâmbătă, în care Nistor Feţeanu şi-a dat întâlnire cu o fată de vârsta lui, tot o studentă, cel puţin aşa i-a spus ea în perioada examenelor. Atunci a cunoscut-o şi tot în Cişmigiu. Dragoste la prima vedere, apoi despărţire prematură. N-a-ndrăznit (nici n-a avut timp) s-o aducă în apartamentul mătuşii. Nici ea nu l-a invitat acasă (stă la curte undeva, în Militari), fiindcă părinţii ei au prejudecăţi. A rămas să se caute în curând, când va veni el la Bucureşti, dacă se poate mai devreme, dacă nu, la toamnă, când încep cursurile. S-a putut. A venit în august şi i-a telefonat. S-au înţeles să se vadă în după-amiaza aceea exact unde s-au cunoscut, unde ea, Cipriana, a întors capul după el şi a zis: „E bine făcut tipul!”. Nistor călca în ziua aceea ţanţoş şi părea, voia să pară, arogant. Un ţăran înfruntând aroganţa din Capitală. A reuşit. Cele trei fete care l-au admirat şi au chicotit i-au dovedit-o. Printre ele, Cipriana, i-a cam căzut cu tronc. Lui, insul care cumpăneşte mult până alege. Şi-a strâmbat colţul buzei a zâmbet, mustăcioara s-a arcuit, pielea capului acoperită cu un păr des, cârlionţat, dar tuns scurt, s-a mişcat spre faţă şi fruntea s-a ridicat à la Simon Templer, zis Sfântul, dintr-un cunoscut serial de televiziune.

Grupul celor trei fete s-a întors pe aceeaşi alee, el era aşezat pe o bancă, aceeaşi Cipriana i s-a părut că nu trebuie ratată, a dus arcul la ochi şi a tras. Fata s-a simţit săgetată în inimă, rănită, hipnotizată, învinsă.

33

Nistor s-a ridicat, s-a apropiat de grup şi fraza clasică s-a dovedit de cel mai autentic inedit:

– Parcă te cunosc de undeva. Nu-i aşa că ne cunoaştem ? Numele meu e Nistor. Nistor Feţeanu, student la Academia de Poliţie.

Cele două fete care o flancau pe Cipriana s-au retras tactic, aparent speriate, lăsând căprioara rănită victimă lupului hulpav. Fata abia strecură, odată cu zâmbetul curios, o frază ca aceasta:

– Da... Adică, nu ştiu... Eu ... Ştii... Sunt Cipriana. Alexe Cipriana, studentă la Drept.

Aşa a fost începutul, s-a produs acolo pe marginea lacului tăiat de caravele, iahturi şi gondole – sau cine ştie cum vor fi denumind marii îndrăgostiţi în chip de căpitani de navă bărcuţele fragile cu care mărunţesc oglinda apei. De pe terasa de la Monte Carlo se-auzeau sonurile la modă – muzica orientală a invadat Bucureştii, turcii ne-au cucerit mai abitir ca-n perioada marilor voievozi creştini care s-au opus Înaltei Porţi. Acum, zice-se, au venit cu gânduri paşnice. Oare? Aşa să fie, dar... Oare cine ne învăţa îndoiala dialectică? Un anume Descartes, parcă...

În spatele băncilor pe care vânătorul şi fragila pradă s-au aşezat, se-aude gălăgia copiilor determinată de lumea de poveste creată de un întreprinzător (turc, desigur) care a montat acolo un carusel, şi câteva surprize de basm.

34

Vorbele sunt puţine, sentimentele puternice, tinereţea – foc ce arde, pârjoleşte, dacă nu ştii să-l supraveghezi.

Şi a fost ziua întâi, vorba Cărţii Cărţilor. Întâia şi ultima, căci el a plecat în satul argeşean, iar ea a rămas acolo să spere şi să aştepte un Făt-Frumos să revină. Un sărut, o mângâiere, o înfrânare a simţurilor, a instinctului şi gata.

Acum, după câteva luni se vor revedea. Dar dacă ea nu va veni la locul de pe marginea lacului? „Ei şi? îşi zicea Nistor în gând. Are balta peşte şi Bucureştii fecioare. Are să dea şi la Stambul, şi, pare-se, tot este inflaţie de ... marfă.”

Dar nu e aşa. Cipriana apare la capătul aleii. Se văd, iuţesc paşii şi sunt împreună. Se-mbrăţişează. El are o floare, pe care i-o dă (obicei demodat, dar...), ea îi oferă la rându-i bujorii aprinşi în obraji. E semn că se iubesc. Se şi potrivesc. E vară şi apetisantele tentaţii feminine fac ravagii în lumea sexului opus. Lui Nistor îi şi place, îi şi displace. Nu prea-i cade bine, când golanii întorc capul şi comentează de maniera: „Ia uite pe ce bucăţică a pus mâna tipul!” Mă rog, asta e viaţa scăpată dintre hulube şi chiar din hăţuri. Viaţă, tinereţe curând în devălmăşie, otova, ca apele revărsate, umflate de ploi şi ieşite din matcă. Fel de a privi democraţia, de a asemui libertatea cu un soi de libertinaj. Devii ridicol, nostalgic, demodat dacă nu vorbeşti urât, dacă porţi sutien, dacă te menţii fecioară

35

până-nainte de măritiş. Gata, s-a terminat cu corsetul comunist, cu morala de inspiraţie ruso-chinezo-nord-coreană. Trecem la cea turco-franco-americană. Cu aplicarea la specificul românesc, desigur. Care specific înseamnă... Dar, la ce bun să înşirăm asta?

Cei doi îndrăgostiţi, cei doi studenţi, cei doi viitori slujbaşi ai legii, cei doi tineri, Cipriana Alexe şi Nistor Feţeanu calcă alături sub boarea de august, sub clopotul de verde fierbinte, sub privirile piezişe ale celor din bătrâna grădină publică din centrul Bucureştilor. Nu sunt bani ca altădată, dar nici nu-ţi poţi refuza o îngheţată, o cafea tăinuită la cochetul bar de zi care a luat locul sălii de lectură, sau o vată de zahăr cu care te-mbie o gheretă instalată acolo unde, altădată, copiii se adunau să vadă lebede şi pelicani. Chiar şi un loz (necăsătorit, cum se spune la cel necâştigător) sau o bomboană în poleială care costă cât costa mai ieri un kilogram de asemenea dulciuri.

La ieşirea din parc şi la ora când se-aprind luminile (ale firmelor infirme şi ale stâlpilor de pe marginea străzilor pe care zac, jupuite, zeci de afişe), cei doi trebuie să se gândească la despărţire. Alt obicei demodat (băiatul conduce fata până acasă) e pe cale să fie pus în aplicare.

– De ce te grăbeşti? Te voi conduce până acasă. La ce oră au spus ai tăi să vii? întreabă Nistor.

36

– Nu, ai mei sunt plecaţi în provincie. Nu e nevoie să mă conduci. Nu obişnuiesc să stau în oraş după ora opt seara... răspunde fata, în ordine inversă.

În creierul lui Nistor se fac alte legături. Nevăzuta antenă parabolică se orientează altfel, alt program, alt satelit, altă viziune. Schimbă tactica şi efectul este vizibil, imediat.

Trecem peste tribulaţii, peste variante, nu-uri şi da-uri, peste „mai nu vrea, mai se lasă” şi vom spune că exact la ora actualităţilor televizate, Nistor era în casa de la margine de Bucureşti, adică în camera Ciprianei Alexe. El şi ea. Ei doi. Îndrăgostiţi, singuri, robiţi destinului, poftelor, instinctului. Câine şi pisică dezlegaţi şi aflaţi în preajmă. Vă scutim de comentarii, puteţi înţelege, desigur, ce a urmat.

Da, totul s-a produs cu voia ambilor, dar împotriva firii. Împotriva firii? Păi ce-o să spună părinţii Ciprianei? Dar soţul, viitor soţ care... Dar prietenele sale?... Dar ea, care?...

Vorbe, prejudecăţi, sechele ale unui timp maladiv. Şi, la urma urmei, tot nu mai e nimic de făcut. În problema în cauză nu există revenire la alternativa iniţială, nu se poate repara stricăciunea. O stricăciune care se produce – cu necesitate – de veacuri, de la Adam şi Eva încoace. Aşadar... Ce e foarte rău e că băiatul trebuie să plece. Îl aşteaptă mătuşa. Nu poate rămâne peste noapte acolo. Pot veni şi părinţii fetei cu toate că, dacă nu au sosit până acum, nu mai vin. Se-

37

ntorc mâine dimineaţă. Da, Nistor ia hotărârea. Se despart prieteni. A devenit domnişoară, nu mai este fată mare, nu mai e fecioară. „Dar ce, te cheamă Maria, să rămâi fecioară şi să faci amor cu Duhul Sfânt?” zisese la un moment, la poartă, Nistor Feţeanu, dispărând în întuneric, alergând să prindă tramvaiul care-şi făcuse apariţia la capătul străzii.

A ajuns în Titan relativ repede. La ora aceea şi mai ales în zi de sâmbătă, călătorii sunt rari. Mătuşa îl aştepta nerăbdătoare. Şi singură. Şi oarecum supărată:

– Gata, craiule, de ghindă, te-ai întors? E clar. Femeia băuse din licoarea făcătoare de

imagini voalate şi de înceţoşare a minţii. – Ţi-o fi foame, domnule studinte, cu epoleţi şi

baston de cauciuc prins sub brâu? În bucătărie vei găsi izvorul de energie.

Da, acum Nistor înţelesese bine. Îl cuprinse un anume frison, refuză să mănânce, merse în baie şi făcu un duş, îmbrăcă pijamaua şi halatul de casă, reveni în sufragerie unde se consuma singurătatea Domnicăi şi unde se derula, adusă în casă de pe satelitul turcesc, o peliculă de amor nu tocmai ortodox. Se scuză că e obosit şi se va culca. Refuză paharul de tărie colilie oferit şi chiar intră în dormitor. Se vârî sub cearşaf şi-ncepu să-şi depene gândurile adolescentine. Fu chiar furat de apa somnului şi-ncepu să plutească într-un neant al păcatelor care, fiind vise, nu se pedepsesc. Odată chiar s-a gândit, dacă ecologiştii cer amenzi,

38

vechiul impozit pe fumărit, bir că ţeava de eşapament scoate fum, că şi coşul de fabrică face la fel. Ar mai fi să se impoziteze şi privitul şi gânditul şi libertatea umană este deplină. Visul nu poate fi nici impozitat, nici pedepsit dacă nu e încălcarea cine ştie cărei prevederi legale. Aşadar, Nistor visează. E tot cu Cipriana şi tot în al nouălea cer. E în grădina raiului şi raiul e pe pământ, iar acel pământ e în casa din cartierul Militari. Ce bine că şi-a găsit iubita domiciliată în acea margine a Capitalei, fiindcă drumul până la Leordeni, satul său argeşean, este, astfel, mai scurt. Cam 80 de kilometri sunt de la Cipriana Alexe până la casa natală a lui Nistor. Va fi mai greu cu drumurile – inevitabile şi previzibile deja, timp de patru ani – spre Băneasa, spre Academia de Poliţie.

Nistor visează. Doarme şi visează. Aleargă de la un capăt la altul al Bucureştilor, dar tot în camera în care Cipriana doarme şi ea, desigur.

Pe casetă, în sufragerie tâmpeniile erotico-sexuale s-au terminat. S-a isprăvit şi licoarea bahică. Domnica Florescu se ridică şi merge bălăbănindu-se spre dormitorul său. Ascultă la uşa nepotului. Studentul sforăie egal. Împinge uşa, intră în încăpere, vară, vară, dar trebuie învelit, chiar era dezvelit şi... Ah, visurile, cum biciuiesc ele organismul, cum îl posedă şi cum îl subjugă! Domnica se simte mai mult decât femeie. E ora şi starea când n-ar trebui să fie frustrată. Of, afacerile, banii, drumurile îndelungi ale

39

soţului! Aşa ceva nu se poate. Viaţă în doi încheiată la 44 de ani. E nedrept, de nemeritat şi este, iată, chinuitor. Chiar insuportabil. Nu, Domnica, nu rezistă tentaţiei. Leapădă capotul şi se vâră lângă Nistor. Cine ştie unde ajunsese cu depănatul visului studentul? Fapt e că în secundele următoare cei doi au abrogat orice lege scrisă sau nescrisă. Tânărul a înţeles ce face şi unde când nu se mai putea da înapoi. Mătuşa sa, dimpotrivă, n-a avut nicicând remuşcarea sau tendinţa de a renunţa la plăcuta nesăbuinţă. Mă rog, asta e. Asta a fost. La miez de noapte, în plin Bucureşti al democratizării desfrâului. Ce mai contează o nebunie în plus? Şi-apoi, cine a spus că e nebunie? În lumea civilizată, în Franţa bunăoară, rudele de sânge se căsătoreau între ele. Ea, Domnica Florescu nu e rudă de sânge cu Nistor. E soţia unei rude de sânge, a fratelui mamei lui. Rudele prin alianţă nu presupun anomalii genetice, interdicţii fiziologice, ci doar de natură morală. Or, cu morala, cum spuneam, o aplicăm după ureche. Păi, nu? Uneori e mai bună o manea decât cine ştie ce mare simfonie. N-avem timp de profunzimi, suprafaţa învinge volumul. După ureche, nu după note. Cum cere inima şi cum văd ochii nu cum ne învaţă închistatele precepte morale şi religioase. Nu ne-nvaţă înţelepciunea populară că exact ceea ce-mi place mie este frumos şi bun, şi sănătos?

Aşa gândeşte Domnica. E drept, gândurile îi sunt manipulate, voalate de alcool, dar e conştientă, e

40

lucidă. Şi Nistor e conştient. Nu-i vine să creadă, nu poate accepta, s-a cufundat într-o tăcere încăpătoare şi neagră, rabdă, suferă, stă cu ochii închişi şi acceptă tandrele mângâieri însoţite de gângurelile unei femei care-şi aminteşte doar vârsta primelor iubiri, care refuză să creadă, să accepte că de atunci au trecut ani.

Nepotul său iar fi putut fi fiu. Da, Nistor ar fi putut fi văr cu Paul Florescu, dacă... Dar asta e altă poveste, una tristă, dură, tot o răzbunare a unui destin nemilos, o mutilare fatală, care a mutilat-o şi psihic, a lăsat-o infirmă spiritualiceşte pentru tot restul vieţii. Chiar şi fizic, abia atunci a observat, când l-a pierdut pe Paul. După ce l-a pierdut, a constatat că nu mai poate rămâne grea, că nu mai poate avea copii. A rămas o însingurată, o femeie bolnavă şi îmbătrânită înainte de timp. Ba nu, e o obsesie. Nu arată bătrână deloc. Dimpotrivă. Şi trupul ei, veşnică torţă, continuă chemare.

Domnica e răvăşită de gânduri, însă nu-ncetează să-şi mângâie nepotul pe care l-a dăruit pierzaniei. Şi Nistor are caii gândului slobozi, nu se poate reculege, nu poate reveni în încăperea obscură şi tăcută în care se află şi pe care o toacă, secundă cu secundă, limba fosforescentă a unui ceas atârnat în perete.

Nici unul, nici altul nu îndrăznesc să vorbească. Tac într-o vinovăţie flagrantă, într-o poziţie din care nu se mişcă pentru a nu produce, de pildă, o explozie sau cine ştie ce ruptură într-o vrajă binefăcătoare.

41

Animalele din cei doi sunt încă neadormite, pânda sexelor, cum se exprima cineva, este încă periculoasă, activă, eficace. De unde sâmburi de raţiune în acea împărăţie a păcatului? Şi cine să le administreze asemenea tablete tămăduitoare când în puterea nopţii sunt, în toată casa, în apartamentul cu patru camere situat la etajul trei al acelui bloc, situat pe malul lacului Titan? Aşa stând lucrurile, maladia, oare incurabilă?, îşi continuă lucrarea. „Bărbăţie şi credinţă”, îi vine în gând lui Nistor titlul unei melodii cu care se lăuda, în copilăria lui, străbunicul, „sutistul”, veteranul, războinicul, marele ţărănist în partidul lui Ion Mihalache, cel de la Topoloveni, oraşul în care Nistor şi-a făcut liceul şi căruia, străbunicului mustăcios şi verde, ar vrea el, studentul călcător de legi străbune, să-i semene. Lasă că şi acel străbunic, după ce lua un pahar de sămânţă de vorbă, se lăuda cu zeci de aventuri, cu astfel de călcări alăturea cu drumul în materie de credinţă conjugală. E drept, nu l-a auzit că şi-ar fi înşelat baba cu vreo mătuşă ori, dimpotrivă, cu vreo nepoată, dar asta n-are importanţă. Alte vremuri, altă viaţă, un pic mai bine pentru noi, cei de azi. Gânduri ca nişte reclame, care-i colcăie în cap lui Nistor, asemenea unor furnici într-un muşuroi, atunci când se anunţă ploaia

Aşadar, medalia aceea cu avers şi revers, trebuie lăsată în păstrare, trebuie să aibă doar valoare heraldică nu şi morală. Căci, bărbăţia este, iată, prezentă la apel,

42

pe când credinţa – nu a lui Nistor neapărat, căci el e liber, chit că i-a jurat credinţă unică şi trainică Ciprianei – credinţa Domnicăi faţă de Damian Florescu, soţul ei şi unchi al lui, viitorul poliţist.

Se-aude un motor turat la maximum. Un amorez se-ntorcea din vreo aventură nocturnă. Ori un hoţ de maşini, încearcă să se facă nevăzut cu un autoturism furat. Sau cine ştie ce întâmplare, ce ilegalitate, ce crimă s-a produs în vreun loc din Capitală şi grăbitul de la volan e chemat urgent acolo. Poate fi vorba de un doctor sau poate chiar un poliţist, care a fost prezent dincolo de miezul nopţii şi chemat la datorie. Ehei, câte astfel de situaţii va avea el în viaţa care se află la start, viaţa în slujba patriei, cea care decurge sub prestare de jurământ şi care are ore exacte şi activităţi obligatorii. Meseria riscului, curajului, dreptei cumpăniri. Periculoasă, grea, superbă – aşa le-a spus comandantul Academiei că este viaţa de poliţist. Nu e încă. E doar un simplu absolvent de liceu, care a reuşit la facultatea rigorii şi uniformelor gri-bleu.

Şi-apoi, la acea oră şi-n acel loc, nu e timp şi nu e cazul pentru asemenea meditaţii. De vină e maşina care a trecut în trombă pe aleea din faţa blocului. De vină sunt gândurile sale care umblă tot slobode, nu se pot aduna şi... Ei, da, se adună, cum să nu? O parte din ele. O bună parte. Cele care fac posibil acel joc intim şi vulgar, frumos şi imoral, animalic şi uman totodată, acel comerţ cu instincte, o cerere de gen feminin şi o

43

ofertă masculină, în numele unui ceva sublim de gen neutru : amorul.

Dacă e devălmăşie şi desfrâu, apoi să fie, dacă frumuseţea morală şi patimile Annei Karenina sau ale doamnei de Monsoreau sunt demodate şi în viaţă şi în lecturi. „Depeche Mode”, vorba cântecului şi a cântăreţilor cuprinşi de electrocutanta frenezie a stilurilor de dans şi muzică aproape obscene, de-a dreptul deşucheate. Demenţă oficială. Curată nebunie. Paranoie cronică. Moda sănătăţii bolnave, cum zice un amic al lui Nistor, bolnav de maladie tăinuită în cuvinte aproape onomatopeice precum: repăr, panc, rocăr şi câte altele.

Nistor, cel cu gândurile în curs de a fi aduse în vad, şi-aminteşte de episodul căruia era cât pe-aci să-i fie martor, dar care l-a scârbit peste măsură. E vorba de banchetul de la terminarea liceului. Toţi sau aproape toţi aveau câte o prietenă. Aproape toţi, fiindcă Nistor nu avea aşa ceva. A fost invitat de un coleg în oraş, într-un apartament unde, nişte puştani, colegi şi colege de liceu, ei absolvenţi, ele în clasele inferioare, făceau să se materializeze în practică secvenţe dintr-o casetă pornografică. A fost şi el invitat, dar a refuzat. I s-a părut lipsit de orice logică umană.

Acum, aici, în patul de la etajul trei, în compania unei posibile mame a sa, Nistor şi-aduce aminte de acel episod. Nici n-are cum să-şi mai ducă la cap

44

gândurile, fiindcă, într-o derulare cu încetinitorul, deja se pun în practică. Domnica este din nou robită pierzaniei, stare de bine, de confort fizic căruia i se dedică şi gânditorul de la Leordeni, studentul cu ţignal, epoleţi şi baston la brâu. „Sub brâu”, cum spusese mătuşa care continuă să-şi tortureze nepotul, viitorul om al legii, nu putuse să ia nici o măsură coercitivă împotriva făptuitoarei.

Chiar aşa, unde putem încadra acest om? E ultraj, e viol, e uzurpare de calităţi oficiale? Mă rog, e un fel de adulter, dar cum rufele se spală în familie şi nu sunt părţi vătămate sau plângeri, de ce să amestecăm noi normele de drept în dreptul la opţiune a celor doi parteneri de afaceri?

45

CCAAPPIITTOOLLUULL ŞŞAASSEE ssaauu

OO VVIIZZIITTĂĂ AA PPOOLLIIŢŢIIEEII

Firma VIZO – S.R.L. este situată undeva în cartierul Colentina. E o mică dugheană care produce bani din tot felul de tranzacţii comerciale. Pentru această firmă lucrează şi Damian şi Domnica Florescu. El, fost lucrător la Ministerul Comerţului Exterior este mai mult în străinătate. Cutreieră lumea, face prospectarea pieţei, angajează afaceri, încheie contracte. Are talent, are vocaţie, are prieteni peste tot. Şi i-a făcut în cei 30 de ani cât a lucrat în comerţ. După revoluţia anticeauşistă a picat. Tot în picioare, căci un meseriaş al banilor, al afacerilor, al tranzacţiilor fie de tip socialist, fie de tip capitalist, este oricând căutat. S-a angajat la VIZO. Patron este un fost subaltern, un băiat deştept, mai tânăr, integru.

Tot la VIZO, după un timp, s-a simţit nevoia unui contabil. Florescu a adus-o pe Domnica, soţia sa. A doua soţie, fiindcă prima... Dar, asta e altă poveste, lungă, încâlcită, pe care o vom descâlci altă dată.

Domnicăi i-a surâs ideea. Nu se punea problema banilor, căci Damian era plătit împărăteşte. Pentru ea,

46

contabilitatea e un divertisment. A lucrat destul de mult într-o unitate militară, într-una de securitate, dar după momentul acelui sângeros decembrie, unitatea respectivă s-a desfiinţat. Domnica, chiar şi Damian, au avut mult de suferit. Etichetarea „securiştii” i-a şicanat câţiva ani. Ce conta că ea a fost contabilă, că n-avea nici în clin, nici în mânecă cu acea muncă de culegere de informaţii, de exploatare a lor, de urmărire a unui anume soi de infractori autohtoni sau de aiurea, de supraveghere a unor potenţiali sau presupuşi delincvenţi speciali? Ce conta că nu ştie nimic din toate astea, că ea făcea doar state de plată, documente contabile, că scria hârtii, le-mbordera şi le-ndosaria? Era, fusese securistă, ruşinea epocii detronate. Şi el, Damian, la fel. Nu numai că era soţ de securistă, dar nu se poate ca acolo, la Ministerul Comerţului Exterior să nu fi avut şi grad de maior sau colonel şi misiuni speciale, cum tot scriu ziarele.

Asta s-a spus şi s-a scris despre ei, despre soţii Florescu. Au răbdat, au suportat şocul. Peste un an a început acţiunea de privatizare. Damian a avut multe idei, tentaţii veroase, dar s-a abţinut. La 60 de ani, un om ca el s-a considerat cu sacii în căruţă. Mai ales că nu avea copii... Of, această altă nefastă filă ruptă din cartea vieţii lor în doi, a lui şi a Domnicăi, căci din cealaltă carte, din volumul întâi al romanului fluviu care e viaţa lui Damian, fila referitoare la copil nu e ruptă, cu toate că e tot urâtă, murdară, mâzgălită. Vom

47

afla totul pe-ndelete. N-a rezistat totuşi tentaţiei, ofertei fostului său subaltern, patronul de la VIZO.

Are aproape doi ani de când se tot plimbă. Se simte mai tânăr şi mai sănătos ca înainte. E drept, şi înainte bătuse lumea, dar acum călătoreşte unde vrea. Aproape de plăcere.

Într-adevăr, acest pelerinaj l-a costat. Domnica n-a putut rezista tentaţiei, a călcat alături. Cu măsură, cât să nu se cronicizeze boala, cu prudenţă aşa încât „oamenii de bine” să n-aibă ce să-i spună soţului. Care soţ s-a şi făcut că nu-l priveşte capitolul, conştient, pesemne că un sfert de veac diferenţă între doi soţi nu poate presupune şi sută la sută fidelitate. E o lege nescrisă a firii. Fapt e că soţii Florescu n-au avut probleme de acest gen, discuţii de această natură. Uneori, tot ea, Domnica, mai pe la începutul căsniciei, când ea avea 25 de ani şi soţul aproape 50, îl gelozea că aşa şi pe dincolo, pe meridiane, că secretara, că subalternele, că... Acest comportament eminamente feminin s-a corijat, a dispărut, instaurându-se relaţii perfect amiabile între soţi.

Baluri, recepţii, serate, cocktail-uri diplomatice. Domnica a avut parte de aşa ceva. Iar acolo, lume bună, burghezie proletară, oamenii muncii chefuind prin reprezentanţii lor. Istorie ciudată, dar, totuşi, istorie. Scrisă, de neşters, de netăgăduit.

Au venit alte vremuri, altă istorie a început să se scrie, alte personalităţi, alţi reprezentanţi ai poporului alcătuiesc puterea, crema, elita, creierul.

48

Ei, foştii reprezentanţi au căzut. Fiecare de la înălţimea la care se afla şi fiecare după fapta sa. Cine a fost mai sus, şi-a rupt gâtul mai rău, cei de la mijloc au făcut oarece entorse, iar cei de jos, fie c-au rămas acolo, fie c-au făcut un pas înainte. Aşa e legea. E ca-n preceptul biblic pe care-l vom trăi şi-l vom vedea izbândindu-se: ieşiţi voi morţilor din morminte, să intrăm noi, de vii. În viaţă, cea politică mai ales, e invers: coborâţi, cădeţi sau muriţi voi cei de sus, să putem noi să vă luăm locul.

Din categoria mijlocaşilor, cei mai mulţi au rezistat şi s-au reprofilat. Cei nedovediţi criminali, terorişti, colaboraţionişti, torţionari şi... securişti, ca-n cazul lui Damian Florescu şi al soţiei sale, au luat-o de la cap. S-au dedicat unui nou trai, altei lucrări, întru a supravieţui, fiecare după puteri. Vai, unde o fi acea lozincă superbă prin naivitatea ei: de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi?! Păi nu aşa urma să se-ntâmple în comunism? Nu urma ca omul să nu mai facă nimic – fiindcă urmau să facă roboţii – şi el, omul, doar să ceară, după nevoi? Unii au şi făcut bancuri cu aceste nevoi, dar nu e locul să le reluăm. Acea formulă a dispărut şi ea odată cu epoca, cu evul care a zis tinichelei aur şi a propovăduit idealul ca posibil şi, mai grav, repede realizabil.

Munca fiind sursă sigură de venit, cei mai mulţi au pus osul la treabă. Furtişagul fiind şi el sursă, uneori mai mare, de câştig, au apărut şi pungaşi ca ciupercile

49

după ploaie. Bucuria unei astfel de vieţi este efemeră. Poate fi lungă, poate fi totală, dar poate însemna şi o mare cădere. Mai abitir decât căderea nomenclaturii comuniste. E ca şi când ai dormi pe-o legătură de grenade şi, prin somn, fără să-ţi dai seama, tragi cuiul la una dintre acele seminţe ale morţii. Se poate nărui totul în câteva secunde.

Apropo de somn, Damian Florescu e unul dintre acei oameni pe care nu-l sperie niciodată ţârâitul telefonului sau bing-bang-ul soneriei la orice oră din zi şi din noapte. Nu se grăbeşte niciodată să ascundă ceva, nu se teme niciodată de vizitatori sau de cel ce-l caută la telefon. El a lucrat curat, a agonisit cinstit. De aceea a şi rezistat deselor şi insistentelor teste ale revoluţionarilor bănuitori. N-au avut cu ce să-l dovedească, de ce să-l acuze.

Acum, când s-au mai liniştit apele, a răspuns tentaţiei, a acceptat propunerea fostului coleg de serviciu mai tânăr. Domnul consul a devenit domnul manager.

De zece zile este în Italia, în ţara în care, din motive personale, se duce cu strângere de inimă. Vom vedea şi aceste motive. Se află la Torino. Încearcă ceva cu firma FIAT. Ceva în premieră pentru o ţară mică, dar latină, ca a noastră, al cărui popor, ne place să recunoaştem, are aceiaşi strămoşi latini ca italienii, ori ei cu noi, căci există şi o asemenea variantă, dar deşi probată ştiinţific, neacceptată euro-atlantic.

50

Domnica a rămas singură, a rezolvat în două zile hârţoagele, documentele contabile şi a început să se plictisească. Parcă-ar fi tentat-o o escapadă şi un amor din prima tinereţe, dar exact când se afla în perioada tatonărilor, a înştiinţat-o din Leordeni, nepotul său, viitorul poliţai, că vine la Bucureşti. S-a bucurat întrucâtva şi a renunţat la alt plan, inclusiv la cel de week-end.

Studentul la Academia de Poliţie a venit, mătuşa l-a admirat, au cinstit evenimentul şi Nistor Feţeanu a anunţat că va sta în Capitală, cât va fi tolerat. Oricum, nu mai mult de zece zile.

– Stai măcar până se-ntoarce unchiu-tău... i-a zis Domnica.

– Păi, când se-ntoarce? – O să-mi telefoneze. În nici un caz în cinci -

zece zile. Cam aşa stă de fiecare dată: 15 - 20 de zile. Şi acum este în Italia, unde, nu-i aşa, se află prima lui dragoste.

– Care dragoste?! întrebă Nistor. – Păi, nu ştii că a mai avut o nevastă? – Ba da, dar ce legătură are asta cu Italia? – Are, căci ex-doamna consul şi vărul tău

Nichifor sunt în Italia. De mai bine de un an s-au stabilit în Torino. S-a recăsătorit cu un broscar-macaronar, cu cel cu care l-a înşelat pe unchiu-tău şi cu care acesta a prins-o în flagrant delict, cum zic cei în lumea cărora vrei să intri tu.

51

Nistor se mirase, dar tratase cu destulă uşurinţă subiectul. Fiecare are păcatele lui din tinereţe. El e la vârsta când încă n-a păcătuit. N-are ce regreta, iar necazurile altuia îl interesează mai puţin.

Discuţia cu mătuşa s-a produs la un pahar de whisky, studentul i-a mărturisit că a venit la Bucureşti pentru a se întâlni cu o fată, cu o studentă la Drept, pe care a cunoscut-o în timpul examenului. I-a spus că pe acasă totul e O.K. şi cam atât. A urmat ce a urmat şi a fost ziua a doua, cum zice aceeaşi Carte Sfântă. Ziua a doua, de fapt a fost zi-lumină, noapte-lumină, cum îi place să zică, în care mătuşa şi nepotul s-au dedat risipei şi pierzaniei.

După noaptea aceea de pomină, către ziuă au adormit amândoi. Prima s-a trezit tot ea, Domnica. S-a şi speriat puţin văzându-se în costum de Eva în pat cu nepotul său, studentul îmbrăcat aşişderea, în costum de întâi personaj masculin, trăitor în curtea Edenului şi botezat Adam.

A ieşit ruşinată, năucită din acel dormitor, a mers la bucătărie, şi-a făcut o cafea, nici n-a mai mers la baie, s-a spălat sumar în toaleta de serviciu şi a plecat grăbită în Colentina. I-a lăsat un bileţel pe masă în bucătărie lui Nistor, prin care îl îmbia să mănânce, şi, dacă are timp, să treacă pe la firmă.

Nu s-a simţit deloc în apele ei. Patronul s-a prins că ceva e putred în Danemarca, ehei, dacă ar fi vrut, subalternul domnului consul, ar fi intrat de mult în

52

intimitatea familiei Florescu, dar... noblesse oblige! Acum, e prea târziu, plus că, nu-i aşa, legea morală interzice unui prieten să, aşa şi pe dincolo, cu subalternii.

Domnica a încercat să facă unele operaţiuni contabile, dar a abandonat lucrul. N-avea chef, n-avea putere. Era obosită şi speriată. Şi nervoasă.

Ar fi putut pleca acasă să se odihnească, ar fi putut să se plimbe prin parcul Plumbuita. Nu, a aşteptat acolo în biroul său, a răspuns câtorva telefoane şi a venit ora prânzului. Chiar la ora 12, în localul firmei VIZO a intrat Corrado Cattani şi Simon Templer la un loc. Adică şi-a făcut apariţia Nistor Feţeanu, cel de 1,75 m înălţime, mustăcios şi cu păr creţ, bine legat şi bine intenţionat. A făcut ochii roată ca un detectiv particular, a ochit ce era mai important ca un bandit şi a întrebat de o anume persoană, ca un gentleman. Domnişoara cu fustiţa cât palma şi cu esenţă de draci în sânge, se simţi traversată de un curent alternativ de înaltă tensiune şi se pomeni strigând de la bar:

– Doamna Domnica, vă caută cineva... – Cine, dragă, se auzi dinapoia unei oglinzi care

se dovedi uşă şi care se deschise, Feţeanu putând astfel să-şi vadă mătuşa ridicându-se de pe scaun.

– Tu erai? Vino încoace. Condu-l dragă pe domnul aici.

Fetiţa îl pofti sorbindu-l din priviri, Nistor o urmă lăsând-o să-l soarbă. Ajunge înapoia uşii-oglindă

53

şi în prezenţa mătuşi-amantă. Asta e. Viaţa e ca-n viaţă. Trăieşti, bine. Nu trăieşti, tot bine. Pentru alţii, desigur, în a doua variantă.

Chit că, uneori, moartea cuiva nu aduce bine pentru unii care rămân în viaţă. Depinde în ce relaţii ai fost cu defunctul, şi câte şi mai câte. Nu e loc pentru filosofie parcă le e ruşine să se privească. Ei şi, nu se privesc. Dar de vorbit?

Începe mătuşa: – Ai mai dormit mult după ce am plecat? – Păi, nu ştiu când ai plecat... – Pe la opt. – M-am sculat la nouă şi jumătate. – Ai mâncat? – Da. Dialog banal, absurd, plicticos. – Mai stai mult? întreabă Nistor. – Nu, de ce? – Păi, mă plictisesc. Nu ştiu ce să fac. Aş merge

în oraş, dar e prea cald şi sunt obosit... – Şi eu sunt obosită. Mergem acasă. Ne odihnim,

poate ieşim diseară, dacă n-ai alt program. – Nu, n-am. Adică... dar nu, astăzi nu mă mai

întâlnesc cu nimeni. – Chem un taxi? – Eu ştiu?! Nu mai fu nevoie. Intră patronul şi mătuşa îi

prezentă nepotul.

54

– Încântat! ziseră amândoi cam în acelaşi timp. – Vedeţi că e viitor ofiţer de poliţie. Puneţi-vă

bine cu el, glumi Domnica, mândrindu-se totodată cu nepotul ei.

– Zău? Ca mâine-poimâine vii şi verifici evidenţa de gestiune şi actele contabile ale mătuşii.

Tot vorbe de complezenţă, vorbe ca să fie zise. Patronul reluă:

– Nu plecaţi? – Ba chiar mă pregăteam. Vroiam să chem un taxi. – Păi de ce? Luaţi maşina firmei, doamnă, dacă

n-aţi venit cu automobilul. – N-am venit că nu m-am simţit capabilă să

conduc. Am băut aseară ceva şi mă tem de poliţişti, actuali şi viitori.

– Păi, domnul academician nu conduce? – Nu, încă nu... spuse Nistor cu un soi de ruşine. – Bine, luaţi Fiatul verde şi... Poftă mare, o

după-amiază plăcută! Cei doi plecară. Cu limuzina firmei, una dintre

cele condusă de unul dintre şoferii fostului soţ, ajunseră, traversând Fundeniul şi Pantelimonul imediat acasă. Urcară la trei şi în uşă găsiră un bileţel. Pe el scrisese cineva cu pixul: „Vă rog, daţi un telefon la numărul 6586170. Urgent. Mulţumesc. ”

Se priviră miraţi. Nu cunoştea acel număr de apel, nici Domnica, nici Nistor. Intrară în apartament şi femeia făcu imediat numărul.

55

– Alo, sunt Domnica Florescu. Am găsit un bileţel...

– Unde locuiţi? – În Titan. Balta Albă. – Aşteptaţi puţin... Cel de la capătul firului cheamă altă persoană

care se prezentă: – Subcomisarul Mircea Dobrescu de la Poliţia

Capitalei. Aş vrea să ştiu dacă la această adresă locuieşte numitul Feţeanu Nistor.

– Da, adică nu. E nepotul meu. Ce s-a întâmplat? – O să vedeţi. Am vrea să vorbim cu dumnealui.

Şi cu dumneavoastră, desigur. Vă rog să nu plecaţi de acasă. De fapt, imobilul este supravegheat de oamenii noştri. La revedere.

– Domnule! Alo, alo! Domnica strigă în gol. Se apropie, îl privi într-un

fel anume pe Nistor şi nu ştiu ce să creadă. – Te caută poliţia. – Foarte bine. O fi în legătură cu şcoala. M-or fi

căutat acasă şi ai mei le-au spus unde sunt. Eu le-am lăsat telefonul, inclusiv la şeful de post din Leordeni. E o regulă pe care ne-au spus-o deja cei de la Academie.

Nu, explicaţiile lui Nistor nu-i fură de-ajuns Domnicăi, pe care o găsise tremuratul.

I s-a părut un veac până au venit poliţiştii, iar nepăsarea, aroganţa şi nevinovăţia pe care le afişa Nistor o biciuiau usturător.

56

CCAAPPIITTOOLLUULL ŞŞAAPPTTEE ssaauu

DDOOMMIICCIILLIIUULL FFOORRŢŢAATT

Telefonul zbârnâi scurt: – Alo, Domnica? – Da, eu. – Mâine, cu primul avion Alitalia sosesc. Poate

poţi să m-aştepţi la aerogară. Ceva probleme? – Nu... Adică, nu-s probleme. Vorbim mâine. Te

aştept. Pa. Deci, Damian îşi anunţa sosirea cu mult mai

devreme decât se-aşteptase ea. Foarte bine. Să vină şi să lămurească şi chestiunea cu nepotu-său şi mai ales cu intriganţii de poliţişti. Păi ce, chiar pe ea o suspectează şi o încadrează informativ? Nu li se pare că au cam întrecut măsura? Bine că vine Damian mâine, fiindcă este foarte pornită. Dacă nu telefona, era pe cale să pornească un război, să meargă la şeful Poliţiei Capitalei şi să-l facă de ocară. De ce pune poliţiştii s-o urmărească, de ce se vâră în viaţa ei intimă. Numai de n-ar declara mucosul ăla de Nistor cine ştie ce. E în stare, el, viitorul apărător al legii şi adevărului să spună adevărul, să declare, să scrie că da,

57

azi noapte între orele şi orele m-am culcat cu mătuşa mea, am făcut amor cu numita Florescu Domnica şi... Doamne, apără şi păzeşte! Femeia e un adevărat vulcan. Nu se teme de gura lumii, s-a mai clevetit pe seama ei, nici de Damian nu se teme, căci la urma urmei, chiar şi dacă nătărăul de Nistor va spune ce şi cum, ea tot va nega şi va ieşi din încurcătură. Dar nu vede de ce a trebuit s-o urmărească poliţia şi cum a aflat că în noaptea trecută... Iar sunt ascultate telefoanele, iar se cenzurează şi se pângăreşte viaţa intimă a cetăţenilor, iar sunt lipsiţi oamenii de dreptul cel mai de preţ: libertatea!? Of, doamne, ce istorie, ce rotire de carusel, ce societate bolnavă!

Nu, Domnica nu-şi găseşte astâmpărul. E un bagaj de nervi. Freamătă, fornăie ca un cal nărăvaş.

Ţine foarte bine minte fraza acelui căpitan care a venit, a sunat la uşă, i-a deschis, l-a poftit în casă, l-a servit cu o cafea, pe care acesta a refuzat-o şi căruia i l-a prezentat pe Nistor.

Repetă tot dialogul în gând: – Dumneata eşti Feţeanu Nistor? – Da, eu sunt. Ce s-a întâmplat? – Ai buletin sau carte de identitate? – Desigur. Chiar şi legitimaţie de student la

Academia de Poliţie. – Da?! Putem să le vedem? – Bineînţeles. – Carevasăzică, nu eşti bucureştean.

58

– Nu, sunt de unde scrie în actul de identitate că sunt, am venit în vizită la mătuşa mea aici de faţă şi dacă mai doriţi să mai ştiţi ceva, aştept întrebări.

– Ai putea să-mi spui ce-ai făcut azi-noapte, unde ţi-ai petrecut timpul şi ce s-a întâmplat?

– Fireşte... dar... Mă rog... Nu înţeleg de ce... Nistor a privit-o pe Domnica. Aceasta s-a uitat

în pământ, apoi şi-a făcut de lucru la bucătărie. Poliţiştilor nu le-a scăpat acest aspect, acele bâlbe, cum se zice pe platoul de filmare, când actorii greşesc rolul şi fac sau spun altceva.

– Ai ceva împotrivă, să ne însoţeşti la secţia de poliţie?

– Reţinut? – Deloc. E vorba de o declaraţie, de clarificarea

unei probleme destul de grave şi delicate, de o procedură cu care ai să faci cunoştinţă la şcoala de poliţie şi pe care ai s-o practici.

Feţeanu s-a îmbrăcat. Şi-a luat, de fapt, doar geaca. – Sper că mă aduceţi şi înapoi? zisese viitorul

poliţist. – Bineînţeles... spusese cu ton suspect şi gâtuit

actualul poliţist, subcomisarul Mircea Dobrescu. Asta e tot. Atât. Poliţistul şi cu Nistor au plecat,

aruncând câte un la revedere lapidar. A rămas doar ea, Domnica, să fiarbă să se chinuiască, să-şi închipuie câte şi mai câte. Şi, culmea, mâine va veni şi Damian. Nu, nu se mai bucură că se-ntoarce soţul.

59

Ar pune mâna pe telefon să sune la secţie, dar încă se abţine. Soarbe whisky, să-i piară starea de fatigabilitate. Ridică totuşi receptorul dar formă alt număr, al unei prietene. Are noroc. Aceea este acasă. După obişnuitele „ce mai faci”, Domnica o întreabă dacă ea ştie pe un subcomisar Mircea Dobrescu. Soţul prietenei sale e tot poliţist, lucrează la circulaţie, e maior parcă, dar nu mai sunt în relaţii de când şi acela i-a dat să înţeleagă că, fiind „securistă” ar fi bine pentru ambele părţi să sisteze vizitele, să restrângă relaţiile. A fost o mare lovitură pentru Domnica, dar aceea fiind realitatea, acelei realităţi i s-a conformat. Acum şi-a călcat pe inimă şi a sunat-o pe fosta prietenă:

– Îl cunosc bine. A fost coleg cu bărbatu-meu, e mai tânăr cu doi ani. De ce?

– Nu poţi să-i dai un telefon şi să-l rogi să-l lase în pace pe numitul Nistor Feţeanu? L-au luat la secţie într-o problemă pe care nu ţi-o pot povesti, o chestie urâtă şi scârboasă, o tâmpenie pentru care vinovată sunt eu. Roagă-l tu pe poliţist să fie rezonabil. Băiatul este nepotul meu. E băiatul sorei lui Dami, e venit de la ţară, stă la mine. Da? Îl suni?

– Sigur că da. Sper că nu e ceva foarte grav. – Nu, dar ar putea deveni. N-aş vrea să afle

Dami, ştii, e o chestie pur feminină, el abia vine mâine din Italia şi asta i-ar lipsi.

– Bine, dragă, uite chiar acum sun la secţie.

60

– Mulţumesc şi orice costă, mă ştii... Sunt solvabilă. Să nu-i mai ia declaraţie, să claseze cauza, să-l facă scăpat. Ştie el Mircea cel Mare şi Tare ce să facă dacă e poliţist şi-o semăna la deşteptăciune cu bărbatu-tău.

– Bine, Domnica. Pa! I s-a părut cam misterioasă convorbirea cu

doamna ex-consul, dar exact de aceea soţia poliţistului de la circulaţie a sunat la secţia din cartierul Titan.

– Mircea, ai un reţinut cu numele Nistor Feţeanu?

– Da, am. De ce? – A făcut ceva grav? – Deocamdată, nu ştiu. – Vezi, poate-l salvezi. E nepotul unei amice de-

a mea, care a lucrat la securitate. Şi ea şi soţul. Te rog eu lasă-l. O să vorbesc şi cu comisarul. Rupe-i declaraţia.

– Păi, nu pot, măi fata lui Dumnezeu. Tu-mi ceri să intru în puşcărie în locul lui.

– E chiar aşa grav? – E vorba de viol cu decesul victimei. – Vai de mine! Bine, fă cum crezi tu că e mai

bine. Te rog... – Bine, bine. Pa. Salută-l pe comisar. Femeia închise telefonul şi-ncepu să tremure. Se

gândi la cele spuse de fosta sa amică. Da, într-adevăr, e o problemă pur feminină. O femeie violată şi apoi

61

ucisă. Sau întâi ucisă şi apoi profanată. Sunt şi astfel de cazuri. Autorul e Nistor, nepotul ei. Şi culmea culmilor este că făptaşul abia a fost admis la Academia de Poliţie. Delicată problemă! Degeaba încercă biata Domnica. Mă rog, soţia celui de la circulaţie îşi sună prietena cum i-a făgăduit. Dureros sau nu, adevărul trebuie ştiut.

– Da, ia spune, ai vorbit? – Da, numai că nu se poate face mare lucru. – De ce? – Ştii despre ce e vorba? – Păi... Ţi-am spus e o chestiune care mă

priveşte doar pe mine, eu l-am silit, l-am determinat să... Asta e: alcoolul, abstinenţa, dracu să mai ştie ce...

– Dacă ar fi fost vorba doar de viol, mai treacă-meargă, dar aşa...

– Dar nu e vorba de nici un viol. A fost cu voie, şi-apoi, cine-a reclamat?

– Nu ştiu. Ţi-am zis. Aşa mi-a spus Mircea. Dacă nu era vorba şi de decesul victimei, altfel era situaţia.

– Ce?! Care victimă? Ce deces? – Eu nu ştiu. Tu ai zis... L-am rugat să rupă

declaraţia, dar nu se poate... – Bine. Mersi! Pa! Domnica închise pur şi simplu telefonul, se-

mbrăcă în grabă şi coborî la parter. Urcă în maşină. Ce mai contează că va fi prinsă conducând în stare de

62

ebrietate, dacă tot va ajunge de râsul lumii? Dar cum devine situaţia cu decesul victimei nu înţelege. Asta vrea să clarifice. E o încurcătură la mijloc. Ori o farsă. Se va convinge imediat.

A ajuns la secţie şi a fost condusă la subcomisarul Dobrescu.

– Îmi pare rău, doamnă. Degeaba interveniţi, n-am ce vă face.

– Dar cine a reclamat aşa ceva, domnule căpi… subcomisar?

– Părinţii fetei, doamnă. – Care părinţi? – Soţii Alexe, domiciliaţi în strada Gutuilor din

Militari. Domnica simţi că se clatină pământul cu ea.

Căută un scaun. Era şi bucuroasă şi întristată. Da, e vorba de o încurcătură, de o greşeală. Şi ea care... Of, Doamne, ce tâmpenie! Ca-n scheciurile umoristice. Era cât pe-aci să se divulge, să se spovedească fostei prietene, soţiei comisarului că a făcut şi a dres cu nepotul. Dar ce e cu această familie Alexe şi cine e victima? Se interesează şi află. Adevărul adevărat. Studenta Cipriana Alexe, 19 ani, a fost găsită decedată în casa părinţilor de la adresa amintită. Pe masă, era deschis un jurnal, iar în hârtiile ei un petic de hârtie cu un nume (Nistor Feţeanu) şi un număr de telefon (cel al Domnicăi Florescu). Iată ce scrie în jurnal:

„Da, Nistore, tu eşti cel puternic. Astăzi m-ai lipsit de floarea nevinovăţiei. Acum îmi pare rău.

63

Nu ştiu cât a fost iubire, şi cât instinct. Te rog să mă ierţi.

Nu trebuia să te porţi, totuşi, brutal cu mine. Ştiu, acum când scriu aceste rânduri, tu bei şi te pregăteşti de o nouă partidă erotică. Nu, nu vei reuşi decât dacă mă ucizi...”

Domnica citi acel text de câteva ori. – E o înscenare, e o minciună! Nu e posibil...

zise Domnica, ştiind ce a făcut, ce au făcut ei doi, în noaptea critică.

– O fi, stimată doamnă, dar avem un martor care nu poate minţi.

– Care-i acela? – Amprentele nepotului dumneavoastră. Sunt

peste tot şi din belşug, ca să nu mai vorbim de proba probelor care... mă iertaţi... o ştiţi...

– Nu, n-o ştiu. Care e? – Sperma, stimată doamnă. Înainte de a trece la redactarea declaraţiei, i s-a

recoltat şi s-a comparat cu cea din... Asta e. Plus că, în final, după ce ne-a tratat zeflemitor, domnul viitor fost poliţist a recunoscut, a scris în declaraţie că s-a plimbat prin Cişmigiu cu victima, că a condus-o acasă, că a deflorat-o – el spune că a fost cu voia ei – din jurnal şi din realitate rezultă altceva, dar încă nu s-a hotărât să recunoască şi că a ucis-o.

Adevărul e că a băut cam mult. Şi-a băut minţile şi a sugrumat-o pe biata fată pe care, din câte înţeleg, o iubea.

64

– Nu e adevărat. N-a băut nimic... constată Domnica Florescu, ştiindu-l cum a venit acasă şi ce s-a întâmplat după aceea.

– S-o credeţi dumneavoastră, doamnă. Şi el neagă, dar i-am lăsat timp de gândire. Nu ne grăbim foarte tare.

– Pot să stau de vorbă cu el? – Nu. Acum, nu. Deocamdată, nu. Domnica nu înţelegea nimic. Întâi l-a crezut în

stare de aşa ceva, dar în înlănţuirea logică, lucrurile nu sunt credibile. N-a băut, la ora la care zic poliţiştii c-a survenit decesul victimei, Nistor era acasă la ea, în Titan, plus că un om care ucide, n-are chef să facă amor imediat. Şi cu cine, chiar cu mătuşă-sa şi-n situaţia în care s-a întâmplat nesăbuita faptă. Nu, ceva e neclar. Foarte neclar. Poliţiştii n-au de unde să ştie că el a sosit acasă înainte de ora 22,00 şi nici ce a făcut după aceea. La urma-urmei, ea ar fi dispusă să declare ce şi cum, dar se face şi de râs, şi nici nu e crezută. I se va spune că-l ia în braţe pe violatorul asasin, fiindcă este nepotul său.

Şi, totuşi, ce e de făcut? E clar că în noaptea aceea Nistor va dormi la arest. poate că e vinovat. Poate chiar el a violat-o şi a sugrumat-o pe Cipriana Alexe. Dar, nu. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Dacă a declarat şi el şi dacă s-a găsit spermă e clar, actul sexual s-a produs. Asta a avut loc în după-amiaza zilei. Cel mult până la ora 21.30, căci la ora 22.00 Feţeanu

65

era acasă, iar de la 23,00 până cine ştie când s-a întâmplat cu totul altceva. O clipă, Domnicăi îi trecu prin gând o inepţie, o tâmpenie. Dacă ar fi fost să fie acuzată, să se divulge, să se spovedească prietenei sale, soţiei poliţistului, acum ar avea cel mai puternic alibi. Nepotul nu ar fi putut fi în aceeaşi noapte între aceleaşi ore în două locuri, şi mai ales să facă orişicât de potent ar fi, acelaşi fapt, pentru simplul motiv dovedit cu probe şi confirmat de poliţie, că insul în cauză a violat şi ucis o fată într-o margine de Bucureşti, alta decât Titanul. Chiar tâmpenie. Dar şi enigmă totuşi. Dilemă. Nu, lucrurile nu pot rămâne aşa. Cine ştie ce-i trece prin gând nărăvitului acestuia de justiţiar ca şi poliţistul acela italian, incoruptibilul Corrado Cattani, care şi-a propus să lupte de unul singur cu Mafia, într-un film de televiziune ce a cucerit zeci de telespectatori? Parcă-l văd că scrie o declaraţie ca un roman, îşi ia asupra sa o faptă pentru a le arăta poliţiştilor cum se face, cum se proliferează şi cum se instrumentează o eroare judiciară. Fiind marcat de acel text din jurnalul adus de părinţii Ciprianei, fiind încuiat de faptul că i se pot pune în cârcă şi proba asemenea fapte, Nistor este hotărât să se joace să le dea satisfacţie celor din tagma în care tocmai se pregătea să intre. Va dormi în arest, se va sfătui cu noaptea, şi cu sufletul iubitei sale care a pierit într-o enigmatică împrejurare pe care el, doar el o va dezlega, la momentul oportun, când va isprăvi cursurile Academiei, dacă le va mai începe vreodată.

66

A doua zi însă s-a răzgândit şi a renunţat la proza pe care o plănuise şi prin care vroia să demonstreze micimea intra-craniană a unor oameni puşi să apere dreptul, adevărul, legea. A răbdat umilinţele unor subofiţeri bătrâni rămaşi cu mentalităţi învechite, ascultând pronosticuri privind condamnarea sa şi aşteptând acea clipă când picătura de ulei amestecată într-un pahar cu apă va ieşi la suprafaţă şi va pluti vizibilă pentru toţi. Acea picătură e nevinovăţia sa. Dar de unde martori, de unde contraprobe, dacă cele instrumentate sunt clare şi grăitoare?

Pe la ora amiezii, la secţia de poliţie s-a prezentat şi Damian Florescu cu doamna Domnica Florescu. Sechelele unei puteri apuse ale fostului consul ca şi evidenta putere a actualului manager şi-au spus cuvântul. Unchiului i s-a dat voie să-şi vadă nepotul. Nistor a plâns copilăreşte pe umărul fratelui mamei sale. Nu ştie bine de ce. Cel mai mult că şi-a pierdut iubita şi, desigur, pentru ceea ce s-a întâmplat între el şi mătuşă. Deloc pentru situaţia de-a dreptul penibilă în care se află.

Oricum, până la clarificarea lucrurilor, Nistor trebui să rămână tot în postura de reţinut. Nu au atârnat mult afirmaţiile sale referitoare la faptul că în jurul orelor 21.30 a plecat de la Cipriana şi că s-au despărţit în condiţii de prietenie, regretând amândoi că se despart. Nu avu valoare nici afirmaţia Domnicăi, după

67

care, dacă s-ar fi simţit vinovat ar fi încercat să dispară, mai ales când, fie vorba între noi, fără pic de profesionalism, subcomisarul Dobrescu a lăsat un bilet în uşă, apoi a spus la telefon să nu fugă cel căutat că blocul e înconjurat. El, Nistor a privit totul senin, calm, cu curiozitatea cu care priveşti un fapt divers. Chit că, la un moment dat, a avut acea bâlbă... interpretabilă.

Acolo, în arest, Feţeanu nu şi-a pierdut răbdarea, nici umorul. Îşi creează diferite jocuri de inteligenţă, încercând să uite jalnica veste a dispariţiei celei pe care o iubea sincer. Nicidecum pentru a scăpa de povara acuzaţiei eronate care încă planează asupra sa. Pentru memoria şi liniştea Ciprianei Alexe nu tulbură apele, lasă totul să decurgă firesc, lasă să curgă înapoi, aşa cum pare că se-ntâmplă cu un curs de apă zăgăzuit. Îşi găseşte de lucru cu jocurile de cuvinte. Acum, de pildă, repetă, ca o morişcă: „Un august în flăcări”, „O oră din august”, „August Treboniu Laurean”, „Octavianus Augustus”, „Palatul autustalilor”, „Merele au gust” şi alte asemenea alcătuiri legate de ultima lună de vară în care s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

Către seară, uşa cu grilaj a arestului fu deschisă din nou. Subofiţerul cu nostalgii comuniste, un burtos netuns şi nebărbierit care juca table pe hol, la un birou cu faţă de masă roşie (aici în subsol nu se văd culorile pentru a se interpreta, a se face asocieri cu culoarea importantă din Răsărit), îl însoţi cu vorbe de ocară, pe

68

cel reţinut şi chemat iarăşi în biroul subcomisarului Dobrescu.

– Du-te, domnişorule, s-ar putea să fie ultima plimbare. O să ţi se facă schimb de locuinţă, vei trece de la confort unu-a-la-unu-a-sporit. Aşa e la Jilava. Noi, de, mai modeşti.

Adjutantul burtos, mă rog, agentul şef, descuie şi-ncuie din nou uşa aceea, împingându-şi pe centură tocul pistolului şi scărpinându-se apoi în ceafă. Reluă partida de table cu colegul său de serviciu. Scârbos serviciu, de aceea întrucâtva scuzabile ţinuta şi comportarea. Urcând scările însoţit, Nistor medită o clipă la condiţiile acelor oameni. E chiar bine că i-a cunoscut în calitate de delicvent, pentru a şti ce are de făcut în calitate de poliţist.

În biroul ofiţerului dădu cu ochii peste unchiul său.

Poliţistul zise: – Domnule Feţeanu, eşti liber pe cauţiune.

Condiţionat, desigur... Unchiul dumitale a plătit suma de...

– Poftim?! răcni Nistor. Nu admit, nu permit, e inadmisibil. Ar însemna să mă consider vinovat, să accept inepta postură de criminal. Iartă-mă, unchiule, aşa ceva nu se poate. Îmi pare rău. Îţi mulţumesc, dar nu pot primi aşa ceva. Domnule subcomisar, vă rog să daţi ordin să fiu dus în apartamentul confort unu de la subsol. Odată şi odată cineva va trebui să plătească

69

pentru acest circ. Cine ştie, poate fi vorba şi de un schimb de locuinţă. Iertare pentru obrăznicie... Poate fi reţinută drept circumstanţă agravantă în procesul care, nădăjduiesc, se va ţine în timp optim.

Zicând acestea, cel reţinut ieşi, trântind uşa biroului. Îl urmă, speriat, agentul care-l însoţise descheindu-şi tocul pistolului. Nu, Nistor Feţeanu nu avea de gând să fugă. Coborî cu paşi repezi treptele spre subsol, spre camera de arest. Zgudui grilajul, deranjându-l iarăşi pe subofiţerul burtos.

– Pun prinsoare că pierdeţi această partidă, domnule agent principal, mai ales că e neregulamen-tară şi jucată în timpul serviciului, când, un arestat periculos ca mine, autorul unui viol urmat de asasinarea victimei, ar putea pune probleme. Oricum, apropo de schimbul de locuinţă, după cele câte i-am spus eu domnului subcomisar şi mai ales câte i-a spus unchiul meu care, pesemne, vă este cunoscut, nu cred că mai faceţi mulţi purici în poliţia română.

Subofiţerul privi uimit şi sufocat, ca şi când ar fi urmărit un meci de tenis cu gura căscată şi o minge expediată greşit dintr-o rachetă a nimerit exact în cavitatea sa bucală. Agentul care-l însoţise gâfâind pe cel reţinut îi şopti ceva la ureche, iar agentul principal continuă să-şi înghită cuvintele şi să privească uimit pe holul cu pereţii mucezi şi întunecaţi. Nistor intră în celulă, în despărţitura aceea cu grilaj rar. Ceilalţi arestaţi, infractori de drept comun, tăceau, priveau şi ascultau uimiţi.

70

– Domnule agent, se adresă Nistor celui ce-l însoţise. Spune-i colegului provenit din brava miliţie a semianalfabeţilor să-mi încuie uşa celulei să nu cumva să-mi treacă prin cap să ies tiptil şi să-i fur zarurile, iar când mergi înapoi la domnul subcomisar, roagă-l să-mi trimită o carte şi spuneţi că m-am răzgândit în privinţa domnului agent principal, aici de faţă. Anunţă-l pe unchiul meu să facă la fel. Nu merită efortul. Mulţumesc.

Cei doi supraveghetori din arest strânseră tablele, subofiţerul reşapat îşi aranjă ţinuta de parcă s-ar fi anunţat inspecţia, merse la celulă şi răsuci cheia în broască, apoi continuă să tacă. Ce avu de zis mai zise în şoaptă, discutând cu colegul său în cămăruţa de la capătul holului pe care erau celulele, de fapt o celulă şi camera aceea, dar fără gratii.

71

CCAAPPIITTOOLLUULL OOPPTT ssaauu

DDEECCLLAARRAAŢŢIIAA UUCCIIGGAAŞŞUULLUUII

A treia zi de la reţinerea lui Nistor Feţeanu a fost şi ziua în care Cipriana Alexe a părăsit de tot lumea asta. Victima violului şi a strangulatorului a fost dusă la biserică. După slujbă, a fost scoasă în pădurea de cruci a cimitirului Domneşti. La groapă au fost mai puţini din cei ce au condus-o pe ultimul drum. Rude de gradul întâi, câţiva prieteni ai familiei şi atât. Plus numeroasele întrebări care atârnau ca nişte săbii ale lui Damocles fără răspuns. Între acestea, cea mai dureroasă: cine-i asasinul şi de ce a trebuit s-o şi ucidă după ce i-a pângărit trupul.

Asasinul violator se ştie, e arestat, au loc cercetările, se derulează procedura legală, se aplică întocmai Codul Penal. Oare întocmai? Oare procedura care se aplică este legală? Nu cumva în cazul tânărului student Nistor Feţeanu acţionează o crasă eroare judiciară?

Nimeni nu poate şti deocamdată. Cu toate că poziţia celui reţinut pentru cercetări este ambiguă, neclară, oarecum misterioasă, pe când probele, urmele

72

sunt grăitoare, acuzatoare, palpabile. Şi totuşi, dosarul întocmit în cauză a fost respins, s-a restituit pentru adâncirea cercetărilor şi administrarea altor probe mai temeinice.

Supravegherea în celulă a arestatului preventiv, urmărirea activităţii lui se fac cu amănunţime. Nistor a cerut un caiet şi un stilou. Toţi au crezut că va face declaraţii, mărturisiri concrete în speţa al cărui erou principal, negativ, este. Nu, Feţeanu s-a apucat să-şi scrie un jurnal, să facă unele tribulaţii despre lege şi legitimări, introspecţii filosofice despre lumea şi societatea din această perioadă, zisă democratică, zisă liberă, zisă de tranziţie. Tânărul viitor slujbaş al legii – cel puţin asta este convingerea sa – refuză orice dialog cu cei ce-l păzesc, îl anchetează sau îl hrănesc. Refuză orice şi scrie. Presimte că în această penibilă detenţie va crea o mare poveste, o lucrare literară de excepţie. Deschide acel caiet studenţesc cu scoarţe bleu şi file albe şi, după ce lasă prima pagină, caligrafiază pe a doua filă albă: „Declaraţie”. Îşi face curaj ca un săritor de la trambulină şi se apucă de caligrafiat.

„Subsemnatul Feţeanu A. Nistor, fiul lui Andrei şi al Marioarei, născut la data de 13 ianuarie 1975 în comuna Leordeni judeţul Argeş, de naţionalitate român, cetăţenie română, student anul întâi al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, declar pe propria răspundere următoarele.

73

După ce m-a adus pe lume barza, mama, femeie cu frica lui Dumnezeu, ţărancă, păstrătoare de datini şi obiceiuri mi-a organizat ursitorile, care, zice dânsa, au venit identic în somnul său şi al moaşei care a ajutat-o să mă nască, în chip de trei fiinţe neidentificate, poate îngeri, poate alte făpturi cu glas feminin, care-au început să cânte şi să rostească, de-a fir-a păr povestea vieţii mele. În încheierea ursitei, cele trei trimise ale cerului au precizat mamei şi moaşei mele să ţină sub cuvânt de taină ceea ce au auzit despre viitorul noului născut, adică despre mine. Dacă una dintre ele nu-şi va fi ţinut cuvântul şi va divulga ursita altcuiva, inclusiv mie, cel în cauză va pieri, va fi chemat la Judecata de Apoi înainte de vreme.

Bătrâna moaşă nu-mi mai poate face acest rău, ea trecând în lumea umbrelor deja, iar mama n-are nici un interes să-şi ştie fiul pierdut din pricina sa. Oricum, după cum se comportă Marioara Feţeanu, nu mi-a sosit sfârşitul.

Următoarea faptă lumească survenită după ce am ajuns pe lumea asta a fost botezul. Întrucât orăcăiam cât mă lua gura, ai mei au hotărât să mă ducă peste deal, la biserica din Călugăriţa şi să mă boteze. Naşul, nea Nistor Vlăjoagă mi-a dat numele, m-a ţinut în braţe, s-a lepădat de satana la cererea părintelui care mi-a citit din cărţile sfinte, mai grăbit şi mai abreviat că era, totuşi, ianuarie şi acţionau cunoscutele restricţii ale unei epoci devenite celebre tocmai prin asemenea

74

bucurii: frig, foamete şi întuneric. La momentul oportun, insul cu barbă şi odăjdii duhovniceşti m-a apucat de cap şi mi-a ucis scâncetul, cufundându-mă în cazanul cu apă care amintea de aceiaşi materie primă care curgea în albia Iordanului în care Ioan Botezătorul l-a îndemnat să intre şi să se boteze pe însuşi Iisus Christos. Aşa am devenit Nistor Feţeanu, fiul părinţilor mei, am încetat să mai scâncesc şi am scăpat de bronho-pneumonia posibilă după o asemenea îmbăiere în toi de iarnă. Până să-mi vină mintea la cap, m-am bazat pe exercitarea dreptului la instincte: sugeam, gânguream, mă slobozeam pe mine oricând şi oriunde într-o sfidare şi nepăsare demne de atitudinile revoluţionare ale epocii care avea s-o încheie pe cea în care văzusem eu lumina zilei.

Primul deceniu de viaţă a curs ca şi cel obsedant, de la începutul erei pe care tocmai am declarat-o defunctă. La zece ani eram şi cu primele patru clase încheiate şi bătusem în peretele casei bunicilor patru trofee ca nişte uriaşi colaci verzui, coroniţele pe care le-am primit ca învingător fruntaş în lupta cu cartea şi cărturarii.

Când mă pregăteam să-mi serbez al treilea cincinal de existenţă s-a produs marele eveniment care avea să determine marea cotitură pentru România. Se încheia, cum am spus o epocă şi începea alta. Cu praf de puşcă, cu vărsare de sânge, cu speranţă de mai bine, cu cuţitul răbdării ajuns la os. Era în realitate cum

75

citeam în cărţi c-a fost în vremea copilăriei părinţilor sau a bunicilor. Nu-mi puteam da seama ce se întâmplă. Am văzut la televizor, m-am îngrozit şi atât. De fapt, marea fierbere a avut loc la Bucureşti şi-n marile oraşe. La noi, la ţară, au venit doar veştile, ecourile, zvonurile şi ştirile din ziare. S-a dezgropat securea războiului şi între unii oameni. Au apărut cuvinte noi, etichetări noi, o nouă politică, alte partide, alţi politicieni. O întreagă fierbere, o revoluţie de după revoluţie – mai crâncenă, mai aprigă, mai amplă. Nu cu morţi, dar cu mii de victime, cu numeroşi învingători, căţărători, dar şi cu învinşi, aceiaşi, prostimea, poporul, în numele cărora perorau şi lucrau triumfătorii.

Aproape un cincinal din existenţa mea s-a derulat post-revoluţionar. Am încheiat cursul gimnazial, am isprăvit liceul şi, bolnav de dreptate şi echitate, iată-mă-s bătător la porţile Academiei cu studenţi în uniformă. Greu, foarte greu. Mulţi jinduitori, dar şi mulţi aventurieri. Am fost declarat reuşit, împotriva voinţei alor mei. M-a sfătuit să ajung aici unchiul meu, diplomatul Damian Florescu care i-a lămurit pe ai mei că ofiţeria în poliţie va fi o meserie de viitor. Tata s-a opus vehement, el a avut numai conflicte cu miliţienii din comună. Având darul băuturii şi gura spurcată, mereu era chemat la post, amendat, ameninţat, bătut chiar, că a spus bancuri politice, că s-a văitat că nu se găsesc de-ale gurii, că

76

ascultă radio „Europa Liberă” şi că face comentarii deplasate la adresa şefului statului. Mama, nici ea nu-i iubea pe „ăia îmbrăcaţi în haina statului şi proşti de bubuie şi hoţi cât cuprinde”, care erau cât pe-aci s-o bage la puşcărie fiindcă au prins-o în luncă, cu câţiva drugi de porumb în poală adunaţi după ce a trecut combina, în timp ce ei şi oamenii lor furau cu căruţele, înainte să treacă Gloriile, şi nu-i mai băga nimeni la decret.

Mai de gura domnului consul din Ministerul Comerţului Exterior, mai de gura mătuşei Laura, prima soţie a unchiului Damian Florescu, ai mei au încuviinţat să mă înscriu şi să particip la examenul din aşezământul hulit mai ieri din Pădurea Băneasa. Le-au spus, unchiul şi tanti Laura că şi vărul meu, Nichifor care era mai mic cu un an ca mine, după ce va termina liceul va da examen la „Police Academy”. N-a fost să fie aşa, fiindcă mătuşa Laura a fost încântată de un macaronar, a plecat după ăla în Italia, l-a luat şi pe Nechifor cu ea, l-a lăsat pe domnul consul cu orgoliul rănit şi prestigiul ştirbit. E drept, între ei era o diferenţă de vârstă cam mare, dar înaltul funcţionar de la Externe nu şi-a închipuit niciodată că va fi trădat în aşa hal. La dona e mobile, ne-nvaţă proverbul. Pustnicia şi celibatul unchiului au ţinut şase luni. Nu numai că am rămas neamuri, dar Damian Florescu mi-a devenit şi mai unchi. Dacă Laura era o verişoară a mamei, Domnica Florescu cu care şi-a refăcut viaţa diplomatul

77

recent detronat era sora lui tata. Şi ea a lucrat într-o unitate, a fost contabilă la securitate şi a fost dată afară. Hoinărea ca un câine de pripas prin Bucureşti când a adunat-o unchiu-meu de la miting din Piaţa Universităţii şi a făcut-o doamna Florescu. Urgent a angajat-o la firma VIZO, unde cel ce taie şi spânzură e, totuşi, unchiul, chit că patron e un fost subaltern.

După ce am reuşit la Academie, am venit la Bucureşti. Chiar în ziua primului examen, la drept constituţional, am întâlnit-o în Cişmigiu pe Cipriana Alexe. Ne-am împrietenit şi ne-am ajutat. Ea a dat la Drept. Am reuşit amândoi. I-am făgăduit că voi reveni la Bucureşti înainte de începerea cursurilor şi o voi căuta. Ceea ce s-a şi întâmplat – Cipriana s-a îndrăgostit de mine, ne-am făgăduit marea cu sarea, ne-am iubit şi urma să ne iubim. Nu ştiu ce s-a întâmplat în acea seară, dar promit să aflu. Va fi speţa vieţii mele. Mi-e silă de aceşti slujbaşi suspicioşi şi nepoliticoşi cu care voi deveni, dacă nu cumva chiar sunt, coleg. Mă consolez cu faptul că toţi cei de aici sunt excepţiile, putregaiul, incompetenţii marii instituţii a ordinii şi legalităţii în care vreau să intru. În curând, pomul se va scutura puternic, când eu voi fi ofiţer am s-o fac, să cadă putreziciunile, să nu mai fie aceşti nepăsători şi aroganţi, aceşti semidocţi care cred că puterea stă în bastonul de cauciuc şi numărul treselor de pe epoleţi.

78

Sunt mâhnit şi contrariat de moartea Ciprianei. După ce ne-am iubit, cineva a trimis-o în lumea umbrelor. Cine poate fi strangulatorul? Cum a pătruns în apartamentul din Militari? Când? De ce i-a deschis Cipriana? Care a fost acel abracadabra ce i-a facilitat pătrunderea în casă când ea, studenta, pesemne, îşi nota în jurnal despre idila noastră? Acele notiţe şi semnul material al iubirii dau bătaie de cap acestor slujbaşi modeşti ai legii, acestor profesionişti în devenire care mă acuză şi mă ţin captiv pentru pricini nedovedite. Ce pot face? Aştept să rămân om. Te-nsoţesc cu o lacrimă şi un jurământ că te voi răzbuna, iubito! Drum bun? Aceasta mi-e declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez.”

Se iscăli şi puse stiloul jos! I se păru că prin vizeta uşii este privit. Chiar era.

Supraveghetorul arestului se uita cum scrie cel reţinut, ce frământări are, ce preocupări. Toţi aşteptau cu jind clipa când vor pune mâna pe acel caiet şi vor citi însemnările tânărului Nistor Feţeanu.

Acel moment avea, bineînţeles, să vină, dar anchetatorii au avut o asemenea dezamăgire încât dosarul „Cipriana” a stârnit o nouă undă de viitură care s-a abătut peste toţi cei implicaţi în elucidarea speţei – poliţişti, procurori, medici legişti. Anchetarea cazului a fost condiţionată chiar de… ucigaş, care a spus că va intra în greva foamei dacă nu va fi chemat să-l audieze un poliţist pe care-l cunoaşte dintr-un documentar găsit la Academia de Poliţie, adică nimeni altul decât comisarul Dan Mândruţ.

79

CCAAPPIITTOOLLUULL NNOOUUĂĂ ssaauu

EERRAATTAA LLAA EERROOAARREE

Dialogul dintre comisarul Dan Mândruţ şi viitorul (oare?) comisar Nistor Feţeanu a decurs bărbăteşte, profesionist şi sincer. Primul a încercat să ia apărarea oamenilor din structura căreia îi aparţine, cum e aproape normal, iar celălalt a reuşit să-i picteze în culori nu tocmai frumoase, cum e aproape anormal, pe aceiaşi lucrători ai instituţiei unde se pregăteşte să intre. Aveau amândoi dreptate, căci ambreiajul dialogului pe acea temă îl constituia mentalităţile. Amândoi au fost de acord că mai trebuie să curgă destulă apă pe Dâmboviţa şi destulă cerneală la Strasbourg, până când vom putea vorbi de un poliţist cu adevărat nou, cu mentalităţi şi obiceiuri balcanice resetate, cu ţinută şi statură morală euro-conforme. Poate generaţia lui Feţeanu va fi pepiniera acestor lucrători dezirabili, dar iată, reprezentantul acestei generaţii nu joacă table în post, nu vorbeşte agramat şi arogant cu cel legitimat, refuză oferta de mituire sau trafic de influenţă, dar violează, ziua în amiaza mare o fată lipsită de apărare, pe care, apoi o ucide cu sânge rece.

80

– De acord cu spusele tale, am citit şi declaraţia patetică, dar alibiul nu e perfect! spuse Dan la un moment dat.

– De acord cu raţionamentul dumneavoastră şi al colegilor, mai ales al domnului comisar Dobrescu, dar mi se pare inadmisibil. Dacă eu aş fi acceptat cauţiunea şi protecţia unchiului meu, un asasin ar fi rămas în libertate, cum, de altfel şi este în acest moment. Avea dreptate ziarista aceea care face la televiziune emisiuni inspirate din viaţa poliţiei, că abundenţa de cazuri şi racordul la modul de viaţă european, pe de-o parte, dar şi austeritatea, lipsurile, sechelele comuniste şi profesionalismul precar, fac ca delincvenţa autohtonă, care este posibil să fie ţinută sub control, chiar să scadă din punct de vedere al indicatorilor cantitativi, să crească de fapt în ceea ce priveşte complexitatea, profunzimea şi periculozitatea acesteia.

– Ai cunoscut-o pe Narcisa Avram? – Da, aşa se numeşte reportera. N-am cunoscut-

o, dar o urmăresc la televizor. Deranjează uneori susurile ierarhice ale poliţiei şi Internelor, dar şi ajută procesul de prevenţie a delictelor şi de epurare socială. Dacă vă interesează, prietena mea o cunoştea bine. Au fost colege de liceu. Cipriana Alexe chiar îi furniza subiecte, fiindcă lângă blocul din zona Metro Militari, în care locuieşte… mă rog, locuia… este un cuibuşor de nebunii…

81

– Ei, bine, această ziaristă, ca să-ţi dau apă la moară în raţionamentele dumitale contra profesioniştii profesiei pe care ai îmbrăţişat-o, a fost violată cu sadism într-un lift, de un individ tocmit de o piţipoancă dintre cele deranjate de raidurile anchetă la care a participat pe şoseaua de centură şi admirata dumitale.

– Extraordinar! Aşa ceva este incredibil, intolerabil, abominabil! Sunt un aboliţionist convins, dar mai c-aş înclina ca astfel de făptaşi să fie aduşi în faţa plutonului de execuţie.

– Ca şi violatorul şi asasinul domnişoarei Alexe, desigur… încercă un cârlig psihologic Mândruţ.

– Negreşit, ca şi acel nemernic pe care chiar eu, milosul cu vietăţile naturii, de la furnici la câinii vagabonzi, l-aş împuşca fără milă.

Restul dialogului cu viitorul (oare?) student al „fabricii de ofiţeri de poliţie inox” a fost unul filosofic, existenţialist, alunecând spre geopolitică şi globalism, eşuând în tranziţie şi economie de piaţă, dar lăsând şi destule puncte de contact cu speţa aflată pe rol. Nici el, foarte departe de New-age-ul născut fără trecut pătat, Dan a ţinut piept asaltului de nonconformism şi obrăznicie al viitorului (oare?) ofiţer de poliţie, mai ales că nu era la primul caz, infuzia de tinereţe din structură numărând vreo cinci absolvenţi de la Băneasa cea racordată la continent, cea înfrăţită cu instituţii similare din multe ţări cu îndelung exerciţiu democratic, adică reşedinţa în care, în curând, va

82

merge şi el (oare?) Nistor Feţeanu, declarat admis la examenul din vară, cu o medie care l-a scutit de orice emoţii.

Fapt este că după o jumătate de ceas de dezbateri la cererea celui reţinut, Dan Mândruţ şi-a redactat raportul către superiori. Din textul său rezulta clar că e vorba de o eroare, iar acel raport era un fel de erată la acea dovadă a carenţelor de competenţă şi a excesului de zel ale lui Mircea Dobrescu, preferatul chestorului, cum e şi normal pentru un nepot al acestuia. Mândruţ avea şi o posibilă soluţie pentru speţa în cauză. I-o sugerase chiar cel anchetat. Dar, în meseria riscului şi flerului, precauţia este una dintre virtuţi. Nu şi ignoranţa de a vinde pontul unui coleg sau unui şef, care, astfel, îţi poate sufla faima, premiul, satisfacţiile muncii.

Tribulaţiile pe seama imediateţii sociale şi ale particularităţilor noi ale travaliului poliţienesc fură continuate de către cei doi, la locurile lor de habitat temporar – adică în arest, pentru viitorul (oare?) poliţist, şi la biroul cu blatul ros, pentru viitorul erou (oare?) al dosarului care a stârnit mass-media, în care învinuit este, nu cum s-a mai întâmplat şi, din motive de transparenţă şi deschidere a liderilor instituţiei, s-a dat publicităţii, un poliţist, de apărător de lege care a încălcat legea, ci de un viitor poliţist, de un tânăr care nici n-a apucat să-şi savureze până la capăt bucuria de a fi declarat admis, unul din cei peste 15 pe loc la

83

examenul de admitere în Police Academy din campusul Băneasa.

Exerciţiile de gândire şi raţionament n-au durat mult, fiindcă amândoi, şi studentul şi ofiţerul de poliţie au avut câte un alt punct obligatoriu de trecere de parcurs. Când a auzit că obraznicul de… jos este chemat la chestor, subofiţerul burtos de la paza arestului şi-a aranjat instinctiv ţinuta şi a dat să acorde semnele exterioare de respect militar arestatului deşi el, fostul miliţian fusese de multicel demilitarizat. În ceea ce-l priveşte pe Mândruţ, ca şi când nu era de ajuns că telefonia mobilă i-a vârât mortul în valiză, cum se spune, şi-a mai luat şi două asemenea aparate abonate în două reţele de telefonie GSM concurente, ca să poată fi găsit mai repede, chiar şi unde nu e arie de acoperire pentru unul ori pentru altul, şi ca să poată primi sarcini, că demilitarizaţii, vezi, Doamne, nu mai primesc ordine, în plus şi operativ.

84

CCAAPPIITTOOLLUULL ZZEECCEE ssaauu

RREEŢŢEEAAUUAA MMAANNGGLLIITTOORRIILLOORR

Deşi zona Otopenilor era învăluită într-o ceaţă destul de densă, traficul aerian nu se-nchisese. Aeronavele decolau relativ uşor şi aterizau destul de greu. Orarul fusese dat peste cap. În turnul de control, creierii celor aflaţi în ture de serviciu erau încinşi, memoriile calculatoarelor de asemenea. Toţi – personal navigant, public, personal auxiliar, de pază – erau cu nervii încordaţi la maximum.

La acea oră sumbră a după-amiezii, pe Aeroportul „Henri Coandă” traficul trebuie să fie foarte des. Se-ntorceau din zbor avioanele de pe cursele interne şi câteva de pe liniile internaţionale. Cu cel mai mult interes era aşteptat avionul de Strasbourg, în care se afla inclusiv primul ministru. Un convoi de maşini oficiale aştepta în spatele aerogării, un amalgam de autoturisme particulare, se afla înghesuit peste tot. Cursa de Strasbourg readucea în patrie un lot de politicieni, dar şi unul de sportivi. Greu de pătruns în incinta aeroportului internaţional, foarte greu de penetrat, chiar şi cu legitimaţii în regulă, în zona zero,

85

cea din locul în care urmează să fie întâmpinaţi, la întoarcerea din misiunea peste hotare, membrii delegaţiei politice şi ai celei sportive. Asta, doar dacă faci uz de legitimaţie şi crezi că eşti ceea ce eşti, fiindcă dacă scoţi... legitimaţia cu chipul primului preşedinte al SUA şi i-o vâri în buzunar paznicului, cu sau fără uniformă, eşti lăsat, chiar ajutat să ajungi exact unde vrei. Manevrezi BMW-ul ultimul răcnet, te ajută chiar omul legii (adică al fărădelegii), parchezi într-un loc rezervat, îţi dai burta afară din habitaclu, îţi strângi geaca pe tine, scoţi o ţigară şi o aprinzi, îţi încui portierele şi te-ndrepţi agale, apăsat, spre locul cu pricina, în locul de primire a pasagerilor sosiţi cu aeronava de Strasbourg. În difuzoare tocmai se aude anunţul privitor la aterizarea avionului mult aşteptat. Tu, grasul cu geacă şi pantaloni de blugi, şoferul de pe BMW, eşti ajutat de doi tuciurii, tot în costum de blugi, cu discreţie, cu încredere, cu supuşenie.

Rămâi indiferent, nici nu le răspunzi ciracilor, slugoilor, adică celor doi hoţi. Da, hoţi. Notorii. Borfaşi de joasă speţă. Ca şi tine, de altfel, care eşti tartorul, care nu te murdăreşti, nu te cobori, dar conduci murdăriile, hoţiile, reţeaua manglitorilor, clanul borfaşilor, banda tâlharilor. Conduci şi priveşti din umbră. Dirijezi, ajuţi, urmăreşti, controlezi, răsplăteşti, pedepseşti, împarţi. Eşti boss. Stai în umbră, în plan secund şi borfaşii atacă.

86

Bunăoară, aici, în aeroportul internaţional, în această după-amiază, când înghesuiala, forfota, nerăbdarea, îmbrăţişările, pupăturile, blitzurile, microfoanele, florile sunt din abundenţă, tu şi ai tăi vă aflaţi la datorie. Tuciuriii care te-au salutat au şi trecut la treabă, cară bagaje, descarcă, sortează, aleg, iau valize şi le scot din aerogară. Nu multe, doar patru. Cu nonşalanţă, cu sânge rece, şoptesc ceva la ureche oamenilor de încredere şi oamenilor mari, slugilor, cum ar veni, valeţilor cum s-ar potrivi, cei ce-i ajută pe politicieni, sportivi, campioni, pe personalităţile întoarse de la Strasbourg, iau acele obiecte şi dispar cu paşi mărunţi spre taxiuri, spre maşinile venite în întâmpinare. Convoiul se pune în mişcare, toţi se grăbesc, toţi ajung unde trebuie, numai o parte din bagaje nu mai ajung, dispar, se volatilizează. O valiză ticsită cu dolari şi medalii sportive, şi alte două valize, de fapt nişte colete în care se află scule electronice ultimul răcnet şi o gentuţă în care soţia halterofilului campion are un obiect podoabă, un colier care costă o avere. Atât. Toate aceste obiecte ale sportivilor întorşi din turneu au dispărut, au fost cărate de cei doi bruneţi şi vârâte în BMW, în maşina ta, burtosule, care, apoi, s-a întors în coloană, a rulat cât a rulat, s-a oprit pe dreapta în zona Pădurii Băneasa şi totul a luat sfârşit, mangleala a reuşit, tu şi ai tăi sunteţi bogaţi. Rulezi nonşalant pe şoseaua de centură, opreşti în Voluntari, la margine de Bucureşti, intri în curtea în care poarta

87

se deschide ca în filme, printr-o simplă apăsare de buton aflat în maşina ta, te întâmpină alţi doi borfaşi, asemănători cu cei din aerogară şi treci la inventarierea mărfii. Da, eşti mulţumit. Pontul, vândut telefonic, acum câteva ore de omul tău din Strasbourg este real, obiectele vizate sunt cele pe care le ai tu. Victorie sută la sută. Hafez Ali va fi mulţumit.

Exact în clipa în care tu-ţi savurezi izbânda, în care parcă eşti un înfocat vânător care tocmai se pozează cu trofeul, cu marele lopătar, ori cu namila de urs, pe care i-a împuşcat exact acum, dincolo, adică în patru locuri, cel puţin patru inşi, mai ales o insă fierb, înjură, transpiră, urlă, leşină şi alarmează poliţia. Nu-ţi pasă, mister Burtilă, sper că nu te superi că-ţi zic aşa, o să-ţi spun pe nume când te voi cunoaşte, dacă voi reuşi s-o fac: nu-ţi pasă de reclamaţii, de înălţimea la care se fac, de alerta în care se intră, de poliţiştii care pornesc să caute, să găsească şi să aresteze componenţii reţelei manglitorilor. Nu-ţi pasă şi pace – eşti infailibil, invincibil, inexpugnabil, dispozitivul tău este impenetrant. Nu ştii tu aceşti termeni, dar înţelegi: adică eşti blindat, eşti beton armat, nu poţi fi spart. Plus că, acum, salut, marfa este deja la loc sigur, n-o mai poate găsi nimeni, nici din satelit, ca pe rachetele lui Sadam Hussein în timpul războiului din Golf.

Împreună cu cei doi colaboratori care te-au întâmpinat în curtea vilei de lângă Herghelia Voluntari ai trecut la ştergerea urmelor, elaborarea alibiului şi

88

cinstirea evenimentului. Curând aveau să vină şi ceilalţi doi tovarăşi de muncă, taxiul avea să oprească mai departe de curtea cu poartă supravegheată video, telecomandată şi cu interfon încorporat, postată în spatele unei cocioabe care s-ar potrivi cu mutrele lor smolite.

– Ia ziceţi flăcăi, cum stăm? i-ai chestionat când i-ai aflat pe tuspatru adunaţi.

– Păi, şefu, treaba e oablă, a zis unul dintre ciraci.

– S-a sesizat poliţia, dar acum e târziu... a mai zis altul, când telemobilul a ţârâit prelung.

– Da, primim taxă inversă, domnişoară, mersi. Alo, da e o.k. Nichi. Mâine îţi dublez contul. Te îmbarci pentru Atena. Participi la Olimpiadă. Trebuie neapărat să câştigi o medalie. Salut.

După ce ai vorbit codificat cu omul tău din Strasbourg, dându-i alt azimut al fărădelegii, ai continuat cheful şi ai împărţit sarcini pentru cei patru aşi ai furtişagului. Ziua s-a-ncheiat, a venit noaptea care a trecut liniştită, s-au vestit zorile şi pe la ora două erai în centrul Capitalei la volanul frumosului tău autoturism. În Piaţa Rosetti, un subofiţer îndrăzneşte să-ţi facă semn de oprire. Mai că-ţi vine să apeşi pe acceleraţie şi să treci peste el. Ba nu, să-l ocoleşti, să-l sfidezi, să-ţi ia numărul şi să te trezeşti cu o amendă. Ei, şi? Dar, nu, poliţişti s-au occidentalizat. Dacă nu opreşti, mai pun şi mâna pe pistol şi gata, îţi găuresc

89

cauciucurile una-două, dacă nu cumva îţi vâră un glonţ şi în scăfârlie. E drept, poţi să scapi, dacă eşti şofer bun, dacă e aglomeraţie, te fofilezi, dar te dau în primire, te transmit la altul prin radio şi tot trebuie să tragi pe dreapta. Aşa că opreşti, n-ai ce face. De fapt, nici n-ai ce pierde: n-ai băut, ai actele la tine, sunt în regulă, n-ai corpuri delicte în maşină, n-ai călcat nici măcar legea circulaţiei. Atâta doar că te cam grăbeşti, te aşteaptă Hafez, dar stând la taclale cu agentul ăsta, poţi rata momentul operativ, cum se spune, poate să se supere turcul, să nu te mai aştepte şi să se ducă dracului tranzacţia.

– Bună ziua, sunt agent-şef Mărgărit, vă rog să prezentaţi actele pentru control.

– Salut. M-au mai oprit doi colegi ai matale. Dacă n-ai fi cadru şi dacă nu aş fi prieten cu şeful circulaţiei, ar trebui să mă supăr, dar, mă rog, vă faceţi şi dumneavoastră datoria, că s-au înmulţit borfaşii, am citit şi în ziar, am văzut aseară la televizor, triplul asasinat din Halta Dârza, violul studentei din Militari produs chiar de un student de la Academia de Poliţie. Sunt multe jigodii, domnule, ce mai.

– Vă numiţi, domnul Musteaţă Graţiel? te-a întrebat poliţistul, calm enervant, citind în hârţoagele pe care i le-ai întins, nici câtuşi de puţin impresionat de ceea ce i-ai turuit anterior.

– Păi, nu scrie acolo, măi băieţaş? ai încercat să fii ferm pe poziţie.

90

– Domnule conducător auto, vă rog să vorbiţi decent, civilizat. Şi să trageţi maşina acolo, în staţia de taxi! te-a pus la punct agentul-şef, care s-a şi îndepărtat cu actele asupra lui, a luat staţia radio şi a făcut un apel. Ai parcat BMW-ul unde ţi s-a spus şi ai încercat să te răţoieşti la subofiţer,

– Ce-am făcut, domnule? Iar treceţi la abuzuri? Eu cred că n-o să-ţi fie bine în foarte scurt timp. Ai să regreţi foarte mult că m-ai oprit. Dumneata nu ştii ce e graba, cum e cu afacerile, cu timpul care costă bani, punctualitatea în relaţiile cu partenerii străini...

– Domnule conducător auto, vă rog să vă păstraţi calmul! Va sosi echipajul şi vi se va spune de ce aţi fost oprit. Personal nu am nimic cu dumneavoastră, afară doar de faptul că, dacă mă mai jigniţi, vă închei un proces verbal pentru ultraj.

– Domnule agent-şef Mărgărit, te rog, vă rog, să fiţi înţelegător. Mă grăbesc, trebuie să mă întâlnesc cu cineva, cu o personalitate, cu un străin, mă fac de râs, ne facem ţara de râs, e un interes naţional la mijloc. Dacă e cazul, plătesc o amendă, uite dau o sută de dolari. Vorba aia, dacă nu deschizi ochii, deschizi punga. Oi fi greşit, oi fi depăşit viteza legală, n-oi fi fost atent, cine ştie, m-aţi văzut dumneavoastră sau colegii dumneavoastră, m-a văzut radarul...

Când tocmai te pregăteai să-i pasezi dolarii subofiţerului – ce galanton eşti, ce filotim, fără să-ţi dai seama că abia aşa ai devenit mai suspect, mai bun

91

de luat la întrebări! – tocmai în acel moment a apărut autoturismul cu însemnele poliţiei. Se adunaseră deja vreo câţiva gură cască şi vreo trei ţigănuşi care aveau de zis ceva la adresa poliţiei, dar cei doi, un subofiţer în uniformă şi un altul, civil, se apropie de tine.

– Sunt comisarul Dan Mândruţ din Direcţia Judiciară. Va trebui să vă reţin. Maşina dumneavoastră a fost implicată într-un accident mortal ...

– Cum?! te-ai mirat, ştiindu-te nevinovat. Asta e crasă înscenare. O să mă plâng ministrului.

– E dreptul dumneavoastră, deocamdată vă rog să vă consideraţi reţinut. Iată şi proba, şi mandatul, mai zise ofiţerul întinzându-ţi o fotografie.

– Ce probă? Nu se poate! E înscenare. Da, aveai dreptate. Nu era, de fapt înscenare,

dar nici ceea ce se vedea în fotografii nu era adevărat: maşina, BMW-ul cu numărul înscris pe certificatul de înmatriculare eliberat pe numele Musteaţă Graţiel, oprită lângă cadavrul unui copil cu capul zdrobit nu era a ta. Deocamdată, nici Mândruţ, şi ca şi el, nici tu şoferul grăbit, nu ştiaţi adevărul. Ba, poliţistul era mulţumit, că l-a prins pe făptaşul fugar, dar şi surprins că acesta circulă nonşalant, pe străzile Capitalei, după ce ştie în ce accident e implicat. „O fi fost beat, s-o fi încrezând prea tare în relaţiile pe care le invocă sau pur şi simplu e nebun!”, gândeşte Mândruţ.

Graţiel îşi priveşte ceasul şi acceptă situaţia. Încuie maşina pe care o lasă acolo, în faţa hotelului

92

„Banat”, urcă în cea a poliţiei în care se suie şi agentul-şef care l-a oprit şi ajung, toţi patru, la sediul Inspectoratului.

Un timp a rugat, a minţit, a inventat, dar încet, încet, Graţiel Musteaţă a trebuit să cedeze. Mai ales când a aflat de la oamenii legii că i s-a făcut o vizită la domiciliul din Voluntari unde un bodyguard al său a făcut mărturisiri complete.

Situaţia se complicase foarte rău. Bucuria lui Mândruţ fu scurtă. Începuse şi el să se îndoiască, în fine, de faptul că Graţiel este autorul omorului, chit că fotografia era elocventă, dar totuşi trucată, chit că aşa cum au stabilit criminaliştii, fotografia este reală.

Lui Dan îi vine ideea de a poza BMW-ul parcat în faţa hotelului „Banat”. Compararea fotografiei realizate cu cea existentă demonstrează clar că nu e vorba de maşina lui Graţiel, ci doar de numărul său de înmatriculare pus la o maşină de acelaşi tip. Mai, mai să-i ceară scuze pentru reţinere, dacă nu venea vestea-bombă, declaraţia bodyguardului găsit la domiciliul lui Graţiel, de fapt, mai multe declaraţii din care rezulta că el, „regele Centurii” şi capul loviturii de la Otopeni, n-a făcut decât să care bagajele din aeroport, că nu ştie unde a ascuns bosul marfa şi că în jurul orelor 14.00, exact când a fost reţinut, în Piaţa Rosetti l-a căutat la telefon un anume Hafez Ali, impacientat că Graţiel n-a venit la întâlnirea din Metro Militari.

93

Mândruţ trecu cercetarea accidentului pe planul doi şi-l luă pe Graţiel din scurt:

– Ia spune, prietene, cine este Hafez Ali? Musteaţă tresări. Respiră greu. Coborî privirea şi dezarmă total:

– Unde ai ascuns marfa, Graţiel? continuă poliţistul.

În acest timp intră în birou un subofiţer care-i şopti ceva la ureche lui Mândruţ.

– Ai timp de gândire până mă întorc şi să te pregăteşti să-ţi fac şi eu o vizită acasă. Cu maşina dumitale ca să putem deschide mai uşor, poarta ... mai zise Dan, ieşind şi încuind uşa în urma sa. De formă, desigur, pentru că există personal de pază peste tot, ferestrele au gratii, iar etajul opt nu te îmbie să evadezi prin exfenestrare.

Şeful îl informă de Mândruţ asupra celor patru plângeri depuse de trei sportivi şi un politician, un membru al Guvernului care-l însoţise pe primul-ministru la Strasbourg.

– Încetezi orice anchetă, laşi orice dosar şi te ocupi de acest caz, Mândruţă! E clar? spuse chestorul.

– Da, dar... ştiţi, accidentul cu decesul victimei – Nu te mai priveşte. L-am dat lui Mircea

Dobrescu, prietenul tău, îl întrerupse şeful. – Vreau să vă raportez că nici Graţiel şi nici

maşina lui nu sunt implicaţi. Doar numărul de înmatriculare...

94

– Da, ştiu. Mi s-a raportat. Gata. Lasă ancheta cu Graţiel şi treci să-i dovedeşti pe hoţi, pe tâlharii care au operat în Aeroportul „Henri Coandă”.

– Ce se ştie despre ei? întrebă Dan. – Ia şi citeşte, îi înmână chestorul o hârtie. – Dar cu cazul „Poliţistul Eros”, ce fac? – Care caz? – Al studentului violator de la Academie... – Îl vom finaliza în paralel... Puştiul a fost pus în

libertate, aşa cum ai propus... Mai ai ceva de raportat? – Nu. Adică da. – Ce?! – V-ar deranja… Ba nu… Am onoarea să vă

salut, mai rosti comisarul Dan Mândruţ, dându-şi seama că dacă i-ar fi cerut aprobarea chestorului de a-l folosi pe „infractorul” Nistor Feţeanu în instrumentarea cauzei intrate pe rol l-ar fi putut refuza. Ieşi din biroul şefului cu gândul la studentul care a primit botezul şcolirii ca viitor poliţist în postură de infractor periculos, de violator şi asasin.

Ironia sorţii, norocul, flerul, toate la un loc sau nici una dintre ele, au făcut ca Mândruţ să se prezinte în biroul şefului exact după zece minute. Chestorul nici n-apucase să deschidă alt dosar.

– Domnule chestor, am onoarea să raportez că principalul făptaş în acţiunea „Henri Coandă” este prins şi parţial anchetat!

95

Da, principalul făptaş, adică Graţiel Musteaţă, la revenirea în birou a lui Mândruţ dăduse răspuns celor două întrebări fără ocolişuri. Divulgase întreaga reţea a mardeiaşilor, vorbise despre cei patru Ninja, porecliţi broscoi ţestoşi, după eroii unui film de desene animate, rromi cu simbrie, toţi patru rude ale lui care lucrau pentru turcul Ali Hafez. Vorbise şi despre bunurile furate şi despre lovitură, despre Nichifor Antinari, italianul care i-a vândut ponturile de la Strasbourg şi care i-a pregătit captura, în cârdăşie cu un tip din personalul navigant, de pe aeronava cu care au călătorit politicienii şi sportivii cu cadourile şi trofeele lor.

Musteaţă este convins că a zbârcit-o din cauză că şi-a extins aria de lucru. Trebuia să fi rămas la drăcoaicele cu nuri, cu ţâţe, pulpe şi curi de pe centură.

– Bine, dar Antinari ăsta nu e fiul fostei soţii a lui Damian Florescu? Ia verifică dacă nu e odrasla Laurei, fostă Florescu şi al macaronarului aceluia care mi-a scos mie peri albi cu ani în urmă, aşa cum îţi scot eu ţie acum, bombardându-te cu sarcini.

Aşa era, fiul domnului consul lucra la Strasbourg, dar avea şi preocupări mai puţin euroconforme şi deloc ortodoxe, de vreme ce se-ncârduise cu Musteaţă şi şeful său din Bosfor, Hafez Ali.

96

CCAAPPIITTOOLLUULL UUNNSSPPRREEZZEECCEE ssaauu

LLAA ZZEECCEE PPĂĂCCAATTEE

Pe la vechiul său subaltern veni proaspătul pensionar Ştefan Trucală. E drept că, la trecerea în rezervă a unui coleg, toţi spun că acel ajuns la staţia terminus a muncii în priză directă va rămâne banca de date, furnizorul de experienţă, prietenul instituţiei, că va fi oricând bine venit şi îl invită să nu pregete şi să treacă pe la vechiul loc de muncă. În realitate, o vizită a cuiva dornic să povestească ce-i fac nepoţii, cum se descurcă cu medicamentele compensate, ce producţie de struguri a obţinut din via pe care o are la ţară şi alte asemenea preocupări domestice, dar nu de interes operativ, nu este tocmai bine venită. Trucală ştie asta şi, de fiecare dată stă puţin, îl roagă pe Dan sau pe alt fost subaltern să-l sune şi pleacă ori per pedes ori repezit de agentul Nicu Zorilă până unde are nevoie să ajungă, la un alt pensionar de-al său intrat în politică sau în afaceri, cu care pune ţara la cale preţ de câteva ceasuri. De data asta, poliţistul scriitor şi jurnalistul militar cum se prezintă Trucală, i-a adus lui Dan Mândruţ un dosar, un manuscris de la începutul

97

drumului capitalist al ţării, o comandă socială rămasă nevalorificată, o scriere erotico-poliţistă din vremea când românii au crezut că primul drept pe care trebuie să-l exercităm este libertatea de a ne pune poalele în cap. „Ia-l şi citeşte-l! Poate-ţi foloseşte. Şi dacă vrei să-l cunoşti pe personajul principal, ţi-l trimit. Tocmai a ieşit din pârnaie.”

Trucală ieşi, Zorilă care tocmai venea la Dan, îl salută reverenţios pe fostul şef, gata de drum, dar vechiul poliţist îl linişti: „Sunt în război cu kilogramele. Merg numai pe jos, atunci când nu mă mai vâră de la spate urgenţele”.

Mândruţ ar fi răsfoit şi dosarul pe care scria „La zece păcate” sau „La Drăcoaicele” (stilul treisprezecianului Trucală de a-şi boteza ceea ce scrie cu titluri conţinând tot atâtea litere câte numără numele şi prenumele său, se menţine), dar chestorul abia îi pasase o speţă nouă, exact când se afla pe cale s-o elucideze pe alta survenită în timp ce rezolva una care i-a fost luată şi încredinţată, aproape finalizată, colegului său şi nepotului dumisale, Mircea Dobrescu.

Noroc cu Zorilă care-i uşură opţiunea: – Şefu, avem bucurii triste: Hafez Ali s-a roit cu

cursa de Istanbul şi e însoţit de domnişoara Manuela Parapanta.

– De mult ştii asta? – De acum două ore.

98

– Aha, deci chestorul ştia. De aceea mi-a pasat dosarul cu manglitorii lui Musteţea. Era prea complex pentru Mircea.

Subofiţerul se prefăcu, regulamentar, că nu înţelege, căci, nu-i aşa, de bine sau de rău ofiţerii se vorbesc numai în corpul ofiţerilor.

Aruncă ambele dosare în geanta cu cifru, al lui Trucală şi al cauzei cu furtul de la Otopeni, care se interferase cu accidentul mortal săvârşit cu o maşină de acelaşi tip şi cu acelaşi număr de înmatriculare ca a lui Graţiel Musteţea şi plecă însoţit de umbra sa, agentul-şef Nicu Zorilă.

– La herghelie, birjar! rosti Dan, după care deschise dosarul de la Trucală şi se-apucă să citească:

99

AALLUUNNEELL ssaauu

PPRROOLLOOGGUULL CCĂĂRRŢŢIIII

Vă propun un text fără prejudecăţi, în care veţi găsi aventură şi decadenţă, dragoste şi droguri, gloanţe şi sânge, făptaşi şi fapte, viaţă şi moarte, mister şi suspans. Deşi, în primul capitol omul legii lipseşte, în restul epicii el se insinuează şi „strică” multe alcătuiri incredibile.

Nu l-am crezut. Nu mi-a venit să cred. Mi-a arătat o agendă cu coperţile vişinii şi paginile ferfeniţite. Un fel de cărţulie în care se aflau, scrise în devălmăşie, nume, adrese, numere de telefon. Toate feminine. Un repertoar ale reprezentantelor sexului frumos. Femei, femei, femei. Sute de nume, sute de prenume. „Cunoştinţe efemere, relaţii întâmplătoare, amintiri muribunde”, i-am zis. Şi m-am înşelat. El, prietenul meu, masculul feroce, cum îi zic amicii, m-a contrazis. Agenda nu era un repertoar al iluziilor, cum am crezut eu ci o galerie cu ostoitoare de pofte, un album cu frumoase de consum, un întreg şir de slujitoare ale zeului Eros, doamne şi domnişoare pentru domni aventurieri, femei care au trecut prin

100

patul amicului meu sau prin alte paturi în care s-a aflat şi el, masculul feroce. El, Alunel Sălcudeanu, îndrăgostitul de profesie, craiul de curtea nouă, prietenul meu, le spune tuturor acelor făpturi pe care le păstrează în agenda vişinie Drăcoaicele. Chiar mi-a sugerat, dacă voi avea cândva timp, să-mi furnizeze date şi fapte despre personajele amorului turbat, să scriu o carte, poate chiar aşa să se şi cheme, Drăcoaicele, un love story, made in Romania, o poveste de amor originală, pasională, realistă, o carte în care personaje principale să fie divele din agenda cu partenere a lui Alunel. Ideea mi-a surâs şi aşa s-a născut această înşiruire de scene, această neo-Sheherezadă, în care sultan este el, Alunel Sălcudeanu, omul care a început peste douăzeci de meserii şi n-a învăţat nici una, insul care şi-a încercat norocul la zeci de facultăţi şi n-a putut să rămână decât un absolvent de liceu, curs seral, după ce a repetat cele patru clase, pe fiecare câte o dată. Seraiul lui Alunel este un bordel în aer liber. Personajele sunt frumuseţi de sex opus care hoinăresc, albinăresc cum spune masculul feroce, pe meridiane euro-asiatico-americano-australiene. Cele mai multe au rămas pe teritoriul naţional. Aşteaptă un telefon, un mesaj, o chemare şi se prezintă la datorie. Alunel este un magnet irezistibil pentru fauna cărnurilor cu sex, a damelor fără prejudecăţi, a tovarăşelor de sentimente scoase la licitaţie.

101

M-am hotărât să-l caut şi să trecem la treabă într-o zi de sărbătoare. În ziua în care Tatăl Ceresc a hotărât, ca tot omul, să se odihnească, într-o duminică în care Dumnezeu însuşi, creatorul suprem, cel ce a întruchipat-o pe Eva din coasta primului bărbat al lumii, şi-a luat un binemeritat repaus, am plecat spre centrul Bucureştilor. S-a întâmplat să fie în acea zi a soarelui şi sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. În troleibuzul care m-a adus din Colentina cea brunetă şi rău famată în buricul Cetăţii lui Bucur, un om de bine invoca, ţinând în mână Biblia, răutăţile omeneşti, invitând, în numele lui Iisus Christos la pocăinţă şi bunăvoire. Bătrânul înţelept rostea pe nevăzute şi nerăsuflate, pasaje întregi din Sfânta Scriptură, cine avea urechi de ascultat asculta, cei mai mulţi îl priveau cu silă, copiii râdeau de nebunul chelios, mulţi erau adormiţi de lectura ziarelor, femeile de vârsta a treia se-nchinau.

Când troleibuzul a ajuns la Biserica Armenească, o doamnă disidentă, a epocii comuniste după spusele sale, a luat cuvântul şi l-a admonestat pe bătrânul apostol. Acesta s-a rugat pentru acea făptură, a iertat-o public pentru păcatul pe care-l săvârşea, gândind şi rostind cuvinte deşănţate. „Iart-o, Doamne, că nu ştie ce spune!” a invocat propovăduitorul un pasaj din cărţile sfinte, bătând aerul cu o cruce largă, în ciuda înghesuielii din mijlocul de transport.

102

– Adică, ce vrei să spui, tu, mă, boşorogule? Că sunt proastă, da? Când ţi-oi arde o geantă de-asta în scăfârlia aia cheală, să vezi ce bine o să-ţi fie. O să-ţi piară cheful de a mai bate apa-n piuă şi a deranja oamenii în troleibuz...

Momentul a fost, într-adevăr, surprinzător, lumea s-a împărţit imediat în tabere. Extrema stângă, să zicem, au trecut de partea bătrânului duhovnic, extrema dreaptă s-a raliat revoluţionarei de vârsta a doua, iar cei de centru şi-au văzut în tăcere de drum sau, cei de centru dreapta s-au îndepărtat de focarul conflictului în timp ce călătorii de centru stânga au coborât la prima staţie.

Eu am rămas în zona de interes, curios să văd ce impact va avea lovitura de geantă în chelia bătrânului cu înfăţişare de druid.

– Va veni vremea când veţi merge la munţi şi veţi spune: „Cădeţi, voi, munţilor peste noi că nu ne simţim în stare să-l privim pe Mântuitorul care se apropie”, reluă proorocul, invocând un alt verset.

– Vine pe dracu! Taci că ai curaj să spui acum. Pe vremea lui Ceauşescu, unde ai fost? De ce n-ai scos nici un cuvânt? întreabă femeia când troleibuzul tocmai opri la stop în Piaţa Universităţii.

– Domnul Dumnezeu ne învaţă că există epoci când înţeleptul trebuie să tacă. Acea perioadă a fost acea de care vorbeşti... reluă bătrânul profet, producând râsete, surâsuri şi murmure.

103

– De ce n-ai venit aici, să strigi, să mori pentru o viaţă mai bună, de ce n-ai ţinut discursuri în Piaţa Universităţii, de ce nu te-ai numărat printre golani, de ce nu ai împrăştiat înţelepciune şi cuvântul Domnului printre cei ce doream să-ngropăm pe Diavol, să sugrumăm comunismul, să...

– Coborâţi la prima? ziseră câţiva călători, întrerupând-o pe distinsa doamnă să-şi ducă ideile până la cap. Chiar şi ea coborî cu cei care au părăsit biserica umblătoare în acea Piaţă, devenită celebră pentru Bucureşti şi pentru lumea largă.

Bătrânul a rămas şi-a reluat şirul vorbelor, şi-a continuat misia sa, la cealaltă piaţă, Kogălniceanu, unde am coborât eu pentru a ajunge la prietenul şi personajul meu Alunel Sălcudeanu, apostolul tocmai invoca poruncile divine, între care se afla şi fraza care interzicea preacurvia. Acest paragraf este foarte des invocat de soţii prinşi în flagrant delict de adulter, ori burlacii şi domnişoarele acuzaţi că duc un trai deşănţat. Cu alte cuvinte, zic acei ce vor să se apere, când sunt acuzaţi pentru tare morale curvia este admisă de Biblie. Cartea Sfântă, poruncile divine, interzicând prea-curvia. Or, cine este cantaragiul, cine poate spune când a intervenit acel prea, cât este de mare?

Sunt dovezi frecvente, când o fată din seraiul liber şi neîngrădit a reuşit performanţa câtorva zeci de raporturi sexuale zilnice şi se „plânge” că palmaresul

104

nu reprezintă decât jumătate din cât ar fi fost realmente în stare să înfăptuiască. Sunt, e drept, şi aspecte în care o femeie, care a păcătuit şi ea, o dată de probă, în urma unui conflict familial, pentru a-şi sancţiona soţul, sau a fost, pur şi simplu victima unui viol, şi este considerată tot curvă ordinară, tot o imorală. Şi atunci, nu e normal să-i dau dreptate lui Alunel? El zice cu gura sa spurcată, că nu trebuie iertat nimic, că nici Dumnezeu nu-i iartă pe muritori. Mai ales pe bărbaţi cărora le ia exact semnul bărbăţiei atunci când le e lumea mai dragă. Ce SIDA, ce boli venerice? Acestea sunt precepte depăşite, reclame pentru fabricanţii de prezervative, metode comuniste de instaurare a moralei socialiste. Alunel Sălcudeanu, cel ce are astfel de părere, e un dizident, el a călcat morala comunistă cu vârf şi îndesat. A fost căsătorit de vreo cinci ori cu cununie, o dată a şi uitat să dea divorţ de ultima soţie şi şi-a oficiat cununia cu altă femeie, devenind bigam şi, deci, călcător de lege. E cunoscut pentru şantaje erotice, violuri şi tentative de violuri asupra bătrânelor, corupere de minore şi perversiuni sexuale cu copii. Ciudat e că a scăpat de asprimea legilor.

Locuieşte singur, într-o garsonieră pe Schitu Măgureanu, în vecinătatea Cişmigiului. Trăieşte din traficul de casete video cu filme deşănţate şi din mici tranzacţii necurate de pe urma cărora pretinde un fel de comision. Când are ţigări fumează, când are

105

băutură bea, când are femei face amor. Fără preferinţă, fără prejudecăţi, fără măsură. Este un vândut satanei, omul Dracului. Scaraoţchi însuşi, Talpa Iadului, spaima domnişoarelor. Are 35 de ani, e înalt şi bine legat, poartă barbă ca să scape de chinul rasului şi e înzestrat cu arta amorului. E singura meserie pe care şi-a însuşit-o cum trebuie. N-o ştiu de la el, spun asta partenerele, domnişoarele şi doamnele care i-au trecut pragul.

N-are pe nimeni în Bucureşti, el este ţăran dintr-un sat argeşean, dar stă cu chirie în acel cuib, într-un imobil cu fereastră spre marea grădină din centrul urbei la etajul trei.

Alunel este brunet, cu ochii verzi. O raritate în lumea masculină. Are o chică neagră, cârlionţată şi o barbă de sacerdot. Vorbeşte gutural, e un fel de bariton ratat, graseiază din naştere şi are un tic supărător pentru cei din jur: îşi suge zgomotos un posibil rest de mâncare rămas între dinţi. Faţă ovală, nas uşor acvilin, sprâncene stufoase, urechi cam mari ascunse în hălăciuga de păr ondulat – cam acestea sunt datele pentru un posibil portret bust.

Am ajuns la el, în ziua Soborului celor doi arhangheli, pe la ora 10. Dormea. Am bătut puternic în uşă. Butonul soneriei a rămas un fel de gaură din care iese o sârmă. El l-a rupt să nu fie deranjat în timpul partidei de lupte cu adversarele.

106

A auzit, în fine, că are musafiri. A deschis şi m-a privit cu ochii cârpiţi de somn.

– Tu erai? Intră! – Eşti cu cineva? am întrebat. – Nu, sunt singur, mi-a zis, intrând în baie. – Aştepţi pe cineva? – Practic, nu aştept, dar trebuie să vină o

borfelină. Una cam purie, dar, mă rog, am obligaţii… – Ţi-a dat bani… – Mi-a dat mai multe. Cel mai grav e că m-a

prins cu fii-sa. Ca să mă ierte, a trebuit să accept târgul. Vine din când în când, îşi face numărul şi pleacă. Aduce mâncare, băutură, face ordine în casă. Crede că m-am cuminţit, că doar ea este cea cu care prea-curvesc din joi în paşti, la o duminică o dată.

Vorbea din W.C. Se-auzea apa curgând. Zisese exact ca şi profetul din troleibuzul 66 despre căderea în păcat, despre porunca aceea celestă, de care a mai fost vorba.

– Şi îţi convine situaţia? îl chestionez. – Nu mă deranjează. Atâta timp cât treaba

merge fără probleme… – Dar fiică-sa? – Păi, a fost un incident, s-a produs întâmplător.

Am fost la o discotecă, m-a invitat un amic, un discjochei, mi-a prezentat-o, am dansat, locuia în acelaşi bloc, am coborât cu ea să aducem nişte casete, mi-am încercat norocul, fata n-a zis nu, dar a venit mă-sa şi ne-a stricat socotelile.

107

– Deci, nu ai mai continuat, nu ţi-a căzut cu tronc puştoaica?

– Nu. Tipa e ştearsă, e o blondină prefăcută, a trecut într-a douăsprezecea. E mai bună mă-sa.

– Păi, în cazul acesta, eu trebuie să plec. – Cum să pleci?! De ce ai venit? – Vreau să începem lucrul, să-mi povesteşti

câteva episoade, să pornim cartea, să-mi prezinţi galeria drăcoaicelor.

– Aaa? Asta vrei? De-asta ai venit? Eu ştiu cum să facem? N-ai picat chiar bine. Trebuie să sosească Rica-găurica, femeia cu fundul de fier şi obrazul de ciocolată. Vine de pe Moşilor şi, îţi spusei, nu pot s-o refuz.

– Nici o problemă, altă dată… Te las, îţi doresc să fii în formă, să vrei şi să poţi.

Zicând aceste cuvinte m-am ridicat de pe patul cu ladă şi bibliotecă, singura piesă de mobilier din acea încăpere cu baie şi grup sanitar în colţ, îndreptându-mă spre uşă. În acel moment se auziră trei bătăi discrete, urmate de alte două. Gazda mea se precipită.

– Ea e. Ştii ceva? Intră aici. Ridică capacul recamierului. Locul în care se

vâră pernele, plapuma, aşternuturile, lenjeria, era gol. Mă executai aproape reflex.

– O să am grijă să nu mori. Gata, primul capitol al cărţii o să-l scrii pe viu.

108

După ce-mi aruncă o lanternă, trase acel capac gen oblon care închidea, puţin oblic, sub bruma de bibliotecă de deasupra, acel spaţiu puţin mai încăpător ca într-un sicriu.

Am dat să mai zic ceva, dar a trebuit să-mi înghit cuvintele. Alunel deschisese uşa, iar în garsoniera de la etajul trei se strecură doamna soră medicală Aurelia Visulescu, soţia unui subofiţer de infanterie aflat în aplicaţie într-o zonă montană.

Am aprins lanterna, am scos carnetul, am pornit reportofonul şi am ciulit urechile.

– Gata, şefu, am ajuns! rosti Zorilă. – Ăă? Da! se dezmetici şi Dan Mândruţ, ieşind

din realitatea ficţionară a lui Ştefan Trucală şi intrând în ficţiunea vândută drept realitate de infractorii de talie mică precum Graţiel şi reţeaua lui de borfeline, ori de talie mare ca acest Hafez din Istanbul, cu afaceri în România, ori ca Nichifor Antinari cel de la Torino, cu joburi la Strasbourg.

109

CCAAPPIITTOOLLUULL DDOOIISSPPRREEZZEECCEE ssaauu

SSPPOOVVEEDDAANNIIAA MMUURRIIBBUUNNDDUULLUUII

– Tu l-ai cunoscut bine pe colonelul Ştefan Trucală, Nicule?

– Foarte bine. Poliţist de nota zece, deşi vine din mediul jandarmeresc. Plus că gazetăria l-a ajutat enorm. Păcat c-a renunţat la viaţa în priză directă.

– Tu ai citit vreo carte de-a lui? – Le-am citit pe toate, le am cu autograf, iar

acum câteva zile mi-a spus că-şi caută editor pentru un roman policier sexy inspirat de ceea ce se întâmplă pe şoseaua de centură.

– Serios! Abia aştept să-l răsfoiesc…zise Dan Mândruţ care, pe drumul până acolo, în zona în care acţionează mafi-hoţii lui Musteaţă aflaţi în simbria lui Hafez Ali, tocmai asta făcuse, parcursese prologul cărţii aflate în durerile facerii.

Curtea Hergheliei, deşi pândită, ca şi aşezământul în totalitatea sa, de paragină, este un loc reconfortant, un refugiu care aminteşte faptul că aici se petreceau o parte din nebuniile fiului dictatorului răpus în ziua de Crăciun a anului în care comunismul şi-a dat

110

obştescul sfârşit în toată Europa de Est, unde fusese implementat de experimentalişti aventurieri ori idealişti romantici cu cuţitul speranţei ajuns la os, cum se-ntâmplă şi acum când la acelaşi os a ajuns alt şiş, al deznădejdii şi minciunii. Zona a fost împânzită cu vile care mai de care mai occidentală, misterioasă, inaccesibilă. Şi vila păzită ca-n filme a „regelui centurii”, este una dintre aceste cetăţi inespugnabile. Deocamdată, locatarul acesteia, distinsul Graţiel Musteaţă se află tot reţinut. Cazul lui va fi descâlcit de comisarul Dobrescu, dar pe Dan Mândruţ îl obsedează coincidenţele, similitudinile, anormalul, paranormalul chiar. Experimentatul coleg de căutări ale acului în carul cu fân de ieri al lui Ştefan Trucală, acum este muncit de gânduri negre noi şi neputinţe oranj mai vechi, cum scria un romancier. Vizita pe lumină aici este, de fapt o recunoaştere operativă, o observare apelând la simţul comun, care va fi urmată de o cercetare amănunţită la momentul oportun. Deocamdată atât. Lui Zorilă i se fixează alt azimut: centura. Manuela nu mai este şi nici nu sunt şanse să mai revină curând în ţară. Poate la vară când Hafez va trebui să-şi limpezească afacerile din România. Nici alte fete nu sunt găsite la post. Frigul şi frica le-au alungat. În schimb peştii mişună. Dan îi ştie. Mai toţi sunt bronzaţi. De la un astfel de personaj află că iubitul Manuelei, un anume Magdalen Altaichii a fost înjunghiat în noaptea precedentă, în zona Metro

111

Militari, că se află la Urgenţă şi că ar vrea să vorbească cu colonelul Trucală. Dan evadează brusc din melancoliile care-l năpădiseră, îşi aminteşte că este judiciarist pur-sânge, îl motivează pe agentul Zorilă şi în câteva minute erau la Spitalul de Urgenţă. Aici doctorii din vechea gardă îl ştiu ca pe un cal breaz pe Mândruţ. Da, Magdalen este în stare critică, l-au căsăpit bine unii de-i lui, se pare că e vorba de o reglare de conturi. Judiciaristul este condus la reanimare. Victima nu ştia că Trucală s-a pensionat. Se bucură oarecum că-l vede pe Mândruţ, fostul adjunct al poliţistului scriitor. Muribundul se spovedeşte ca unui preot, e mândru şi orgolios, nu vrea să ducă cu el în mormânt povara atâtor taine. Recunoaşte ceea ce se ştia – că e mantaua de vreme rea a Manuelei, omul ei de gol, că el este autorul violului produs în lift, asupra ziaristei Narcisa Avram dar şi al celui săvârşit asupra prietenei lui Nistor Feţeanu, pe care i l-a comandat Musteaţă, pentru a-l vârî în belea pe studentul la Academia de Poliţie, fiindcă acesta îşi vârâse nasul prea mult în autobiografia şi activităţile vărului său din Torino, Nichifor Antinari, angajat la Strasbourg. Graţiel i-a promis că-l face scăpat peste graniţă, c-a vorbit cu Hafez să-l ia împreună cu Manuela, dar l-a păcălit. Atunci a vrut şi el să se răzbune, a înlocuit numerele de înmatriculare de la BMW-ul turcului, care este la fel ca al lui Mustaţă şi a dat peste un copil la trecerea de pietoni. N-a vrut să-l omoare, dar…

112

Au fost ultimele cuvinte ale muribundului. N-a apucat să spună cine l-a înjunghiat. Sau poate nici n-a avut de gând.

Mândruţ este bulversat. Nu ştie cum să procedeze, el care a dezlegat atâtea enigme de acest fel. Înainte de a fi un bun coleg pentru Mircea Dobrescu, vrea să dea de Nistor Feţeanu.

– Nicule, apele tulburi s-au limpezit pentru a fi tulburate şi mai şi. Tu ştii unde locuieşte domnul diplomat Damian Florescu?

– Da, sigur, răspunse agentul şef Zorilă, dar… – Dar, ce!? Astăzi e vineri, programul s-a

terminat de acum două ore şi le-am promis consoartelor că mergem la ţară.

– Te rog, facem o buclă pe la domnul prosper om de afaceri şi apoi ieşim din situaţie, propuse Mândruţ, ştiindu-se că, deşi poliţia s-a demilitarizat nostalgia cu rugămintea şefului e ordin pentru subordonat, mai ales când acesta îţi este şi prieten, a rămas în funcţiune.

Nu, domnul ex-diplomat nu este acasă. Aseară a plecat din nou în Italia. L-a chemat chiar fosta soţie, Laura Antinari, că are nişte probleme, de moştenire, o încurcătură legată de fiul ei Nichifor, sau cam aşa ceva, acolo la Torino. Cât despre Nistor, doamna Domnica Florescu, crede că este la Academie să se intereseze ce şi cum despre începerea cursurilor. Are numai cuvinte de mulţumire, şi ea şi soţul său, pentru

113

Dan Mândruţ care, ştie bine, este principalul pion al descâlcirii iţelor acelei întâmplări urâte ce era să-l coste pe nepotul său cariera, viitorul.

– Când se-ntoarce, spuneţi-i să mă caute. Am veşti bune pentru el, rosti Mândruţ.

– Bine, am să-i spun. La revedere. Vă mai aştept la o cafea sau la un vino rossi.

Cei doi poliţişti plecară spre Colenchina cea brunetă, cum a botezat Ştefan Trucală cartierul în care se află domiciliul şi al lor şi al „scriitorului cu epoleţi şi pistol depus la rastel ori al militarului reformat şi spurcat la plaivaz”. Fiecare la casa lui, dar amândoi căutând o legendă credibilă pentru întârziere pe care s-o deruleze în faţa nevestelor ce-i aşteptau gata ferchezuite şi apte combatant pentru o călătorie de week-end mult aşteptată. Dan se pregăti una două pentru evadare, nu înainte de ai da un telefon nepotului chestorului şi colegului său „comisul Mircea cel Tânăr” pentru a-i spune că autorul violului din lift asupra ziaristei este acelaşi cu cel care a necinstit-o şi ucis-o pe Cipriana Alexe şi pentru a-l invita luni, căci acum se află deja la ţară, cu dreptul ca la naşul, spre a-i da detalii. Aruncă dosarul La zece păcate în habitaclul maşinii şi familia Mândruţ porni spre locul de reîncărcare a bateriilor.

114

CCAAPPIITTOOLLUULL TTRREEIISSPPRREEZZEECCEE ssaauu

LLAA DDRRĂĂCCOOAAIICCEELLEE

Ajuns la ţară, lui Dan Mândruţ nu-i mai trebui nimic. Se izolă în camera sa şi se puse pe devorat cuvinte. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe autor, ar fi crezut că e vorba de manuscrisul unui obsedat sexual. Textul lui Ştefan Trucală parcă este scris de un adolescent. La urma urmei, acum 15 ani, când a comis capodopera, tânărul pensionar avea 40 de primăveri, adică era un tânăr de mai multă vreme, dar tânăr şi apt combatant, inclusiv pe frontul cu Eve care a devenit un război aproape de nestăvilit, mai global şi mai asimetric decât ameninţările teroriste, cu femei-bombă, mortale, focoase, periculoase, explozive, după care le sfârâie bărbaţilor călcâiele şi spre care se scurg banii, foarte adesea mai ruinători ca o ruletă rusească ori ca un joc de cărţi măsluite.

115

AAUURREELLIIAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL ÎÎNNTTÂÂII

Tânărul bucureştean Alunel Sălcudeanu, infractor sentimental, amant de profesie, are o agendă vişinie cu adrese şi telefoane ale unor femei uşuratice. Ele îşi invită prietenul, ziaristul povestitor, în garsoniera sa din buricul târgului şi-i propune să fie martor şi părtaş al aventurilor erotico-poliţiste într-un posibil serial realist, alert, misterios, captivant.

Primul exemplar din „galeria drăcoaicelor” a intrat rău în… scenă. Reporterul care sunt stau ascuns în lada pentru lenjerie a patului, de unde aud:

– Vai, dragă, ce tâmpenie mi s-a întâmplat! zise Rica-găurica, în loc de alt cuvânt de bineţe, după ce a intrat în casă, în cubul cu baie şi WC, adică în garsoniera confort ultim, din Schitu Măgureanu.

– Ce? îl auzii pe Alunel Sălcudeanu, din locul în care mă aflam, vârât de amicul meu, gazda acestei femei precipitate şi guralive.

– Am venit cu troleul şi ce crezi că am văzut? Un tip, un moş cu chelie şi barbă de sfânt, albă, nu ca a ta, ţinea o biblie soioasă şi propovăduia viitorul, ne

116

ameninţa cu ploaia de foc, cu răzbunarea lui Christos, cu poruncile Domnului. Şi lumea, proastă, se uita în gura lui. Pe la Armenească, n-am mai rezistat: l-am luat la rost. Cine ştie ce securist travestit o fi fost apostolul lui peşte. Din cauza lui m-a măturat valul, m-au îmbrâncit nemernicii şi am fost nevoită să cobor la Universitate.

Aud, ascult şi mă crucesc. În gând, desigur, că nu-mi pot face semnul crucii în postura în care mă aflu. Femeia este afectată, precipitată, nervoasă. Acum, când ştiu despre cine e vorba, când mi-o imaginez, când o… revăd având-o proaspătă pe retină, mă cuprinde un sentiment de compătimire pentru amicul meu, amantul de profesie, masculul feroce, îndrăgostitul de ocazie, Alunel Sălcudeanu. Mi se pare ciudat, aproape misterios faptul că venirea mea la prietenul cu inimă largă şi trup de amant a coincis cu vizita acelei femei şi că, mai misterios, femeia este exact personajul care a atras atenţia călătorilor, inclusiv pe a mea, într-un mijloc de transport în comun.

Nu am cum reacţiona. Conspectez pe meninge aspectul, rabd şi aştept să se producă primul episod, prima scenă, întâia aventură erotică.

– Ţi-a fost dor de mine? o aud întrebând pe Aurelia Visulescu, care pentru prieteni este Rica, iar pentru Alunel Sălcudeanu este poreclită Rica-găurica.

– De ce mai întrebi? spune neutru amfitrionul.

117

– Te-ai sculat de mult? – Nu, adineauri. – Şi te-ai sculat singur: insistă femeia

accentuând cele două silabe ale participiului verbului în cauză.

– Păi… da, singur… se face Alunel că nu pricepe aluzia.

– Atunci e grav. Trebuie să-l trezim şi pe celălalt Alunel, pe al lui’ Rica…

– Da, de acord, dar îmi chiorăie maţele, mi-e foame, mi-e sete, mi-e şi dor de codru verde, cum spune cântecul… tărăgănează „masculul feroce”.

– Bine, flămânzilă şi setilă. Atunci, cum vrei tu, după ce mâncăm! zise şi Aurelia. În colţul din faţa grupului sanitar, exact sub fereastră, în garsonieră se afla masa. Musafira a pregătit-o valvârtej. Avea „prefabricatele”, inclusiv o sticlă de accelerator de particule, într-o sacoşă. Am auzit toate preparativele. Alunel se abţinea să vorbească şi femeia a cam priceput acest truc.

– Dar ce ai, dragă? Nu prea eşti în apele tale. Eşti ca atunci când te-am prins la Elvira. Of, când îmi aduc aminte, îmi vine să te strâng de gât. Mare curajos, mare fustangiu. Cum ai avut tu curaj să-i dai chiloţii jos fiică-mi, tu care-ai putea să-i fii tată? Şi cum nu ţi-a fost frică s-o faci ziua în amiaza mare, la noi în apartament, ştiind că, din clipă în clipă poate veni majurul, tatăl fetei sau sora ginecologă, adică eu?

118

– Recunosc că nu mă simt bine, dar asta nu înseamnă că…

– Păi atâta îţi trebuie. Să nu fii apt combatant, să nu te achiţi de sarcini şi îndatoriri că procedăm la tăierea împrejur şi aruncarea la raţe a obiectului cu pricina.

– Har noroc! Pentru putere, sănătate şi frumos! îl auzii toastând pe Alunel.

– Noroc! spuse şi Aurelia. Urmară câteva zgomote produse de veselă şi

tacâmuri, apoi alte închinări de pahare şi, în fine, evenimentul propriu-zis. Jocul erotic nu mai are, ca-n alte vremuri, preludiu, prefaţă, introducere în atmosferă. Patul din garsoniera lui Alunel este vechi şi şubred. Scârţâie din toate încheieturile. Un timp are loc tăcerea icnită a dezbrăcatului, apoi o înşiruire de vocabule produsă de nerăbdarea şi pofta sexuală feminină.

Trebuie spus că partenera lui Alunel este destul de corpolentă. E minionă, dar plinuţă. Are păr ondulat, şaten. Sprâncenele sunt subţiri, abia trasate şi arcuite. Se vede că au fost pensate cu insistenţă. De altfel, pilozitatea, acel semn al plăcerilor abraşe, cum se spune, este destul de vizibilă în chip de mustaţă creionată subtil sub nas, pe buza de sus, mai cărnoasă şi proeminentă în raport cu cea de jos, şi mai evident, pe picioarele butucănoase, dolofane ale femeii. O persistentă burtă încorsetată în chinga fustei din

119

material de blugi, contrastează nefericit cu sânii destul de evidenţi, ridicaţi şi rotunzi, care împreună cu movila burţii formează un triunghi al formelor de relief diforme. Pentru un bărbat exagerat de dornic, pentru un hotărât într-ale jocului erotic, exact aceste excrescenţe obraznice, împreună cu fundul exagerat de mare al femeii, pot constitui acel vino-ncoace irezistibil, chemarea pe calea pierzaniei în lumea intimităţii.

– Dar ce ai, nu eşti în formă? o aud pe Rica într-un târziu.

– Ţi se pare. Totul e să mă stârneşti. – Vai, ce rău te-am învăţat. Bine, suflete pribeag,

bine cal nărăvaş. Îţi trebuie o amazoană care să ştie să te călărească.

Acestea mai fură cuvintele, după care patul începu să se zgâlţâie de parcă ar fi fost cutremur de gradul opt. Bărbat să fii şi să rezişti acelui supliciu. Am rezistat. M-a ajutat şi faptul că am înţeles, că am cunoscut în prealabil partenera de… dialog a lui Alunel. Am simţit chiar un soi de milă pentru el. L-am văzut ca şi când ar fi făcut amor cu mama sa. Dar, mă rog, dacă interesele o cer…

Zgâlţâitul s-a înteţit. Călăreaţa cea plină şi nărăvaşă a schimbat trapul într-un galop larg, sacadat. „Ce-or fi zicând vecinii de dedesubt?” mă întrebam ascultând acel zgomot ritmic, infernal, asurzitor. N-am apucat să-mi dau răspuns căci neprevăzutul s-a produs.

120

Capacul… sicriului, uşa acelui compartiment al recamierului s-a deschis, a căzut lateral datorită zgâlţâielilor şi a explodat… bomba de la Hiroshima. Chircit cum eram, retras în micimea mea de ins firav, am apărut vederii femeii aţâţate de pofte ca un monstru, ca un strigoi, ca o arătare. S-a speriat, a răcnit ca o leoaică, atinsă de săgeata unui vânător neîndemânatic, a sărit ca arsă, i-am văzut goliciunea şi cărnurile dolofane, s-a repezit în cubuleţul din colţul marelui cub, în baie adică, şi, continuând să strige, s-a îmbrăcat rapid. Priviri speriate avea şi amicul meu, cel care avusese ideea de a mă vârî în acel spaţiu, pentru a mă documenta pe viu asupra primului capitol dintr-o posibilă poveste de aventuri amoroase. L-am văzut şi pe el trăgându-şi un trening, tremurând ca varga şi-ncercând să o calmeze pe femeia muşcată de vipera cu corn a orgoliului, pe cea care se vedea jignită şi umilită peste poate. Cuvintele de îmbiere, şoaptele, mângâierile, încercările de a o calma ale prietenului meu deveneau, parcă, picături de gaz căzute pe un foc şi aşa ameninţător.

– Te rog să mă ierţi. Am băut până târziu aseară. Am şi uitat de el. E un amic bun. De unde să ştiu eu că s-a ascuns în lada recamierului?

– Mai şi îndrăzneşti?! Mă crezi o tâmpită? Lasă că vedem noi cine va regreta.

– Rica, te rog, înţelege. E vorba de o întâmplare. Tipul e un ins puţin bogat la minte. Nici nu ştiu dacă a

121

înţeles ce s-a petrecut. Fii calmă, fii rezonabilă, ce Dumnezeu…, l-am auzit pe Alunel şoptindu-i.

– Dumnezeu? Fi-ţi-ar Dumnezeu al dracului. Întâmplare, ai? Mă faci să cred că sfântul din troleibuz a fost un semn, o prevestire? Mai ştii? adăugă femeia după care trânti uşa şi plecă tropăind mărunt pe scări în jos. Nici nu ştiam ce să fac, cum să procedez.

– Hai, mă, nu ţi s-a urât cu acel confort? Ieşi afară să ciocnim un pahar. Meriţi spor de periclitate, zise gazda mea.

Am ieşit ca un înviat din morţi, ca şi Christos care a dat la o parte lespedea mormântului şi s-a înălţat la ceruri a treia zi după scripturi.

– Ce dracu ţi-a venit să împingi capacul, să faci să zboare puiul cu aţa tocmai când mi-era dulceaţa? întrebă Alunel.

– Dar n-am împins eu. S-a deschis pur şi simplu. Şi eu m-am speriat… mă dezvinovăţii.

– Lasă că e bine aşa. Mă bucur. Acum cred că nu mai calcă pe aici. Bine că n-a sărit asupra ta. E în stare de orice. Când m-a prins cu fiică-sa în costume de nou-născuţi era în stare să mă ucidă. E multă şi puternică.

– Îmi pare rău, m-am scuzat din nou. – Nu-i bai. Hai noroc! Cel mult mă poate

ameninţa, mă poate acuza de viol asupra fiică-si, dar îi trece.

– O putem şantaja, zisei.

122

– Cum? – Păi, ascultă. Rulai banda reportofonului şi apăsai butonul de

redare. – I-o pui la telefon şi o ameninţi că i-o înmânezi

militarului, soţului ei, la întoarcerea din aplicaţie. – Ştii că nu eşti prost degeaba? mă gratulă

prietenul meu. Mai ciocnirăm un pahar, după care el fu de acord

să-mi descrie alt episod, să-mi povestească o nouă aventură cu un personaj din agenda vişinie.

123

EELLVVIIRRAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL DDOOII

După consumarea (înainte de a începe) a primului episod poliţisto-erotic, al cărui erou este bucureşteanul Alunel Sălcudeanu, prietenul acestuia, Ziaristul, adică eu, vă propun să faceţi cunoştinţă cu alt exponat din „galeria drăcoaicelor”. E drept, pentru a-l reda, nu s-a mai ascuns în lada pentru lenjerie a studioului pe care urma să evolueze partenerii aflaţi în slujba zeului Eros – fără prejudecăţi, fără complexe, fără ruşine – în chip democratic şi cât mai occidental cu putinţă. Elvira e, într-adevăr un mister, un episod de escrocherie sentimentală şi suspans, un capitol care ridică multe semne de întrebare.

Deschisei acea cărţulie cu coperţile vişinii şi alesei în întâmplare un număr şi o adresă: Elvira Bunescu.

– Da, ai nimerit bine, spune prietenul meu, posesorul agendei cu partenere de afaceri amoroase. Alunel Sălcudeanu continuă:

– Este vorba de o olteancă. Stătea la un cămin de nefamilişti când am luat-o în colimator. E o ghindoacă

124

cu un mijloc cât gâtul tău, cu nişte sâni ca două mingi de handbal şi cu un căpşor de păpuşă, tuns băieţeşte. Are un mers de felină, se poartă cu fuste exagerat de scurte. E toată chemare, poftă, sex, cum aţi spune voi, condeierii. Am pus ochii pe ea într-o seară. Eram cam matol, veneam de la un bairam. M-a invitat un amic la ziua patronului său. Vroiam să-mi clătesc ochii, să-mi dezafectez plămânii şi să-mi recapăt echilibrul. În staţia de troleibuz de la Piaţa Aviatorilor mă curentează ceva de parcă aş fi călcat pe o sârmă ruptă şi căzută de pe stâlp. Era ea, Elvira, fata pe care ai ales-o tu din agendă. Încerc să intru cu ea în vorbă, să-i sucesc minţile, să o cuceresc. Ţi-ai găsit. Nimic. Redută. Blindaj. Stană de piatră. Tăcere de mormânt. N-am renunţat. A venit troleibuzul, era seară, lume rară. M-am aşezat pe scaun în spatele ei. Am încercat iarăşi să intru în vorbă cu ea, să-i cer un bilet de călătorie, s-o întreb cît e ceasul, s-o invit la o cafea, la o discotecă, la un whisky. Zadarnic. În Balta Albă a coborât. Eu, după ea. A traversat o stradă, a intrat printre nişte blocuri, a iuţit paşii, a intrat într-un bloc fără balcoane şi...

Da, am înţeles, era vorba de un cămin de nefamilişti. Luasem plasă, rămăsesem cu buza umflată. Rateu perfect. Mi-am muncit creierii, mi-am pus mintea la contribuţie şi am găsit soluţia.

M-am apropiat de bloc, am intrat, m-a oprit, bineînţeles, portarul, un ins bătrân, dar incoruptibil. Nu mi-a dat voie mai departe de ghereta lui din hol.

125

„E sectoristul sus”, mi-a zis. M-a minţit, desigur, dar a acceptat, totuşi, contra unei bancnote să-mi spună cum o cheamă pe tânăra şi drăceasca făptură. Aşa am aflat că se numeşte Elvira Bunescu.

Am plecat înfrânt, dar nu învins. Sau invers. Adică, am pierdut lupta din seara aceea, dar eram hotărât să continui războiul. Şi l-am continuat.

Ţin minte ca acuma. Era tot toamnă. Prin octombrie, anul trecut.

Chiar a doua zi, după amiază, exact când Elvira urma să sosească la cămin de la slujbă, lucra la Postăvăria Română, m-am înfăţişat la cămin. Portarul se schimbase. Îi luase locul o femeie. Am lăsat-o să intre şi după un sfert de oră am venit şi eu. „Bună ziua.” „Bună ziua”. „Sunt plutonierul Trăilescu de la Poliţia Capitalei”. „Da. Poftiţi.” „Aveţi în cămin o fată, Elvira Bunescu, angajată la Postăvărie?” „Da. Avem. S-a întâmplat ceva?” „S-a cam întâmplat. A venit?” am făcut eu pe misteriosul. „Da. Adineauri. Urcaţi. Stă la 212.” Am urcat. La etajul doi. M-am oprit la camera 212. Am bătut discret. Nu mi-a răspuns nimeni. Se-auzea duşul. Am apăsat clanţa. Uşa era descuiată. Am intrat. Am răsucit yala şi am aşteptat să iasă mimoza din baie. Îţi poţi închipui ce a urmat?

– Nu, mărturisesc că nu, răspunsei năucit de emoţie şi tulburat de povestea lui Alunel Sălcudeanu.

– Bătrâne, tipa a ieşit din baie goală puşcă. Sirenă, nu alta. Manechin, miss univers, Afrodita în

126

persoană cu dispensă de înălţime. Când am văzut-o am amuţit, când m-a văzut a dat să chiuie, dar i-am făcut semn să tacă. S-a repezit înapoi, în baie, de unde a strigat: „Cine eşti şi ce vrei ?” „Sunt de la poliţie”, am spus.

Peste câteva minute a ieşit, îmbrăcată într-un capot, tremurând ca varga.

„Nu trebuie să te temi, domnişoară Elvira”, am liniştit-o. „E vorba de o verificare, de o simplă verificare a unei sesizări. Ai, sper, documentul de identitate?” Fata s-a executat reflex, s-a dus la geantă şi mi-a întins actul. „Lucrezi la Postăvăria Română, da? ” am arătat că ştiu cel mai important fapt din biografia sa, chit că era singurul. „Stai singură în camera asta?” „Da”, mi-a răspuns. „Eşti olteancă...” am constatat. „Eşti demult în Bucureşti?” „De doi ani”, mi-a răspuns. „Parcă te cunosc, mi se pare că te-am mai văzut, dar nu ştiu de unde.” „Vă bateţi joc de mine? Păi nu m-aţi urmărit aseară? Spuneţi-mi cu ce-am greşit, ce am făcut de sunt urmărită de poliţie? ” „Deci, ştii că eşti urmărită de poliţie?” am supralicitat. „Am văzut, cel puţin aşa înţeleg acum. Aseară v-am considerat un golan, un derbedeu care vroia să mă acosteze. Mă iertaţi că vă spun, dar aşa v-aţi comportat...” „Bine, Elvira, să lăsăm trecutul. Să vedem ce e de făcut în viitor”, i-am zis privind când în ochi, când în buletin. „Ai o reclamaţie, o colegă, o binevoitoare care s-a adresat poliţiei”, am pus eu paie

127

pe un foc pe care îl aţâţasem bine. „Ce reclamaţie?” „Eu nu ştiu bine. Va trebui să mergem la secţie. Oricum, am înţeles că e vorba de nişte sculuri, de nişte ţesături, de complicitatea ta...” „Nu e adevărat, m-a întrerupt tânăra olteancă. Eu nu sunt vinovată cu nimic. Am spus-o şi directorului, am martori, am dovezi. Nici nu eram în tură când i-a sustras portarul…”

Era clar. Puteam merge mai departe. Şi am mers. Zic: „Da, dar până se limpezesc lucrurile, mai ales azi, când totul e cum e, când acţionează corupţia, mărturia mincinoasă, când anonimele sau sesizările semnate curg, când presa îşi vâră nasul… Eu zic că trebuie să limpezim totul din start. Uite, îmi eşti simpatică, te cred înţelegătoare şi cooperantă. Nu-ţi ascund că simt un dram de simpatie şi milă, o admiraţie şi o compasiune faţă de dumneata, mai ales că te-am văzut ca-n Play-boy, fiindcă şi pentru asta ar cam trebui să plăteşti o amendă, c-am prelucrat şi cu personalul de serviciu al căminului, dar văd că nu vă transmite să nu mai lăsaţi uşile descuiate că nu ştii cine vine şi vorba vorbei, te trezeşti jefuit şi mort …”

Elvira tremura, nici nu mai simţi că halatul de baie se dăduse de-o parte dezgolindu-i picioarele. Mi-am păstrat calmul şi am rămas indiferent, uitându-mă chipurile în actul de identitate să caut o soluţie salvatoare. „Zi-i că n-am dreptate!” reluai. „Nu zic, fiindcă aveţi. Şi eu ce trebuie să fac?” a zis cu cea

128

mai gingaşă voce comportându-se ca un ostaş dintr-un pluton de execuţie, care, ducând arma la ochi constată că cel condamnat este tatăl său. Atât mi-a trebuit. Am supralicitat: „De la o fată frumoasă ca dumneata eu mă mulţumesc şi cu un sărut, fiindcă înţeleg că e vorba de răutatea unor colege, de invidie, de gelozie chiar…” Brusc i-au înflorit trandafirii în obraji, a lăsat capul în jos şi a acceptat. Am strâns-o la piept, capotul era singurul veşmânt, n-apucase să-şi ia nici bikinii, am prăvălit-o peste patul acela îngust şi totul s-a sfârşit precipitat, rapid, uluitor. Îţi vine să crezi că era fată mare?

– Cum ar veni, viol în toată regula, am zis. – Viol, neviol, fapt e că am rămas prieteni. I-am

promis că o să am grijă de ea şi am avut. De fapt, nu trebuia să fac nimic, fiindcă fata nu era vinovată cu ceva. Ne-am mai întâlnit de câteva ori. Am avut grijă să-i dau întâlnire chiar lângă secţia de poliţie. Întram în acea clădire sub un anumit motiv şi priveam pe geam. Când o vedeam venind, ieşeam şi eu, dădeam mâna cu subofiţerul de la poartă, ea observa acest fapt, îi pupam mâna şi plecam la o pizza, la o îngheţată, la un film. O conduceam la cămin, aveam privilegiul de a intra în acel habitat sordid, ne iubeam în voie, se spurcase la plăceri, până într-o zi când mi-a spus că a rămas însărcinată şi că vrea să lase copilul. „Tu eşti nebună?!” i-am zis. A sărit ca arsă. Dacă tot s-a ivit acel prilej, mă şi plictisisem de ea, i-am spus verde în

129

faţă: „Fată dragă, te rog să asculţi bine ce-ţi zic. Din acest moment nu mai existăm unul pentru altul. Eu nu sunt poliţist, ci, dimpotrivă, criminal. N-aş vrea ca tu să fii a opta victimă a mea. Dacă vorbeşti cu cineva, dacă ţi-a ieşit vreun porumbel din gură, devii şi tu, cum oi fi citit prin ziare, o pungă de carne aruncată într-un parc sau în lacul IOR. Încearcă să uiţi şi va fi bine. Viaţa ta viitoare depinde numai de tine. Eu sunt noul Râmaru de care se tot scrie prin jurnale. Bucură-te, că m-ai cunoscut, că ai făcut amor şi că te-am lăsat în viaţă. Toate celelalte şapte alese ale mele sunt pe lumea cealaltă. Depinde de tine dacă le vei urma sau nu!

– Eşti nebun. Fabulezi, inventezi, creezi, l-am întrerupt pe Alunel Sălcudeanu, îngrozit de cele ce auzeam.

– Deloc. Aşa s-a întâmplat. Şi asta pe scurt, căci povestea e mult mai complexă, mai lungă, mai dramatică.

– Şi ce-a urmat? întrebai îngrozit. – Fata mi-a urmat sfatul. Nu ne-am mai întâlnit

de-atunci mai bine de un an. Până într-o zi când, pe bulevardul Magheru ne-am pomenit faţă în faţă. Ea ţinea de mână un student de la Academia de Poliţie, eu strângeam de după gât o nouă achiziţie. Ne-am privit, ne-am zâmbit complice şi am mers mai departe. Asta-i tot, asta-i povestea Elvirei, căreia îi plăcea să fie alintată cu diminutivul Viluca, iar căreia eu îi ziceam

130

Vil, cum îi ziceţi voi, scriitorii, acelui englez deştept care a scris Romeo şi Julieta şi alte story-uri de-astea în care el şi ea există, se iubesc şi suferă.

– Asta e tot!? mă arătai mirat. – Ţi-am spus: aproape tot. Ţi-am povestit ceea

ce am crezut că este, cum spuneţi voi, ziariştii, de interes public.

– Nu ţi-a copt o răzbunare? Nu cumva de aceea şi-a făcut prieten un legist?

– Nu are cum şi de ce! Ce a fost ne-a plăcut la amândoi, iar despre partea infracţională nu ştie nimeni.

– Nimeni afară de mine care… – … mi-eşti prieten şi n-ai să dezgropi nişte

morţi dacă ei nu vor şi nu sunt morţi. – Cu o singură condiţie. – Care? – Să-mi furnizezi un alt episod… – Păi ce te-ndoiai de asta?

131

GGAABBRRIIEELLAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL TTRREEII

Textul despre dragoste şi decadenţă, gloanţe şi sânge, viaţă şi moarte, mister şi suspans scris cu ajutorul amicului meu, continuă. Aventura şi decadenţa lui Alunel Sălcudeanu în mrejele Evelor de consum este în toi. După ce au intrat în scenă pe rând Aurelia şi Elvira, le urmează Gabriela. E un fel de a demonstra valabilitatea proverbului din care rezultă că nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. E drept, prezentul episod din „galeria drăcoaicelor” putea fi ultimul dacă eroul nu avea… norocul să fie refuzat de parteneră, fiica unui poliţist cu muşchi şi fără prejudecăţi.

Bucuros de documentarea oferită de amicul meu şi impresionat de felul său de a fi, de palmaresul victimelor feminine, ale căror nume şi adrese sunt scrise în agenda lui cu coperte vişinii, m-am despărţit de Alunel Sălcudeanu în fapt de seară. Duminica Arhanghelilor Mihail şi Gavril dădea semne de epuizare, se gătea de plecare. Întunericul, în brumar, vine pe nesimţite. Practic nu poţi vorbi despre o

132

după-amiază. Am ieşit în strada Schitu Măgureanu împreună. „Poate pică ceva, vreo prospătură”, zisese amicul meu, marele amorez, cel ce mă impresionase deja prin cele două episoade erotice, primul prezentat aievea, iar al doilea un adevărat policier, povestit. Nici nu-mi venea să cred că voi mai putea consemna întâmplări mai curioase, mai misterioase, mai epice decât episoadele. Aurelia Visulescu zisă Rica-găurica şi Elvira Bunescu zisă Vil –Viluca.

Şi, totuşi. În Piaţa Kogălniceanu, întunericul este alungat

de becurile cu vapori de sodiu, aşa încât bătrânul unionist tronează pe soclul postat, chiar în mijlocul bulevardului ce-i poartă, şi el, numele. Mihail Kogălniceanu l-a înlocuit pe Gheorghiu-Dej, care înlocuise pe… 6 Martie. Străzi efemere, oameni efemeri, dinamism, dialectică, democraţie. Constatăm împreună că astăzi e şi ziua onomastică a marelui politician ca şi a marelui Eminescu. Facem, eu – un repertoriu al onomasticii literare – un apel al personalităţilor; el – un apel al Gabrielelor şi Mihaelelor. Eu îi invoc pe Sadoveanu, Sebastian, Sorbul, pe rege şi pe cântăreaţa Mihaela Runceanu, o victimă a unui asasin ciudat. Apoi pe Gabriel Bathory şi Gabi Luncă. El caută în agenda cu coperte vişinii „femele vorbitoare”, cum denumeşte, uneori, masculul feroce care este Alunel Sălcudeanu, amicul meu, reprezentantele sexului frumos, slab şi... feminin.

133

N-are timp să-şi continue îndeletnicirea: soseşte „şase-şasele”, troleibuzul care trebuie să mă ducă pe mine în Colentina cea brunetă şi rău famată în cartierul de la marginea nord-estică a Bucureştilor. Ciudat că mijlocul de transport nu e aglomerat. Prietenul meu, liber profesionistul, liber cugetătorul şi liber iubitorul Alunel Sălcudeanu urcă şi el. Ne aşezăm pe scaune. El constată că nu poate da de băut de ziua sa, neavând nume sfânt.

– Nici nu putea să mă cheme Gheorghe, Nicolae sau Ion. N-am faţă de slugă sau de prost, deşi sunt, ca şi tine, de la ţară, zice Alunel atrăgând atenţia puţinilor călători, între care se afla şi un tânăr cu un superb buchet de crizanteme în mână.

– Îl vezi pe-ăla? îmi şopteşte interogativ la ureche, Alunel.

– Da, ce e cu asta? îl dezamăgesc. – Tipul merge la o Mihaelă sau la o Gabrielă pe

care o... mă-nţelegi... un sfânt, mai întâi mucenic şi arhidiacon Ştefan ca tine sau un păcătos fără nume înscris în calendarul ortodox, ca mine. Facem pariu că e aşa?

– Nu, escrocule, fiindcă eu nu-s prost... îi răspund prietenului, exact când troleibuzul trece prin faţa Cercului Militar Naţional care-mi aminteşte de faptul că Elvira Bunescu, personajul feminin cu care a început această galerie a sentimentelor fără frontiere, este soţie de cadru militar.

134

– Deci ştii că prinsoarea se face între un prost şi un escroc? Bine... Am luat cunoştinţă, stimate om al muncii, condeier ratat, scriitor fără hârtie, artist fără operă artistică, posesor de bibliotecă în care stau rânduite capodopere nescrise.

– Te rog să nu fii ceea ce eşti. Fă o derogare, acceptă un compromis, măcar în zi de sărbătoare, măcar acum, când stă să plouă ori să ningă, când ne vin în gând toate răutăţile şi blestemele, când constatăm cel mai concret că suntem nişte nimicuri la cheremul marelui nimic, marelui ceva, Marelui Anonim.

– Ia mai lasă-mă cu filosoficalele tale, cu tâmpeniile comuniste, cu sechelele bolşevice, cu democraţia şi dialectica ta. Mai bine ai băga la cap că la prima va trebui să coborâm. Hai, scoală-te de pe scaun.

– Tot la acea „prima” cobora şi tânărul cu buchet de crizanteme. Era staţia lângă care se află un anticariat ce mi-a completat colecţia de capricii – cărţile, revistele, almanahurile, tipăriturile.

În staţie, lângă o tonetă cu firmă pompoasă – Aladin – se afla o făptură subţirică, o femeie tânără şi strident machiată, îmbrăcată à la Stanbul, vaporos şi extravagant, care s-a bucurat convenţional văzându-l pe băiatul galant şi curtenitor ce i-a oferit buchetul, în văzul nostru cruciş – al meu şi al bărbosului Alunel – ofertă care nu i-a produs acel „ah”, nici acel gest al satisfacţiei feminine proprii, specifice, originale.

135

Eu am pariat că fata se numeşte Mihaela. Amicul Alunel a fost sigur că n-are nume sfânt. Adevărul s-a aflat, pe jumătate, de partea mea. E vorba de o membră a soborului de arhangheli de o Gabriela, de tânăra Gabi Luneteanu, studentă în anul doi la facultatea de management a Universităţii „Atheneum”. Iubitul pretendent la graţiile Gabrielei este încă elev, un tocilar, un îndrăgostit de tip clasic, un amorez de modă veche, cu ochelari şi tulei în barbă. Nici ea, fata cu obraz de piersică şi păr ca şuvoiul de miere de salcâmi turnat în ceaiul hepatic, matinal, de către suspectul bolnav incurabil, de ciroticul potenţial, nu se simte în apele ei. Surâde de complezenţă, acceptă compania dar, parcă, aşteaptă, ca şi ţara muncită de dogme, o schimbare, o noutate, o surpriză, gen primirea în NATO.

Surpriză care, nici în acest caz, nu întârzie să se producă, noutate pe care o aduce prietenul meu cu trup irezistibil, cu chip magnetic, cu cârlig la femei, îndrăgostitul de profesie, Alunel Sălcudeanu.

El ştie cum i-a făcut semn, el ştie ce i-a şoptit, el ştie cum a hipnotizat-o pe Gabriela căci peste cinci minute tânărul galant era părăsit, lăsat lângă localul cu nume de lămpaş din „O mie şi una de nopţi”. Exact cum în vestitul basm oriental lampa îi îndeplinea orice dorinţă lui Aladin, aşa i s-a împlinit dorinţa de a o cunoaşte pe Gabriela Luneteanu lui Alunel, prietenul meu.

136

– Sărut mâna, Gabi, zice direct masculul feroce, după ce stătuse de vorbă vreo două minute cu îndrăgostitul părăsit.

– Bună seara. Am avut plăcerea să ne cunoaştem? răspunse fata.

– Acum doi ani, când am dat examen de admitere împreună la „Atheneum”. Tu ai intrat, eu am picat. Dacă faci un efort, îţi aminteşti.

Gabriela îl măsură, făcu efortul cerut, dar... Alunel reluă:

– E drept, atunci nu purtam barbă... – Aa, aşa da. E posibil. Şi acum cu ce ocazie

pe-aici? – Nu ştiu cum să-ţi spun să nu pară vulgaritate.

Oricum, eu sunt un tip direct. Nici n-am timp şi nici talent pentru vorbe meşteşugite. Azi e ziua... Ei, hai că-i bună. E şi ziua ta? La mulţi ani! Vai ce întâmplare! Voiam să-ţi spun că e ziua amicului meu aici de faţă, Mihai Coroianu şi că...

(Fusei nevoit să-i întind mâna, să i-o sărut rostind Mihai şi auzind Gabriela, acceptai rebotezarea şi fusei curios să văd ce urmează).

– ... că tocmai constatasem, împreună cu Mişu, că eu merg la el, dă un bairam, unde mai vin două perechi, iar eu sunt singur, aşa încât stric geometria dansului. De acea zic, nu mă pricep la vorbe meşteşugite, te-aş invita, prietenul locuieşte în Schitu Măgureanu... luăm un taxi... Imediat ajungem... Dacă

137

ai accepta, dacă n-ai prejudecăţi, dacă nu-ţi planificaseşi altceva...

– Eu ştiu, se-ndoieşte studenta. Îmi planificasem, dar m-a enervat prietenul meu. Poate aţi văzut că ne-am ciondănit. A întârziat douăzeci de minute şi tot el făcea pe arţăgosul că abia a convins-o pe maică-sa să-i dea voie, că-mi face o favoare că ne vedem, că mă duce la o recepţie. Maică-sa, e profesoara mea de drept, iar taică-su este funcţionar diplomatic şi, vezi-Doamne, dar i-am întors spatele, poate ai observat.

– Nu, n-am văzut. Să înţeleg că accepţi? Gata, bătrâne, sunt şi eu în rândul lumii.

Mie îmi adresase ultima frază. – Eu propun să mergem, reluă Alunel. Tu, dacă

mai ai treabă, poţi veni mai târziu. Ştii unde... locuieşti, nu? Lasă, că mă descurc eu cu musafirii.

Vorbise cu mine şi făcuse semn taxiului. Nici nu ştiam cum să procedez. Îl priveam năucit. L-am lăsat să urce în habitaclu. Am rămas în stradă, privind o posibilă poartă nouă în calitate de posibil viţel. O clipă, căci imediat m-am recules, dând cu ochii de partenerul Gabrielei, tânărul cu orgoliul rănit, care savura o ţigară pe trotuarul de vizavi, în faţa localului „Aladin”. M-am apropiat de el şi i-am sugerat un plan năstruşnic, o răzbunare neghioabă, o farsă dintre cele de joasă speţă, dar Alunel, chiar şi Gabriela, o meritau. Ochelaristul a acceptat-o.

138

Nu s-a dus singur în strada Schitu Măgureanu cum îi sugerasem eu pentru a o prinde în flagrant delict pe prietena sa cea trufaşă şi capricioasă, ci a mers mai întâi la domiciliul acesteia, l-a luat pe tatăl ei, un zdrahon, ofiţer de poliţie, maiorul Nicolae Luneteanu, cu care a sosit la adresa lui Alunel Sălcudeanu şi a cerut, în numele legii, să li se deschidă.

– Sunt maiorul Luneteanu, se prezintă ofiţerul. – Sunt sergentul în rezervă, Sălcudeanu,

răspunde locatarul. – Fiica mea, Gabriela, se află la dumneata în

casă, spune omul legii. – Vă înşelaţi. În garsoniera mea, în care vă invit,

deşi este trecut de ora 20 şi nu aveţi mandat de percheziţie, nu se află decât subsemnatul.

Poliţistul îl privi pe fostul viitor ginere, acesta îl privi pe Alunel, şi zise:

– Dar v-am văzut plecând cu taxiul împreună după ce m-ai întrebat cum o cheamă şi unde lucrează. Mi-a spus şi prietenul tău...

– Te înşeli, amice. Mă confunzi. Care prieten? Când am avut noi amândoi onoarea? Vă rog să mă iertaţi. V-aş pofti la un pahar de whisky, dar nu am. Mai aveţi ceva de... ordonat, domnule maior?

Poliţistul îşi ceru scuze, se retrase însoţit de tânărul student, colegul şi ex-prietenul Gabrielei Luneteanu. Ajunseră amândoi acasă la maior, Gabi şedea la televizor, îmbufnată şi plânsă. Taică-său fu tranşant.

139

– Unde ai fost? – Să mă întâlnesc cu dumnealui. – Dar în Schitu Măgureanu ce-ai căutat? – N-am fost în nici un Schitu Măgureanu... Bomba s-a dezamorsat total. Ofiţerul trecu

dincolo, lăsându-l pe tânărul învăţăcel să se descurce cum o şti cu fiică-sa, frumoasa şi capricioasa Gabi.

Adevărul era cu totul altul. Mi l-a spus la telefon Alunel, dojenindu-mă pentru ideea de a-i trimite la uşă pe ucenicul nătăntol, care nu s-a dus singur, ci însoţit chiar de tatăl fetei.

– Noroc că tipa n-a vrut să rămână sub nici o formă la mine, n-a acceptat compromisul, a refuzat totalmente să intre în garsoniera mea. M-a ameninţat cu taică-său care e poliţist, am renunţat la idee, am lăsat-o să zboare, am iertat-o şi bine am făcut.

Într-adevăr, în acest caz, a procedat foarte bine amicul meu. Sfinţii Arhangheli l-au ajutat să nu cadă în păcat. Dar mai sunt zile. Şi de Gabriele şi Mariane e agenda plină.

140

BBEEAATTRRIICCEE oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL PPAATTRRUU

Continuăm seria de aventuri erotice, suita de acţiuni pline de suspans şi mister, ce-l au drept erou şi furnizor pe Alunel Sălcudeanu, „fantele de sacrificiu”, care mă vizitează la redacţie şi-mi suflă de sub nas o posibilă secretară. Tentativa de viol a avut un final cel puţin ciudat. Fapt e că Beatrice, personajul feminin al acestui episod e o… drăcoaică sută la sută.

Am cunoscut-o după ce am invitat-o la redacţie. A venit cu taică-său. Scria poezii. Era o copilă, un nimic de fată, cu părul lung, cu obrajii îmbujoraţi, cu ochii mari, verzi şi veşnic zâmbitoare. N-avea astâmpăr, tot timpul îşi aranja şuviţele de păr, îşi freca degetele, palmele reci şi umede.

Mai apoi a venit singură. Îi plăcea să cânte, avea un amic student la Academia de Muzică, am ajutat-o să intre la Casa de Cultură, să fie acceptată în formaţia de estradă.

Într-o zi a venit îmbrăcată cum i-am spus eu: cu un nimic de fustiţă şi o bluză albă, transparentă. Purta sutien, dar n-avea ce să ascundă. În aceeaşi zi s-a

141

nimerit să mă viziteze şi Alunel Sălcudeanu, prietenul meu, fantele de sacrificiu, îndrăgostitul din oficiu, bărbatul mortal, masculul feroce, bărbosul irezistibil. I-am prezentat-o pe Beti, pe eleva Beatrice Caramilea care i-a zâmbit şi l-a determinat să-şi vălurească privirile după ce i-a mângâiat picioarele de balerină.

– Ce vânt te aduce pe la mine, Alule? îl întreb pe amic, oarecum stingherit că-mi face vizita când eram pe cale de a-mi încerca laso-ul împotriva regulamentului redacţional şi a Codului Penal. Eram convins că respectiva minoră poate fi coruptă uşor. Mai ales că, spunându-i într-o doară că am un post liber de secretară, s-a oferit să-ndeplinească această funcţie contra unei sume modice.

– Bine, bine, i-am zis, dar trebuie să ştii să baţi la tastatură, să lucrezi la aparatura asta de legătură şi, în final, ai văzut în filme, secretarele mai fac şi amor cu şefii lor…

Tocmai când să-mi dea răspuns la asemenea condiţii, a intrat pe uşă Alunel. Eram şi destul de ocupat, trebuia să citesc un ozalid, să dau bunul de gravat la revistă, al cărei şef nenumit dar de fapt, sunt.

– Păi venisem la tine să te iau la o berică, să-ţi spun că am făcut rost de două bilete la masa presei pentru concertul dat la Bucureşti de Michael Jackson şi să te-ntreb dacă nu te interesează, dar văd că ai treabă.

– Nu, nu mă interesează. Nu-mi place solistul în cauză. Dă-l altcuiva. Uite, dă-l fetei acesteia frumoase

142

şi de vreme acasă… zisei, uitându-mă la Beatrice şi văzând-o mai frumoasă decât este.

– Dacă zici tu, cel mai bun amic al meu, îl dau, dar domnişoara va trebui să meargă cu mine, să stea lângă mine şi să se dea logodnica mea… spuse experimentatul amorez.

– Şi nu văd de ce n-ar putea-o face, zisei eu, la care Beti subscrise.

– Păi, atunci, să te lăsăm, că ai treabă. Noi mergem la prietenul meu, agentul teatral, îl ştii, acela de s-a repatriat, prieten cu managerul artistului, care locuieşte în Schitu Măgureanu. Traversăm Cişmigiul şi trecem pe la el. Iau biletele şi o conduc pe domnişoara acasă, dacă n-are ceva pentru contra, dacă nu are vreun tată poliţist, vreun prieten karatist, vreun prieten al prietenului ziarist şi farseur, vreo mamă sereistă sau vreun frate jandarm.

Am înţeles aluziile lui Alunel. N-avea loc să-ntoarcă. Voia să-mi plătească pentru farsa din ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavril, pentru că i-am trimis pe cap pe prietenul noii lui cuceriri, care prieten, a venit însoţit de un ofiţer de poliţie, tatăl fetei. M-a salvat Beti:

– Nu, n-am fraţi sau surori, nici prieteni. Părinţii sunt plecaţi la bunici, aşa că nu vă faceţi griji…

O poliţă de asigurare semnată în alb mai dătătoare de speranţe cu aceste cuvinte nici că se putea. Alunel luă foc pur şi simplu.

143

– Atunci, să mergem, domnişoară. Duşi au fost. Eu am rămas cu regretul şi textele

de presă, mirosind a acid acetic. Parşivul de Alunel a condus-o pe Beatrice în strada Schitu Măgureanu, la prietenul său, chipurile, adică acasă la el, în garsoniera confort execrabil de la etajul trei. Acesta era el, Alunel, bărbatul cu nume de joc popular, tânărul cu zeci de meserii începute, prietenul meu, consăteanul meu urbanizat, deţinătorul agendei cu coperte vişinii, în care se aflau zeci de nume şi adrese ale victimelor de sex opus pe care le-a iubit pătimaş şi concret.

De data asta, pe filele acelui repertoriu al fiicelor lui Eros urma să fie trecută şi Beatrice Caramilea. Mă încearcă un soi de gelozie, o invidie, chit că sunt mai bătrân decât Alunel şi, deci, la 40 de ani, trecuţi, n-am voie să mă mai gândesc la aventuri amoroase decât pentru a fi documentat ca scriitor. Plus că, nu-i aşa, eu am familie, nevastă şi copil, nu sunt burlac de profesie, celibatar convins, văduv de cinci ori, salvat de viaţa casnică, inclusiv de la una bigamă, cum este cazul lui Alunel Sălcudeanu.

Am terminat de citit şi adnotat colile acelea maronii cu miros de oţet, am răspuns zecilor de telefoane şi am suportat zecile de vizite ale colegilor de redacţie şi ale colaboratorilor. Am terminat e un fel de a spune. Viaţa într-o redacţie al cărui produs al muncii este cerut pe piaţă, care rezistă concurenţei, inflaţiei de presă, spectrului falimentului, este

144

trepidantă, o adevărată nebunie, o continuă încordare, o sarabandă a nervilor, un neîncetat vacarm.

Alt ţârâit telefonic. Ridic microreceptorul cu gândul la absentul post de secretară, nervos pe modestia şi tărăgănarea de care dau dovadă.

– Alo, Ştefan, aud o voce precipitată de la celălalt capăt al firului. Este Alunel.

– Da, eu. Ce s-a-ntâmplat? – Vino urgent. Vino singur. Urgent. Cred că am

dat de dracu. – Unde eşti? – În Schitu. La mine. Vino, te rog! – Ce-ai păţit, omule? încerc să-l temperez. – Nimic. Eu n-am păţit nimic, dar ea,

colaboratoarea ta, eleva, poeta, prietena, solista, Beti… – Ce e cu ea? – S-a aruncat pe fereastră… – Cum?! – Da, întâi a acceptat jocul, credeam că totul e o

nimica toată, dar… Mi-a cerut biletele pentru concert, bineînţeles că nu le aveam, m-a întrebat despre prieten, a înţeles că am tras-o pe sfoară şi a început să strige ca o isterică. Am încercat s-o împac, s-o calmez, s-o îmbunez, dar nimic. M-a pălmuit, m-a zgâriat şi s-a repezit la fereastră. A deschis-o şi s-a aruncat în gol…

– Şi?! – Şi, nimic, a căzut printre ierburi şi tufănele, s-a

ridicat de jos şi a luat-o la fugă prin Cişmigiu. Vino, te rog, să vedem ce e de făcut.

145

– Bine, aşteaptă. Eram lac de năduşeală. Întâmplarea mă marcase

total. Ca-n romane, ca-n filmele de groază. Alunel se pare că a păţit-o de data asta. Depinde ce a păţit Beatrice. Dar dacă a luat-o la fugă prin parc, n-are cine ştie ce. Mă pregătesc să plec. Redacţia e relativ aproape de locuinţa lui, de garsoniera în care stă chiriaşul Alunel Sălcudeanu.

Când să ies din birou, dau nas în nas cu… Cu cine credeţi? Chiar cu victima, cu zburătoarea, cu Beti cea rea de muscă, cu eleva plină de talente incipiente şi tupeu profund.

– Ce e cu tine? fac pe miratul. – Nimic, ce să fie… Am venit să vă mulţumesc

pentru biletele la concertul lui Michael Jackson… răspunde puştoaica obraznic. După care, tot ea: Bine. Să uităm momentul. E de domeniul trecutului. Haideţi, dacă aveţi puţin timp, să vorbim despre viitor.

– Bine, te ascult. – Mă ajutaţi să fac cursul de stenodactilografie? – Da. – Să mă înscriu în formaţia de estradă a Casei de

Cultură? – Desigur. – Să mă angajez secretara dumneavoastră? – Da… adică… – Ştiu. Condiţiile. Mă mai gândesc. De bună

voie este altceva. Plus că nu pot să sufăr bărbaţii cărora le miroase gura a tutun. Alunel este unul dintre ei.

146

Zicând aceste vorbe, Beatrice se apropie de mine, mă cuprinse de după gât şi-mi pecetlui buzele cu fierbinţeala unui sărut pe care mi-l amintesc foarte vag; s-a mai repetat cu 10-15 ani în urmă, când eram licean. M-am simţit oarecum penibil, ca un tată incestuos şi m-a salvat din această stare tot ţârâitul telefonului.

– Alo, Ştefan. Hai, măi, omule, vii? Era Alunel Sălcudeanu, tot precipitat şi muncit

de griji. Ştiţi ce i-am răspuns? – Greşeală, domnule. N-am mai răspuns deloc, deşi telefonul a ţârâit

în draci. Am stat la taclale cu ciudata făptură de 17 ani, i-am oblojit piciorul, încuind uşa biroului pe dinăuntru.

La un moment dat aud un ropot de bătăi în uşă. Deschid. Era un coleg:

– Repede, la ministru. De ce dracu nu răspunzi la telefon?

147

RRAAMMOONNAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL CCIINNCCII

Acest episod din galeria drăcoaicelor este incredibil. Veţi vedea cum reacţionează victima unui viol în grup şi de ce este în stare amorezatul de profesie, studentul etern Alunel Sălcudeanu, amicul meu şi darnicul inspirator al acestor rânduri.

Au trecut câteva săptămâni de când n-am mai luat legătura cu prietenul meu. S-a supărat că nu i-am sărit în ajutor când a fost la ananghie. De unde să ştie el că fata care i-a refuzat oferta, sărind pe geam de la etajul trei al garsonierei în care stă cu chirie pe strada Schitu Măgureanu, a venit direct la mine în redacţie, dându-mi un avans amoros care era să mă coste destituirea din funcţie? De ce destituire? Pentru că în timp ce mă aflam în tandreţuri cu minora, m-a căutat ministrul să particip la o conferinţă de presă la care era prezent şi omologul său din Grecia.

E început de decembrie. Toată lumea e grăbită. Ziua Naţională, Sfântul Nicolae, Crăciunul, Omagierea Revoluţiei din 1989, bilanţul, sfârşitul de an, frigul, lumina, mâncarea, căldura, zăpada, grijile, preţurile,

148

şomajul, concurenţa, privatizarea, obligaţiile, părinţii, copiii, bunicii, datoriile, necazurile, speranţele. E şi Sfântul Arhidiacon Ştefan mâine-poimâine, ziua mea, dar fiind a treia zi de Crăciun este o sărbătoare estompată, o derivaţie din festinul Naşterii Domnului. Naşterea lui Christos şi moartea lui Ceauşescu, îndrăzneşte să scrie un jurnalist. Unul naşte, altul moare, subtitrează o gazetă de stânga.

Aşa suntem noi, ăştia din presă: incomozi, sâcâitori, obraznici. Vrem adevăr, senzaţie, dreptate. Democraţie şi lege. Nu ne impresionează rangurile, titlurile, funcţiile. Toţi sunt oameni, de la ministru la portar. Şi omul e supus greşelii. Şi ziaristul există să îndrepte greşelile, strâmbătăţile, nelegiuirile. Să demaşte, să acuze, să facă publice, să ceară lichidarea tarelor sociale. Jos: corupţia, violenţa, delincvenţa. Jos: ucigaşii, pungaşii, tâlharii, hoţii, contrabandiştii, violatorii, delapidatorii, corupţii, corupătorii, braconierii, înşelătorii, traficanţii, falsificatorii. Jos: mincinoşii, păcătoşii, inculţii, puturoşii, proştii! Cu alte cuvinte, ca-ntr-o glumă de Crăciun, jos poporul român!

E la modă, e vehiculată această sintagmă, acest adverb, acest imperativ: Jos cei de sus!

Ei şi? Fiecare cu preocupările lui. Eu sunt constrâns de momentul bilanţier al lui decembrie, al Zilei Sfântului Ştefan, bunăoară când am zis că voi isprăvi această culegere de portrete, onomastica

149

femeilor aflate sub protecţia sau sub semnul păcatului zeului iubirii.

Nu mă pot ţine de cuvânt decât cu ajutorul prietenului Alunel Sălcudeanu şi a agendei lui cu nume, prenume şi renume feminine. E drept, nu acea cărţulie cu coperte vişinii e baza colecţiei mele de portrete, cum se va întâmpla şi-n acest episod, dar fără Alunel, sunt mort, nu pot să mă desfăşor din punct de vedere etic, epic şi estetic.

Conferinţa de presă s-a isprăvit, ministrul a fost mulţumit de prestaţia mea, grecul se pare că şi el a avut oarece satisfacţii, aşa încât ziua s-a încheiat cu bine, în sânul familiei, după-amiaza scurgându-se între micul ecran conectat la satelitul de televiziune Astra şi balconul în care se află în devălmăşie borcane cu murături şi lucruri inutile dar trebuincioase. N-a ajuns încă la mine televiziunea prin cablu şi asta mă indispune…

A doua zi, la redacţie, am călcat cu dreptul. Adică rău pentru mine, care sunt şi militar şi care trebuie să pornesc mersul cu piciorul stâng. La lift mă aştepta, multă, mirosind a transpiraţie, zâmbind cu o gură cât un fermoar de prohab, cu o voce guturală, bărbătească, cu părul ca de ţigancă, negru, lung, soios, Ramona Duminicioiu.

– V-am adus o enigmă, zice, după ce ne dăm bineţe.

În lift continuă:

150

– E cu o fată studentă, care este rănită de nişte tipi, violată şi lăsată în neştire într-un apartament…

– E inspirată din realitate? întreb. – Da, mi s-a întâmplat chiar mie, spune cu

naivitate studenta-autoare. Liftul opreşte la etajul patru, coborâm. Iau hârtia

cu acea enigmă. Era o tradiţie să public în revistă enigme judiciare, mici povestiri cu clinci, punând inteligenţa cititorilor la încercare. Sunt mulţi, mai ales tineri, care gustă acest gen de jurnalistică detectivistă. Ramona Duminicioiu e o autoare de astfel de enigme. Fie copiate şi adaptate, fie puerile. Le folosesc şi, în lipsă de altceva, le public. Fetei i s-a suit la cap că e ziaristă, eu accept compromisul, iar azi am această surpriză.

– Cum adică, ai fost răpită de nişte indivizi care te-au violat? zic.

– Da. Ce, nu ştiaţi? Au scris şi ziarele. – Şi cum s-a întâmplat? Cum ai scăpat cu viaţă? – Am avut noroc. Erau trei. M-au racolat în Piaţa

Romană. Abia ieşisem de la cursuri. M-au vârât într-un autoturism şi m-au dus undeva lângă Cişmigiu. M-au ameninţat cu cuţitele şi eu m-am speriat. Am urcat cu ei în acel bloc, şi n-am opus nici o rezistenţă. Toţi trei m-au violat, după care au încercat şi altceva, dar mi-e ruşine să spun. N-am vrut să le dau satisfacţie şi ei m-au lovit. Am căzut, m-am lovit la cap şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit, eram singură.

151

Am găsit un bilet pe masă. „Dacă sufli vreo vorbă cuiva, ai încheiat-o cu viaţă. Pleacă trăgând uşa să se-ncuie yala”. Atât scria pe peticul de hârtie. Aşa am făcut. Blocul e aproape de redacţie. Mi-am revenit, am coborât şi am mers la gazdă, mi-am văzut de treabă, am învăţat să intru în sesiune şi am scris o enigmă, inspirată din această realitate. O anchetă a unui judiciarist care-i descoperă pe cei trei violatori.

– Ştii cum îi cheamă? – Nu. – Pe nici unul? – Nu-i cunosc. – Avea vreunul barbă? – Da, de unde ştiţi? – Strada unde e blocul se numeşte Schitu

Măgureanu? – Da. – E vorba de o garsonieră situată la etajul trei? – Da! – Şi dacă eu îl găsesc pe unul dintre violatori, ce

zici? – Că sunteţi un bun poliţist. – Dar eu nu sunt poliţist. – Şi dacă-i găsesc şi pe ceilalţi doi? – Ce să zic? Şi aşa nu înţeleg cum de ştiţi, de

unde cunoaşteţi mai multe date decât mine. – Ramona, ai fost victima unui viol produs în

grup şi nu te-ai adresat organelor de poliţie?

152

– Nu. Nici nu mă adresez. Dacă am fost o fraieră, o credulă, o naivă şi am acceptat să urc într-o maşină în care se aflau trei bărbaţi.

– Bine, dar chiar aşa stând lucrurile, legea… – Nu am nimic cu nimeni. Aşa a vrut Domnul,

aşa s-a întâmplat. Va fi o Judecată de Apoi. Atunci, cei vinovaţi îşi vor primi pedeapsa. Poate că şi eu a trebuit să sufăr această ruşine pentru a ispăşi o pedeapsă a Domnului.

O ascult şi nu-mi vine să cred ce spune. Înţeleg că unul dintre autorii violului este amicul meu, Alunel Sălcudeanu şi continui:

– Dar dacă te afli faţă în faţă cu unul dintre violatori, cum vei proceda?

– În nici un fel. Nu sunt eu cea care hotărăşte. Marele Judecător este veşnic, se află deasupra celor lumeşti şi hotărăşte pentru noi toţi.

– Tu, Ramona, ce religie ai? – Sunt baptistă. Aşa se cheamă cultul nostru. În timp ce o întreb, formez un număr de telefon.

Am noroc, de la celălalt capăt al firului mi se răspunde. Este el, cel căutat, prietenul Alunel Sălcudeanu, amantul de lux, violatorul bărbos, marele magnat:

– La mine se află o domnişoară, pescuită de trei tipi în Piaţa Romană, dusă cu un Mercedes verde pe strada Schitu Măgureanu, urcată într-o garsonieră, la etajul trei… zic.

153

Fac o pauză, îi aud respiraţia greoaie, apoi reiau: Fata are un bileţel cu o poruncă înscrisă pe el.

De asemenea, îi descrie pe cei trei ce au violat-o. Te-ar interesa subiectul?

Alunel tace. Respiră greoi. Supralicitez: – Să-ţi citesc din Codul Penal, ce şi cât? Prietenul meu continuă să tacă. Ramona cea

grasă, cu glas dogit şi miros de sudoare răsfoieşte o revistă. Nici n-o interesează subiectul.

– Ai la dispoziţie un sfert de oră să vii până aici, dacă nu vrei să serveşti micul dejun la Jilava şi să aştepţi vizita prietenului tău Ştefan Trucală, din joi în Paşti. Vezi că nu glumesc, fiindcă nu e de glumă. Este ora 11 şi nouă minute. Pa!

Am închis telefonul şi am redeschis dialogul cu Ramona. În anticameră auzeam zgomot. Voiau să intre la şeful încă vreo câţiva colaboratori, plus redactorii şi ei vreo trei. Nu-i puteam primi. Ramona deţinea prioritatea.

Sfertul de oră a trecut. Alunel a venit, bineînţeles, şi contactul vizual a fost cu efecte de nedescris. Ramona continua să răsfoiască reviste, iar marele fante a intrat nonşalant şi pus pe harţă. Când a dat ochii cu acea făptură, Alunel s-a făcut mic, a devenit docil, s-a prefăcut într-un câine care vine să lingă palmele care l-au bătut. Iniţial a crezut că glumesc, acum a înţeles că se-ngroaşă gluma. A rămas mut, fără replică, umilit. Eu mă prefac preocupat, nu

154

vream să pierd o frază, să nu ies din atmosfera unei descrieri, să cercetez cum se cuvine un text. S-a aşezat, s-a prăbuşit pe canapeaua de lângă uşă. Ramona era prăbuşită şi ea pe unul dintre fotoliile cu feţe din pluş vişiniu (ah, această culoare a coperţilor agendei cu victime a lui Alunel, a perdelelor mele, a covorului din birou, a stiloului cu care-mi fac de lucru!), între care se află o măsuţă rotundă pe care, recent, s-a aşezat un televizor color. N-au nimic de zis, tac amândoi. După un timp, tot eu dau frâu liber vorbelor.

– Ei, Ramona, dânsul este personajul bărbos? Fata îl priveşte, îşi drege vocea gutural-

bărbătească şi spune: – Da, el e. – Pe mine mă scuzaţi puţin, zic şi ies din birou.

I-am lăsat singuri anume. Am stat pe hol, mi-am făcut de lucru prin alte birouri destul de mult, exact pentru a le da timp la dispoziţie.

Ce credeţi că făcea Alunel când am revenit în birou? Şedea în genunchi, cu mâinile împreunate, cu privirea spre harta României de pe care decupasem vechea denumire „Republica Socialistă” aflată pe peretele dinspre răsărit al biroului şi rostea după Ramona texte din cartea sfântă a baptiştilor. Oricum, după câte mi-am dat seama, era vorba de un fel de căinţă, de o rugă a regretului, a iertării păcatului de fapt, de o umilinţă la înfăptuirea căreia am fost părtaş. Fapt e că Ramona l-a iertat pe Alunel, au plecat din

155

redacţie, împreună şi, seara, prietenul meu mi-a telefonat să-mi spună că-i pare rău că, în ziua cu pricina a împărţit-o cu doi arăboi acţionari ai firmei la care, de câtva timp, are şi el un oarecare os de ros.

156

PPAATTRRIICCIIAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL ŞŞAASSEE

La onomastica mea, prietenul Alunel Sălcudeanu vine însoţit doar de agenda cu adrese ale damelor bine, din care alege o victimă potenţială. Omul „ştie tot, face cât ştie” pleacă, însoţit de o altă Evă, s-o întâmpine pe cea convocată la bairam. Pe drum se produce întoarcerea ca la Ploieşti: Alunel ia locul lui Aurel, prietenul însoţitoarei. Escroc sentimental recidivist, bărbosul joacă iar rolul unui poliţist pus pe abuzuri, zăpăceşte un taximetrist care-l duce valvârtej la garsoniera sa cu vedere la bătrânul Cişmigiu, unde se lasă „arestată” şi noua sa cucerire. Dar, s-o luăm metodic.

Este ziua mea. Sfântul Ştefan. Am invitaţi. Printre ei, şi Alunel Sălcudeanu, amicul meu. E veselie, antren, muzică, mâncare, băutură, pace socială. E bine. Suntem vreo zece guri în total. Ne putem înţelege. Alunel a venit singur. Credeam că va fi însoţit de Ramona, dar nu s-a întâmplat aşa. A venit însoţit de nelipsita cărţulie cu surprize: agenda cu coperte vişinii, glosarul de iubite.

157

L-am privit cu ochi miraţi. A înţeles aluzia, a deschis agenda şi a format un număr de telefon:

– Alo, Roxana? – Da, eu. – Ai o jumătate de oră să fii în Colentina. Te

aştept la localul de la Pod, să-ţi plătesc taxiul. Atât. Scurt. Nu tu bineţe, nu tu politeţe, nu tu

protocol. Alunel continuă cu un surâs enigmatic sorbind din priviri celelalte făpturi din apartamentul în care-şi făceau de cap decibelii, băgându-i în draci pe vecini. Uitătura lui se-ncrucişează cu floretele privirilor feminine, care mai de care mai ascuţită, mai ameninţătoare, mai tăioasă.

– Eu nu beau nimic? tună Alunel Sălcudeanu, amicul meu.

Îi arăt masa pe rotile pe care stau zeci de pahare pline cu licori diferite. Tânărul bărbos credincios lui Eros, cum îşi zice uneori, alege, închină paharul, defrişând împrejurul cu privirea de parcă ar fi tras un polog cu coasa într-un lan cu trifoi, înclină capul, arcuieşte buzele în chip de semilună roşietică, îşi trece stânga prin cârlionţii bărbii ca de sacerdot, îşi cutează fruntea deasupra sprâncenelor stufoase şi împreunate deasupra nasului care cercetează calitatea olfactivă a băuturii, apoi dă pe gât licoarea ca într-un ritual budist, coborând pentru puţin pleoapele peste irisul iscoditor şi penetrant, mai ales când privirile se-ncrucişează cu cele ale fiinţelor născute pentru a fi iubite, eternele

158

victime şi, totodată, învingătoare în războaiele simţurilor puse la cale de Cupidon cel veşnic înamorat şi totdeauna fără veşminte.

Electronica continua să-şi facă datoria, muzica şi fumul de tutun, dimpreună cu aburii alcoolului găsit şi folosit la discreţie, mascau întrucâtva realitatea, făcea să dispară stângăciile, emoţiile chiar şi prejudecăţile. Se dialoga, era stadiul când vorbeau toţi şi n-asculta nimeni, se punea ţara la cale, se mângâia cu privirea, cu palma, cu buzele. Perechi fără false pudori, tineret democratic, inclusiv în domeniul sentimentelor. Fuste economicoase, bluze transparente ca şi politica, zâmbete necenzurate, vorbe rostite fără perdea. Bancuri, aluzii, concluzii. Făgăduinţe, semantica unor gesturi aproape obscene, permutări posibile – viaţa în doi ca un eşichier. El şi ea putând deveni oricând alt el sau o altă ea. Asocieri întâmplătoare, sentimente lunecoase, legături pasagere. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Aş, o minciună, o lozincă, un moto pentru tinerii căsătoriţi. „Dacă pileală e, nimic nu mai trebuie”, zice Alunel. „Dacă femei sunt, bărbaţi se găsesc”, glosează acelaşi personaj, încercând să-şi facă un repertoriu al vorbelor năucitoare pentru junele fecioare.

Alunel Sălcudeanu îşi priveşte ceasul. Zice: – Cât fac mergând ca apostolii până la Podul

Colentina? – Cinci-şapte minute… îi răspund.

159

– Atunci plec. Vreau să fiu parolist. La dona e în automobile. Sper să nu fiu răpit în vreo conspiraţie brunetă.

– Păi, vrei o gardă de corp? – Aş vrea, însă… – Uite, te va însoţi Patricia. Fără să o consult rostisem numele prietenei unui

coleg care întârzia. Am continuat: – Poate chiar vă întâlniţi pe drum cu Aurel…

(Aşa se numeşte prietenul Patriciei, icralistul, cum îi ziceam toţi).

Fata se ridică de pe scaun, îşi pune paltonul şi nu înţeleg dacă e bucuroasă sau nu cu calitatea de gardă de corp a lui „ştie tot, face cât ştie”, alias Alunel Sălcudeanu cel bărbos, fioros, firoscos şi frumos.

Afară cam vremuieşte. E şi ceaţă, stă să se nască şi seara, e frig şi… asta e. Cei doi vorbesc de convenienţă (unde stai, ce faci, părinţi, cum vă descurcaţi, cum vă distraţi), timpul trece, paşii se-aud iar picioarele Patriciei ieşind de sub pulpanele paltonului negru, par fulgere prevestitoare de furtună. Se văd lucind ameninţător aşa încât Alunel îşi aminteşte că e bărbat şi trebuie să-i facă un compliment tovarăşei de drum. E dur şi direct.

– Cine-i fericitul care mângâie această rupere din rai?

– Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunde fata speriată puţin, ca de lumina unui bec aprins brusc într-o cameră întunecoasă.

160

– Ba înţelegi foarte bine şi ştii aşijderea că arăţi nemaipomenit. Ai şi văzut, că am călcat de două ori în lac rămânând cu privirile lipite de umbletul tău apetisant.

– Te joci cu cuvintele şi nu-mi place. – Ştii ceva? La vârsta mea nu-mi mai arde de

joacă. Nici nu sunt vânzător de complimente mincinoase întrucât nu intenţionez să câştig pe nimeni. Mă crezi bine, nu mă crezi, la fel de bine. Ştiu, ţi s-a mai spus de zeci de ori că eşti apetisantă, şarmantă, drăguţă, mişto şi haraşo. Eu nu asta am vrut să zic. M-a buşit o oarece invidie pe cel ţi-e ales, o gelozie bolşevică şi o mânie proletară pe insul care a avut parte de tine. Atât. Te-am supărat?

– Nu, mi s-a părut că-ţi arde de jocuri ieftine. Ştii, nici nu e momentul. Bine c-am ieşit la aer. Nu prea mă simt bine, iar Aurel…

– Ce e cu el? – Ori are mult de lucru, ori şi-a găsit o companie

mai agreabilă. E a treia oară când promite şi nu se ţine de cuvânt.

Alunel o prinse de mână din întâmplare, se derulară banalităţi verbale. („Ah, ce sinceră eşti!”), apoi o strânse la piept, fata nu se opuse câtuşi de puţin sărutului cu barbă. Podul Colentina era la 50 de metri şi, până la posibila apariţie a taxiului mai rămaseră zece minute. Spaţiu şi timp de manevră, cum zic militarii, vremea şi locul pentru a gândi şi hotărî. Rapid, temeinic, biunivoc, reciproc avantajos.

161

Un cârd de câini vagabonzi trec pe aproape, inofensivi. Latră la o posibilă lună ascunsă în ceaţa lăsată pe malul râului ce traversează Capitala în această zonă nord-estică.

Cei doi constată că au multe păreri constante. E la mijloc şi priceperea hoţească a lui Alunel Sălcudeanu, fantele din Schitu Măgureanu, corupătorul de mino-majore, învingătorul fără înfrângeri. Fapt este că în şapte din cele zece minute şi în 30 de metri din jumătatea de hectometru până la pod, s-a conturat strategia de asistenţă mutuală şi cooperare pe baze reciproc avantajoase pe multiple planuri. S-a stabilit ca dată a semnării şi parafării acea seară într-o manieră secretă, la fel ca şi pactul Ribbentrop-Molotov.

Exact când se sinucidea ultimul minut al celor zece, taxiul de culoare roşie a oprit în faţa localului deschis non-stop în care se derulează bişniţa unei faune de smoliţi care ştiu că unica putere în stat nu e legea, ci banul.

Roxana cea „frumos umblătoare şi limpede ca molanul” (comparaţiile lui Alunel Sălcudeanu sunt inedite, inconfundabile şi savuroase), a coborât făcând să pălească orice speranţă, să se inhibeze orice posibilă concurenţă. A venit în blugi, iar pe cap şi-a pus, ţărăneşte, o basma policromă. Arăta rău. Obosită, tracasată, nervoasă. Arăta, fiindcă în realitate… Alunel nu trece în agenda cu coperte vişinii decât „staruri”. Fata s-a arătat oarecum surprinsă că amicul o aşteaptă

162

însoţit de .., concurenţă. A zâmbit, a cerut un foc şi şi-a aprins super-longa subţire şi neagră.

– Ea este Patricia… – … Maluţan, încântată… – … Prietena lui Aurel… – … Ştefănescu… – … amic al lui Ştefan Trucală, prietenul meu. – Încântată. Mă rog, nu-i cunosc pe nici unul. Şi

care-i ordinea de zi? De ce m-ai alarmat ca la pompieri?

– Azi e Sfântul Ştefan, ziua prietenului meu, ţi-am povestit cândva de el, acela care vrea să scrie o carte, eşti şi tu printre personaje, un roman de gagici, cu amor, cu viaţă de-asta democratică, o carte capitalistă, în care totul e posibil să se şi întâmple, să se şi spună. Un roman realist sută la sută, cu senzaţii, cu crime, cu chestii, trestii, daraveli care se-ntâmplă.

– Aşa, şi?! se miră Roxana, scoţând vălătuci de fum şi aburi puşi în evidenţă de lumina difuză a unui bec ce se bălăbăneşte bătut de vânt în vârful unui stâlp.

– Şi, omul dă o masă, un ceai, un coktail, zi-i cum vrei. Suntem cinci perechi, cu el şi nevastă-sa, şase. Tipul e căsătorit. Eu m-am gândit, de-aia te-am… alarmat. Sper să…

– Mă rog, dacă zici tu… Roxana o privea insistent pe Patricia Maluţan.

Parc-ar fi întrebat: „Şi cu asta ce mai e?” – Aurel, icralistul, amicul Patriciei a întârziat.

Am ieşit împreună, poate-l întâlnim. Dar… O să

163

mergem sus, am şi ajuns, aici stă, în blocul acesta cu bombe private la parter…

– Se aude, se vede… – Aşa era: se auzea şi se vedea din stradă.

Hărmălaia avea proporţii. Noroc că se derula sâmbătă seara, adică oarecum scuzabil, în caz de reclamaţii şi anchete, apropo de tulburarea liniştii şi ordinii publice.

164

RROOXXAANNAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL ŞŞAAPPTTEE

Când s-a trezit, datorită forfotei şi hărmălaiei produse de pensionarii sculaţi cu noaptea în cap să ocupe rând la pâine şi la lapte, Alunel Sălcudeanu a constatat că e singur. Cea cu care împărţise patul şi garsoniera din Schitu Măgureanu o noapte, dispăruse. Atât ştia: că este frumoasă, că a întâlnit-o la onomastica prietenului său, poliţisto-ziaristo-militaro-scriitorul Ştefan Trucală, adică eu, şi că se numeşte Patricia Maluţan iar prietenul său este un conţopist la fostul ICRAL Colentina, Aurel Ştefănescu. A sărit din pat ca ars. S-a repezit la uşă, a privit yala, era descuiată, dar cheile se aflau în cuier, la locul lor. O clipă s-a văzut în oglindă: cu părul vâlvoi, cu barba ca o uriaşă bidinea neagră, sprâncenele arătau ca un corb în zbor, iar ochii cei verzi duşi în fundul capului. Parcă n-avea 35 de ani, ci 55. Cel ce se dăduse căpitan de poliţie pentru a putea s-o aducă gratis, adică abuziv, cu taxiul acasă pe şarmanta Patricia, se simţea ruşinat, învins, umilit. Privi cutiuţa locuibilă de la etajul trei şi nu constată nici o lipsă. Chiar dacă partenera de năbădăi ar fi fost o hoaţă, nici n-avea ce să fure din

165

locuinţa acestui îndrăgostit de profesie, cu destulă vechime de soţ, văduv şi celibatar, cu experienţă de viaţă destulă. Un sărăntoc care-şi ducea traiul de azi pe mâine, un suflet mare care numai ce nu şi-a propus nu a făcut. Are idei, fler, inteligenţă înnăscută, dar nu poate duce nimic la bun sfârşit. Afară doar de aventurile amoroase care, se pare, reprezintă pasiunea numărul unu şi preocuparea de zi cu zi. Ba nu, Patricia i-a luat ceva. Exact caseta pornografică pe care au văzut-o de cu seară pentru „încălzire”, pentru crearea atmosferei.

Zgomote de maşini, lume guralivă, ger uscat, Cişmigiul zgribulit şi dimineaţa translucidă. Alunel se scutură ca de un fior neplăcut, caută ceva de mâncare, apoi răvăşeşte cutiile de cafea. N-apucă să-şi intre în ritm, să se întremeze şi să telefoneze „transfugei”, că se aud bătăi în uşă. Merge să deschidă, şi se minunează. Era Roxana, beată criţă. Fata cu blugi şi basma ţărănească intră în hol zicând:

– Să ţi-l prezint pe Aurel Ştefănescu, iubitule. Să ştii că în lipsa voastră, a ta şi a iubitei lui, noi ne-am descurcat de milioane. Dacă n-ai nimic împotrivă noi ne vom şi căsători. Aurel are un apartament cu patru camere şi un obraz mult mai subţire ca al tău...

Sfios, jenat, marcat şi el de consumul de alcool, tânărul icralist se strecură în garsoniera lui Alunel:

– Mă iertaţi, domnule Sălcudeanu. M-a rugat Roxana s-o aduc aici, plus că, mă iertaţi, credeam că... Ştiţi, Patricia... Credeam că e aici.

166

Alunel se simţi dintr-o dată refrişat. Îi păru bine că musafira l-a părăsit hoţeşte. Cât e el de curajos, Sălcudeanu se teme de scene, de conflicte. Or, se pare, Aurel o iubeşte pe domnişoara Maluţan, aşa încât s-ar fi iscat un mic război mondial în garsoniera de la etajul trei dacă Patricia ar fi fost găsită acolo.

Roxana Brânceanu este ceea ce se cheamă o damă de consum. Îmbătrânită înainte de vreme, bună la toate şi la toţi, nu refuza nici o ofertă, nici o propunere: bani să iasă. Trăieşte pe picior mare. Alunel este o excepţie în viaţa ei destrăbălată. Are mai mult suflet ca toţi cu care a împărţit patul şi ştie să facă amor cu artă. De aceea, când o sună, ea răspunde prezent. Dacă e acasă, dacă nu e ocupată. A venit la Bucureşti cu vreo zece ani în urmă, s-a-nscris la o facultate particulară dar a abandonat cartea. Locuieşte la o mătuşă văduvă, bolnavă, care nu-i zice nimic, care se bucură că are pe cineva lângă ea, pe cineva care-i aduce şi de-ale gurii din când în când, şi câte un cadou, chiar şi câte o bancnotă.

Acum, Roxana e beată de-a binelea. Umblă ca o albină după corola cu nectar. Caută tot de băut. Nu găseşte.

– Astâmpără-te, Roxi, n-am nimic şi sunt lefter, zice gazda ca un apropo.

Aurel Ştefănescu pricepe aluzia, se caută în buzunare, constată că nu i s-a furat portofelul şi se scuză că va lipsi puţin. Într-adevăr, a lipsit puţin şi s-a

167

întors cu o sacoşă plină. Şi ceva de mâncare şi ceva picături pentru poftă de mâncare. Fata aflată sub influenţa lui Bachus se dezbrăcase. Când a intrat Aurel în garsonieră, ea tocmai ieşea din baie. Goală puşcă. Ce mai contează. Amândoi bărbaţii o văzuseră aşa. Alunel – de mai multe ori, Aurel – toată noaptea trecută.

Nu se poate reproduce ce-a rostit beţivanca, dar a cerut cu insistenţă două lucruri: băutură şi iubire. Cu primul punct a fost simplu să se rezolve, Ştefănescu a „rupt gâtul” sticlei paralelipipedice cu lichid de culoarea ceaiului calmant. Privitor la punctul doi al solicitării Roxanei, existau impedimente de tipul sentimental, moral, psihic, fiziologic. „Căci, iarăşi, vorba lui Conu Iancu, o societate fără prinţipuri va să zică că nu le are!” O fi ea democraţie, om fi rupt noi barierele şi corsetele comuniste, dar nici aşa, să ne-mpreunăm ca şi câinii Colentinei, nu am ajuns. Mai concret, n-au ajuns, motivaţional vorbind, Aurel şi Alunel. Măcar ei, dacă Roxana – asta şi datorită alcoolului consumat – urlă, strigă ce vrea şi că vrea.

Cei doi bărbaţi se privesc întrebători. Aurel are cu vreo zece ani mai puţin decât Alunel. Au prenume asemănătoare, chiar şi seamănă fizic, chit că cel... bătrân e bărbos, mai masiv, mai înalt şi mai iubeţ. Icralistul crede că a făcut şi face o impietate, că a atentat la bunul altuia, mai ales că, aşa cum a constatat (rău), Sălcudeanu nu a procedat la fel. Se scuză întrucâtva, vrea să plece, e chiar marcat de faptul că

168

Roxana umblă ziua în amiaza mare printre ei ca pe o plajă rezervată nudiştilor. Fata răpusă de pofte şi demolată de licorile bahice se repede asupra lui Aurel:

– Unde să pleci. Vreau... acum... aici... Mi-ai promis că mă iei de nevastă... Ce, ţi-e frică de el, de bărbosul combativ? N-are decât să plece sau să stea şi să se pună pe treabă. Fata are mai multe locuri de muncă...

Nu, gesturile şi vorbele Roxanei sunt dizgraţioase. Nici sugerate nu pot fi îngurgitate, nu se pot reproduce, descrie, darămite citi.

Am aflat în după-amiaza acelei zile, că cei doi bărbaţi au fost somaţi, siliţi, siluiţi, umiliţi să devină animale. Roxana a deschis geamul şi a început să strige, să ameninţe:

– Alarmez Bucureştiul şi spun că aţi vrut să mă violaţi, să mă ucideţi. A intrat în bucătărioară, a pus mâna pe cuţit şi şi-a crestat un sân. Nebunie bahică, isterie, boală incurabilă.

Mi-amintesc un titlu dintr-o revistă recentă: „Viol asupra bărbaţilor”. Da, cei doi au fost violaţi, pervertiţi, umiliţi. „Tot timpul Roxana a gâfâit şi a strigat: Vreau ca la video! Unde e caseta? Vreau ca pe casetă!” îmi explică prietenul meu, Alunel Sălcudeanu, contrariat, debusolat, răvăşit şi curios, totuşi, să afle cine este Patricia, cea care i-a sustras caseta porno, ultima venită în agenda cu coperţi vişinii din care el, marele iubitor de profesie şi de meserie, o tăiase pentru totdeauna pe perversa şi declasata Roxana Brânceanu, una dintre „victimele” primei perioade a amorului său pribeag.

169

LLUUDDMMIILLAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL OOPPTT

E timpul să spun cum i-am spus şi amicului meu Alunel Sălcudeanu că fata de care se interesează este exact ceea ce i-a spus el că este, în noaptea de Sfântul Ştefan, când a ... vrăjit-o şi a dus-o în garsoniera sa din Schitu Măgureanu. Da, Patricia Maluţan este ofiţer de poliţie, chiar sub-inspector, cum a „avansat-o” el, borfaşul sentimental, într-un taxi, făcând pe misterioşii, pe anchetatorii criminalilor arabi (ah, aceşti amici bruneţi, de pe urma cărora mai ciuguleşte şi bărbosul de Alunel câte o firimitură de cozonac oriental!), pe marii judiciarişti grăbiţi şi sângeroşi la urma urmei, pe justiţiarii hotărâţi să facă dreptate, inclusiv în parcurile companiilor de taximetre.

Eram la redacţie când m-a vizitat, bosumflat şi contrariat că pe un perete din biroul meu este un calendar de perete pe care sunt expuse celebrităţi feminine în costum de Evă, pe când la el în garsonieră aşa ceva se află viu şi natural. Îl preocupa foarte tare capitolul Patricia Maluţan, pe care a cunoscut-o la mine în casă, la Sfântul Ştefan şi care i s-a părut

170

suspectă. Atât ea, hoaţa de casete porno, cât şi viitorul ei fost soţ, icralistul cu autobiografia pătată îl preocupau.

I-am satisfăcut curiozitatea, făcându-l să se-nchine, pe el muritorul cu barbă de sfânt şi sfântul cu comportament diavolesc. Nu-i venea să creadă. El, pătatul, păcătosul, delincventul cronic, să aibă de-a face, chiar şi în materie de amor, tot cu poliţia. Nu, asta e prea de tot, de neînchipuit. Şi, totuşi, real: Patricia Maluţan, este ofiţer de poliţie, necăsătorită, 1,70 cm înălţime, blondă, tunsă scurt, de naţionalitate română, cetăţenie aşişderea, frumoasă, iubitoare, sensibilă şi devotată profesiei. Aurel Ştefănescu a cucerit-o că s-a lăsat cucerită. Insul a fost atras şi vârât până dincolo de plăsele într-o afacere insalubră dirijată de afară. Fata a primit misiunea să afle ce şi cum-ul acestui bussines. Culmea este că, aşa cum îi spunea el, amorezul bărbos, în taxi, pentru a-l zăpăci pe şoferul de la garajul Glucozei, ea chiar are asupra sa pistol şi aparat de emisie-recepţie cu laringofon. Arma ei infailibilă rămâne, totuşi, şarmul, frumuseţea, sex-appeal-ul.

Alunel Sălcudeanu soarbe mecanic din ceaşca de cafea fără să-şi creadă auzului ceea ce-i spun. Scoate onomatopee intraductibile, fumează cu saţ şi, se-ndoieşte şi de prietenia mea, care pot fi cine ştie ce securist sau vândut spionajului uzbec, KGB-ului, vestitului STASI, FBI-ului, MOSAD-ului sau altor făcători de rău necesar ai planetei.

171

E drept, starea de tensiune îi este diminuată pas cu pas, minut cu minut de desele intrări în biroul meu de „number one” al publicaţiei, ale atâtor fete, fetişcane şi dame bine.

– Dar văd că eşti destul de dotat, Fane! Mă mir cum dracului ai rămas la una şi aceeaşi singură Cateluţă, înconjurat de atâtea feline care mai de care gata să te devoreze, constată prietenul meu.

– Chestie de tare morale comuniste, Alunelule. Sechele ale moralei vechi şi desuete. Plus că la vârsta mea...

– Adică, ce vrei să spui?! – Păi, eu sunt mai tânăr cu şase luni ca tine. – Şi?! – Păi... şase luni ori 30 de zile fac 180 de

aventuri erotice pe care tu le-ai fi putut avea în plus faţă de mine... Dacă nu mai multe că ziua e lungă şi are în compunere şi o noapte care poate fi albă dacă ochii văd, inima cere şi te simţi om în putere. Parcă tu ziceai aşa.

– Mda... Eşti şarmant. Eşti insinuant. Eşti dat dracului. De-aia nu dai faliment, deşi nu vrei să publici femei goale pe coperta revistei tale cu nume de vitamină antipelagroasă.

A nu ştiu câta oară intrase în birou, făcându-şi de lucru, corectoarea. Era atrasă, ca toate femeile, de barba şi ochii verzi ai lui Alunel. Toată zâmbet, toată şarm, Ludmila Nisipeanu abia despărţită de soţul

172

rătăcitor, îl sorbea din priviri pe sfântul coruptibil din biroul şefului, adică pe amicul meu, Sălcudeanu Alunel, întreprinzător particular, om de afaceri, cetăţean de onoare al Capitalei în buricul căreia domicilia.

Am ieşit afară („Vă cheamă pe scurt provincia!”) scos de Ludmila, proaspăta vădană mi-a spus că bărbatul i-a căzut cu tronc, am revenit în birou şi... atentatul de la Sarajevo e nimic pe lângă ce a însemnat atacul (aprobat de mine) al corectoarei contra prinţului bărbos cu prenume de arbust sau de dans popular românesc. Subţirică, rea de muscă, bine situată, central domiciliată, dotată material, dornică sentimental, Ludmila avea toate şansele să izbândească. Şi a reuşit: Alunel Sălcudeanu a fost învins. Sau s-a lăsat învins ştiut fiind că la mine în casă, tot din cauza mea deci, a cunoscut-o pe Patricia Maluţan, care cine ştie la ce index l-a pus şi ce soartă vitregă i-a hărăzit. Alunel e convins că eu şi veşnic neadormita mea securitate poreclită S.R.I. sau S.A. (Societate anonimă!), dacă nu cumva Jandarmeria Română suntem capabili de orice, că tot cei din umbră şi de peste graniţă conduc ţara, hotărăsc cine să guverneze şi cât.

Ludmila este iute şi arzoaică. E bucuroasă să plece în voie cu prietenul şefului, cu amicul meu adică, Alunel Sălcudeanu, starostele îngerilor aflaţi în simbria zeului Eros, zis Cupidon, zis Amor. Pe când, el, mai marele sfinţilor ce n-au fost nicicând uşă de biserică,

173

este, la rându-i şocat şi suspicios, mulţumit şi docil de oferta amicului - oferta mea -, drept care pleacă fără să vorbească, fără să surâdă, ca un condamnat la moarte spre eşafod.

Râd copilăreşte, mă bucur cu laşitate pentru renghiul jucat amicului meu şi-mi frec palmele entuziasmat, mulţumit de o reuşită banală în fapt, dar totuşi izbândă.

Pun mâna pe telefon şi o sun pe Patricia Maluţan. Îi descriu scenariul, o instruiesc, o fac să-şi intre în rol şi o dojenesc pentru fapta ei reprobabilă: furtul casetei porno:

– Vezi, domnişoară… sub-inspector că te sancţionez dacă nu-ţi joci rolul cum trebuie... îi spun în final Patriciei, care, nici ea nu mai ştie ce să creadă. Până la urmă e posibil să se pomenească cu soldă şi grad la Interne, să fie declarată cadru de nădejde al poliţiei, jandarmeriei, grănicerilor, pompierilor sau cine ştie cărui alt compartiment al „afacerilor dinlăuntru”.

Jocul mi se pare interesant. Ba, chiar este interesant. Patriciei îi surâde, Alunel cade în plasă.

Ajunge în Balta Albă, însoţit de Ludmila. Corectoarea sună la uşa indicată de mine şi le deschide chiar domnişoara… ofiţer. E un pic contrariată. Nu mai e singură, ca să-şi primească musafirii şi să le pună casa la dispoziţie, nici să-l vadă pe Alunel. După ce a vorbit cu mine, a primit vizita iubitului, alias „urmăritul” ei, icralistul Aurel Ştefănescu.

174

Cei doi bărbaţi se salută în tăcere cu gândul la acea Roxana Brânceanu, o umbră pasageră, o întâmplare care le-a marcat amândurora destinul. Oricum, cel mai încurcat este tot bărbosul, tot el se simte intrus, el e vinovat pentru tulburarea apelor, ea, domnişoara „ofiţer” este în compania alesului inimii, mă rog, a „asistentului”, „rectorului”, „urmăritului”, „bazei de lucru” sau cum Dumnezeu s-o fi numind bărbatul, fluturele orbit de lumină şi roind în jurul ei debusolat, până la momentul oportun, până în secunda ics a încătuşării. Îşi cer scuze reciproc – domnişoara „subinspector”, că nu-i mai poate primi deocamdată, dar că aşteaptă un telefon de la Alunel, căruia îi face complice cu ochiul, iar el, amorezul cu barbă, că inoportunizează prin prezenţa sa acolo, însă a făcut-o tot la... ordin. La ordinul meu, farseorul, desigur! Tot scuze cere şi Aurel Ştefănescu, care se simte vinovat pentru episodul Roxana şi pentru ceea ce s-a întâmplat – pură promiscuitate greu de acceptat - în garsoniera lui Alunel Sălcudeanu, între ei doi şi aceeaşi domnişoară Brânceanu.

Din toate aceste întâmplări a avut de câştigat Ludmila. Corectoarea şi Alunel au mers în buricul târgului, la ea acasă şi, conform cunoscutei fraze-vers coşbucian, „ce-a mai fost nu ne mai pasă”. Sau, conform folclorului contemporan: „Unde apare Ludmila, e şi Dumnezeu cu mila, la fel ca-n Octav Desilla, sau ca-n snoava cu Dalila.”

175

Cum o fi fost, cum n-o fi fost, va raporta el, Alunel, care, cel puţin deocamdată, e sub ordinele mele ziarist, terorist, securist, kaghebist, sereist, jandarm sau ce-oi fi. Până când va depista cacialmaua, până când va constata batjocura, căci după aceea va trebui să mă aştept la răzbunare, la replică. Şi când se răzbună Alunel Sălcudeanu e prăpăd.

176

DDIIAANNAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL NNOOUUĂĂ

Într-una din scrierile mele un tată îşi violează fiica. Groaznic, incredibil, blamabil. Acea fetiţă, încă neîmplinită pentru dragoste rezistă şocului, după care prinde gustul destrăbălării sexuale, devenind prostituată.

Am fost acuzat atunci de exagerare a realului, de exacerbare epică de dragul senzaţiei, deşi sâmburele naraţiunii era unul real, cules din telexurile poliţiei. Acum toată presa e plină de aspecte de pedofilie şi fapte incestuoase. Toţi care siluiesc de ani de zile odraslele între care, în unele cazuri, bietele copile rămân însărcinate şi nasc. Titluri dureroase şi hazlii s-au tot vehiculat în ziare: „Tatăl propriului nepoţel” sau „Nepoţelul îi e fiu” ori „Fiica sa i-a dăruit un nepot care e propriul fiu.”

Apoi fraţi care tabără peste surioarele mai mici pe care le văd făcând baie, uitându-se pe gaura cheii. Sau nepoţii care vin în vizită la bunica octogenară pe care o violează fără scrupule, fără ruşine, fără frica lui Dumnezeu. Ori mame care acceptă ca cei cărora le-au

177

dat viaţă să le devină tovarăşi de viaţă intimă. Şi în acest din urmă caz s-a întâmplat ca mama să rămână grea cu propriul fiu aşa încât progenitura care a venit pe lume este şi fiul şi fratele tatălui.

„Anticrist pe pământ”, zic bătrânii. „Sfârşitul lumii”, rostesc tot ei.

Realităţi dureroase, anomalii sociale inacceptabile, deşi totul se petrece sub ochii noştri miraţi, întrebători, îngroziţi, euro-atlantici.

Astfel de anomalii sunt urmate de asasinate odioase, de schingiuiri, de perversiuni indescriptibile. În lumea animalelor, chiar dacă nu se respectă gradul de „rudenie”, împreunarea are un scop unic, benefic – perpetuarea speciei – şi ea se produce după legea imuabilă a instinctului. Numai în lumea raţionalului intervin anomaliile, perversiunea, ştergerea motivaţiei, de dragul exacerbării instinctului ca motivaţie a unei plăceri prefabricate, dăunătoare moral şi medical. Doar omul fumează, consumă droguri, mănâncă neraţional, bea alcool ştiind că acestea îi sunt dăunătoare. Tot el, omul, face şi din jocul intim şi sublim al dragostei, un desfrâu al sexelor, o bestialitate ce depăşeşte instinctul, o devălmăşie, aşa zis erotică, proiectată şi dusă la finalitate cu ştiinţă. Şi atunci ce, cât şi cine e de condamnat. Noi, ziariştii şi scriitorii, fie că suntem prea realişti când descriem aceste subiecte de senzaţie, fie că nu luăm atitudine rămânând ascunşi într-o tăcere furibundă, la fel de dăunătoare ca şi relevarea

178

comportărilor anormale. E drept, nu numai noi, dar noi în primul rând. Sau dacă nu în primul rând, într-o măsură însemnată, ca şi legiuitorii, apărători de lege, educatorii, anturajul, medicii, biserica şi câţi alţii, şi câte altele.

Aceste idei vroiam să le aşez pe hârtie în chip de şapo la o anchetă, la un demers reportericesc întreprins în lumea insalubră a scursurilor sociale de genul celor pomenite când am fost sunat şi chemat de şeful‚ ăl mare.

– Cine este, domnule reporter, numitul Alunel Sălcudeanu? sunt întrebat.

– Păi... Alunel Sălcudeanu, cine să fie? dau să zic, apoi continui, un fel de amic din tinereţe, consătean de-al meu, un ins cam zăbăuc şi fără căpătâi. Trăieşte din mila unor investitori arabi şi e un fel de preferatul femeilor rele de muscă.

– Da? Cine sunt sponsorii ştim, deocamdată îi lăsăm în pace după principiul „turcul plăteşte”, ca să vedem dacă are cu ce plăti când i-om întocmi noi nota. Nu prea ştim cine sunt aceste femei. Nu cumva e şi regina prostituatelor de pe Centură, vestita Manuela cu care ai făcut dumneata un interviu de senzaţie, de parcă se terminaseră subiectele şi trebuia să ne aliniem şi noi la piaţa senzaţionalist – obscenă practicată de unii colegi ai dumitale?

– N-am de unde să ştiu eu, i-am răspuns generalului. Bâhâie Bucureştii, se ţin ciurciumel după

179

inşi ca el, o luai eu în grai, argeşean, în limbaj mai puţin literar, dar pe înţelesul şefului meu.

– Nu ştii? Dar pe Roxana Brânceanu?... – Nu, n-o cunosc. – Dar pe Patricia Maluţan o cunoşti? – Mda, de fapt pe prietenul ei, Aurel

Ştefănescu... – Dar pe Ludmila Nisipeanu? Era clar: şeful se informase. Temporizez să văd

ce vrea. – Spune, o cunoşti? – Păi cum să n-o cunosc dacă e corectoarea mea? – Şi atunci de ce ai ameninţat-o cu concedierea

dacă nu se culcă cu amicul dumitale, bărbosul ăsta de Frăsinel sau Stejărel sau cum dracului îl cheamă?

– E vorba de Alunel Sălcudeanu, probabil, iar acuzaţia pe care mi-o aduceţi e pură jignire. Cum să îi impun eu aşa ceva unei femei? Şi cum să reuşesc s-o fac, dacă prin absurd aş fi avut asemenea idee?

– Uite c-ai reuşit, fata... – ... femeia, fiindcă are 30 de ani, a fost

căsătorită, e mamă a unei fetiţe de 14 ani... – Da, aşa este. O să ajungem şi la fetiţă, pentru

că, de fapt, despre ea e vorba. – V-ascult. – Ce să mai asculţi. Eu te ascult pe dumneata.

Nenorocitul de prieten pe care i l-ai vârât pe gât subalternei, după ce i-a făgăduit felul ei, a legat-o, a maltratat-o şi... Pe semne că ştii...

180

– Nu ştiu nimic şi nici nu cred aşa ceva. De ce n-a venit să mi se plângă mie Ludmila?

– Cum să ţi se plângă dacă dumneata i-ai dat ordin să se supună bestialităţii amicului?

– Vă rog respectuos…Nu vă permit... – Ai să asculţi declaraţiile lor şi a corectoarei şi a

lui Gorunel ăsta al dumitale. – Biata fetiţă a fost internată în spital. Bestia a

nenorocit-o pentru tot restul vieţii. Într-adevăr, mă crucesc. Rămân uluit, nu-mi vine

să cred, dar de vreme ce şeful meu o spune. Mă rog, chiar aşa fiind, eu n-am nici o vină. Sau cine ştie ce i-a mai născocit mintea lui Alunel. Voi vedea şi veţi vedea.

– Daţi-mi voie să cercetez şi eu, să stau de vorbă cu părţile aflate în conflict şi apoi...

– Apoi, ce? Nu e clar? Cred că te paşte demisia dacă nu destituirea.

– Păi, dacă aşa stau lucrurile de ce mă mai chestionaţi? Dacă ştiţi sentinţa, de ce mai pierdeţi timpul cu rechizitoriul?

– Te rog să nu fi obraznic. – Eu sunt obraznic? Dar corectoarea aceea care a

îndrăznit să spună ce-a spus sau cei ce-au ascultat-o şi crezut-o fără să cerceteze, cum sunt?

– Mă faci obraznic, domnule Ştefan şi cum te mai cheamă?

181

– Pe dumneavoastră? Cum mi-aş permite. Că doar nu dumneavoastră vi s-a plâns nesimţita şi mincinoasa de Ludmila Nisipeanu, fiindcă la dumneavoastră nu poate ajunge oricine, că există un regulament, o ierarhie, nişte şefi care trebuie să aprobe.

– Da, dar acei şefi, sau acel şef dă ordine năstruşnice, aşa că… chiar mie mi s-a plâns. Pesemne nu ştii că Ludmila este nepoata soţiei mele, aşa încât are dreptul să vină la unchiul său şi fără aprobarea şefului direct şi nemijlocit, dacă la asta te referi.

Da, mărturisesc că am fost lovit în plină figură, am încasat pumnul exact în lumina ochilor. Deci, subalterna mea era nepoata şefului celui mare. Halal lider de colectiv care nu-şi cunoaşte subalternii! Aşa-mi trebuie acum. Să-mi iasă din cap chestiile cu adevărul, cu legea, cu drepturile, morala, echitatea! Nu s-a abrogat sloganul după care unii sunt mai egali decât alţii, cu care sunt egali. Mi-ai făcut-o, Alunel! Şi tu, borfelină cu bâzdâc mi-ai făcut-o! M-aţi lucrat. V-a ieşit pasienţa. Dar nu vă bucuraţi. Nici unul nu fiţi bucuroşi. Ştiu să lupt. De unul singur. Până la capăt. Împotriva oricui. Un vecin, în situaţia mea, adică după ce a suferit o umilinţă, după ce a fost acuzat pe nedrept, a tăcut, a înghiţit şi a promis răzbunare, şi s-a răzbunat. În manieră originală. A plătit nişte ţigani să-l sâcâie şi să-l ameninţe cu moartea la telefon pe cel ce l-a şicanat. Apoi, aceiaşi ţigani i-au spart geamurile în plină noapte de iarnă, i-au incendiat autoturismul şi

182

i-au răpit copilul, ţinându-l captiv trei zile. Tranziţia inspiră minţile bolnave, iar racordul la Europa oferă soluţii duium.

Eu nu voi proceda la fel. Trebuie să-l găsesc pe Alunel să-mi spună adevărul, dar Alunel e arestat. Va trebui să vorbesc cu Ludmila, dar nu e de găsit. La spital, singura soluţie e să merg la spital, s-o găsesc pe fiica corectoarei, pe minora siluită de Sălcudeanu.

După îndelungi căutări am dat de urma celor două femei - mama, subalterna mea, şi fiica ei. Erau bine mersi, la ţară, în refacere, la rudele prin alianţă ale şefului celui mare. Adevărul s-a dovedit a fi altul. Crud, dar altul. Piţipoanca Ludmilei, o copilă care a cunoscut pubertatea foarte precoce, n-a fost violată nicidecum, fiindcă ea, în urmă cu doi ani, într-adevăr, fiind victima unui viol, a făcut deja primele chiuretaje. Plus că nu Alunel a siluit-o, ci ea a cerut-o. Nici vorbă de legarea mamei şi pângărirea fiicei de faţă cu aceasta, care se zbătea neputincioasă, ci ea, fetişcana, a mers în oraş cu bărbosul şi a acceptat să meargă acasă la acesta, în Schitu Măgureanu, la un film deocheat. Ce-a urmat e de presupus. Ludmila însă, rănită, orgolioasă, răzbunătoare, după ce Alunel i-a spus că e „nesătulă” – tocmai el să spună asta! – Ludmila s-a ofuscat şi a promis răzbunare. Acum înţeleg mai bine de ce a lăsat-o soţul, dar la ce-mi foloseşte? Mă mulţumesc cu spusele Dianei Fodor, fata corectoarei, care poartă numele tatălui, strănepoată

183

a şefului celui mare, care promite că va spune adevărul, că-l va salva din ghearele răzbunării pe Alunel Sălcudeanu, bărbosul, prietenul meu, pe care, deşi îi poate fi tată, îl iubeşte. Dacă ar şti că astfel mă salvează şi pe mine. Bine, Diana, bine că nu semeni mamei tale, chit că, eu ştiu, la 14 ani... Dar treaba ta, eşti destul de... Mă rog. Eu îţi mulţumesc şi dacă pot, o să te ajut când mi-o vei cere.

Care va să zică aşa, domnule şef al meu cel mare: ţi-am împins nepoata în braţele sadicului violator care ţi-a necinstit şi strănepoata? Şi, de fapt, cine este această nepoată cu prenume rusesc? Să-ţi spun eu, fostule tovarăşe. Fiindcă mama nepoatei, deci bunica strănepoatei, este rodul unei rătăciri amoroase, dar imorale, a domniei tale. Am cercetat şi am aflat: eşti acuzat mai abitir ca Alunel Sălcudeanu, ai fost mai crai decât toţi amorezii cu nume şi renume, drept care copila din flori ce ţi-a venit pe lume în altă casă mai miloasă, e actuala mamă a Ludmilei.

184

LLEEOONNTTIINNAA oorrii

SSUUBBCCAAPPIITTOOLLUULL ZZEECCEE

Ce invitaţie mai flatantă poate fi pentru un viitor personaj principal al unei cărţi, decât invitaţia de a participa la lansarea unei… cărţi? Aşa s-a întâmplat şi cu prietenul şi eroul meu Alunel Sălcudeanu, proaspăt scăpat de acuzaţiile grave, datorită sincerităţii unei victime, ceea ce m-a absolvit şi pe mine de o învinuire, aşa încât a trebuit să dea curs invitaţiei de a fi prezent în chiar incinta culturală din buricul Bucureştilor a Internelor, unde am scos în lume o nouă carte de cartuşe publicistice, inspirate, în mare parte, de viaţa şi activitatea reşapaţilor evului revolut, colegi ai fostului meu şef căruia nu i s-a mai aprobat prelungirea de a rămâne în rândul cadrelor active, pe motive de vârstă şi mentalitate, inşi care s-au năpustit să facă reforme, să instaureze capitalismul şi democraţia, să ducă mai departe steagul, adică să continue kazaciokul şi hei-rupul de tipul dormi în pace ţara general te face. În acea încăpere, fie că eram liderul unei publicaţii de prestigiu, fie că eram un fel de şef sau fie că eram pur şi simplu iubit de cititori şi respectat de critici, s-a

185

adunat multă lume şi destul de multă constituită din nume cu greutate şi răsunet.

Nu i-a venit să-şi creadă simţurilor, dar bărbosul meu cu cârlig la „sexul sexos”, Alunel cel veşnic îndrăgostit, s-a declarat pentru prima dată copleşit, învins, ruşinat, chiar dacă până atunci nu pusese mare preţ pe mine, pe care mă socotise un scârţa-scârţa pe hârtie de doi lei şi zece bani, un alergător după subiecte topless, care să facă deliciul unei anumite categorii de cititori, bulangii şi onaniştii, cum le zice prietenul meu. Dar, într-un final, nu luările de cuvânt ale marilor personalităţi, dintre care câţiva au făcut parte din bibliografia şcolară a amândurora, nu spusele laudative ale acestora vizavi de carte şi de autorul ei, l-au impresionat, ci cantitatea de sex frumos adunată la un loc sub semnul iubirii sau cine ştie ce semn faţă de mine. Mi-a şi şoptit la un moment dat, după ce am scăpat din îmbrăţişarea unei admiratoare pe care o debutasem ca poetă, cu un soi de reproş:

– Păi bine, fratele meu, tu ai atâta faună futeşă la cherem şi mai alergi după mine să-ţi furnizez subiecte cu drăcoaice în călduri!?

– Sst! i-am pus degetul pe buze. Abţine-te, c-aici eşti numai printre generali şi mahări ai înălţimilor politice, culturale, statale. Fata care m-a felicitat este fiica secretarului de stat Zamfir, cunoscuta poetă Leontina Zamfir, care acum lucrează la Casa NATO, ce-şi are sediul în fosta vilă a lui Ceauşescu.

186

– Hai, lasă-mă, să n-am parte de primirea Coreei de Nord în Uniunea Europeană! Tii, ce mică este lumea şi mie mi se părea c-o cunosc, că-i ştiu toate secretele! Gata! Am înţeles: Ciocul mic, faţa la perete, aruncaţi obiectele, cine mişcă nu mai mişcă!

Alunel nu mai putu să-şi finalizeze peroraţia şoptită, că un alt val de tinereţe cu mini jupă apăru şi se năpusti asupra mea cu nurii de-a valma. Pupături la rând, împunsături cu sâni obraznici, aluzii sexuale cu decolteu, democraţie aproape obscenă. Paharele din mâinile invitaţilor dezlegau rapid limbile şi aşa destul de slobode, astfel încât lui Alunel i se păru că este campionul pudicităţii. Nu, asemenea afront nu poate dura mult. Şi-a făcut curaj cu o înghiţitură de tequila, şi în următoarele minute cine se afla în dialog aprins cu Leontina? El, Alunel cel ticălos şi incurabil. Când am încercat s-o răpesc câteva secunde pe poetesă, aceasta m-a oprit să-mi prezinte un prieten al tatălui ei, poet şi el, domnul diplomat Alunel Sălcudeanu, care, obraznicul, mi-a zâmbit nonşalant şi mi-a întins mâna arătându-se încântat de cunoştinţă. Mi-a făcut discret cu ochiul, dar dacă nu eram unde eram l-aş fi pleznit în plină figură. Am ciocnit paharul şi mi-am văzut de invitaţi. Nu m-am mai ocupat de Alunel deloc. Nici de Leontina nu mi-a mai păsat, până când nu l-am văzut pe secretarul de stat mai liber, aşa încât l-am abordat:

– Ce mai faceţi, domnule Zamfir? Ne realegem, ne realegem şi la scrutinul acesta?

187

– Bine, domnule ziarist şi scriitor, chiar foarte bine după cum m-a anunţat chiar în seara asta un prieten, un fost student, am văzut că vă cunoaşteţi, cel cu barbă, Al Capone cum i se spunea în facultate, funcţionar la Externe acum, dar şi ins influent la cel mai mare institut de sondare a opiniei publice.

– V-a fost student Alunel Sălcudeanu!? mă minunai.

– Nu-mi amintesc bine, au trecut ani, el şi-a lăsat şi barbă, dar m-a ajutat adineauri, şi-a adus aminte de anii de studenţie, mi-a spus că de mult dorea să ne vedem şi că de aceea a şi participat la lansarea de carte căci el n-are timp, e tracasat cu campania de aderare a României la U.E. şi cu organizarea alegerilor.

Îl căutai pe Alunel, dar nu dădui cu ochii de el. Nici de el nici de fiica secretarului de stat.

– Dar Leontina unde este? îl întrebai pe tatăl cu rang înalt.

– Au plecat. M-a rugat să-l ajut cu maşina mea, iar Leontina a fost curioasă să-i arate un program pe care-l derulează ei acum apropo de acqius-ul comunitar şi-l însoţeşte. Trebuie să se-ntoarcă, că are sediul undeva lângă Palatul Parlamentului.

Ei, bine, nici Alunel şi nici Leontina nu s-au întors. A venit doar şoferul care i-a comunicat secretarului de stat că Leontina a rămas cu domnul diplomat la Facultatea de Sociologie din Strada Schitu Măgureanu şi că-l roagă pe taică-su să nu-şi facă griji că se descurcă singură.

188

Era clar. S-a învârtit pământul cu mine, dar am reuşit să-mi menţin echilibrul. Am strâns mâna secretarului de stat care mi-a mulţumit pentru carte şi care mi-a mărturisit că nu uită binele pe care i l-am făcut ajutându-i odrasla să debuteze la vârsta de 12 ani. Acum, poeta are 21 de ani, este o domnişoară în toată regula şi practică un job de mare răspundere apreciat ca atare de străinii angajaţi la Casa NATO.

După ce ultimul combatant al lansării a golit şi ultimul pahar de vin, am închis mustăria cum se spune, dar n-am plecat acasă, ci direct în strada Schitu Măgureanu, nu la facultate, desigur, ci la garsoniera lui Alunel. Bănuiala s-a adeverit, marele derbedeu era acasă, mi-a deschis cu greu, dar nu m-a primit. S-a scuzat că e cu cineva.

– Dacă este fiica secretarului de stat Zamfir, să te pregăteşti să optezi între Jilava şi Rahova.

– Dar ce ai, fratelo, eşti gelos? Dacă fetei i-a plăcut de mine, te oftici? Am invitat-o să-i citesc din versurile mele. Ce, n-am voie să scriu şi eu versuri? Etete, la el, de parcă n-aş fi burlac şi parcă n-am trăi într-o societate democratică!

– Dragă Al Capone, când i-ai fost tu student profesorului Zamfir?

– Aa, te-ai documentat!? Asta e treaba mea. Şi te rog să vorbeşti mai încet că Leontina doarme, e obosită, mi-a adormit în maşina lui tăticu. Bine că am avut ideea cu Sociologia, că se prindea şoferul că e ceva în neregulă!

189

– Păi ce este în neregulă!? – Acum, nimic, fiindcă somniferul şi-a cam

sfârşit efectul. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, cu-amor nebun şi bucurie, amin! Îmi pare rău, dar întrevederea s-a terminat. Pe data viitoare!

Alunel mi-a închis uşa în nas, iar de acolo până în cartierul meu mărginaş unde eram aşteptat cu şampania pe masă ca să sărbătorim evenimentul editorial şi în doi, n-am putut să mă gândesc la altceva decât la momentul când s-a rupt patul şi cei doi, Adam şi Evă abraşi, au căzut peste mine, metamorfozare a şarpelui păcătos ascuns în lada de rufe a patului din cuibuşorul de nebunii al nebunului pe care mi-l doresc subiect de serial epic.

Am făcut faţă cu greu evenimentului căreia consoarta a încercat să-i sporească solemnitatea, aceasta a înţeles că sunt obosit şi m-a lăsat să dorm. Iar cum a doua zi nu mergeam la redacţie, m-am trezit abia când a sunat telefonul. Era ofiţerul de serviciu care mă anunţa cu voce tremurată că a ordonat ministrul să vin imediat la slujbă, fiindcă un derbedeu care se dă prieten cu mine a violat şi a mutilat pe fiica secretarului de stat Zamfir, care a participat la lansarea cărţii mele. Colegul care era de serviciu mi-a spus că evenimentul a intrat deja pe flux, că s-a scris şi s-a prezentat la televiziune speţa, iar borfaşul este un anume Alunel Sălcudeanu care susţine, aşa cum a

190

afirmat şi fosta corectoare a revistei, că este prieten cu ziaristul Ştefan Trucală, care face un roman psihologic şi-l foloseşte pe el drept model, erou, subiect al investigaţiei în ipostaze sexoase. În timpul emisiunii tv., mi-a mai spus colegul de redacţie, ar fi sunat o doamnă care a confirmat că şi ea a fost victimă a violatorului din Schitu Măgureanu, unde venise să-l tragă la răspundere că şi ei i-a necinstit fiica, dar el a tăbărât peste femeia respectivă, în timp ce sub patul supliciului şi-a ascuns un prieten ziarist. Infractorul a declarat că e adevărat ce spune femeia, o anume Aurelia Visulescu şi că ziaristul respectiv se numeşte Ştefan Trucală. Adică eu.

* * *

După ce termină lectura – nici nu văzuse că se-

ntunecase de-a binelea – Dan se gândi imediat la Nistor Feţeanu, care ar fi vrut să fie al doilea cititor al dosarului „La zece păcate” (titlu inspirat probabil de cele zece victime ale lui Alunel Sălcudeanu), dar şi la oferta autorului, aceea de a i-l prezenta pe eroul textului de acum 15 ani, proaspăt liberat din penitenciar. Formă numerele de telefon ale amândurora, dar de găsit fu doar Trucală.

– Ce e real din pornografiile cu perdea pe care le-am citit ca pe un scenariu de telenovelă neecranizată, domnule colonel? întrebă Mândruţ.

191

– Aproape totul şi mai nimic! Totul fiindcă Alunel există, ţi-am spus că poţi avea o discuţie cu el, şi mai nimic fiindcă nu cred toate poveştile lui, afară de cele la care am fost martor.

– Păi chiar aţi fost martor la… – Nu la toate, dar, cum să-ţi spun, între fantezia

realistă şi realitatea ficţiunii este o dogmă, un crede şi nu cerceta, este ca-n cazul balconului Julietei din Verona, sub care n-a cântat şi la care n-a urcat nici un Romeo, fiindcă personajele în cauză au fost doar în mintea lui Shakespeare. Ei, bine, personajul meu există, a fost condamnat pentru violarea şi mutilarea fiicei unui demnitar, l-am iertat pentru mărturia mincinoasă, aceea de a mă fi implicat în afacerile lui amoroase, de care s-a folosit ca să scape, mai ales că nu să asist la o partidă de amor am mers eu şi m-am ascuns în lada patului, ci cu totul alt scop, fiindcă Rica-găurica nu era doar amantă a filfizonului, ci o importantă persoană de legătură pentru nişte chinezi din „Europa”, căreia îi pusesem o coadă travestit în faţă bisericească pe linia troleului 66, unde avea loc tranzacţia dintre asiatici şi rromii ce-o angajaseră pe numita Aurelia Visulescu, dar nu se poate să nu-ţi aminteşti speţa. Ei, acest Alunel, a cam chelit, şi-a ras şi barba, dar vitalitatea şi nonconformismul i-au rămas. Locuieşte şi azi în strada Schitu Măgureanu şi vinde ziare la chioşcul din faţa Facultăţii de Sociologie. Caută-l şi spune-i că te-am trimis eu.

192

EEPPIILLOOGG

Dacă ne-am lua după legile fizicii şi cele care guvernează devenirea umană, ar însemna să nu mai isprăvim povestea care a vrut să fie a lui Nistor Feţeanu şi a prietenei sale Cipriana Alexe, dar a ajuns să fie deopotrivă a lui Ştefan Trucală şi a prietenului său, corupătorul de majore şi coruptul de minore, Alunel Sălcudeanu.

Ar însemna să ne asumăm „complicitatea” cu legişti de soiul lui Dan Mândruţ, care nu se lasă până nu strică planurile unor oameni de bine, ofertanţi de plăceri la preţ redus pe linia de centură, dar şi pe cele ale unor investitori străini ca turcul Hafez Ali, care, împreună cu întreprinzătorii particulari de teapa lui Graţiel Musteaţă, ajută să prospere tranziţia românească, mai ales în părţile ei subterane.

Ar mai însemna să ne insinuăm şi noi, ca poliţistul devenit doar scriitor, în reţelele mafiei asiatice care încearcă să penetreze cu oferta neortodoxă aceeaşi tranziţie carpato-danubiano-pontică, ori ca poliţistul Mircea Dobrescu, în dosarul din care nu-i vine să creadă că făptaşul, viitor poliţist, a evadat, alta fiind soluţia şi ţesătura de iţe ale fărădelegii.

193

Ar însemna, de asemenea, să facem un drum la Torino, frumos pentru cine n-are rău de avion şi mai ales pentru cine are bani de cheltuială, unde să o găsim pe doamna Laura Antinari, fostă Florescu, dispusă să ne spună ceea ce ştie despre actualul soţ, Luigi Antinari, dar mai ales despre fiul lor, reţinut de Interpol în Grecia, împreună cu un anume Hafez Ali, cu care punea la cale o lovitură teroristă la Olimpiada de la Atena.

Ar însemna, printre altele, să asistăm la anchetarea lui Graţiel, adică la raderea lui Musteaţă, cum spune Nicu Zorilă, să-l vedem cât de dibaci este în a-şi construi alibiuri, platoşe de apărare, până când este pus în faţa probelor şi a mărturiei ucigaşului plătit de el pentru scoaterea din schemă a lui Magdalen Altaichii, care devenise incomod şi care a avut îndrăzneala să-l vâre în gura poliţiei înscenând accidentul cu bietul copil lovit pe trecere de pietoni.

Ar însemna, desigur, să mergem la adresa indicată de Trucală pe strada Schitu Măgureanu şi să ascultăm volumul doi al romanului vieţii lui Alunel pocăitul, ori la domiciliul distinsei doamne Domnica Florescu, pe la care, de când a început şcoala din campusul Băneasa, nepotul său Nistor Feţeanu refuză să mai treacă, dar pe unde trece tot mai des Mircea Dobrescu.

Ar însemna, fireşte, să o însoţim pe jurnalista Narcisa Avram, fie în raidurile ei fulminante derulate

194

împreună cu poliţiştii şi jandarmii, fie la domiciliul din Colentina unde locuieşte, tot în garsoniera a cărei uşă se află chiar lângă liftul de care se teme ca de moarte, fie în redacţia unde lucrează ore în şir.

Ar însemna să ne amăgim cu iluzia că mai are cineva timp şi răbdare să continue lectura romanelor din romanul în care tocmai v-aţi aflat până acum, fără a fi înţeles că, de fapt, omul din coşmar nu poate fi decât autorul, dacă nu cumva măria sa, cititorul, căruia i se cuvin scuze şi cuvinte de mulţam.

195

NNOOTTĂĂ IINNFFOORRMMAATTIIVVĂĂ

NICOLAE ROTARU – col. (r) ing. conf. univ. dr. – s-a născut la 28 martie 1950 în loc. Glâmbocata, com. Leordeni, jud. Argeş. După Liceul „Vl. Streinu”, Găeşti(1969), (unde a contribuit la naşterea revistei „Trimestre”), a urmat Şcoala militară de ofiţeri Sibiu (1972), (unde a întemeiat revista „Anotimpuri”), Academia Militară, Facultatea Transmisiuni (1981), apoi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (1990), Masteratul în ziaristică (1996), Doctoratul în sociologie (2003), toate, la Universitatea din Bucureşti. Este conferenţiar universitar la instituţii de învăţământ militar. A fost ofiţer în unităţi ale Jandarmeriei Române: Câmpina (1972-1975) şi Bucureşti (1976-1983), apoi redactor la hebdomadarul „În slujba patriei” al M.I., (1983-1988) şi redactor de rubrică, secretar general de redacţie, redactor-şef, iar, din 1993, director, la mensualul „Pentru Patrie” (1988- 1998). Din 1998 până la debutul lui 2005, când s-a pensionat, trecând la catedră, ca dascăl în ANI, a fost şeful Serviciului Cultură & Comunicare al Jandarmeriei. A debutat în anii 70, semnând texte de presă în numeroase publicaţii (şi în prezent are 13 rubrici permanente!), iar editorial, a câştigat trei concursuri

196

succesive de debut: în 1982, cu roman, la Editura „Eminescu”, în 1984, cu poezie, la „Cartea Românească” şi cu proză scurtă, în 1985, la „Facla”.

A publicat 60 de cărţi (roman, proză scurtă, poezie, eseu, aforistică, memorialistică, haiku, reportaj, critică literară, pamflet, epigrame, enigmistică etc.), unele prefaţate de personalităţi precum: E. Simion, F. Neagu, D.R. Popescu, Al. Piru, I. Rotaru, I. D. Bălan, P. Everac, Gh. Tomozei, Şt. Cazimir, C. Leu, G. Ţărnea, H. Gârbea, Fl. Popescu, G. Arion, Şt. Mitroi, G. Şovu, N. D. Fruntelată, G. Stanca.

Deţinător, pe lângă cele trei premii de debut, al Premiului CC al UTC (Scânteia tineretului) pentru poezie (1985), al Premiilor Editurii M.I. pentru eseistică (1999), pentru colecţia de proză Biblioteca Jandarmului (2002) şi pentru carte ştiinţifică publicată la Editura RAO (2006), al unei nominalizări la premiul „General Sichitiu” al Revistei Gândirea Militară Românească (2005) ca şi al Marelui Premiu al revistei Dor de Dor, 2006. Decorat cu „Virtutea Militară” în rang de Cavaler şi cu Ordinul Ziariştilor cl. I Aur (2005) . Membru UZP, din 1991 (când a fost ales, ca singur militar, şi în staff-ul uniunii), iar din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A făcut scenariile filmelor: Raidul, 1984, regia Traian Fericeanu şi Scutul de inimi, 1986, regia Mircea Mândrilă, turnate de Studioul de film al M.I.

197

A mai publicat: grupaje de versuri în antologiile: Ţie, Doamne, Patria din inimi şi 21 de poeţi, scoase de Ed. Amurg sentimental, în anul 2000, ca şi două cărţi de versuri realizate în acelaşi volum cu Ilie Gorjan – Tandem liric (prefaţă de Mircea Micu) şi Bis in idem (prefaţă de Nicolae Dragoş). Majoritatea titlurilor (inclusiv subtitluri ori capitole) însumează 13 litere ca şi numele său, din superstiţia că a isprăvit două facultăţi, situându-se, în ordinea mediilor, pe acest loc, iar pe 13 ianuarie 1976, la ora 13, în Bl. M13, ap. 13, unde locuia, i s-a născut unicul fiu, Radu-Constantin. (Revista Dor de Dor, nr. 18, dec. 2006).

198

AACCRREEDDIITTĂĂRRII CCOOLLEEGGIIAALLEE

„...un prozator cu alese însuşiri (vigoare, culoare), stăpânit de demonul epicii, mărturisind la o adică generozitatea de a <<strica>> subiecte de romanţ sau de nuvelă în istorii de numai câteva pagini.” (Gheorghe Tomozei, Gustul epicii, Luceafărul, 16 decembrie 1989)

„Nicolae Rotaru se apropie cu discreţie de faptul

concret, rememorările sale sunt aidoma celor trăite de un personaj sau altul. De remarcat supleţea dialogului, unda amăruie de umor şi pofta autentică de a nara.” (George Chirilă, Cartea cea nouă, Contemporanul, 10 martie 1990)

„Nicolae Rotaru stăpâneşte ştiinţa condensivă a

faptelor, el decupând din povestirile sale adevărate felii de viaţă, dar nu o viaţă oarecare, ci una trăită cu intensitate şi dăruire, în care principiile morale sănătoase guvernează lumea satului.” (Radu Vaida-Meltzer, „Lumina zilei”, Pentru Patrie, 3 martie 1990)

„Autorul face un evident progres nu numai în

arta naraţiunii, ci şi în cea a creionării unor personaje memorabile, creând o adevărată lume la viaţa căreia,

199

citind, parcă am participa cu adevărat. (…) Iar dacă, totuşi, putem vorbi de un personaj unic, atunci acesta este acea mirifică lume a ostăşiei, unică şi inconfundabilă în măreţia ei, pe care autorul ştie să ne-o redea atât de veridic încât, uneori, ne simţim foarte aproape de eroii cărţii, uitând că suntem din afara ei.” (Al. Piru, Cuvânt înainte la Front de inimi, Ed. Militară, Bucureşti,1991)

„E mare lucru să ştii să scrii versuri pentru copii!

Nicolae Rotaru face o încercare temerară. (…) Poezia lui Nicolae Rotaru, simplă, curată, necesară, este o mică enciclopedie pentru preşcolari şi şcolari, un discurs liric despre universul imediat observabil. E o privire, deloc încruntată, în lumea plină de taine şi farmec a copilăriei.”(Ludovic Roman, Cuvânt înainte la Petale de sidef, Ed. Făt Frumos, Bucureşti, 1991)

„Sunt cazuri grave, unele senzaţionale, altele

dezolante, pe care autorul le-a cunoscut direct sau le-a auzit de la alţii. Nu exclud şi posibilitatea ca el să le fi inventat pur şi simplu sau, mai plauzibil, pornind de la o întâmplare – cum se zice – adevărată, să fi brodat în jurul ei o mică naraţiune cu o morală explicită la urmă. Oricum, povestirile sale poliţieneşti (le spun aşa pentru a le deosebi de acelea, pur fictive, poliţiste) se referă la lumea românească de azi şi la multele ei istorii infracţionale, de la omor la adulter.” (Eugen Simion,

200

Între ficţiune şi anchetă socială, prefaţă la Destine arestate, Ed. Militară, Bucureşti, 1993)

„Prozator captivant, înzestrat cu un remarcabil

simţ al limbii şi spirit de observaţie, stăpân pe ştiinţa construcţiilor epice, publicist inteligent şi curajos, Nicolae Rotaru, admirabil arhitect de presă, este şi un poet autentic. (…) E asemenea artei autentice şi artistului născut, uns cu harul divin.” (Ion Dodu Bălan, Un poet înnăscut, prefaţă la Eternitate aproximativă, Ed. Sagittarius, Bucureşti, 1996)

„Recentul volum de versuri al Poetului Nicolae

Rotaru devine o fâlfâire de păcat, dată fiind vijelia epicului poliţist şi social ( recte – romane şi nuvele), cu care ne-a obişnuit.” (Sorin Ardeleanu, Definiţii lirice sau inspiraţii de cariatide, Semne, Braşov, iulie 1996)

„Fireşte, chinuit mereu de o mare forţă

intelectuală corelativă, autorul, prin bogăţia interpretativă, prin originalitatea cutezătoare în gândire, prin exegezele extrem de originale cu care străfulgeră creaţia fiecărui evocat, realizează o creaţie de o subtilă intelectualitate şi de o bogăţie rafinată. Este un robust şi desăvârşit condeier, dotat cu un profund simţ al distilării valorilor omeneşti” (Dan Smântânescu, „Eternitate aproximativă”, Poliţia Română, Bucureşti, septembrie 1996)

201

„Într-adevăr, Nicolae Rotaru construieşte cu dibăcie un univers numai de el trăit şi constatat la nivelul inimii, al dragostei pentru frumos şi bun, pentru o anume intimitate interioară.” (Petre Gheorghiu, Invitaţie la poezie, Transporturile române, Bucureşti, octombrie 1996)

„Autorul pare un prizonier cu stiloul în coaste

(care ziarist, mai ales conducător de publicaţie, cum e Nicolae Rotaru la revista „Pentru Patrie”, nu e damnatul ştirii în defavoarea meditaţiei lirice sau a travaliului epic?), este un ţăran hotărât să lupte împotriva urbanizării, rămâne un clasic gata să rabde valurile (talazurile) de modernitate ce-l ameninţă.” (Radu Nedelcu, Iluzii… false, Românul, Bucureşti, 13 octombrie 1996)

„Cărţile sunt scrise cu talent şi ne dezvăluie un

autor ce se exprimă la fel de bine şi în versuri şi în proză.” (Dan Vasilescu, Petre Crăciun, Omul şi cărţile sale, Argus, Ploieşti, octombrie 1996)

„Mai cunoscut, aşadar, ca prozator decât ca poet,

critica literară a sesizat în scrierile acestuia ştiinţa construcţiei epice, aspecte de viaţă inedite şi captivante, spiritul de observaţie „policier” şi, desigur, un remarcabil bun simţ al limbii.” (Zenovie Cârlugea, „Eternitate aproximativă”, Jurnalul poliţiei gorjene, Târgu Jiu, noiembrie 1996)

202

„Temperament năvalnic, Nicolae Rotaru construieşte în scrierile sale anatomia unui suflet incandescent, dominat de furtuni de un lirism eruptiv.”(Valentin Uban, „Donatorul de inimi”, Pompierii români, noiembrie 1996)

„Nicolae Rotaru a păşit în lumea literaturii

câştigând trei concursuri de debut: roman (1982) la Ed. „Eminescu”, versuri (1984) la Ed. „Cartea Românească” şi proză scurtă (1985) la Ed. „Facla”.Astăzi (…) se arată cititorilor ca un om împăcat cu sine.” (Ioan Romeo Roşiioru, Miscellanea, Viaţa românească, Bucureşti, Nr. 7-8/1997)

„Colonelul Nicolae Rotaru, directorul

prestigioasei reviste Pentru Patrie şi, totodată, distinsul nostru coleg de condei, s-a dovedit a fi, pe lângă un sarcastic publicist, un sensibil şi apreciat poet şi prozator.” (Melania Cincea, Emoţii cărunte sau evocarea unei nostalgii…, Timpolis, Timişoara, februarie 1998)

„Persoana poetului reprezintă etalonul liric, măsura tuturor lucrurilor. Aceasta constituie, poate, trăsătura definitorie a poetului cărunt, cu trese de colonel, care continuă să lucreze sârguincios pentru poezie şi Pentru Patrie. (Vasile Moldovan, Eul – ca etalon liric, Viaţa Armatei, mai, 1998)

203

„Cu fiecare carte, Nicolae Rotaru păşeşte o treaptă pentru proiectatul său… templu. (…). Păstrân-du-şi stilul ludico-umoristic şi alerteţea relatării de suspans, colonelul Nicolae Rotaru îşi conduce personajele – poliţistul Ştefan Trucală, prezent şi în alte scrieri ale autorului, nu e decât un alter ego al romancierului – prin labirinturile şi neprevăzutul frontului nevăzut.” (Dan Bardaş, Un alibi util, Timpolis, Timişoara, august 1998)

„Colaborator (fondator) al Românului, Nicolae

Roatru este un longeviv combatant (pe frontul verbului) pentru Patrie – prin jurământ (militar) şi vocaţie (civilă) de plaivaznic. Scoate cărţi foc cu foc, de parcă le-ar trage dintr-o carabină cu repetiţie. Povestiri, poezii, proză scurtă, roman, aforisme, pamflete. (…) Nicolae Rotaru – la fiecare recidivă lirico-epică – se dovedeşte, să-i folosim stilul, pentru breasla literară, un bun colonel al instituţiei Internelor, iar pentru cititorii cu epoleţi, un scriitor capabil al societăţii civile.” (Ion Moise, Semnal, Românul, Bucureşti, august 1998)

„Confratele Nicolae Rotaru a fost nevoit să

părăsească timona revistei Pentru Patrie, redevenind jandarm. Arma secretă a colonelului condeier rămâne însă tot plaivazul.” (Radu Apostol, Semnal, Cotidianul, Bucureşti, 30 septembrie 1998)

204

„…ca întotdeauna, el trage cu siguranţă la ţintă, scurt şi necruţător.“ (Constantin Sorescu, Text coperte IV, la volumul Emoţii cărunte, Ed. Fiat lux, Bucureşti, 1998)

„Surprinde la ostaşul-condeier înregimentat în

Jandarmeria Română, evoluţia în teatrul de operaţiuni literare pe un front larg. În condiţiile unei austerităţi de diferite feluri, apt combatantul Nicolae Rotaru îşi desfăşoară verbele şi metaforele pentru luptă, rapid şi curajos. În cărţile lui convieţuiesc criminalii şi duhovnicii, prostituatele şi asistentele medicale, poliţiştii şi florile, microbii şi spionii, câinii de rasă şi vrăbiile. Scriitorul e adeptul stilului fără stil. Iubeşte alerteţea şi umorul, jocul şi suspansul, concizia şi rigoarea. Cărţile lui nu sunt seifuri cu taine şi destine luxuriante, ci cutii cu utilităţi trecătoare, depozite de mână cu surprize şi recreaţii lirice. Nu-ţi trebuie chei, nici timp mult, nici cine ştie ce erudiţie să-l înţelegi şi să-l placi. E suficientă o oarecare curiozitate.” (Mircea Sântimbreanu, Un om cu… cărţi, Poliţia Română, septembrie 1999)

„Fost director al revistei Pentru Patrie, licenţiat

în ştiinţe militare şi jurnalism, fost ziarist în presa Ministerului de Interne, Nicolae Rotaru este mai de grabă cunoscut ca poet decât ca prozator. A câştigat trei concursuri de debut: roman, poezie şi proză scurtă.

205

Volumele sale, publicate, toate, au titluri formate din treisprezece litere, număr însumat în numele său. Nicolae Rotaru este membru al Uniunii Scriitorilor. (Manuela Golea, Îngerii de oţel – Nicolae Rotaru, Ziua, Bucureşti, 2 iulie 1999)

„Bun ţintaş, rebusistul Nicolae Rotaru apasă fără

menajamente pe trăgaci, convins că va fi un învingător, dacă nu în războiul de guerilă din jungla presei şi a tipăriturilor, măcar în încleştarea cu sine…” (Alexandru Păsărin, Un înger păzitor, Rebus, Bucureşti, mai 1999)

„Recidivist notoriu, colegul nostru de condei şi

tovarăşul de drum în slujba legii, Nicolae Rotaru reuşeşte să-şi menţină ceea ce cred că-l prinde cel mai bine – umorul,speranţa şi harul – indiferent că este nevoit să-mbrace sau să dezbrace uniforma, să urce sau să coboare scări, să respire în voie, aflat pe un vârf sau numai printr-un pai de trestie, găsindu-se într-un afund de ape translucide. Rămas un talentat homo ludens, colonelul (cu şanse de a-i fura limbii române bastonul de mareşal, cum observa nemuritorul Nichita, căruia condeierul i-a fost adesea în preajmă!) scoate carte după carte…” (Dan Inăndan, Îngeri păzitori la Jandarm Libra”, Timpolis, Timişoara, iunnie 1999)

„La cărţile sale de proză şi poezie vom întâlni

pagini memorabile, demne de luat în seamă de orice

206

antologator care voieşte să tipărească volume colective, şi nu numai aceştia, ci chiar editorii, care o fac cu garanţia unui scriitor total, stăpân pe cele mai frumoase mijloace de expresie. Dl. Nicolae Rotaru îşi priveşte în mod serios destinul de scriitor format la şcoala literaturii moderne…” (Ion Machidon, Emoţii cărunte, Amurg sentimental, Bucureşti, martie 1999)

„Paradoxul seducător este, în situaţia lui Nicolae

Rotaru, că orice spirit de frondă într-o exprimare estetică devine un anarhism imperator, cu bucurie acceptat în artă, tolerat cu nelinişte în viaţa socială. (…) Pragmatic, dar pentru trufaşii lumii artistice bucureştene, ignorat, dar de netalentaţi, publicat, dar de oameni de calitate, înţelegem acum, când împlineşte cincizeci de ani, s-a născut colonel şi poet. Prezenţa sa în interioritatea poeziei împlineşte douăzeci de ani, vechimea în Interne trebuie citită numai în cartea de muncă, prospeţimea de viaţă a acestui Lorca al jandarmeriei împlineşte cincizeci de ani. Alene şi-aproape, spiritul său este matur şi meritoriu.” (Aurelian Titu Dumitrescu, Un Lorca al Poliţiei, Meridian, Târgu Jiu, 13 mai 2000)

„Colonelul inginer Nicolae Rotaru, jandarm get-

beget, jurnalist atestat, scriitor, şofer profesionist şi, ca să fac o glumă, terorist neprins încă, mai scoate o carte. (…) Nicolae Rotaru îşi urmăreşte destinul uman

207

şi profesional în strânsă relaţie cu destinele cu care s-a intersectat din momentul selectării sale pentru viaţa cu epoleţi, când era încă elev la Liceul din Găeşti, cu o oprire insistentă la cumpăna dintre anii 1989-1990…” (Geo Călugăru, Amintirile unui terorist, Revista Jandarmeriei, Bucureşti, ianuarie 2000)

„Ca să păstrăm mediul ostăşesc, se poate spune

că jandarmul (de fapt inginer în branşa comunicaţiilor militare) Nicolae Rotaru trage (eficace şi ignorând austeritatea), din orice poziţie, carte după carte, articol după articol, construindu-şi, în paralel cu profesia de apartenent la instituţia „oamenilor de arme”, făgaş pentru „exercitarea dreptului la pasiune”. Când „pasiunea pasiunilor” sau „hobby-ul incurabil” se referă la creaţia literară, autorul îşi ţese, cu dibăcie şi răbdare, adevărate dispozitive de luptă şi îşi pune în stare de beligeranţă verbele, soldaţii săi devotaţi, dând ultimatumuri tranşante muzelor”. (George Şovu, Start în… start, prefaţă la Cufăr de soldat, Ed. M.I., Bucureşti, 2000)

„Despre Nicolae Rotaru, ca ucenic al verbului,

vorbesc foarte grăitor faptele. De presă, editoriale, manageriale, ostăşeşti. E un om al faptelor, un pragmatic incurabil, un optimist contagios, un iubitor de oameni. Condeiul său de reporter s-a dovedit bine ascuţit (nu putea fi altfel decât ca şi mintea sa!),

208

neînduplecat, tranşant, nereticent. A bătut la porţile cuvântului de timpuriu, dar afirmarea s-a produs la publicaţiile M.I., unde, în aproape 15 ani, a îndeplinit toate funcţiile, într-o ascensiune – managerială şi de popularitate – de invidiat. A fost primul ziarist militar ales în staff-ul U.Z.P. şi, pe drept cuvânt, a fost (este) considerat numbre one între ziariştii Internelor. Apreciat şi ca scriitor (poet, prozator, inclusiv de romane poliţiste, eseist, pamfletar, rebusist, dramaturg), fostul director al prestigioasei publicaţii „Pentru Patrie” este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi autor a peste 25 de cărţi bine primite de public şi critica literară. (…) Arhitectul de reviste, creatorul de cărţi (inclusiv manuale sau tematici din domeniul managementului paideutic, educaţiei psiho-morale şi sociologiei comunicării), titularul de numeroase rubrici publicistice este un izvor de invidii, deşi e un munte vulcanic de bunătate a cărui lavă o reprezintă omenia, prieteşugul, solidaritatea, demnitatea, cinstea, credinţa, iubirea.” (Doru Spătaru, Cuvânt înainte, la Cartuşiera mov, Ed. Timpolis, Timişoara, 2000)

„Poet, eseist, prozator, făuritor de gazete,

publicist redutabil, dl. Nicolae Rotaru (...), cândva, în tinereţe a îmbrăţişat meseria armelor. Armele sale preferate rămân, însă, cuvintele pe care domnia sa Nicolae al Rotarului le rosteşte după suflet, le

209

mângâie, le vrăjeşte, le descântă cu artă rară şi când e mâhnit şi întristat foarte, le salvează de uitare şi moarte.” (Gorge Chirilă, Nicolae Rotaru: Aripi de hârtie, Ecart, Bucureşti, ianuarie 2001)

„Nicolae Rotaru, care s-a manifestat până acum

mai mult ca poet, îşi demonstrează totuşi măsura talentului în proză…” (Victor Atanasiu, Text coperta IV, volumul Dincolo de Styx, Ed. RAO, Bucureşti, 2001)

„Fire comunicativă (doctor în Sociologia

Comunicării), jovială, prietenoasă, Nicolae Rotaru nu poate fi încadrat în curente, nu i se pot stabili sorginţi sau descendenţe. În jurnalism a practicat orice (de la pamflet la interviu, de la reportaj la caricatură, de la editorial la rebus, de la portret la epigramă), în literatură încercând…doar poezia, proza scurtă, eseul, teatrul şi romanul. (…) textele (…) sunt adevărate probe de virtuozitate literară, în care coexistă fericit scriitura ludică şi naraţiunea dramatică, adică lumea contrastelor în care trăiesc şi acţionează profesioniştii iubirii de ţară şi apărătorii de lege care sunt eroii acestor scrieri inspirate exclusiv din mediul ostăşesc.” (George Arion, Comanda prevestitoare, prefaţă la În armura legii, Ed. M.I., Bucureşti, 2001)

„Nicolae Rotaru, autor din 13 litere, cum îi place

să se alinte, este un militar civil nu prea înalt de stat,

210

un civil militar nu prea scurt în picioare, nu prea brunet, dar în nici un caz blond, un împătimit condeier ce trece prin lumea gazetărească şi literară, civilă şi militară, într-un pas de front atipic, niciodată calm, niciodată în goană, niciodată în pas de gâscă, sau de paradă, totdeauna copleşit de un surplus de informaţii, pe care nu le mărturiseşte decât metamorfozate în personaje, totdeauna amabil şi uşor distant, cum îi stă bine unui cetăţean cu două patimi (era să spun patrii!) literare, una-n uniformă şi cu epoleţi, şi alta în hăinuţele lui Adam, cel de dinainte şi de după boroboaţa cu mărul năsărâmb, totdeauna un duşman al abuzurilor de uitare, totdeauna un ferment al memoriei corecte despre scris şi despre ţară…(…) Nicolae Rotaru a apărut cu volume, scrise în genuri diferite, în mai toate editurile principale din ţară. A condus revista „Pentru Patrie”, ducând-o la tiraje astronomice, are o îndelungată experienţă gazetărească – fapt care ne dă garanţia unui succes în noul său demers cultural-artistic…” (Dumitru Radu Popescu, Ce ne învaţă fericirile?, prefaţă la Dincolo de ieri, Editura M. I., Bucureşti, 2002)

„…Nicolae Rotaru, este poet, romancier şi

împătimit publicist, un provocator şi un destabilizator al pieţei de carte (cum îl numeşte Mircea Sântimbreanu), un colonel superior al literelor române (Mircea Micu). Etichetările nu sunt de complezenţă,

211

Nicolae Rotaru fiind unul dintre puţinii scriitori şi singurul militar!, care ne-a obişnuit cu o adevărată avalanşă editorială, sprijinită pe o tenacitate de excepţie şi o prolificitate pe măsură.” (Gheorghe Mincă, O carte ca un imn…, Amprenta, Buzău, iulie 2002)

„Autor de cartuşiere, Nicolae Rotaru a dovedit

că el însuşi este…o cartuşieră la ţinuta de campanie a literaturii române.”(Vasile Ursache, Frate cu dracu’, Nicolae Rotaru a împărţit picături de mir din cartuşiera roz, Poliţia Română, Bucureşti, decembrie 2002)

„Nicolae Rotaru, scriitor cunoscut şi detector de

serviciu la revista noastră, se dovedeşte a fi, cu fiecare carte, nu doar un om de cuvânt ci, dimpotrivă, un om de cuvinte. Diamantele lingvistice pe care le bijutereşte sunt tot atâtea dovezi ale strădaniilor neobositului condeier care, pare-se, a făcut contract cu vocabularul limbii române spre a-i explora şi exploata nemărginitele-i resurse. Scăpărările metaforice şi rostirile de duh, pe care autorul le risipeşte în pagini cu nonşalanţa marilor creatori, divulgă existenţa în spatele lor a unui travaliu greu şi de imaginat, darămite de susţinut.” (Firiţă Carp, Împuşcându-ne noaptea, Lumea detectivilor, Bucureşti, Nr. 3/noiembre 2002)

„Lumea lui Nicolae Rotaru se apropie mult de

cea moromeţiană relansând conceptul de realism obiectivat de alte trepte temporale, dar veridic

212

legitimat”.(Victoria Milescu, Nicolae Rotaru, Dincolo de Styx, Universul cărţii, Bucureşti, aprilie 2002)

„Girat de palmaresul publicistic şi vechimea în

tranşeele cuvântului, Nicolae Rotaru este un condei incisiv, sarcastic şi inconfundabil, care preface umorul şi satira în eficace arme de luptă contra stărilor de lucruri negative, un luptător tenace, talentat şi original, cu mijloace literar-jurnalistice, contra unor aritmii sociale, tare educaţionale şi slăbiciuni umane, indiferent de gradul ori poziţia ierarhică a făptaşilor aleşi să fie ţinta demersurilor sale epico-ludice, dar şi un sensibil observator social, capabil să emoţioneze şi să reconforteze psihic, prin subiecte de imediateţe, tratate cu savoare şi realism ori cu profundă şi inconfundabilă poezie, de pe poziţia omului de spirit, a comunicatorului profesionist şi, nu în ultimul rând, de pe cea a sociologului militar avizat.” (Pavel Abraham, Text coperta IV la Cartuşiera roz, Ed. M.I., Bucureşti,2002)

„Trăgător de cartuşe publicistice – dacă ne-am

lua după spusele sale din cartea Amintirile unui terorist, a tras şi cu muniţie adevărată în acel 1989 al schimbării de macaz ceauşist, dar a rămas, ca toţi actorii (regizorii, scenariştii acelui decembrie sângeros), nedovedit şi neprins – Nicolae Rotaru se vădeşte, cu fiecare carte apărută, un fenomen. (…)

213

Aparent paradoxal, de parcă ar juca un rol pe o scenă, scriitorul în uniformă pendulează între starea elegiacă, pesimistă, melancolică şi cea corosivă, vulcanică, explozivă.” (Florentin Popescu, Cartuşul de start, prefaţă la Cartuşiera roz, Editura M.I., Bucureşti, 2002)

„Îl ştiam ludic-vulcanic, dar şi sentimental-

stenic, trăgător eficace, din orice poziţie, cu arma când secretă, când vizibilă, a versului. Îl ştiam ucenic la ctitorirea cine ştie cărui castel în Spania sau mănăstire în Argeş, asumându-şi, după spusele lui, soarta de colecţionar al cauzelor pierdute. Îl ştiam osârdiac în şantierele (foarte multe, vaste, îndrăzneţe) ale spiritului, nepregetând să-nceapă (şi să nu poată isprăvi, necum a tipări) zeci de cărţi, de la jurnal şi proză umoristică, la teatru şi haiku, de la roman şi enigmistică, la poezii pentru copii şi eseistică, de la epigramă şi pamflet, la povestire şi reportaj. Îl ştiam căuzaş al unei cariere care l-a asprit până la împietrire, stare din care, cum glumeşte el contagios, îi va fi foarte uşor să devină direct statuie.” (Marius Tupan, Prima picătură, prefaţă la Picături de mir, Editura Fundaţiei „Revista Jandarmeriei”, Bucureşti, 2002)

„Ofiţer de carieră, Nicolae Rotaru nu este doar

un veteran al armelor, ci şi al scrisului”.(Corneliu Ciocan, Paşii fără urmă ai lui Nicolae Rotaru, Realitatea românească, Bucureşti, aprilie 2002)

214

„Ca un prinţ de fum, poetul se vădeşte un meşter cioplitor de metaforă până la simplitatea perfectă. Când ludic, când obsecvios (…) devine un explorator al penumbrei şi al răcorilor metafizice.”(Rodian Drăgoi, Fotografia absenţei mele, Amurg sentimental, Bucureşti, martie 2002)

„Prolific şi original, curajos şi ludic, talentat şi

onest, el n-a fost preferatul boemei literare, nici răsfăţatul criticii fie datorită apartenenţei la o instituţie „odioasă”, fie din cauza asumării unei cvasi-singurătăţi mai puţin eclatante, dar oricum creatoare. (…) De fapt, luând-o înaintea comandanţilor săi, cu prilejul unor lansări de carte, confraţii din breasla fără epoleţi l-au avansat general al literaturii. Dar sunt convins că el, atât de ocupat cu scrisul de dimineaţa până noaptea, nu mai are vreme să ţină la ierarhii convenţionale date de statutul militar”. (Corneliu Leu, Cuvânt de deschidere la Calea de mijloc, Editura M.I, Bucureşti, 2003)

Un zelos gradat liric este Nicolae Rotaru, fost

director al mensualului M.I. „Pentru Patrie”, lucrator în presa M.I. între 1983-1998, recomandat cu generozitate eroic-etilică de Nichita Stanescu: „Ostean al limbii romane cu şanse de a-i fura bastonul de mareşal“.(Radu Tudor Ciornei, www.agonia.net, 09.04.2003)

215

„M-a încântat pitorescul lumii sale ţărăneşti şi verbul acid al autorului. Vremea şi vremurile ne-au îndepărtat, dar Nicolae Rotaru nu a urcat în acest timp doar treptele ierarhiei militare, ci şi pe cele ale Olimpului literar. Dacă nu mi-aş fi dat seama de talentul său extraordinar, aş fi putut să-l suspectez pe colonelul Nicolae Rotaru că, în loc de instrucţie, ordonă ostaşilor să-i scrie cărţile…” (Ion Marin Almăjan, Lansare de carte, Timişoara, iul. 2003, apud Adina Borcan, Nicolae Rotaru – olimpic într-un maraton al literelor, Timpolis, 14-16 iul.2003)

„…autorul realizează un tablou veridic al

realităţii contemporane în totalitatea manifestărilor ei contradictorii şi complexe.” (Ana Dobre, Un jurnal expresiv, Luceafărul, Bucureşti, nr. 25/2 iul. 2003)

„Profund şi dezinvolt, patetic şi şăgalnic,

vizionar şi nostalgic, Nicolae Rotaru ştie să armonizeze cuvintele potrivit stărilor şi ideilor poetice ce le animă, realizând adesea veritabile performanţe lirice….” (Nicolae Dragoş, Drumul cuvintelor spre adevăr, Dimineaţa, Dimineaţa, 19 august 2003)

„La Editura Facla am întâlnit o persoană care

venea din viaţa militară cu un apetit extraordinar pentru cultură,dar, mai mult decât atât, cu o capacitate aparte de a transforma realitatea, de a o vedea cu un

216

ochi lucid. Nicolae Rotaru este un recidivist cu totul şi cu totul împătimit, iar destinul l-a alintat, pentru că a avut şansa să cunoască oameni extraordinari, pe care i-a transpus în literatură.” (Marcel Tolcea, Lansare de carte, Timişoara, iul. 2003, apud Adina Borcan, Nicolae Rotaru – olimpic într-un maraton al literelor, Timpolis, Timişoara, 14-16 iul. 2003)

„Ca unul care nu doreşte decât să imprime o

unitate vădită scrisului său, Nicolae Rotaru, devenit ofiţer de carieră, cu elegante trasee de călătorie (la propriu şi la figurat) în întreaga lume îşi asumă demnitatea rostirii libere a adevărului, indiferent de faţetele lui poliedrale de manifestare. Temele sau platforma de pe care se porneşte o reprezintă modul social în care se percepe lumea, indivizii care o alcătuiesc, forţa de reacţie a acestora în legătură cu multitudinea de fenomene ivite la lumina democraţiei.

O posibilă identificare a speciei jurnalistice cultivate, notele lui Nicolae Rotaru pot fi socotite în parte tablete, microsioane, crochiuri (cu o largă paletă tematică), fiziologii, schiţe de atelier (în vederea unui zbor literar), cronici imediate, atitudini, opinii etc.” (Marian Barbu, Pledoarie pentru gazetăria cu tâlc, Meridian, Târgu Jiu, nr. 2 (11), septembrie 2003)

„Militar de carieră, „colonel cu state vechi în

Jandarmerie”, Nicolae Rotaru continuă să publice, în

217

cadrul unui efort asumat, curat şi onest, care nu aşteaptă laurii criticilor şi nici înregimentarea în vreo boemă literară.” (Roxana Istudor, Trei spre zece, Ultima oră, Bucureşti, 26-26 iul. 2003)

„Nicolae Rotaru ni se revelă ca un scriitor

complex şi non-conformist, element activ în orizontul existenţial, provocator deseori, dar şi de un romantism discret, camuflat cu prudenţă. (…) Suntem convinşi că s-ar fi dedicat oricum artei cuvintelor înaripate, chiar dacă şi-ar fi ales altă meserie.” (Nicolae-Paul Mihail, Nicomah Rupând în tăcere sigiliile singurătăţii, Oglinda, Bucureşti, 09 septembrie 2003)

„Cine ar cunoaşte doar din auzite de existenţa

unui scriitor polivalent, neliniştit şi experimentalist cu greu şi-ar putea imagina că profesia lui „stabilă” este aceea de militar. Un avangardist dinamic şi anticonvenţional care, în identitatea sa civilă, este… militar ar putea să contureze un portret… urmuzian, un chinuit al sorţii, pentru că poezia nu prea se împacă cu poziţia de drepţi. Nicolae Rotaru contrazice tot sistemul prejudecăţilor şi clişeelor morale: nu a amestecat profesia cu vocaţia, militarul a fost militar adevărat, de carieră, iar poetul şi-a conservat prospeţimea dincolo de regimul cazon. Omul a reuşit să se dedubleze perfect. (…) Nu cred să existe cineva care să pună la îndoială vocaţia de scriitor a lui

218

Nicolae Rotaru… (Aureliu Goci, Confesiunile unui poligraf impenitent, Economistul (Ecart), Bucureşti joi, 24 februarie 2003)

„Inconfundabilul stil ludic, jemanfişismul cu

care abordează şi problemele dramatice, şi faptul divers, acurateţea descrierilor, meşteşugul transformării actorilor naraţiunii în personaje autentice sunt puncte de rezistenţă ale construcţiilor epice propuse de Nicolae Rotaru, în primul rând pentru cititorii din mediul ierarhic cazon, dar şi pentru iubitorii de lectură din celelalte paliere sociale. (…) Departe de efervescenţa şi găşcănismul literar, retras din boema spiritualităţii bucureştene, el îşi ciopleşte cu osârdie paginile ce se alcătuiesc în opuri ce-i dau dreptul să se bucure de aprecierile confraţilor.” (Ştefan Mitroi, Cuvânt înainte la Eroism de veghe, Editura M.A.I., Bucureşti, 2004)

„În ipostaza de specialist într-un domeniu precis

delimitat, Nicolae Rotaru rămâne totuşi, acelaşi remarcabil scriitor, consacrat de numeroasele cărţi de beletristică publicate.” (Alexandru Drugă, Contribuţii româneşti la teme universale, Dimineaţa, Bucureşti, 9 februarie 2004)

„Nicolae Rotaru scrie adeseori pentru

personajele sale şi întotdeauna pentru cititori.” (Gigi

219

Trif, Arcadele perenităţii, Dimineaţa, Bucureşti, 12 martie 2004)

„Un scriitor mereu îmboldit de un demon al

neîmpăcării cu „aşa s-a hotărât” şi chiar de nevindecat în ambiţia sau în pasiunea sa pentru adevărul, poate, uneori, incomod, dar, până la urmă, atât de tonifiant – asta se ambiţionează şi, până la urmă, reuşeşte să fie Nicolae Rotaru.” (Şerban Cionof, Viaţa, văzută cu ochiul liber, Ecart, Bucureşti, nr. 297, 30 septembrie 2004)

„Militar de carieră, colonelul Nicolae Rotaru s-a

afirmat şi ca un riguros scriitor, faptul fiind susţinut de cele trei concursuri succesive de debut editorial câştigate la Bucureşti şi Timişoara, cu roman, poezie şi proză scurtă, de cele peste 40 de cărţi publicate în decurs de 20 de ani, ca şi de apartenenţa sa la breasla profesioniştilor cuvântului. Fire vulcanică şi riguroasă, perfecţionist şi pasionat de ceea ce face, după absolvirea Academiei de Înalte Studii Militare, Nicolae Rotaru a fost atestat ziarist profesionist şi a lucrat în presa M.A.I., parcurgând toate treptele ierarhiei jurnalistice de la redactor la director ale cunoscutei publicaţii Pentru Patrie.” (Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Câteva cuvinte, prefaţă la Cine, ce, cum, când, Editura Fundaţiei „Revista Jandarmeriei”, Bucureşti, 2004)

220

„Este aproape incredibil cum reuşeşte să-şi drămuiască timpul şi să prefacă neodihna în cuvinte acest om care, la 55 de ani, nu mai e nici el aşa de tânăr. Cum ar vrea şi cum ne-ar sta bine tuturora. Fie înlănţuite în metafore, stihuri şi poeme, fie zidite în clădiri epice (pamflete, povestiri, schiţe, nuvele, reportaje, portrete, romane) care mai de care mai răsucite, mai zdravene, fie turnate în tablete ce amintesc de turbulenţa argheziană, fie rânduite în cronici, epigrame, aforisme, enigme, scenete etc. cuvintele lui par născocite de mâna unui artist.” (Fănuş Neagu, Foc de avertisment, prefaţă la Cartuşiera bej, Editura Detectiv, Bucureşti, 2004)

„Ca negustor fără de arginţi în piaţa înţelegerii

între oameni, cum singur se consideră, Nicolae Rotaru rămâne un robit al verbului, un ostenitor devotat în minereul aurifer al limbii române, un pasionat al prieteniei şi un duşman de moarte al lenei, minciunii şi inculturii…” (Al. Păsărin, Trăgătorul de rafale, Almanah Rebus, Bucureşti, 2004)

„Ştergând din cuget grija sau amarul/ Şi toate

omeneştile mizerii,/ Din scrisul colonelului Rotaru/ Eu vă ofer o tablă de materii.//”Statui de humă” prinse în „Răstimpuri”,/ „Semne de armă” în „Lumina zilei”,/ Un „Front de inimi” treaz prin anotimpuri,/ „Petale de sidef” pe albul zilei.// „Destine arestate” sau „cărunte”,

221

/ „Moarte de probă” generând confuzii,/ „Bârlogul teroriştilor” sub munte/ Ascunde „Proprietarii de iluzii”.//”Muzeu de muze”-i „Ultima dorinţă”/ Când „Noaptea de apoi” e în derivă/ Şi „Îngerii de-oţel” în suferinţă,/ Iar veşnicia – „aproximativă”.// „Uitarea” să coboare peste mine,/ Cu „Alibiul inutil” şi trist,/ Un „Cufăr de soldat” care conţine/ Suave „Amintiri de terorist”.// Sunt douăzeci şi şapte de volume,/ Odrasle penei lui fără istov,/Iar ultima care-a ieşit în lume/ O ţin în mână: „Cartuşiera mov”.// Zburăm cu „Aripi de hârtie”/ Şi, „Fraţi cu dracul”, coborâm la fix,/ Căci „Dincolo de ieri” când ne îmbie, / Rapid ajungem „Dincolo de Styx”. // Bilanţul: 31 de volume,/ Ai penei sale brave, mărturii, / Iar ultimul care-a ieşit în lume/ Îl ţin în mână: „Cartuşiera gri””. // Un veritabil munte de volume,/ Escaladat de alpinişti viteji,/ Iar ultimul care-a ieşit în lume/ Îl ţin în mână: „Cartuşiera bej”…// Din ea spontan de-ar percuta o capsă/ Şi nu ne-ar mai rămâne timp de şagă,/ I-aş scrie autorului pedeapsă/ Să-şi recitească opera întreagă!”( Ştefan Cazimir, Tablă de materii rostită la lansări succesive în 23.12, 2000, 05.12. 2002, 28.03. 2003 şi 23.09. 2004)

„Petulant cum este, „gură bogată”,

nemaipomenit de harnic şi la scris, cu toată ştiinţa meşteşugului, ca om foarte instruit, în înţeles enciclopedic chiar, (…) tot „efectul” poeziei lui Nicolae Rotaru, nu mai încape îndoială, rezidă în

222

cunoaşterea perfectă a limbii române, înainte de orice. (…) Adesea sub aparenţa ludicului descoperim gravitatea celui care trăieşte drama istoriei contemporane”. (Ion Rotaru, Fişă de istorie, prefaţă la Carcera de oase, Editura RAO, Bucureşti, 2005)

„Prozatorul Nicolae Rotaru are inimă de poet, o filozofie a substanţei reale, în care liniştea şi frumuseţea ţâşnesc, de pretutindeni, fie din ramurile arborilor cu frunzele răcorite, fie din frunţile dealurilor peste care au voiajat fluturii cu aripile tatuate de florile luminilor din stele.” (Miron Ţic, Observaţii eroice, misiuni îndeplinite, Amurg sentimental, Bucureşti, februarie 2005)

„Deşi a scris, deopotrivă, proză şi gazetărie, Rotaru (de altfel, membru al Secţiei de proză a Uniunii Scriitorilor) rămâne de partea noastră, în tranşeea poeziei. (…) Nicolae Rotaru, un ludic, un experimentalist cu suflet mereu tânăr, un poet care transformă cotidianul într-un curcubeu al poeziei. Un scriitor cu patima cuvântului, peste tot unde respiră el. În lexicul vechi şi parfumat, în neologismul violent, în argou. Romantic şi ironic. Scriitor de profesie”. (Nicolae Dan Fruntelată, Cuvânt de întâmpinare la Fântâna de leac, Editura RAO, 2005)

„Căuzaş al dreptăţii, culturii, umorului şi speranţei, Nicolae Rotaru e un colecţionar de reuşite şi

223

eşecuri în proporţii egale. Este un ironic fin (un autoironic, adesea!), un tradiţionalist auto-exilat într-un modernism rebel şi nonconformist, într-o minimă… luxurianţă verbală (şi vervală!), un senzorial ludic, un colorist estompat, un vitalist consistent, un contaminat care contaminează. Optimist şi devotat scrisului, are şanse să rămână un învingător”. (George Stanca, prefaţă la Istoria umbrei, Ed. RAO, 2005)

„Prozator redutabil dotat cu forţă de seducţie, cu

capacitatea de a crea atmosferă, familiarizat cu teoriile contemporane despre strategiile narative…” (Petre Ciobanu, Coerenţa discursului epic, Lamura, Craiova, nr. 4-5-6, Aprilie, mai, iunie 2005)

„Lectura devine aţâţătoare. Meandrele,

sinusurile, salturile imagianţiei devin volute artistice. Iar domnul Nicolae Rotaru devine, cu cât pare că se ia mai puţin în serios şi se răsfaţă în delicioase paranteze, un scriitor veritabil şi foarte interesant”. (Paul Everac, prefaţă la Linia de sosire, Editura MAI, Bucureşti, 2005)

„Puţini sunt creatorii de literatură care să atace

mai toate genurile şi să izbândească remarcabil în fiecare. Nicolae Rotaru – scriitor complex, dar şi harnic – se implică în toate acestea de o nonşalanţă cuceritoare, demonstrând că şi în arta scrisului curajul

224

e o condiţie sine qua non”. (Radu Cârneci, prefaţă la „Rău de înălţime”, Editura MAI, Bucureşti, 2006)

„Nicolae Rotaru (n. 1950) este poet, prozator,

eseist, poligraf cu opera impresionantă”. (Artur Silvestri, vol. Mărturisire de credinţă, Editura Carpathia Press, 2006)

„Numai aparent, cu toate că aprehansiunea sa

spre ludic este o realitate constantă atât a comportamentului organizaţional, cât şi a manierea de abordare jurnalistico-literară, dar şi ştiinţifică a faptelor publicistice, numai aparent, zic, şi doar formal (în chip de captatio benevolentiae şi recurs la originalitate), cărţile lui sunt găselniţe mai mult sau mai puţin kabalistice, fie şi numai după titlu. Cel puţin „Psi-sociologia” pe care o prezintă doctorul în sociologia comunicării, care este dascălul, scriitorul şi jurnalistul Nicolae Rotaru, se revelă ca un op foarte serios, pertinent, actual şi neîndoios util tuturor care vor să studieze domeniul...” (Ioan Chiş, Avanpropos, la „Psi-sociologie, Editura ANI, Bucureşti, 2006)

„Foarte activ şi plin de iniţiativă, mai ales când

este vorba de artă si cultură, Nicolae Rotaru este în acelaşi timp un permanent şi obiectiv observator al fenomenului politic”. (Vasile Ion Dumitru, Romania Mare, ianuarie 2007)

225

226

CĂRŢI DE ACELAŞI AUTOR

Poezie 1. Statui de humă – Editura Cartea Românească – 1984 2. Petale de sidef – Editura Făt Frumos– 1991 3. Muzeul muzelor – Editura Sagittarius – 1996 4. Eternitate aproximativă – Editura Florile Dalbe – 1996 5. Emoţii cărunte – Editura Fiat Lux – 1997 6. Uitarea de mine – Editura Helicon– 1998 7. Deceniul Secsy – Editura Helicon– 1999 8. Aripi de hârtie – Editura Ar.Thema – 2000 9. Paşii fără urmă – Editura Diagonal– 2001 10. Viaţă expirată – Editura Timpolis – 2003 11. Cartea picilor – Editura Contrast– 2004 12. Peniţa de bronz – Editura Apollon – 2005 13. Carcera de oase – Editura RAO– 2005 14. Istoria umbrei - Editura RAO – 2005 15. Fântâna de leac – Editura RAO – 2005 16. Rău de înălţime – Editura MAI– 2006 17. Bucurii simple – Editura RAO– 2006 18. Dispensă de a fi – Editura RAO– 2006 19. Poemele topleβ – Editura RAO – 2006 Proză scurtă 1. Răstimpuri – Editura Facla – 1985 2. Semne de armă – Editura Militară – 1986 3. Lumina zilei – Editura Facla– 1989

227

4. Front de inimi – Editura Militară– 1991 5. Destine arestate – Editura Militară– 1993 6. Bârlogul teroriştilor – Editura M.I. – 1995 7. Proprietarii de iluzii – Editura Porto Franco – 1996 8. Dosarul Romida – Editura Timpolis– 1999 9. Cufăr de soldat – Editura M.I. – 2000 10. Cartuşiera mov – Editura Timpolis – 2000 11. În armura legii – Editura M.I.– 2001 12. Dincolo de Styx – Editura RAO – 2001 13. Dincolo de ieri – Editura M.I.– 2002 14. Cartuşiera roz – Editura M.I.– 2002 15. Calea de mijloc – Editura M.A.I.– 2003 16. Cartuşiera gri – Editura RAO – 2003 17. Eroism de veghe – Editura M.A.I. – 2004 18. Cartuşiera bej – Editura Detectiv – 2004 19. Linia de sosire – Editura M.A.I. – 2005 20. Mirabile dictu – Editura Detectiv – 2005 21. Cartuşiera uni – Editura Detectiv– 2006 Roman 1. Moarte de probă – Editura AMB – 1993 2. Ultima dorinţă – Editura Militară – 1996 3. Criminal de elită – Editura AMB – 1996 4. Alibiul inutil – Editura Militară– 1998 5. Noaptea de apoi – Editura Paco – 1999 6. Îngerii de oţel – Editura RAO– 1999 7. Frate cu dracul – Editura Phobos – 2002 8. Răspântia – Editura RAO – 2004

228

9. Renaşteri – Editura RAO – 2004 10. Ruinele – Editura RAO – 2004 Eseistică 1. Compendiu etic – Editura M.I.– 1999 2. Comunicarea în organizaţii militare – Editura Tritonic– 2002 3. Criză şi dialog – Editura RAO – 2004 4. Comunicarea în organizaţii militare 2 – Editura Tritonic – 2005 5. Psi-leadership – Editura ANI– 2005 6. Lider şi actant – Editura ANI – 2006 7. Psi-management, Editura ANI – 2006 8. Psi-sociologie, Editura ANI – 2006 Aforistică 1. Picături de mir – Editura Fundaţiei Rev. Jandarmeriei– 2002 Volume în duet 1. Tandem liric – Editura Artprint– 2000 2. Bis în idem – Editura Anastasia-Ina – 2002 3. Informaţie şi metode – Editura ANI– 2007 Antologii 1.Ţie, Doamne – Editura Amurg sentimental – 2000 2. Patria din inimi – Editura Amurg sentimental – 2000 3. 21 de poeţi – Editura Amurg sentimental– 2000

229

230

CCUUPPRRIINNSSUULL

Prefaţă de Aurelian Titu Dumitrescu...........................5 Prologul cărţii .............................................................7 Capitolul unu sau Violul asistat.................................10 Capitolul doi sau Păsărica de la „Două Ciori” ..........14 Capitolul trei sau Reclamaţia ziaristei. ......................19 Capitolul patru sau Prin seraiurile ambulante ...........24 Capitolul cinci sau Mătuşa şi nepotul........................31 Capitolul şase sau O vizită a poliţiei. ........................46 Capitolul şapte sau Domiciliul forţat ........................57 Capitolul opt sau Declaraţia ucigaşului.....................72 Capitolul nouă sau Erată la eroare.............................80 Capitolul zece sau Reţeaua manglitorilor..................85 Capitolul unsprezece sau La zece păcate...................97 Alunel sau Prologil cărţii.........................................100 Capitolul doisprezece sau Spovedania muribundului ...........................................................110 Capitolul treisprezece sau „La Drăcoaicele” ..........115 Aurelia ori Subcapitolul întâi ..................................116 Elvira ori Subcapitolul doi ......................................124 Gabriela ori Subcapitolul trei ..................................132 Beatrice ori Subcapitolul patru................................141

231

Ramona ori Subcapitolul cinci ................................148 Patricia ori Subcapitolul şase ..................................157 Roxana ori Subcapitolul şapte .................................165 Ludmila ori Subcapitolul opt...................................170 Diana ori Subcapitolul nouă ....................................177 Leontina ori Subcapitolul zece ................................185 Epilog ......................................................................193 Notă informativă. ....................................................196 Acreditări colegiale .................................................199 Cărţi de acelaşi autor ...............................................227

232