Olivia Clătici

NIMIC IMPORTANT... NIȘTE FEMEI

Povestiri

Editura Estfalia

2

Olivia Clătici

NIMIC IMPORTANT... NIȘTE FEMEI

Povestiri

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CLĂTICI, OLIVIA

Nimic important... nişte femei : povestiri /

Olivia Clătici. - Bucureşti : Estfalia, 2017

ISBN 978-606-754-010-9

821.135.1

***

© 2017 Editura Estfalia Bucureşti Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii și autorului. Orice reproducere, totală sau parţială a conţinutului acestei lucrări fără acordul scris al editorului sau al autorului este ilicită şi se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-757-010-9

Editura Estfalia; www.editura-estfalia.ro

3

Am fost de toate în viață

4

5

1

Spre sfârșitul anilor '70, când m-am mutat într-un bloc nou, pe

acelaşi palier cu mine, într-un apartament de două camere, s-a mutat

o bătrânică deosebit de simpatică. Nu era nici prea înaltă, nici prea

scundă, cu o siluetă ce putea fi invidiată de femeile încă tinere, nu

ieşea nici până la melc să arunce gunoiul dacă nu era aranjată. Avea

un ten neted, fără niciun rid, ochii de un albastru astral, buze înguste,

mereu rujate, părul alb tuns scurt, aproape băiețește, mâinile albe

îngrijite, manichiurate cu o ojă albă ce nu atrăgea atenția. Se îmbrăca

decent, poate puţin cam demodat. Din toată ținuta ei se vedea că la

tinereţe a fost o femeie frumoasă şi se putea bucura de un anumit lux.

Preferatele ei erau costumele, fustă-taior, din care avea cel puţin cinci

dintr-o stofă de cea mai bună calitate: unul gri şi-l îmbrăca mai ales

duminica sau când se ducea la vreo înmormântare ori pomenire, unul

grena, care-i dădea un aer tineresc, unul în carouri pe fond negru, cu

o croială deosebit de elegantă, altul bej și unul crem din cea mai bună

mătase chinezească, șantung, pe care-l îmbrăca, evident, vara, atunci

când mergea la o întâlnire mai deosebită. Pe fiecare costum îl purta

întotdeauna asortat cu o pereche de pantofi de aceeași culoare, cu o

croială simplă dar elegantă, un toculeţ modest pe care-l mai putea

suporta la vârsta ei, poşeta din aceeaşi piele ca şi pantofii. Deşi pe

vemea aceea nu se prea purtau pălării, ea nu ieşea din casă fără

pălărie, asortată la costum și pantofi. Vara purta de regulă rochiţe din

bumbac fin sau mătase. Nu se îmbrăca niciodată numai în negru;

duminica – invariabil în culori deschise, elegantă, parfumată, în mână

cu un buchet de flori mici pe care-l cumpăra de la Florica din colţ,

mergea la biserică şi apoi la cimitir. Dacă cineva o întreba unde se duce

6

răspundea foarte serios: la Nenea Sandu să-i mai spun ce e nou prin

ţară. Multă vreme n-am priceput ce e cu acest Nenea Sandu, până

m-am lămurit că e soţul ei decedat care, cu limbă de moarte, i-a cerut

să nu poarte doliu şi „când vii la mine să te-mbraci cu cele mai

frumoase haine pe care le ai. Eu de acolo de sus vreau să te văd

frumoasă, așa cum ai fost o viață-ntreagă.”

Nu stătea prea mult de vorbă cu vecinii, dădea bună ziua,

comenta vremea şi-şi vedea de ale ei. Unii o bârfeau, mai ales femeile

mai strâmtorate cu banii care tare s-ar fi bucurat să aibă măcar un

costum de valoarea şi eleganţa celor cinci ale ei. Alţii povesteau că

atunci când s-a mutat a adus cu ea o mobilă cum nici nu mai văzuseră

până atunci şi câteva covoare făcute sul care păreau de asemenea a fi

de cea mai bună calitate; mai spuneau c-a adus lăzi de cărţi, unde

le-o pune, comentau ei, ştiind foarte bine cât de mititele erau camerele

în care locuia.

Din când în când primea din străinătate pachete cu cafea, țigări

scumpe, pe care le vindea cunoscuților, lucruri de îmbrăcăminte și

dulciuri, mai ales ciocolată. Ne-au apropiat copiii mei. Fusese

profesoară de limba română şi știa o mulțime de povești și poezii; cu

astea îi captase pe copii iar mai târziu, când au ajuns la gimnaziu și la

liceu, cu analizele deosebit de pertinente asupra literaturii române și

universale. Copiii ţineau foarte mult la ea, o iubeau pentru blândeţea

și cultura ei dar şi pentru dulciurile cu care-i răsfăţa. Indirect şi cu grijă

să nu mă supere îi învăţa şi alte lucruri, cum să se-mbrace, cum să

meargă decent pe stradă, să nu vorbească tare în tramvai, să-şi

respecte profesorii şi multe alte sfaturi utile. Îi ajuta cu mult folos la

lecţiile de limbi străine care se predau în școală, atunci rusa şi franceza,

și făcea cu ei engleză.

Aşa se face că, într-o duminică dimineața când aveam ceva

mai mult timp, am invitat-o la o cafea; am făcut din asta un obicei, cu

timpul, cafeaua a fost îmbunătăţită cu o linguriţă de coniac, adus de

dânsa, şi cu nişte sandvișuri pregătite de mine. Vorbeam mai ales

despre subiecte la ordinea zilei, despre vreme, mersul politicii – aici era

destul de rezervată, dar observaţiile ei erau de fiecare dată de bun simţ

– despre cărţile citite sau filmele văzute, despre concertele de la

Ateneu, din care nu-i scăpa nici unul, în timp ce eu nu prea dădeam pe

7

acolo. La ea venea multă lume: cunoscuţi din anii tinereţii, tineri sau

mai vârstnici din învăţământul liceal sau superior, studenţi preocupați

de scrierea tezelor de diplomă, profesori care-şi pregăteau lucrări de

grad, doctoranzi în drept care-i solicitau îngăduința de a cerceta

biblioteca. În biblioteca ei se găseau cărți juridice de mare valoare în

limbi de circulaţie mondială – engleză, franceză, germană, rusă,

învățăceii îşi îmbogăţeau cunoştinţele şi sursele bibliografice cu ajutorul

traducerilor ei. Câştiga astfel un ban în plus pe lângă pensia modestă

pe care o avea, de care nu se plângea niciodată.

Multă vreme nu m-a invitat pe la dânsa, venea bucuroasă la

noi dar casa ei rămânea ca o mică redută, a ei şi numai a ei. Nici ceilalţi

vecini n-au intrat vreodată în micul apartament; când administratorul

blocului avea de rezolvat ceva cu ea, ieşea pe sală, asculta, spunea da

sau nu, plătea dacă era cazul, dar niciodată nu l-a invitat în casă, dacă

avea ceva de reparat apela la vechii ei cunoscuţi. Niciodată la cineva

din bloc sau din cartier. Şi colindătorii care veneau de Crăciun îşi

primeau la uşă micile daruri. Odată a răcit însă foarte puternic şi m-a

rugat să-i cumpăr medicamente şi să-i fac un ceai; ajutorul meu a durat

cam trei-patru zile.

Atunci i-am cunoscut şi apartamentul, care arăta ca o căsuţă

din poveşti, cu cele mai frumoase şi mai interesante aranjamente. Cum

intrai, pe hol la stânga, de-a-lungul singurului perete întreg fără uşă

sau ferestre, trona o bibliotecă ce se ridica până-n tavan, tixită de cărţi,

toate legate în piele. N-am putut să-mi dau sema de prima dată ce fel

sunt, dar pe parcurs m-am dumirit, erau în cea mai mare parte tratate

de drept, o Enciclopedie Britanică, o ediţie princeps din Marea

Enciclopedie Franceză, Enciclopedia României, mulţi clasici greci şi

romani sau părinţi ai creştinismului, Platon, Aristotel, Sfântul Augustin,

Toma de Aquino şi mulţi alţii, de unii nici nu auzisem până atunci. În

dreapta se deschidea uşa spre bucătărie, obişnuită, nimic deosebit, dar

curată ca un pahar de nici nu puteai crede că acolo se găteşte

vreodată. Vizavi de ușa de la intrare era camera de zi unde, de

asemenea, trona un dulap pe un întreg perete, lucrat din lemn de nuc

cu intarsii de trandafir şi abanos. Poliţele erau pline cu cele mai fine

vase de porţelan şi de sticlă: Jena, Murano, cloisonné-uri, cristale de

Bohemia, statuete care de care mai frumoase şi mai fine, o balerină,

8

doi îndrăgostiţi, un satir, o copie în marmură după moartea lui Laoocon.

Televizorul era aşezat pe o măsuţă şi, alături de el, suportul pentru

telefon. Eleganţa deosebită a încăperii o dădeau canapeaua, cele două

fotolii din piele de Cordoba, covorul de provenienţă orientală în care ţi

se afundau picioarele, cu un desen elegant şi sobru. Pe un alt perete

mai micuț era o altă bibliotecă până-n tavan, tot cu cărți valoroase:

Ovidiu, Cicero, Cezar, Voltaire, Rousseau, Tolstoi, Rebreanu,

Sdoveanu, Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, iar pe singurul

perete liber erau înşiraţi, cu mult gust, un Petraşcu, un Grigorescu, un

Tonitza şi un Luchian. Dormitorul în care intrai din prima cameră

printr-o ușă din dreapta era şi el dotat cu mobilă de cea mai bună

calitate, probabil tot nuc: un pat de mijloc dublu, un dulap de haine

care ocupa un perete întreg, atingea tavanul, o comodă, o oglindă, un

scaun fără spătar şi un suport pentru hainele care se schimbau la

sfârşitul zilei, cam bărbătesc, am gândit eu, şi ea, ghicind ce-mi trece

prin minte, mi-a spus: ai dreptate, e bărbătesc, dar a fost al lui Sandu,

nu mă pot despărţi de el.

Pereţii odăiţei (îi spun așa căci era destul de mică, în jur de

14 metri pătraţi) neocupați de dulapuri erau literalmente tapetaţi cu

fotografii aşezate cu grijă într-o anumită ordine. Pe un perete, în jurul

unei icoane ferecate în aur, de provenienţă rusească, despre care se

bănuia că ar fi fost pictată de Rubliov, erau numai pozele unui bărbat,

împunător, distins, în cele mai diferite ipostaze – elegant, în pantaloni

de golf, la hokey, călare pe un armăsar negru ce părea că şi acum

fornăie din nări, în unele cu ea în altele singur, în uniformă de maior al

armatei române, pe front în spital, şi pe rândul din mijloc o umbră de

om cu menţiunea dureroasă „după aceea”, în robă de avocat, pledând,

şi altele, care pentru mine nu aveau nicio relevaţă dar reprezentau

sufletul ei. „E soţul meu” mi-a spus când a observat că mă uit cu interes

la şirul de fotografii. Pe peretele de vizavi, deasupra patului, alte poze

cu doi băieţi la vârste diferite, de la scutece până „la zi”. Sărea în ochi

o fotografie mototolită cu cei doi, cam la 17 ani, în uniformă de

hitlerjughend, apoi mai mari în lagăr de prizonieri, ori bărbaţi în toată

firea, elegaţi şi foarte prezentabili. Mai jos, o fată foarte frumoasă, de

la naştere pâna la vreo treizeci şi cinci de ani şi o droaie de copii care,

probalil, erau odraslele celor de mai sus. Pe un colț de perete mai

9

puţine, o fotografie de nuntă, a părinţilor ei bănuiam, după moda

îmbrăcăminţii. „Aceasta e familia mea, părinţii care m-au părăsit la

15 ani, cei doi băieţi gemeni, fiica mea şi opt nepoţi.”

Vecina mea era o luptătoare şi s-a făcut bine curând. De atunci

am rămas în relaţii mai cordiale şi, cu timpul, mi-a povestit cine este şi

cine a fost. Nu totul dintr-o dată, ci pe rând, câte un fragment cam

alandala, din care am reuşi să înnod povestea vieţii ei, pe care v-o spun

acum, cu cuvintele ei.

2

–.Le auzi pe multe femei spunând: „viața mea a fost un

roman”. Eu, dacă m-aș raporta în termenii aceștia la viața mea, aș

putea spune că a fost un șir de romane. Fiecare secvență mai

importantă e ea însăși un roman, parcă am trăit mai multe încarnări,

ca în filosofia indiană. Am fost de toate, pe rând: orfană, fată mare,

femeie măritată, vândută, cumpărată, mamă, văduvă, de toate, chiar

și amantă.

– Vai, doamnă, nu spuneți asta!

– Spun doar adevărul și nu plec capul, dar ascultă, ai răbdare,

poate cândva vei scrie povești, dacă ți se pare că merită, scrie și

povestea mea. M-am născut odată cu veacul, la 1 ianuarie 1901.

Părinţii mei nu erau prea bogaţi, aveau 20 de hectare de pământ

într-un sat din apropierea Bucureştiului, de cultivarea cărora se ocupa

tata, şi-o făcea cu mult spirit gospodăresc, scotea roade destul de

bogate, nu duceam lipsă de nimic. Nici nu ceream de la viață mai mult

decât se putea. Mama, o gospodină de soi, ţesea covoare, cosea în

chilim, tricota, uneori mai picta, nu picta rău, cânta bine la pian, era o

înfocată cititoare, nu-i scăpa nimic din cea ce apărea nou pe piaţă.

Făcuse patru clase de şcoală de menaj şi asta era foarte mult pentru o

fată în vremea de atunci. Cămara noastră era veşnic plină de dulceţuri,

fructe uscate, zacuscă de toate felurile, murături, afumături, ce mai, o

casă de oameni cu bună stare. Eu începusem şcoala în sat, apoi, după

ce-am terminat patru clase, m-au dat în Bucureşti la un liceu de fete

10

care se bucura de un foarte bun renume. Am trăit acolo anii războiului,

ai ocupației nemțești, apoi eliberarea şi Marea Unire de la Alba Iulia.

Liceul l-am termint cu greu din cauza războiului apoi m-am înscris la

facultate, la Litere, în 1919. Dar între timp mi s-a-ntâmplat cea mai

mare nenorocire prin care poate trece un copil de 16 ani: tata a murit

pe front la Mateiaşu, iar mama de inimă rea, când ne-a ars casa

bombardată. Nu ştiu unde e mormântul tatei, iar la înmormântarea

mamei nu m-am putut duce, n-am primit de la autoritatea nemțească

bilet de trecere pentru ieşirea din oraş. Am să-ţi povestesc cândva cum

a fost acea ocupaţie nemțească.

Am putut termina liceul, se făceau opt clase, cu ajutorul

profesoarei mele de română, care avea şi ea o fată de vârsta mea.

Împresionată de nenorocirea care m-a lovit, m-a luat în casa ei, din

care lipsea soţul plecat pe front pentru eliberarea Ardealului. Pentru

facultate am putut să fac rost de bani cu ajutorul unui unchi din sat

care s-a apucat să lucreze pământul nostru şi să ridice din nou casa,

dar care nu mai era casa pe care o ştiam, a făcut ce-a putut.

Încă din anul întâi am cunoscut un bărbat, era cu zece ani mai

mare decât mine, n-aș zice că frumos dar plăcut și prezentabil: nu prea

înalt dar bine proporționat, un păr ușor creț, castaniu spre negru,

sportiv, cultivat, citit, informat despre viața culturală a capitalei. L-am

cunoscut într-o stație de tramvai unde, din greșeală, am intrat cu tocul

pantofului între șine – primi mei pantofi cu toc înalt – și nu reușeam să

ies de acolo iar tramvaiul se apropia. M-a smuls din pantof, m-a salvat,

iar după plecarea tamvaiului mi-a recuperat pantoful, care, cu o

anumită bunăvoință, mai putea fi folosit cel puțin până acasă – stăteam

la cămin. Așa cum se întâmplă între doi tineri, m-a condus, a insistat

să ne mai vedem și altădată. Nu l-am refuzat și după câteva întâlniri

petrecute în parcul Carol sau la vreo cofetărie a-nceput să-mi placă de

el, chiar să-l iubesc, nu pasional ci oarecum rațional. Două, trei luni nici

n-am știut prea bine cine e, cu ce se ocupă, eu turuiam tot timpul

despre munca mea de student, îi povesteam despre cursuri, despre

colegi sau profesori, despre viața mea, poate făceam asta ca să nu

bănuiască cât eram de săracă. Cu timpul am aflat că e deja absolvent,

arhitect, că are mari ambiții de afirmare în profesie. Nu părea, după

înfățișare, l-am crezut tot timpul student ca și mine. Una peste alta,

11

ne-am căsătorit în 1920, începând totul de la lingură şi farfurie. Ca să

fiu sinceră am făcut-o poate și dintr-o pornire mai pământeană. Bătută

de vânturi aşa cum eram îmi era foarte dor să mai scap de grijile

materiale cotidiene, să am un sprijin, un umăr pe care să mă reazem,

care să mă alinte, să mă ocrotească şi soţul meu avea toate calităţile

ca să consider că avem un mariaj fericit.

Hotărâtă să nu-i fiu povară, după ce ne-am mutat într-o

cămăruță de trei pe trei cu chirie, am început să contribui și eu la

veniturile casei. La început tricotam și brodam pentru colegele mai

avute, apoi am prins curaj și am început să dau lecții de limba română

și franceză unor elevi cu dificultăți de pregătire. Aveam, evident, grijile

gopodăriei, pregătirea meselor, cumpărăturile zilnice, spălatul, călcatul

rufelor, să fie întotdeauna îmbrăcat îngrijit, să nu zică lumea că are o

nevastă leneșă și îngălată. Nu-mi era ușor dar făceam totul din plăcere,

cu devotament, ca el să se poată concentra asupra profesiei, n-am

scăzut standardele nici în pregătirea mea la facultate. Aveam două

priorități: atelierul lui mult visat și o locuință mai potrivită. Am pus pe

primul plan atelierul care, situat pe o străduță într-un bloc vechi, la

mezanin, avea suficient spațiu și multă lumină. A fost o sărbătoare

nemaipomenită în ziua când l-am putut închiria, mai târziu l-am

cumpărat, a lucrat în el până la sfărșitul vieții, ba cu timpul a mai putut

angaja doi tineri colaboratori, absolvenți recenți ai facultății. După ce

mi-am terminat studiile și am devenit profesoară ne-am putut permite

un apartament, nu mare, de trei camere, într-un bloc, la periferia

orașului, pe care l-am mobilat în câțiva ani cu mult gust și fantezie.

Am trăit împreună clipe frumoase de tinereţe, cel mai mult ne

plăcea să ne plimbăm pe malul Dâmboviţei care, pe vremea aceea, nu

era încă ferecată în ciment, ci marcată de sălcii şi plopi pe ambele

maluri. Într-o zi în care primăvara nu se instalase încă cu toată puterea,

ne-a prins o ploaie şi o zloată de ne-a făcut cicuciulete, dar nouă nu

ne păsa. Ne-am tras sub un balcon dar asta n-a ajutat prea mult. Ploua

cu stropi mari. Era o ploaie binefăcătoare de primăvară, când valurile

mari de apă cad din înălţimi ca dintr-un canal, după ce au fost

sfărâmate toate zăgazurile. Picături mari şi dese cădeau pe cimentul

din curți ridicând apa în bulbuci. Prin curțile oamenilor, erau multe case

de pământ pe malul Dâmboviţei, curgea un adevărat râu de lapte

12

colorat astfel de varul pe care apa îl spăla cu sârguinţă de pe pereţi.

Era în această dezlănţuire a furtunii, în tunetele şi fulgerele care se

succedau cu repeziciune, imitaţia uimitoare a imaginilor ce alergau pe

retină într-o sală de cinematograf. Fulgere scurte răzbăteau din minut

în minut, iar bubuiturile prelungi care le urmau după câteva secunde

făceau să se cutremure din temelii bolta cerului, dezlănţuind,

destrămând şi împreunând din nou norii cenuşii care se târau pe sus

cu viteza unui cal în galop sau cu încetineala melcului. Ploaia dura de

vreo 10 minute. De la o vreme stropii de apă începură să se intercaleze

cu boabe de gheaţă, mari ca fasolea albă, ce răpăiau pe acoperişurile

caselor. Şi tot aşa de repede cum au început, ploaia şi gheaţa au

încetat. Locul stropilor mari care cădeau repezi unul după altul l-au luat

treptat alţii mai mărunţi, cernuţi parcă prin sită, ce veneau maiestuoşi

ca ariergarda unei armate victorioase. Apoi o nouă rafală de stropi mari

izbea cu forţă acoperişurile caselor şi în final a încetat cu totul. Oamenii

ieşeau unul câte unul din curţile şi gangurile unde se adăpostiseră. Îşi

scuturau hainele, priveau în sus spre nori şi străzile erau din nou

însufleţite. Noi râdeam, eram uzi până la piele dar fericiţi, eram în stare

să discutăm zile întregi despre acest fenomen copleşitor al naturii care

era o ploaie de primăvară.

Într-o altă zi, după o furtună tot pe pe cheiul Dâmboviţei,

ne-am distrat grozav urmărind, aşa i-am spus noi, întrecerea dintre o

cratiţă şi un bec. Becul sălta mândru pe coamele scunde ale valurilor

privind înapoi batjocoritor la cratiţa burduhănoasă rămasă în urmă.

Cratiţa se făcea că nu-l observă şi-şi continua liniştită şi maiestuoasă

drumul. Dar se pare că de la o vreme a supărat-o şi pe ea obrăznicia

puştiului de bec. A încălecat pe coama unui val mai repejor, a trecut

pe lângă bec ghiontindu-l în coastă şi s-a dus mai departe. Obidit, becul

a luat-o la goană în urma cratiţei dar n-a mai putut-o ajunge.

Îngâmfată, cratiţa nu-l mai învrednicea nici măcar c-o privire. De obidă,

becul s-a supărat aşa de tare c-a uitat să evite picioarele podului care

tocmai îi ieşea în cale, s-a lovit de un pilon şi s-a spart. Aşa e şi în viaţă:

dacă nu ştii să caşti ochii prea bine, când te loveşti de ceva dur de care

nu te-ai ferit la timp rişti să nu mai exişti, nu neapărt fizic cât mai ales

psihic. Multă vreme, când aveam mici controverse, obişnuite în orice

familie, glumeam cine e cratiţa şi cine becul. În zilele de iarnă cu multă

13

zăpadă și viscol priveam fascinați pe fereastră baletul copacilor

scuturați de vijelie. Ţi-am povestit aceste mici clipe romantice nu ca să

privesc înapoi cu nostalgie ci ca să te fac să-nţelegi ce-ţi poate răpi la

un momnet dat un bărbat bun, deştept, calm şi calin, prin nesăbuiţă,

un bărbat convins că-i aparţii pentru toată viaţa, că eşti proprietatea

lui, orice măgărie ar face, tu trebuie să-l înţelegi, să-l ierţi, ba mai mult,

să-i plângi de milă şi să rămâi alături de el.

ll chema Petre şi am trăit alături aproape șapte ani frumoşi,

până la marea mea tragedie, când aveam aproape treizeci de ani,

singurul nostru necaz era că nu puteam avea copii. De fapt, nici acum

n-aş putea spune cu convingere dacă a fost tragedie sau noroc, dar

viaţa ştie să te arunce ca pe un beţiv din gard în gard, de uneori nici

tu nu mai poţi şti exact cine ai fost, cine eşti, cine urmează să fii, ca să

numai vorbesc de cel de lângă tine. Începuse să ne meargă bine, el

era talentat, după război se construiau sau reconstruiau multe case,

avea de acum atelierul lui de arhitectură cu doi salariaţi, iar eu eram

profesoară de limba şi literatura română la liceul pe care-l absolvisem.

Îţi dai seama cu câtă emoţie m-am dus în prima zi de şcoală în

cancelaria unde erau profesoarele care m-au instruit şi educat opt ani

de zile. Am intrat în cu inima-n gât, am spus polticos bună ziua și

m-am prezentat, eu sunt cutare, fosta dumneavoastră elevă, acum

sunt profesoară de limba și literatura română și vă rog să-mi iertați

îndrăzneala de a mă alătura acestui prestigios corp didactic, dar e în

mare parte meritul dumneavoastră că am ajuns aici. Vă amintiți,

doamnă directoare, ne erați dirigintă în clasa a douăsprezecea când, în

ultima oră, ne-ați spus: „Să nu uitați niciodată că e important ce cred

alții despre voi dar cel mai important e ceea ce credeți voi despre voi.”,

am avut tot timpul în minte aceste cuvinte și m-am străduit să cred

despre mine că sunt un om pregătit, loaial și de onoare. Le-a plăcut,

poate, introducerea mea, m-au primit cu bunăvoință, m-au ajutat pe

parcurs să-nvăț multe lucruri pe care nu le știi din facultate dar fără de

care nu poți fi o bună profesoară.

A fost o căsnicie plăcută, liniştită, ne respectam reciproc, ne

înţelegeam unul altuia munca, aveam, după ce ne-am mai încropit

material, o viaţă mondenă aş zice modestă dar satisfăcătoare, cu

participări frecvente la spectacole de teatru, operă sau concerte. Ne

14

lipseau doar copiii, dar eram tineri, speram că se va rezolva și asta cu

timpul. Când, dintr-o dată, totul s-a întunecat, s-a scufundat în noroi,

s-a prăbuşit, mi s-a dat peste cap întreaga viaţă despre care până

atunci credeam că e perfectă şi chiar fericită, nu mai eram eu, am

devenit altcineva.

3

–.Ce s-a putut întâmpla ca să vă bulverseze în aşa măsură

existenţa?

– Nu ştiu dacă asta e cea mai bună definiţie, dar ascultă-mă.

Ți-am mai povestit că aveam o viaţă mondenă destul de activă,

spectacole, excursii, munte, mare, mici agape la proprietatea mea de

lângă Bucureşti, prieteni, mese îmbelşugate acasă sau la restaurant,

nu mai puteam să pretind nimic de la viaţă; doar durerea că nu pot

avea copii mă răscolea din când în când. Un doctor consultat în secret

mi-a spus că el nu depistează în organismul meu nici o cauză care

m-ar împiedica să fiu mamă, o mamă bună a spus el cu un zâmbet

poznaş. Pe vremea aceea nu existau mijloacele ştiinţifice de azi prin

care să se poată stabili cauzele infertilităţii cuplului, să-l trimit pe el la

un control nu îndrăzneam ca să nu-l jignesc.

Soţul meu mai mergea din când în când cu amicii la un cazinou

unde juca cărţi, uneori pierdea, alteori câştiga, asta nu era o problemă,

era calculat, nu depăşea anumite limite, eu eram întotdeauna la curent

cu pierderile sau câştigurile. Într-o seară de sâmbătă îmi spune, în

glumă: hai şi tu la cazinou, n-ai fost niciodată, să vezi cum e acolo, ce

distractiv e, dar să nu stai lângă mine căci se spune că femeile aduc

ghinion la cărți. L-am întrebat cum să mă îmbrac pentru o asemenea

ocazie, mi-a spus că să iau ce am mai bun iar eu, vrând să fac împresie

şi să arăt tovarăşilor lui de cărţi ce soţie superbă are, mi-am pus o

rochie lungă verde de tafta cu un decolteu adânc în faţă şi în spate,

am încălţat pantofii mei din piele imitație de crocodil, cu poşetă

asortată, m-am pieptănat cu un coc înalt, aveam un superb păr uşor

roşcat puțin creţ, iar ca să fiu şi mai cu moţ mi-am pus la gât perle,

15

n-are importanţă că erau imitaţii, cine ar fi îndrăznit să vină să le

verifice, în urechi nişte cercei tot de perle, o brăţară şi un inel din

aceeaşi familie.

Cazinoul m-a fascinat prin eleganţa lui, mobila, picturile de pe

pereţi şi tavan, catifelele de pe mese şi canapele, scaunele din cel mai

bun lemn de cireş, înalte şi comode, mă plimbam prin camere

uitându-mă exact ca viţelul la poarta nouă, dornică să văd totul, peste

tot se desfășura o activitate febrilă: cărți, ruletă, băutură, povești sau

bîrfe. Într-o cameră trei femei jucau cărţi. Una era mai în vârstă dar

îmbrăcată cu mult gust, păr alb coafat la modă, o rochie de mătase

mov, mănuşi albe până la cot, fuma dintr-o pipă de abanos, se pare că

era capul micii reuniuni. Celelalte două, mai tinere, la fel de sofisticate,

îmbrăcate după ultima modă, o priveau cu multă admiraţie, îi sorbeau

cuvintele. Nici una nu avea verighetă pe inelar şi, cu o mică răutate de

femeie, mi-am spus: precis bătrânica are un fecior bun de însurat, prin

ea cele două vor să ajungă de fapt la el. Am trecut mai departe dar din

spate cineva m-a strigat.

– Doamnă, nu vreţi să jucaţi bridge, remy sau canastă cu noi,

ne lipseşte a patra mână.

– Bucuroasă, dar eu nu ştiu prea bine decât remy.

– Bine, vom juca remy. Cea care mă invitase era bătrânica.

M-am întors, m-am aşezat pe scaun şi m-am prezentat: Dora mă

cheamă; pe mine Claudia, pe mine Madelaine, iar doamna era mama

unui vestit avocat, mi-a spus și numele, pe care nici nu l-am înţeles

d-apoi să-l mai reţin. Am jucat plăcut poate mai bine de o oră, fiecare

din noi povestea câte ceva, câte o glumă mai cu sau fără perdea, şi

vremea trecea. Eu am povestit glume din lumea profesorilor de liceu,

năzbâtii din tezele elevelor, ne-am distrat de minune. La un moment

dat un crupier, cred, speriat şi agitat, alerga peste tot întrebând cine

este doamna Dora Andreescu, ce este invitată în sala în care se jucau

cărţi. Doamna Dora Andreescu eram eu, m-am ridicat de pe scaun,

mi-am aranjat rochia, mi-am cerut scuze că întrerup jocul, le-am spus

celor trei la revedere și l-am urmat pe crupierul care mă căutase.

Când am intrat în sala de joc am simţit de la bun început o

atmosferă foarte tensionată, soţul meu stătea în picioare, livid şi furios,

iar alături de el un domn cam de patruzeci de ani, înalt, îmbrăcat

16

impecabil, la patru ace cum s-ar spune, de o eleganţă remarcabilă, nu

numai în îmbrăcăminte, ci în toată ţinuta lui, cu o indiferenţă ironică pe

chip dar cu o privire rece de vânător care te îngheţa. De cum am intrat

în încăpere a-nceput să mă fixeze cu nişte ochi ca de geambaş, mă

măsura din cap până-n picioare, îmi studia faţa, îmbrăcămintea,

încerca să-mi prindă privirea şi era iritat că nu reuşea, mi-am spus în

gând numai la dinţi nu a căutat calul. Eram furioasă pentru această

privire, toată lumea din jur tăcea, mulți din cei prezenţi stăteau cu ochii

în pământ, eu ţeapănă, cu demnitate şi puţină obrăzncie.

– Pot să aflu de ce am fost deranjată de la un joc de remy

foarte plăcut şi am stricat buna dispoziţie a tovarăşelor mele de joc?

Oamenii se uitau la mine cu milă şi mirare, milă pentru ceea

ce ei ştiau iar eu nu, mirare pentru că ceea ce ştiau ei nu-mi permitea

să fiu impertinentă ci să plec ochii în pământ. Soţul meu, bâlbăindu-se,

începe să-mi spună o poveste încâlcită din care până la urmă am înţeles

ceva ce era aproape imposibil de înţeles, că a pierdut la cărţi tot ce

aveam, casa, atelierul lui, puţinul cont din bancă. Mi-am tras sufletul

puternic zdruncinată şi, vrând să mă comport ca o doamnă, am spus

că nu-i nimic, nici când ne-am căsătorit nu am avut de nici unele şi

ne-am descurcat, o s-o facem din nou, sănătoși să fim că restul vine

de la sine. Soţul meu a roşit, cu glas sugrumat mi-a spus că asta nu e

încă tot. Dumnezeule, ce mai poate fi? Domnul cel înalt, cu ochi de

vultur, mă privea cu insistenţă.

Un domn binevoitor, dorind poate să facă pastila cât mai puţin

amară, mi-a spus că după ce soţul meu a pierdut totul, casa, atelierul,

banii, a declarat că nu mai joacă deoarece nu mai are ce pierde. A fost

însă insistent îndemnat de către cei din jur să joace în continuare,

poate-şi recâştigă bunurile. El a refuzat la început dar amicii lui au

susținut că e bine să mai joace o dată, are șanse să-și recupereze

pierderile. A pierdut din nou și a vrut iar să se retragă motivând că nu

mai are cu ce să joace. Stimulaţi poate de vinul băut și cu chef de

distracție, amicii insinuau într-un glas că-şi mai poate pierde soţia, nu

de tot, doar pentru o noapte pe care s-o petreacă cu eventualul

câștigător, recuperând în acest fel bunurile. Câţiva, care nu mă

cunoşteau, au întrebat cu răutate dacă are o soţie ce merită un joc de

cărţi, el s-a lăudat că soţie ca el nu are nimeni, cunoscuţii au confirmat

17

că sunt o femeie deodebită, frumoasă, profesoară, vorbesc patru limbi

şi altele. S-au stabilit condiţiile: dacă el câştigă e-n regulă, îşi recapătă

bunurile, dacă pierde câştigătorul va avea dreptul să petreacă o noapte

cu soţia lui și să hotărască soarta bunurilor pierdute. S-au făcut glume

scâbroase de genul dacă va fi mulțumit. Domnul cu privirea de vultur,

cel cu care jucase ultima partidă și care câştigase până atunci a

acceptat condiţiile. Nesăbuitul meu soț, plin de îngâmfare, a jucat din

nou şi din nou a pierdut. Deci am fost jucată şi vândută practic la cărţi.

În momentul în care am înțeles despre ce e vorba am leşinat,

mi-am revenit cu greu, iar soţul meu îmi explica ce sacrificiu aşteaptă

de la mine, aşa ne vom păstra casa şi el atelierul de arhitectură care

ne aducea venituri substanţiale, ne vom păstra condiţia socială şi alte

„argumente” care n-ar trebui nici măcar să atingă urechile unei femei

onorabile. Am început să tremur, am leşinat, toată lumea se agita în

jurul meu, am înțeles asta din cele ce mi s-au povestit ulterior. M-am

trezit, e un fel de a spune că m-am trezit, într-o maşină, alături de un

bărbat, habar n-aveam cine era, care cu o voce plăcută încerca să mă

liniştească. Era o situație foarte ciudată, ba mă trezeam ba picam

într-o letargie în care îmi suna în urechi vocea soțului meu: „Du-te și

te ..., curvă nenorocită ce ești, situația îți convine, du-te și să nu te mai

văd niciodată!”. S-au spus oare cu adevărat aceste cuvinte sau mintea

mea zdruncinată îmi juca feste? Era oare posibil ca soțul meu să-mi

spună așa ceva după ce tot el m-a aruncat în noroi? Aiuram, mă

trezeam și iar aiuram?

– Tremuraţi ca o vrăbiuţă în ghiarele unui uliu. Nu vă speriaţi

doamnă, nu sunt eu uliul, nu sunt un om rău, nu sunt un barbă

albastră, dacă mă credeţi joc foarte rar, am intrat pentru prima dată în

acel cazinou, unde o căutam pe mama ca s-o conduc acasă. Din cauza

dumneavoastră am uitat de ea, ce săpuneală o să-mi tragă pentru

această gafă! M-am antrenat prosteşte în joc, îmi pare rău pentru

dumneavostră dar trebuia să dau curs pariului să vă iau cu mine, căci

altfel bărbaţii din jur, ştiţi că şi bărbaţii pot fi răi, mai răi chiar decât

femeile când e vorba de bârfe, la ezitările mele insinuau că nu sunt în

stare să satisfac o femeie, mi-e frică şi alte tâmpenii. Dar văd că

tremuraţi rău de tot, da-ţi-mi voie să vă ofer haina mea. Și omul m-a

învelit în haina lui, care, între noi fie vorba, era tare plăcută, caldă şi

18

mirosea discret a parfum de bună calitate. Ciudat, începeam să mă

liniștesc, să sper, ce nici eu nu știam. Am leşinat din nou şi m-am trezit

când doi bărbaţi mă sprijineau de subţiori ca să urc patru trepte spre

o uşă de fier forjat. Am intrat într-un mic hol garnisit cu cuiere pentru

haine şi coşuri pentru umbrele, în treacăt am văzut pe uşa din dreapta

o tăbliţă pe care scria cabinet de avocatură Dr. Sandu, al doilea nume

nu l-am putut reţine. Am ajuns deci pe mâna unui avocat. L-am auzit

spunându-i celuilalt bărbat, care era destul de în vărstă:

– Gheorghe, doamna a păţit ceva foarte grav, va trebui să-i

acordăm găzduire câteva zile (Doamne, câteva zile?), până o să-şi

revină, te rog să ai mare grijă de dânsa, să-i stai la dispoziţie cu tot ce

are nevoie. Cel care vorbea era o persoană cu o privire blândă plină de

prietenie şi compasiune, iar ochii, de-abia acum puteam să le văd

culoarea, de un verde-albăstrui plini de bunătate. Semăna cu cel pe

care-l văzusem la cazinou și îl considerasem geambaş dar nu mai era

acelaşi.

– Unde o ducem?

– În camera de sus rezervată musafirilor de seamă.

– Dar nu e pregătiră.

– Te pricepi tu s-o faci repede. M-a scos apoi din învelişul de

crisalidă al hainei lui, m-a luat în braţe, m-a convins că era chiar

bărbatul cel înalt, cu privirea ce-mi băgase groaza-n oase, care mă

evalua ca un geambaş, în disperarea mea, mi-am spus: acum înţeleg

de ce mă evalua aşa, voia să se dumirească ce-a cumpărat. Am fost

dusă într-o cameră superbă, cu un pat, toaletă, o baie alături, un covor

în care-ţi pierdeai picioarele, eram ca o cârpă în mâinile celor doi

bărbaţi. M-au aşezat delicat pe o canapea rugându-mă s-aştept până

când Gheorghe va pregăti totul.

– Din păcate, mi-a spus el, n-am ceva îmbrăcăminte de noapte

potrivită pentru dumneavoastră, vă voi da o pijama mai veche de a

mea de când eram mai subţirel (şi acum era ca un brad, dar matur).

– Puteţi să vă-mbrăcaţi?

– Nu, nu-mi pot mişca nici mâinile nici picioarele.

– Atunci, ce facem?

– Ieşiţi din cameră şi rugaţi-l pe domnul Gheorghe să m-ajute.

În bătrânelul respectuos aveam mai multă încredere.

19

Delicat, omul mi-a respectat cererea. Gherorge, uitându-se în

lături, m-a ajuat să-mi scot rochia, pantofii, de ciorapi am tras eu şi

i-am făcu ferfeniţă și, ajutată, m-am rostogolit în pat. Gheorghe a ieşit,

a intrat noul meu stăpân, mi-a oferit mâncare și un pahar de vin.

– Nu pot mânca nimic.

– Ba o să mâncaţi.

Am cerut un ceai şi m-am trezit pe lângă acela cu un platou

plin cu bunătăţi: sandvişuri cu icre de Manciuria, brânză Camembert, o

pulpă de pui, pâine. Să nu-mi spui că omul nu e și el un animal: aşa

nenorocită, confuză, speriată cum eram am ras tot de pe tavă. Mi-am

băut ceaiul – bănuiesc că mi-au servit un calmant odată cu acesta –

m-am întors cu spatele spre domnul care mă asistase la acest festin

făcându-l să înţeleagă că vreau să dorm. A înţeles şi a mai apucat

să-mi arate uşa care ducea la baie, m-a sărutat pe frunte, să nu

mă-întrebi ce am simţit atunci că nu ştiu să-ţi spun, dar am înţeles că

nu am de a face cu un satir ci cu un om de o anumită fineţe, poate

chiar un om de onoare cu care mă voi putea înţelege asupra așa zisei

mele obligații. Am adormit pe loc. Aşa cum mi s-a povestit mai târziu,

mă zbăteam în somn, aveam poate coşmaruri şi cei doi bărbați,

îngrijorați de ce aș fi putut face, nu m-au lăsat singură, m-au vegheat

cu schimbul, n-au plecat de lângă mine decât spre dimineață când au

constatat că m-am liniștit și dorm adânc. Au lăsat la uşa băii o luminţă

de veghe.

4

A doua zi mă trezesc pe la ora opt cu o groaznică durere de

cap şi încă tehuie, nu ştiam unde sunt, ce caut în patul şi camera aceea

luxoasă, mi-am revenit cu greu, încet, încet am început să mă

dumiresc. Doamne, ce mi s-a-ntâmplat, soţul meu, Petre, a pierdut

toată agoniseala noastră la cărţi şi pe deasupra m-a cedat pentru o

noapte unui om cu privire stranie pe care nu l-am mai văzut niciodată

în viaţa mea, am înţeles că nici el pe mine. Ce e cu mine, ce mă fac

mai departe? Și am început să-mi „construiesc” viitorul. La fostul meu

20

soţ nu mă mai puteam întoarce, deşi l-am iubit, cred eu, destul de

mult, dar gestul lui necugetat, cuvintele grele și nemeritate – le-a spus

oare sau nu le-a spus? – au săpat dintr-odată o prăpastie peste care

eram sigură că nu pot trece niciodată. Cel mai rău mă durea

argumentul lui insistent că acceptând rezultatul jocului voi salva casa

noastră, mai ales atelierul de arhitectură, deci nici prin gând nu-i trecea

că ar trebui să mă întrebe pe mine și să fie mai preocupat de onoarea

mea, să-și ceară iertare, să-mi fie alături. Într-o fracțiune de secundă

am realizat teribila mea decădere, omul acesta nu mă iubea de fapt,

doar mă folosea, ca să se laude cu o soție frumoasă, realizată

profesional, bună gospodină, să profite de munca mea de sclavă în

gospodărie. Cu disperare mi-am amintit că n-a fost niciodată cu mine

la cumpărături la piață, n-a adus niciodată măcar o pâine, c-a lipsit de

multe ori de acasă până-n zori spunându-mi c-a lucrat la atelier; n-am

verificat niciodată adevărul spuselor lui, aveam deplină încredere, ba

eram fericită, îl înțelegeam și-l respectam, pentru că este atât de

preocupat de profesie, îl încurajam să-și continue munca și aspirațiile.

Cum a fost oare posibil ca atâția ani să trăiesc o iluzie, sau

n-a fost doar o iluzie, am crezut că sunt iubită, am iubit cu sufletul și

cu onestitate, dar dacă n-a fost așa? Doamne, ce mă fac, ce mă

așteptă, unde să mă duc, în mâinile cui am picat, cum voi scăpa din

nenorocirea asta? Nu-i nimic, mi-am zis, mă pot duce la casa părinţilor

mei din sat. Bine, dar ce fac pân-atunci? Sunt profesoară la un liceu cu

bună reputaţie, sunt stimată de colegi şi iubită de eleve, pe vremea

aceea nu existau licee mixte şi cred că era mai bine. Din ce am să

trăiesc, nu am nici un leu la mine, salariul vine peste două săptămâni,

cam tot atât mai este până la sfârşitul anului şcolar, am teze de

corectat, note de trecut în catalog, medii de încheiat, situaţii dificile ale

unor eleve de lămurit, sunt în comisia de bacalaureat în plus, dirigintă

la o clasă a douăsprezecea care vrea o petrecere de sfârşit de an.

Tezele şi toate documentele şcolare de care răspundeam au rămas la

vechea locuinţă.

Trebuie să fac aici o paranteză ca să-ţi spun cum era

bacalaureatul pe vremea aceea şi de ce-mi era aşa groază de examenul

respectiv. Examenul se ţinea într-o încăpere mare, o sală de spectacole

dacă liceul avea așa ceva, cu public, în special părinţii elevelor. Acolo

21

unde trebuia să fie catedra sau scena, după caz, era o masă lungă

acoperită cu catifea, la care stăteau înşirate profesoarele

examinatoare. Elevele treceau, fiecare, de la o profesoară la alta, adică

de la o disciplină la alta, conform regulamentului; întrebările şi

răspunsurile erau auzite în toată sala, apoi se dădea nota, nimeni nu

putea pune la îmdoială corectitudinea ei. Îmi amintesc de o situaţie

hazlie când, la Geografie, cea mai bună elevă din clasă a fost întrebată

ce traseu alege ca să meargă cu trenul de la Bucureşti la Arad şi eleva,

emoţionată, a răspuns că preferă să meargă pe jos. În sală puteau fi

oameni care ştiau de „aventura mea”, eu singură mă consideram o

aventurieră.

Să revin la ale mele, cum ar fi comentat unele femei

răutăcioase: era mereu cu nasul pe sus, se ţinea mare şi tare, se credea

cea mai cinstită femeie din lume. Acum ce va face, nu se mai poate

întoarce la bărbatul ei, omul acela de treabă, prost ar fi dac-ar primi-o

înapoi, putea să nu accepte, să se zbată, să urle, dar ea s-a dus de

bună voie cu cel ce-o câştigase, chiar dacă o primește înapoi se cheamă

că a fost cu un alt bărbat în timp ce era căsătorită, dar nici ăla n-o să

vrea o moară la care au măcinat toţi. Ce i-a trebuit atâta orgoliu,

bărbaţii fac vrute şi nevrute, putea să sufere, femeile trebuie să fie

supuse nu să-şi lase bărbaţii la fiecare toană, să strici o căsnicie în care

ai de toate numai pentru că soţul tău a greşit, putea căuta o altă ieşire

din situaţie. Iar bărbaţii: Ha! Ha! Prea era inabordabilă, orice femeie îşi

mai înşală bărbatul din când în când, ea se comporta ca o stană de

piatră, numai dacă te uitai la ea mai cu jind arunca flăcări pe ochi, prost

ar fi Petre dac-ar mai primi-o-n casă şi multe altele de acest gen. Poate

mă vor da afară din învățământ pentru că sunt exemplu negativ pentru

tinerele fete. Bine, bine dar eu ce fac acum?

Neavând altceva de pus pe mine, după o baie care mi-a

folosit foarte mult, m-am îmbrăcat tot ca în seara precedentă, pregătită

să ies „la lumină” şi să-mi negociez eliberarea. De pe geam mă privea,

dintr-o vază cloisonné, un buchet de gladiole roşii, nu era încă vremea

lor, dar se vede că gazdele mele s-au gândit la ceva care să

mă-nveselească şi le-au găsit la vreo florărie destinată persoanelor din

elită. Eu am o mare admiraţie pentru gladiole, sunt frumoase, mândre

ca nişte regine, cu tulpina lor solidă, stau drepte în vaze, afişează o

22

demnitate ce te fac să te gândeşti la momente cruciale din viaţă. Îmi

făceau parcă cu ochiul, nu dispera, eşti tânără, eşti frumoasă, eşti

deşteaptă, fii curajoasă, nu e încă totul pierdut, mai poţi câştiga, noi

te iubim, iubeşte-te şi tu pe tine, nu pleca fruntea, n-ai greşit cu nimic.

Le-am privit cu drag şi le-am sărutat: aşa voi face, nu mă las doborâtă

la pământ, aveţi dreptate, sunt o luptătoare, voi lupta pentru soarta şi

demnitatea mea. Deschizând încet uşa ca să ies la iveală, îl aud pe

„câştigătorul” meu vorbind la telefon, nu auzeam decât răspunsurile

lui.

5

– Bine, mamă, ai dreptate, am făcut cea mai mare prostie şi

mârşăvie din viaţa mea, dar acum ajută-mă să ies din încurcătură.

...

– Nu, mamă, nu m-am atins de ea, n-am violat-o, n-am profitat

de faptul că trecea din leşin la scurte pauze de conştienţă, e atât de

pierdută şi de fragilă încât ar trebui să fiu cea mai mare lichea ca să

profit de ea într-o asemenea situaţie, deşi, ştii – aici se auzi un râs cam

aspru, aş fi avut tot dreptul moral şi material, într-un anumit fel,

persoana mă atrage.

...

– Bine, mamă, sunt decent, dar înţelege-mă că numai vinul şi

golănia celor din jur m-au făcut să marşez la așa o înţelegere.

...

– Nu, nu ştiu cum se vor termina toate acestea, e o persoană

deosebită, dintinsă, cultivată, vorbeşte patru limbi străine, e profesoară

şi, mamă, se îmbracă cu gust, am văzut-o și dezbrăcată, iartă-mă dacă

ţi se pare că sunt năuc, cred că sunt, îmi place de ea, aşa o soţie

mi-aş dori. Mă tot cerţi de ani de zile că nu mă-nsor, lumea mă

bârfeşte, ştii bine c-am avut multe ocazii, fete şi femei frumoase, pe

deasupra bogate, dar nu mi s-a lipit nici una de inimă.

...

23

– Nu, mamă, nu e un coup de foudre, dar mi se pare o femeie

calmă, caldă şi calină, aş vrea s-o cunosc mai bine. Să mă cunoască şi

ea pe mine, cine ştie, poate iese ceva bun din toată afacerea. Undeva

simt că aş vrea s-o păstrez pentru toată viaţa. E o fiinţă specială, ţi-o

repet.

...

– Pui atâtea întrebări, de unde să ştiu, calitatea unui om se

vede după mers, după cum primeşte marile lovituri nedrepte ale vieţii.

Alta în locul ei ar fi făcut scandal, ar fi ţipat, înjurat, s-ar fi zbătut, dar

ea a spus atât: unde trebuie să merg? Și a leşinat; ne-a lăsat pe toţi

cu impresia că a luat o hotărâre crucială, ori dispare din oraş, ori se

omoară. N-a urlat, nu s-a zvârcolit, n-a acuzat pe nimeni, puțini oameni

sunt de asemenea calibru, capabili să privească lucid o situație

inimaginabilă și inadmisibilă.

...

– Da, știu că va fi un mare scandal în lumea magistraților dacă

intră presa pe fir, pot fi dezavuat, sancționat, dar de asta mă voi ocupa

mai târziu, acum presant este să luăm o hotărâre în privința fetei.

...

– Cum ce să faci, vino pân-aici, ajută-mă, poate reuşeşti s-o

ajuţi şi pe ea.

...

– Nu ştiu, mamă, cu ce, dac-aş şti ţi-aş spune dar sunt şi eu

tare dus cu pluta la ora aceasta, n-am dormit toată noaptea, am

vegheat-o împreună cu Gheorghe, îi era foarte rău, nu vreau să rănesc

şi să jignesc o asemenea persoană, nu vreau s-o compromit. Mâine va

urla deja tot oraşul.

...

– Nu datoria ei faţă de mine mă preocupă la ora actuală, dar,

mamă, e profesoară, mâine are şcoală şi n-are nici măcar ce pune pe

ea, n-are aici decât rochia de seară pe care o purta la cazinou, poate

găseşti tu pe la tine ceva ce i s-ar potrivi.

...

– Da, Gheorghe e aici, am avut mare noroc cu el, inclusiv ca

s-o ajute să se dezbrace şi să intre-n pat

...

24

– Nu sunt nici cinic nici nebun, dar nu era în stare nici să se

mişte. Pe mine nu m-a acceptat lângă ea, o-nţeleg. L-a preferat pe

Gheorghe pentru că e bătrân, el a ajutat-o să ajungă-n pat.

...

– Da, ai dreptate, cu mai multă minte. Da am hrănit-o cât s-a

putut de bine, i-am pus în ceai şi un calmant, a dormit un timp ca un

pruncuşor, apoi a avut coșmaruri, iar spre dimineață s-a liniștit.

...

– N-am băgat de seamă că vorbesc cu drag de ea dar nu mă

mai bate la capul ăsta zăpăcit, mai bine vino-ncoace, vezi cu ce mă

poţi ajuta, cu ce ne poţi ajuta, ţin foarte mult la bunul ei nume, numai

prin tine pot face pentru ea ceva onorabil, femeia nu merită aruncată

în groapa cu lei a bârfitorilor și bârfitoarelor dornici de senzațional.

...

– Bine, sărut mâna, te aştept, poate între timp se trezeşte şi

ea.

Am ieşit atunci din cameră, am spus politicos bună dimineaţa

şi l-am rugat pe domnul Sandu, asta era tot ce reţineam despre el din

seara precedentă, să stăm puţin de vorbă. M-a împresionat plăcut că

nu era în ţinută neglijé ci îmbrăcat la costum. Mi-a acceptat propunerea

dar mi-a spus că înainte trebuie să bem o cafea şi să luăm ceva în gură.

În timp ce stăteam pe canapea în salon auzim la uşă un zgomot

infernal. Gheoge se certa cu cineva care ţipa şi înjura afirmând că e

dreptul lui. L-am recunoscut pe soţul meu Petre, instinctiv m-am uitat

cu o privire disperată la gazda mea.

– Lasă-l să intre, Gheorghe, a fost reacţia lui.

Cum m-a văzut Petre s-a repezit:

– Draga mea Dora, eşti bine, văd că te-ai pregătit să vii acasă.

Am venit cu maşina, hai să mergem, ajunge cu glumele proaste. Deci,

pentru el totul a fost o glumă proastă, nu-l interesa că m-a aruncat în

braţele altui bărbat, mă voia acasă, cu asta basta: îi lipsea doica și

menajera.

– Dar ai spus despre mine vorbe urâte, că nu vrei să mă mai

vezi niciodată.

– O prostie, vorbe de om beat, spuse la disperare.

– Disperată eram eu nu tu.

25

– Hai, nu mai despica firul de păr în patru, vino acasă, avem

multe probleme de rezolvat cu pregătirea expoziției mele de proiecte.

Dacă mi-ar fi vorbit altfel poate că totul s-ar fi oprit acolo.

– Domnule avocat, v-am văzut titlul pe una din ușile care dau

pe hol, aseară, pot beneficia de ospitalitatea dumnevoastră ca să-l invit

pe fostul meu soţ să ia loc?

– Fostul, despre ce vorbeşti, Dora?

– Din acest moment, de fapt din cel de aseară, eu nu-ţi mai

sunt soţie, mă chemi „acasă” dar eu nu mai am casă, te prefaci că nu

s-a-ntâmplat nimic dar practic m-ai vândut, sincer vorbind, nu m-am

aşteptat de la tine la un asemenea gest. Te cunosc foarte bine, chiar

dacă mă-ntorc nu-mi vei ierta niciodată noaptea care a trecut, care,

aminteşte-ţi bine, n-a fost aşa din vina mea. Pentru că domnul, gazda

noastră, este avocat, îl rog respectuos să mă reprezinte în procesul de

divorţ pe care-l vreau finalizat cât mai curând.

– Dora, unde o să te duci, ce o să faci?

– Mă duc în sat la casa părinţilor.

– Acolo nu se poate.

– De ce?

– Casa a fost ipotecată în urmă cu un an, locuieşte deja viitorul

proprietar în ea, e arendaşul ei și al pământului, peste două zile e

scadenţa plăţii. Nu avem bani s-o scoatem din ipotecă, e definitiv

pierdută. Am făcut-o atunci când, ştii tu, am pierdut proiectul cel mare

în care am investit foarte mulţi bani, dar clientul care a dat faliment din

cauza crizei nu mi-a mai putut plăti, proiectul stă şi acum nefolosit în

atelierul meu.

– Și eu de ce n-am ştiut acest lucru, era doar casa mea, de la

părinţi.

– Da, dar conform legii eu eram administratorul averii tale,

aveam tot dreptul să fac această tranzacţie în numele tău, credeam

c-o voi putea răscumpăra. Am făcut-o pentru ca să nu te simţi oligată

să-ţi reduci cheltuielile pentru eleganţa ta şi să-mi reproşezi că nu ştiu

întreţine o femeie frumoasă.

– Am făcut eu vreodată asta? Ştii bine că nu e prima dată când

pierdeam casa şi pământul, am fost în stare să le recâştigăm.

26

– Nu, dar puteai s-o faci, orice are un început. Casa şi pământul

sunt pierdute, nu mai ai nimic, vino acasă, nu te mai prosti. Poate-ți

convine situația, vrei să rămâi aici ca țiitoare. Acesta nu mai era omul

pe care l-am iubit, era un străin dur lipsit de suflet. Şi apoi, de ce atâta

gâlceavă că te-ai culcat cu el, mai devreme sau mai târziu tot ajungeai

să mă înşeli, orice femeie o face cel puţin o dată în viaţă, ca să vadă şi

altă ... decât a soţului. De unde ştiu că n-ai mai făcut-o până acum?

Doar văd cum se uită bărbaţii la tine şi după tine, tu nu-i pui la punct.

– Taci, nu mai fi şi vulgar. Niciodată nu te-am auzit vorbind ca

acum.

– Nicodată nu mi-ai făcut aşa o figură. Eram ca în teatrul

absurdului, el era nevinovat, eu eram cea care a greşit, eu îi făceam o

figură.

– Eu te-am vândut pe tine sau tu pe mine?

– Hai acasă, nu te mai răsfăța sau plec singur.

– Pleacă, dar deocamdată stai, că n-am terminat încă. Îl rog

respectuos pe domnul avocat, dacă este vreo posibilitate să amânăm

plata ipotecii să găsescă forma legală, ca să intru din nou în posesia

casei şi a pământului, am să mă-mprumut de la colege şi prieteni, vând

jumătate din pământ, nu las casa pe mâna altcuiva. Trebuie doar să

câştig ceva timp. Şi mai am o rugăminte de care mi-e ruşine, dar o

spun pentru ca să nu am toată viaţa mustrări de conştiiţă. Domnule

avocat Sandu, după cum arată casa aceasta nu sunteţi un om lipsit de

mijloace, renunţaţi vă rog la celelalte bunuri pe care le-aţi câştigat la

cărţi, redaţi-i fostului meu soţ casa, cu partea mea cu tot, atelierul

precum şi modestele noastre economii din bancă. Dacă nu aş face

acest lucru ar ajunge un om pierdut, fără casă, fără mijloace de trai şi

tot pe mine ar arunca vina sau, mai rău, m-ar urmări toată viaţa pentru

că, chipurile, eu am distrus viața lui. De fapt, şi-a distrus-o singur. Şi

vă mai rog ceva: în actul de divorţ să se consemneze că nu va avea

niciodată dreptul să se apropie de mine, să-mi vorbească, să-mi scrie

sau să-mi telefoneze, precum şi interdicţia totală de a mai juca cărţi pe

bani, încălcarea acestei clauze îl va lipsi automat de bunurile despre

care se face discuţie în prezent.

– Ce? Pui condiţii, tu, o femeie adulterină?! Se vede că domnul

Sandu, ce uşor i-ai învăţat numele, te-a mulţumit mai bine decât mine

27

în pat, poate chiar îl preferi pe el, preferi să fi amantă decât soţie

onorabilă. Poate chiar l-ai cunoscut dinainte şi v-aţi înţeles să

mă-nşelaţi în modul cel mai josnic.

– Cu onorabilitatea ne-am lămurit, acum rog pe distinsa

noastră gazdă să spună dacă este de acord cu rugăminţile mele şi apoi

să te invite să pofteşti pe uşă afară. Îl rog pe domnul avocat să-i

permită majordomului său să meargă cu tine ca să-mi aducă geanta

cu tezele şi notele elevelor, iar Mărioara să-mi trimită un schimb

complet de haine cu care să pot merge la şcoală mâine, ştie ea de ce

am nevoie.

– Sunt de acord, stimată doamnă, renunţ la toate drepturile

ce-mi revin potrivit unui cod de onoare al jucătorilor de cărţi, dar, cu

regret, nu vă pot reprezenta în instanţă, fiind mult prea implicat. Am

un prieten excelent avocat pe care-l voi ruga să vă preia cazul de

divorţ. În ceea ce priveşte casa şi pământul, moştenire părintească, îl

rog pe domnul aici prezent să-mi dea toate datele şi actele, să le trimită

prin Gheorghe, iar în cele două zile rămase datoria va fi achitată;

angajamentul că nu voi mai juca niciodată cărţi pe bani am să-l semnez

şi eu.

Petre s-a ridicat furios, a proferat tot felul de injurii pe care nici

nu ştiam că le cunoaşte şi a ieşit trântind uşa. Ultima lui ameninţare a

fost: mâine va vorbi tot Bucureştiul de imoralitatea ta, te-ai culcat cu

alt bărbat decât soţul tău. O să vii în genunchi să te iert și să te primesc

înapoi dar n-o să ai parte de asta niciodată.

– Ba nu m-am culcat cu el, n-aş fi fost în stare şi acest domn

pe care nu l-am cunoscut până aseară a avut delicateţea de a înţelege

suferinţa mea. M-a respectat aşa cum tu ai dovedit că nu ești în stare

s-o faci.

6

În focul disputei n-am băgat de seamă că în salon a mai intrat

o persoană, care stătea în spatele meu. După plecarea fostului meu

soţ mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng cu sughiţuri, de

28

mila a ceea ce ajunsesem. Până atunci nu vărsasem o lacrimă. Unde

era bărbatul pe care l-am iubit şi în care aveam atâta încredere, ce a

fost şi ce s-a ales de căsnicia mea cea model? S-a şters totul ca după

un cataclism, eram ca în mijlocul unei furtuni, bătută de furtună din

toate părţile, izbită de toţi pereţii. M-am simţit la un moment dat luată

de umeri de două mâini pe care la-nceput am vrut să le resping brutal

crezând că e bărbatul în cauză dar mi-am revenit. Erau calde, firave şi

cineva-mi spunea:

– Tu eşti nenorocita victimă a acestor doi păcătoşi, ce-o să-i

mai fac eu acestui fiu neascultător, toată viaţa i-am spus că poate face

multe lucruri dar niciodată să nu joace cărţi pe bani, e prima dată că o

face, așa zice el, eu încă nu ştiu dacă să mă supăr sau să mă bucur că

eşti tu. Era doamna în vârstă cu care jucasem remy, deci mama

domnului Sandu, reputat avocat; am început să plâng mai cu foc,

aveam lângă mine o persoană care cât de cât mă ştia dinainte de

cădere, îmi intrase în minte că eu sunt de vină, că din cauza mea s-a

întâmplat totul, prea ţineam la frumuseţea mea, o etalam cu sârg de

câte ori aveam ocazia. Îmi plăcea când oamenii întorceau pe stradă

capul după mine iar în ochii bărbaţilor se putea citi mai mult decât

admiraţie, dar asta a fost tot. Eram fată mare când m-am măritat, alt

bărbat în afară de soţul meu n-am cunoscut.

Femeia mă mângâia, mă asigura că mă va ajuta, totul se va

sfârşi cu bine. Fiul ei a rămas perplex când a văzut că ne cunoaştem,

fără să ştie de când, de unde şi cât de bine.

Doamna a luat frâiele situaţiei în mâinile sale încercând să

stabilească ce aveam de făcut fiecare şi în ce ordine. Eu am rugat să

mi se permită să dau un telefon ca să vorbesc cu Maria, fata în casă

pe care o aveam cam de cinci ani, era din satul meu și mă-nţelegeam

foarte bine cu ea, înainte ca s-ajungă fostul meu soţ.

– Bună, Maria, te rog să m-asculţi bine şi să nu mă-ntrebi prea

multe. S-a-ntâmplat aseară o mare tragedie, te rog să m-ajuţi. Eu sunt

la o prietenă.

– Vai, Doamne, coniţă, sunteţi bolnavă, rănită la spital, ce-aţi

păţit?

– Nu sunt rănită, nu sunt la spital, dar ascultă-mă bine. Domnul

vine în curând cu un om mai în vârstă căruia te rog să-i dai geanta cu

29

caietele de şcoală, deux pièces-ul meu bej în dungi cu poşeta şi pantofii

bej, ciorapi, dessous-uri, ştii tu de unde să le iei, o cămaşă de noapte

şi te mai rog ceva: dacă ai nişte rezerve de bani, trimite-mi două sute

de lei pe care o să ţi-i înapoiez peste două săptămâni, când iau eu

leafa. Cei doi din salon îmi făceau semne disperate să nu cer bani, dar

eu n-am revenit asupra solicitării.

–.Da, coniţă, trimit şi mai mulţi, dar vă pun şi rochia verde

înflorată cu care vă stă aşa de bine.

– Bine, trimite-o, se vede că gândeşti mai limpede decât mine.

Şi acum mai ascultă ceva: nu ştiu ce-ţi va spune domnul, dar noi

divorţăm, cauza e foarte încurcată, de nivelul unui scandal uriaş, va vui

presa, te vor suna tot felul de reporteri, mulţi oameni, unii binevoitori

vor vrea să ştie de soarta mea, alţii vor spune cuvinte jignitoare. Alţii

vor vrea s-audă, vor căuta detalii compromiţătoare din viaţa mea. Îţi

spun despre ce va fi vorba nu ca să te sperii, doar ca să ştii, nu să le

spui lor, lasă-i să creadă ce vor, adevărul va ieşi la iveală, dar atât să

ştii: nu l-am înşelat pe Petre, nu m-am culcat cu alt bărbat, el a jucat

aseară cărți pe bani, s-a-mbătat și m-a vândut altui bărbat

– Vai, coniță!? începu să dea drumul la ofuri poate și la lacrimi.

– Nu te smiorcăi, știi destul, ți-am spus ca să mă poţi apăra

după cât poţi tu, pentru nimeni altcineva, contez pe tine.

–.Fiți fără grijă, au sunat deja de la o gazetă, voiau să

vorbească cu dumneavoastră, dar, exact cum mi-aţi spus, le-am zis că

sunteţi la o prietenă. Dar cu mine cum rămâne, eu ce fac, mă pot duce

la casa de la ţară?

–.Nu, Maria, nu te poţi duce, nu mai e a noastră, dar ai

încredere în mine, după ce-mi revin şi voi şti unde stau te iau neapărat

la mine, vom fi din nou împreună, două bune prietene. Deocamdată

voi sta câteva zile la o prietenă, care m-o primi, după ce începe tot

scandalul. La revedere, Maria, şi-ţi mulţumesc pentru tot, cele

prezente, trecute şi viitoare.

Mi-am cerut scuze avocatului şi mamei sale pentru că i-am

obligat să asiste la convorbirea mea atât de lungă şi personală, apoi

mi-am ascuns din nou capul în palme făcând un efort aproape

supraomenesc ca să nu plâng din nou. Doamna a intervenit:

30

– Deci, copii proşti şi nefericiţi (de ce ne-o pune în aceeaşi

categorie?), să recapitulăm: primo, adresându-mi-se mie, tu vrei să

divorţezi cu orice preţ, dar te rog să-mi spui de ce, aseară la jocul de

remy povesteai că ai o căsnicie bună, e drept, n-ai zis fericită, dar nu

te arătai nemulţumită, de ce ţi-ai schimbat părerea în mai puţin de

douăzeci şi patru de ore? De ce n-ai vrut sau n-ai avut putere să-ţi ierţi

soţul?

– Pentru că a pierdut casa, atelierul, bunurile mele de la părinţi,

l-aş fi putut ierta, nu uşor, dar puteam trece peste, la casino n-am

mințit, credeam sincer că am o căsnicie reușită. Nu l-am putut şi nu-l

voi putea ierta însă niciodată pentru cuvintele pe care le-a spus și

pentru că practic m-a vândut. Asta poate însemna că nu mă mai

iubeşte, sau invers, încă mă iubeşte, dar vrea să mă pună într-o

asemenea situaţie încât să mă domine pentru toată viaţa, să nu-mi

poată trece niciodată prin cap să-l părăsesc, deşi eu niciodată nu

m-am gândit că aş face-o, cred că nici nu i-am dat vreun motiv să

bănuiască aşa ceva. Poate doar uşoara lui gelozie, pe care eu n-am

luat-o niciodată în serios, i-a strecurat niscaiva bănuieli în cap. Cum aş

putea eu ca după o aventură de o nopate, impusă, să mă întorc în patul

său, așa ceva n-aş mai putea face niciodată. Să mă oblige să mă culc

cu un necunoscut pentru păcătosul lui de atelier!? Asta îmi spune că

n-am fost pentru el decât o simplă unealtă, ceva material, util pentru

a-i asigura confortul, nimic altceva. Cum de-am putut oare să fiu atât

de naivă și proastă, să cred altceva? Dar știții vorba aceea, prostia se

plătește, cel care plătește este prostul. Să vă mai spun ceva. Sunt un

om de onoare, voi respecta ceea ce a decis în numele meu fostul soț,

nu-mi va fi ușor, da nicio tortură nu e ușoară. Solicit doar din partea

domnului câștigător, aici de față, puțină îngăduință, încă nu prea știu

ce se întâmplă cu mine, nu pot gândi suficient de limpede. Deocamdată

știu că dacă voi ieși din această mocirlă nu mă voi mai căsători

niciodată, nu voi mai putea avea încredere în niciun bărbat.

– Despre asta se mai poate discuta. Prea tragi concluzii pripite

din ceea ce s-a-ntâmplat aseară. Întâlnirea cu mine, așa ciudat cum

s-a întâmplat, e chiar intrarea într-o mocirlă și o tortură?

– Sandy, te rog nu fi măgar, te rog să taci. Scrie cele ce

hotărâm aici cu toţii. Tu, parcă te cheamă Dora, vrei să redobândeşti

31

casa părintească. Pentru asta va face toate demersurile domnul avocat

aici de faţă, eu te voi împrumuta cu suma necesară.

– Sunteţi prea amabilă, dar eu nu am, nu voi avea în curând

banii necesari. Am salariu de profesoară, cunosc foarte bine patru limbi

de circulaţie mondială, germana, franceza, engleza rusa, citesc cu

ajutorul dicţionarului şi în italiană sau spaniolă, pot da meditaţii, pot

traduce cărţi, pot servi ca interpretă în zilele de vacanţă, dar vedeţi că

vin vremuri grele.

– Altă soluţie nu ai, trebuie să accepţi ajutorul.

– De ce nu mă laşi, mamă, pe mine să achit toate cheltuielile

pentru această afacere?

– Am zis să taci, să scrii. Domul Sandu îi aruncă mamei un

zâmbet şăgalnic şi începu să scrie de zor, iar în sinea lui își spuse: nici

nu ştii ce surpriză îţi pregătesc!

– Cât despre scandal, întâi la şcoală. Am cunoscut-o într-o

familie pe directoarea ta şi voi încerca să vorbesc cu ea. E foarte bine

că isteţul meu fiu nu şi-a revendicat încă „drepturile” de cartofor pentru

ca să poţi merge cu fruntea sus în faţa oricui: nu eşti o femeie de

moravuri uşoare, eşti doar o victimă a unor proști.

– Vai, mamă, ce limbaj la tine!

– Tot nu vrei să taci?

– Ba da, ba da. Și, cu un nou surâs şăgalnic: dar eu chiar nu

mă aleg cu nimic din toată povestea asta?

– Ba da, cu dreptul de a-ţi pune cenuşă-n cap. Dacă tot veni

vorba: de ce ai adus-o pe speriata asta aici?

– N-aveam unde în alt loc, apoi… apoi… îmi plăcea de ea.

–.O puteai aduce de la bun început la mine, bine că mi-am

amintit. Ai intrat în cazino pentru că te rugasem să vi să mă conduci

acasă. Se vede că spiritul tău de aventură te-a făcut să uiți de mine,

nici acum nu m-ai întrebat cum am ajuns acasă, la ce oră, dar să

mergem mai departe. Cum se întoarce Gheorghe cu lucrurile tale,

mergem la mine, unde vei sta până la sfârşitul anului şcolar, iar apoi,

dacă situația se va limpezi, mergi la casa de la ţară. Ar fi bine ca mâine

să discuţi cu doamna directoare şi colegele tale, să le spui, cât mai

concis posibil, varianta ta, adică adevărul. Nu dai niciun interviu, nu

răspunzi niciunei provocări, pe stradă sau la şcoală. Nu cunoşti alt drum

32

decât de la mine la şcoală şi de la şcoală la mine, dacă e nevoie să fii

apărată pe drum, cunosc eu un șofer mai bătrân pe care putem să-l

angajăm să te ducă la școală, și de acolo acasă.

– Dar am nevoie să-mi cumpăr ceva lucruri.

–.O vei ruga pe Maria, prin ea poți cumpăra cele absolut

necesare pentru două săptămâni.

– Şi cărţile mele?

– Maria o să le-mpacheteze cele care-ţi aparţin în câteva lăzi,

poate domnul Petre să facă rost de ele şi le aduce la mine. Am înţeles

că nu vrei nimic altceva din casa aceea decât lucrurile personale. O poţi

lua cu tine pe Maria, am loc suficient. Fostul tău soț să-şi caute altă

menajeră.

– Dar e prea mult ceea ce-mi oferiţi! Cu ce aţi păcătuit să vă

cad eu pe cap cu necazurile mele?! Dar, apropo, dacă mă-ntreabă ceva

elevele, ce pot să fac? Unele sunt din familii care ne cunosc, ţin foarte

mult la morală.

– N-ai păcătuit tu ci soțul tău și dragul meu fiu, iar pe eleve să

nu le minţi, spune-le adevărul, aşa cum stau lucrurile, cu decenţa

necesară, va fi pentru tine un nou prilej de a şti dacă te iubesc şi te

respectă sincer sau nu. Fă la şcoală ca până acum tot ce ai de făcut,

cu dăruirea respectivă. Îmbracă-te ca până acum, elegant, decent, nu

umbla mohorâtă, cu capul plecat. Fii demnă.

– Şi dacă mă dau afară din învăţământ, ce mă fac?

– Asta nu se poate, pentru asta mă voi lupta eu.

– Tot n-ai învăţat să taci, Sandy?

– Dora, văd că Gheorghe cam întârzie. Până vine el nu vrei

să-mi cunoşti casa înainte de a pleca?

– La ce bun, nu înţeleg ce vreţi de la mine, v-am spus că sunt

un om de onoare şi-mi voi respecta cuvântul dat de altul în locul meu,

dar, pentru binele amândurora, lăsa-ţi-mi puţin timp să pun ordine în

priorităţile cele mai grave.

– Vino, totuşi. Fără să mai aştepte răspunsul meu, m-a luat de

mână, avea o mână caldă, fină, foarte hotărâtă, şi am ieşit în holişorul

de la intrare.

A deschis prima uşă.

33

– Aici, după cum vezi, e biroul meu, uite, prima cameră e o

sală de aşteptare.

Camera avea câteva fotolii, o masă la mijloc cu cele necesare

scrisului, câteva scaune în jurul ei, un covor mai puţin pretenţios,

perdele de dantelă, geamurile mari şi luminoase. Un şemineu trona pe

unul din pereţi iar din tavan atârna un candelabru foarte amplu cu

cristale din cele mai fine. Într-un colţ se afla un dulap simplu, o măsuţă

cu o maşină de scris pe ea şi scaunul respectiv. Din sala de aşteptare

se deschidea o uşă capitonată, ca să nu se audă ce se discută dincolo,

mi-am zis, şi apărea cabinetul de lucru cu un birou masiv din lemn de

tec cu picioarele sculptate în formă de lei, pe care domnea o anumită

dezordine organizată de dosare, hârtii, cărţi, un supot de creioane,

călimări, tampon de sugativă. În spatele lui, un fotoliu rabatabil din

piele fină pe care nici n-am putut-o defini. Pe un întreg perete erau

rafturi cu dosare bine rânduite, se pare că erau ordonate pe tipuri de

speţe, lângă birou o măsuţă cu altă maşină de scris. Pentru vizitatori

era o altă măsuţă, lipită de birou şi două scaune cu spătar de o parte

şi de alta, iar într-un colţ mai ferit o altă măsuţă rotundă cu două fotolii,

probabil pentru discuţiile mai deosebite, intime. Din birou o uşă ducea

spre toaletă. Interesant, şi sala de asteptare beneficia de o toaletă. Pe

un perete se afla o mică bibliotecă, cu dulapuri din nuc sculpate, care

urcau până-n tavan, erau cărţi de specialitate, e aceea pe care o vezi

la intrare. Făceam ochii mari. Poate bănuind că eu caut cărţi care

m-ar fi putut interesa, d-l Sandu m-a informat dezinvolt că biblioteca

de beletristică şi arte se află în cealaltă parte a holului. Am ieşit şi în

stânga holișorului se deschideau alte două uşi. Una ducea într-o

bibliotecă impresionantă, dotată la rândul ei cu o măsuță de scris și

cele necesare unor însemnări, vreo trei fotolii, o canapea, iar a doua

uşă ducea într-un cochet salonaş, dotat cu fotolii, canapele, un

dulap-bar, o vitrină cu pahare de toate mărimile, pentru toate

băuturile. Ca în prima cameră erau şemineuri, se încălzea cu gaz,

candelabre sau lampadare.

– Acum să urcăm la etaj, mi-a spus ghidul meu.

Am urcat pe aceeaşi scară întortocheată din lemn de nuc

lustruit ca în seara precedentă, păcătoasa de mine, am avut impresia

că mi-ar plăcea să mă ducă tot în braţe ca atunci. Am intrat prima dată

34

în camera în care am dormit, acum o vedeam mai bine cât e de

elegantă şi funcţională, am revăzut patul în care am dormit, de-abia

acum am observat că e un pat dublu, noptiere, dulapuri, oglinzi,

măsuţă pentru obiectele necesare toaletei zilnice a unei femei. O ușiță

ducea spre o baie încăpătoare, pe jos cu marmură, pe pereți faianță,

elegantă, curată, o altă ușă se deschidea spre dresingul despre care

acum aflam pentru prima dată că există și cum îi spune, pentru haine

mi-a zis el şi, într-adevăr, se vedeau patru rânduri de cuiere. Pe unul

din pereţi se afla o uşă cu o cheie în ea. Acolo ce e? am întrebat eu.

Vrei să vezi? Da. A descis uşa şi am dat într-o cameră identică, cu

aceleaşi dotări: baie, dresing înţestat de haine, în timp ce celălalt era

gol.

– Acesta este dormitorul meu, iar primul va fi al soţiei mele.

Nu mi-am putu ţine limba şi l-am întrebat dacă va dori o căsnicie

modernă în care fiecare soţ să aibă viaţa lui.

– Nu, nici vorbă, mi-a spus el, dar eu lucrez uneori până târziu,

vin acasă de la activităţile mele oficiale din oraș sau din provincie la

cele mai neașteptate ore, n-aş vrea să-i stric soției somnul. Tot nu pot

să tac:

– O femeie care-şi iubeşte soţul este bucuroasă să-l primească

la orice oră din zi şi din noapte.

– Asta vei avea posibilitatea s-o dovedeşti. Aşa-mi trebuie dacă

nu ştiu să tac! De unde naiba, în situaţia mea dramatică, mai aveam

putere să spun mici răutăţi.?! Tot timpul vizitei a fost foarte atent cu

mine, îmi deschidea uşile, mă invita să intru prima, făcea ce făcea, ori

mă atingea pe umăr ori mă lua de mână. Casa era de o noblețe și o

eleganță simplă, dacă înțelegi ce vreau să spun, nimic în plus, nimic

țipător, nimic fals, totul de bună calitate, dar nu-ți scotea ochii: câteva

vaze chinezești răspândite pe hol, tablouri de calitate ici-colo, perdele

de mătase, storuri de lemn în afară, nu mai văzusem o asemenea casă

în care totul să fie la locul lui, care să te îmbie să stai cât mai mult în

ea. Dacă ar mai fi durat căsnicia mea cu Petre, așa o casă mi-aș fi dorit

să ne facem. Doamne, iar o iau razna!

– Dincolo ce e?

35

– Acolo sunt patru camere mai mici și o baie, încă nearanjate,

n-au apărut locatarii, trei vor fi ale copiilor şi una a doicii sau a

guvernantei.

– De ce trei?

– Atâţi copii vreau să am, doi băieţi şi o fată.

– De ce aţi aşteptat aşa de mult, aveţi cel puţin patruzeci de

ani, dacă-mi dau eu bine seama.

– Patruzeci şi doi de ani. Te-am aşteptat pe tine. Și, cu un braţ

puternic, mă ia de mijloc şi mă strânge-n braţe (vai, ce braţe calde!).

Dora, nu mă joc, fii a mea. M-am speriat aşa de tare încât am încercat

să fug pe scări în jos, dar m-am împiedicat, dacă nu mă prindea el, mă

duceam de-a rostogolul cu cine ştie ce consecinţe.

– Vezi că nu e bine să fugi de mine, mi-a şoptit la ureche.

– Gata, Sandy, lasă biata fată în pace, o zăpăceşti de tot, ea

are atâtea pe cap.

– Ai dreptate, mamă, dar vreau să vă spun ceva la amândouă

şi asta să vă intre bine în cap. De ani de zile vrei, mamă, să mă vezi

însurat, vrei nepoţi, nu ne-au plăcut amândurora variantele ce ni s-au

oferit, n-a fost să fie, acum am ajuns la liman. Eu n-o vreau pe Dora

pentru o noapte, n-o vreau ca amantă, ci pentru toată viaţa, n-o voi

lua cu forţa, ci atunci când ea va dori acest lucru, dacă nu-l va dori

niciodată, am să-i respect decizia, nu voi cere înapoi nici un sfanţ din

ce voi cheltui ca să-i apăr onoarea, pentru că asta merită.

Am rămas mută, nu ştiam ce să cred. Unde dai şi unde crapă,

îngâmfatul domn crede că dacă m-a câştigat la belciuge, cum se spune

pe la noi pe la ţară, mă are la mână, voi accepta planul lui fără rezerve.

Iată că tot un obiect de vânzare am rămas.

– Bine, i-am spus, dar nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc, dacă

v-aş spune că accept m-aţi bănui c-o fac din interes, ca să nu rămân

pe drumuri, că m-a fascinat casa dumneavoastră, recunosc că n-am

mai văzut o casă atât de frumoasă, elegantă și funcțională, profesia şi

banii dumneavoastră, ar trebui să ajung măcar să vă plac, nici vorbă

să vă iubesc. Vreţi alături toată viaţa pe cineva care nu vă iubeşte şi

cel mai puternic sentiment e doar recunoştinţa că aţi scăpat-o de ruşine

şi sărăcie, pe cineva care nici un moment nu ar putea uita în ce

36

împrejurări dramatice şi ruşinoase pentru ea a ajuns în braţele

dumneavoastră.

– Nu mă interesează pentru ce ai face-o, vreau să te gândeşti

bine la tot ce am spus, zici că nu te cunosc, dar un om poate fi cunoscut

cel mai bine în situaţii extreme, o femeie care se comportă aşa cum

te-ai comportat dumneata într-o situaţie, recunosc imposibilă, e o

femeie puternică, de caracter, puteai protesta, puteai urla, puteai face

scandal, îl puteai jigni pe fostul soţ sau pe mine dar n-ai făcut nimic

din toate acestea, ba, mai mult, aici, cu doi martori de faţă, ai preferat

să-i asiguri lui viitorul înainte de al dumitale. Leşinul şi lacrimile nu se

pun la socoteală. Îîn plus, Doamne, eşti o frumuseţe matură,

liniștitoare, decentă cum rar se găseşte, te vreau de soţie, nimic mai

puțin. Cât despre iubire, dacă-mi oferi măcar jumătate din ceea ce simt

eu pentru dumneata voi fi cel mai fericit om de pe lume.

– Aşa, dintr-odată, cum pot să vă cred?

– Sandy, iar pui caru înaintea boilor şi, pentru că tocmai a sosit

Gheorghe cu lucrurile doamnei, mergi de scoate maşina din garaj,

du-ne acasă la mine.

Aşa m-am lămurit că ceea ce am văzut la început este un

hochparter, iar dedesubt e pivniţa, garajul, bucătăria, spălătoria şi

camerele de serviciu. În spatele casei, care se afla undeva la şosea,

era o mică curticică cu iarbă şi flori.

– El a făcut planul casei, mi-a spus mama cu mândrie.

Înainte de a pleca, domnul Sandu s-a postat în fața mea, mi-a

luat mâinile într-ale lui și mi-a spus cu toată seriozitatea:

– Îți repet, pleci acum din casa mea, așa trebuie, așa e bine,

mama are dreptate, știi gluma cu cele trei reguli: prima, despre orice

e vorba mama are dreptate, a doua, mama are întotdeauna dreptate,

a treia, când n-are dreptate se aplică prima regulă. Te vei întoarce aici,

nu forțată, ci de bună voie, nu ca o femeie distrusă, pribeagă, ci ca

doamnă onorabilă, demnă, hai să visez și eu puțin, îndrăgostită de

proprietarul casei.

– Sper să nu se schimbe proprietarul până atunci, i-am răspuns

eu în glumă, mirându-mă din nou de mine însămi că mai am putere să

glumesc. M-a luat, m-a strâns în brațe, m-a sărutat pe frunte și pe

amândoi obrajii, eu am roșit până-n vârful urechilor, am ieșit aproape

37

în fugă pe ușă. Am roșit de rușine pentru ceea ce am simțit în brațele

lui, dar mi-am promis să mă cumințesc, să nu-mi mai permit niciodată

să simt așa ceva. În mașină am tăcut tot timpul, iar după ce m–a ajutat

să-mi duc lucrurile în casă nu se mai lăsa dus, până mama i-a spus:

– Gata, aici nu mai ai nicio treabă, pleacă, vezi că fata are de

corectat teze, du-te, ocupă-te de cele ce țin de tine.

7

Buna femeie locuia într-o casă destul de încăpătoare, cu o

curte respectabilă în jur, undeva în preajma Gării de Nord, care a fot

pusă la pământ la bombardamentul din 4 aprilie 1944. Avea o

sufragerie-salon, camera de dormit a doamnei, o bibliotecă, se vede că

familia era de o elevată intelectualitate, toate nu de un lux nu

exorbitant, dar elegante, cu mobilă şi covoare scumpe, perdele de

mătase, draperii din cea mai bună catifea asortate cu covoarele, grena

în salon, muştar în dormitor. Lipită de bibliotecă era o cameră ceva mai

mică, mai modestă dar cocheţică, zisă cameră de oaspeţi, în care am

fost găzduită. Era acolo un pat confortabil lipit de perete, un dulap de

haine încăpător, o noptieră, o măsuţă care putea servi de birou, o masă

de toaletă cu vreo şase sertare, o oglindă, un scaun în faţa măsuţei,

un fotoliu tapițat cu aceeaşi catifea ca draperiile, asortată cu covorul.

Doamna şi-a cerut mii de scuze pentru camera modestă, aşa o

considera ea, meritam ceva mai bun, așa credea domnia sa, eu eram

mai mult decât mulțumită, încă o dată împresionată de eleganţa şi

bunul gust care domneau peste tot.

– Baia e alături, îmi pare rău dar avem o singură baie, eu mai

am lângă dormitor o băiţă mică, de serviciu. Acum adu-ţi lucrurile,

instalează-te, vezi ce-ţi lipseşte ca să te poţi îmbrăca bine pentru şcoală

şi să vedem cum putem face rost de ce mai e necesar. Eu mă duc să

pregătesc o gustare pentru că, după cum am văzut, n-ai băgat nimic

în gură decât o ceaşcă de cafea. Și m-a lăsat singură. M-am răsturnat

în fotoliu, îmi venea să urlu dar nu-mi ieşea nici un sunet pe gât, nicio

lacrimă nu pornea din ochii mei. De-abia atunci m-a cuprins disperarea

38

şi stresul în urma celor petrecute în dimineaţa respectivă. Eram o

femeie în prag de divorţ, în puterea unui om pe care nu-l cunoşteam,

fără casă, fără bani, în pericol să-mi pierd serviciul, de onoare nici nu

mai putea fi vorba. Ai avut vreodată senzaţia că dacă cineva taie carne

din tine nu poţi simţi nimic, nici nu curge sânge măcar, aşa eram eu:

de lemn, o cârpă, ca o frunză purtată de o apă învolburată, răsucită în

toate părțile, sfâșiată bucată cu bucată; mi-am afundat mintea în

gânduri încercând să găsesc o cale pentru a ieşi din situaţia ciudată în

care mă aflam. Stăteam cu ochii închişi, rememoram, o dată, încă o

dată, de nu mai ştiu câte ori, tot ce mi se întâmplase în mai puţin de

douăzeci şi patru de ore, nu puteam face, nici măcar cu gândul, un pas

dincolo de unde eram, ajunsesem să cred că nu e vorba despre mine,

am citit undeva sau mi s-a povestit întâmplarea.

Nu ştiu cât am stat aşa până buna doamnă m-a invitat la o

gustare. S-a scuzat că va trebui să mergem în bucătărie, deoarece,

fiind duminică, menajera care o ajuta în gospodărie nu venea azi.

Foarte ciudat, nici azi nu pot descrie cum arăta atunci bucătăria, deşi

am mai fost apoi acolo de multe ori. Nu-ţi pot spune nici ce-am mâncat,

ştiu doar că era bun, practic m-am îndopat ca un Flămânzilă. Mi s-a

confirmat din nou o trăsătură de caracter de care habar n-aveam, care

s-a manifestat şi mai târziu în momentele grele pe care mi-a fost dat

să le mai trăiesc. Eu când trec printr-o mare nenorocire nu pot să nu

mănânc, mă pot supăra pe orice, pe oricine dar nu mă pot supăra pe

mâncare.

– Acum du-te şi te culcă, ai nevoie de o minte limpede, să-ţi

pui ordine în gânduri pentru a putea face faţă celor ce urmează, eu am

de dat nişte telefoane, de aranjat unele lucruri, trebuie să-i spun de

asemenea lui Sandy că eşti bine. De ce oare trebuia să ştie el cum mă

simt, se juca cu mine ca pisica cu şoarecele?

– Vrei să dormi?

– Nu.

M-am întors în camera singurătăţii și a disperării mele. Deşi aş

fi vrut să rămân trează ca să mă gândesc, am adormit buştean, m-am

trezit din nou abia pe la ora şase seara, cu tezele necorectate, va trebui

s-o fac la noapte, când am auzit în camera de zi voci de femei, printre

care cu groază am recunoscut-o pe a directoarei mele. Cu nesimţirea

39

de care dai dovadă în asemenea situaţii mi-am lipit o ureche de uşă şi

am ascultat.

– V-am învitat ca să aflaţi de la mine nişte întâmplări ieşite din

comun pe care le veţi auzi poate comentate în fel şi chip. Deşteptul de

fii-miu, care în viaţa lui n-a jucat cărţi pe bani, juca de toate dar nu pe

bani. Aseară a intrat pentru prima dată într-un cazinou în care nu mai

fusese niciodată, îl rugasem eu să vină să mă însoțească acasă, mă

duceam acolo din când în când pentru atmosferă și o canastă. Nu ştiu

ce aghiuţă şi-a vârât coada, băuse poate un pahar sau două, deşi nici

asta n-o face fără să se controleze, dar s-a implicat într-o situație

stranie. Un jucător avea un comportament ciudat, arogant, ba pierdea,

ba câștiga, în final a câștigat destul de mulți bani. Aroganța l-a împins

mai departe, cu mare obrăznicie a cerut ca cineva mai bun decât cei

cu care jucase până atunci, dacă există acel cineva, să joace cu el.

Sandy e un pokerist destul de bun. Intrigat de aplombul personajului

s-a prins în cursă, s-a oferit să joace și a câștigat banii câștigați de

respectivul la joc. Nesăbuitul a pus la bătaie, pe rând, toate bunurile

pe care le avea, casa, un atelier de arhitect, ceva economii de la bancă.

A pierdut din nou, deci tot ce avea. Cu ultima fărâmă de conştiinţă,

s-a ridicat spunând că nu mai joacă, merge acasă. Golanii din jur, că

altfel nu pot să-i numesc, au plusat spunându-i că mai are de jucat o

soţie frumoasă. Cum s-o joc pe Dora, ar fi răspuns el, şi atunci am auzit

un strigăt de mirare, era al directoarei mele. S-a jucat mai departe.

Condiţia a fost că dacă el câştigă îşi va recupera toate bunurile, iar

dacă pierde, pe lângă pierderea bunurilor respetive, soţia lui va petrece

o noapte cu câştigătorul. Sandy mi-a spus că a mers mai departe

oarecum din curiozitate, să vadă până unde poate ajunge prostia și

decadența omeneacă. Eu eram întro sală mai îndepărtată, jucam remy

cu trei doamne, dintre care pe una n-o mai văzusem până atunci și

care povestea cu umor că a intrat pentru prima dată într-un cazinou, a

râs de cei care mizeză pe câştiguri uşoare. Trebuie să vă mărturisesc

că mi s-a părut o persoană educată, simpatică. La un moment dat a

fost invitată în sala unde se jucau cărţi.

– Cred că soţul meu s-a săturat de cacealma, vrea să mergem

acasă. Vă mulţumesc că m-aţi acceptat în jocul dumneavoatră, mi-a

făcut o mare plăcere, vă doresc o seară bună, şi a plecat. Ca să nu mai

40

lungesc vorba, în concluzie, tâmpitul care era soţul ei a pierdut iar fiul

meu a cîştigat toate bunurile puse la bătaie, în plus dreptul de a petrece

o noapre cu doamna respectivă, complet necunoscută, care, vă repet,

e de-o mare frumuşeţe şi delicateţe.

– Ştiu, s-a auzit o voce pierită. Era a directoarei.

– În momentul în care femeia a înţeles despre ce e vorba a

leşinat, golanii s-au topit, soţul i-a spus vulgar că dacă vrea să mai aibă

casă şi toate lucrurile ei trebuie să meargă cu domnul respectiv. Femeia

a leşinat din nou, Sandy a chemat un taxi şi a luat-o acasă. Femeia

tremura ca varga, ba leșina, ba se trezea, întreba unde se află, cine e

persoana de alături. Ajunşi acasă la Sandy, cu ajutorul lui Gheorghe,

au dus-o într-o cameră, i-au dat o pijama mai veche, mai intrată la

apă, ca s-o poată îmbrăca cât de cât. Deoarece ea tremura întruna,

chiar pe căldura asta, le-a fost frică să nu facă un stop cardiac. Bunul

Gheorghe a încălzit sticle de apă, i le-a pus la picioare şi pe de lături,

a ajutat-o să se dezbrace de rochia de seară, să îmbrace pijamaua, pe

Sandy l-a dat afară din cameră, pe Gheorghe, om bătân, l-a acceptat.

I-au dat ceva de mâncare, un ceai în care au pus un calmant şi au

lăsat-o să doarmă. Pentru că avea coșmaruri, Sandy și Gheorghe au

stat un timp cu ea până s-a liniștit apoi Gheorghe mai intra din când în

când în cameră să se asigure că nu s-a întâmplat ceva ireparabil. Se

temeau să nu se sinucidă.

Dimineața „minunatul” meu fiu a sunat disperat la mine să vin

să-l scot din încurcătură, ceea ce am şi făcut. Aici era prezent soţul

respectivei, care venise să-şi ia soţia acasă; a dovedit un caracter

infect, nu intru în detalii, dar Dora i-a spus că niciodată nu va mai fi

soţia lui. Caracterul ei nobil m-a frapat atunci când l-a rugat pe Sandy

să nu-i ia bunurile fostului soţ ca să nu rămână pe drumuri şi asta să-i

provoace mustrări de conştiinţă toată viaţa, ea va merge la casa

părinţilor de la ţară. Uluită a aflat că nu mai are casa, deoarece este

ipotecată de doi ani de zile, termenul de returnare a banilor expiră

peste două zile, ei nu au suma necesară, ba soțul ei a insinuat că din

cauza acestei ipoteci a jucat. Cu neobrăzare, o ruga să treacă peste

cele întâmplate şi să se întoarcă acasă, unde, după cum ne spusese

chiar ea la joc, aveau o viaţă destul de bună, să-i mulţumească pentru

aventura gratuită pe care i-a oferit-o. A fost un întreg scandal, dar a

41

plecat oarecum mulţumit că-şi păstrează casa şi atelierul, cred că n-a

crezut nici un moment că Dora nu-l va urma.

Dora a dovedit stăpânire de sine şi luciditate în tot ce a ce a

decis. A cerut ajutor să-şi recapete proprietatea părintească, promiţând

că-şi va onora obligaţia pe care i-a impus-o fostul soţ, va munci și v-a

înapoia toate cheltuielile pe care le implică ajutorul dar roagă să fie

lăsată să-și poată încheia în două săptămâni activităţile de la şcoală.

Pe ea n-o puteam întreba nimic despre cele ce s-au întâmplat în

noaptea respectivă, dar pe fiul meu l-am pus să jure că nu s-a atins de

ea, el a făcut-o, spunându-mi, şi eu îl cred, că era atât de disperată,

absentă şi chiar fără cunoştinţă încât ar fi fost un animal să profitte de

ea în situaţia dată. A recunoscut că au vegheat-o un timp el și

Gheorghe de teamă să nu se întâmple ceva rău, să facă un gest

necugetat, dar recunoaşte că a sărutat-o pe frunte când a ieșit din

cameră și mi-a zis, cu un aer ştrengăresc: „Ai să ai o mare surpriză,

mamă, e o femeie deosebită, onorabilă, curajoasă, foarte cu picioarele

pe pământ, o femeie de bună calitate.” Și a lăsat lucrurile în coadă de

peşte. M-am dus acolo cât de repede am putut, ne-am sfătuit apoi toţi

trei ce e de făcut, femeia rămăsese efectiv pe stradă, nu avea o leţcaie

până la salariu, nu avea decât hainele pe care i le-a adus servitoarea.

–.Dar caietele elevelor unde sunt, ce s-a ales de ele, s-a

neliniştit directoarea.

–.Sunt aici, stați liniştită. Doamna va locui la mine până la

sfârșitul anului şcolar, apoi va merge la ţară să-şi pună casa în ordine,

să hotărască ce are de făcut în continuare. Sandy s-a angajat ca în

următoarele două zile să se ocupe de recuperarea casei, vom plăti noi

ce e de plătit apoi ea va vinde o parte din pământul pe care-l are acolo

pentru a ne returna banii.

– Doamne, ce scandal pe şcoală, a oftat doamna directoare.

– De asta v-am chemat aici, să ştiţi de la mine cum stă cazul,

pentru că, sunt sigură, ziarele nu vor întârzia să comenteze în fel şi

chip, vor arunca poate cu noroi în ea, nici imprudentul de fii-miu nu va

ieşi albit din această afacere.

Am considerat că e timpul să apar, eram îmbrăcată în rochița

mea verde înflorată, am spus bună ziua, mă numesc Dora, bună ziua

doamnă directoare, scuze pentru cea ce mi s-a întâmplat. Am auzit

42

murmure de admiraţie, m-am alăturat femeilor şi s-a discutat apoi

despre altceva.

– Ai auzit ce le-am spus doamnelor.

–.Da, vă mulţumesc din suflet, recunosc că nu sunt atât de

bine educată încât să nu ascult pe la uşi atunci când e vorba de

persoana mea, iertaţi-mă. S-a râs cu poftă şi cu asta punct.

Săptămâna are a urmat a fost un coşmar.

Mergeam la şcoală, îmi țineam orele, dar când intram în

cancelarie vedeam cum colegele mele încetau vorba, ascundeau ziarele

pe care le-au citit și comentat până atunci, mă făceam că nu bag de

seamă. În clase încheiam mediile, bineînţeles atenţia fetelor era

îndreptată spre propriul lor interes, să vadă cu ce medie încheie anul.

N-am avut probleme nici măcar cu cele care rămâneau corigente sau

chiar repetente, deşi aceste cazuri erau foarte rare, liceul îşi selecta cu

grijă elevele. Numai într-o clasă a şasea, fiica unui mare industriaş,

căreia nu-i plăcea să citească, urma să rămână corigentă şi în glumă

i-am spus că va avea destul timp să citeasă atunci când va fi la munte

sau la mare, m-a înfruntat.

– Nu aveţi dreptul moral să-mi spuneţi asta, dumneavoastră,

o femeie imorală despre care scriu toate ziarele. Din clasă s-a auzit un

unanim „Stai jos şi taci!”, iar eu, care am roşit până-n vârful urechilor,

am replicat: „Mincinoşii vor plăti întotdeauna” şi mi-am continuat ora

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doamne, ce mai scriau ziarele, puseseră mâna pe un subiect

gras, nu-l puteau lăsa din mână până ce nu storceau din el toate

abjecţiile de care erau în stare, am pe undeva tăieturile cu articolele

care mi-au căzut în mână, pentru că toată lumea, până şi femeia de la

care cumpăram zilnic ziare la chioşcul de lângă şcoală, când ceream un

anumit ziar îmi răspundea cu un aer nevinovat:

Vai, îmi pare rău, doamna Dora, dar nu-l mai am, vă pot da în

schimb altul, în care, bineînţeles, nu se scria despre mine. Îmi amintesc

doar câteva titlui: „Domnul, vestitul avocat Sandu Petrescu, şi-a

câştigat amanta la cărţi”, „Sofisticata profesoară Dora Andreescu,

mândria liceului de fete... urma numele liceului, se vinde celui mai

bogat avocat din ţară”, „Arhitectul Petre Andreescu îşi pierde soţia la

un joc de cărţi”, „De ce tace conducerea liceului în legătură cu

43

scandalul în care este împlicată una din profesoarele lor?”, „Prostituţia

neoficială se practică în lumea bună, se comercializează la cărți”,

„Ajunsă pe drumuri şi repudiată de soţ profesoara Dora Andreescu se

refugiază în casa mamei amantului său”, „Domnul Petre Andreescu

rupe tăcerea”, „De ce refuză doamna Dora Andreescu să stea de vorbă

cu ziariştii”, „Domnul avocat Sandu Petrescu recuperează cu banii

proprii propreitatea ipotecată a amantei sale” şi multe altele de acelaşi

fel. Ideea de bază a tuturor, nu ştiu cum au ajuns la această concluzie,

era că eu mă cunoşteam mai de mult cu domnul avocat, că eram

fascinată de bogăţia lui, deşi soţul meu arhitect îmi oferise o viaţă

luxoasă la care nici nu ar fi avut dreptul să viseze o orfană sărăntoacă

de la ţară. Mi se contestau calităţile profesionale, insinuându-se că am

promovat numai pentru că aveam numele soţului, că am făcut toată

viaţa pe mironosiţa, dar bine că, în sfârşit, la douăzeci şi nouă de ani,

adevăratul meu caracter a ieşit la iveală, cum mai pot unii părinţi să-şi

lase fetele nevinovate pe mâna unei astfel de educatoare depravată?!

Numele avocatului Sandu era şi mai târât în noroi, că prin ce

modalităţi şi-a făcut averea, că dacă nu e adevărat că a avut o relaţie

cu doamna Dora înainte de scena de la cazinou, de ce a dus-o în seara

respectivă la el acasă, ce s-a întâmplat în aceea seară în luxosoasa

locuință, de ce a jignit memoria tatălui său, care a fost un om onorabil,

deosebit de stimat în oraş, ducându-şi amanta în casa părinţilor săi.

Dacă este nevinovat, de ce i-a scos proprietatea de la ţară de la

ipotecă, în mai puţin de două zile, etc., etc. Nu era cruţată nici bătrâna

doamnă, care era făcută pur şi simplu complicea celor doi imorali.

Sandu a fost chemat în faţa consiliului de onoare al Asociaţiei

avocaţilor, unde a prezentat varianta reală şi, spre cinstea colegilor lui,

profesionişti respecabili, au dat un scurt comunicat: „În ziua de...

colegiul de onoare al avocaţilor din Bucureşti l-a ascultat (atenție, l-a

ascultat, nu l-a cercetat) în legătură cu regretatul incident de la

cazinoul… din zua de… pe domnul avocat Sandu Petrescu. S-a dovedit

că domnul S. P. s-a comportat cavalereşte în tragicul caz, că n-o mai

văzuse niciodată până atunci pe doamna Dora Andreescu, că aceasta

era pe care să sufere un atac de inimă sau să-şi pună capăt zilelor şi,

în situaţia când fostul soţ şi instigatorii au dispărut, a dus-o la el acasă,

a chemat un medic (de asta eu n-am ştiut până atunci). Cu ajutorul

44

majordomului său, domnul Gheorghe Luncan, au vegheat-o până

dimineaţa, când a început şă-şi revină. Pentru că biata femeie

rămăsese efectiv pe drumuri, parţial şi din vina domniei sale, a

rugat-o pe distinsa sa mamă, doamna Aneta Petrescu, s-o găzduiască

până se vor limpezi lucrurile. A acceptat s-o reprezinte juridic pentru

recuperarea proprietăţii moştenită de la părinţi, dar a refuzat s-o

reprezinte în procesul de divorţ, pentru că ar fi fost conflict de interese.

Domnul avocat Sandu Petrescu consideră că a săvârşit două greşeli

nepermise în cazul respectiv: a jucat cărţi pe bani, pentru prima dată

în viaţa lui, şi a acceptat mârşavul târg impus oarecum de ceilalţi

jucători în privinţa doamnei Dora Andreescu. Pentru toate acestea a

primit o mustrare şi un sever avertisment. Colegiul avocaţilor din

Bucureşti se va sesiza din oficiu în orice alt caz în care se vor vehicula

neadevăruri pe seama persoanelor implicate”.

Domnul Avocat Sandu Petrescu a dat şi el un comunicat, în

care spunea foarte puţin, îmi amintesc doar: „pe această cale cer public

scuze doamnei Dora pentru necazul pe care i l-am pricinuit, fără voia

mea, dar care i-a făcut atâta rău. N-am abuzat, nu voi abuza niciodată

de situaţia grea în care se află, voi face toate demersurile pentru a o

ajuta material până va reuşi să-şi rezolve toate neajunsurile care au

dat peste ea, de care, cel puţin în parte, mă simt vinovat. Doamnă

Dora, iartă-mă pentru că am fost cu capul în nori”. Am râs şi am plâns

când am citit cele de mai sus. La şcoală mi-am putut îndeplini obligaţiile

profesionale, iar la doamna Aneta eram răsfăţată ca la mama acasă;

ea nu mi-a ascuns nici un ziar, trebuie să ştii totul, a fost punctul ei de

vedere.

– Ai răbdare, v-a fi bine.

Domnul Sandu nu prea venea pe la noi, sau venea când nu

eram eu acasă, lua legătura cu mine, mai ales prin mama lui, pentru

semnături și informații utile procesului pentru recuperarea casei de

care se ocupa, evita să mă întâlnească, găseam însă aproape în fiecare

zi un delicat buchet de flori proaspete pe măsuţa mea de lucru. Zilele

acelea a avut loc şi un spectacol de operă cu Lakmé al unei trupe

străine. Doamna Aneta nu s-a lăsat până nu m-a îmbrăcat aşa cum a

crezut că se cuvine, elegant dar sobru, mai ales fără un decolteu

ţipător, care era la modă, şi ne-am instalat în loja pe care-o avea

45

închiriată permanent. Domnul Sandu era în sală, dar n-a venit să ne

salute, ne-a făcut un gest de prietenie de la distanţă, a rămas în grupul

lui de prieteni şi prietene. Mulţi vedeau în atitudinea lui un semnal,

credeau că va rezolva printr-o retragere elegantă prezenţa lui în viaţa

mea. Privirile din sală îmi străpungeau însă pielea. Eram studiată din

toate părţile, evaluată, dezbrăcată, bârfită sau admirată. Însoţitoarea

mea şi-a invitat câteva pietene în lojă, a întreţinut o conversaţie

spumoasă, obligându-mă să particip, să nu mă sinchisesc de cele ce se

întâmplau în jurul meu. Parcă eu puteam să nu bag de seamă, dar nu

voiam s-o dezamăgesc, era atât de delicat atentă cu mine.

8

Momentul care mi-a încălzit inima s-a petrecut la şcoală în

timpul festivităţii de sfârşit de an. Eram dirigintă la una din cele trei

clase de absolvente și, potrivit tradiţiei, şefa de promoţie, care s-a

întâmplat să fie din clasa mea, avea de ţinut un discurs de mulţumire

pentru tot ceea ce a făcut şcoala pentru ele. Sala noastră de festivităţi,

de 1000 de locuri, era arhiplină, veniseră părinţii, rudele fetelor,

inclusiv reprezentanţi ai guvernului, ai inspectoratului şcolar, ai

primăriei, era una din cele mai bune școli din țară, poate şi mulţi curioşi,

intrarea era ca de obicei gratuită, nu se vindeau bilete. După raportul

directoarei, care sublinia succesele liceului, mulţumea autorităţilor,

persoanelor particulare care au spijinit-o moral şi material, a vorbit

reprezentantul ministerului prezentând felicitările de rigoare și urări de

succes în anul școlar viitor, primarul şi urma eleva mea. Tremuram

pentru ea, era un copil deosebit de bun, înzestrat, dar emoţiile sunt

emoţii, în faţa atâtor notabilităţi, îmi era teamă să nu se piardă. Copila

mea, că nu pot să-i spun altfel, a avut un discurs magistral, cu

mulţumiri, elogii pentru ce au învăţat, pentru cum au fost educate,

promitea că nciodată în viaţă nu vor uita aceste beneficii, dacă vor avea

copii, îi vor educa după principiile cu care au fost educate ele, iar fetele

lor vor urma acelaşi liceu. Aplauze furtunoase, sala vuia. Am răsuflat

uşurată că momentul greu a trecut. Dar fata mai avea ceva de spus.

46

„Doamnă directoare, stimate şi iubite profesoare, onoraţi

invitaţi şi participanţi, îngăduiţi-mi să mai spun ceva din inima mea şi

a multora din colegele mele (mirare în sală, era ceva neobișnuit).

Recent, numele uneia dintre cele mai iubite profesoare ale noastre a

fost pe nedrept târât în noroi (rumoare în sală). Nu sunt ziarist,

judecător sau cititor în stele, dar vreau să spun că i s-a făcut un mare

rău şi nedreptate. Pe noi trebuia să ne înveţe limba şi literatură

română, a făcut-o cu brio, dar tot datorită domniei sale am aflat de

marile valori ale literaturii universale. Biblioteca sa personală a fost şi

a noastră, ne-a ajutat să-l cunoaştem pe Tolstoi, s-o înţelegem pe Ana

Karenina şi epoca ei, să admirăm eroismul ruşilor care au preferat

să-şi ardă oraşul decât să-l pună la picioarele lui Napoleon, ni i-a adus

aproape pe clasicii greci şi romani, pe Byron şi chiar pe Sherlock

Holmes, pe Balzac şi Rousseau. Orele noastre nu se terminau niciodată

când suna clopoțelul de pauză, dar mai ales continuau după încheierea

programului şcolar zilnic. Veşnic aveam ceva de întrebat, iar dânsa ne

asculta, ne îndruma. O întrebam de toate, chiar şi despre micile noastre

trăznăi, flirturi, nu ne-a minţit niciodată, n-a considerat că există

subiecte care nu sunt de nasul nostru, dar le trata cu multă înţelegere

şi grijă. Ne-a povestit cu durere, când am întrebat-o despre nedreapta

şi umilitoarea încercare prin care a trecut și încă mai trece chiar – cum

aş face să nu audă – ce simte faţă de cel care a fost părtaş la toată

drama ei şi acum face totul ca s-o ajute să-şi redobândească starea

materială pe care a pierdut-o, onoarea terfelită. Am auzit de la unele

fete că părinţii lor vor cere demiterea doamnei noastre din şcoală, chiar

din învăţământ, ameninţă cu retragerea fetelor din acestă şcoală dacă

nu li se va da satisfacție. Desigur, e dreptul lor şi al autorităţilor să ia

măsuri, dar pe voi, elevelor din clasele care ne urmează, vă sfătuiesc

să nu vă lăsaţi păcălite, nu renunţaţi la una dintre cele mai bune şi

umane profesoare, apăraţi-o, face-ţi zid în jurul ei, spuneți tuturor ce

om minunat este, nu veţi regreta. Şi, dacă-mi pemiteţi să amintesc

cuvintele domnitorului Cuza către Moş Ioan Roată: „mergi şi spune

tuturor că acolo unde te-a scuipat boierul te-a sărutat domnitorul ţării”,

oferiți-i voi sărutul de dragoste și apreciere. Doamnă Dora, spuneţi

tuturor că acolo unde v-au scuipat duşmanii şi ziariştii lipsiţi de morală,

nu mai încap sărutările elevelor pe care le-aţi păstorit, le-aţi ajutat să

47

se maturizeze, aţi fost şi rămâneţi pentru noi un model. Vă mulţumesc

că m-aţi ascultat, iertaţi-mă cu toţii că mi-am depăşit atribuţiile. Jur că

n-a ştiut nimeni de intenţia mea de a spune aceste cuvinte, decât unele

din cele mai apropiate colege.” Pentru moment, sala a rămas

încremenită, apoi, nu ştiu de unde, s-au pornit nişte aplauze care s-au

transformat în furtună, iar eu îmi ţineam capul aplecat în palme, printre

degete mi se scurgeau lacrimile. Scumpele mele eleve încercau să-mi

spele ruşinea cu dragostea și respectul lor, mai abitir decât oricine.

Prietenii și cei care te iubesc cu adevărat se cunosc atunci când ai

necazuri.

L-a ieşirea din sală, grăbită să nu mă întrebe nimeni nimic şi

cu capul între umeri, observ că la uşă mă aşteptau domnul Sandu şi

doamna Aneta, era pentru prima dată când câştigătorul meu la cărţi se

apropia de mine din seara în care m-a dus cu el acasă, vorbeam uneori

la telefon despre problemele mele juridice care trebuiau rezolvate,

nimic mai mult.

– N-am ştiut că sunteţi aici, nu v-am văzut, mi-e ruşine că aţi

asistat la toată întâmplarea.

– Ba, să nu-ţi fie deloc ruşine, să le fie celor care te-au umilit,

ai ieşit mai onorabil decât m-aşteptam, mi-a spus doamna. Ştiai că

eleva va vorbi?

– Nu, n-aveam de unde, cred sincer că nu ştia nimeni, a fost

poate complotul fetelor.

– Vă invit în maşină, doamnelor, apoi luăm cina La Athénée

Palace.

– O, ce onoare, ricană doamna Aneta.

–.Eu cred că nu e cazul să mergem acolo, n-am mai fost

niciodată, am auzit doar de luxul restaurantului, ne putem întâlni cu

cunoscuţi, mai de grabă ai dumneavoastră decât ai mei, mi-ar fi greu.

– Mie mi-ar fi fală să ies cu aşa două doamne, deci poftiţi în

maşină fără mofturi. Ne-am apropiat amândouă de uşile din spate ale

mașinii, cu intenția de a ne așeza pe banchetă, dar domnul Sandu

protestează:

– Vă rog, nu vă aşezaţi amândouă în spate, dacă faceţi asta eu

mă simt ca un simplu taximetrist, una din voi să vină în faţă lângă mine.

48

– Mie nu-mi place în faţă, mai ales seara, mă orbesc luminile

care vin din sens opus, du-te tu, Dora, spuse doamna Aneta. Ascult,

mă apropii de partea din față a mașinii, domul Sandu, galant, se repede

să-mi deschidă uşa, mă ia calm cu o mână şi mă aşează pe scaun.

– De acum, acesta e locul tău. Nu mai era cu dumneata, cu

doamnă, ci cu tu. Ce va ieşi din asta? mi-am spus în gând. Și ne-a dus

la vestitul restaurant.

Resturantul era arhiplin, ne-a luat în primire un chelner care

ne-a condus spre masa noastră, situată într-un colț mai retras, pe care

se afla un cartonaș cu mențiunea REZERVAT; domnul Sandu se saluta

tot timpul cu cineva, mesenii întorceau capul, se uitau după noi, după

mine în primul rând. Înaintam printre mese ca printr-un câmp de spini,

cu capul plecat, arzând ca focul de rușine. Eram îmbrăcată tot în deux

pièces-ul vernil din mătase naturală cu care fusesem la serbarea

şcolară, cu poşeta şi pantofii din piele imitatie de crocodil, cu părul meu

uşor roşcat ridicat într-un coc destul de neglijent, era început de iulie,

era cald, practic nemachiată după baia de aburi din sala de festivităţi

a liceului. Masa era de patru persoane, doamna s-a așezat pe un scaun

lateral din care vedea destul de bine sala, pe mine domnul Sandu a

vrut să mă așeze pe cel cu faţa spre întregul restaurant, ca să văd mai

bine ambianţa şi oamenii, eu l-am rugat să mă aşeze pe cel cu spatele

spre sală pentru că-mi era foarte greu să fac faţă tuturor privirilor

curioase, dar nu m-a ascultat. Domnul Sandu a comandat icre de

Manciuria, somon, friptură de purcel în lapte cu salata respectivă.

M-am plâns că e prea mult şi prea scump, eu nu pot mânca atât.

– Te vom ajuta noi, a glumit însoţitorul nostru; s-a băut câte

un păhărel de habar n-am ce, nu mai băusem aşa ceva până atunci, şi

s-a încheiat masa cu un profiterol uriaş. Un violonist care colinda pe la

mese s-a apropit de noi şi ne-a cântat despre Laie chiorul, de unde ştia

oare că-mi place cântecul?! Clientela sofisticată a restaurantului s-a

uitat curioasă la scena respectivă, încercând să-i ghicească

semnificaţia, să comenteze gusturile muzicale nu prea elegante ale

„alesei” domnului Sandu Petrescu. Nu s-a vorbit prea mult în timpul

mesei, ne era tuturor foame şi se simţea, cel puţin din partea mea,

destulă stânjeneală. Când eram pe la şampanie mi-am făcut curaj să

le spun că le mulţumesc pentru grija şi găzduirea lor, dar, după cum

49

se ştie, cea mai plăcută vizită este cea armenească, adică să fie cât

mai scurtă, și a venit momentul să plec de la ei; au glumit că asta n-a

fost numai o vizită armenească, eu am roşit şi am recunoscut că au

dreptate, dar e târziu ar trebui să ne retragem.

– Nu se poate, n-am dansat și după această zi magnifică se

cuvine un dans, uite că orchestra își ocupă locul.

– Nici vorbă, nu dansez nici moartă. Cum se vor uita la noi toți

cei din sală, pe dumneavoastră vă cunosc, pe mine vor dori să mă

studieze de parcă mă pun sub lupă.

– Desigur, morții nu dansează, dar noi doi vom dansa acest

vals chiar dacă se dărâmă cerul. Și apoi n-au decât să se uite la tine,

au ce vedea.

Cerul nu s-a dărâmat, mi-am scos taiorul, am rămas în funstă

și bluzița de mătase fără mâneci, nu prea eram în ton cu rochiile lungi

și elegante ale doamnelor care se-nvărteau deja în mrejele muzicii.

Eram încordată ca un arc, deși știam să dansez mă împiedicam tot

timpul, partenerul meu mă apropia tot mai mult de el și asta mă arunca

într-o profundă confuzie.

– De ce ești încordată, relaxează-te.

– Nu pot, mi-e frică și mi-e rușine. Trebuie să dispar din oraș,

după câteva zile când îmi reglementez treburile pe care le mai am la

şcoală voi pleca la ţară.

– Discutăm după ce se termină dansul.

Cu chiu cu vai dansul s-a terminat, nu m-am comportat și nu

m-am simțit nciodată așa de neajutorată ca atunci. Am revenit la masă,

doamna Aneta a glumit că nu ne stătea rău pe ring, iar eu am reluat

poezia că în câteva zile îi voi scuti de prezența mea și merg la țară.

– Nu te poţi duce, am fost eu acolo cu Maria (când oare a luat

legătura cu Maria şi de ce?!), trebuie făcute urgent câteva lucruri: casa

trebuie văruită şi pe dinăuntru şi pe dinafară, mobila care a fost cam

fără milă folosită (arendaşul era sigur că-i va reveni lui) tebuie reparată

sau înlocuită, duşumeaua trebuie revopsită, iar unele covoare nu mai

sunt ce au fost, sunt necesare altele. Vasele de la bucătărie sunt arse

şi afumate, iar vesela cea de bună calitate nu mai e întreagă. E nevoie

de ceva timp pentru a pune totul în în ordine. Trebuie să ai unde te

duce după divorţ, și-apoi noi, după ce ne vom căsători...

50

– Dar cu ce bani, de unde ştiţi cum aş fi vrut eu să le înnoiesc

şi aranjez? Și apropo, despre ce căsătorie vorbiți?

– De ce crezi c-am luat-o pe Maria, ea știe bine cum au fost

casa şi curtea înainte, mă va ajuta să aranjăm totul şi va supraveghea

curăţirea curţii şi ridicarea noului gard.

–.Mulţumesc, dar promit că, dacă-mi recapăt proprietatea,

vând jumătate din pământ şi achit tot ce aţi cheltuit, munca şi timpul

pierdut nu ştiu cum le voi plăti, dar de la căsătorie să vă luaţi gândul,

am păreri mai bune despre mine decât să cad în braţele primului venit.

– Ba deja ai căzut în braţele mele, fără voie, e drept, dar n-am

avut impresia că nu te-ai simţi bine. Cât despre achitarea cheltuielilor

mele, ştii bine cum le poţi achita, te faci numai că nu ştii, dar, apropo,

am uitat ceva. Ddomnul Sandu scoate din geanta de care nu se

despărţea niciodată un plic voluminos şi mi-l înmânează, spunându-mi

că mă roagă să nu mă apuc de citit acolo, să mă uit doar la prima și

ultima pagină. L-am ascultat şi când am citit aproape că mi-a pierit

graiul, prima pagină era actul prin care se deschidea procesul pentru

ca proprietatea să revină în posesia mea iar pe ultima scria: „Date fiind

cele de mai sus proprietatea asupra domeniului... (de unde domeniu?

e doar o mică proprietate) revine, conform actelor de moștenire și

documentelor privind achitarea ipotecii, doamnei Andreescu

(Măldărescu) iar domnul Petre Andreescu pierde orice drept asupra

zisei proprietăți”. Doamne, îmi recâștigam casa părinților, devenea din

nou a mea, aveam unde să mă duc, nu mai stăteam pe capul nimănui.

Am făcut imprudența să le spus și convivilor toate aceste gânduri dar

ei nu mi-au răspuns nimic, s-au uitat doar semnificativ unul la altul.

Mi-am pierdut capul şi, pentru că Sandu era lângă mine, i-am

luat o mână şi i-am acoperit-o de sărutări. Ca să salveze aparenţele

faţă de cei care ne priveau mi-a luat şi el ambere mâini şi le-a dus la

buze. Să spun că pluteam ar fi prea puţin. Ajunsă acasă, am citit, cred

că de trei ori, tot teancul de hârtii, mai ales ultimul act, care era cel de

recâștigare a proprietății.

–.Şi acum, doamnele mele, să ne-nţelegem: e iulie, în

Bucureşti e cald, e plin sezon, peste cinci zile vă veţi urca amândouă

în tren până la Mangalia, apoi într-o mașină până la Balcic, unde am

închiriat la un localnic turc două camere cu vedere la mare. Veţi sta

51

acolo cel puţin două săptămâni, eu nu vă pot însoţi pentru că mai am

aici lucruri de pus la punct, vă voi scrie şi-mi veţi scrie în fiecare zi,

alternativ.

N-a acceptat niciun refuz, niciun argument: eu că nu ştiu dacă

voi mai avea catedră în şcoală, doamna, cu jumătate de voce, c-ar

trebui să mergem şi noi mai întâi la casa de la ţară.

– O pui întotdeauna pe biata fată în faţa unui fapt împlinit,

poate are şi ea ceva de spus în legătură cu reamenajarea casei.

– O să poată face asta toată viaţa de acum înainte. Am început

să mă tem, să ştii că acum îşi va cere „drepturile”, mi-am zis în sinea

mea, dar elegantul domn ne-a dus la casa mamei lui, a condus-o la

uşă, a aşteptat să intre şi a venit după mine. În faţa uşii m-a întrebat

ce merită pentru salvarea casei. Asta: şi l-am sărutat pe amândoi

obrajii. Numai atât? şi m-a cuprins în braţele lui puternice, m-a sărutat

cu o pasiune de nedescris, eu ameţisem în braţele lui, mi-era ruşine

dar, spre stupoarea mea, era foarte plăcut, era atâta liniște acolo. Tot

el s-a trezit la timp, m-a sărutat delicat pe frunte, mi-a urat noapte

bună apoi s-a dus la maşină. Am rămas pe trepte până l-am văzut

plecând şi am intrat în casă. Doamna Aneta era puţin agiată din cauza

întârzierii mele şi, c-o voce uşor alarmată, m-a-ntrebat dacă

s-a-ntâmplat ceva.

– M-a sărutat, i-am spus, ruşinată, dar ea a izbucnit în hohote

de râs şi a făcut o piruetă prin salon. Deci era un „complot”, ea făcea

parte din el! Am stat trează aproape toată noaptea, am tot citit și recitit

actele, eram nebună de fericire şi, contrar voinţei mele, tot corpul meu

retrăia momentele în care am stat în braţele domnului Sandu. Doamne,

îmi pierd minţile, cei aproape zece ani de convieţuire cu Petre parcă nu

mai existau, parc-au fost într-o altă viață. Or avea oare dreptate cei

care susțin teoria reîncarnărilor, că putem trăi mai multe vieți, că

simultan poți trăi în lumi paralele?

52

9

Conform celor stabilite, de el nu de mine, peste cinci zile eram

într-un luxos compartiment de tren de clasa-ntâia, în drum spre Balcic.

În compartiment cu noi mai erau doi domni cam de cincizeci de ani,

prezentabili, care tot timpul s-au străduit să ne facă conversaţie. Dacă

citeam, ce citim, dacă mă uitam pe fereastră, unul venea lângă mine

să comenteze peisajul, ne întrebau unde mergem, unde vom sta, se

ofereau să ne găzduiască în casa de oaspeţi a instituţiei lor; când a

sunat clopoţelul pentru masă ne-au invitat să mergem împreună la

restaurant, sunt şefi ai CFR-ului şi au cheile de la compartiment, nu

riscăm să ni se piardă ceva din bagaje. Politicoşi, au spus: „Poate vine

şi mama dumneavoastră cu noi.” Dar doamna Aneta a răspuns cu

umor: „Nu sunt mama ci soacra doamnei.” Amândoi s-au uitat la mâna

mea şi au răms intrigaţi că nu aveam verighetă.

– Verigheta este un lucru de foarte mare valoare, nu poţi risca

să-l pierzi în valuri, i-a lămurit doamna. Am îngheţat: soacră, verighetă,

Doamne, pe ce lume sunt? Dar am tăcut mâlc, mulţumindu-i că m-a

pus la adăpost de insistenţele lor.

Compartimentul de tren era plăcut, canapelele comode,

acoperite cu huse, chelnerii de la restaurant treceau destul de des pe

coridor şi ne ofereau cafele, prăjituri, răcoritoare. Afară era un soare

minunat, pe geam vedeam câmpuri verzi cu lanuri de porumb, trifoi

sau sfeclă, mai aride acolo unde fusese secerat grâul, cirezi de vaci.

Am trecut, nu era pentru prima oară dar fascinaţia era aceeaşi, peste

spendidul pod al lui Anghel Saligny de la Cernavodă, care-mi dădea un

reconfortant sentiment de bunăstare şi civilizaţie, am admirat încă o

dată poziţia dreaptă a celor doi ostaşi care-l păzeau de o parte şi de

alta, apoi am străbătut arida Dobroge şi ne-am minunat de gara din

Constanța, unde am stat cam douăzeci de minute. Am cumpărat, de la

un turc, comerciant ambulant, rahat şi sugiuc, apoi ne-am continuat

drumul pe malul mării până la Mangalia. Marea, ca o tânără ghiduşă,

ba se arăta, ba se ascundea şi de câte ori o vedeam simţeam nevoia

să sar din tren şi să mă afund în valurile sale. La Eforie am trecut pe

lângă ștrandul de nămol şi, cu o anumită nostalgie, mi-am amintit că

fusesem acolo, cu ani în urmă, împreună cu soţul meu Petre.

53

În mintea mea era un război mondial, totul se-nvârtea, totul

era un haos. Nimic precis, nimic stabil. Pe fostul meu soţ începeam

să-l urăsc tot mai mult pentru ceea ce-mi făcuse, pentru asta nu mă

certam numai cu el ci şi cu mine, mă certam și pentru altceva.

Începusem să-l apreciez pe domnul Sandy, nu îndrăzneam să recunosc

nici pentru mine că nu era numai atât, începea să-mi placă şi, contrar

raţiunii, uneori încercam să-mi imaginez, visam cu ochii deschişi, cum

ar putea fi viaţa mea de acum înainte alături de el. Eşti nebună, îmi

spuneam, nici nu s-a-ncheiat încă divorţul de Petre, tu visezi cai verzi

pe pereţi, crezi că domnul Sandy poate fi mai bun, ţi-au luat mintea

luxul pe care l-ai putea avea alături de el şi banii. Potoleşte-te, aşa ai

justifica incriminările că eşti o femeie uşoară care poate fi cumpărată

cu bani. Îl acuzi pe Petre, o merită, dar oare tu n-ai nicio vină pentru

decăderea lui de care habar n-ai avut? N-ai fost în stare să-l cunoști

mai bine și la timp în aproape zece ani, să-l ajuţi mai mult, nu te-au

interesat afacerile lui băneşti, ai profitat de munca lui. Și tot eu îmi

răspundeam că e adevărat, dar eu am avut mare încredere în el, că în

aproape zece ani nu mi-a dat niciun motiv să-l bănuiesc că ar putea

face ceea ce a făcut.

Recunoșteam pentru mine că am trăit ca într-un fel de

crisalidă, anesteziată, băgam în seamă numai ce era pozitiv, ce-mi

convenea și-mi construiam o imagine idilică despre viața și căsnicia

mea. M-am concentrat mai mult asupra carierei, asupra examenelor pe

care le aveam de dat, doream cu orice preț să fiu cineva, s-ajung cineva

și, într-un anumit fel, Petre era pavăza mea, stâpul de care mă

rezemam și-mi asigura condițiile ca să-mi urmez visurile și interesul,

eram mulțumită cu ceea ce primeam și consideram că și eu ofer

suficient în această căsnice. Poate că nu chiar așa, nu conștient, dar

niciodată n-am făcut efortul să caut mai adânc în viața noastră. Oare

așa gândea și el? Trebuia să recunosc că-n ultimii ani uneori ne vedeam

pe fugă, eu cu şcoala şi traducerile, cu preocupările pentru aspectul

meu exterior, mă apropiam de treizeci de ani şi asta se spune că poate

fi un prag în viaţa unei femei, el cu planurile clădirilor, unele îi reuşeau

deosebit de frumoase, devenise un architect apreciat, de succes, eram

mândră că sunt soția lui. Concluzionam: ai avut alături de el tot ce ţi-a

putut da, ce doreşti mai mult? Da, dar n-a stat la îndoială să mă vândă

54

când n-a mai avut altă soluţie. Era băut, îmi spuneam tot eu, da, dar

cine l-a pus să-şi bea minţile, şi-apoi vorbele pe care mi le-a spus de

unde le-a scos dacă nu le-a gândit mai demult? Petre a vândut, domnul

Sandy a cumpărat şi tu eşti marfa, cu ce e el mai bun? mă-ntrebam de

zeci de ori. Da, m-a jucat la cărți, a câștigat dar s-a purtat după aceea

cu mine ca un domn. Poate că i s-a trezit un rest de conştiinţă şi un

sentiment de vinovăţie pentru ceea ce a făcut şi vrea să-şi răscumpere

păcatele. De unde ştii că la un moment dat nu te va lepăda ca pe o

cârpă, aşa cum a făcut celălalt? Dar doamna de alături, care e atât de

drăguţă şi prevenitoare cu mine, ce rol joacă în toată drama? Creierii

îmi fierbeau, îi mai înfierbânta şi soarele care intra darnic pe geam. Mai

departe ce vei face, vrei cumva să te insinuezi în viața domnului Sandu,

să treci de la bine la mai bine, meriți asta, ar fi moral? Şi aşa am ajuns

la Mangalia fără să trag linie și să adun, tot mai confuză pe măsură ce

reușeam să stau cât de cât de vorbă cu mine.

Cei doi companioni nu se lasă, se interesează cu ce vom merge

mai departe până la Balcic şi se oferă să ne ia cu maşina care îi aştepta

în gară. Însoţitoarea mea le-a spus că avem înţelegere cu un localnic

turc şi vom ajunge bine la destinaţie cu mașina lui. Eu, cufundată în

grijile şi introspecţia mea, nici nu m-am gândit la asta, credeam oare

că vom merge per pedes? Turcul nostru avea o maşină destul de veche,

cam hodorogită, dar bine întreținută și încăpătoare, cu banchete

comode. Călătoria mai departe a fost un vis, treceam printr-o zonă cam

aridă dar la o înălţime de la care se vedea albastrul inconfundabil al

mării, îmi spuneam că dacă ajungem la destinaţie chiar înainte de a

despacheta voi face o baie în mare, poate aşa voi spăla murdăria de

pe mine şi din suflet. Ne-am oprit pentru un popas pe o înălțime

deasupra golfulețului Caliacra și numai de rușine n-am coborât să mă

afund în apa cristalină de la poale micii coline.

Am ajuns la Balcic, conform telegramei primite un alt turc ne

aştepta, la intrarea în stațiune, cu o trăsură deschisă, ne-am mutat în

trăsurică și, prin niște străduțe patriarhale, am ajuns la el acasă, în

capătul cel mai sudic al stațiunii, unde ne aștepta soția lui. Ne-am

plăcut reciproc și ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut, am rămas

buni prieteni, gazde și vilegiaturiști, toți anii cât s-a mai putut vizita

Balcicul. Ne-am împăcat nemaipomenit cu mâncărurile turceşti,

55

bulgăreşti şi româneşti. Cele două cămăruţe în care eram găzduite erau

cu pământ pe jos, în loc de paturi aveau canapele de-a lungul pereţilor,

o măsuță la mijloc, iar când mâncam stăteam pe jos, turcește, pe nişte

perne foarte frumoase şi comode. Erau răcoroase, marea nu era

departe, din curte puteam s-o vedem, iar noaptea să-i ascultăm dansul

neîntrerupt al valurilor. N-am ratat ocazia de a face o primă vizită

valurilor, împreună cu doamna Aneta, avea și ea spirit de aventură, era

spre seară, arșița se mai domolise, nisipul era cald, aerul puternic

primenit și liniștea deplină. Plaja avea o notă de sălbăticie netulburată,

era mai puțin amenajată, dar curată, fără bolovani și uscături, mai

puțin frecventată de vilegiaturiști zgomotoși și petrecăreți, mai puțin

gălăgioasă, mai potrivită meditației și introspecției mele.

Mergeam zilnic la plajă, înotam în mare, culegeam scoici, odată

ne-am apucat de pescuit guvizi și am fost foarte mândre când am

adunat de o cină, ca să fiu sinceră jumătate i-am cumpărat de la un

pescar de meserie, dar am vrut să ne dăm mari față de gazdă, care

însă nu era așa naivă ca să ne creadă. Aveam grijă să nu ne ardem

pieile și în orele amiezii ne odihneam cuminți apoi, spre seară, ieșeam

la plimbare pe străduțele stațiunii, admiram vilele luxoase, palatul

regal, amenajările din parc. Vizitarea castelului și a parcului nu era

permisă, deoarece se făceau pregătiri pentru sosirea reginei și a suitei

sale. Priveam peste gard la minunățiile de dincolo. Ceilalți vilegiaturiști

erau din familii bine situate, unele chiar opulente, dar fără ostentații,

în genereal toată lumea era decentă, preocupată de propria petrecere

și distracție. Restaurantele nu ne interesau, fiind foarte mulțumite cu

bucatele preparate de gazda noastră; în fiecare dimineață ne făcea

câte un mic pachețel cu prăjituri și dulciuri pe care să le servim la plajă.

Pe străduțe și pe faleză întâlneam mulți copii de vârste și de

condiții diferite: fetițe cu rochițe care de care mai frumoase, din tul,

din organdin, mamele puneau pe ele tot ce poate și-au dorit la vremea

copilăriei lor dar n-au avut parte, le puneau în păr pampoane,

împleteau codițe, iar micile dive, conștiente de importanța lor, defilau

maiestuoase alături de părinți. Băiețeii, în invariabilii pantalonași scurți,

mai năzdrăvani, ba o luau înaintea părinților, ba rămâneau în urmă, ba

tratau un rest de ceva ca pe o minge de fotbal; „Nicușor, fii cuminte,

nu-i frumos ce faci!”, „Gigele, dacă nu m-asculți nu te mai iau cu mine

56

la plimbare!”,„Taci, dragă, nu-i frumos să-i faci observații copilului în

public, educația se face acasă!” și multe alte asemenea admonestări.

Micii năzdrăvani se potoleau pentru câteva minute apoi, profitând mai

ales de oprirea părinților pentru a sta de vobă cu ceva cunoscuți („Vai,

ce surpriză, și voi sunteți aici!”, „Ce bine-mi pare că ne-ntâlnim, ne

vedem diseară la o canastă?”, „Vai, tu, diseară ne-am hotărât să-notăm

goale în mare, vii cu noi?”) își reluau micile lor năzdrăvănii. Priveam

copiii cu interes și dragoste, în sufletul meu se deschidea din nou

suferința pentru că n-am avut copii. Poate dacă aveam copii relația cu

Petre n-ar fi ajuns aici, am fi fost mai legați, mai preocupați de viața

de familie. Cu surpriză, ajungeam la o concluzie pe care n-am

conștientizat-o până atunci, el nu suferea de dorul copiilor, nu mi-a

vorbit niciodată despre asta, părea că e bucuros că nu mai are pe

altcineva care să-i încurce viața

Partea neplăcută era că după sosirea întregii familii regale, cu

un stat major format din ofiţeri tot unul şi unul, aceștia nu se sfiau să

mă urmărească cu privirea sau să se țină după mine la plimbare,

să-mi caute vorbă, să vadă unde ne aşezam pe plajă, ba chiar să mă

invite la un restaurant sau la o serată. Eu, speriată de ceea ce am păţit

la cazinou, mă ţineam de doamna Aneta precum un copil de poala

mamei. Doamna se mai distra pe seama mea, spunându-mi că am

ajuns o sălbatică, mi-e frică să nu mă fure cineva, iar eu, în gând, îi

replicam „cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt”. Apropo, se găsea

acolo un iaurt cum n-am mai mâncat în toată viața mea!

Ne ţineam de cuvântul dat domnului Sandu şi scriam fiecare

din două-n două zile la Bucureşti. Eu povesteam cum e marea, albastră

ca cerul, limpede precum cristalul, cum se simte mama lui, ce fel de

scoici culegem din apă, cum am înotat odată aşa departe de-a trebuit

să mă-ntoarcă grănicerii. „Vreţi s-ajungeţi cumva în Turcia?”, m-au

tachinat ei. El ne scria mai rar, mai pe scurt, oarecum convenţional, ce

face cu procesele pe care le are, ce căldură e-n Bucureşti, ce mai scriu

ziarele şi încheia de fiecare dată urându-ne şedere plăcută şi că ne

săruta pe obraz. Ce-i scria mama lui nu ştiu, nu-mi arăta niciodată

scrisorile, așa cum făceam eu. Fiind tânără şi mai în putere, eram cea

care ducea misivele la poştă. Într-o zi, când mi-a dat scrisoarea,

doamna a uitat să-nchidă plicul şi, caţă ca orice femeie, mi-am pemis

57

s-o citesc. Erau lucruri obişnuite, din cele despre care scriam şi eu, dar

m-a intrigat o frază: „Dora e o dulceaţă, dar vreau să te avertizez că

dacă mai lungeşti mult jocul acesta rişti s-o pierzi pe cea pe care zici

că ţi-o doreşti alături pentru întreaga viaţă. Este admirată şi curtată,

are un comportament de mare doamnă, dar n-o mai ţine departe de

tine.” Ce-a vrut, oare, să spună doamna, nu m-a curtat nimeni, nu

m-am uitat mai cu interes la nimeni, a vrut cumva să-l facă gelos, să

grăbească finalul pe care-l aștepta, se îndoia oare de moralitatea mea?

Poate că scrisoarea a avut efectul dorit, pentru că peste două zile

ne-am trezit cu Sandu pe plajă. Era la costum, cu o mică valijoară în

mână. Mi-am pierdut capul, am sărit în picioare şi, aşa plină de nisip

cum eram, m-am atârnat de gătul lui. Era, oare, vraja mării?

– Ce bine c-ai venit!

– De ce?

–.Ne era greu fără tine. M-a îmbrăţişat atât cât se poate

într-un loc public în care toţi căscau ochii la noi, intrigaţi că interesanta

doamnă nu mai poate fi abordată. L-am trimis la gazdă să se schimbe

într-o ținută de plajă și, când s-a-nors, am constatat că are nevoie de

cremă de protecție. L-am obligat să se-ntoarcă pe burtă și am început

să-l ung cu un ulei de protecție. La un moment dat, când îi masam

umerii, mi-a prins mâna de m-am speriat.

– Am greșit cu ceva?

– Nu, rămâi acolo. Și mi-a ținut mâna sub mâna lui ca pe un

paravan mai multe minute.

– Ai o mână atât de caldă și fină, nu mai pleca de lângă mine.

N-aș spune că nu mi-a făcut plăcere observația lui. L-am

obligat ca pe restul corpului să se ungă singur și apoi ne-am pus pe

tocat vorbe. Nu ne mai ajungea gura ca să-i povestim cum ne simțim,

unde ne plimăm, ce ne place să mâncăm, într-un cuvânt de toate

pentru toți despre vacanţa noastră. De atunci n-a mai lipsit un moment

de lângă mine, eram la plajă toți trei, luam masa împreună, făcea pe

dădaca cu noi şi ne ungea cu cremă pentru protecţia antisolară,

protecţie de care noi nu mai prea aveam nevoie, eram destul de

bronzate după două săptămâni; avea nevoie mai mult el de creme.

Dar, Doamne, ce mângăietoare erau mâinile lui pe spatele meu, aş fi

dorit să dureze asta toată ziua! Din când în când se oprea în locurile

58

sensibile de pe şira spinării şi simţeam că, dacă asta mai durează mult,

o iau pe coclauri. Ne plimbam seara pe plajă, cu mama sau singuri, de

mână sau cu braţul lui după umerii mei, ceilalţi vilegiaturişti ne priveau

cu interes şi curiozitate, unii cu invidie, dar nouă nu ne păsa, ne

simţeam din ce în ce mai apropiaţi, îmi săruta cu delicateţe gâtul, părul,

mâinile, obrajii, dar niciodată nu trecea mai departe. Eram fericită cum

nu mai fusesem demult, dar nu prea înţelegeam atitudinea lui atât de

caldă şi totuşi rezervată, de fapt nici pe mine nu mă prea înțelegeam.

S-aştept, vom vedea ce urmează, nici eu nu prea ştiam ce aștept, ce

vreau. Campase tot la turc, într-o odăiţă mai mică dar care ne plăcea

la toţi pentru că era foarte răcoroasă. Jucam de toate, şeptic, canastă,

remi, şi râdeam în fiecare seară cât pentru o lună de zile.

Bucuria din ultima zi ne-a fost stricată însă de un grup de

prieteni pe care-i întâlnise, din care făceau parte şi cei doi din tren care

s-au ţinut de mine tot timpul. Am mers împreună la un restaurnt, s-a

mâncat, s-a băut, doamna Aneta n-a venit cu noi, spunând că e obosită

şi chiar era. La un moment dat, unul din cei care a călătorit cu noi în

tren, mai harnic la băutură, îi spune:

– Măi, Sandy, cu tine nu se potriveşte zicala că cine are succes

la cărţi nu are noroc în dragoste, dintr-un foc ai câştigat şi o avere şi o

iubită, numai că, bagă de seamă, cine a făcut-o o dată o mai face. La

cărţi ţi-ai câştigat iubita, la cărţi ai s-o pierzi. Vrei să jucăm? Am avut

eu un plan cu doamna încă din tren, nu știam că e iubita ta, dar s-a

ţinut de babaştoacă ca şi răţuşca cea urâtă de cloşcă. Am înlemnit,

Sandu a vrut să-l lovească, i-am prins mâna şi l-am rugat să se

calmeze. Apoi am spus:

– Domnule, din tren te-ai legat tot timpul de mine şi nu m-ai

jignit numai pe mine ci şi pe mama domnului aici de faţă, când dânsa,

ca să mă salveze, v-a spus că e soacra mea, iar dumneavoastră aţi

spus, cu sotto voce: „Soacră pe naiba, asta e patroana care poate nu

ne-a considerat demni de marfa ei.” Doamna Aneta nu v-a auzit, dar

eu da. Şi dacă vreţi să ştiţi, domnul Sandu nu şi-a câştigat la cărţi o

amantă, eram atât de distrusă în noaptea aceea încât lui şi bunului său

majordom Gheoghe le-a fost frică să nu dau ortul popii ori să mă arunc

de la etaj. Dimineaţa m-au dus la mama domniei sale şi, ca să fiţi pe

deplin mulţumit, vă informez că n-a profitat de câştigul lui nici atunci

59

nici mai târziu, m-a ajutat să-mi revin, a cheltuit o grămadă de bani cu

mine, bani pe care-i voi înapoia după ce vând o parte din pământul pe

care-l deţin, iar dacă voi ajunge şi să-l iubesc va fi treaba mea şi numai

a mea. Poate şi a domniei sale. Cereţi-vă scuze nu faţă de mine ci faţă

de doamna Aneta şi de ocrotitorul meu picat din ceruri. Vă lăudaţi

c-aţi avut un plan cu mine, cred c-am și ghicit, de aceea nu m-am

despărțit de binefăcătoarea mea, aveţi curajul şi spuneţi-l tuturor celor

de faţă.

– Dora, draga mea, linişteşte-te, hai să plecăm de aici. De azi

nimeni nu va-nrăzni să te insulte fără să aibă de-a face cu mine. M-a

luat de mână şi am ieşit. În urma noastră s-a dezlănțuit un adevărat

vacarm, dar asta nu mă mai intersa. Sandu și-a cerut scuze pentru

mojicia respectivului, eu i-am spus că nu mai contează dar să nu-i

povestească întâmplarea mamei sale. M-am abţinut eroic, cum s-ar

spune, pân-acasă, dar odată intrată pe uşă am izbucnit într-un plâns

cu hohohte şi nu mă mai puteam opri. Buna femeie m-a luat în braţe,

s-a lămurit totuși și ea cu întâmplarea, nu era persoana care să se lase

ocolită, l-a certat că m-a dus într-o astfel de societate, eu încercam să

spun că nu e el de vină. „Acum vezi de ce te-am chemat, am observat

cum o urmăreau”, a fost completarea ei. Mi-au făcut un ceai şi, când

Sandu m-a condus la culcare, m-a ţinut o bună bucată de vreme în

braţe, fără un cuvânt şi fără un gest, dar în final mi-a zis, cu o voce

blândă dar şi plină de durere:

– De ce nu vrei să fii a mea, de ce nu vrei să scapi de coşmar,

de ce nu poţi să mă iubeşti măcar un pic?

Printre sughiţuri i-am spus:

– Ba vreau, dar nu e atât de simplu. Am renunțat indignată la

zece ani din viața mea, ai avut ceva rol în toată afacerea asta. Pe Petre

nu-l pot uita de la o zi la alta. Pot să nu-l mai iubesc, să-l disprețuiesc

și să-l urăsc dar nu-l pot scoate ca pe un nodul din viața mea, ai

răbdare și lasă-mi timp de revenire și proprie lămurire. Dacă am să te

accept în viața mea pentru un timp sau pentru totdeauna vreau s-o fac

pentru că așa vrea inima mea nu pentru că ar fi unica salvare din

situația oribilă în care sunt. Vreau să te iubesc ca să fiu a ta, în oricare

din cele două situații posibile, soție sau amantă, dar pentru asta am

60

nevoie de timp, de împăcare cu propria mea persoană. Te rog fii de

acord cu mine. M-a strâns din nou puternic în braţe şi mi-a zis:

– O să rezolvăm problema asta cât de curând.

– Da, am îngăimat eu, dorind să pun cât mai repede capăt

discuției.

– Să nu uiţi că ai promis.

–.N-o să uit. Și am dormit în noaptea aceea ca un prunc.

Bănuisem că mă v-a ruga să rămână peste noapte dar n-a făcut-o şi,

la drept vorbind, mi-a fost puţin ciudă pentru asta. Am mai stat la Balcic

trei zile, apoi a venit inevitabila scadență de a părăsi acel loc de basm.

Drumul de întoarcere, pe care l-am făcut cu maşina, a fost, pot spune,

un vis. Doamna Aneta a declarat că n-a dormit bine în noaptea

precedentă şi va încerca să se ghemuiască pe bancheta din spate ca

să tragă un pui de somn, ceea ce a făcut cu succes până am ajuns la

Giurgiu. Eu stăteam pe scaunul din dreapta şoferului, acolo unde mi se

precizase că e locul meu de-acum. Vorbeam întruna, spuneam glume

şi poveşti, din când în când Sandu mă ruga să-i aprind o ţigară, să-i

dau sticla cu apă sau cafea pe care le luasem cu noi; a cerut şi un

sandviş şi a pretins să-i rup eu bucăţele, să i le bag în gură, pentru că

el are mâinile ocupate cu volanul. Făceam totul cu mare îndemânare și

devotament, înţelegând că, de fapt, nu-i prea era nici foame nici sete,

ci-i făcea mare plăcere să-l sevesc şi, cu aceste ocazii, să profite de

atingerea mâinilor mele. Ba, la un moment dat, a condus cu o mână,

pretinzând că cealaltă e obosită şi trebuie să se odihnescă tocmai pe

genunchiul meu. I-am spus atunci bancul cu poliţistul care văzând un

şofer făcând un asemenea gest i-a spus „cu amândouă, cu amândouă“

iar replica şoferului a fost „şi atunci eu cu ce mai conduc?”.

10

Am ajuns în Bucureștiul tot încins ca un cuptor seara pe la ora

opt. Era încă lumină ca ziua și ne-am oprit la locuința doamnei Aneta,

care ne-a spus că se simte obosită și vrea să se retragă în camera

domniei sale. Făcea totul ca să ne lase singuri, să ne lămurim, spera

61

ea. Am cărat în casă bagajele împreună cu Sandu, el a mai dat o fugă

după ceva cumpărături alimentare, apoi am intrat în camera doamnei

cu intenția să-i duc ceva de mâncare, dar n-a vrut nimic decât un ceai

de tei, pe care i l-am pregătit cu mare plăcere, adăugând o porție

zdravănă de miere de albine și un sandviș cu cașcaval. Ne-am dus apoi

și noi doi la bucătărie, unde ne-am ospătat cu pâine, cașcaval, salam,

ceai, iar Sandu mi-a spus că vrea să stăm de vorbă. M-au cam trecut

fiori, dar nu-l puteam refuza, eram doar în casa mamei lui, era vorba

doar de o simplă discuție. Știam ce discuție va fi și nu aveam deloc

chef de așa ceva, el propunea ceva, eu spuneam nu și să așteptăm, el

de ce nu acum și așa mai departe. Ne-am retras în sufragerie și, fără

nicio introducere, Sandu m-a întrebat:

–.Fă-mă să-nțeleg, ne-am simțit atât de bine împreună la

Balcic, nici tu n-ai fost indiferentă față de apropierea pe care am

simțit-o între noi, de ce nu vrei să punem capăt acestei șarade, să fim

împreună și să accepți ca, după pronunțarea divorțului, să ne

căsătorim?

Am tăcut destul de mult timp, eu cu gândurile mele, el

așteptând răbdător un răspuns, apoi am spus, aproape strigând:

– Pentru că mi-e frică!

– Asta ce mai e, de unde frică, de cine frică, vrei să-mi explici?

– Încerc să-ți explic dar, te rog, nu mă-ntrerupe, mi-aș pierde

șirul ideilor și așa destul de nebuloase. Sunt o mie și mai mule motive

pentru ca să te refuz.

– S-aud măcat câteva din ele.

– Te-am rugat să nu mă-ntrerupi.

– Bine, uite că tac, sunt numai urechi.

– Nu glumi, e ceva foarte serios.

– Bine.

– Să le luăm pe rând. Primul: eu sunt încă o femeie căsătorită

cu un alt bărbat, orice apropiere de tine și mai ales promisiuni de

căsătorie sunt neavenite, procesul poate fi pronunțat împotriva mea,

pot fi obligată să mă întorc le cel care în acte îmi este încă soț. În

paranteză fie spus mai bine fac precum Ana Karenina decât să accept

așa ceva, mă duc la gară, dar de posibil e posibil să fiu confruntată cu

o asemenea sentință. Doi: să presupunem, prin absurd, doar să

62

presupunem, că, desfidând orice norme și convenții sociale, accept

ceea ce-mi propui, asta-nseamnă să te apreciez, să te respect dar și

să mă-ndrăgostesc de tine, ori asta e prea devreme, extrem de

periculos pentru mine, de aceea e obligatoriu să nu mă apropii prea

mult de tine, să nu-mi permit extravaganțe, și așa am mers prea

departe zilele acestea, deci n-am voie să mă îndrăgostesc acum și fără

dragoste eu nu mă mai mărit. Îmi ajunge o primă deziluzie, nici nu mai

pot spune dacă am fost îndrăgostită într-adevăr, dacă fostul meu soț

mi-a declarat vreodată că mă iubește. Ne-am împrietenit treptat,

ne-am apropiat treptat, am ajuns la primărie și la biserică și am trăit

cu convingerea că am făcut bine ceea ce am făcut.

–.Stai așa, stai, deci faci tot ce e posibil ca să nu

te-ndrăgostești de mine. De ce? Îl mai iubești pe Petre?

– Te-am rugat să nu mă-ntrerupi, dar acum am să fiu brutală.

Pentru că s-ar putea ca între timp tu să te trezești din această pretinsă

dragoste care te-a pălit pe neașteptate, să-ți pară rău pentru ceea ce

ai făcut, să consideri că ai făcut o prostie. Cuprins de remușcări poate

o să rămâi cu mine de groază de gura lumii, dar într-o căsnicie fără

dragoste, fără ideal, chiar fără certuri și împăcări, ar fi o viață searbădă,

decât așa ceva mai bine lipsă. Nu uita că tu îți dorești copii, trei, mi-ai

precizat, le-ai pregătit și camerele, dar eu, ți-am mai spus asta, nu am

rămas niciodată însărcinată în aproape zece ani de căsnicie, deci nu voi

putea fi niciodată mama copiilor tăi. Ai nevoie de un alt fel de soție.

S-ar putea de asemenea să nu fi mulțumit de mine ca femeie, tu ai o

bogată experiență în relațiile cu femeile, eu n-am fost decât soția unui

singur om, mă pot dovedi o nepricepută. Nu în ultimul rând,

închipuie-ți cum va urla gura târgului: nici n-a divorțat de primul și a și

pus mâna pe al doilea! Te vor căina: săracul Sandu, îngropat în muncă

nici n-a băgat de seamă cum a strâns încet, încet lațul în jurul lui, o

creatură de ultimă speță, ce mai! Tu ai putea suporta așa ceva? Eu nu.

Ai putea suporta să fii legat pentru întreaga viață de o femeie

disprețuită de toată lumea? N-are importanță dacă e vinovată sau nu,

umilirea ei te va atinge și pe tine și, din câte te cunosc, nu-ți dorești și

nici nu meriți așa ceva. Până la urmă ai proceda ca Vronski, m-ai

abandona și ai pleca, dar eu nu mă voi mai putea aduna, pentru că

63

te-aș iubi, n-aș putea să pierd tot ce am pe lume. Mai vrei și alte

argumente?

– O nu, îmi ajung cele pe care le-ai spus pentru cel puțin trei

pledoarii în instanță! Nu vreau să te jignesc, dar în tot ce ai spus

răzbate un egoism de care nu te credeam în stare. Nu cumva să te

îndrăgostești de mine, bine, dar cu mine, cel deja îndrăgostit, cum

rămâne? Nu-mi poți dărui copii, dar ai încercat măcar, te-ai gândi că

un tratament medical adecvat ar putea rezolva acest neajuns? Dac-am

înțeles bine, ți-e frică de mine, de un eventual derapaj emoțional din

partea mea, de instabilitatea mea, mă cunoști foarte puțin, draga mea,

și ai o foarte proastă părere despre tine dacă nu te crezi în stare să

păstrezi lângă tine un bărbat pe care-l iubești, dacă m-ai iubi. Te

gândești mai mult la gura târgului decât la sentimentele mele și poate

ale tale. Să știi că mă sint jignit, sunt foarte supărat pentru tot ce

mi-a fost dat s-aud din gura ta.

– Tu m-ai forțat să spun toate astea.

– Da, dar nu astea. Acum iartă-mă, trebuie să plec.

– Stai, te rog nu pleca supărat.

– Nu pe tine sunt supărat ci pe soartă, cum e posibil ca această

doamnă imorală să-mi scoată în cale tot ce mi-am dorit în viață și apoi

să-mi trântească ușa peste degete: stai, asta nu se poate.

– Ce-aș putea să fac ca să te-mpac? Nu-ți cer să uiți cele pe

care ți l-am spus, ele au izbucnit din adâncul ființei mele, chiar dacă

n-ai băgat de seamă, nu numai din egoism, din grijă pentru mine, ci și

pentru tine. Poate te mai gândești la tot ce-am spus. Fără să vreau

m-au podidit lacrimile, nu voiam să le vadă dar a observat, m-a luat în

brațe, m-a sărutat și m-a asigurat că totul se va sfârși cu bine.

Crede-mă, în noaptea aceea n-am pus geană pe geană, îmi

părea rău c-am aruncat un bolovan între noi, dar eram sigură că n-am

exagerat, c-am fost corectă. Franchețea nu e întotdeauna cea mai

bună soluție în viață.

A doua zi am primit un telefon pe un ton categoric:

– Peste două zile plecăm la țară.

–.Nu, e prea devreme, avem nevoie să ne pregătim, am

obiectat eu și doamna Aneta în cor.

64

– N-aveţi nevoie de prea multe pregătiri, poimâine dimineaţă

la şapte să vă găsesc gata de drum şi cu strictul necesar în bagaje.

Obiecții nu se admit. Gheorghe şi Maria ne aşteaptă acolo. Era cam

dictatorial domnul Sandu, dar după mica noastră neînțelegere mie îmi

făcea plăcere acest fel de a fi, hotărât, dur, cu planuri atât de precis

elaborate. N-am înțeles ce-nseamnă că Gheorghe și Maria ne așteaptă

acolo, dar mi-am zis că am timp să mă dumiresc, mă preocupa mai

mult gândul cum trebuie să mă port cu el ca să-l împac definitiv.

Doamne, ce se întâmpla cu mine, ba doream să-l îndepărtez, ba îl

voiam aproape?

Ne-am conformat şi a treia zi am avut un nou drum plăcut cu

maşina, deşi acum nu mai mergeam pe şosea ci prin praf şi hârtoape,

dar nouă nu ne mai păsa, eram împreună şi ne doream. Ciudată mai e

firea omului! Trebuia să mă lămuresc cu mine ce – Doamne iartă-mă!

– așteptam de la viață. Ba voiam să scap de el, ba îl doream. La ţară

surprizele se ţineau lanţ, casa arăta exact aşa cum o ştiam de la părinţii

mei. Mariei nu-i tăcea un moment gura:

– De-aţi şti ce-a fost aici, coniţă, casa arăta ca un grajd, lipseau

perdelele, covoarele cele ţesute de mama dumneavoastră nu mai erau.

– Dar astea de unde sunt?

– Le-am cumpărat de prin sat, cât mai apropiate ca model de

ale dumneavoastră. Pompa de apă din curte era spartă şi nu mai

aveam apă, aduceam de la pârâul din fundul grădinii. Unele geamuri

nu mai aveau nici cercevele, ploua în casă că lipseau câteva ţigle de

pe acoperiş, în curte nu mai era iarbă, nu prea e nici acum, că n-a avut

când să crească, ţineau găini şi la tot pasul călcai în găinaţ, porcul râma

şi el prin toată ograda şi-n livada de pomi; în grădină n-au pus decât

cartofi şi varză, am muncit aici ca nişte robi trei săptămâni.

Eu nu-mi puteam imagina ce-mi spunea ea, cum a fost, pentru

că acum totul strălucea de curăţenie, acoperişul avea ţiglă nouă, pereţii

erau văruiţi în alb, galeria închisă cu sticlă şi, în partea în care era un

mic cerdac, erau perdele frumoase, un covor, o masă acoperită cu cea

mai bună faţă de masă moştenită de la mama (cum o fi scăpat

teafără?). De trei părţi erau canapele tapițate, iar coridorul care ducea

la cele cinci camere avea pe jos preşurile din cârpe ţesute de mama.

65

– Le-am ascuns la ai mei când s-a mutat aici hrăpăreţul de

arendaş, el a zis că nu-i trebuie, sunt prea țărănești.

– Stai aşa, Maria, aici a locuit arendaşul?

– Da, şi tot satul ştia că de-acum e casa şi pământul lui, că

domnul Petre nu are cu ce plăti ipoteca şi-i rămâne lui ca uz de

compeţiune.

– De capeţiune, a corectat-o Sandu. Numai că, adăugă el,

n-ar fi avut acest drept, casa s-ar fi scos la vânzare şi putea doar s-o

cumpere dacă avea bani.

– N-avea, ducă-se pe pustii, l-o păcălit şi pe domnuʼ Petre şi

se visa bogătan pe averea altuia!

– Dar eu de ce n-am ştiut nimic din toate astea? Și mi-am

amintit că fusesem aici numai cu două veri înainte, vara trecută nu ştiu

cum s-a făcut că aveam de dat un examen de traducător din germană,

iar apoi Petre m-a dus la mare, la munte şi a venit vremea şcolii, n-a

mai fost timp de mers la ţară, acum am înţeles de ce. Dar să continuu.

Lângă casa mare, cum i se spunea în sat, era o construcţie mai mică,

cu două odăiţe pentru servitori, cămara, bucătăria de iarnă şi bucătăria

de vară deschisă pe o parte, mai încolo toaleta, că aşa era, nu aveam

canalizare şi baie în camere. Tata construise în curte o instalaţie cu un

butoi în vârf, în care se pompa apă și se încălzea de la soare; făcuse

un fel de şopron din scânduri şi acolo ne spălam vara. Dacă veneam

iarna, în bucătărie se încingea un foc mare şi făcuse tot el o cadă din

tablă pe care o umpleam cu apă potrivită şi ne spălam aproape ca la

oraş. Pompa de apă din curte era reparată şi, printr-un şănţuleţ, apa

suplimentară ajungea în şanţul de la uliță. Funcţiona până şi fântâna

cu cumpănă de lângă poartă, c-o găleată nouă legată de lanţ, care nici

pe vremea tatei nu mai dăduse apă bună de băut, era impotmolită, el

n-a mai avut putere s-o repare.

Camerele arătau şi ele ca noi. Odaia de la drum, care fusese a

părinţilor, avea clasicul mobilier din aceea perioadă, cu două paturi la

mijloc, două noptiere, două dulapuri de haine, unul pentru

îmbrăcăminte altul cu rafturi pentru albituri, o ladă de zestre pe care

mama o păstra cu sfinţenie şi o oglină cu ramă de cristal deasupra ei.

Era singura încăpere în care pe lângă perdele erau draperii. Celelalte

odăi erau şi ele curate, mobilate cum au fost, cu ceva adăugiri şi în

66

fiecare cameră era un colţ cu un lavoar, cană de apă, suport pentru

prosop, pentru săpun şi pasta de dinţi. Din curte dispăruseră coteţele

iar în livada cu pomi caişii mai aveau câte ceva pe ramurile de sus, la

care nu prea ştiam cum să ajungem, iar prunii văratici erau grei de

atâta roşeaţă, ceilalţi pomi porniseră şi ei pe rod. Grădina se vedea că

de-abia a început să fie pusă la punct. Între curte şi livadă era construit

un mic chioşculeţ, înainte nu existase, c-o măsuţă la mijloc şi nişte

bănci tapițate cu imitație de piele de jur împrejur, de la o parte a uşii

la cealaltă. Până şi gardul era nou, făcut pe un postament din piatră

de râu şi cu leaţuri vopsite într-un maro-roşcat. Doamne, când s-au

putut face toate astea, dar mai ales cum am să le plătesc, am spus eu,

cu voce abia şoptită, crezând că nu m-aude nimeni. Era mai mult decât

în visul meu dar n-aveam leţcaie şi ideea că toate acestea le făcuse

Sandu din banii lui nu-mi cădea prea bine. Doamna Aneta era fascinată

de tot ce vedea iar Maria şi Gheorghe se umflau în pene de mândri ce

erau. Numai Sandu părea indiferent, ca şi cum toată povestea nu-l

privea, dar ulterior am aflat că el a adus meşteri de la Bucureşti şi

oameni pricepuţi din sat, că venea la două-trei zile şi supraveghea

lucrările, dacă ceva nu-i plăcea strica şi cerea să fie refăcut, aşa cum

dorea dumnealui, din cauza asta n-a venit cu noi la mare.

Oamenii din sat erau contrariaţi – satul le ştie pe toate dar mai

ales vrea să le ştie pe toate. Ei îl ştiau de stăpân pe domnul Petre şi-l

acceptau, s-au bucurat când au aflat că nu s-a putut vinde casa şi

pământul, câştigau şi ei câte ceva din munca în parte. Dar cine este

acest domn Sandu, a cumpărat oare el casa şi pământul? Până şi

primarul şi popa din sat au început să facă cercetări. Îi mai trăgeau de

limbă pe Gheroge şi Maria dar aceştia spuneau că nu ştiu nimic, ei au

fost trimişi aici ca să aibă grijă să se facă totul în ordine. Maria era din

sat, ea mai scăpa câte o vorbă către neamuri.

– Liniştiţi-vă, o să fie bine, în câteva săptămâni vine coniţa

Dora, e tot aşa bună cum o ştiţi.

– Bine, bine, dar ce hram poartă acest domn Sandu, care

comandă aici ca pe moşia lu′ tac-su şi se bagă în viaţa oamenilor din

sat? Au mai citit şi unii din ei câte ceva prin gazete, doar minciuni

de-ale domnilor, şi-au spus ei, domnul Petre, aşa de cumsecade, n-a

putut face ce scriu ei, Doamne, bate-i de mincinoşi! Las′ că vine coniţa

67

Dora şi limpezeşte ea apele! Asta-i bine, dar cine e domnul Sandu de i

se apleacă toţi ca la un paşă? Vine, controlează, dă ordine şi nimeni

nu-i iese din vorbă. Ba, Doamne iartă-ne, a dărâmat şi coteţele şi

grajdul, n-au mai văzut asta în viaţa lor, la sat construieşti, nu dărâmi!

E drept c-a curăţat fântâna de la poartă, oamenii au acum apă bună

aproape de casă. Nu poate fi om rău unul care face asta, totuşi ce

interese are el pe aici? Unii au aflat că ar fi un vestit avocat din

Bucureşti şi, ca să-l cerce, au venit la el să le ia nişte procese, cu

pământ, desigur, dar i-a refuzat pe toţi spunând că n-are timp, este

foarte ocupat cu cazurile pe care le-a luat deja, poate mai târziu.

Gheorghe şi Maria ne-au răsfăţat cu toate bunătăţile de la ţară:

lapte, caş, urdă, toate proaspete, pui la ceaun cu mujdei, raţă pe varză,

lipie cu varză, pâine coaptă pe foaie de varză, gogoşi şi, ce să vă mai

spun, multe altele. Cafeaua ne-am băut-o pe verandă şi, când ne era

lumea mai dragă, domnul Sandu scoate din celebra lui servietă un plic

pe care mi-l înmânează.

– Să terminăm şi cu povestea asta, a spus el, numai că te rog

să nu-ţi petreci timpul care ni se cuvine nouă cu cititul hârţoagelor, ai

mai făcut-o. Să le citești mai târziu, citeşte numai începutul sau

sfârşitul.

Era dosarul cu actele de divorț, reieșea că s-a încheiat în

favoarea ambilor soți. Petre a dobândit toate bunurile comune iar eu

casa de la țară și se menționa actul de redobândire a ei de către mine.

Am sărit în sus, am chiuit de bucurie, de cineva care trecea pe uliţă

s-a oprit mirat din drum, i-am sărutat pe toţi cei prezenţi, sunt liberă,

sunt liberă! am ţipat din toţi rărunchii. Ne-am veselit cu toţii şi am

socotit că ar fi bună o sticlă de şampanie. Domnul Sandu, cel

atoateprevăzător, a scos, el ştie de unde, sticla dorită. Am închinat cu

toţii pentru dreptate, pentru noroc, pentru viaţă, pentru fericire, cu

mine nu mai putea vorbi nimeni, pluteam în cele mai înalte sfere,

aveam deci un rost, puteam s-o iau de la-nceput! Numai să-i

mulţumesc domnului Sandu, am uitat, dar el se pare că nu s-a simţit

jignit. Se uita la mine ca la un giuvaer care de-abia a fost scos din

noroi.

A fost o mică discuţie cu repartizarea pe camere. Pentru că

oaspetele cel mai de seamă e găzduit în camera cea mai bună, lui

68

Sandu i s-a repartizat odaia de la uliţă. Şi ce să fac eu cu două paturi?

s-a răsfăţat el.

– N-ai decât să le găseşti un rost la amândouă, i-a răspuns cu

un zâmbet şiret mama lui. Mamei i s-a dat camera imediat următoare

celei din faţă, mie cea de alături şi mai rămăseseră încă două

neocupate.

Ne-am petrecut toată ziua investigând împrejurimile, eu cu

Sandu cu paşi mai alerţi, mama lui, obosită, la un moment dat s-a oprit

la chioşc. Noi am mers până-n fundul grădinii la pârâiaş să vedem dacă

acolo se poate face baie şi, minunea minunilor pentru mine, „cineva”

făcuse în malul pârâiașului un mic bazin, cam cât o cămăruță. Nu ne

ardea atunci de baie, dar ne-am stropit cu apă din cap până-n picioare,

noroc că era iulie şi n-aveam nicio şansă să răcim. Când ne-am întors

la micul chioşculeţ, mama lui ne-a spus că arătăm ca două curci plouate

şi ne-a trimis repede să ne schimbăm. Prin sat nu îndrăzneam încă să

mă plimb, nu puteam scăpa nicicum de ruşine şi un sentiment de

vinovăţie, deşi, aşa cum ţi-am povestit, n-aveam nicio vină decât că

m-am supus sorţii.

Seara, după o altă cină bogată, cu clătite şi pastă de ficăţei

făcută în casă, mama a spus că e obosită şi merge la culcare, cei doi

servitori au cerut şi ei voie să se retragă; ne-au lăsat pe verandă o

farfurie de clătite şi o sticlă de vin, dar au uitat de pahare, nu-i nimic,

că am ştiut noi să-i dăm de capăt şi aşa. Am hotărât să facem o

plimbare pe malul gârliţei, apoi a răsărit o lună de parcă era ziuă, am

început să ne întrecem în a recunoaşte stelele, Carul Mare, Carul Mic,

Cloşca cu pui, Calea Lactee, Orion, Hesperidele şi râdeam cu poftă de

cel care le încurca. Am hotărât să ne odihnim puţin pe malul gârliţei cu

picioarele-n apă, apoi să mergem şi noi la culcare. Apropierea noastră

avansa lin, la început ne-am ţinut doar de mână, apoi Sandu m-a prins

de mijloc, a găsit un loc comod pe umărul meu unde cică să-şi

odihnească mâna, şi, ajunşi în chioşc, a-nceput o discuţie în doi peri.

Of, iar discuții, ce mă mai fac?

– Nu crezi c-a sosit momentul adevărului?

– Care adevăr, ştiu că am o datorie de plătit şi mă voi ţine de

cuvânt.

– Bine, şi dup-aceea?

69

– S-avem răbdare să vină dup-aceea. Hai, c-a-nceput să-mi fie

frig la picioare, sunt aproape desculţă, să mergem la culcare, mai

punem lucrurile la punct şi mâine.

– Să mergem, dar nu-mi place atitudinea ta, te retragi de lângă

mine de parc-aş fi ciumat, răspunzi în doi peri. S-a schimbat ceva în

atitudinea ta faţă de cea de la Balcic, acum vreau un răspuns ceva mai

precis, mă iubeşti măcar cât de cât? Hai să punem lucrurile la punct.

– La Balcic era o zonă mai fierbinte, soarele şi apa îți mai iau

uneori minţile, aici e mai răcoare şi trebuie să discutăm la rece. Aş

minţi dacă ţi-aş spune că te iubesc. Pot doar să spun că-mi placi, că

mă simt bine lângă tine, aici e linişte, dar în mintea mea e

o-nvălmăşeală de gânduri de parcă e o haită de câini. Am atâtea

obligaţii pentru ce ai făcut pentru mine că mi se-ntunecă mintea când

mă gândesc, de-abia am divorţat, şi aşa lumea a vorbit destul despre

mine şi mi-a pus în spate toate păcatele posibile, şi nu numai mie,

n-ai scăpat nici tu de noroiul în care te-am tras.

– În care m-am băgat singur şi eu te-am tras după mine, a

protestat el imediat.

– Poate că noi ne-am întâlnit prea târziu, dacă asta ar fi fost

acum zece ani te-aş fi putut iubit cu disperare. Şi stai să ne clarificăm.

Eu am o datorie de plătit şi sunt hotărâtă s-o plătesc în seara aceasta,

dar vreau ca apoi să ne despărţim. V-am făcut atâtea necazuri ţie şi

bunei tale mame, m-am insinuat cu neobrăzare în viaţa voastră,

recunosc, aveam nevoie de asta şi mi-a fost bine, dar gata, ajunge cu

statutul de profitoare, trebuie să revin la ceea ce sunt de fapt acum, o

femeie divorțată, c-o situaţie materială neclară, cu nesiguranţa postului

şi deci a zilei de mâine. Trebuie să mă ocup de vânzarea unei părţi din

pământ ca să vă pot plăti datoriile, nici nu ştiu dacă banii obţinuţi vor

ajunge, trebuie să ne înţelegem cum vă voi înapoia datoria care

eventual va rămâne.

– Mâine e marţi, ai dreptate, sunt trei ceasuri rele, să nu ieşi

cumva din curte, a glumit el.

– Lasă gluma, ştiu că vrei să mă scoţi din gândurile negre, dar

trebuie să-mi duc ideile până la capăt.

– Că puţine mai poţi să ai astă seară! El continua să ia totul în

zeflemea.

70

– Eu nu pot, nu am dreptul ca a doua zi după divorţ să-ncep o

relaţie care ar fi foarte încurcată şi practic imorală. Până nu știu exact

ce e cu mine, din ce-mi voi câștiga traiul nu pot să mă gândesc la o

nouă căsnicie, ți-am mai spus asta de câteva ori, de ce nu vrei

să-nțelegi?

–.Te mai gândeşti cumva la Petre, nu poți să-l „trădezi”?

m-a-ntrebat el.

– Da, dar nu aşa cum a insinuat tonul tău, nu pot uita c-am

fost zece ani soţia lui şi nu mă pot plânge decât de ultimele lui acte, la

el nu mă mai pot întoarce niciodată, niciodată, dar nu pot să nu mă

gândesc din când în când cum se descurcă, mă surprind

întrebându-mă dacă-şi schimbă cu regularitate cămăşile, cine-i găteşte

şi ce mănâncă, dar, înţelege, nu ca la un iubit ci ca la un cunoscut sau

un vecin, poate ca la un copil. Zece ani nu se pot uita în două luni

oricâtă durere ai avea în suflet. N-am să-nţeleg nciodată de ce a făcut

ceea ce a făcut, care e adevărata lui fire, pentru mine ca soţ e clar că

trece la capitolul fost, dar sunt doar două-trei luni de când a avut loc

marea răsturnare de situaţie. Înţelege, aşa cum ai făcut-o până acum

cu atâta generozitate şi dezinteres, ajută-mă să-mi revin, să ştiu precis

ce vreau. Acum nu ştiu decât că mi-e bine lângă tine, dar nu ştiu dacă

e suficient, dacă e disperare sau începe să fie dragoste, dacă am

dreptul să merg mai departe cu tine.

– Cine stabilește ce ai dreptul să faci sau nu? Specialistul în

drept sunt eu, dacă mai ţii minte. Deci, vei fi a mea în seara aceasta

doar pentru a-ţi plăti datoria de onoare? Eşti rea şi egoistă, la mine nu

te gândeşti, nu-ţi trece prin căpşorul tău ăla creţ c-aş avea şi alte

motive ca să am grijă de tine decât sentimentul de vină pentru tot ce

ţi s-a-ntâmplat şi să repar un rău la care am fost părtaş? Nu vreau să

vii în patul meu ca un datornic ci ca un donator care se gândeşte la

sentimentele şi simţămintele mele. Decât așa, mai bine nu. În timpul

acesta, mâinile lui avansau spre năstureii de la bluza mea, buzele

înaintau de la umeri spre obraz şi mai departe, îmi găsise sânii, pe

atunci nu purtam sutien, nu aveam nevoie, eu începeam să nu mai pot

fi stăpână pe mine. Mi-am amintit ce a spus el odată, că nu mă vrea

pentru o noapte, nu mă vrea ca amantă, ci pentru toată viaţa. Dar eu

de-abia divorţasem de Petre. Când mi-a predat actele prin care-mi

71

recăpătam proprietatea, despre divorţ nu mi-a spus nimic, deşi

promisese că va apela la un confrate, mi-a intrat în cap că poate nu

mai e interesat de asta și chiar dacă primisem actele ce atestau că

eram o femeie liberă nu aveam lucrurile prea limpede în minte. Făcuse

atâtea pentru mine cu aşa mari cheltuieli, care desigur vor fi achitate

până la centimă, într-un fel şi-a pus onoarea în joc tot pentru mine, nu

voiam să mă gândesc că poate ar crede că vreau să scap de obligațiile

bănești. A-nceput în chioşc un fel de joc de-a v-aţi ascunselea, eu mă

retrăgeam, el mă ţintuia mai tare în braţe, până mi-am dat seama că

aşa nu se mai poate, ajunge cu mofturile şi i-am spus, fără să

mă-ntrebe, începeam să-mi pierd capul:

– Da, dar nu aici.

Și dintr-un salt m-a luat în braţe. Doamne, ce putere avea! A

urcat în fugă cele cîteva trepte de la verandă şi am aterizat în patul din

camera lui. Acum sunt prea bătrână să-ţi povestesc cum a fost prima

noastră noapte împreună, dar eu nu mi-am putut imagina că poate fi

aşa, n-aveam decât o singură experienţă, cu Petre, m-am măritat fată

mare şi-n zece ani nu mi-am înşelat soţul nici măcar în gând, nu

mi-am putut imagina că un bărbat poate fi atât de delicat, te poate

duce pe cele mai înalte culmi ale uitării de sine, cu grijă vădită să nu

beneficieze el mai mult de tine decât tu de el. Am căzut amândoi

epuizaţi, înceram să ne revenim.

– Ce zici de vinul de pe terasă?

– E bun, dar nu ne-au lăsat pahare.

– Şi ce dacă, pe vremea dacilor or fi fost pahare? Beau din corn

de bovină. Ei bine, noi o să bem din sticlă. Am băut în parte, n-am

epuizat, desigur, sticla, doar clătitele, şi am adormit, ghem în braţele

lui, eu fericită cum nu mai fusesem vreodată, el cu un aer satisfăcut

de învingător. Ne-am trezit când se crăpa de ziuă şi am găsit de cuviinţă

că trebuie să ne cunoaştem mai bine, deci să repetăm experienţa de

cu seară, am plutit din nou dincolo de real şi chiar de posibil. Nu ne-a

păsat de nimeni şi de nimic, am adormit din nou, eu un ghemuleţ în

baţele unui uriaş, nu mă mai scotea din Dora mea, Doruleţ, minunea

lumii şi nu vreau să mă laud mai departe.

72

11

Dimineaţa a avut loc o scenă de care mi se face şi acum ruşine,

dar nu mă pot abţine să nu râd cu lacrimi. Acolo toată lumea se scoală

devreme, vacile mugesc pe uliţă în drumul spre păşune, găinile

cotcodăcesc cerându-şi tainul, cumpăna de la fântână scârţâie. Sandu

a ţinut neapărat, când a reparat-o, să nu-i piară scârţâitul. Se zicea că

nu e apă aşa bună în tot satul ca la fântâna noastră cu cumpănă, că

numai cu ea îşi fac femeile ciorba şi mămăliga, că, Doamne, ce greu a

fost cât era înnămolită, să-i dea Dumnezeu sănătate lui domnu′ Sandu

c-a curăţat-o! La noi toată lumea trebăluia, Gheorghe şi Maria

pregăteau micul dejun, mama îşi făcea plimbarea de dimineaţă

desculţă prin iarba umedă, aşa te descarci de energia electrică

acumultă în oraş spunea ea, numai noi nu apăream. Maria intră în

camera mea să vadă de ce nu mă trezesc, vede patul nedesfăcut, apa

din lighean nefolosită şi prosopul uscat aşa cum l-a lăsat ea, alarmată

fuge repede la cocoana bătrână. Marcată şi ea de experienţa prin care

am trecut, s-a gândit la ce e mai rău.

– Coană Mare, Coană Mare, a dipărut coniţa Dora! Soacra mea,

mai cu cap, o linişteşte şi hai s-o căutăm; nu mă găsesc nici în odaia

mea, nici în celelate neocupate şi, isteaţă dar şi doritoare de un sfârşit

care-i stătea la inimă, o trimite să vadă dacă nu sunt cumva în camera

domnului. Maria, ruşinoasă nevoie mare, deschide încet uşa, vede că

domnul doarme cu spatele la uşă şi decretează că nu sunt acolo.

Bănuind ce s-a-ntâmplat, doamna Aneta îl trimite pe Gheorghe, care-l

cunoştea mai bine pe domnul, era mai îndrăzneţ, să caute şi el, dar

acesta se-ntoarce cu aceeaşi concluzie, domnul doarme încovrigat,

bine învelit, dar coniţa Dora nu-i acolo şi al doilea pat nu e desfăcut.

Atunci lumea intră în panică, începe căutarea, întreabă vecinii dacă

m-au văzut cumva, merg la pârâiaş să vadă dacă nu m-am înecat, între

noi fie vorba nici un purcel mai acătării nu se putea îneca acolo, încep

să se uite prin copaci dacă nu m-am spânzurat, ce mai, zarvă mare pe

toată uliţa şi aproape în tot satul! Oamenii mergeau la secerat, ce mai

era de secerat, la sapă şi vestea cea mare era că a dispărut coniţa

Dora. Între timp, Sandu se trezeşte, se mişcă cu grijă ca să nu-mi strice

somnul, pune un halat pe el şi nimereşte în toiul tărăboiului. Doamna

73

Aneta, fără rezerve în faţa celor doi angajaţi, începe să-l facă cu ou şi

cu oţet, el nu pricepe.

–.Tu ai fost ultimul cu ea, v-am lăsat împreună, eşti un

nesimţit, unde e fata?

– Doarme, răspude el nevinovat.

– Unde doarme?

– În pat, unde altundeva dorm oamenii?

– Ai promis că n-o forţezi până nu acceptă ea de bună voie.

– În primul rând că n-am forţat-o, ea a venit la mine şi când o

femeie aşa de frumoasă ţi se oferă de bună voie tâmpit trebuie să fi i

ca s-o refuzi, în al doilea rând de când un bărbat n-are voie să se culce

în acelaşi pat cu viitoarea lui nevastă, pe la voi, Gheorghe, nu-i tot aşa

regula?

–.Aşa, aşa, domu′ Sandu, îi răspunde hâtru bătrânul, care,

primul, a înțeles şi a priceput cum stau lucrurile. Mama nu se lasă, vrea

să ştie unde a dormit Dora, de n-au găsit-o nici Maria nici Gheorghe,

că în pat cu el nu era. Între timp mă trezesc din cauza gălăgiei, din

cameră auzeam totul, muream de rușine, mă dumiresc unde sunt,

încep să-mi pun în grabă hainele pe mine, cam în neorânduială, și mă

pregătesc să ies la iveală.

–.Pentru că Dora e o pisicuţă care s-a simţit foarte bine

ghemuită în braţele mele, ce să fac, s-o las să-ngheţe, pentru că, aşa

săracă cum e, n-avea nici măcar o cămaşă de noapte pe ea, şi apoi, să

mai ştiţi că eu n-am să dorm niciodată în alt pat decât cu soţia mea

(Doamne, dac-ar fi ştiut ce ne mai aşteaptă!), aşa că faceţi bine şi

schimbaţi paturile din camera din faţă cu unul de două persoane şi încă

repede. Ce vă repeziţi aşa la mine cu toţii, mai întâi m-aţi găsit pe mine

în patul ei sau pe ea în patul meu? Întrebaţi-o pe ea dacă am dreptate,

eu ce să fac când dă buzna cineva peste mine, s-o dau pe uşă afară,

un domn bine educat nu se poartă aşa cu o femeie frumoasă.

Îmi venea să-l pocnesc, mica noastră asistenţă de-abia-şi mai

stăpânea râsul. Am hotărât că e momentul să apar și am ieșit în public.

El nu înceta cu insinuările și glumele:

– Nu, zău, spune-le şi tu: te-am dus eu cu forţa? Ai venit pe

picioarele tale.

74

– La prima pot răspunde pozitiv, cât despre mersul pe picioare

nu-mi amintesc decât că eram în braţele tale de era să mă pocneşti cu

capul de uşa de la verandă, deşi te lăudai că eşti puternic şi eu nu sunt

prea grea.

– Şi dacă vreţi acte, se înfoaie el în pene, aşteptaţi un pic. A

intrat în cameră, şi-a luat faimoasă geantă, de care v-am spus că nu

se despărţea niciodată, a scos un plic cărămiziu, pe care parcă-l văd şi

azi, şi i l-a dat mamei sale.

– Auzi, Dora, cică n-am voie să mă culc în acelaşi pat cu

viitoarea mea nevastă.

– Ce nevastă, care nevastă, ţi-am spus de aseară că încă nu e

timpul potrivit să discutăm despre asta.

Deodată am albit şi m-am aşezat pe un scaun. Iarăşi toată

lumea, alarmată, caută un pahar cu apă. Sandu, mai expeditiv, îmi

îndeasă în gură sticla din care băusem aseară şi mă face să-nghit ca

un beţiv experimentat. Acum ce mai e? Eu roşesc, mă bâlbâi şi scot

porumbelul pe gură: „Eu n-am rămas până acum însărcinată dar

doctorul mi-a sugerat că pot avea copii, pot fi mamă şi dacă, după

isprava de azi noapte, se întâmplă asta, zău că-mi pun ştreangul de

gât. După atâta scandal numai să nasc un copil din flori îmi mai

lipseşte! Mi-am plătit datoria şi mai departe nu mai vreau să încurc pe

nimeni”.

– Deci recunoşti că te-ai culcat cu un bărbat care nu este soţul

tău, l-ai ademenit cu şoşele şi momele, după cum se spune, şi acum

tot tu faci pe mironosiţa.

– Sandu, termină cu gluma, a ţipat la el mama, lasă în pace

biata fată, a suferit deja cât pentru cinci! Vino lângă mine, copila mea,

şi citeşte. Erau două file cu un maldăr de hârtii alături. Una consemna

ceea ce știam deja, că s-a notificat cererea de divorț a doamnei Dora

Andreescu de numitul Petre Andreescu, în condițiile cerute de numita

petentă, respectiv toate bunurile materiale acumulate în timpul

căsniciei revin susnumitului, doamna solicitând doar bunurile strict

personale. Solicităm doar semnătura doamnei Dora Andreescu pe

prezentul act pentru a da sentința definitivă. Deci asta era, din grabă

actul de divorț nu avea semnătura mea, atâta pagubă, o s-o aibă aici

pe loc. Al doilea act stipula că din cauza unor urgențe se înregistrează

75

cererea de căsătorie dintre numiţii Dora Măldărescu şi Sandu Petrescu

și se suspendă în acest caz clauza duratei de o lună de zile dintre

înregistrarea cererii și încheierea căsătoriei celor doi. Ce a urmat a fost

halucinant, cei doi servitori urlau practic de bucurie, deci v-aţi logodit,

nouă nu ne-aţi spus nimic, nici mie nu mi s-a spus, am precizat eu, iar

mama m-a îmbrăţişat cu căldură, mi-a spus „fata mea” şi s-a purtat cu

mine toţi anii pe care i-a mai avut de trăit ca şi cu propriul ei copil, iar

eu am rămas stană de piatră.

– Dacă nu eşti de acord, ultimul act se poate anula, mi-a spus

motanul de lângă mine. N-am putut decât să m-arunc în braţele lui şi

să trag un plâns din acelea la care mă pricepeam eu. În sat s-a

comunicat c-am fost găsită dormind în pod, pe nişte canapele vechi,

pentru că aşa-mi plăcea când eram mică.

– Acum îţi mai e frică să nu naşti un copil fără tată?

N-a fost atunci, dar nici târziu după aceea, ceea ce mi-a adus

o mare linişte, deci nu eram stearpă, puteam avea copii, puteam fi

mamă.

Am semnat tot ce mi se cerea și într-o săptămână eram soția

lui, doamna Petrescu.

Cu soacra mea lucrurile nu s-au sfârşit aici, nu era habotnică,

doar ortodoxă convinsă şi practicantă.

–.Gheorghe să ducă hârtiile cerute la București, îi va spune

Sandu la cine, eu mă duc la primărie și la biserică să rânduiesc cele de

cuviință. La biserică trebuie să se facă strigare de trei ori, vorbesc cu

preotul pentru dispensă.

Acum Sandu trebuia să potolească spiritele.

– Așteptați să-și spună Dora clar și răspicat părerea și voința.

Dora, care eram eu, s-a bâlbâit, a tot motivat că e prea

devreme, că nu se cuvine încă, iar Sandu, care mai avea un as în

mânecă, a sugerat că după venirea noastră acolo în ochii întregului sat

nu se mai poate da înapoi, eu aș fi compromisă definitiv. S-a priceput

să mă-nfrângă cu propriile mele argumente și, dacă e să fiu sinceră,

nici eu nu mă-mpotriveam cu prea multă convingere.

Cu cununia civilă n-a fost complicat, ne-am dus la primărie fără

alai și partea asta s-a terminat. Mama nu ne-a slăbit însă deloc.

– Dar la biserică cum faceți, când mergeți?

76

– Mamă, nu ne putem cununa la biserică pentru că nu e voie

decât o singură dată, Dora a fost căsătorită religos.

– Mda, a murmurat mama şi pe la orele zece, gătită frumos,

i-a făcut o vizită preotului din sat.

– Duminică mergeţi la slujbă şi după aceea vă citeşte popa,

ne-a comunicat ea la întoarcere. Ne-am uitat disperaţi unul la altul,

ce-o mai fi şi asta? Dar buna femeie nu putea fi dezamăgită. După cum

ne-a făcut programul, duminică ne-am dus la biserică, Sandu în costum

şi cravată, pe-o căldură de-o s-o ţină minte toată viaţa, eu într-o rochiţă

crem cu patofi şi poşetă albă şi un buchet de flori pe care voiam să-l

pun pe mormântul mamei, care se afla în curtea bisericii, am stat

cuminţi toată slujba cu mama şi cei doi apropiați, Gheorghe și Maria,

alături. După slujbă, preotul, în odăjdiile cele mai bune (Sandu i-a

cumpărat apoi unele şi mai frumoase), începe:

– „Dragi enoriaşi, avem aici în mijlocul nostru două persoane,

doamna Dora şi domnul Sandu Petrescu, care de curând şi-au unit

destinele pentru întreaga viaţă, și-au jurat credință pentru toată viața

și că vor trăi în bună înțelegere și credință în Cristos. Eu slujbă de

cununie nu le pot face deoarece canoanele bisericii noastre nu permit

acest lucru decât o singură dată și doamna Dora a mai fost căsătorită.

Dar ca buni creştini ei nu doresc să pornească alături în viaţă fără

binecuvântarea bisericii. Acest lucru eu îl pot face. Aceşti doi oameni

au trecut prin încercări grele dar, aşa cum spune Sfânta Scriptură,

Dumnezeu nu-i pune la încercare decât pe cei pe care-i iubeşte şi după

cum ştiu ei să le îndure arată firea şi credinţa lor. Pe doamna Dora o

cunoaşteţi, e copil de-al nostru, femeie din satul nostru, domnul Sandu

e un vestit avocat din Bucureşti, iar până acum s-a dovedit un om de

treabă, harnic, cinstit şi generos. Amândoi sunt oameni cu frica lui

Dumnezeu, muncitori, buni, frumoşi – ţine-i Doamne, tot aşa. Să le

dăm binecuvântarea, să le dorim o viaţă fericită împreună şi lipsită de

mari griji (dac-ar fi putut şti bunul preot ce griji ne-aşteaptă!), dă-le,

Doamne, copii frumoşi şi sănătoşi, lumină în suflete, grijă unul pentru

altul, dragoste şi ajutor pentru cei ce suferă. Amin”. „Amin” a răsunat

biserica şi Gheorghe a invitat asistenţa pe după masă la un pahar de

tărie sau vin, după cum le este pofta, şi ce s-o mai găsi de gustare.

77

Gustările au fost plăcinte, cârnaţi prăjiţi, carne de porc

afumată, sarmale în foi de viţă, în foi de varză şi ştevie, ardei umpluţi,

fasole bătură cu mult usturoi, ceapă prăjită şi boia. Cred că mama a

pus din timp la muncă tot satul şi a „mobilizat” toate farfuriile din sat,

ce dacă erau desperechiate, poate chiar a devalizat mica băcănie care

aducea de la oraș cele necesare gospodăriilor. Au fost la discreție

cozonaci cu nucă, urdă sau dulceaţă, băutură pentru toți, nimeni n-a

plecat nemâncat de la noi. După masă a fost în curtea noastră şi pe

uliţă cea mai frumoasă horă cunoscută în sat, fetele şi femeile au venit

în costume cu ii înflorate, bărbaţii cu cioareci şi cămeşi înălbite, cântece

şi strigături, unele pentru miri chiar ceva mai deocheate, dar o veselie

generală. N-au lipsit nici preotul, nici primarul, nici învăţătorul satului,

acum destul de bătrân, care mi-a pus tăbliţa şi condeiul în mână. Iar

noi doi eram literalmente pe altă lume, băieţii din sat m-au jucat după

obiceiul locului, eu ştiam bine jocurile iar Sandu cred că nu mai vedea

altceva decât pe mine. Când „intelectualii” satului au scos cărţile de joc

el a fost categoric: „Am jurat să nu mai joc niciodată cărţi (te-ai ars o

dată şi te-ai trezit însurat, îţi ajunge, i-am şoptit eu la ureche şi l-am

sărutat cu drag), aşa că vă rog să mă scuzaţi, dar poftiţi, simţiţi-vă

bine”, iar draga mea de soacră: „Eu n-am câştigat şi n-am pierdut

niciodată nimic aşa că mă angajez mâna a patra” şi-n final i-a bătut pe

toţi. Am trecut prin toate acestea nici nu știu cum, nici acum nu-mi

amintesc detalii de atunci, știu doar că pluteam cu sentimente

contradictorii la-nceput, oarecum supărată, prea fusesem manipulată,

apoi tot mai liniștită și chiar fericită.

12

Am mai stat la ţară două săptămâni, dacă ţi-aş spune cât de

fericiţi am fost şi ce cadouri am primit ai zice că fabulez, printre altele

brăţara de aur încrustată cu diamante pe care a purtat-o soacra mea

la nunta ei. Cutreieram toată ziua prin pădurea cu care ne învecinam,

făceam baie în micul bazin din fundul curţii, ne urcam ca doi copii

zurbagii prin pomi, ne sărutam la tot pasul şi visam la viitorul nostru.

78

Una din discuţiile care reveneau des era despre copiii pe care-i vom

avea, Sandu fiind sigur că va avea pe cine să găzduiască în cele trei

camere pe care le-a pregătit, eu îgândurată că nu-i voi putea da

fericirea la care visa.

Ne-am întors în Bucureşti. M-am mutat în casa soţului meu,

unde n-am avut mare lucru de făcut, fusese foarte bine gândită și

aranjată de la construirea ei. Nu spun că m-am simțit de la început în

apele mele, era prea multă bogăție față de cum eram eu obișnuită,

totul venise prea repede, uneori mă simțeam mulțumită, chiar fericită,

alteori mă consideram o impostoare și o profitoare. Sandu a intuit

starea mea de spirit și a făcut totul ca să mă integrez în noua mea

viață. Treptat m-a introdus în lumea prietenilor și cunoscuților lui, care

m-au primit cu o anumită curiozitate și răceală la-nceput, apoi m-au

adoptat. Mi-am reluat activitatea de profesoară, fără nicio problemă,

iar Sandu mă tot îndemna să-mi iau certificatele de traducător oral şi

în scris în toate cele patru limbi pe care le cunoşteam bine.

– Niciodată nu poţi şti când vei vea nevoie de ele.

Sandu al meu era parcă un fel de Madame Soleil care are

viziuni despre viitor.

Până în ′39 am avut o viaţă de vis despre care nu-ţi mai spun

pentru că mă doare prea tare când îmi amintesc cu ce m-a blagoslovit

viaţa și ce-am pierdut în vâltoarea vremurilor. N-am auzit, n-am putut

crede că poate exista o astfel de căsnicie, nu ne ieşeam din vorbă,

uneori terminam unul ce-a-nceput celălalt, nu aveam dispute unde să

mergem, ce să facem, plănuiam ca în vara viitoare să vizităm Europa,

deşi Europa începea să fie cam neliniştită. Acum n-aș vrea să exagerez,

ne mai încontram și noi, ne mai ciorovăiam, dar cădeam până la urmă

la pace. Sandu voia neapărat să cunosc Germania, el fiind un

germanofil cu trup şi suflet, acolo şi-a făcut studiile universitare şi şi-a

luat doctoratul în drept cu Magna cum laude, cu vestitul profesor

Kelsen, admira cultura şi civilizaţia germană, hărnicia şi cinstea

poporului german, era sigur că Hitler e un accident istoric, nemţii nu-l

vor mai suporta mult timp. Îmi ținea adevărate prelegeri despre istoria

și cultura poporului german, despre marii lui scriitori, muzicieni și

filosofi.

79

Un mare hop foarte periculos am avut de trecut când am

născut pentru prima dată. Rămăsesem însărcinată în primul nostru an

de căsnicie, cam prin octombrie, şi am socotit că urmează să nasc în

toiul verii, deci voi petrece ultimele luni la sat în linişte, aer curat,

răcoare, departe de zgomotul oaşului, perioada coincidea în mod fericit

cu vacanța școlară. M-am simţit bine, nici nu băgam de seamă că duc

o sarcină, respectam doar toate indicaţiile doctorului. Prin luna a cincea

am simţit că ceva nu era în regulă. Îmi intrase în cap că fac gemeni,

mă îngrăşam prea mult, creşteam nefiresc în greutate. Doctorul îmi

spunea că nu aude decât o inimă şi aşa, un fel de ecou al ei, ca un

murmur, eu simţeam că-n burta mea e un întreg război şi prin luna a

şasea simţeam un cap ba ici, ba dincolo, nişte ghionturi de mă dureau

măruntaiele. Sandule, cu copilul nostru ceva nu e-n ordine, hai să

mergem până la Viena la un doctor, poate mai priceput decât ai noştri.

Ne-am dus, şi la marele spital din Viena ni s-a spus că totul e-n ordine

dar băiatul nostru, că după părerea lor e băiat, e mai dezvoltat decât

ar fi normal, eu cântăresc cam mult, să mănânc mai puţin, dar eu nu

puteam pentru că-mi era mereu foame. Dacă sunt doi, nu-i exclus dar

nu se știe precis. Nu existau pe vremea aceea mijloacele sofisticate de

azi, nici măcar la Beci, cum îi spuneau ardelenii vechii capitale austro-

ungare și nci azi nu sunt prea precise. Dacă ți-aş spune cum ne

rezolvam noi pe vremea aceea igiena personală în zilele lunare nefaste

ai zice că nu poate fi adevărat. Aşa că ne-am pus pe aşteptat. Prin mai

mi-am luat concediu de la şcoală şi m-am instalat împreună cu soacra

mea la casa de la ţară. Sandu ne vizita la fiecare sfârşit de săptămână,

ne aducea toate bunătăţile posibile, iar mie, din când în când, câte o

valoroasă bijuterie.

– O să sărăcim de tot, mai abţine-te cu cadourile, ce mare

minune, fac doar un copil, nu sunt singura de pe lume cu o asemenea

ispravă.

– Nu-i nimic, ştiu să câştig la cărţi, glumea el, în amintirea

modului ciudat în care ne-am cunoscut.

– Să nu te prind că te apuci de cărți, că te las!

– Părăsești tu așa o minune de bărbat ca mine?

– Dacă mai joci cărți da.

80

Mie însă nu-mi era bine şi doctorul nu putea pricepe ce am:

mâncam, dormeam bine, mă plimbam toată ziua, pentru că bătrânele

din sat îmi spuneau că aşa voi naşte mai uşor, ba îmi povesteau,

oarecum neutru, unele din ele, cum au născut la sapă, la secerat sau

la cosit, cum copiii lor au fost sănătoşi şi sunt sănătoși, au la rândul lor

copii. Simţeam o nelinişte, o frică şi nu doream să-i îngrijorez pe ai mei,

nu le spuneam nimic, doar cu Maria mă mai sfătuiam din când în când.

Era şi ea măritată cu un om văduv din sat, Ilie, foarte de treabă, locuiau

în cele două odăiţe de la noi și aveau grijă de casă şi de pământ.

Ajunsesem în luna a noua spre sfârşit şi așteptam să nasc cât mai

repede. Într-una din vizite, Sandu mi-a spus că mai are de făcut un

drum la Craiova, la un proces foarte greu, şi apoi ne mutăm cu totul în

Bucureşti ca să fiu aproape de un spital când mi-o veni sorocul. Era

mai îngrijorat decât mine de soarta mea şi a copilului.

– Ce proces aşa greu ai la Craiova?

– E un proces cu comunişti, sunt doar doi tineri, vreau să-i

scap. Acum, eu nu ştiam destule şi poate prea puţine despre comunişti,

că iau pământurile, fac colhozuri, comunizează femeile şi copiii, închid

bisericile şi au omorât întreaga familie a ţarului. Ştiam toate acestea

de la nobilii ruşi care scăpau prin ţara nostră, unii se stabileau aici şi

n-o duceau rău, salvaseră câte ceva din bijuterii sau, fiind oameni

educaţi, cu meserii bune, doctori, avocaţi, profesori, câştigau bine. Alţii

stăteau aici doar până ce puteau pleca mai departe.

– De ce nu rămâneţi? Aici sunteţi mai aproape de Rusia.

– Chiar prea aproape, nu vă faceţi iluzii, ruşii vor ajunge şi la

voi, nu ştim când şi cum, dar o să vedeţi voi. Și plecau mai departe.

–.Dar de unde până unde ai ajuns tu într-un proces cu

comunişti?

– Ţi-aş putea spune dar nu vreau, nu pentru că n-am încredere

în tine ci pentru că atunci când nu ştii ceva nu poţi denunţa, oricât

te-ar ruga sau te-ar chinui cineva. Ce nu ştii nu poţi spune. Această

afirmație m-a urmărit toată viață, am auzit-o de la cele mai neașteptate

persoane și în cele mai neașteptate împrejurări.

– Sandule, mă sperii!

– Nu vreau asta dar vreau să te feresc.

81

Asta era într-o miercuri, procesul era anunţat pentru joi, vineri

urma să se-ntoarcă. Joi pe la prânz mie mi s-a făcut rău şi m-am trezit

inundată.

– Vai de mine, Coană Mare, naşte coniţa, ce ne facem?

– E în sat vreo moaşă?

– Este una foarte pricepută.

– Fuga după ea, iar tu, Ilie, du-te la domnul primar şi roagă-l

să te lase să telefonezi la Bucureşti, caută-l pe Gheorghe şi spune-i

să-l anunţe unde o şti pe domnul Sandu şi să-l aducă c-un taxi, oricât

ar costa, pe domnul doctor, ştie el pe cine. S-a pus totul în mişcare,

oalele de apă la-ncălzit, cearșafurile, vechi sau noi, la rupt, o cămaşă

a domnului la îndemână, că aşa e acolo obiceiul, dacă-i băiat copilul

trebuie luat la început în cămaşa tatălui, ca să-i semene, iar dacă e fată

în ceva de-al mamei, totul era pregătit, eu urlam de durere, moaşa se

spăla de zor pe mâini. Am aflat despre ea c-a fost sanitară pe front în

primul război mondial, a cunoscut-o pe Ecaterina Teodoroiu, ea a

pregătit-o pentru îngropăciune.

–.Dar n-ai moşit acolo, pe front!

–.Ba, să fii dumneata sănătoasă, prin câte sate am trecut şi

câţi copii am adus pe lume, am putea umple jumătate satul cu ei!

Eu nu mai puteam, ba-mi era ruşine de Maria şi soacră-mea

care nu se lăsau duse de lângă mine. Mă aşezam cum îmi cerea moaşa,

vrea să-mi dea un pahar de rachiu ca să mă îmbete, eu refuzam pe

motiv că nu vreau să-mi pierd controlul şi să fac ceva necugetat, urlam

de s-au adunat babele uliţei în faţa casei. La un moment dat, moaşa

îngălbeneşte, stai aşa că naşti în curând, dar copilul vine cu picioarele

înainte, şi-o văd făcându-şi o cruce mare, Doamne, apără-ne, vin trei

picioare, doamnă, nu poţi naşte aşa, stai să-ncerc să-l întorc cu capul,

da′ de unde trei picioare? Nu reuşeşte mare lucru şi-mi spune:

– Doamnă, dacă nu te tai mori şi dumneata şi copilul, Coană

Mare, lăsaţi-mă s-o tai.

– Cum, să-i faci aici o cezariană? se sperie soacră-mea.

– Nu, o tai spre spate.

– Fă ce ştii că trebuie, mai apuc eu să spun şi, după o durere

insuportabilă de am leşinat, trezită doar de două palme din alea de

mâini ţărăneşti muncite, priceputa moaşă face ea ce ştie şi, cu duritate,

82

recunosc, reuşeşte să întoarcă copilul şi să-l scoată afară, iar el începe

să urle de se auzea în uliţă. A născut, a născut, spuneau babele, dar

noi mai aveam o treabă cu un picior care nu mai apărea, băiatul meu

avea normal două.

– Stai aşa că mai vine unul. Și moaşa cere repede încă o

cămaşă de bărbat. Născusem doi copii, dar odată cu placenta a mai

apărut și o mogâldață foarte mică o fetiţă după toate aparenţele, deci

de acolo războiul din burta mea, cei doi băieţi, care erau univitelini și

aveau fiecare câte trei kilograme şi ceva, se băteau pentru „spaţiu

vital”, fetiţa n-a avut putere pentru asta, totuși s-a născut vie dar era

practic o moluscă nu un copil, n-a avut parte de viață. Băieţii au fost

luaţi de Maria şi alte femei pricepute, spălaţi, descântaţi, stropiţi cu

busuioc, mintă creaţă, indruşaim, trecuţi peste prag, închinaţi către

răsărit, ridicaţi în braţe, într-un întreg ritual, de doi bărbaţi zdraveni şi

aşezaţi lângă mine. Nu ştiam la care să mă uit, erau unul şi acelaşi.

–.Acum ar trebui să vă cos, dar dacă mai puteţi răbda

s-aşteptăm doctorul, e mai bine aşa. Doctorul a sosit peste câteva ore.

Leoarcă de sudoare şi alarmat, mi-a spus că, pentru ce are el de făcut,

trebuie să mă adoarmă, pentru că n-are la el anestezic local. Nu, suport

orice să nu mă anesteziați. Pot să mor, nu vreau să mor tocmai acum

când mi-am văzut băieţii! Doamne, ce-o zice Sandu când o auzi că sunt

doi! Am cerut să-mi pună un căluş în gură ca să nu sperii lumea şi mai

ales copiii. Am trecut şi prin asta, nu-ţi mai spun cum, doar că mai bine

de o lună n-am putut sta pe scaun şi am dormit numai pe burtă.

Soacră-mea şi moaşa tot şuşoteau ceva:

– A lui Dascălu e o femeie mai curată dar cam slăbuţă, Veta

Chiorului are lapte cât Joiana dar ar trebui s-o spălăm bine mai întâi de

a-i da copiii pe mână, Anica Ciubotarului ar fi şi ea bună dar se ţine cu

nasul pe sus, nu ştiu dac-ar accepta.

– Despre ce vorbiţi voi acolo, ce puneţi la cale?

– Păi, zice soacra mea cu jumătate de voce, căutăm o doică

pentru copii, că tu nu cred că-i poţi alăpta pe amândoi.

– Să nu-ndrăzniţi! A fost pentru prima şi ultima dată când am

ţipat la buna femeie. Copiii mi-i alăptez eu. Chiar dacă va trebui să mă

fac cât o batoză ca să am lapte tot nu mă las!

83

Primul supt a fost o nenorocite, stăteam într-o rână, mă dureau

toate cele dar mai ales, scuzaţi vă rog, fundul bine cusut de doctor,

care spunea că aşa femeie răbdătoare n-a mai văzut, fie la el aşa

răbdare! Îi alăptam pe rând, dar când unul sugea celălalt urla şi

viceversa. Tot moaşa, cu experienţa ei de front, mi-a spus: nu aşa,

doamnă, dacă vă puteţi da jos din pat, aşezaţi-vă în genunchi, vedeţi

dacă ajungeţi bine şi băgaţi o ţâţă în gură la unul şi cealaltă la celălat.

După un timp schimbaţi-i, poate nu sug la fel, unul mai mult, altul mai

puţin, sânii se golesc diferit şi aşa îi împăcaţi pe mândoi. Aşa am făcut,

dar mâncăcioşii mei nu se declarau niciodată mulţumiţi. Pe la trei luni

a trebuit să luăm o doică pentru a completa laptele meu cu care nu-i

mai puteam sătura. Aveam pregătit un leagăn, repede Ilie a mai făcut

unul, nu aşa dichisit ca primul dar bun, Maria căută din nou cele

trebuitoare pentru amândoi şi, convinse că am rezolvat cvadratura

cercului, îi aşezăm pe fiecare într-un leagăn. Copiii mei însă nu se

linişteau de fel, plângeau întruna, nu ştiam ce să mai facem.

– O chem pe baba Safta din capul satului, zice Maria, ea ştie

zice de deochi şi de piază rea, poate ne ajută. Vine baba cocârjată,

într-un baston, dar curată şi isteaţă. Se uită lung ba la unul ba la altul,

cere voie să-i ia în braţe şi, în felul ei, să-i cântărească.

– Şi ziceţi c-au vrut să iasă cu picioarele amestecate?

– Da.

– Apoi, copiii ăştia nu vor să se departă, puneţi-i pe amândoi

într-un singur leagăn.

– Dar au loc?

– Dacă nu, faceţi altul în care să-ncapă.

O ascultăm şi, pentru că eu n-am vrut în ruptul capului să-i

înfăş ca la sate, cu mâinile şi picioarele legate, am asistat la ceea ce

s-ar putea numi o minune, băieţeii mei şi-au căutat mânuţele şi-au

adormit pentru patru ore, de mă speriasem să nu fi murit careva din

ei.

L-am mai oprit pe doctor pentru câteva zile, mi-a dat sulfamidă

şi alte medicamente, ceaiuri, să beau mult lapte. Femeile din sat mi-au

adus supă de pasăre cu tăiţei de puteam deschide un restaurant. Deşi

aveam dureri insuportabile, înghiţeam totul. Nu voiam să iau calmante

ca să nu treacă în laptele copiilor. Preotul a venit, a binecuvântat casa

84

şi copiii şi mi-a cerut insistent să respect regula satului: şase săptămâni

să nu ies din curte şi apoi m-a rugat să-mi boteze el copiii. Dar cum îi

cheamă? Ei, asta nu era stabilit, trebuie să vină Sandu, dar Sandu nu

era de găsit, plecase de la hotelul unde era cazat în Craiova undeva

pentru a mai strânge date pentru proces, vestea a ajuns târziu la el.

Când a venit m-a găsit în genunchi lângă pat alăptându-i cele două

odrasle.

– Doi? Nu aflase pân-atunci. Dar tu ce faci, de ce eşti

îngenuncheată?

Era topit. Apoi, uşor, uşor, a priceput c-am născut gemeni,

i-am spus c-ar fi putut fi şi o fetiță dar n-a fost să fie, poate altădată.

– Niciodată, nu va mai fi niciodată o altă dată, a fost replica lui

după ce a aflat prin ce trecusem. Nu-şi putea ierta absenţa de lângă

patul meu de suferinţă în cele mai critice momente de viaţă, plângea

de mila mea, era prima dată când i-am văzut lacrimi în ochi,

nu-ndrăznea să se apropie de mine nici ca să mă sărute, stătea lângă

noi ca prostit, avea mustrări de conștiință pentru participarea la

declanșarea suferințelor mele. A asistat la schimbarea scutecelor,

admirând propria noastră ispravă şi, după ce s-a dus să se spele pe

mâini, a cerut un cearșaf ca să şi-l pună peste haine, că venea direct

de la drum. M-a implorat cu un glas pierit:

– Poţi să mi-i dai şi mie în braţe?

– Cum să nu! Dar te rog să le dai un nume, nu i-am înregistrat

încă la primărie pentru că nu ştim cum îi cheamă. Am râs şi i-am spus

„pe din două, unul eu şi altul tu”, ba nu, pe amândoi. Eu m-am distrat

dar tu ai suferict chinuri neomeneşti. Romulus şi Remus, mi-a trecut

mie prin minte şi aşa a rămas. Sandu a plecat la Bucureşti, venea la

noi în fiecare sâmbătă şi duminică, iar peste vreo trei săptămâni mi-a

adus un superb colier de perle albe cu nişte irizări roz, cercei de aceeaşi

nuanţă încrustaţi în aur alb, o brăţară la fel, care cred că au costat o

avere. Sunt bijuteriile de care nu m-am despărţit nici în cele mai grele

momente, le mai am şi acum.

– Cum le-aţi salvat?

– Să nu subapreciezi niciodată capacitatea inventivă a unei

femei iremediabil îndrăgostită.

85

– Acestea sunt din banii câştigaţi la procesul de la Craiova?

l-am întrebat.

– Ba deloc, acolo n-am câştigat ci am cheltuit ca să adun probe,

dar i-am slavat pe cei doi tineri; nişte oameni care n-aveau deloc

cunoştinţe solide despre munca în ilegalitate i-au implicat în nişte

afaceri despre care ei nu ştiau mare lucru, nici nu se pricepeau, trebuia

să ducă nişte colete dintr-un loc în altul, habar n-aveau ce duc şi aşa

„au căzut”.

Am respectat toate recomandările preotului, iar Sandu mi-a

făcut cu mâinile lui un colac din cearșafuri și ștergare vechi de puteam

sta de acum în şezut, nu era comod, era totuşi ceva, nu mă mai

simţeam o invalidă.

13

Anii care au urmat au fost cei mai fericiţi din viaţa mea, aveam

doi copii superbi, atât de asemănători încât la început a trebuit să le

pun la mânuţe aţe de culori diferite, dar nici azi n-aş putea spune fără

teamă că greşesc că nu i-am încurcat cumva chiar și după aceea; am

început să-i deosebesc clar cam după o lună, când am observat că unul

din ei avea un semn, un mic punct maroniu, chiar într-un loc foarte

sensibil. Ne-am întors victorioşi în Bucureşti, lumea ne felicita, ne

invidia sau se bucura alături de noi, dar nici atunci n-au lipsit gurile

rele: unii se întrebau, vezi Doamne alte griji nu mai aveau, dacă nu

sunt cumva copiii lui Petre, deşi pân-atunci nimeni nu văzuse copii

născuţi la douăsprezece luni. Aveam un soţ care mă adora, o soacră

ce mă iubea efectiv ca pe propriul copil şi mai ales mă ajuta să-i cresc

pe cei doi, aveam o casă frumoasă, cu camere pentru fiecare, deşi

n-am putut să-i pun pe cei doi copii în camere diferite decât mult mai

târziu. Sandu cîştiga bine, ajunsese un avocat foarte solicitat şi mai

ales considerat cinstit, nu alerga după bani, nu lua cauze ale unor hoţi,

violatori, antreprenori necinstiţi sau moşieri ce-i oropseau pe ţărani. Eu

îmi vedeam de ale mele la şcoală, eram destul de des solicitată de

86

autorităţi pentru traduceri de documente sau însoţirea unor

personalităţi care ne vizitau ţara.

De bani nu duceam lipsă, nu ne dădeau ei afară din casă dar

aveam un trai îndestulat, eram prezenţi la toate marile evenimente

culturale în Capitală şi uneori în alte orașe din ţară. Îmi revenisem în

doi ani, fără un efort deosebit, la silueta mea dinainte de naştere. Am

reuşit să călătorim destul de mult, eu, care nu trecusem de graniţele

ţării, am văzut Parisul, Louvre-ul, valea Loarei, Roma, Florenţa,

piramidele egiptene şi bineînţeles Berlinul, Königsbergul şi Viena,

Berna, de Budapesta nici să nu mai vorbim, ne-am oprit de multe ori

acolo în drum spre sau dinspre. Balcicul şi sătucul meu au rămas

locurile favorite ale vacanţelor noastre, mai ales cu copiii. Mă apropiam

de treizeci şi cinci de ani şi într-o zi, după ce mă gândisem luni de zile

la subiect, în zic lui Sandu (trebuie să-ţi spun că el avea mare grijă să

nu rămân din nou însărcinată, ca să nu mai trec prin suferinţele de care

am avut parte, când el n-a putut fi la timp alături de mine, dar oricum

născusem eu nu el):

– Vezi tu, din cele trei camere pe care le-ai pregătit pentru

eventualii tăi copii, una va rămâne neocupată, nu crezi că-i vremea să

le dăruim celor doi băieţi o surioară?

–.Nici să nu te aud, sigur că-n neştiinţa mea despre

ce-nseamnă o naştere mi-am dorit şi o fetiţă, dar acum cu nici un preţ

nu te mai las să-ţi pui viaţa-n pericol; dacă vrei mergem la un leagăn

şi adoptăm o fetiţă, pe care o vrei, dar tu nu mai naşti niciodată, nu

vreau să te pierd tocmai acum când ai de crescut doi băieţi!

– De pierdut, nimeni n-are contract cu viaţa, se pot înâmpla

atâtea, dar dacă eu mai am memorie cred că eu am născut şi nu tu,

asta trebuie s-o-ntrebăm pe mama, ea ştie poate mai bine.

–.Eşti imposibilă, n-am mai cunoscut o femeie aşa

încăpăţânată şi care le ştie învârti pe toate aşa de bine cum îi convine!

Să nu te prind că faci vreo șmecherie că nu ştiu ce-ţi fac!

Am făcut un consiliu de familie cu soacra mea, ba i-am implicat

şi pe băieţi, care aveau aproape cinci ani, dacă-şi doresc o surioară sau

un frăţior, ca o păpuşă a spus unul din ei, da, l-am asigurat eu şi partida

a fost câştigată. Spre deosebire de prima, asta n-a fost o sarcină grea,

nu se războia nimeni în burta mea şi mai ales am născut uşor. I-au

87

făcut băieţii pârtie, a glumit hâtrul doctor care m-a văzut şi prima dată.

Am botezat-o Corina, ca să-i putem spune Cora şi să rimeze cu Dora,

a fost opţiunea soţului meu. Fericirea din familia noastră nu poate fi

descrisă, erau greutăţi, erau probleme, dar le treceam prin armonie şi

bună înţelegere. Ne ajuta foarte mult soacra mea, care continua să

locuiască singură, dar stătea mai mult la noi decât la ea. Aproape

mi-e rușine să-ți spun cât de împlinită și fericită mă simțeam, mă

întrebam adesea dacă trăiesc aievea sau visez, dacă merit tot ce mi se

întâmplă. Vedeam atâția necăjiți în jurul meu și, trecută prin necazuri,

mă întrebam dacă e moral să fiu atât de fericită.

Armonia noastră a fost ușor perturbată de evenimentele

politice. Când au apărut mai agresivii legionari pe scena politică i-au

reproșat lui Sandu, care era un nume în justiția românească, că s-a dat

cu comuniștii, a apărat comuniști într-un proces la Craiova. El a răspuns

într-un articol cu varianta cunoscută, că era vorba de doi tineri de

șaisprezece și șaptesprezece ani care habar n-aveau de ideologia și

politica comuniste și au căzut într-o situație neplăcută cu totul

nevinovați. Pe moment lucrurile s-au domolit, mișcarea legionară

trecea prin faze de recul și revenire, până la sfârșitul anului o mie

nouăsute patruzeci. Cel mai grav era că situaţia politică din Europa

începea să se deterioreze vizibil, Hitler dusese Germania într-o situaţie

imposibilă de agresor şi războinic. Sandu suferea moral pentru că se

prăbuşea idealul lui despre superioritatea societăţii şi a culturii

germane. Până la moarte, dar până acolo mai e, n-a putut înţelege

cum a fost posibilă ascensiunea lui Hitler într-o asemenea ţară cu

asemenea cultură și civilizație. Mare admirator al culturii germane, era

atât de fascinat de Germania încât băieții noștrii, după două clase

elementare făcute la o școală din apropierea casei, au fost înscriși la o

școală germană din București, eu neavând nimic de comentat. N-am

sesizat atunci că o limbă nu transmite celor care o învață numai

gramatică și vocabular ci și un anumit mod de a gândi, o morală, chiar

o spritualitate, un mod de viață. Eu care eram aproape poliglotă ar fi

trebuit să știu dar, poate pentru că nu frecventam o singură limbă

străină, am rămas solid lipită de sistemul de valori al limbii române și

al românismului. Vom plăti greu mai târziu această nepricepere. N-am

avut niciodată până atunci nici cel mai slab semnal că băieţii s-ar fi

88

atașat de un alt sistem de valori decât cel în care credeam noi, îi

credeam şi-i doream buni români, asta ca să vezi ce consecinţe poate

avea educaţia copiilor în altă limbă şi altă cultură decât cea în care

s-au născut și mai ales într-un registru de subapreciere a culturii lor

naționale.

Necazurile noastre s-au adunat din 1939, când au început

concentrările rezerviştilor. Sandu avea grad de maior în rezervă, maior

magistrat. Pentru că era cunoscut ca filogerman bun cunoscător al

limbii, în plus avocat priceput şi în legislaţia internaţională, a fost

concentrat printre primele eşaloane şi repartizat la Ministerul de Război

la serviciul de relaţii cu militarii germai. Ne-a tulburat mult plecarea

regelui Carol al doilea şi acapararea întregii puteri de către Antonescu

şi legionari. Sandu a avut niscaiva probleme pentru că cineva l-a

reclamat din nou că, în calitate de avocat, a pledat în procese în

favoarea comuniştilor. Problema revenea de fiecare dată când Sandu

primea vreo însărcinare oficială. A fost unul singur, s-a apărat el,

şi-apoi aceia nu erau comunişti ci nişte tineri naivi cărora de-abia le

căzuse caşul de la gură. S-a trecut peste asta, erau suficiente alte

dovezi că Sandu este un bun român, un bun patriot.

Am trecut foarte greu din punct de vedere emoțional peste

momentul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Mă aflam întâmplător

în clădirea ministerului de externe din piața Victoriei unde primeam un

material pentru a-l traduce. La început am auzit un vuiet slab, apoi

acesta s-a amplificat treptat, am putut auzi cântece, Garda, Căpitanul,

Ștefan Vodă al Moldovei și altele de care nu-mi mai amintesc, lozinci

împotriva monarhiei, a armatei, a evreilor. Veneau rânduri, rânduri de

tineri, băieți și fete, alții mai maturi îmbrăcați în uniforme negre sau

cămăși verzi, înarmați, printre ei copii de școală. Mai în spate îi văd pe

cei doi gemeni ai mei, în cămăși verzi, de unde le-or avea, în casă eu

n-am văzut așa ceva, păreau foarte motivați, strigau alături de ceilalți,

fluturau steaguri cu svastică și afișau o mândrie nedisimulată. Mi-a fost

frică să spun celor din jur de ce am cerut repede un pahar cu apă. Cum

au ajuns aici, la nici unsprezece ani? Cine i-a îndemnat, de ce noi,

părinții, n-am știut nimic? Am fost oare prea captivați de iubirea și

bunăstarea noastră ca să observăm preocupările neobișnuite ale

puștilor?

89

Și mai grav a fost că a-nceput să se tragă, aveam impresia că

din toate părțile și în toate părțile, au zburat câteva geamuri din clădire

și am fost obligați să plecăm de lângă ele. Nu insist asupra nenorocirii

de jos, a cadavrelor care se întindeau pe asfalt, nu mai știam în ce

parte să-mi caut copiii. Ulterior mi-au spus c-au intrat în curtea unei

vile și au stat acolo până la sfârșitul confruntării, soldații care patrulau

pe stradă i-au lăsat să treacă, ce treabă aveau ei cu doi copii de zece

ani care ajunseseră acolo întâmplător, evident cămășile verzi

dispăruseră în ghiozdane. N-am îndrăznit, după instalarea acalmiei,

să-l sun pe Sandu și m-am grăbit spre casă cu speranța că-mi voi mai

vedea copii. Corina stătuse acasă și se juca sau citea, învățase să

citească de la cinci ani, avea multe cărți de povești, n-a știut niciodată

nimic despre isprava fraților săi, pe care îi adora și ei la fel. Nu știam

ce să fac, să merg la închisori, la spitale sau la morgă poate-i găsesc

pe undeva, mă învârteam ca un leu în cușcă fără grai, fără un orizont

spre care să mă îndrept, în oraș împușcăturile nu încetaseră de tot. Mai

spre seară a venit și Sandu acasă, i-am povestit ce am văzut și,

circumspect cum e el, aproape că nu m-a crezut. Ce să caute copiii

noștrii la o manifestație legionară? Să fim calmi, trebuie să apară, n-au

putut ajunge acasă din cauză că străzile sunt blocate. Chiar credea sau

voia doar să mă liniștească pe mine? Puștii au apărut pe la ora șapte,

în uniforma de școală, cu ghiozdanele la spate, cam flămânzi și palizi.

–.Unde ați stat până acum, trebuia să fiți acasă de cel puțin

cinci ore?

– A fost greu să trecem printre soldați, e armată peste tot.

– Ați văzut ceva deosebit?

Niciunul n-a scos o vorbă, se uitau unul la altul, plecau ochii-n

pământ și tăceau.

–.Bine, a spus Sandu, mergeți să vă spălați, vă schimbați

hainele, treceți în bucătărie la masă și pe urmă veniți în biroul meu.

Sandu nu prea lua poziții de tată sever, dar de data asta puștii au

înțeles c-au încurcat-o, au făcut ce li s-a spus și s-au dus la judecată,

pe mine Sandu nu m-a acceptat. Din discuția cu copiii a aflat că în

clasele mari din școală era un grup de legionari care, atunci când au

plecat spre demonstrație, ar fi spus, „veniți și voi cu noi, va fi

distractiv”. După cum am aflat mai târziu, tot de la puști, distracția i-ar

90

fi costat viața pe cei doi care i-au chemat. Cămășile verzi le aveau de

mai demult tot de la ei și le țineau la școală, în dulăpiorul lor, unde se

aflau și acum. Profesorii habar n-aveau dar, am aflat cu ocazia asta,

unii făceau elogiul nazismului și al politicii lui Hitler, puștii erau fascinați

de unul din ei, care a dispărut în urma rebeliunii, n-am putut să aflăm

unde și cum.

Toți am trecut foarte greu peste acest moment și am ajuns la

concluzia că strategia de a-i feri pe copii de meandrele politicii nu e

funcțională, trebuie să li se spună câte ceva, cu prudență, pe mintea

lor. Noi, din grija de a nu-i implica în lucruri care credeam că le

depășesc capacitatea de înțelegere, fără să vrem, i-am lăsat sub

influența altora și, asta vom constata mai târziu, nu prea mai era cale

de-ntoarcere. Eu n-am avut de la cine să-nvăț asemenea subtilități

despre creșterea copiilor, dar am ajuns clar la concluzia că nu e bine,

e perdant să-i crești sub un clopot de sticlă invocând falsul motiv că-i

ferești de necazuri, vor avea ei destul timp când vor fi mari să se

obișnuiască cu greutățile vieții, îți spui și te simți eliberat de indatoriri

stânjenitoare. Copiii trebuie, după mine, implicați de mici în toate

problemele familiei, financiare, sociale, politice, bineînțeles treptat și

pe măsura creșterii capacității lor de înțelegere. Dacă băieții mei ar fi

știut de problemele, destul de mici, totuși probleme, pe care le-a avut

Sandu cu legionarii s-ar mai fi apropiat cu atâta deschidere sufletească

de ideologia lor?

În același an a-nceput războiul, lipseau multe din cele

necesare, noi ne descurcam destul de bine cu solda lui Sandu şi cu ce

ne aduceau Maria şi Ilie de la ţară. Între timp făcuseră şi ei trei băieţi

de care erau foarte mândri. În pământ a trebuit să cultivăm cinci

hectare de soia, la noi nu se pomenise de aşa ceva, dar nemţii ne-au

impus şi noi ne-am supus, am cultivat soia, habar n-aveam la ce le

trebuie dar, vorba ceea, la război ca la război. Nu era prima din păcate

nici ultima dată când făceam ceea ce ne cereau alții în folosul lor și

nicidecum și al nostru. Le-am dat noi și grâul și petrolul și lor și apoi

rușilor și tot prost am ieșit la bilanț.

Sandu continua să lucreze la minister, frontul ba înainta, ba se

mai retrăgea, dar cei din cercul nostru de prieteni şi cunoscuţi erau

siguri că germanii vor învinge, el, în primul rând, aflase din nişte discuţii

91

cu ofiţerii germani că pregătesc o armă de luptă invincibilă şi chiar după

dezastrul de la Stalingrad erau siguri de victorie. Într-o zi vine soţul

meu acasă la masă mai devreme, aşa, pe la ora două, încruntat,

semăna aproape cu cel pe care-l văzusem prima dată în cazinoul cu

pricina.

– Trebuie să discutăm ceva foarte serios. M-am cerut voluntar

să plec pe front.

– Ai înnebunit, desigur! Nu ţi-e bine, nu ne e bine? Ce mai vrei?

Cu calmul lui obişnuit, mi-a povestit că de dimineaţă, când

mergea la serviciu – el se îmbrăca întotdeauna impecabil, avea un

respect profund pentru armată şi haina militară – l-a admonestat o

femeie în negru, cunoscută, o vecină: „Voi vă plimbaţi aici pe stradă cu

fală, înzorzonaţi şi galonaţi de nu vă mai încap decoraţiile pe piept, şi

bărbaţii noştri zac cine ştie pe ce pământuri străine, de nu avem nici

unde le pune măcar o lumânare!”. A fost atât de marcat, femeia îl

considera un dezertor de la îndatorirea patriotică de a fi pe front, încât

n-a mai stat pe gânduri şi s-a cerut pe front. Eu am plâns, ce mă fac,

cum să le să spun copiilor, cum mă voi descurca?

– Taţii multor copii mor pe front iar femeile lor îi jelesc dar

merg mai departe, muncesc şi-şi cresc copiii în dragoste de ţară. Ştii

să faci atâtea lucruri, nu poţi face un sacrificiu pentru țară, aici acasă?

Parcă nu mai vorbea Sandu ci comandantul în faţa regimentului.

– Gata, peste două zile plec pe front în Rusia.

Şi dus a fost. Asta era prin vara lui ′43. Așa era Sandu, înțelept,

răbdător, iubitor cu familia lui dar când cineva i-a pus onoarea

la-ndoială nu i-a mai stat nimic în cale, trebuia să dovedească, poate

să-și dovedească lui însuși, că nu e laș, e responsabil, un ofițer de

onoare și bun patriot. Privind lucrurile retrospectiv îmi dau seama că

n-am cunoscut și n-am înțeles atunci o latură a caracterului său. Cum

ți-am mai spus, cu mine era deschis, nu-mi ascundea nimic, nu se ferea

de mine, eram la curent cu toate problemele noastre financiare și cu

unele din munca lui, dar erau atât de complexe și uneori încurcate încât

nu puteam fi un interlocutor bun pentru el. Acum îmi vorbea și mai

puțin despre munca lui, noi aveam de fiecare dată de discutat despre

noi, despre copii sau sănătatea mamei, eu, mai guralivă, povesteam

toate noutățile de la școală, din viața copiilor sau a cunoștințelor

92

noastre. Niciodată nu intra prea în detalii despre munca lui dar nici nu

mă lăsa deoparte. Își vedea liniștit de profesie, cu discreție; apăra în

procese tot felul de cauze, ale țăranilor pentru pământ, între ei, între

neamuri, cu băncile sau cu marii moșieri, apăra în conflicte economice

între întreprinderi, între patroni și muncitori, uneori cauze care

depășeau granițele țării, pleda în procese grele de divorț ale

protipendadei, apăra în procese politice cu protagoniști din fruntea

țării.

Nu că se ferea de mine, dar nu mă făcea în totalitate părtașă

la preocupările lui, uneori mă ruga să traduc din sau într-o altă limbă

pe care o cunoșteam, nu des, au fost cazuri când m-a rugat să-i bat

eu la mașină anumite documente, din care eu nu-nțelegeam nimic, dar

poate că nu avea încredere în secretara sa sau alți colaboratori. Uneori

aflam doar din presă, când aveau loc procese de mare răsunet, că

pentru una din părți a pledat domnul avocat Sandu Petrescu, cu

calificativele agreate de redacția revistei respective: „cunoscutul” sau

„reputatul” ori „binecunoscutul avocat... prezent în toate procesele de

scandal”, cu trimiteri la câștigurile sale. L-am întrebat, nu o dată, de ce

nu-mi spune când este implicat în asemenea procese și mă lasă să aflu

din ziare. Răspunsul a fost de fiecare dată același, pentru că nu vreau

să te implic, sunt lucruri pe care e mai bine să nu le cunoști, asta te

protejează de multe necazuri și neplăceri, ajunge că sunt eu implicat

până-n gât. Acum, lucrând la minister, era și mai discret. Plecarea lui

pe front a avut, cred, și o altă motivație, observasem, dar iarăși n-am

dat importanță, cu timpul, că nu mai merge cu plăcere la minister, că

nu-i plac discuțiile cu ofițerii germani, uneori, foarte rar, scăpa câte o

vorbă de genul „prea se cred superiori, că le știu pe toate, noi nu

reprezentăm pentru ei decât niște ostași meniți să moară pe front”.

Despre sfârșitul războiului avea convingeri solide, Germania va învinge

și noi alături de ea.

De aici viaţa mea bate filmul, nu-ţi poţi imagina prin câte am

trecut şi câte am făcut! Ne scriam cu regularitate, eu pomelnice întregi

despre mine, despre copii, ce mai e pe la sate, cât de greu o duce ţara

cu războiul, cum e cu pâinea raţionalizată şi clisoasă, ce mai face

mama, dar nu mă plângeam, fiecare scrisoare se termina cu

„deocamdată ne descurcăm bine”. Scrisorile lui erau scurte, uneori cu

93

rânduri înnegrite cu tuş, nu ştiam unde e, ce face, doar că se înţelege

foarte bine cu soldaţii, care-l stimează şi-l adoră, dar nici acolo n-a

scăpat de oblgaţiile de legătură cu comandamentul german, din cauza

bunei cunoaşteri a limbii. Ca orice femeie care avea pe cineva pe front,

mă întrebam de fiecare dată când citeam scrisori datate cu săptămâni

în urmă dacă atunci când eu citesc şi sorb literele el mai e în viaţă.

Pentru că ştiam bine limba germană m-au scos şi pe mine de

la şcoală şi m-au dat translator pe lână un general care s-a cantonat în

casa noastră, în camerele de la parter unde a ocupat biroul și biblioteca

lui Sandu, care a scăpat neatinsă până la sfârșit. Dormitorul îl avea în

salonul acum modificat. Nu era un om rău, avea acasă familie, soție şi

copii, zicea că-i iubeşte şi cred asta după cum le păstra fotografiile pe

noptiera și pe biroul lui. Nouă a-nceput să ne fie mai bine, primeam

prin el alimente de la popota ofiţerilor. Din nenorocire, soacra mea

s-a-mbolnăvit grav, avea aproape 90 de ani şi a trebuit s-o luăm la noi;

casa ei a fost ocupată de militari germani, ea a rămas câtva timp

într-o odăiță, apoi s-a mutat la noi, i-am amenajat un locșor în camera

de serviciu. La bombardamentul din 4 aprilie 1944, asta a fost peste

aproape un an, casa a fost pusă la pământ şi arsă cu tot ce avea în ea,

acum era un morman de ruine, nimeni n-avea timp să facă curățenie,

să care molozul. A fost o mare nenorocire dar veţi vedea mai departe

că şi un pic de noroc. Cu timpul soacra mea ajunsese de nu se mai

putea da jos din pat, slăbise foarte mult și mânca tot mai puțin. O

spălam şi o înveleam în prosoape şi cearșafuri, nici vorbă să ştim de

pamperşi pe vremea aceea. Ca femeie foarte decentă, nu se simţea

bine pentru corvoada la care mă punea fără voia ei. Noroc că aveam o

femeie de ajutor în casă, foarte devotată.

– Fiica mea de ai fi n-ai face ce faci pentru mine!

– Ai făcut şi dumneata destule pentru mine, ca orice bună

mamă și chiar mai mult.

S-a stins uşor într-o seară, după şase luni, în timp ce stătea de

vorbă cu noi. Printre ultimele ei cuvinte au fost:

– Să-i spui din partea mea lui Sandu, când s-o-ntoarce – ea

era sigură că se va-ntoarce – să se poarte frumos cu tine.

– Mulţumesc, dar nu e nevoie, întotdeauna s-a purtat aşa. Dar

ea nu terminase. Cu ultimele puteri mi-a șoptit la ureche:

94

– Despre generalul german nu trebuie să știe Sandu nimic, vor

fi destui care să te acuze, nu te mai acuza și tu, cele mai fidele femei

au undeva în sufletul lor un cotlon al lor și numai al lor, dacă nu mi-ar

fi teamă că te jignesc aș spune că lada de gunoi a vieții lor, pe care o

țin ferecată sub cheie, nu trebuie deschisă niciodată.

– Mamă, de unde și de când știi?

–.N-are importanță, te cunosc prea bine, te citesc ca pe o

carte, știu ce furtună e-n sufletul tău.

Am plâns-o, şi eu şi copiii, ca pe o mamă adevărată, am

înmormântat-o la Bellu cu toată cinstea cuvenită şi viaţa a mers mai

departe. Dar nu pot să nu râd când îmi amintesc cu cât umor îşi trăia

boala şi-şi aştepta moartea. Când am vrut s-o aducem la noi, înainte

de bombardament, și când mai avea ceva putere, a protestat

vehement: dacă moartea mă caută pe acasă şi nu mă găseşte, ce se

face, săraca, şi aşa are atâta de lucru pe front, are timp puțin, de altfel

îi e frică să se pună cu mine, d-apoi să mai trebuiască să cutreiere

oraşul ca să mă caute! Am ceva să-i spun. Să vedeţi voi ce am să-i fac

când ne-om întâlni, îi pun atâtea condiţii de cred că se lasă păgubaşă!

Iar am pus carul înaintea boilor, trebuie să m-ntorc puțin în

timp. Relația mea cu generalul german a luat o turnură foarte ciudată,

pentru care uneori mă autocondamn iar alteori o consider o întâmplare

benefică din viața mea, e contradictoriu ce spun, știu, dar asta e. Să

vezi. El era un ofițer crescut în spiritul și disciplina armatei prusace,

corect, disciplinat, bine pregătit și mai ales bun patriot, dar nu-l agrea

pe Hitler. Nu accepta ideea că un nenorocit de caporal, fără cultură și

pregătire militară, a ajuns să-și subordoneze un popor precum cel

german, asta se datora, spunea el, atât defectelor cât și calităților

poporului său. Găsea războiul cu rușii o mare greșeală, ca bun

cunoscător al istoriei spunea că din secolele șaisprezece-șaptesprezece

durează rivalitatea sau alianța lor, după cum bate vântul și cad zarurile

sorții. Ecaterina cea Mare i-a colonizat pe nemți pe Volga, una din cele

mai fertile regiuni ale Rusiei și populația locală a profitat din plin de

cultura și cunoștințele lor. Considera că cei din vechime au știut mai

bine cum să abordeze problema rusească, pe ruși nu-i poți învinge cu

armele, trebuie să-i învingi prin economie și cultură. Nu credea în

invincibilitatea armatei germane, condamna propaganda care clama

95

victoria, dar executa cu talent și inventivitate toate atribuțiile ce-i

reveneau în interesul acestei armate, manifesta chiar exces de zel.

Punea toate nenorocirile Germaniei, cum le spunea el, pe seama

primului război mondial și a hrăpăreților de britanici și francezi, care

erau cei mai mari imperialiști din lume. Habar n-aveam ce e

imperialismul și mi-a vorbit despre o carte a lui Lenin pe care a citit-o

în tinerețe.

– Dar cine e sau cine a fost Lenin?

– Un politician rus care a eșuat lamentabil, cu sacrificii umane

incalculabile, în aplicarea himerei lui de stat al dreptății și egalității, dar

care în teorie a avut de multe ori dreptate. Mi-a spus chiar că, imediat

după primul război mondial, Lenin a avut mulți adepți în Germania și

chiar se pregătea o revoluție ca aceea din Rusia. Te întrebi de ce-mi

spunea mie toate acestea. Nimeni nu-mi spusese până atunci

asemenea lucruri și, curioasă să aflu mai multe, am început să caut

prin biblioteca lui Sandu, unde am găsit multe cărți de istorie și analiză

politică. Nu m-a câștigat pentru nici unele din convingerile lui, dar îmi

plăcea să-l ascult și să aflu, să pătrund într-o lume complet închisă

pentru mine până atunci. Lucrurile au început și au evoluat treptat,

pentru că traduceam și scriam mult pentru el, ore-ntregi, zi și noapte,

uneori eram împreună până târziu, scriam nu numai acte oficiale ci și

jurnalul lui, în care-și expunea ideile, care erau atât de numeroase încât

îi era mai ușor să mi le dicteze decât să le scrie el. Aveam lungi discuții

despre literatura și muzica germană, le cunoștea ca pe apă, cum se

spune la noi. Simțea și el nevoia ca aici, departe de casă, să aibă un

interlocutor avizat și așa, treptat, treptat, am ajuns în patul lui. N-aș

putea spune că l-am iubit, eu n-am iubit cu adevărat decât un singur

om, pe Sandu, dar l-am îndrăgit, l-am stimat și cu destulă nerușinare

l-am folosit.

– Iertați-mă și dacă vi se pare că sunt pea curioasă și poate

obraznică nu-mi răspundeți: ce gândeați și în general ce poate să

gândeadcă o femeie care-și iubește soțul și totuși acceptă patul altui

bărbat?

– Nu e o-ntrebare la care nu se poate răspunde, desigur este

o problemă foarte complexă și emoționantă de etică, filosofie,

economie, mai ales economică în cazul meu. Sandu, cel iubit fără

96

rezervă, era o imagine, o idee, o amintie, generalul în schimb era o

prezență cotidiană, o realitate. Gândul la Sandu, unde e, ce i

se-ntâmplă, ce suferințe are, complicam până la absurd gândurile la

posibilele situații dramatice în care se află, îmi dădeau fiori, nu

dormeam toată noaptea dacă începeam cu asta când mă retrăgeam în

camera mea, el era o prezență permanentă în gândurile mele, în viața

mea. Uneori încercam, ca să nu-mi pierd mințile, să ecranez cu bună

știință gândul la Sandu, ceea ce nu prea-mi reușea, trăiam cu el în

suflet. Generalul nu-mi dădea asemenea bătăi de cap, el exista pur și

simplu. Ca să fiu sinceră până la capăt, chiar și atunci când aveam

mustrări de conștiință îmi aminteam că de el depinde o parte din traiul

meu zilnic, al fetiței și al soacrei mele, poate chiar siguranța noastră

fizică. Judecă-mă dacă vrei și crezi că ai dreptate, dar eu nu mă pot

judeca pentru asta. Nu mă judeca nici măcar mama lui Sandu, după

cum ți-am spus. N-a fost dragoste, dar nici repulsie, era acceptare pur

și simplu. O astfel de relație e ceva ce nu lasă urme, cel absent e de

fapt prezent, cel prezent e ceva trecător ce nu va lăsa urme în sufletul

unei femei, asta se poate spune și în situații care nu sunt atât de

dramtice ca o perioadă de război. Ți-am mai spus că era un militar sută

la sută prusac dar umorul și poate răutatea nu m-au părăsit nici atunci.

Când a-nceput să se apropie mai mult de mine mi-am amintit ceva de

genul unor versuri găsite mai târziu într-o poezie a Ninei Casian, nu-mi

amintesc titlul. Relata cum a fost găzuită într-o casă, nu mai țin minte

unde, iar pe un perete era o fotografie cu un ofițer prusac. Gândul ei

a fost ceva de genul: „despre care nu puteai crede că a trecut vreodată

balansându-se în extaz peste muntele maroniu al lui Venus”.

– L-ați iubit pe Sandu mai mult decât pe Petre?

– O, da, infinit mai mult. Cu Petre nici acum nu știu dacă a fost

dragoste sau obișnuință, ne-am apropiat de tineri, eu eram destul de

naivă, ca să nu spun de-a dreptul proastă, a fost primul bărbat din

viața mea și nu concepeam că m-aș putea gândi la altul, poate n-am

avut ocazia. Dar să continuu. Omul e un animal foarte ciudat și, din

păcate, gândurile și convingerile lui nu se-ntâlnesc, nu se lovesc, cum

ar zice bănățeanul, cu ceea ce vrea și face corpul. Mie-mi era bine, mă

simțeam în siguranță, protejată și mai ales puteam oferi copiilor mei o

viață la limita bunăstării. Am plătit însă pentru asta mai târziu, când

97

am fost acuzată de colaboraționism și dezavuată de opinia publică.

Culmea, m-au acuzat mai vehemet tocmai cei pe care-i ajutasesm cu

firavele mele puteri.

Dar loviturile sorţii ştiu să vină ca un zăpor, una după alta.

Într-o zi, era prin toamna lui patruzeci și trei, băieţii mei, care aveau

acum aproape paisprezece ani, vin şi-mi spun că au ceva de discutat

cu mine. Noi discutam destul de des, cotidian, acum era parcă o

solicitare oficială. Băieții mei, la puținii lor ani, erau înalți ca la

șaisprezece, blonduți, frumușei, isteți și muncitori; aveam impresia că

experiența din perioada rebeliunii legionare i-a adus pe calea cea bună.

Nu mi-au creat niciodată probleme, nu fumau, nu întârziau seara pe

străzi, citeau mult, învățau bine, vorbeau fluent germana și engleza, ce

mai puteam pretinde de la ei? Mi-au spus că ei, împreună cu mai mulţi

colegi, s-au hotărât să plece în Germania, să se înscrie în Hitlerjugend

şi să participe la război pentru salvarea Germaniei.

Am crezut că fac infarct sau înnebunesc. De unde până unde

asemenea idei la copiii mei, care până atunci nu mi-au ieşi din cuvânt,

mie sau tatălui lor?! Le explic că asta e o prostie, că pe front lucrurile

merg prost, ruşii înaintează şi germanii cu ai noştri se retrag, nemţii

vor pierde războiul şi noi odată cu ei. Au fost foarte hotărâţi, nemţii nu

vor pierde războiul, trec acum printr-un moment de cumpănă din cauza

trădării lui von Paulus, dar îşi va primi el pedeapsa meritată! Ruşii au

de partea lor superioritatea numerică şi pe generalul Iarnă şi ajutorul

pe care-l primesc de la englezi şi americani, dar şi aceia se vor trezi şi

nu vor vrea victoria comunismului, aşa că eu nu-i pot întoarce din

drum. Erau idei care mie-mi trecuseră vag pe la urechi, fie în

conversațiile cu generalul fie pe la școală sau în discuțiile cu unii

prieteni, dar nu le-am luat nicodată în seamă și mai ales nu mă

așteptam să le găsesc atât de bine înțelenite la copiii mei. Nu puteam

crede că, la nici paisprezece ani, se poate gândi așa, recunosc, cu

maturitate, dar o maturitate strâmbă, după opinia mea.

Nu vreau să-ți țin o lecție de pedagogie, dar relațiile

părinți – copii sunt esențiale într-o familie. Eu eram convinsă că am

cele mai bune relații cu băieții mei, de mici ei au fost sinceri cu mine,

nu m-au mințit niciodată, când făceau câte o poznă veneau spăsiți

și-mi spuneau ce au făcut, nu lucruri foarte grave, năzdrăvănii

98

copilărești, dar nu s-au ascuns de mine sau de tatăl lor niciodată. A

fost doar accidentul din perioada rebeliunii legionare, un simplu

accident, credeam eu, dar n-a fost așa. Știam totul despre prietenii lor,

despre micile flirturi cu fetele.

– La vârsta lor?

– Da, la vârsta lor. Erau mici sentimente care de-abia-ncolțeau,

mici nevinovății la care nici nu le cunoșteau subtilitățile, îmi povesteau

filmele la care au fost, pe unde s-au plimbat, totul, totul. Comentam

împreună cărțile citite, spectacolele de teatru la care mergeam.

Înțelegeau că e război și e greu, n-aveau pretenții, când își doreau ceva

începeau prin a spune că știu că sunt bani puțini, dar dacă se poate,

dacă sunt bani pentru asta, ar dori următorul lucru, iar eu răspundeam

cererilor după posibilități. De când a plecat Sandu pe front ei erau

consultanții și sfătuitorii mei în multe treburi, aveau grijă de surioara

lor, o conduceau la școală sau o luau de la școală când aveau timp,

ieșeau cu ea la joacă, ce mai, o situație aproape ideală. Și acum vor să

mă părăsească și să plece să moară! Eram convinsă că dacă pleacă îi

voi pierde definitiv.

– Ce-ar spune tatăl vostru dac-ar şti ce faceţi?

– Ne-ar aproba, mi-au răspuns ei, sfidători chiar.

M-am sfătuit cu generalul, care a stat de vorbă cu ei,

bineînțeles că nu le putea spune că privesc greșit evoluția războiului,

numai că nu i-a putut clinti din hotărârea lor. Şi au plecat, eu am rămas

doar cu Corinuţa, care avea opt ani, şi cu femeia din vecini ce ne mai

ajuta prin casă. N-am ştiut multă vreme nimic despre ei, cu ce au

plecat, cu cine au plecat, unde au ajuns sau pur și simplu dacă mai

trăiesc, nu mă-ntreba ce era în sufletul meu. Noaptea, când nu puteam

să dorm, nici nu știam pe cine să plâng, pe ei sau pe Sandu, îi vedeam

în cele mai nenorocite situații și aveam o imaginație bolnăvicios de

inventivă în a construi imaginar asemena situații. Peste câtva timp am

primit trei scrisori, scrise la date diferite, dar sosite odată, în care erau

foarte mândri de isprava lor, şi o fotografie în uniformă de Hitlerjugend,

apoi nimic.

Cel care m-a înţeles şi mi-a dat dreptate, era convins că

războiul va fi pierdut, atâta timp cât se află Hitler la conducere, a fost

generalul. Nu mi-e ruşine să-ţi spun, deşi o spun cuiva pentru prima şi

99

ultima dată, legătura stabilită între noi a fost ceea ce m-a mângâiat şi

m-a ajutat să rezist. Nu-l iubeam, ți-am mai spus, aveam și n-aveam

conştiinţa că-l înşel pe Sandu, dar am mers mai departe, asta a fost

poate singura laşitate din partea mea, ca să-mi salvez bunurile, viaţa

mea şi a copilei, doar ea îmi mai rămăsese. De la Sandu n-aveam nicio

veste de un an și ceva, nu știam dacă trăiește sau zace într-o groapă

comună, fără cruce și fără nume, undeva în fundul sufletului îmi plăcea

să cred că încă mai trăiește, dar asta îmi dădea coșmaruri groaznice.

Îmi imaginam că este bătut, chinuit, flămând, slăbit, înghețat de frig,

era cumplit, mă trezem lac de sudoare. Pe băieți i-am pierdut, nici

acum nu știu cum și de ce, soacră-mea se prăpădise, generalul era

singurul om pe care mă puteam sprijini cât de cât. Am făcut bine, am

făcut rău, voi răspunde la judecata de apoi. Veacul nostru a generat

multe ciudățenii, drame și tragedii în viața oamenilor, a popoarelor, a

globului, am fost poate și eu un firicel de praf în această lume

contorsionată.

– Sandu a ştiut vreodată ceva despre asta?

– Niciodată nimic, nu m-a-ntrebat niciodată nimic, n-a făcut

nici măcar o aluzie îndepărtată, deşi i s-au suflat multe la ureche. El nu

mi-a pus niciodată buna credinţă la-ndoială. Ştia foarte bine ce e

războiul şi poate n-a vrut să sape un şanţ între noi, chiar dac-a crezut

că i-am greşit cu ceva a preferat să protesteze la orice aluzie

răutăcioasă a cuiva şi să mă protejeze. Eu nu i-am spus nimic, a suferit

el destul, de ce să-l mai încarc şi cu păcatele mele? Doar despre

perioada când am fost anchetată de ruşi m-a întrebat, dacă n-au

abuzat de mine, făcuseră atâtea ruşii prin ţară, i-am spus că nu şi

efectiv aşa a fost, eram sub dublă anchetă rusească şi românească.

14

– Dar stai, că mai urmează. Generalul avea doi şoferi, nici acum

nu ştiu ce grad aveau şi ce rol îndeplineau de li se puneau toate la

dispoziţie, un neamţ şi un român, Mihai Ţurcanu. Șoferul neamț, rece

și distant, orgolios până-n vârful urechilor, era folosit în București, iar

100

Mihai mai mult la drumurile prin țară. Generalul spunea că acesta

cunoaşte mai bine împrejurimile Bucureștiului și drumurile prin țară,

megea des cu el, mai ales prin Ardeal. După localitățile despre care-mi

povestea că le-a văzut mi-am dat seama că urmărea linia noii granițe

trasate după dictatul de la Viena. Ce căuta nu puteam ști, poate

pregătea ceva strategii pentru apărarea Bucureştiului de ruşi, poate

organiza grupuri de rezistență în Ardeal, pentru că frontul se apropia.

Eu, prin atribuţiile mele de translator, foloseam câteodată maşina,

numai cea condusă de Mihai, mă mai ajutam cu ea și la aprovizionare

sau în drumurile spre satul meu. Nu-ți spun cum mă condamna toată

lumea, că sunt curvă, că m-am dat cu nemţii, că bărbatul mi-e pe

front... Dar mie nu-mi păsa. Le auzea şi fiica mea. Eu negam totul şi-i

spuneam că ştiu ce fac. Era încă prea mică şi-mi spuneam că la vremea

potrivită va afla totul, aşa cum stau lucrurile. Mă repet, dar în adâncul

sufletului am suferit cumplit. Când m-au repartizat la biroul generalului,

eu am pus o singură condiţie, să nu mă folosească în anchete, n-aş

putea suporta violenţele la adresa unor oameni neajutoraţi, aflasem că

se folosesc. O singură dată am fost prezentă la anchetarea unor piloţi

americani capturaţi după bombardamentele de pe valea Prahovei. Erau

doi bărbaţi destul de tineri şi atunci am făcut primul meu act de „curaj”,

n-am tradus fidel ce spuneau ei, omiteam amănunte periculoase.

Generalul a simţit ceva, dar nu m-a admonestat.

Ți-am spus că belelele sosesc una după alta. Vine-ntr-o zi în

Bucureşti Ilie, soţul Mariei, administratorii casei noastre, speriat de

moarte, era prin mai ′44.

– Coniţă, coniţă, e prăpăd, ce ne facem că ne paşte puşcăria,

poate mai rău, glonțul!

– Pe cine?

– Pe tot satul. Dacă află nemţii ce-am făcut ne-mpuşcă pe toţi!

Mă dumiresc cu greu despre ce e vorba. În pădurea de lângă

sat a căzut un avion de bombardament american care a ars cu totul.

Oamenii, curioși, s-au dus să vadă, poate și cu gând să recupereze

ceva bunuri, și au găsit doi paraşutişti, unul zdravăn dar altul cu piciorul

drept rupt, erau aproape morţi de foame și de frig.

– Şi ce-aţi făcut?

101

– Oamenii i-au adus noaptea în sat ca să nu se prindă jandarmii

şi i-am ascuns la noi în pivniţă, acolo a spus primarul că pot fi mai bine

adăpostiți, nu le ştim limba şi nu ne putem înţelege cu ei dar, ce să

facem dacă ne prind nemţii?

– Nemții au prins de veste?

– Mișună peste tot, întreabă, scotocesc, dar cred că n-au aflat

deocamdată nimic, au căutat printre rămășițele avionului corpurile arse

și, contrariați că n-au găsit nimic, au fost furioși că nu-i găsesc pe cei

căzuți și au răscolit tot satul și pe cele din jur.

– Cine mai ştie din sat?

– Apoi, ştie cam tot satu′.

Bravos, naţiune, ascunde ceva de tot satul! Nu prea era vreme

de gândit, îl trimit pe Ilie înapoi şi-i spun să le facă rost de haine

ţărăneşti, să le ardă pe ale lor sau să le-ngroape și, cum poate, să-i

informeze că va veni cineva după ei c-o maşină germană, dar să nu se

teamă şi să nu reacţioneze violent. Numai ei ştiu cum s-au putut

înţelege, ba cred că mai mult nu s-au înțeles.

Îi spun generalului că am ceva urgent de rezolvat la casa mea

de la ţară şi să-mi permită să iau maşina şi pe Mihai, ştie drumul, care

este foarte prost, plin de hârtoape, promit că mă-ntorc până dimineaţa.

N-a fost o problemă şi ne-am pornit la drum. Acum mai era ceva, ce-i

spun lui Mihai, trebuie să mă hotărăsc, ori totul ori nimic, să-i spun

numai câte ceva nu se prea poate, dacă-i spun tot adevărul risc enorm.

Aleg a doua variantă. Dar mai întâi câte ceva despre acest Mihai. Era

un om nu scund dar nici înalt, cam plinuț, la vreo patruzeci de ani,

niciodată n-am știut cine e și de unde vine, vag am prins, dintr-o

discuție cu menajera noastră, c-ar fi din Ardeal, de pe lângă Reghin, și

că acolo a-nvățat, de la copiii sași, ceva germană. Avea o față lată,

cam măslinie, și un talent deosebit să-și ascundă gândurile, să adopte

o alură ca de piatră, se uita la tine dar aveai impresia că nu te vede,

doar te aude. Prin comportament era când un om dur, aproape brutal,

când de o finețe în vorbire și-n comportament, un limbaj ales de

credeam că are studii superioare, corect întotdeauna, ascultător: „da,

Coniță, se face, Coniță, cum spuneți, Coniță”, nu știam dacă tolerează

sau nu legătura mea cu generalul, dar pe Corinuța o răsfăța mai mult

ca noi toți. Pe mâna acestui om trebuia să mă las, să am încredere, să

102

reușesc sau să-nfrunt plutonul de execuție, eu și mulți din sat. Am

pornit spre sat. Pe drum ne-au oprit patrule și de români și de nemți,

n-am avut probleme, era mașină oficială, ba aveam și ordin de

deplasare. Numai patrula germană ne-a atras atenția că mergem

într-o zonă care, pentru moment, e sub un control foarte sever. După

vreo zece kilometri, mă pregăteam să-ncerc marea cu degetul, să-i

spun despre ce e vorba, dar n-am apucat. Mihai cere voie s-aprindă o

țigară, îi cer și eu una, deși nu fumam, și, fără-nconjur, mă întreabă:

– În ce te-ai băgat, Coniță?

– Ce vorbă e asta, de ce mă bănuiești?

–.Coniță, eu nu sunt prost. Pe nepusă masă, hai la țară,

ne-ntoarcem dimineață, azi dimineață vine Ilie la București, speriat de

moarte, pe drum ne-ntâlnim cu tot felul de controale, ni se spune de

patrula germană că zona e sub un control sever, despre ce e vorba?

– Mihai, tu eşti bun român?

– D-apoi cum, ce întrebare mai e şi asta?

– Ştii să ţii un secret, adică să ştii ceva despre care să crezi că

nu ştii şi să nu vorbeşti cu nimeni?

– Coniţă, nu mă lua pe mine pe păsăreşte, spune-mi despre ce

e vorba şi ce vrei să faci!

Îi spun de-a fir a păr întreaga tărăşenie şi închei: ei, Mihai, te

bagi alături de mine în salvarea acelor aviatori și a oamenilor din sat?

Eu am văzut cam ce le fac nemţii aviatorilor căzuţi şi vreau să-i ajutăm.

– Mă bag, Coniţă, alături de dumneata, mă bag, dar – şi-şi face

o cruce mare, ţărănească – să ne ferească Sfântul de rele!

Ajunși în sat, am tras mașina în curtea casei, de obicei o lăsam

la poartă, dacă cineva ne urmărea putea să-și pună întrebări. Scena

din casa mea de la ţară a fost demnă de un film contemporan cu spioni

și partizani. Neavizaţi că vine cineva c-o maşină germană, se vede că

n-au înțeles limba manuală a lui Ilie, tinerii erau cât pe ce să

mă-mpuşte. Se vede că-şi păstraseră nişte pistolete şi, deşi l-am trimis

pe Ilie înainte să le spună c-am venit ca prieteni, printr-un gemuleţ de

la pivniţă ei au văzut maşina şi şoferul îmbrăcat în uniformă germană,

erau pregătiţi, după cum mi-au spus ulterior, să ne omoare şi să se

omoare. Mi-a trebuit mult sânge rece să le vorbesc în engleză şi să le

spun c-am venit nu să-i predau nemţilor ci să-i salvez. Aici în sat nu

103

sunteţi în siguranţă, oamenii sunt buni dar şi fricoşi, le e teamă că vor

afla nemţii, nemții cotrobăie prin împejurimi şi-i vor pedepsi rău de tot.

Cei doi nu erau pregătiţi, a trebuit să le ţin o-ntreagă pledoarie ca să

mă creadă că-i duc la adăpost. M-au întrebat unde şi le-am povestit

toată situaţia mea, faptul că la mine stă un general german cu care mă

aflu în relaţii bune, am o pivniţă mare şi un garaj care nu este folosit,

ar fi un loc comod, s-ar putea ascunde acolo un timp dar există și

riscuri. Mai este un loc sub dărâmăturile casei soacrei mele, unde se

poate intra printr-o deschizătură care este bine mascată în pivniţă, e

mult mai incomod dar poare mai sigur, risc există oricum dar altceva

n-am la-ndemână. I-am lăsat s-aleagă, s-au sfătuit mult timp, nu prea

aveau încredere în mine şi-n final au ales casa mamei. Acolo îmi va fi

mai greu să vă asigur mâncarea. Nu-i o problemă, mi-au spus ei, ştim

să mâncăm şi la două, trei zile. Mihai ne zorea să pornim la drum ca

să ajungem acasă tot noaptea.

– Dar ce-i cu şoferul? Pe el trebuie să-l lichidăm pe drum.

– Ba să staţi cuminţi, că dac-o faceţi ajungeţi direct în ghearele

Gestapoului, ori aveţi încredere în mine, ori lăsăm totul baltă! Șoferul

e român şi mi-e om de-ncredere.

Aşa am plecat spre Bucureşti. I-am dus în dărâmătura casei

mamei şi le-am lăsat ceva mâncare pregătită de Maria, le-am spus să

nu iasă la iveală orice s-ar întâmpla, iar pentru rănit ştiu eu un doctor

bătrân, evreu, care poate ne va ajuta. Bunul doctor Wentraub, care se

ascundea sub numele de Vişinescu, a fost dus la ei de Mihai, care

motiva prezenţa mea în zonă prin faptul că voiam să feresc bunurile

dintre dărâmături de hoţi. Ce bunuri, că nu mai era nimic de furat!

Doctorul i-a pus celui rănit piciorul în atele, i-a dat sulfamide, de

antibiotice nici vorbă, şi cu greu dar sigur l-a-nzdrăvenit. Mâncare le

duceam cum puteam, uneori am trimis-o pe Corinuța – Doamne, câtă

inconștiență! – de spălat se spălau noaptea la pompa de apă din curte,

în rest – Dumnezeu cu mila.

Într-o seară, era 21 august, văd niște lăzi în hol.

– Ce-i în lăzile acelea? îl întreb pe general.

– Nimic important, ceva acte, le trimitem în Germania. Vino-n

birou, trebuie să stăm de vorbă. Am intrat și am vrut să mă așez pe

unul din fotolii.

104

– Vino la mine. M-a luat în brațe, și-a afundat caput în părul

meu, mi-a spus ce bine i-a făcut prezența mea, i-am făcut șederea în

România și despărțirea de ai lui mai ușoară, m-a mângâiat, m-a

sărutat, mi-a promis că n-o să mă uite cât o să trăiască. L-am întrebat:

– Ce se-ntâmplă?

– Mâine plec în Germania, misiunea mea aici s-a-ncheiat.

– Și Mihai?

– Vine cu mine, are și el rostul lui alături de mine. Mi-a trecut

prin minte că mă va-mpușca, știam prea multe.

– Vreau să-ți dau câteva sfaturi. Frontul se apropie, nu știu

cum va fi, poate vă vor ocupa rușii, te vor ancheta, rezistă, nu știi

nimic, nu știi cu ce mă ocupam, nu știi ce scriam, nu știi când și unde

am plecat, nu le vorbi despre legătura noastră.

– De ce nu mă-mpuști? Știu totuși atât de multe, nu știu ce e

esențial și ce nu, te-aș putea trăda fără să vreau.

– Cum să te-mpușc, ai fost cea mai mare dragoste a mea în

anii ăștia grei și urâți, și ar fi inutil din punct de vedere strategic, ceea

ce știi tu nu-i mai poate ajuta mult, ferește-te doar să nu te-mpuște

alții, ești o femeie deșteaptă și puternică, știi limba rusă, folosește-o

așa cum ai folosit germana cu mine.

– Mă acuzi cumva?

– Nici vorbă, consemnez doar o realitate. Și încă ceva, despre

cei doi aviatori americani... Am sărit în picioare.

– Ce, ce spui, de unde știi, de când știi?

– Vino-napoi și stai cuminte, știu din ziua în care i-ai adus, de

la Mihai.

– M-a trădat.

– Nu, te-a apărat, de ce crezi că insista să meargă cu tine când

spuneai că mergi să vezi ce s-a mai ales din casa mamei, crezi că nu

vedeam că duci cu tine pachete cu care nu te mai întorci sau că trebuia

să facem rost de mai multe alimente, crezi că eu eram orb? Dar ți-am

menajat liniștea, de mine te-ai fi putut teme. Nu de Mihai trebuie să-ți

fie frică. Nu-i da pe mâna rușilor, dacă intră în București, ține-i ascunși

până vine o reprezentanță militară aliată, trebuie să vină, du-i la ei.

A fost ultima dată când am fost împreună și când l-am mai

văzut. A plecat a doua zi de dimineață, fără să-și mai ia măcar rămas

105

bun. Peste două zile s-au schimbat lucrurile, peste șase au intrat rușii,

iar la puțin timp a venit o reprezentanță militară anglo-americană, sub

semnul Crucii Roșii, care-și avea sediul undeva în cartierul Primăverii,

pe strada Londra, pentru a recupera eventualii supraviețuitori din

avioanele căzute.

Celor doi aviatori le-am trimis vorbă prin fiica mea de

unsprezece ani să nu iasă din ascunzătoare sub niciun cuvânt până nu

se limpezesc lucrurile și să aibă în continuare încredere în mine.

M-am dus în strada Londra și am cerut să vorbesc cu cel mai

mare în grad. N-am fost lăsată să intru, cineva avusese grijă să le

spună c-am fost colaboratoare a nemților. Paznicii îmi cereau să le spun

lor despre ce e vorba sau chemau un funcționar, eu, neștiind prea bine

în cine pot avea încredere și în cine nu, refuzam. Și așa am revenit

mereu, zi de zi, până am fost totuși chemată înăuntru. Acolo am trecut

din nou printr-o interogare de către secretarul misiunii, căruia, de

asemenea, nu i-am spus despre ce e vorba și în final m-a primit

comandantul, un colonel englez cam de șaizeci de ani, cu părul alb și

pieptul plin de decorații, c-o privire ageră de vultur, circumspect și

neîncrezător.

După ce i-am spus despre ce e vorba m-a supus unui tir de

întrebări: cine sunt cei doi „pretinși” aviatori militari – o, Doamne,

suspiciunile din timpul războiului! – cum au ajuns la mine, de ce nu

i-am denunțat, dacă generalul german a știut, ce părere a avut el

despre fapta mea, cum de nu i-au descoperit nemții sau rușii și multe

altele, de până la urmă m-am enervat și l-am întrebat, cât de politicos

am putut, dacă vrea sau nu să-i preia pe cei doi. A zâmbit și după

aceea ne-am înțeles ușor, i-am relatat pe larg cum am ajuns la ei, că

eu am crezut că generalul german nu știe dar până la urmă s-a dovedit

că știa, poftim de mai descurcă-te în ițele încurcate ale relatărilor mele

și ale situației! Până la urmă m-a crezut dar s-a arătat nedumerit c-am

fost atât de tenace în a refuza să prezint altcuiva situația. Războiul

m-a învățat multe, i-am răspuns. Mi-a dat o mașină jeep și doi

însoțitori, înarmați până-n dinți, se vede că încă se mai temeau de o

diversiune, și ne-am dus la fosta casă a mamei.

Cei doi însoțitori n-au intrat cu mine în curte și mi-au cerut să

le spun aviatorilor să iasă afară cu mâinile sus și fără pistoletele despre

106

care le povestisem că mai sunt în posesia celor doi. Aviatorii mei s-au

conformat, dar neîncrederea a sporit când militarii au văzut că nu sunt

în haine militare ci țărănești, a trebuit să limpezesc din nou lucrurile,

și-au vorbit de la distanță, s-au prezentat și atunci am aflat că unul din

ei era căpitan, chiar comandantul escadrilei care efectuase

bombardamentul, iar celălalt locotenent și pilotul avionului, că au

îngropat documentele avionului și cele personale în pădure și cer

îngăduința să le recupereze. Li s-a spus că asta va hotărî colonelul,

comandantul misiunii, au fost îmbarcați în mașină și au plecat. Înainte

de plecare cei doi mi-au sărutat mâinile, m-au numit mama și

salvatoarea lor, mi-au spus că dacă voi avea probleme din partea

rușilor sau a românilor pentru multele pe care le-am făcut să apelez la

ei. Bine, să apelez, dar nici nu le știam numele întreg, Jimmy și Leo,

atât și poate că nici astea nu erau reale. Un timp n-am mai aflat nimic

despre ei; cei de la Crucea Roșie americană mi-au cerut într-o zi să-i

duc în satul unde spuneau cei doi militari c-au îngropat actele și

obiectele personale, aveau o schiță amănunțită a locului. N-am

îndrăznit să-ntreb nimic, erau foarte tăcuți și bănuitori. În sat l-am

chemat pe Ilie, care cunoștea bine locurile, s-a dus cu ei, pe mine

m-au lăsat s-aștept acasă și asta a fost tot.

15

Pentru mine a-nceput o perioadă foarte grea: aveam numele

prost de colaboratoare a germanilor, ba şi de amantă a generalului

(opiniei publice nu-i poți ascunde nimic, după ani și ani lucrurile ies la

iveală ca uleiul deasupra apei), acuzată c-am profitat de pe urma

războiului, c-am huzurit când alții mureau pe front, poate și soțul meu.

Ceea ce m-a făcut și mai vinovată în ochii rușilor erau faptele de

netăgăduit, soțul meu luptase pe front împotriva lor, eu colaborasem

cu nemții, copii fugiți în Germania, să-ți vină să-ți iei câmpii, nu alta!

Până la urmă am fost arestată. Pe Corina a luat-o Maria în sat şi toată

lumea ştia că e fata ei, făcută cu domnul Sandu, pe care coniţa a primit-o

în casa ei, aşa că să nu-ndrăznească cineva să se lege de fetiţă. Ce-o

107

fi-nţeles bietul copil din toate astea? Multă vreme după aceea mi s-a

plâns că-n sat copiii râdeau de ea că e copil de pripas şi numai după

ce a apărut tatăl ei şi i-a explicat de ce am făcut eu ce am făcut m-a

iertat, poate că nici atunci. Am stat în arest două săptămâni în niște

condiții groaznice, la subsolul unei clădiri fără lumină, fără apă curentă,

doar un ciubăr cu apă și un hârdău pentru alte alea. Interogatoriile

erau zilnice iar întrebările cam mereu aceleași, sperau să afle ceva

esențial de la mine, dar eu nu cunoșteam acel esențial, trebuia să spun

ce am tradus, din ce limbă în ce limbă, dacă am participat la anchetarea

unor suspecţi comunişti sau prinzonieri ruși şi, spre mirarea mea, unde

mi-e soţul. Anchetatorii erau când ruși, când români, când de ambele

nații. Le-am spus că am tradus din germană în română, comunicate de

pe front, telegrame, instrucțiuni de folosire a unor arme și, destul de

des, indicații de apărare în caz de atac cu gaze, de soțul meu nu știu

nimic de aproape doi ani.

– Cui erau destinate traducerile tale?

– Habar n-am, când traduci se-ntâmplă să-ți scape conținutul

din dorința de a folosi corect limba.

– Din română în germană ce ai tradus?

– Interesant, mai puține materiale cu caracter militar și mai

ales fragmente din cărți tehnice din care nu înțelegeam mare lucru.

– Ce cărți?

– Aici chiar că habar n-am, cărțile erau la el și-mi dicta, eu

traduceam și scriam simultan, niciodată nu m-am uitat la titlu sau la

autor, unele erau despre metale sau cărbuni, altele descriei geografice,

nu știu, nu-mi mai aduc aminte și efectiv așa era.

– Ai să-ți aduci.

A doua zi calvarul o lua de la-nceput, uneori dura patru-cinci

ore. Întro zi n-am mai putut și, cu riscul că voi fi împușcată pe loc, am

reacționat, de fapt a fost ceva spontan, nu mă gândisem înainte la

asta. Revenea mereu întrebarea unde mi-e soțul, unde se ascunde.

–.Nu s-a mai întors de pe front, le-am spus, nu știu nimic

despre el de aproape doi ani, dacă voi știți ceva ar fi bine să-mi spuneți

și mie!

–.Nu-i adevărat, soţul tău a fugit din lagăr şi s-a alăturat

armatei germane. Nici de asta nu știam nimic și, „ca să-mi amintesc”,

108

am primit două palme zdravene, de la un român, nu de la un rus. Habar

n-aveau ce bine mi-au făcut, însemna că e posibil ca Sandu să trăiască,

Doamne, ce speranţă! Dar cele două palme au fost prea mult, am sărit

ca un arc în picioare și am țipat.

–.Nemții mi-au ocupat casa dar m-au lăsat să locuiesc în

continuare în ea, mi-au luat băieții, dar mi-au lăsat fetița, rușii mă

anchetează de două săptămâni dar nu m-au jignit, m-au amenințat dar

nu m-au insultat, nu m-au acuzat pentru ceea ce n-am făcut. Tu,

român, m-ai pălmuit, porți uniforma armatei române dar o faci de

rușine, scoate pistolul și împușcă-mă, sunt soție de ofițer superior, vei

da cândva socoteală! Mi-ați ocupat întreaga casă cum ați venit!

În timp ce eram în închisoare în casa noastră a fost instalat un

alt general, rus de data aceasta, cu întreaga familie, soţia şi trei copii,

dintre care două fete cam de vârsta alei mele. Neamțul s-a instalat

singur pentru trei-patru ani, rusul pentru vecie, de aceea și-a adus

imediat toată familia. Rusul s-a instalat dar rechiziționarea și toată

răsturnarea de mobilă, de lucruri, au făcut-o românii; n-am fost tratată

cu mănuşi nici în închisoare, nici după aceea.

– Nu știu unde mi-e soțul, băieții, fetița, nu știi altceva decât

să dai palme?

Toată lumea a amuțit, eu, furioasă, m-am îndreptat spre ușă,

dar bineînțeles c-am fost întoarsă din drum, e drept că nu în pumni.

Românul nu s-a lăsat.

–Tu vorbești, tu, amanta neamțului?!

– Nu-i adevărat.

– Știe și vorbește tot cartierul.

– Asta e treaba mahalalei, să vorbească și să acuze fără motiv

și dac-ar fi așa ce treabă ai tu, pe unde ai fost, ce isprăvi ai făcut?

Era prea mult din partea mea și drept urmare am stat la

închisoare izolată o săptămțnă, fără lumină, numai cu apă și pâine

uscată, dar am rezistat. Aveau în continuare nevoie de informațiile pe

care le dețineam sau credeau că le dețin, poate fără să-mi du seama

le-am dat și informații utile mai ales despre zonele prin care circula

generalul, despre care știam de la Mihai. Așa că m-au scos de la

închisoare, mi-au permis un duș civilizat, mi-au dat niște haine ca vai

de ele dar care nu puțeau ca ale mele și din nou în fața comisiei.

109

De data asta din comisia de anchetă făcea parte și un ofițer

american, se vede că și ei erau interesați de treburile cu care se ocupa

generalul german. Poate a fost și înainte dar eu nu l-am observat pănă

atunci, de multe ori eram anchetată c-o lumină-n ochi. Stătea ceva mai

retras într-o margine a mesei, acum ceva mai lungă. Au revenit

întrebările, aceleași și aceleași, mi-au cerut să spun unde a ascuns

generalul documentele când a plecat, le-am spus că nu știu, c-a plecat

cu două lăzi de documente, mi-a spus chiar el c-a luat toate

documentele. Mi-au întors însă casa pe dos şi, într-o nişă din peretele

bibliotecii, mascată, de care eu nici nu ştiam că există, au găsit

planurile germane de „apărare” a Bucureştiului, în caz de atac al rușilor

și românilor; cum de le-a lăsat acolo generalul? Le-am spus că nu știu

de acea nișă, să-mi spună ei în ce cameră era, bineînțeles nu m-au

crezut. Am fost făcută din nou trădătoare şi reprezentantul rus, mai

ales referindu-se la faptul că şi copiii mei sunt în Germania, a cerut ca

a doua zi să fiu trimisă în lagăr în Siberia. Spre stupoarea mea ofiţerul

american a intervenit calm.

– Doamna nu va merge nicăieri, intră sub jurisdicţia noastră.

Nu le prea convenea atunci ruşilor să se certe cu americanii,

dar rusul a-ntrebat, iritat, pentru care motiv. Imediat, a spus

americanul şi i-a cerut asistentului său: „Fă-i să intre pe cei doi”.

Doamne, e adevărată vorba că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib!

Erau băieţii, le zic eu așa, dar erau oameni în toată firea, pe care-i

salvasem cu aproape un an înainte, îmbrăcaţi în uniforme, ferchezuiţi,

doar unul mai şchiopăta puţin. C-o disciplină militară impecabilă au

început să răspundă la întrebări. Ironia soartei, eu traduceam din

engleză în rusă și invers.

– O cunoaşteţi pe doamna?

– Da.

– Cum ocheamă?

– Nu ştim decât Dora.

– Cum a-ţi cunoscut-o?

Şi unul din ei a-nceput să povestească cum au fost doborâţi cu

avionul, cum i-au salvat ţăranii, cum m-au cunoscut şi au intrat în

legătură cu mine, cum i-a vindecat un doctor evreu piciorul unuia din

110

ei şi au concluzionat că nu sunt siguri c-ar mai fi aici dacă nu m-aş fi

implicat eu.

– Haraşo, haraşo, a spus rusul şi m-au absolvit de vină, dar tot

m-au mai chemat și după aceea, să le dau date despre generalul

german, pe care eu însă nu le aveam. Cei doi ofiţeri americani au cerut

voie să-mi sărute mâna şi să mă-mbrăţişeze, şi acum îmi dau lacrimile

când îmi amintesc. Mi-au dat drumul.

Bine, eram liberă, dar unde să mă duc, unde mi-e casa, ce s-a

ales de băieţii mei, cum să dau de Sandu, ce-a păţit el în toţi aceşti

ani? Dar cine credeţi c-a-ncercat să-mi sară-n ajutor? Petre, fostul meu

soţ, samsarul care m-a vândut la cărţi. Insista să mă întorc la el. Ce-a

făcut în toţi anii în care nu l-am văzut nu ştiu şi nu m-a interesat. Ştia

că nu mai am băieţii în ţară – lui i-ai făcut copii, mie nu – despre Sandu

îmi spunea că să nu trag nădejde că-l voi mai vedea vreodată, îmi

promitea să-mi redea numele lui ca să scap de urmăririle politice,

că-mi adoptă fetiţa. El reuşise, nu ştiu cum, să iasă destul de bine din

vâltoarea războiului şi era solicitat pentru refacerea caselor distruse în

bombardamente, mai ales a celor oficiale. Încerca să readucă în

memorie anii trăiţi împreună, să mă flateze că sunt la fel de frumoasă

ca atunci şi multe altele. Dar războiul nu se sfârșise încă, s-a zvârcolit

doar ca un balaur dintr-o parte în alta a Europei, mai avea în el snagă.

Eu aveam speranţele mele, nici nu voiam să-l ascult şi i-am interzis să

mă mai abordeze. A mormăit ceva c-am s-ajung eu să mă rog de el.

„Tu ai mai mare nevoie de mine decât eu de tine”, a fost ultimul lui

cuvânt.

– Ați spus-o cu un ton ciudat, de parc-ar fi murit după aceea.

–.Ai urechi bune. Ne-am mai întâlnit după mulți ani intr-o

împrejurare dramatică. Era după întoarcerea lui Sandu. Într-o zi

primesc un telefon de la o persoană necunoscută. Îmi spune numele și

că este prietena domnului Petre Andreescu. Nedumerită o-ntreb de ce

mă sună și-mi spune printre lacrimi că Petre e internat la spitalul

Colentina în fază terminală dar spune că nu poate să moară până nu

mă vede pe mine. Doamna mă ruga să fiu mărinimoasă, știa de ce

ne-am despărțit, să merg ca să se poată liniști și să moară împăcat.

M-am sfătuit cu Sandu care m-a-ndemnat să satisfac ultima cerință a

unui muribund și m-am dus. Nu pot să-ți spun cât a fost de greu și

111

poate umilitor. Era o oră oarecum de relaxare, după masă, pe hol se

mai plimbau bolnavi, surorile și infirmierele mișunau dintr-un salon în

altul. Toată lumea se uita curioasă la mine ca să vadă persoana din

cauza căreia bolnavul de la 27 nu putea muri, nici în spitale nu pot

exista secrete. Când m-a văzut Petre s-a luminat, era numai piele și

os, aproape vânăt, de-abia-l puteam recunoaște. Mi-a spus că el toată

viața s-a gândit la mine, a urmărit fiecare pas din viața mea, nu

s-a-mpăcat niciodată cu divorțul nostru, se bucură că am copii, de care

el n-a avut parte. Știe că Sandu este un soț și un tată bun. De-abia

respira dar în final mă ruga să primesc drept moștenire atelierul de

arhitectură, care a fost poate cauza principală a despărțirii noastre și

dacă pot s-o ajut pe Mary, concumbina lui, care i-a fost devotată alături

în suferințele prin care a trecut, să-și găsească un loc de muncă. I-am

promis că voi face totul ca s-o ajut, dar atelierul să-l lase ei, să-l poată

vinde și să aibă cu ce trăi.

– Ați ajutat-o?

– O, da, ea a făcut totul ca să se apropie de mine și să-i

povestesc despre anii din tinerețe ai lui Petre. L-a iubit sincer și pentru

el a abandonat universitatea, era în anul doi la medicină.

– Dumneavoastră cum v-ați gândit apoi la toată întâmplarea?

– Să nu-mi spui niciodată că omul nu este un animal ciudat.

Eram într-o perioadă aproape fericită, Sandu era acasă, pe cei doi băieți

îi văzusem dar mă surprindeam întrebându-mă dac-am făcut bine că

l-am părăsit, dacă nu trebuia să am mai multă toleranță și dacă atunci

când după noaptea fatidică a venit după mine vorbea altfel, mai calm,

mai potolit nu l-aș fi părăsit, care ar fi fost viața mea în continuare, mai

bună sau mai rea, aș fi trecut oare prin toate încercările de care am

avut parte? Ba mă-ntrebam dacă nu cumva despărțirea noastră l-a dus

la moarte? Încercam un sentiment de compasiune pentru el și vag de

regret că viața a fost așa cum a fost. Să nu râzi, om norocos ca mine,

dar nici mai ghinionist, capabil să adune tot ce se poate întâmpla în

vremuri tulburi, n-am mai văzut şi nici n-am auzit c-ar fi fost, dar

războiul e un lucru atât de ciudat şi nedrept, în război orice e posibil,

orice minune fără icoane şi închinare la moaşte.

Să vedem ce a fost cu Sandu. Ajuns pe front după voluntariatul

lui, a preluat comanda unui regiment, a ajuns până la Don, apoi la

112

Stalingrad, unde, încercuiţi de ruşi, au căzut prinzonieri şi au fost duşi

în Siberia, într-un lagăr de muncă. Nu mi-a povestit niciodată de

suferinţele lui de acolo şi cele următoare, spunea că e jignitor pentru

un ofiţer al armatei române să treacă prin ce-a trecut el şi experienţele

lui dureroase trebuie lăsate în uitare. „Nu vreau să ai coşmaruri”, a mai

motivat el refuzul de a discuta despre asta, „îmi ajung ale mele”.

Mi-a povestit totuși un singur lucru, într-o discuție despre

posibila dezumanizare a omului în condiții de mare pericol. Au mers

mulți kilometri pe jos, sovieticii spuneau că nu pot imobiliza trenurile

pentru niște dușmani, ele trebuie să care soldații lor pe front și

armamentul necesar. Mulți n-au rezistat acestui marș forțat din cauza

rănilor, a foamei sau a bolilor. Odată au făcut un popas mai îndelungat

într-o localitate și, pentru necesitățile fiziologice, au fost puși să sape

o groapă, un pătrat cu latura de trei metri și o adâncime de doi. Pentru

utilizarea ei a fost pusă de-a curmezișul o scândură, destul de îngustă,

trebuia să ajungi la mijlocul gropii pentru a-ți rezolva problemele.

Câțiva prinzonieri mai aveau mantale călduroase, poate chiar pături,

era din ce în ce mai frig, și atunci unii, nu-i definesc ca să nu discreditez

noțiunea de om, nu făceau decât să zdruncine scândura, cel aflat pe

ea își pierdea echilibrul și cădea în groapă de unde nu mai putea ieși

iar atacatorul se alegea cu bunurile lui.

Pe la sfârșitul lui 1943 ruşii începuseră să formeze unități

militare din prinzonierii români, care să lupte alături de ei în drumul

spre vest. Aveau nevoie de ofiţeri români, se apropiau de graniţele

noastre, voiau specialişti topografi şi orice oameni care cunoşteau bine

locurile şi erau dispuşi să coopereze. Au ajuns şi la Sandu, i-au promis

redarea gradului, tot felul de avantaje, dar el le-a spus:

– Dacă accept ce-mi cereţi voi, va trebui să depun un jurământ.

– Desigur, desigur, au confirmat ofiţerii ruşi.

–.Numai că eu când am intrat în armata română am jurat

credinţă regelui meu, dacă acum vă jur vouă credinţă îmi trădez regele

şi armata din care fac parte, de unde ştiţi că dac-am trădat o dată

n-am să vă trădez şi pe voi? Ruşii au rămas stupefiaţi de-ndrăzneală.

Au spus molodeţ, molodeţ, ceea ce ar însemna bine, bine şi l-au lăsat

în pace, dar n-au uitat.

113

Era destulă dezordine în administraţia rusească, aşa cum se

întâmplă în vremuri de război, şi el a reuşit, pe la sfârşitul lui ′43, să

fugă din lagăr împreună c-un grup de soldaţi din regimentul lui.

Mergeau numai noaptea, ziua se ascundeau prin păduri. Au ajuns la

Kerci şi, ei ştiu cum au făcut, au capturat o mică motonavă cu

însemnele sovietice, cu care au rătăcit câteva săptămâni pe mare. Când

au aflat despre armistiţiu, s-au furişat prin braţul Sfântu Gheorghe în

Deltă, de acolo, fiecare pe drumul lui, au luat-o spre casă sau spre

armata română. Sandu s-a predat la primul comandament românesc

care i-a ieşit în cale şi, pentru că ai noştri se cam dumiriseră ce fel de

aliaţi ne sunt sovieticii, l-au ascuns la-nceput, apoi i-au făcut acte false

pe numele meu de fată, Măldărescu, şi-a intrat din nou în luptă pentru

Ardeal. Pe mine m-a anunţat discret, printr-un curier, că trăieşte, dar

să nu spun nimănui, nici măcar copiilor. El habar n-avea că băieții nu

mai sunt în ţară. A luptat la Oarba de Mureş, e dintre puţinii care au

scăpat cu viaţă de acolo, la Carei, în stepa maghiară şi-n munţii Tatra,

până ce comandamentul sovietic i-a oprit să mai îninteze.

– V-a povestit cumva cum a fost la Oarba de Mureș?

– O, da, pentru el Oarba de Mureș a fost, cât a mai trăit, cea

mai de suflet și cea mai dureroasă amintire din timpul războiului. Oarba

e un sat situat în dreapta Mureșului, pe o culme care se ridică aproape

direct din apă, formând o râpă ce se lăsa molcom spre satele

învecinate, Sânpaul, Cipău și Iernut. Militarii români erau cantonați în

sate, oamenii, ascunși și ei prin pivnițe, îi primeau cu drag și-i ajutau

cu ce puteau. Comandamentul sovietic a hotărât atacarea frontală a

râpei în dreptul satului Ogra. Asta presupunea traversarea Mureșului,

care este acolo destul de lat și adânc, ceea ce însemna expunerea

militarilor în câmp deschis, din vârful râpei se vedea ca-n palmă. S-ar

fi putut ataca prin lateral, dar comandamentul sovietic a refuzat orice

sugestie din partea românilor, se vede c-aveau și alte planuri, nu numai

cucerirea înălțimii: slăbirea și decimarea armatei române. Atacul se

declanșa de regulă noaptea, dar cei din vârful râpei aveau mijloace de

iluminare, atacau direct la țintă, românii mureau cu sutele, împușcați,

sfârtecați de obuze sau duși de apă. Acolo a murit și fiul lui Sadoveanu.

Dimineața când se-ntorceau în sat oamenii făceau bilanțul, unde e

cutare, împușcat, dar cutare, luat de apă, sau de el nu se știe nimic.

114

Sandu n-a avut coșmaruri mai mari din experiențele lui dureroare decât

cele de la Oarba. S-a dus după război acolo, l-am rugat să mă ia și pe

mine dar m-a refuzat spunând că mă va duce după ce se mai șterg

urmele dezastrului. Tu, după ce se potolește vifornița, să mergi

neapărat la Oarba de Mureș, să aprinzi o lumânare și să depui o floare.

La noi în casă, cum ţi-am mai spus, au plecat nemţii şi au venit

ruşii, tot un general, aveam noi parte de generali. Și acesta era un om

de treabă, venise cu întreaga familie, soţia şi trei copii, oameni educaţi,

soţia am înţeles că era fiică de militar ucis în anii terorii staliniste.

Mi-au ocupat toată casa. Pe acest general nu l-am auzit niciodată

vorbind de armata sovietică sau viteazul soldat sovietic, ci numai de

armata rusă şi soldatul rus. Spre deosebire de generalul neamț care

era singur și n-a ocupat decât parterul casei, lăsându-mi mie și copiilor

etajul, acesta, avea doar familie, a ocupat tot etajul și la parter

bucătăria, sufrageria, biroul lui Sandu, holurile și bibliotecile. Eu am

fost primită în casă după multe pertractări, poate ca urmare a

dezvăluirilor despre cum i-am ajutat pe ofițerii americani, împreună cu

fiica mea, și m-am instalat în dormitorul de la parter, care fusese al

socrilor mei.

După ce generalul a plecat, primise o vilă mai încăpătoare, în

casă au fost aduși niște chiriași, dar și eu m-am putut extinde puțin.

Îmi reluasem activitatea la şcoală, mulţi profesori şi învăţători muriseră

pe front, orice om priceput în ale şcolii era bine primit. Lucrurile au

mers relativ bine până după abdicarea regelui, când autorităţile au

început să caute mai cu spor foşti colaboratori cu nemţii sau devotaţi

regalităţii şi aşa au ajuns la soţul meu și la mine. Au descoperit

evadarea lui din prinzonierat și refuzul de a colabora cu armata

sovietică, l-au căutat cu asiduitate şi până la urmă l-au găsit, inclusiv

falsul cu schimbarea numelui, l-au judecat şi l-au condamnat la ani grei

de închisoare. Din fericire, vezi ce fericire mai era şi asta, nu l-au predat

ruşilor, să-i rămână oasele prin Siberia, deşi aceştia-l cereau cu

insistenţă, ci l-au făcut pierdut prin închisorile din România.

Pentru că n-am mai fost considerată demnă să educ tinerele

generaţii, am colaborat cu nemții, am fost dată afară din învățământ,

m-am angajat dactilografă la o fabrică. Căştigam puţin, dar puteam trăi

împreună cu fetiţa mea. Noul general, nu ştiu ce atribuţii avea, ţinea

115

să-i învăţ copiii limbi străine şi o făceam cu plăcere, erau efectiv silitori

şi dotaţi, cu această ocazie mai primeam ceva alimente în plus.

Iartă-mă, mai greșesc succesiunea evenimentelor, mă mai repet, dar

totul este atât de viu în mintea mea încât simt nevoia să spun lucrurile

o dată, de două ori, poate le înțeleg mai bine și eu. De soarta lui Sandu

iarăşi nu ştiam nimic, despre băieţi nici atât, doar peste câţiva ani am

aflat, prin Crucea Roşie, că au luptat la Berlin în formaţiile Hitlerjugend,

de acolo li s-a pierdut urma, poate că au murit, sau au căzut prizonieri

la englezi, ori la americani, nimeni nu mi-a putut spune ceva sigur.

Uneori mi se sugera să încetez să caut potcoave de cai morţi, situaţia

a fost atât de confuză încât nimeni nu mai putea şti nimic precis.

Mă întorc puțin la situația cât a fost încartiruit la noi generalul

rus. Aveam şi atunci un statut complicat, dar, datorită cunoştinţelor

mele de limbi străine, eram folosită de multe ori ca traducător, ba din

rusă, ba din germană, din engleză sau franceză, plătită pentru

„colaborare”, era puțin dar totuși ceva mai mult decât nimic. Generalul

rus mă lua uneori în deplasările lui pentru a-i mijloci discuţiile cu

românii, de ce nu-şi folosea propriul aparat nu pot şti, poate mă plăcea

şi el, a rămas însă tot timpul decent. Într-o zi îmi spune: vom merge la

o închisoare ultra secretă, unde se mai află ofiţeri americani și englezi

despre care ai voştri nu ştiu, aşa că ai de tradus, dar dup-aceea uiţi tot

ce-ai văzut şi-ai auzit. Îmi venea peste mână, erau traducerile cele mai

înfiorătoare pentru mine, dar, parcă în treacăt, îmi spune: sunt acolo

şi câţiva români sub nume false, sunt câțiva ofițeri, dintre cei ce-şi zic

partizani prin munţi, dacă se întâmplă să recunoşti pe cineva, faci un

efort să nu reacţionezi în nici un fel, altfel e de rău pentru noi toţi.

Asta-mi mai lipsea, să intru în cine mai ştie ce bucluc! Mergem noi cu

maşina pe valea Prahovei cîteva ore, apoi părăsim șoseaua și ea destul

de desfundată după bombardamente și trecerile șenilelor de tancuri pe

un drum nunai hârtoape. Nu-l știam și nu-l știu nici acum, ultima

localitate de care-mi amintesc este Câmpina, şi ajungem într-o zonă

împădurită. Nu-mi puteam da seama unde suntem deoarece nu

puteam vedea nimic afară, doar că e noapte. Cei doi, generalul și

șoferul, vorbeau puțin între ei, o dată am auzit ceva de Braşov dar nu

putea fi vorba de Brașov, eram prea departe și apoi de ce s-o fi luat

116

prin pădure și hârtoape, am bănuit că destinaţia nostră era pe undeva

prin apropiere.

Aşa-zisul lagăr era o adunătură de căsuțe făcute în grabă,

jumătate aproape înfundate în munte, nu se vedea nici un civil în jur,

nici altă vietate, era foarte bine păzit de militari ruși. Au început

interogatoriile, mai erau cu noi alți doi ofițeri ruși care făceau parte din

paza închisorii, hai să-i spun așa. Interogatoriile nu erau dure fizic dar

foarte insistente și presante psihic. Din ce armă a făcut parte fiecare,

ce dotare aveau, cum se mânuieşte cutare sau cutare armă, probabil

dintre cele nemțești care au fost ţinute secrete de ruşi în timpul

războiului și acum au ajuns în mâinile apusenilor, sau de proveniență

americană ajunse de-abia acum în mâinile rușilor. Eu trebuia să fiu

foarte atentă, să scriu, băteam cu mare viteză la maşină, întrebările şi

răspunsurile. Ceva mă-ndemna să-ncerc să reţin măcar câteva din

numele celor anchetaţi, erau colonei, căpitani, maiori, tot oameni cu

grade înalte care avuseseră misuni importante în relaţiile cu nemții sau

cu rușii în timpul războiului. La un moment dat încep să fie introduşi

români, nici atunci n-am putut ridica prea repede capul, dar când s-a

strigat un nume pe care nu-l cunoşteam răspunsul m-a îngheţat; era

vocea lui Sandu. Generalul s-a uitat urât la mine, eram pe cale să-ncalc

consemnul, iar Sandu, trecut prin atâtea încercări, n-a făcut decât să

se-ntrebe în gând ce-aş putea căuta eu acolo. Discuția care a urmat a

fost tot una standard: cum îl cheamă, din ce unitate a făcut parte, cum

a ajuns acolo și altele. Sandu spunea numai minciuni, răspundea în doi

peri, mai strecura și câte un adevăr ca anchetatorii să nu se prindă.

După audierea lui generalul a spus:

– Facem o pauză de masă. Și a dat ordin să se servească şi

deținuților masa. Văd că şi doamna dactilografă a obosit şi n-a putut

scrie tot ce s-a discutat cu ultimul interogat. Vă rog, doamnă, treceţi

în camera de alături, împreună cu deţinutul, şi, cu ajutorul lui, corectaţi

procesul-verbal. Sandu era cu lanţuri la picioare, se mişca greu, slăbise,

era numai piele şi os. Mi-am luat maşina de scris, care era destul de

grea, şi am intrat într-o încăpere fără alte uşi şi fără geamuri. Luminată

numai de un bec destul de puternic. Asta e o cameră de tortură,

mi-am zis cu groază. Mi-am instalat maşina pe o masă care se afla în

centrul încăperii, m-am aşezat şi i-am făcut arestatului semn să se

117

aşeze. Nu vorbeam, el, discret, mi-a arătat ceva spre pereţi de unde

am înţeles că putem fi urmăriţi şi, conştiincioasă, am început, cu cât

mai mare lentoare, să refac textul interogatoriului, începând cu

banalele întrebări despre identitate, ultimul domiciliu şi mai ales cele

de bază, de când şi în ce a constat colaborarea lui cu germanii.

Întrebam și consemnam unde a luptat în răsărit, când a ajuns din nou

în armata română, de ce e aici. El răspundea, oficial, că după oprirea

înaintării armatei române în urma ocupării munților Tatra s-au făcut

verificări și unii dintre cei care au luptat pe frontul din răsărit, printre

care și el, trebuiau predați rușilor; împreună cu alți doi ofițeri au fugit

în munți, au fost prinși și iată-i aici. Prefăcându-mă uneori că n-am

înţeles răspunsul reveneam şi şopteam câte o frază: generalul stă în

casa noastră, Corina e bine, la sat ne-au luat casa şi pământul, de

băieţi nu ştiu nimic, au plecat în Germania, te vreau acasă, el nu replica

decât prin răspunsurile oficiale. Pauza s-a încheiat, eu am raportat că

am refăcut interogatoriul, au mai urmat câțiva învinuiţi şi ne-am întors

la Bucureşti. Generalul n-a comentat nimic despre cele întâmplate, nici

nu credeam c-a băgat de seamă, doar în treacăt mi-a spus:

– Eşti un om foarte puternic. Deci era perfect conştient de ceea

ce-mi prilejuise. Nici acum nu-mi pot da seama dacă a fost o intenție

din partea lui sau o simplă întâmplare. Eu aveam talentul să inspir

încredere celor care aveau nevoie de serviciile mele de poliglotă.

Dacă nu intru în tot felul de complicaţii, eu nu mă potolesc;

reţinusem că acolo erau cinci ofiţeri de rang superior englezi şi

americani, ofițeri și soldați români. Cum au ajuns englezii și americanii

acolo n-aveam de unde să ştiu şi, aşa cum am fost avertizată, nimeni

n-avea voie să ştie cine sunt şi unde sunt. Cum s-ajung să-i previn pe

americani sau pe englezi, era un gând de-a dreptul sinucigaş, dar

acolo, printre alţii, era şi soţul meu. Pentru că vizitam des Crucea Roşie,

în speranţa că aflu ceva despre băieţi, la un moment dat fac un scandal

gratuit şi cer să vorbesc cu un reprezentant al americanilor sau

englezilor din comisia aliată, motivând că nu se fac demersuri suficiente

pentru a afla soarta băieţilor mei. Întâmplarea face – Doamne, ce rol

mai poate juca întâmplarea în viaţa oamenilor! – ca în momentul

respectiv să fie prezent şi un militar american de rang inferior şi mi se

prilejuieşte întâlnirea cu el. Mă întreabă de ce fac scandal, eu îi spun

118

povestea cu băieţii şi, bănuind că nu ne aude nimeni, strecor printre

dinţi, printre vaiete şi înjurături – mă vezi pe mine înjurând? dar atunci

mă puteam lua la întrecere cu chivuţele! – că deţin nişte informaţii

despre soarta unor ofiţeri americani și englezi dar mi-e frică şi nu ştiu

cum să ajungă unde trebuie, oficial colaborez cu ruşii. Militarul,

deştept, îmi face un semn cu ochiul, trage o serie de înjurături

reproșându-mi că ocup cu prostii timpul prețios al militarilor americani,

şi-mi spune, tot printre dinţi, „caut eu o soluţie”. Întoarsă acasă,

generalul meu mă ia la-ntrebări unde am fost, cu cine am vorbit. Am

avut impresia că ar fi dorit ca eu să fac ceva pentru ofiţerii americani

şi englezi, oare nu cumva chiar de aceea m-a luat cu el la ancheta

respectivă?

Soluţia a apărut pe neprevăzute, după destul timp, aproape

două săptămâni, generalul se muta de la noi, într-o vilă și mai mare,

comenduirea sovietică a cerut o curăţenie generală în casă pentru un

alt gradat care urma să vină peste zece zile. Casa a fost făcută lună,

s-a reparat mobila care, la drept vorbind, nu prea avea stricăciuni,

s-au făcut niște dotări, necesare unui ofițer de rang înalt dar totuși

minime, era doar timp de război. Persoana așteptată n-a mai venit, dar

au venit chiriașii, care au făcut apoi totul praf.

Cu ocazia marii curățenii a intrat în casă o armată de muncitori;

la un moment dat un instalator care numai a muncitor nu arăta, îmi

arată o insignă în engleză, pe care am putut-o citi doar în fugă, pe

jumătate nici n-am înţeles-o, şi, pentru că aveam timp puţin, m-a rugat

să-i spun tot ce ştiu despre ofiţerii aflaţi în custodia ruşilor. Necazul era

că eu reţinusem bine numărul şi apartenenţa lor, dar numele mi le

aminteam „din trei în paişpe′”, unul l-am reţinut întegral, la altul

numele de familie, la doi numai prenumele şi am precizat că nu ştiu

dacă sunt cele reale sau pseudonime. Unde se află lagărul? Ei, asta era

şi mai greu, undeva după Câmpina dar poate mai aproape de Brașov,

cam la o oră de mers de la șosea, poate cam 45 de kilometri, într-o

pădure, dar mai mult nu ştiu, deşi, fiind noapte, mi-am exersat

memoria ca să-mi amintesc; printre români e şi soţul meu. Instalatorul

a făcut ochii mari şi a spus ceva de genul: ce ţară mai e şi asta, cu

astfel de femei! Trebuie să-ţi spun, ca să ai de ce râde, că discuţia s-a

dus în una din băi sub o chiuvetă care nu se lăsa deloc reparată, întinşi

119

pe spate amândoi, eu ca să-i arăt în ce constă stricăciunea, el ca să

caute defecțiunea care practic nu exista. Peste câteva zile am fost

convocată la Crucea Roșie pe motiv c-au vești despre copiii mei, practic

nu aveau, unde un colonel americam mi-a cerut să-i dau detalii despre

cele pe care am văzut.

– Cum s-a sfârșit toată povestea asta?

–.Ingenios. Pentru reprezentanțele militare și ambsadele

străine „aliate” s-a organizat o expediţie de vânătoare pe valea

Prahovei şi, întâmplător, cu totul întâmplător, într-o zonă izolată, în

niște case-barăci, se vede că eu am reținut destul de bine locul sau,

mai precis, ei aveau și alte surse de informații, au dat peste un lagăr

care era păzit de soldaţi ruşi. Au fost „curioşi” să intre în clădire, soldații

au protestat dar oficialul rus care era cu vânătorii a folosit autoritatea

sa, nu voia probabil să strice relațiile cu aliații, și i-a obligat să permită

vizitarea închisorii sau lagărului, nici nu știu cum să-i mai zic. Au

discutat pe fugă cu prinzonierii, i-au întrebat cum au ajuns acolo, când

și unde au fost judecați, pentru ce fapte au fost condamnați. Cei

întrebați au povestit fiecare propria istorie dar rezulta că nici unul n-a

fost judecat și nici reținut legal. Referindu-se la legile internaționale

privind prinzonierii de război anglo-americanii i-au cerut rusului să-i

elibereze și să li-i predea pe anglo-americani. I-au cerut oficialului

român, care habar n-avea de un asemenea loc de detenție să-i ia el pe

românii care se găseau acolo. Rusul n-a avut ce face, i-a eliberat pe

deținuți și fiecare nație i-a preluat în custodie pe ai săi iar pe militarii

ruși, întimidați de gradele mari care știau să comande nu s-au opus,

i-a trimis la unitatea lor cantonată la Câmpina. Oficialul român, făcând

puțin pe prostul, le-a spus la ai săi unde să se prezinte, practic i-a lăsat

să se ducă fiecare unde vrea. Printre vânători mai erau erau și alți

oficiali ruși, dar ori n-au știut nimc de existența lagărului, ori nu le

convenea să „știe”, au cooperat la eliberarea deținuților. A ieşit un

scandal diplomatic de proporţii, s-a adus în discuţie cazul Walemberg,

dar a fost repede aplanat, la ordinea zilei erau lucruri mult mai grave.

Sandu n-a venit acasă.

În ţară a-nceput o cercetare şi o anchetă amănunţită, a

românilor și rușilor, cine a mai fost pe acolo, cine au fost ultimii

vizitatori şi aşa au dat de mine, nu știu pe ce cale. Cum am ajuns acolo,

120

de ce generalul rus m-a luat pe mine ca traducător, dacă nu eram

cumva amanţi. Le-am spus că nu ştiu, eu am răspuns doar unei

solicitări obişnuite, amanţi nu eram, deşi locuia în casa mea, eram doar

bună prietenă cu soţia lui şi-i meditam copiii la limbi străine. Fără voia

mea am deschis o altă pistă de discuţii: ce discutam cu tovarăşa?

Despre ale gemenilor mei, le-am răspuns, despre noi, despre bărbaţi

şi copiii.

– Despre politică nu?

– Nu, că n-aveam timp şi dânsa era foarte bine instruită cum

să se comporte.

– Dar ofiţerul rus de ce se interesa, ce întrebări punea? Și eu

a trebuit să fac un uriaş efort de memorie pentru a-mi aminti câte ceva,

el nu discuta cu mine probleme politice sau militare. Dar nu mai erau

anchetele cele dure ca limbaj şi uneori vulgare, erau mai blânde şi cu

o anumită doză de respect, făcusem destule lucruri pentru care

meritam să fiu respectată. Am avut impresia că pe ruși îi interesa mai

mult comportamentul generalului lor, voiau, poate, să-l „înfunde”. La

ultimele întâlniri se insista: ce ştiu despre soţul meu, unde este?

– Eu nu ştiu, l-am văzut doar timp de mai puțin de o oră şi de

atunci nu ştiu nimic. Dacă am putut comunica, dacă am stabilit ceva?

N-am avut cum să comunicăm, soțul meu n-a ajuns acasă, sunt

îngrijorată pentru ceea ce i s-a putut întâmpla. Mai târziu aveam să

aflu că n-a ajuns din prudență. Nu se putea afla ceva precis de la mine,

nu le-am spus nimic de refacerea procesului-verbal în camera de

anchetă. Am fost lăsată în pace dar cercetările au reînceput din partea

oficialităților române după câteva luni, poate chiar un an. Insistau că

dacă ştiu ceva despre soțul meu să le spun, să-l caut unde cred că

s-ar putea ascunde pentru că au mare nevoie de el. Această precizare

m-a pus pe gânduri şi am fost şi mai criptică la viitoarele întâlniri. În

final a apărut un ofiţer magistrat pe care-l cunoşteam, nu prea bine,

dar totuşi era altceva şi mi-a spus că pentru ţară e o problemă crucială

ca să fie găsit Sandu din cauza unui proces pe care-l avea statul la

Haga cu o societate eonomică străină despre care el ştia multe pentru

că mai participase cândva la un proces cu ei. Ne cereau o sumă uriaşă

de bani drept despăgubiri, prezența lui Sandu era esențială.

121

16

– Sandu n-a apărut? Sau cum a apărut?

– Iarăşi întâmplarea sau norocul şi-a băgat coada şi-ntr-o seară

apare soţul meu. Ce se-ntâmplase? Aud ceartă la subsol și femeia, o

vecină care mă mai ajuta la gospodărie, vine disperată la mine să-mi

spună că nu știe cum în subsol a intrat un cerșetor, un vagabond care

nu vrea să plece, cere să vorbească neapărat cu mine. Cu teamă am

coborât. Sandu intrase prin garaj, care acum nu era folosit, temător și

prudent, voia să apar eu. M-am trezit că cineva-mi pune o mână dură

pe gură. Atât mi-a fost, mi-am zis eu în gând, n-au fost mulţumiţi de

ce le-am spus şi au hotărât să mă lichideze.

– Dora, nu te speria, sunt eu, dar nu trebuie să facem gălăgie,

nu trebuie să se ştie că sunt aici, va fi nevoie să mă ascund în

continuare, poate ai tu o idee unde, nici băieții sau Corinuţa nu trebuie

să ştie. Se vede că n-a-nțeles că băieții nu mai sunt în țară. Aproape

am căzut leșinată. Am vrut să-l sărut dar nu m-a lăsat să mă apropii.

Am început o tiradă încâlcită din care nu se-nțelegea nimic, doar

disperare, pentru că nu ştiam nimic de soarta băieţilor, se zvonea că

Hitler a aruncat în luptă şi copii de cincisprezece ani, cam atât aveau

şi ai noştri. În casă erau încă chiriași și trebuia să fim prudenți. El a

fost cel care și-a păstrat calmul.

–.Dezbracă-mă și aruncă hainele în foc, tunde-mă până la

piele, sunt plin de păduchi, dă şi tu totul jos de pe tine să nu capeţi

vreunul, circulă şi tifosul exantematic. L-am ascultat şi am aruncat totul

în cuptorul care întreţinea caloriferele, l-am spălat în cazanul de rufe,

literalmente l-am frecat cu peria, am dat și eu jos de pe mine hainele

mai de suprafață ca să pot circula prin casă. Dacă n-am murit atunci

n-am să mai mor niciodată, ne-am luat în brațe, ne-am sărutat, dar,

Doamne, cum arăta, numai răni, ba de schije, ba de torturi, îmi făcea

rău când mă uitam la el, îi lipseau şi două degete de la piciorul stâng,

pierdute în urma unor degerături, i-am adus o pijama din cele ce

scăpaseră de însuşirile trebuitoare ale locatarilor noştri şi am mers în

bucătărie să-i dau ceva de mâncare. Și asta cu grijă să nu ne vadă

cineva, vecina plecase acasă.

122

– Numai lapte deocamdată, mi-a spus el, am stomacul foarte

slăbit şi mi-e frică să mănânc mult. De ce oare soţul meu nu mi-a

povestit niciodată prin ce a trecut in închisorile patriei?

– Doruleţ, iartă-mă, nu sunt bun de nimic, ia-mă te rog în braţe

şi încălzeşte-mă. Când te-am văzut atunci în lagăr cu generalul am

crezut că înnebunesc, nu ştiam dacă eşti arestată sau amanta lui, dar

am fost fericit că te vedeam tot frumoasă şi că trăiai. Am fost soţ şi

soţie după mai mult de două săptămâni şi atunci cu mare grijă, lui

fiindu-i frică să nu fi rămas impotent după grelele tratamente suferite,

dar ne-am regăsit de parcă doar ieri ne-am despărţit. I-am povestit

toate păţaniile mele, el nu făcea decât să asculte şi să-i curgă lacrimile,

n-am uitat de solicitarea oficialităţilor prin cunoscutul lui, după cât am

înţeles eu în toată afacerea aveau nevoie de el într-un proces economic

foarte important la Curtea Internaţională de la Haga.

– Ia legătura cu el şi spune-i că, după ce mă mai refac cel puţin

două săptămâni, pot intra în luptă, dar pun câteva condiţii, fără

respectarea lor nu apar. O dată, să-mi fie redată casa aceasta şi cea

de la ţară, pământul nu mă interesează, în al doilea rând să înceteze

orice anchetă asupra ta şi în al treilea rând să se facă demersuri mai

serioase pentru a şti ce s-a ales de băieţii nostri.

Stupoare, i s-au acceptat fără rezervă toate condiţiile, i s-au

refăcut pe numele lui actele pierdute şi i s-a trimis o uniformă de maior

nouă, care cam atârna pe el, dar ei nu ştiau cât era de slăbit. Acum

eram din nou stăpâni în casele noastre şi eu m-am apucat cu sârg să

strâng şi să înlocuiesc ce se mai putea, să aflu pe ce drumuri au

luat-o tablourile, ceea ce nu mi-a prea reuşit, i-am arătat unde am

ascuns bijuteriile.

– Pe acelea lasă-le deocamdată acolo.

L-am ascultat. Corinuţa n-a vrut să creadă la-nceput că era

tatăl ei, atât era de schimbat şi slab, dar fericirea ei nu mai avea limite,

iar vecina care mă ajuta îşi tot făcea cruci, cum de Doamne, iartă-mă!

mai trăieşte.

Vremea presa şi chiar înainte de a se reface complet a-nceput

să se pregătească de proces; aflase că a mai avut loc o înfăţişare în

care ai noştri au pierdut şi acum urma să aibă loc alta, poate cea mai

importantă, şi-ai noştri doreau să câştigăm, erau în joc sume uriaşe.

123

Spre norocul lui cărţile n-au dispărut în timpul vremelnicilor chiriaşi,

le-au ştiut valoarea, uneori le-au folosit dar nu şi le-au însuşit. Stătea

nopţi întregi, le studia căutând cazuri similare, a mers şi la Biblioteca

Academiei. Motivând că este încă foarte slăbit a cerut să mi se permită

să merg cu el la Haga dar a fost refuzat. L-au dat pe mâna tuturor

doctorilor, de toate specialităţile, şi toţi au fost de părere că, în afară

de anemie, n-are nicio boală alarmantă, totul este să i se dea vitamine

şi ceva mai multă mâncare, dar el nu putea mânca prea mult. Eu

mi-am recăpătat postul în învăţământ dar n-am mai vrut să merg la

vechiul liceu, a cărui conducere și-a exprimat regretul că a pierdut o

profesoară ca mine, acum ca în cântecul popular: când îmi megea rău

nu mă cunoştea nimeni şi acum când începuse să-mi meargă bine toţi

erau prieteni cu mine! Am ales o şcoală profesională unde am predat

limba română şi o limbă străină, de acolo m-am şi pensionat.

Sandu a plecat din nou de lângă mine. Realizam că mariajul

nostru n-a fost decât o suită de permanente despărţiri şi regăsiri. La

Haga a fost ceva zarvă când a apărut el în echipa românească şi încă

în postura de apărător principal, era cunoscut în afara ţării şi celor

implicaţi le era teamă că din cauza lui vor pierde procesul. S-au încercat

tot felul de manevre pentru a-l declara incompatibil, că a fost şi este

filo-german, că a luptat pe fronul de Răsărit, că nu numai el dar şi soţia

au colaborat cu germanii. El replica: Da, dar am luptat şi în Apus până

în munţii Tatra, iar soţia mea, cu riscul vieţii ei, a salvat doi aviatori

americani căzuţi lângă Ploieşti şi a informat partea americano-engleză,

tot cu riscul vieţii ei şi al colaboratorilor, de existenţa unui loc de

detenție în care erau ţinuţi ilegal ca prizonieri ai ruşilor ofiţeri americani

şi englezi. Copiii tăi au luptat în Hitlerjugend. Dacă la 14-15 ani se

poate reproşa aşa ceva unor copii, da, e adevărat, dar eu eram atunci

în prinzonierat şi, dacă tot veni vorba, ar fi bine să mă ajutaţi să ştiu

ce s-a ales de ei.

Scandalul a ţinut prima pagină a ziarelor din Apus multe zile,

apoi, după ce a început procesul, a încetat, desfăşurarea lui ocupa deja

prima pagină în cele mai de seamă ziare. Nici acum n-am voie să spun

despre ce a fost vorba în acel proces, dar el a venit cu agumente atât

de pertinente şi bine documentate încât l-a câştigat pentru statul

român. Drept recompensă am putut să plec şi eu cu Corina la Haga,

124

apoi la Paris, să mai trecem o dată prin locurile tinereţii noastre.

Bineînţeles că eram căptuşiţi cu urmăritori şi aparate de ascultare dar

nouă nu ne păsa, eram fericiţi, era ca o a doua lună de miere, de prima

nu prea avuseserăm parte.

Lovitura de teatru a intervenit într-o zi când un oficial al

ambasadei ne-a anunțat că la întoarcere vom trece prin Berlinul de

vest. Ni s-a părut că ceva nu e în ordine, nu scăpăm noi aşa uşor, n-ar

fi fost primul caz din istorie când o putere îşi lichidează colaboratorii

după ce i-a folosit, iniţial am vrut să refuzăm, cumpărasem deja bilete

de întoarcere. Nu-i nimic, se pot schimba, ba ironic, ni s-a spus: N-aţi

fost voi toată viaţa filo-germani, de ce să nu mai vedeţi o dată Berlinul?!

Filo-germani, nu filo-hitlerişti, a replicat Sandu, care, după ce trecuse

prin toate focurile iadului, nu se mai temea de nimic. Eram de-a-dreptul

speriaţi, ne-am urcat în trenul de Berlin de la Paris cu sentimentul

alarmant că până acolo ne-a fost, ne aşteaptă sfârşitul, ne gândeam

doar cum am putea-o salva pe Corina. În gara din Berlin, unde făceam

o întrerupere de cinci ore până la trenul de legătură spre România, era

efectiv să fac infarct şi să mor. Când am coborât din vagon doi militari

englezi, într-o curată limbă românească, ne-au rugat politicos să le

permitem să ne ajute cu bagajele, oricum nu aveam prea multe, dar

era frumos din partea lor. Doamne, aşa ceva nu e posibil, nici măcar

în filmele ştiinţifico-fantastice, erau cei doi băieţi ai noştri, bărbaţi în

toată firea, îi vedeam după aproape cincisprezece ani. Am stat cu ei

într-un restaurant de lângă gară doar două ore, numai pentru atât

aveau învoire de la unitate, dar ne-au ajuns pentru toată viaţa.

Legătura noastră cu trenul spre Bucureşti o aveam peste alte trei ore

dar şi acelea au trecut ca un vis pentru că noi nu mai puteam discuta

decât despre băieţii noştri şi aventura lor.

Care era aceea aventură? Când au plecat din ţară la sfârşitul

anului 1943, cu capetele înfiebântate de idealul victoriei Germaniei în

război, au nimerit direct într-o tabără de instruire militară a tineretului

german. Buni cunoscători ai limbii n-au avut nicio problemă să se

încadreze în disciplina şi modul de viaţă al colegilor de acolo. În 1944,

când frontul se apropia de graniţele Germaniei, aveau de acum

cincisprezece ani, au fost folosiţi în operaţiuni militare, mai ales la

unităţile antiaeriene împotriva avioanelor care bombardau oraşele

125

germane şi apoi ca stingători de incendii şi salvarea populaţiei civile,

care mai putea fi slvată. Când a început bătălia Berlinului, Hitler i-a

aruncat în luptă, mulţi tineri au murit, în mod gratuit după cum bine se

ştie, unul din băieţi a fost rănit dar nu prea grav, intraseră deja trupele

sovietice la periferiile oraşului şi copiii mei, viteji dar totuşi temători

pentru viaţa lor, au luat-o spre Apus, se ascundeau în pivniţe în ruine,

în păduri şi „au reuşit în final”, aşa spuneau ei, să fie capturaţi de o

unitate militară engleză. Cunoaşterea limbilor străine, mai bine

germana, mai puţin engleza, le-a salvat viaţa.

–.Mamă, n-ai vrea să ştii niciodată cât de grele au fost

anchetele, le simțim și acum pe spate, flăcările iadului!

Povestind de unde sunt au început să fie folosiţi, sub strict

control, ca tranzlatori în relaţiile cu populaţia locală şi, după cum se

lăudau ei, au fost de mare folos în găsirea celor mai potrivite căi de

comunicare cu locuitorii satelor și orașelor. N-au vrut nici în ruptul

capului să se despartă, spuneau că vor refuza orice cooperare dacă-i

despart şi se vor sinucide. N-au fost judecaţi căci după legile englezilor

erau încă minori, dar când au împlinit optsprezece ani au fost puşi să

aleagă, ori intră în armata profesionistă, ori vor fi expulzaţi în România,

unde dominau deja ruşii şi unde precis îi aşteptau închisoarea, lagărul

în Siberia sau chiar plutonul de execuţie. Au ales prima varintă şi,

pornind de la soldat, acum erau deja locotenenţi, au jurat credinţă

statului englez şi făceau prin rotaţie serviciul militar în Germania în

zona engleză. La un moment dat au fost chiar pregătiţi pentru a fi

paraşutaţi deasupra României atunci când se bănuia că va izbucni un

război între americani şi sovietici, dar din fericire acesta n-a mai aut

loc. Aveau de acum aproape treizeci de ani, erau bărbaţi în toată

puterea cuvântului, voiau să se stabilească în Anglia, vor vedea dacă

rămân în armată sau nu, să-şi întemeieze familii, semănau aşa de bine

cu tatăl lor de parcă-l vedeam pe Sandu în tinereţe!

– I-aţi mai văzut pe băieţi de-atunci?

–.Da, dar uneori îmi vine să zic, vorbesc cu păcat, mai bine

nu-i mai vedeam!

– Ce s-a întâmplat atât de grav?

– Mi-au luat-o cu ei şi pe Corinuţa. Să vezi cum s-a-ntâmplat.

Ştii, sau poate nu ştii dar îţi spun eu: în armată tinerii sunt izolaţi,

126

visează acasă, visează la dragoste şi la fete, fiecare se laudă cu ce are.

Unii cu soţiile şi copiii, alţii cu mamele sau surorile. Gemenii mei aveau

o fotografie a Corinuţei pe care le-am lăsat-o atunci în gară la Berlin,

într-o rochie de vară, pe malul mării, adia un vânticel care-i punea în

evidenţă picioarele şi talia, faţa iradia fericire, ce mai! o splendoare de

fată. Cum-necum, vede fotografia colonelul lor, care avea şi el în spate

o întreagă istorie. Luptase pe toate fronturile în timpul răzoiului, în

Coreea şi-a pierdut soţia, care era şi ea militar de carieră,

transmisionist, mi se pare. Şi când băieţii, după o anumită deschidere

a României spre occident, era de acum prin anii şaizeci, cer permisiune

de două săptămâni să vină în România să-şi vadă familia, îşi exprimă

şi el dorinţa să-i însoţească. Bineînţeles că nu l-am găzduit la noi, spaţiu

aveam din belşug, dar nu era cazul, stătea la hotel dar ne vizita foarte

des, la început ca să le cunoască gemenilor familia, apoi că vrea să

cunoască România şi-i ruga să-l însoţească. Corinuţa avea de-acum

douăzeci şi nouă de ani, era frumoasă, ca maică-sa în tinereţe – na! că

mă laud – era după o căsătorie eşuată şi un divorţ urât. S-a căsătorit

fără voia noastră cu un carierist şi profitor care nu ştiu cât a iubit-o pe

ea dar desigur a iubit situaţia părinţilor şi a dorit să profite de ea. Era

singură şi vulnerabilă, i-a însoţit în toate excursiile, la munte, la mare,

la spectacole sau la restaurante, copiii mei se iubeau aşa de mult încât

profitau de fiecare minut în care puteau fi împreună. Într-o seară îmi

spune:

–.Mamă, niciodată să nu mă condamni pentru calea pe care

mi-am ales-o în viaţă!

–.Nu, copila mea, cum să fac eu aşa ceva, e viaţa ta, tu

hotărăşti singură. Numai vezi să deschizi ochii mai bine! N-am bănuit

nimic, ea era deja doctor, avea munca ei la un spital de elită din

Bucureşti, loc câştigat prin note şi muncă, era pricepută, mulţumită de

viaţă, credeam eu, cu excepţia divorţului.

Trec cele două săptămâni, băieţii mei şi colonelul se pregătesc

de plecare, o văd pe Corina cam tristă, ei îi pare rău că pleacă fraţii

mi-am zis, s-au simţit aşa de bine împreună. În cele două săptămâni

au făcut o excursie prin ţară, au fost câteva zile la mare, la teatre,

operă şi concerte, la restaurante, aveau bani, s-au simţit cu toţii bine.

Trebuia să plece de dimineaţă la ora trei ca să prindă avionul.

127

„Culcaţi-vă liniştiţi, nu vă trezim la plecare.” Și ne-am luat rămas bun

de cu seara. A doua zi la micul dejun eram nostalgici, şi eu şi Sandu,

ne-au plecat băieţii, când îi vom mai vedea oare? Dar de ce întârzie

Corinuţa la masă? O strigăm, o căutăm, poate i-a condus la aeroport,

deşi nu fusese vorba despre asta, intru în camera ei şi văd patul

nedesfăcut, din dulap lipsă unele din lucrurile ei, din sertarul în care-şi

ţinea actele lipseau şi acestea, certificatul de naştere, de botez, de

căsătorie şi divorţ, buletinul, diploma de absolvire a facultăţii şi copiile

comunicărilor ştiinţifice ţinute. Am urlat:

– Sandu, a plecat şi Corinuţa cu ei, au venit trei şi au plecat

patru!

Deci despre asta voia fetiţa mea să mă avertizeze, ca să nu mă

supăr pe ea, numai că mie nu mi-a căzut fisa! Colonelul se îndrăgostise

de o fotografie şi povestirile fraţilor, iar ea de el în două săptămâni.

S-a îndrăgostit de o fotografie și a plecat cu originalul. Nu ştiu dacă a

fost chiar dragoste de la-nceput, dar omul era plăcut, cultivat, avea

cam patruzeci de ani (Doamne, de coincidenţe, aveau tocmai vărsta pe

care am avut-o şi eu cu Sandu când ne-am întâlnit!), avea o bogată

eperienţă de viaţă, era chiar dintr-o familie cu ceva înaintaşi nobili şi

nici material nu stătea prost. A atras-o poate şi cu previziunile lui

sumbre despre drumul politic al României în viitor, dar, oricum au stat

lucrurile, este un om excepţional, un soţ devotat şi iubitor, a ajutat-o

să-şi câştige dreptul de practică medicală în Anglia, au acum şi ei trei

copii, două fete şi un băiat.

– Dar de ce nu v-au spus că pleacă?

–.Era foarte complicat atunci să pleci fără aprobare, să te

căsătoreşti cu un străin, obținerea actelor oficiale putea dura luni,

poate chiar ani, ei n-au avut răbdare şi au comis un fals ca s-o scotă

din ţară. I-au făcut acte de caporal în armata engleză, cele din România

le-au ascuns în bagajul colonelului, au spus că e aghiotantul

colonelului, le-a fost frică să spună mai ales de mine, care, disperată

că mă despart şi de Corinuţa, aş fi încercat să-i împiedic şi numai

Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales. Au tremurat toţi patru că vor fi

descoperiţi, avionul mai putea fi întors din drum şi s-au liniştit oarecum

de-abia când au ajuns deasupra Austriei. Siguri au fost doar când au

aterizat în Germania, unde şi-au cam încasat papara, prin câteva zile

128

de arest băieţii şi mutare în alt oraş colonelul, dar lor nu le-a mai păsat

de asta.

„Pedeapsa” destul de simbolică era necesară pentru că aici în

ţară, unde mai comandau ruşii, lucrurile au luat o turnură dură. Iarăşi,

deşi soţul meu fusese repus în toate drepturile materiale şi profesionale

după succesul de la Haga, care nu ştiu cât de bine le-a căzut ruşilor,

au început anchetele: unde ne e fata? La-nceput, în modul cel mai

sincer, le-am spus că nu ştim, c-a dispărut de acasă în noaptea de...,

că ne e frică să nu fi fost răpită sau chiar omorâtă. Ne anchetau şi

împreună şi separat, ca să găsească o fisură în declaraţiile noastre. Am

cedat doar când ne-au pus în faţă o fotografie cu Corinuţa în uniformă

militară engleză. Ca să vedeţi ce importante sunt serviciile secrete,

fotografia fusese făcută la aterizarea avionului pe aeroportul militar din

Germania, ruşii aveau şi acolo informatori. Eu de multe ori mă-ntreb

cine a câştigat al doilea război mondial, armatele pe front, nenorociţii

care au murit luptând în numele patriilor lor sau au rămas mutilaţi pe

viaţă şi de o parte şi de alta, ori serviciile de informare şi spionaj. Am

făcut pe proştii, într-un fel chiar aşa era, că noi de-abia acum înţelegem

tot ce s-a petrecut. Ne-au crezut, nu ne-au crezut dar ne-au lăsat în

pace şi ne-au cerut să informăm de fiecare dată când primin scrisori

sau pe alte căi veşti de la copiii nostri. Am mai primit doar după

aproape trei ani.

17

Ce-a fost viaţa noastră în continuare? După cum ai înţeles

poate din cele ce ţi-am spus pe parcurs, viaţa mea a fost un şir de

coincidenţe, unele fericite, altele dramatice sau chiar tragice. Ne-am

revenit greu după plecarea atât de neaşteptată a Corinuţei, ea era

nădejdea noastră la bătrâneţe, dar ne-am regăsit în dragostea şi

solidaritatea noastră, în înţelegerea reciprocă, de ajunsesem ca unul

să înceapă o frază şi celălalt s-o termine. Să nu mă crezi senilă sau

dusă cu pluta, dar eu şi acum, când merg undeva sau mă întâlnesc cu

cineva, cunoscut ori necunoscut, sau aflu o întâmplare deosebită, vin

129

acasă şi primul gest spontan este să-i povestesc lui Sandu ce-am mai

aflat; am tot timpul impresia că el e acolo şi mă aşteaptă să mă întorc,

apoi îmi revin: „Stai, opreşte-te, babă proastă!” îmi spun, fac cele de

trebuinţă, mă duc apoi în faţa peretelui cu fotografiile lui şi tot mai

povestesc câte ceva. Mi-e frică să nu m-audă vecinii, ştii cum sunt

blocurile acestea, se aude şi când cineva trage apa la toaletă, să nu

creadă că m-am scrântit de vorbesc singură prin casă. Dar, crede-mă,

neavând cu cine vorbi zilnic, aşa cum se întâmplă în viaţa de văduvă,

am impresia că nici nu mai ştiu vorbi, mă surprind uneori făcând un

efort să leg o frază, eu care eram guraliva cartierului!

Ne-am adâncit fiecare în munca noastră, eu traduceam şi

dădeam în particular lecţii de limbi străine, eram deja pensionară, el a

continuat să practice avocatura. A fost în continuare folosit de

autorităţi, i s-au propus demnităţi, dar el n-a acceptat nimic decât

să-şi facă meseria, ca bun patriot, spunea adesea. Apăra tot felul de

cazuri dar le alegea, niciodată nu accepta oameni dubioşi, a apărat şi

condamnaţi politic, burghezi cum li se spune. Eu mi-am amintit de o

frază a îndrăgitei Maria Tănase, care spunea că ea a fost mereu în

contratimp cu politica, când erau legionarii la putere, bine că n-au stat

prea mult, a fost acuzată de simpatii comuniste, pe vremea

comuniştilor a fost acuzată că întreţine un fost moşier. Aşa şi Sandu al

meu, prin anii treizeci a apărat comunişti, acum apăra duşmani ai

regimului. Dar n-a avut de suferit din cauza asta, doar nişte atenţionări

discrete, era foarte bun şi aveau nevoie de el. Ştiind că e protejat, a

spus de multe ori, în adunările profesionale ale avocaţilor, adevăruri

pentru care bineînţeles că n-a fost felicitat, dar, în acelaşi timp, a

acceptat să ţină în străinătate expuneri despre transformările, cele pe

care le considera benefice, din România. Copiii se mai supărau că le

face probleme, dar noroc că şi în apus se cam terminase cu

McCarthysmul.

– Multe ați mai tras dumneavoastră pe vremea războiului și

după el!

– Războiul, draga mea, îl fac bărbații dar îl suportă mai ales

femeile, ele plătesc ponoasele. Ei merg să moară, nici nu știi pe unde,

femeile rămân să țină casa, să salveze ce pot din bunuri și să crească

130

copiii care la maturitate vor face un alt război și-i vor plânge mamele

și soțiile.

Casa era prea mare pentru noi, banii ne prisoseau şi atunci am

început să aducem de la ţară copii dotaţi care să urmeze licee și

facultăţi. Am început cu nepoţii Mariei şi ai lui Ilie, apoi alţii, casa ne

era totdeauna plină. Deși era greu de procurat alimente noi nu aveam

probleme pentru că părinții copiilor ne aduceau de la țară strictul

necesar. Pentru treburile gospodărești am angajat o văduvă săracă și

singură tot din sat. De fapt, pe parcurs noi am donat primăriei din sat

casa noastră în scopul construirii unei colonii de vacanță pentru copii,

cu condiţia ca de câte ori dorim să mergem acolo să ne fie pusă la

dispoziţie camera din faţă şi aşa a rămas, ei n-au intrat niciodată în ea

decât ca să facă curat şi s-o pregătească pentru noi. Au fost foarte

corecţi şi în fiecare an ne asigurau aprovizionarea cu legume şi fructe;

pământul a intrat în perimetrul unui IAS.

Când ne era lumea mai dragă Sandu s-a-mbolnăvit, a făcut un

cancer pulmonar cu evoluţie galopantă şi, până să ne dumirim bine ce

s-ar putea face ca să-l salvăm, s-a şi dus, la optzeci şi trei de ani. A

stat pe picioare, a citit şi a urmărit televizorul până în ultima noapte, a

fost curat până la sfârşit, după el nu s-a spălat, aşa cum se-ntâmplă

cu bolnavii, nici un obiect de lenjerie, nici un cearșaf, a murit perfect

conştient, cu mâna în mâna mea, n-am plâns, n-am urlat, deşi tare

aveam tendinţa s-o fac, ca să nu-l sperii pe el. Cu toată situaţia grea

din ţară, copiii au putut veni la înmormântare, am amânat-o chiar cu

câteva zile ca să ajungă şi ei. Au vrut să mă ia cu ei la plecare.

– Şi de ce nu v-aţi dus?

– Ţi-am zis ce spunea soacra mea, dacă mă caută moartea pe

aici şi nu mă găseşte nici nu ştiu ce adresă să-i las şi apoi n-aş vrea în

niciun chip să n-o pot privi în faţă la întâlnire şi să-i zic vreo două vorbe

pentru că mi l-a luat pe Sandu fără aprobarea mea. I-am întrebat pe

copii ce să fac cu cele pe care le aveam şi au declarat toţi trei că n-au

nicio pretenţie, e munca mea şi a tatălui lor, să fac ce cred. Şi am făcut,

am tranformat în bani ceea ce s-a putut, iar casa, în schimbul celei în

care stau acum, am donat-o asociaţiei avocaţilor din Bucureşti, este

folosită de ei în scopuri profesionale. Trec uneori pe lângă ea şi nu-mi

131

pare rău c-am dat-o, îmi trezeşte multe amintiri, frumoase sau

dureroase.

– Dar cu cărţile din bibliotecă ce veţi face?

– Le las tot lor dar deocamdată nu mă pot despărţi de ele.

Vecina mea a mai trăit până la nouăzeci şi cinci de ani tot

demnă, numai în ultimii ani nu se mai putea duce singură la mormântul

lui Sandu, dar avea întotdeauna cine s-o conducă. Apartamentul l-a

lăsat femeii care a ajutat-o şi a îngrijit-o în ultimii ei zece de ani de

viaţă.

***

132

133

Soarta nu bate la ușă

134

135

1

– Cum, acceleratul nu mai oprește în halta noastră, de când?

– De când e război, domnișoară Elvira.

– Dar eu am venit abia acum două zile cu perechea lui și oprea!

– Nu sosise încă ordinul. E război, domnișoară, lucrurile nu mai

sunt ca-nainte.

–.Dar dumneata mi-ai vândut aseară bilet de aici până la

București, de ce nu mi-ai spus că acceleratul nu mai oprește? Când

vine primul tren care oprește aici?

– Nu mi-ai spus la care tren, eram grăbit, poate n-am auzit

bine. După cum știi, că doar ești din partea locului, suntem o haltă

mică, multe trenuri nu mai opresc, trec întâi cele cu militari. În

vremurile bune veneau la vărat sau la schi persoane simandicoase și

bogate din toată țara, acum nu mai vin, e război, oprea atunci și

acceleratul, acum de ce să oprească acceleratul, nici personalul nu prea

mai are la ce. Mâine dimineață trece primul personal, la opt fără cinci,

stă numai două minute și merge mai departe.

–.Și eu ce mă fac până mâine dimineață, e un frig de crapă

pietrele, nu-i nicio casă primprejur, nu pot să mă-ntorc în sat doi

kilometri, se înserează, mă mănâncă lupii!

– Lupii nu mănâncă o fată așa frumoasă ca dumneata.

– Nu mai glumi, moș Iosife.

– Apoi, te-oi lăsa aici în cabină la căldură, uite și o laviță pe

care te poți odihni, eu mă duc alături la baba mea până trece mărfarul

de doisprezece, mă întorc să primesc două mărfare pe la două și trei

apoi la hodină până dimineată.

– Mulțumesc, aici e bine, e cald, o noapte trece ușor.

136

–.Din păcate, spre dimineață se face tare frig și cărbuni-s

puțini, dar ăsta să fie singurul necaz.

Mica haltă era așezată pe o linie de cale ferată destul de

frecventată, dar ea în sine nu avea o prea mare împortanță: în

vremurile bune, cum spunea moș Ilie, opreau aici trenurile accelerat

pentru că la doi kilometri era o așezare veche de munteni cu un aer

curat și sănătos, căutat de orășeni, căreia i se dăduse numele de

stațiune de odihnă. Era o mică depresiune, o zonă înconjurată de

dealuri și munți împăduriți, dealuri vara verzi acoperite de foioase și

brădet, iarna albe de zăpadă, iar munții care parcă străjuiau de jur

împrejur erau verzi vara, mai pe la poale, și-apoi către vârf numai iarbă,

iar sus de tot piatră, numai piatră. În zonă, pe dealuri, prin păduri și

pe crestele munților, trăiau numeroase animale sălbatice, de toate

soiurile: urși, lupi, vulpi, iepuri, capre negre, cocoși de munte, fazani,

unii spuneau că au văzut pisici de-alea mari și periculoase, râși. Când

mamele voiau să-i mai sperie puțin pe copiii neastâmpărați nu-i

amenințau cu bau-bau ci cu lupii și urșii din păduri și de pe munte care

se arată seara pe la geamuri, îi fură și-i duc în pădure.

Mica așezare, sat bogat de altfel, botezată cu bunăvoință

stațiune climaterică, era legată de haltă printr-un drum pietruit bine

întreținut, iar călătorii veneau și plecau spre sat cu câteva trăsuri de

piață ajunse aici prin nu știu ce împrejurare. Vara era foarte frumos,

plăcut, vilegiaturiștii se plimbau după mese între sat și haltă, trecerea

acceleratului și a personalului fiind cam unicele distracții. Iarna însă era

prăpăd, ninsori bogate și viscole de măturau omul de pe drum, cu

temperaturi care nu urcau decât puțin peste zero grade de-abia

începând cu sfârșitul lui martie. Halta era așezată chiar în mijlocul

acestui loc mirific, înconjurată de pajiști care se sfârșeau sub poala

dealurilor și a munților, vara pășteau pe acolo turme de oi și capre,

iarna hălăduiau sălbăticiunile.

Toată lumea se mira cum de pot doi oameni, moș Iosif și

muierea lui, să locuiască acolo departe de sat și de orice ființă

omenească. El răspundea în glumă că așa e mai bine, n-are vecini cu

care să se certe și vecine cu care lelea Lucreția să tăinească și să

bârfească. Clădirea gării, hai să-i spunem gară, era micuță, veche, cu

pereții scorojiți pe care bătrânul șef de haltă îi tot curăța și văruia în

137

fiecare primăvară. Avea numai două încăperi, cea de serviciu, la

care-i spuneau cabină, în care se găseau toate cele necesare funcției,

masă, o laviță, trei scaune care ar fi trebuit să iasă de mult la pensie,

registru în care consemna ora la care a trecut fiecare tren, poate și

altele, creion chimic pe care-l umezea cu limba când avea ceva de scris,

telefon, telegraf, cuiere pentru lămpașe, pe jos scânduri date cu catran

și aparatul de eliberat bilete. A doua, cu intrare separată era folosită

ca locuință de cei doi bătrâni, era bucătărie, cameră de zi, dormitor,

era comodă, călduroasă, curată lună, cu un miros ademenitor de

mâncare și rufe curate. De cabină era legată o altă construcție,

îngrădită cu un gărduleț de șipci în care se găsea cotețul porcului,

crescut an de an pentru Crăciun, și cotețul găinilor care îndestulau cu

carne și ouă tot anul pe cei doi bătrâni.

De afară răzbi un val de aer înghețat, cineva furios trânti ușa

de perete.

– De ce n-a oprit acceleratul, domnule?

– Nu mai oprește aici, haltă mică, nu e timp de pierdut cu ea,

trenurile trebuie grăbite, să ducă militari pe front sănătoși, puternici și

să-i aducă înapoi schilozi și răniți.

– Poate că eu sunt unul dintre ei, unitatea mea pleacă mâine

pe front și dacă n-ajung la timp mă pot declara dezertor, trebuie

neapărat să plec cu ceva de aici, altfel Curtea Marțială mă paște!

– De plecat până mâine dimineață n-ai cu ce, tot ce pot să fac

e să încerc cu ceferiștii mei să te ajut.

– Cum?

– Îmi spui indicativul unității, orașul în care se află și din canton

și gară, de la o stație la alta, îi anunțăm pe șefii dumnitale că din cauza

circulației trenurilor nu poți să sosești la timp, dar că ești pe drum și-i

ajungi din urmă.

–.Nu funcționează, suntem o unitate specială, n-am voie să

dau niciun detaliu despre ea nimănui. Am încurcat-o!

–.Dar, iartă-mă de vorbă proastă, ce cătai în sălbăticiunea

noastră pe o vreme ca asta? Mi se pare că te-am mai văzut, nu ești

pentru prima dată aici.

–.Mama și surorile mele s-au refugiat din București de frica

războiului, avem pe aici o căsuță, sunt mai la adăpost, oameni

138

cunoscuți, de treabă în jur, are cine le apăra și le purta de grijă. Tata

e pe front și eu tot acolo trebuie s-ajung.

–.De război nu suntem apărați niciunde în țara asta, azi și

niciodată, crede-mă ce-ți spun, l-am făcut pe cel din 1916-1918. Acum,

deși sunt la pensie, m-au chemat înapoi la serviciu, nu sunt tineri, ei

trebuie să moară pe front pentru Hitler și Antonescu.

– Poate că și pentru țară.

– Poate.

Pân-atunci tânăra nu ridicase ochii din pământ, era înghețată

de frig, fusese pe afară numai cât să-i dea bună ziua lelii Lucreția, sta

aproape de micul godin din mijlocul cabinei, sau birouașului, nici nu

știa cum să-i spună. Noul venit era un tânăr ca la douăzeci și cinci de

ani, într-o manta albăstruie cu ceva grade pe ea și un chipiu de aviator,

atâta lucru pricepea și ea din armată, să recunoască armele. Mulți

dintre colegii ei plecaseră deja pe front, pe toți i-a condus la gară,

măcar atât a-nvățat, care sunt însemnele armelor. La grade nu se

pricepea decât până la sergent major, pe ale tânărului nu le putea

descifra, nici n-o interesa de altfel, era prea agresiv cu moșul ca să

simtă vreo simpatie pentru el. Ea știa că de câte ori dai de greu trebuie

să știi să-ți ții firea, să cauți o ieșire, tânărul aviator nu prea știa asta.

Îl cercetă atentă cu ochii. Doamne, da′ chipeș mai era! Înalt, bine legat,

șaten, cu părul tăiat scurt ca la militărie, cu fruntea dreaptă și tenul

ușor măsliniu, într-o uniformă impecabilă, parcă trasă cu condeiul,

cizmele, deși ude de la zăpadă, se vedea că în zilele bune străluceau

de curate, spatele drept, ținută marțială chiar dacă era furios foc, ochi

căprui adânci care scăpărau jăratic, nas acvilin dar nu prea mare, obraji

de om sănătos, acum roșiți de frig și de supărare, voce baritonală, dar

ce voce, mângâia chiar când se certa, poate că nici el nu știa cu cine

se ceartă. Poate cu soarta, cu întâmplarea, cu războiul pe care urma

să-l cunoască în curând chiar la el acasă. Mâinile, scoase din mănușile

de piele, cu degete lungi ca de pianist, albe, fine, parcă vorbeau și ele

o limbă numai a lor, dar în deplin acord cu stăpânul. Doamne, ce bărbat

și ce păcat că peste numai câteva zile ar putea să fie o grămadă de

carne zdrobită de căderea avionului lovit sau un morman de cenușă!

Elvira avea în fața ochilor interiori catrastofa posibilă, îi era tare milă

de bietul ofițer acesta continua să se certe cu șeful de haltă, fără vină,

139

care căuta tot felul de soluții ca să-l ajute. Ajunseseră chiar la ideea ca

moșul să meargă până-n sat să închirieze un cal, poate să-l cumpere,

iar tânărul ofițer să ajungă trenul din urmă la stația următoare spre

care șina făcea un ocol aproape în formă de cerc, drumul dura destul

de mult, acolo avea oprire.

– Nu puteți ajunge prea departe în felul acesta, afară e viscol,

vă puteți ușor rătăci, ba mai rău, vă poate ataca o haită de lupi sau,

pe aici sunt multe râpe, riscați să vă treziți în fundul vreuneia din ele.

Cel mai înțelept lucru ar fi să-l ascultați pe domnul „șef de gară” ( Elvira

îl ridica în grad pe moș Ilie), să rămâneți aici peste noapte, iar eu, dacă

aveți încredere să-mi spuneți măcar orașul, să văd dacă am vreun coleg

cunoscut pe acolo, să-l rog să meargă la gară și să-ncerce să comunice

cui trebuie despre necazul domniei tale. Sunt profesoară, solidaritatea

de breaslă funcționează și între noi, ne ajutăm de fiecare dată când

avem nevoie, pot încerca s-o fac să funcționeze pentru dumneavoastră.

„Profesoară nu prea cred”, își spuse în gând tânărul ofițer.

„Seamănă mai mult c-o țărăncuță de pe-aici, ceva mai scuturată, poate

elevă de liceu sau cel mult studentă începătoare.” Îi veni în minte

gluma aceea cu Gheorghe. Unui străin care se rătăcise pe meleagurile

noastre și nu ne cunoștea limba i s-a spus că Gheorghe este un cuvânt

de mare cinste atribuit pentru merite deosebite. Când a cunoscut un

adolescent care se prezentă Gheorghe străinul exclamă: „Așa tânăr și

deja Gheorghe!”. Așa tânără și deja profesoară? Avea ceva dreptate să

n-o creadă, tânăra nu arăta așa cum s-ar fi așteptat el de la calitatea

profesională afirmată, era îmbrăcată c-un paltonaș cam subțirel și scurt

care ar fi trebuit să fie dat de mult la reformă, mai degrabă pardesiu,

din care se vedea o fustă de lână cam dură, încălțată cu niște cizme de

pâslă acum ude de la nămeții prin care a trecut din sat până la haltă,

iar capul, aproape nu se vedea, era înfășurat într-o broboadă neagră

de lână, trecută pe sub braț și înnodată la spate așa cum purtau iarna

femeile locului, fața era aproape invizibilă.

– Nici n-am băgat de semă că mai e cineva pe aici, ești așa de

mică, doamnă sau domnișoară, așa înfofolită cu broboada aia, încât

arăți mai degrabă ca o mogâldeață decât ca un om.

– Mersi pentru complimet, ripostă fata cu sarcasm.

140

– Scuzați, n-am vrut să vă jignesc, dar, după cum vedeți, sunt

într-o mare încurcătură, care m-ar putea costa scoaterea mea din lotul

care urmează să plece pe front.

– Doriți chiar atât de mult să ajungeți pe front? Vă puteți pierde

o mînă sau un picior.

– În meseria noastră nu ai decât două posibilități: îți pierzi

viața, cu picioare și mâini cu tot, ori, dacă ai noroc, învingi. Altă

alternativă pentru noi piloții nu există.

– Doamne, apără-ne!

– Dar, revenind la oile noastre, nici propunerea asta nu poate

funcționa. Unitatea mea nu se află într-un oraș, fiind foarte secretă,

nici nu știu din care gară vom pleca, iar interdicția de a nu divulga nimic

funcționează și pentru domnia ta. Deja am spus prea multe.

– Păcat.

– Vorba lungă sărăcia omului. Iată cum facem: eu vă mai aduc

niște cărbuni pentru foc, vă las șuba și vă mai aduc de alături de la

nevastă-mea ceva de învelit, dumneavoastră dormiți cu schimbul pe

lavița de colo, nu e comod, îți intră os prin os, dar măcar vă puteți

odihni câteva ore. Și cu asta noapte bună, mă duc s-aduc pătura și să

trag un pui de somn până la doisprezece când trece primul mărfar, tren

militar.

– Excelent, mă pot urca în el.

– Îmi pare rău, nu vă puteți urca, are o încărcătură secretă,

de-aia circulă numai noaptea, nu oprește decât în gările mari.

– Nu-l poți opri?

– Doamne ferește!

– Mă așez înaintea lui și-l opresc.

– Și o să te facă bucățele ca pe o găină, mecanicul n-are voie

să oprească, orice-ar fi, decât dacă, Doamne ferește, deraiază sau este

un sabotaj.

– Bine, moșule – la care șeful de haltă i-a aruncat o privire

ucigătoare, îl făcea moș! Și acum, domnișoară, să vedem cum facem.

Din întâmplare, n-ai ceva de mâncare la dumneata, mi-e o foame de

lup, plătesc bine. Mama a vrut să-mi facă pachet dar am refuzat-o,

știți, ca ofițeri n-avem voie să umblăm cu bagaje după noi, doar

porthartul și atât.

141

– Mulțumesc, de plată n-am nevoie, dar din păcate nu am

decât o pâine cam uscată și o bucată de brânză, veche. O facem pe

din două, apă de băut găsim în fântâna din capul peronului.

– Bun, să ne urăm poftă bună.

Elvira începu să caute prin bagaje, scoase un ștergar țărănesc

țesut în casă și învrâstat cu negru, îl întinse pe biroul șefului de haltă,

puse pe el pâinea și brânza și, cu mare rușine, scoase și-o ceapă roșie.

Tânărul ofițer râse cu poftă la vederea cepei, iar Elvira roși până-n

vârful urechilor și-o ascunse repede.

– Lasă și ceapa, dacă-i bal, bal să fie! Poftim și un briceag,

bănuiesc că nu umbli cu așa ceva la dumneata. Apropo, cum te

cheamă?

– Pe mine? Elvira.

– Elvira și mai cum?

– Elvira și atât. Dar pe dumneavoastră cum vă cheamă?

– Marius.

– Marius și mai cum?

– Neîncrederea e reciprocă, nici eu nu vreau să spun mai mult.

Marius și atât. Eu chiar n-am voie să spun mai mult, nici măcar cât am

spus. Spune-mi măcar cine ești, ce cauți aici pe o vreme ca asta?

– Am fost la înmormântarea bunicii și tebuie să mă-ntorc cât

mai degrabă-n București, unde predau limba și literatura română la un

liceu din centru cu foarte bună reputație, deși sunt încă studentă în

ultimul an, dar profesorul titular e pe front – nu numai el, de la foarte

multe alte discipline profesorii sunt pe front – și atunci s-a recurs la

studenți din ultimii ani ca să acopere golurile. Mai acopăr golurile și la

alte limbi, nu sunt prea pricepută dar reușesc să fac față – germană,

engleză, franceză.

– Hai că glumești, cum poți cunoaște la vârsta ta atâtea limbi

străine? Cred că n-ai nici douăzeci de ani, cum poți să știi atâtea limbi,

eu m-am chinuit tot liceul cu franceza, iar de când au venit friții pe la

noi înghit ca un mucenic germana. Apropo, cum spui în limba germană

„Eu sunt militar și merg pe front?”.

– Îh… da′ lasă-mă-n pace, sunt la examen? Am dat destule

examene în viață și mai am de dat! Am douăzeci și trei de ani, sunt în

ultimul an deoarece am făcut de două ori câte două clase într-un an,

142

anii doi și trei de gimnaziu, și trei-patru în liceu, așa că am dat

bacalaureatul la optsprezece ani de am uimit comisia de examinare,

cum sunt și mărunțică nu m-au crezut că am șaisprezece ani, au

verificat actele.

–.Am deci parte de o compania unui adevărat fenomen al

învățământului românesc! Mănânci ori ba, eu trec la fapte. Dă la o

parte broboada aia de pe cap, n-o să-ți poți găsi gura, așa ești de

înfofolită, poți renunța deocamdată și la palton, eu îmi scot mantaua.

Cu greutate, căci mâinile-i erau încă înghețate, fata desfăcu

nodul de la spate al broboadei și, împreună cu paltonașul, le șeză pe

spătarul unui scaun. Tânărul ofițer avu aproape un șoc: de sub

broboada bătrânească răsări un căpșor acoperit cu păr până la umeri,

castaniu, des, puțin creț, doi ochi de căprioară, o gură mică, roșie, doi

obrăjori încă roșii de frig, un năsuc îndrăzneț și cam obraznic. Nu era

nici pe departe țărăncuța pe care o crezuse la-nceput. Nu era

prea-năltuță, cel mult 165 de centimetri, subțire ca o trestioară, dar

foarte modest îmbrăcată, fustă și pulover de sub care se vedea o

bluziță albă, erau tricotate în casă din lână gri nevopsită. Nu era

frumoasă în sensul clasic al cuvântului însă avea în ea atâta prospețime

și finețe, el aproape rămase cu gura căscată, dar era clar că nu prea e

prietenă cu rujul, rimelul, parfumul și alte finețuri pe care le cunoștea

bine de la surorile lui și prietenele pe care le avea.

– Deci așa, chiar ești profesoară! Te iau măcar în serios elevii?

–.Dacă râdeți de mine ar trebui să nu mai spun nimic, n-am

spus că le știu bine, spun doar că pot face față la niște lecții de liceu.

Dar, pentru că tot n-o să ne mai vedem poate niciodată, o să continuu:

pot să vă mai spun cine sunt și cum am ajuns, studentă fiind încă, să

predau la un liceu. Pot să vă spun că sunt un copil găsit, m-a găsit pe

treptele bisericii din satul în care am înțeles că se află familia

dumneavoastră o femeie de cincizeci de ani care făcea acolo curățenie.

Era iarnă, ger, puteam să-ngheț dar spunea buna femeie că mama care

m-a abandonat m-a iubit poate pentru că eram curat îmbrăcată, cu

lucruri de calitate, călduroase, iar lângă mine erau lucrușoare de

schimb chiar fine, ceva bănuți și un biberon cu lapte încă puțin călduț.

Poate că ea, mama, știa orarul femeii și pândea de undeva din jur să

fie sigură că m-a găsit cine trebuia. Femeia a presupus că m-a născut

143

vreuna din doamnele sau domnișoarele care veneau acolo vara sau în

sezonul de iarnă și cine mai știe de ce nu mă putea păstra. Putem face

multe speculații, o femeie adulterină al cărei soț era undeva în misiune

și deci copilul nu putea fi al lui, o tânără naivă dar în prag de a se

căsători cu altul decât tatăl copilului, cine știe. Aș vrea să știu cine a

fost mama mea, dar cum să aflu, cât am fost mică n-am știut decât că

buna femeie care m-a luat la casa ei e bunica mea, că mama și tata au

murit într-un accident care era de fiecare dată cam altul, ba în munți,

ba s-au înecat. Buna femeie, o chema Marișca dar eu i-am spus

întotdeauna bunică, a dat sfoară-n sat și-n cele vecine, risipite pe

dealuri, c-a găsit un copil părăsit, poate știe cineva al cui este, dar

nimeni nu m-a revendicat. N-aveam nici nume.

– Și cum ți-au spus în sat?

–.La primărie mi s-a trecut la întâmplare numele de Elvira,

mi-au dat numele de familie Gorun, așa o chema pe femeie, m-au scris

în catastif copil de șase săptămâni iar ziua de naștere au trecut-o pe

cea pe care au socotit ei c-ar fi în urmă cu șase săptămâni,

22 noiembrie 1922. Nu vă mirați c-au fost atâtea aspecte care n-au

concordat cu legile și regulile în vigoare. Într-un sat pierdut de lume,

după război, nu era greu să rezolve astfel cvadratura cercului, ce facem

cu copilul ăsta ce-i scriem în acte? Femeia care m-a găsit a rămas cu

mine pe cap, ea zicea că e o binecuvântare, soțul i-a murit de tânăr și

ea n-a avut parte de copii. Venise de undeva, dintr-un sat prin care a

trecut un cioban cu turma, s-au plăcut, l-a urmat, s-au așezat aici dar

după doi ani el a murit căzut într-o râpă. Se spuneau tot felul de povești

despre moartea lui, ceva de oi multe, dușmani, ca-n Miorița. În satul

acela femeile nu se căsătoreau după moartea soților, rămâneau văduve

și-și duceau traiul cum puteau. Pentru că bunica muncea la primărie și

la biserică unde făcea curățenie a încropit un fel de cooperativă cu

femeile singure din sat, erau multe și bătrâne rămase de pe vremea

războiului, ziua mă luau la ele cu schimbul iar seara mă duceau plocon

„acasă”. Așa c-aș putea spune că m-a crescut satul.

– Acum ai douăzezi și trei de ani.

– Fără câteva luni.

– Aproape că n-aș mai vrea să continui, poate ți-e greu.

144

– Nu trebuie să vă lăsați impresionat, nu sunt singurul copil

care a crescut așa, sunt mulți care au dus-o mai greu. Eu eram

răsfățată, bunele femei îmi dădeau de mâncare ce aveau ele mai bun

prin casă și-mi lucrau singure hăinuțe din vechituri sau îmi tricotau

ciorăpei, botoșei, căciulițe, apoi rochițe, puloverașe din lână sau

bumbac desfăcut din ciorapii care se vindeau la prăvălie. Cu

încălțămintea a fost mai greu, nu se prea găsea, ele nu aveau bani,

dar n-aș putea spune că umblam desculță prin zăpadă, mi-au făcut

cipici și un fel de galoși din încălțăminte veche, numai vara și primăvara

luam pe tălpi toate noroaiele satului. Dac-aș avea bani și jur că după

ce voi avea am să fac asta, finanțez un azil, un fel de cămin pentru ele.

Anii aceia au cunoscut destule greutăți, bărbați nu prea erau prin sat,

tinerii erau la lucru la pădure sau cu oile, orice brațe de muncă în plus

erau bine venite.

După ce am crescut, cam la cinci, șase ani, ajutam în

gospodării, mergeam cu gâștele la păscut, culegeam primăvara

buruieni pentru ciorbe și mâncăruri, sălățică, măcriș, păpădie, urzici

pentru porci, nu știți cum pot ustura urzicile mâinile unui copil! Apoi

m-au învățat și pe mine să brodez, să tricotez, ba una m-a instalat și

la războiul de țesut. Îmi era greu, ca orice copil preferam să mă joc dar

ocrotitoarea mea mi-a spus, și nu o dată, că trebuie să știu de toate ca

să mă pot întreține singură când voi fi mare iar ea nu va mai fi, să fac

curat, să spăl rufe, să gătesc, și acum imi place să gătesc mâncărurile

învățate de la ea. Bunica m-a dat la școala din sat, din fericire nu era

prea departe. Mi-a plăcut enorm, eram ageră la minte, învățam

aproape totul în clasă, acasă nu aveam de făcut decât temele srise, în

rest ajutam în gospodărie la noi sau prin sat. Primeam bucate, porumb

și grâu, câte o cupă adică într-un vas mic, câte o bucată de brânză,

ouă, eram teribil de mândră c-aduc și eu ceva în casă! În toate cele

patru clase primare am avut numai note de zece, în sat unii părinți

invidioși că nu sunt copiii lor cei veșnic premiați cu premiul întâi mai

spuneau că iau numai note mari pentru că învățătoarei, doamna Maria

Busuioc, odihnească-se-n pace, îi e milă de mine. Mai târziu în liceu

m-am confruntat cu aceleași ostilități. În plus se spunea că iau note

mari pentru că fac anumite servicii profesoarelor.

– Era adevărat?

145

–.Și da și nu. Unele profesoare mai profitau de sărăcia și

naivitatea mea, mă luau acasă ca să le ajut în gospodărie, să stau cu

copiii în serile când aveau altceva în program, să le fac diferite lucruri.

Țin minte că odată am lucrat totă iarna în internat, în puținele ore libere

pe care le aveam, la o cuvertură de pat pe o etamină cu un model

complicat, în cruciulițe. Nu se înghesuiau să mă plătească, câte o

rochiță mai ieftină sau mai uzată, un obiect de lenjerie vechi dar încă

bun, o vestuță, un paltonaș subțire ca o foaie de cort, niște pantofi mai

scâlciați sau cizmulițe cu cel puțin două numere mai mari decât aveam

nevoie, pe care le înfundam cu vată în bot și le-ncălțam cu două perechi

de ciorapi groși, bune însă pentru că eu nu aveam altceva. Plângeam

pe-nfundate de umilință dar învățam cu îndârjire, toată viața mi-a

plăcut să-nvăț, știam că numai așa pot ieși la lumină, pentru asta

trebuie să-i mulțumesc doamnei Busuioc.

Îndeobște se crede că sătenii nu citesc. În satul acela puținii

care știau citi citeau, împrumutau cărți de la învățători sau de la preot,

de cumpărat nu aveau cu ce, citeau ziarele, ce dacă unele erau vechi,

făceau politică „înaltă” la crâșma din mijlocul satului. De la ei am

dobândit dorința să citesc, prindeam din zbor discuțiile despre cărți sau

rezumante interesante pentru cei care nu le citiseră, făcute de către

cei care trecuseră prin ele. Așa am ajuns să citesc mai mult decât îmi

trebuia pentru școală, să cunosc și marea literatură, întâi cea pentru

copii, Creangă, Ispirescu, poeziile lui Bolintineanu, mi-a plăcut enorm

Coșbuc și încă-mi place, de Eminescu nu mai vorbim! Citeam tot ce

avea în casă doamna învățătoare sau preotul satului, am citit și ceea

ce n-am înțeles, Manon Lescaut de exemplu. Treptat am învățat să-mi

aleg cărțile, să le deosebesc pe cele bune de cele rele. Bunicii mele

nu-i prea plăcea că „pierd vremea cu cărțile”. Să merg la școală da, dar

să pierd vremea cu cititul o depășea, în cercul ei de cunoscute se

spunea că prea multă minte strică și cărțile te pot îndemna pe drumuri

greșite. Ea nu știa să scrie sau să citească dar îi plăcea când îi mai

citeam eu câte ceva. Îi plăceau mult poeziile, Alecsandri, Coșbuc, Goga,

Eminescu. Plângea când le citeam pe cele despre război sau oameni

necăjiți. În sat se spunea uneori despre mine, când mă vedeau cu vreo

carte în mână: „doar nu vrea s-ajungă preoteasă!”, preoteasă fiind

rangul cel mai înalt la care putea aspira o fată din sat, în viziunea lor.

146

– Ai fost un copil precoce.

– Nu, un copil chinuit, habar n-aveți ce simte un copil care nu

are cui spune mamă și tată, ba uneori este luat și peste picior că e

bitang, copil din flori, găsit pe treptele bisericii, pomanagiul satului și

altele. Cu toate astea aș putea spune c-au fost cei mai frumoși și mai

fericiți ani din viața mea. Așa am ajuns să termin patru clase, aș fi vrut

să merg mai departe dar în sat atâta școală puteam face iar femeile nu

aveau posibilități să mă trimită mai departe, poate nici nu s-au gândit,

în plus mai aveau nevoie de munca mea în gospodării, în sat la zece,

unsprezece ani o fată e bună de muncă. Am pierdut un an în care am

stat în acasă, am lucrat și am plâns. Mă uitam cu jind și recunosc cu

invidie la cele trei fetițe din sat, foste colege de primară care merseseră

la liceu. În vacanța de Crăciun sau de Paști erau cu nasul pe sus, se

considerau deja domnișoare, erau din familiile mai înstărite în casa

cărora eu nu intrasem niciodată, doar la bucătărie sau în ogradă la

orătănii.

Satul nostru nu era prea mare dar ca în orice sat erau câteva

familii bogate, oieri cu turme mari și apoi liota, oamenii de rând, unii

mai încropiți alții de-a dreptul săraci, care-și duceau cu greu traiul de

pe o zi pe alta. Norocul meu a fost că-n vara următoare a venit pentru

câteva zile la neamuri o profesoară de la liceul din oraș, preda limba și

literatura română, doamna Cornelia Petrăchescu. Pentru că eram un

fenomen cu notele mele a aflat de mine, m-a chemat la ea de mai

multe ori, am stat de vorbă, eu nu-mi dădeam seama pe atunci, dar a

făcut un test al cunoștințelor mele. Una peste alta în toamnă m-a luat

la oraș, am dat examenul de admitere și am intrat la liceu. Am primit

și o bursă, cea ce însemna internat deci casă și masă, nici nu ceream

mai mult. Cărțile și caietele mi le-a cumpărat pentru-nceput doamna

profesoară Petrăchescu. Așa au mai trecut opt ani.

–.Bine, dar un copil are nevoie și de îmbrăcăminte și alte

lucruri, cum te-ai descurcat?

– În primul an m-am descurcat foarte greu, femeile din sat mai

veneau pe la mine când aveau treburi la oraș, îmi aduceau ceva de

mâncare, altceva nu puteau, nu aveau. M-a ajutat mult profesoara de

lucru manual, doamna Adelaide Boldișor. Noi am avut săptămânal și

câte o oră de lucru manual iar câte o clasă făcea de serviciu la bucătăria

147

internatului, ne venea rândul cam de două-trei ori pe semestru. Cu

această ocazie dumneaei a văzut la câte mă pricep și așa, în treacăt,

mi-a spus: dacă ai avea materiale ai putea să lucrezi câte ceva și să

faci rost de un ban. În clasă aveam o colegă fiică de colonel, bună,

gata să ajute pe cel în nevoie, am îndrăznit să-i cer ceva bani

împrumut, am cupărat lână și am început să tricotez, mănuși, ciorapi,

căciuli, bluzițe, pulovere, în scurt timp nu mai puteam face față

„comenzilor”. Puneam în lucruri multă fantezie. Vara mergeam în sat și

lucram pe la case, atunci am țesut cel mai mult; vara femeile merg la

hotar, n-au timp de țesut, îmi porneau lucrul și eu mergeam mai

departe cu el.

– Ce ai țesut?

– O, de toate: ștergare, fețe de masă, lipideie adică cearșafuri,

așa li se spunea pe la noi, dumneata ai cunoscut satul mai târziu când

a început să se mai ridice, îl vedeai numai ca stațiune, dar a fost și

multă sărăcie, multă muncă ce îmbătrânea oamenii înainte de vreme.

Cel mai mult îmi plăcea să țes lăicere adică cuverturi, covoare cu

modele complicate. Stăteam zile-ntregi aplecată la lucru de seara

nu-mi mai simțeam spatele.

– Nu te-ai gândit în toți acești ani să-ți cauți părinții sau mai

precis mama?

– Mulți ani n-am realizat c-aș putea încerca, mi s-a spus că

sunt un copil găsit, femeile mai glumeau că m-au găsit într-o tufă de

urzici sau un lan de porumb iar eu am luat lucrurile ca atare, practic

nu m-a preocupat problema. Cât timp am fost mică nu mi-a trecut prin

minte, știam că n-am mamă și tată și mi-am asumat soarta, după ce

am mai crescut, pe la șaisprezece ani, buna femeie mi-a spus adevărul.

Bunica, așa i-am spus toată viața, era convinsă că sunt de neam bun,

a dorit să mă școlească, să mă facă „doamnă” așa cum credea că merit.

N-avea cu ce. De-abia în liceu în anii mai mari am început să mă

gândesc cine sunt, de unde vin și mai ales spre ce mă-ndrept. N-aveam

însă mijloace nici măcar să dau un anunț undeva, nu știam unde, nici

nu s-a găsit cineva cu care să discut despre asta, să m-ajute, să

mă-ndrume. Vreau însă cu orice preț să termin facultatea, să am ceva

bani și să-ncep căutările. Am construit în mintea mea atâtea scenarii

încât simt nevoia să văd dacă se potrivește ceva.

148

– De pildă?

– Mi-am închipuit că mama era bolnavă și singură, voia să mă

lase în grija cuiva, a căutat o femeie potrivită și așa a găsit-o pe cea

pe care o credeam bunică. Visam că într-o zi va opri la poartă o femeie

tânără și elegantă care va întreba: aicea locuieșe fetița mea? Voi sări

în calea ei, mă va lua în brațe, vom plânge amândouă, îmi va povesti

de ce m-a-nstrăinat, cât de dor i-a fost de mine, îmi va spune că tata

e marinar pe ape și oceane, i-a fost dor de mine și m-a căutat, îmi

închipuiam că voi locui apoi într-o casă mare și frumoasă, elegantă, cu

mobilă scumpă, cum mai văzusem în unele de la oraș, însă visele

rămân vise, îți țin de cald în nopțile geroase apoi dimineața se

destramă, ba mai lasă și un gust amar, n-a fost să fie îți spui și mergi

mai departe. Știți, eu sunt o visătoare, am o imagințe bogată, când

citesc, fie că e vorba de literatură sau de știință, „văd în spațiu”, văd

personajele începând de la capra cu trei iezi sau leneșul din „Muieți-s

posmagii” până la cele din „Război și pace”, „Venea o moară pe Siret”

și altele. Când am ajuns să văd ecranizările după unele capodopere am

rămas mirată și mândră, atât de mult semănau cu cele imaginate de

mine.

– Bine, asta înțeleg, dar când citești o lucrare știițifică?

–.Nu la toate, dar când citesc scrierile romanilor, bineînțeles

cele traduse în românește, altfel nu mă-ncumet, văd senatorii în togi

albe, aud dezbaterile din senat, îl văd pe Cato care cerea distrugerea

Cartaginei. Am luat-o razna, scuzați-mă, s-a făcut târziu și eu m-am

lungit cu povestea.

– E fascinant ce spui, continuă te rog.

–.Când am ajuns la facultate în București, nu mă jenez să-ți

povestesc cum am dus-o, în primul an aproape că n-am mâncat, apoi

mi-am căutat de lucru, n-a fost greu să găsesc, am fost trei ani dădacă

la copiii unui bogătan care mă plătea cinstit dar se cam ținea după

mine, de am vrut să plec, atunci s-a potolit, s-a jurat că nu se va mai

lega de mine, numai să nu las copiii, care s-au atașat de mine și se

pare că erau bine educați. Aveam casă, masă, ceva bani, mergeam la

facultate când puteam, colegii îmi luau notițe la dublu, manuale nu

prea erau.

– Ce-nseamnă notițe la dublu?

149

– Un coleg sau o colegă, altul la fiecare disciplină, folosește

două coli de hârtie și un indigo între ele. Când scrie, cu un creion bine

ascuțit, cu cerneală nu se poate, textul apare și pe a doua coală, mai

slab totuși e ceva, știi măcar ce să cauți în cărți, acelea pe care le

găsești. Citeam foarte mult noaptea, de ajunsesem ca o scândură dar,

hai să mă laud, mi-am luat întotdeauna examenele cu notă maximă.

Anul acesta îmi susțin lucrarea de diplomă, specialitatea limba și

literatura română, ies profesoară cu acte în regulă, pot deveni titular,

cu slariu stabil. Am reușit să închiriez o garsonieră, nu departe de liceu,

am un pat, o masă, un dulăpior, o vecină-mi permite să mai gătesc din

când în când la ea și nu mă plâng, o duc bine. Numai că acum bunica

a murit, subit, de o răceală grea, muncea tot pentru mine, am rămas

singură, singură pe lume.

– N-ai prieteni, prietene, bunica n-a avut și ea niște neamuri?

– Nu, era și ea singură pe lume, cât despre prieteni, colegii și

colegele mele nu prea sunt dispuși să se amestece cu cineva ca mine,

ei merg la baluri, la teatre, la restaurant, au familii și câteodată bani,

eu n-am nimic din toate astea, nu merg regulat la cursuri, ba mai

intervine invidia când am rezultate mai bune ca ei la examene. Știți

invidia: nepricopsita asta ia întotdeauna notele cele mai bune. La băieți

mai intervine și altceva – de ce-ți povestesc oare toate astea? – poate

pentru că nu te cunosc și nu mă cunoști, nici acum nici mai târziu nu

vei avea ocazia să mă povestești cuiva – nu s-ar da nici unul la o parte

de la o aventură, dar nimic serios, iar eu nu am timp de pierdut. Mi-ar

plăcea să am un prieten, să am un umăr pe care să plâng sau cel puțin

să mă odihnesc din când în când, nici eu nu sunt de lemn, dar n-am

găsit omul în care să am încredere. Of, iertați-mă, sunt o proastă, mă

autocompătimesc fără rost, dar moartea bunicii m-a lovit așa de tare,

nu mai am pe nimeni în lumea asta! Am spus deja totul despre mine,

dar dumneavoastră ce-mi spuneți, cine sunteti?

– După cum vezi, sunt militar, viața mea de până acum n-a

fost nici pe departe ca a ta, am părinți buni, bogați care mă iubesc,

două surori, mătuși, unchi, verișoare, ce mai, am avut o viață fericită,

mi-e și rușine să mă laud în fața ta!

– Bine, atunci nu vă mai lăudați, încă o dată poftă bună!

150

Mâncau în tăcere pâinea uscată, brânza veche și ceapa spartă

cu pumnul, el glumea c-o să-i dea afară din tren, dacă vor apuca

vreunul, pentru că duhneau a ceapă, dar nu renunța la ea. Elvira îl

privea, meditând că chiar în vreme de război există oameni care pot fi

fericiți. Admira la el totul, mâinile dibace, eleganța cu care mesteca și

înghițea, ochii frumoși și îndrăzneți care o cercetau cu atenție pe furiș.

Începea să-i fie puțin teamă, de ce i-o fi spus oare dintr-o suflare viața

ei, el habar n-avea ce-i foamea, frigul și sărăcia, dacă-i vreun golan și

n-o s-o lase-n pace? Nu-i nici un pericol, știe să se apere, n-are

importanță că e puternic iar ea cât jumătatea lui, nu pare a fi un om

rău, e doar vesel, așa i–o fi firea, acum e necăjit că n-are cu ce să

plece.

– Mulțumesc pentru masă, serios, de mult n-am mai mâncat

așa bine! Când ne vom vedea după război am să mă revanșez cu o

masă la Capșa, cel mai vestit restaurant din București (știa unde e

Capșa, lângă Universitate, trecea des prin fața lui dar de intrat acolo

nici vorbă, nu va intra vreodată), acum mă duc după apă. Uite, ne-a

adus moșul și-o pătură destul de groasă, gândește-te cum ne aranjăm

să dormin puțin.

– Dacă vreodată ajung la Capșa o să-mi cumpăr un platou de

prăjituri cu frișcă chiar dacă după aceea o să sufăr de stomac câteva

zile. Acum mergeți liniștit după apă și apoi vedem noi, o să ies și eu

puțin afară.

– Vino acum cu mine, poate ți-e frică pe întunericul ăsta.

– Stați liniștit, nu mi-e frică. Ieși în urma lui, căută un loc ferit

apoi reveni în cabină. Între timp el se întoarse c-o sticlă cu apă.

– Poftim, domnița e servită, fii atentă că e rece ca gheața.

– Nu-i bai, îmi place rece, mulțumesc pentru apă.

Cât ea a stat afară el făcu deja pe gospodarul, aranjă pătura

pe laviță, făcu din broboada ei o pernă și puse șuba moșului alături.

151

2

Ce-a scris Elvira în jurnalul ei despre acea noapte:

Era un frig groaznic, eram înghețată literalmente; picioarele

mi-erau ude în cizmulițele mele de pâslă, nici paltonașul, cam nepotrivit

pentru o astfel de vreme, nu-mi ținea de cald, doar broboada bunicii,

singurul lucru luat din casa ei, restul din ce-a avut i-a rămas unei vecine

care a îngrijit-o în ultimele săptămâni de boală, îmi mai acoperea fața

de gerul tăios. Era seara de 1 februarie 1942. Pierdusem acceleratul

de seară, nu mai oprea în micuța haltă decât un personal pe zi, era

vreme de război, trebuia s-aștept până a doua zi dimineață la ora opt.

Cu mine mai era un ofițer aviator care a pățit același lucru, foarte

alarmat că va întârzia la unitatea care trebuia să plece a doua zi pe

front. Un bărbat pe care numa-n vis poți să-l vezi, sau cu ochii minții,

atunci când citești basmele despre Făt Frumos, nu frumos de pică, dar

foarte plăcut la înfățișare și în comportare. Trebuia s-așteptăm în frig

o noapte care s-ar fi putut să nu se mai termine pentru amândoi,

ne-ar fi găsit a doua zi înghețați tun.

Șeful de haltă, un bătrânel simpatic, scos din rosturile lui de

pensionar de crudul război, ne-a lăsat să dormin pe o laviță și trei

scaune în cabină, el ducându-se să doarmă într-o cămăruță apropiată,

alături de băbuța lui, până la trenul mărfar de la douăsprezece și

douăzeci și altele care-or mai veni după aceea. Tipul era foarte

politicos, am mâncat împreună pâine uscată, brânză veche și o ceapă

roșie, m-a tratat cu cel mai mare respect, cu înțelegere și chiar cu

căldură, iar eu, ca o proastă, marcată puternic de moartea bunicii,

i-am povestit toată viața mea. Mă descărcam cu încredere față de

necunoscutul pe care știam că n-am să-l mai văd niciodată. El a fost

mai zgârcit la vorbă, mi-a spus doar că e dintr-o familie înstărită, că a

avut o copilărie și o tinerețe fericite, că-și iubește munca și cam atât.

Toate au mers bine până a trebuit să ne facem un rost, să

dormim fiecare măcar câteva ore. Aveam la dispoziție o laviță îngustă,

trei scaune, șuba moșneagului, o pătură uzată care fusese cândva o

cergă, putea ține de cald, și cam atât. Am convenit că vom dormi cu

rândul, unul pe laviță și celălalt va sta pe scaune, apoi vom schimba

locurile, ne vom culca pe pătură și ne vom înveli cu șuba. Cel care

152

rămâne de veghe pe scaune va avea grijă de focul din godin și va putea

folosi mantaua ofițerului, cu grijă să n-o mototolească. Discuția

a-nceput când a trebuit să stabilim cum vom începe, cine va dormi pe

laviță, cine va sta pe scaune. Eu aveam picioarele ude și-nghețate, el

a insistat să mă culc eu întâi pe laviță, eu – din contra, el trebuie să fie

mai odihnit, pleacă doar pe front, ne-am târguit ca la ușa cortului. A

observat însă că-ncepeam să tremur și să-mi mișc întruna picioarele,

m-a obligat să mă descalț ca să-mi usuc cizmele și ciorapii. Nu reușeam

să scot din picioare cizmele și ciorapii uzi și atunci a pus mâna, mi-a

scos cizmele, ciorapii de lână și le-a pus la uscat, împotriva tuturor

protestelor mele a-nceput să-mi maseze picioarele și să le-ncălzească

cu suflarea lui, apoi mi le-a-nvelit cu șuba ca să mă-ncălzesc bine de

tot. Moșul ne lăsase câțiva cărbuni pentru godinul din cămăruță, ne era

încă destul de bine și cald. Era atât de bine că aproape începeam să

torc ca o pisică. Elviro, mi-am zis, bagă-ți mințile-n cap, nu te gândi la

prostii, omul e serios, e militar de carieră, de onoare, nu te gândi la

prostii, nu prezintă niciun pericol pentru tine. Eu am avut toată viața

un respect deosebit pentru haina militară, aproape credeam că e

garanția unei ținute politicoase și morale, dac-aș fi fost băiat militar mă

făceam. Până la urmă am reușit să-l conving că, deoarece el pleacă pe

front unde nimeni nu știe ce-l așteaptă, să doarmă pe laviță iar eu

cumva pe cele trei scaune alăturate, o să încap bine fiind mai mică;

pentru că el trebuie să sosească în uniformă impecabilă la unitate, să

se dezbrace.

–.Ce Dumnezeu, nu vă puteți prezenta șifonat în fața

comandantului! Vă dezbrăcați de uniformă, eu mă-ntorc cu spatele, ca

să nu vă jenați, ne ocupăm fiecare locul, eu pe scaune, dumneavoastră

pe laviță, apoi, după câteva ore, facem schimb și totul e-n regulă. M-a

ascultat iar eu m-am ghemuit pe scaune, cu mantaua lui în spate,

foarte grijulie să n-o șifonez. Căldura acelei mantale care avea

amprenta ființei lui n-am s-o uit niciodată în viața mea. Am adormit

imediat amândoi, iar eu l-am auzit ca prin vis pe bătrânel când a venit

să dea cale liberă mărfarului de la douăsprezece. Se stinsese însă focul,

cărbuni nu mai erau și a început să fie din ce în ce mai frig,

picioarele-mi înghețau din nou și cu cizmele și ciorapii încă neuscați

complet nu mă puteam încălța. Foiala mea l-a tezit și pe aviator și,

153

văzând că tremur, m-a invitat să alătur scaunele de laviță și să dorm

lângă el, putem folosi mai bine șuba și păturica, ne putem încălzi

reciproc a fost opinia lui. Eu protestam, cum să mă culc lângă un

bărbat, și încă necunoscut, ba și cam dezbrăcat! Obișnuit poate să

comande, s-a dat jos, m-a luat de o aripă și m-a-nghesuit pe laviță, a

așezat scaunele lipite de laviță, a pus șuba dedesubt și broboada bunicii

drept pernă, s-a culcușit pe scaunele alăturate, a pus pătura peste

amândoi, m-a lipit cu spatele de spatele lui și, ca un militar adevărat,

a adormit la loc. Eu nu mai tremuram acum de frig, totul era atât de

neașteptat și straniu, dar fără rușine trebuie să recunosc că-mi era atât

de bine, simțeam că pe lumea asta, în care eram o orfană rătăcită,

cuiva îi mai pasă de mine. La un moment dat s-a întors cu fața, m-a

luat în brațe și a dormit mai departe, cine știe la ce iubită s-a gândit și

a visat-o, dar nu eram eu aceea. Voiam să mă desprind din strânsoarea

brațelor lui, nu puteam, l-aș fi trezit, el trebuia să doarmă, mergea doar

pe front. Am adormit și eu, m-am trezit ceva mai târziu că mă săruta

și-mi spunea cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată. Mi-e rușine

de mine să povestesc mai departe, mă simțeam pe altă lume și,

recunosc, îmi era bine, situația a scăpat de sub control, am început

să-i răspund și una peste alta am fost a lui. Poate totul a fost doar în

vis.

Când a realizat c-a fost primul bărbat din vița mea a-nceput să

mă certe că de ce nu i-am spus, mi-a ținut o-ntreagă pledoarie că un

astfel de început în viață pentru o fată trebuie să aibă loc în alte condiții

decât într-o haltă pierdută în câmp, cu un tâmpit necunoscut care a

doua zi pleacă pe front și probabil nu se va mai întoarce niciodată. Eu,

încercând să fac pe grozava, i-am spus că nu e vina lui ci a mea, eu

trebuia să mă păzesc, nu i-am spus ceea ce regretă că n-a știut pentru

că nu m-a-ntebat, și-apoi a promis că așa ceva nu se va-ntâmpla-ntre

noi, cu lacrimi în ochi i-am aruncat în față, nu-mi pare rău, mâine pleci

doar pe front, puteam și eu să fac ceva pentru armata română! Am

crezut că mă face fărâme de furios ce era. Deci m-ai acceptat de milă,

ți-ai făcut pomană, ca în cântecul ăla tâmpit cu ploaia care vine de la

Cluj! Ne-am certat din nou, nu știam cum să-l liniștesc, să-l conving că

n-are nici o vină și că eu am provocat totul, nu trebuia să accept să

dorm lângă el sub aceeași pătură.

154

– Da, și să răcești, poate chiar să mori.

– Cui i-ar fi păsat, nu mai are cine să mă regrete!

Domolindu-se încet, încet, m-a luat în brațe, m-a încălzit, eu

sărisem cu picioarele goale pe dușumea, m-a iubit din nou,

spunându-mi că dacă voi vrea să păstrez amintirea lui să știu că

lucrurile se pot petrece și altfel. Nu vreau să fiu vulgară dar n-am știut,

nu mi-am putut imagina că dragostea făcută în fugă, pe o canapea și

cu un necunoscut, poate da asemenea senzații, nu mai puteam să plec

din brațele lui și de sub el. Totul era atât de nou pentru mine, atât de

nepermis, atât de dorit, de plăcut, nu m-aș fi supărat dacă ar fi durat

zile întregi.

Domnul nu s-a lăsat neștiutor, după ce s-a mai liniștit a reluat

discuția, o relatez aici cât îmi aduc aminte.

– Spune-mi, te rog, cum se face că până la douăzeci și trei de

ani n-ai mai avut asemenea experiențe, eu, după câte cunosc femeile,

nu mi-aș fi putut închipui că o fată frumușică, cultă și deșteaptă ca tine

începe viața intimă de-abia la anii ăștia. Chiar n-ai avut prieteni, iubiți?

– Amesteci întrebări și afirmații de nu mai știu ce să răspund!

Mulțumesc pentru aprecieri, prieteni, da am mai avut. În gimnaziu,

timp de doi ani, un băiat din vecini împreună cu care am învățat și-am

dat examenele pentru două clase într-un an. Mi-a spus că mă place și

a cerut voie să mă sărute pe obraz, mi-a adus primăvara ghiocei și

viorele. În liceu am avut de asemenea un prieten, a fost primul băiat

cu care m-am sărutat dar m-a părăsit când, spunea el, după doi ani de

așteptare eu n-am acceptat relații intime.

– De ce erai așa rezervată, chiar sălbatică?

– Îmi era frică să nu rămân însărcinată. Știam destule dar și

prea puține despre modul în care aș fi putut cădea în plasă.

Închipuiți-vă consecințele unei sarcini asupra vieții mele. Nu-mi închipui

viitorul fără copii, dar acum? M-aș fi nenorocit pe mine și pe el sau ea.

Nu neg că s-a-ntâmplat să-mi placă cineva, să visez la el dar îmi băgam

singură mințile-n cap și-l uitam. În sat am fost educată să mă tem de

bărbați până la măritiș. Femeile comentau foarte acid și acuzator fetele

care „au venit acasă cu burta la gură”, că nu s-au putut stăpâni, că

n-au fost în stare să se ferească, dar întotdeauna de vină erau fetele,

numai fetele, niciodată bărbații, ei aveau dreptul să încerce, fetele

155

trebuiau să-și poarte de grijă, iar dacă se întâmpla să se încurce cu

cineva care nu era din sat, nu le mai spăla toată apa țării de rușine!

Am fost martoră la rumoarea din sat când o fată a fost ucisă în bătaie

de tatăl ei pentru că l-a făcut de rușine și n-o va mai lua nimeni de

nevastă dintre cei de rangul lor, se considerau printre fruntașii satului,

erau bogați și am auzit vorbindu-se de fete care s-au aruncat în apă

când au „greșit”, sau sub roțile trenului.

– Bine, erai încă prea mică, dar în facultate? Știi vorbele care

circulă, că nu e posibil ca o student să termine studiile fată mare. Am

fost și eu student, mai știu câte ceva din toate astea.

– Sunt bârfe, și ca în fiecare situație pădurea are și verzituri și

uscături, pentru unele acest tip de relații e ca un sport, vine unul pleacă

altul, până-l nimeresc pe cel care răspunde așteptărilor lor, eu nu fac

parte din această categorie. Nu neg că mi-am dorit un prieten, chiar o

relație, dar au fost mai multe piedici: eram tot timpul foarte ocupată,

ca să câștig un ban, să-nvăț atât de bine încăt să fiu în fruntea anului.

Curte mi-au făcut mulți colegi sau din anii mari dar, după o plimbare,

o prăjitură sau un film (totdeauna am plătit nemțește), voiau să treacă

mai departe, poate chiar pentru ca să se poată lăuda că au mai trecut

o cucerire pe răboj. Eu vreau un alt fel de relație, întâi o prietenie, să

avem aceleași pasiuni pentru cărți sau spectacole (să știi că merg des

la teatru sau la operă, cumpăr biletele cele mai ieftine și apoi stau pe

jos într-un loc cu cât mai bună vedere), vreau să am un umăr pe care

să mă sprijin, să-i pot spune toate necazurile, durerile, suferințele,

visele, aspirațiile mele. În anul trei am avut un astfel de prieten, care

a dovedit chiar curajul să mă prezinte familiei, unde am fost bine

primită, dar părinții lui erau doctori și avocați, când s-au dumirit cine

sunt în realitate, copil găsit și sărac lipit, au făcut toate manevrele

posibile ca să ne despartă, inclusiv să-l trimită în Franța să-și termine

studiile.

– El ce-a zis, ce-a făcut în toată situația asta?

– A plecat în Franța, de acolo îmi scrie scrisori înfocate, îmi

declară dragoste veșnică, mă roagă să-i înțeleg părinții și pe el.

– Tu ce faci?

– Eu nu-i răspund.

– De ce?

156

– Poate pentru că n-a spus toate acestea la timp, pe de altă

parte, ciorba reîncălzită nu mai are gustul proaspăt. M-ai întrebat de

ce te-am acceptat, practic nu știu, pentru comoditatea amândurora să

dăm vina pe soartă. O să râzi de mine dar un rol în toată afacerea a

avut mantaua dumnitale.

– Chiar că mă faci să râd, ce rol a jucat mantaua?

– Când mi-ai pus-o pe umeri și m-ai învelit în ea ți-am simțit

parfumul, căldura, aveam impresia că sunt lângă dumneata, că

mă-ncălzești, mă ocrotești, în naivitatea mea simțeam că acolo sunt ca

sub un clopot de sticlă în care nu mă poate atinge nimic rău.

– Chiar că ești naivă, dar e atâta poezie în ceea ce spui. Hai să

ne mai odihnim puțin, imediat se face dimineață.

M-am întrebat și atunci și mereu de atunci de ce am făcut-o.

Am o educație aspră, în satele noastre fetele tebuie să-și păstreze

fecioria ca pe cea mai de preț comoară. Când am plecat la București,

orașul pierzaniilor după părerea babelor din sat, bunica nu mi-a dat

multe sfaturi, spunea că m-a crescut așa încât să-mi port de grijă, să

știu însă că oricât ar pretinde un bărbat că este modern și nu pune preț

pe prejudecăți, virtutea neîntinării (așa-i zicea) nu are preț. A fost

cumva dragoste la prima vedere, compasiune pentru un om care în

curând putea să nu mai fie? Doamne, doar nu m-am culcat cu un

necunoscut din milă, am cedat oare pentru că și eu sunt o „femeie

stricată” care aleargă după bărbați, n-am constatat așa ceva la mine

pân-atunci, dar uite că tu însăți nu te cunoști bine. E ușor să-ți păstrezi

virtutea când n-ai avut ocazia s-o pierzi, dar îți pierzi capul și-ncă cum,

la prima ocazie! Ce-ar spune bunica mea dac-ar ști ce am făcut, cum

am să pot să mă mai uit în ochii elevelor mele cărora, la ora de

dirigenție, le spun cum să-și păstreze onoarea chiar dacă li se pare că

sunt îndrăgostite?! Dar eu sunt oare îndrăgostită? Nu știu. Ceea ce știu

e că de-acum înainte nimic n-o să mai fie pentru mine cum a fost,

chipul pilotului va reprezenta icoana la care mă voi ruga să se întoarcă

din război sănătos, chiar dacă sunt conștientă că totul se va opri la

ce-a fost în micuța haltă.

Dimineața n-am îndrăznit nici măcar să-l privesc, am făcut un

efort supraomenesc să mă port normal față de moșeag; trecut prin

viață, el a înțeles poate ce s-a-ntâmplat, ne-a văzut pe amândoi pe

157

culcușul improvizat când a venit să dea drumul altor mărfare care au

trecut până dimineața și-a umblat în vărful picioarelor ca să nu ne

trezească. Bătrânul s-a uitat lung la mine, cu ochi pătrunzători și blânzi,

m-a luat în brațe ca pe copilul lui și mi-a spus cu sfătoșenie: „Niciodată

să nu-ți pară rău în viață când ai dăruit cuiva ceva”. Nu-mi părea rău.

Ne-a adus apoi câte un ou fiert și o bucată de mămăligă rece pe care

le-am mâncat în tăcere. Mi-am propus ca, dacă-l voi mai întâlni

vreodată pe ofițer, să-l conving să venim să-i mulțumim moșului.

Marius, de-acum îi voi spune pe nume, mă privea pe furiș și-l simțeam

foarte concentrat. Nu găsesc încă explicația la o remarcă făcută când

intra trenul în gară. M-a întors cu fața spre el, mi-a ridicat caput, mi-a

ridicat bărbia, m-a privit adânc cu ochii lui sfredelitori. „Nu uita

niciodată că prin ceea ce ai făcut în noaptea asta mi-ai salvat viața.”

N-am înțeles nici atunci și nici acum nu pot dezlega șarada; cum i-am

salvat viața?

3

Ce a scris Marius despre acea noapte, singura dată când a

scris:

Trebuie să țin un jurnal, i-am promis asta fetei aceleia pe care

o cheamă Elvira, de fapt ne-am promis reciproc că vom scrie iar după

război, dacă ne va fi dat să ne revedem vom face schimb de jurnale și

vom constata dacă ne-am așteptat unul pe altul, dacă am fost sinceri

sau ne-am mințit reciproc. Ce să scriu oare? În capul meu e un uragan,

am trăit cea mai fascinantă și cea mai necinstită noapte din viața mea.

Eu n-am prea mult timp de scris, poate Elvira are mai mult și din

jurnalul ei voi înțelege mai bine ceea ce ni s-a-ntâmplat. Venisem

într-un sat stațiune montană să-mi iau rămas bun de la mama și

surorile mele, căci plecam pe front. CFR-ul avea acolo doar o mică

haltă, spre disperarea mea am pierdut trenul accelerat, care nu mai

oprea din cauza restricțiilor de război și am fost nevoit s-aștept o

noapte primul personal care avea program de oprire. Las la o parte

detaliile. S-a-ntâmplat să găsesc acolo o fetișcană, nu foarte frumoasă

158

dar plăcută și deșteaptă, care pretindea că are douăzeci și trei de ani,

este profesoară suplinitoare de limba română, mai știe alte trei limbi

străine. Bineînțeles că n-am luat-o-n serios, n-am prea crezut-o, se

laudă, mi-am zis. Am constatat că se cam teme de mine. Eu însă știam

ce ea nu știa, am asigurat-o că nici prin cap nu-mi trece s-o seduc.

Nu-mi trecea pentru că în urmă cu patru-cinci luni suferisem un

accident foarte ciudat, fata era o bucățică foarte tentantă dar de la

accident eu nu mai eram eu.

Împreună cu cinci colegi am intrat într-o magazie unde erau

depozitate niște recipiente cu gaz pe care le-au adus nemții. Curioși

din fire, neinstruiți și neavizați, am deschis, cu o anumită greutate,

capacul de la un bidon. Ne-am intoxicat toți, am stat în spital două

săptămâni, ne-am revenit și ne-am continuat activitatea. Nemții și-au

retras degrabă containerele, niciodată n-am aflat ce era în ele, dar e

clar că era ceva foarte periculos. Doi dintre colegii mei erau căsătoriți,

locuiau lângă unitate cu familia și, după ceva timp, unul m-a luat

deoparte și m-a întrebat dacă am ceva simptome mai ciudate după

spitalizare. I-am spus că nu și l-am întrebat dacă el are ceva probleme.

Foarte jenat mi-a relatat că el nu se mai poate comporta normal cu

soția, pe scurt a devenit impotent, la fel ar fi pățit și celălalt camarad

căsătorit. L-am asigurat că n-am nimic dar, studiindu-mă, am constatat

că și eu prezint ceva anormal. Ieșeam rar din unitate dar când ieșeam,

dacă vedeam o femeie frumoasă, nu rămâneam indiferent, în ultimele

luni n-am mai constatat același interes pentru femei, nu mai aveam

nici alte reacții psihice sau fizice normale la douăzeci și cinci de ani,

când ieșeam în oraș preferam să mă înfund înt-o cârciumă deși nu sunt

băutor de profesie. Coroborând cu cele aflate de la cei doi camarazi,

m-am autoexaminat mai atent și am constatat c-am devenit și eu

impotent. N-am spus nimănui dintre oficiali, nici generalului

comandant, nici doctorului care ne urmărea atent evoluția sănătății ce

probleme am și ocoleam cu dibăcie întebările intime, nici cuiva din

familia mea. Știau totuși prietenii mei, Petrică și Sandu, care depuneau

toate eforturile să mă convingă că este ceva trecător.

Când am văzut-o pe fata cea frumușică la haltă m-a apucat

disperarea pentru starea în care sunt și nu pot să mă apropii de ea.

Recunosc că era un gând cam ticălos, dar plecam pe front și era posibil

159

să nu mă mai întorc. Supărat pe soartă mi-am reînnoit promisiunea,

că, dacă problema nu se rezolvă între timp, la sfârșitul războiului voi

intra cu avionul în primul adversar și toată lumea va ști c-am murit în

luptă. Pentru prima dată după accident o femeie mi-a trezit oarecum

interesul, dar eram sigur că nu voi iniția o aventură cu ea, era așa de

plăpândă, așa de neajutorată, iar eu nu eram în stare decât să mă fac

de rușine.

Nu știu cum s-au aglutinat lucrurile, dar simțurile mele s-au

deșteptat și am avut parte de tinerețea și virginitatea ei. M-am judecat

foarte aspru c-am profitat de ea, mi-am cerut scuze, ea mi-a spus că

nu e supărată, a fost și voința ei, mi-a refuzat ferm orice solicitare de

nume dincolo de Elvira. Eram euforic la ideea că boala mea temporară

s-a rezolvat și foarte supărat pentru modul în care profitasem de ea.

Era atât de naivă, atât de sinceră și dulce, simt și acum mânuțele ei pe

brațele și pieptul meu, gura pe care a lăsat-o în voia mea, căldura și

finețea cu care mi-a răspus la mângăieri. Nu știu dacă m-am îndrăgostit

de ea, nu știu dac-o iubesc sau o voi iubi vreodată, dar ea mi-a redat

pofta de viață, practic viața pentru c-a dispărut, fără urmă, gândul la

sinucidere. Mi-a acceptat până și cererea nerușinată de a repeta

experiența pentru a-i dovedi că lucrurile pot decurge altfel decât cu

brutalitatea de prima dată. Eu nu-i puteam spune numele și nimic

despre mine, n-aveam voie, eram unitate specială. Ea, în

contrapartidă, nu mi-a mai spus nimic despre ea.

Cu capetele în vâltoare ne-am urcat în trenul care sosise

dimineață. Era o mare înghesuială și frig, frig, geamuri sparte,

coridoare supra-aglomerate cu bagaje și călători. Oameni de treabă,

mi-au făcut loc într-un compartiment, poporul nostru are mare respect

față de armată, dar era un singur loc. A-nceput iarăși târguiala, stai tu,

ba tu, până un țăran hâtru mi-a zis „dar stai odată, tu, omule, și ia-ți

drăguța-n poală, că cine știe când mai ai parte de ea și nici ei n-o să-i

pară rău!”. Am roșit amândoi până-n vărful urechilor, l-am ascultat pe

bătrân, iar ea s-a instalat comod și obosită după noaptea furtunoasă

petrecută împreună, a adormit buștean. Nici nu mă mișcam, să nu-i

stric somnul, era ceva neobișnuit pentru mine, dar era război, poate că

țineam în brațe o comoară. Ea dormea, în capul meu era un adevărat

război. N-am fost eu niciodată băiat prea de treabă, nu mă lăsam până

160

n-aveam femeia pe care o doream, unii mă considerau chiar play-boy.

Femeile nu mă ocoleau, eram frumușel, na, că mă laud, am meserie

bună, care atrage femeile, n-am priceput niciodată de ce aleargă ele

așa de mult după uniforme, parcă s-ar iubi cu uniforma! N-am uitat

pân-atunci sfatul mamei: „Să nu te legi niciodată de o fată mare dacă

nu știi c-o vei lua de nevastă”. Vedeam și auzeam cum le-nvață pe

surorile mele să-și păstreze cinstea. Mai mult, aveam și eu pretenția ca

atunci când mă-nsor să fiu primul bărbat din viața soției mele. Și acum

ce făcusem, am profitat de situația grea în care se găsea o fată,

aproape un copil, chiar dacă pretindea că are douăzeci și trei de ani,

nu i-am promis și nu-i puteam promite nimic, nu mi-a cerut nimic, zicea

că m-a iertat, dar era încă parcă sub anestezie, se va trezi și atunci ce

va crede despre mine, am pus-o într-o situație deloc plăcută!

Dumnezeule, dacă rămâne însărcinată, ce se face?! Eu însă, ca un

egoist ce sunt, m-aș bucura, înseamnă că nici celelalte funcții biologice

n-au fost afectate de intoxicare! S-ar putea însă ca acestea să nu le

pot ști nciodată chiar dacă s-ar întâmpla.

4

Trenul personal era supraaglomerat, oamenii călătoreau din

toate părțile și în toate părțile, tineri care-și urmau drumul spre școli,

țărani care-și căutau copiii sau rudele prin alte sate sau orașe, militari

care erau chemați la arme, toți cu bagaje de ziceai că sate întregi se

mută de nu știu unde spre nu știu unde, fiecare avea cel puțin un bagaj

mare după el, unii cu saci, nu numai unul, alții geamantane, papornițe

sau coșuri din care cotcodăcea câte o găină sau dădea ora exactă un

cocoș, ba ici-colo mai guița un purceluș. Dacă voiai să treci prin coridor

aproape că trebuia să zbori, oamenii erau cocoțați pe polițele pentru

bagaje, compartimentele erau tixtite. Marius și Elvira au ajuns cu greu,

noroc că nu aveau bagaje, în ușa unui compartiment, dar nici vorbă de

loc. Călătorii urcau și coborau, drumul lor era lung, mai rămânea pentru

puțin timp un loc liber, se mai destindeau, dar nu schimbau nicio vorbă,

fiecare cu gândurile lui. Pe la jumătatea drumului au reușit să stea pe

161

două locuri. Vagoanele nici vorbă să fie încălzite, pe coridor unele

geamuri erau sparte, oamenii se-nghesuiau unii-n alții ca să nu înghețe

de frig, unii au călătorit chiar pe scări sau pe tampoane între două gări.

După plecarea trenului dintr-o gară mică în care n-a stat nici două

minute – era război, trebuia să se grăbească – urcară doi colegi de-ai

lui Marius, proaspeți, bine îmbrăcați, foarte veseli, erau aproape la fel

de chipeși ca el.

– Iote cine-i aici, bună Marius, bine că ne-ntâlnim!

– Bine pe dracu′, întârziem cu toții și nu-mpărțim cu nimeni

ce-o să pățim!

– De ce?

– Păi, n-ar trebui să pornim astăzi la drum?

– Ha! Ha! Tu habar n-ai, s-a amânat c-o zi, noi am putut vorbi

la unitate, avem aprobarea să sosim azi.

– Vorbești serios? Atunci se cheamă c-am scăpat de pedeapsă.

– Noi da, c-am vorbit, tu vezi cum te descurci.

– Oi vedea, bine că nu ratez plecarea.

Elvira privea cu curiozitate pe cei nou veniți. Marius îi prezentă

ca fiind prietenii lui cei mai buni, Sandu și Petrică, pe ea – „o bună

prietenă din satul unde sunt refugiați ai mei”, se miră dar nu obiectă.

Prietenii nu s-au lăsat înșelați, îl întrebau din priviri „care e povestea?”.

– Băieți, haidați afară pe coridor la o țigară.

– Parcă spuneai că nu mai fumezi.

– Acum, așa, că-mi văd prietenii.

– Da′ știm că nu pierzi timpul, unde ai găsit frumusețea asta

de fată care te soarbe din ochi? O bucățică bună, e finuță.

– Nu glumiți, problema e foarte serioasă, am făcut cea mai

mare prostie din viața mea și n-am nicio posibilitate de-a îndrepta

lucrurile.

– Ce-ai mai făcut, neastâmpăratule, i-ai făcut curte, i-ai promis

c-o iei cu tine pe front sau de nevastă?

– M-am culcat cu ea azi noapte.

– Uraaa! Deci necazul tău s-a rezolvat! Ar trebui să sari în sus

de bucurie dar tu arăți de parcă ți s-au înnecat toate corăbiile.

–.Necazul e că era virgină. Voi știți principiile mele, nu las

să-mi scape nimic din ce-mi iese-n cale, dacă mă interesează, dar

162

niciodată nu mă-ncurc cu fete mari, i-am promis asta mamei, care are

și ea grija celor două surori.

– Ai forțat-o? Cum s-a-ntâmplat?

– Nu pot povesti prea multe acum, ne apropiem de Ploești,

trebuie să schimbăm trenul. M-a acceptat, cam speriată, cam

nedumerită, cam naivă, neștiind de fapt prea bine ce se-ntâmplă cu

ea, șoricel de bibliotecă, dar a cooperat, m-a acceptat, m-a ajutat, ba,

măgarul de mine, am mai luat-o o dată spre dimineață, ca să-i

demonstrez că lucrurile se pot petrece cu satisfacție și pentru ea.

– De fapt ai făcut-o pentru tine ca să te convingi încă o dată

că te-ai vindecat!

– Cam aveți dreptate. E practic un copil, are douăzeci și trei de

ani, dar o experiență de viață pe care eu o s-o am poate la cincizeci de

ani, o să vă povesc totul după ce trecem în trenul celălalt. Am profitat

de ea ca un golan, dacă – Doamne ferește! – rămâne însărcinată, ce

se face? N-are pe nimeni pe lume, e foarte săracă, am constatat asta

când am văzut cu ce e-mbrăcată, din cauza consemnului nu i-am putut

spune măcar unde poate cere ajutor. Demnă și-ncăpățânată, n-a vrut

să-mi spună numele de familie. Știu doar, asta-mi spusese înainte,

când i-am dat toate asigurările că nu trebuie să se teamă de mine, că

e studentă în ultimul an și profesoară suplinitoare la un liceu din

capitală, de unde titularul e plecat pe front. Poate fi adevărat sau

neadevărat. Am nenorocit un suflet atât de curat, are o puritate pe

care n-o mai întâlnești azi!

– Nu-i poți lăsa niște bani? Punem mână de la mână, facem o

sumă bunicică.

– Cred că m-ar arunca pe geam dac-ar avea puterea s-o facă.

M-a asigurat tot timpul că nu-mi poartă pică, că nu vrea nimic de la

mine și n-o să-mi stea în cale niciodată, a fost voință și din partea ei,

ceea ce, de altfel, am recunoscut din participarea sa. Cam atât acum,

nu lăsați să-nțeleagă că știți despre ce e vorba, vă rog, în gară, coborâți

înainte, fără mine, ca să-i pot spune două cuvinte.

– Mă, că figură ești, nu știi să te bucuri de-o dublă victorie!

Te-nțelegem dar prea multe mustrări de conștiință!

– Gata, pauza s-a terminat!

163

Camarazii l-au bătut pe umăr, l-au felicitat, l-au ascultat, au

făcut pe n-aude, n-avede, trenul tocmai intra în gară, Elvira, în picioare,

privea pierdută pregătirile de coborâre ale celor trei, se forța să-și

ascundă emoțiile. Marius o prinse pe după umeri îi ridică bărbia ca

să-l privească în față și s-o privească adânc, să rămână cu imaginea ei

pentru multă vreme.

– Încă o dată îți cer iertare pentru ceea ce ți-am făcut, dar ești

așa de frumoasă, deșteaptă și blândă că mi-am pierdut capul alături

de tine!

– Dacă-mi amintesc bine nu ești singurul care și l-a pierdut!

– Nu știu ce să-ți mai spun, dacă poți așteaptă-mă până se

termină războiul, nu știu ce va fi atunci, dacă găsești unul mai bun

decât mine n-o să-ți port pică, dar te rog să ții un jurnal în care să scrii

de câte ori te gândești la mine, o să mi-l dai să-l citesc când ne

revedem, eu nu-ți pot promite c-am să fac același lucru deoarece

n-am voie să port la mine nimic care să mă poată identifica în cazul

c-aș cădea prinzonier, poate o să-ncerc totuși. Nu știu dacă te iubesc,

mi-ai plăcut din prima clipă în care ți-ai dat jos broboada de pe cap,

poate mi-aș dori să fii logodnica mea, nu știu nici eu, sunt foarte

confuz, nu uita totuși că mi-ai salvat viața.

– Oprește-te, spui vorbe mari de parcă te-aș fi scos din moarte!

– Exact asta ai făcut.

– Las-o baltă! Te credeam mai serios! Pleacă liniștit, luptă pe

front, fă-ți datoria, întoarce-te sănătos, dac-o fi să fie ne-om mai

vedea.

– Apropo, cum ne vom mai vedea dacă nu știm aproape nimic

unul despre altul?

– Îți propun o înțelegere. Ce dată e azi?

– Doi februarie, ieri a fost întâi.

– Deci, după terminarea războiului, timp de un an, în fiecare

întâi al fiecărei luni ne căutăm în Cișmigiu.

– Unde, că e mare?

– La rotonda scriitorilor.

Numai că Marius n-a mai auzit ultimele cuvinte, a trebuit să

coboare, trenul se punea în mișcare.

164

Elvira a mai notat în jurnalul ei doar că i-a spus c-o place, ceea

ce nu i-a prea spus cu atâta convingere nici un alt bărbat, și că și-au

promis reciproc să se reîntâlnească după război.

De-acum înainte nu vom ști prea multe despre Marius, el n-a

mai putut ține jurnalul promis, l-a abandonat într-un loc sigur după

prima însemnare și a mai făcut doar câteva notări fugare într-un

carnețel pe care-l ținea la piept din care-am putut reconstitui gândurile

lui din acea perioadă și din cele pe care le-a povestit la sfârșitul

războiului. Vom ști mai multe din cele scrise de Elvira.

5

Din jurnalul Elvirei, după 2 februarie 1942:

Am coborât din tren în Gara de Nord amețită, de nesomn, de

emoție, de gânduri învălmășite, și m-am îndreptat spre locuința mea,

spre mica garsonieră din podul unei case în care-mi duceam traiul, dar

când am ajuns pe străduța noastră am rămas înmărmurită: casa nu

mai era! În lipsa mea avusese loc o explozie de la rețeaua de gaz și

totul a sărit în aer, locul fusese deja curățat și nivelat. E clar că n-am

mai găsit nimic din puținele mele lucruri, dar cel mai grav era că-mi

pierdusem toate conspectele și notițele prin care încercam să-mi

construiesc lucarea de diplomă pentru absolvirea facultății, nu mai

aveam decât lucrurile de pe mine și din fericire actele principale de

care nu mă despărțeam niciodată. Hoții au furat tot ce se mai putea

găsi după prăbușirea clădirii, iar restul a fost scos și dus la groapa de

gunoi. M-am așezat disperată pe marginea trotuarului, mă-ntrebam în

sinea mea încotro s-o apuc. Singurul loc unde puteam spera la un

ajutor era la liceu, altul n-aveam. Înainte de a mă duce acolo am intrat

într-o librărie, am cumpărat caietul pentru jurnal și altul pentru notițele

pierdute, cu intenția să refac cât de cât documentația pentru lucrarea

de diplomă. M-am așezat pe o bancă într-un părculeț și am scris cele

ce-ați citit până acum.

M-am dus la directoarea liceului, o femeie dură, „femme

gendarme”, cum ar spune francezii, dar corectă, i-am povestit necazul

165

meu și m-a ajutat. Mi-a dat voie să dorm un timp cu fetele din internat,

într-o cameră cu douăzeci de paturi unde s-a tras un paravan după

care mă puteam retrage să mă odihnesc, iar profesoarele,

multe-mi puteau fi mame, deși nici ele nu se scăldau în lux, mi-au adus

care o bluză, care o fustă, niște ciorapi sau încălțăminte de care se

puteau lipsi și am revenit la treabă. Orele nu-mi dădeau mult de lucru,

îmi plăcea materia pe care o predam, limba română la clasele mici,

literatura română la clasele mari, îmi plăceau fetele (pe atunci nu

existau școli mixte) iar în dormitor stăteam uneori ore-ntregi de vorbă

cu ele. Îmi povesteau micile și marile lor necazuri, îmi cereau sfaturi

începând cu pregătirea lecțiilor și până la modul în care e bine sau nu

să răspundă la o scrisorică strecurată pe furiș de unul din băieții de la

liceul de alături. A fost o perioadă plăcută, păcat c-a ținut puțin. Marea

mea problemă era pregătirea lucrării de absolvire, alesesem o temă

grea, poate ca un fel de premoniție că în viața mea va intra furtunos

un militar: „Figura eroului militar în literatura română”, și, ambițioasă

cum mă știu, lucram în paralel și la o altă temă: „Dragostea în dramele

lui Shakespeare”. Aveam de gând ca, după licență, să dau examene de

diferență la secția de limba engleză și să-mi iau o a doua diplomă.

Refăceam cu greu documentația pe care o pierdusem, mă

concentram asupra primei teme, stăteam mult în biblioteca de la

facultate și lucrurile nu mergeau rău. Aveam salariu mic, de

suplinitoare, îmi înlocuiam cu greu lucrușoarele pierdute la prăbușirea

casei în care am locuit, dar nu mă plângeam. Bineînțeles că mă

gândeam zilnic la Marius, cum a ajuns pe front și unde a ajuns, dacă a

participat la activități periculoase, dacă nu era cumva rănit în vreun

spital pierdut prin țări străine. Din cauza efortului depus și la școală și

la bibliotecă, îmi era mereu somn, aveam încontinuu o foame de lup.

Desigur, energia pe care o consumam trebuia alimentată. Era

primăvară, vreme frumoasă, când aveam timp mergeam în Cișmigiu la

rotonda scriitorilor și-mi închipuiam cum va fi întâlnirea mea de acolo

cu Marius după terminarea războiului. Mă întrebam dacă-l iubesc sau

pur și simplu n-am pe altcineva la care să mă gândesc. Zilele treceau,

mai mult sau mai puțin liniștite, se întâmpla ca uneori băieți mai tineri

sau bărbați maturi să mă abordeze, să-mi facă complimente și să-mi

propună o plimbare, o-nghețată sau o prăjitură. Aș minți dac-aș spune

166

că nu eram flatată, dar refuzam politicos de fiecare dată, căci pentru

mine începuse să nu mai fie alt bărbat pe lume decât Marius.

Tot Elvira, 15 mai 1942:

N-am mai scris nimic de două luni pentru c-am fost foarte

ocupată cu pregătirea lucrării de diplomă, care e pe cale de a fi

terminată. Azi am primit însă o veste care m-a lovit în moalele capului

și la care nu m-am gândit deloc pân-acum. Cât de proastă pot să fiu!

În ultimele luni nu m-am simțit prea bine, am pus asta pe seama

oboselii, a încercărilor, a suprasolicitărilor, a emoțiilor prin care am

trecut după pierderea garsonierei, a efortului făcut pentru a-mi da

toate examenele și a finaliza lucrarea de diplomă. De câteva zile

mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă, ciclul meu nu era normal. Am

avut întotdeauna ciclu neregulat și, pentru că nu mai fusesem cu un

bărbat, nici prin gând nu mi-a trecut să urmăresc calendarul, dar acum

parcă trecuse prea mult timp, peste trei luni, ce putea să fie? Trebuia

neapărat consultat un ginecolog. Am pierdut câteva zile căutând o

femeie și până la urmă am găsit o doctoriță în pragul pensionării,

femeie foarte pricepută, înțelegătoare. M-a primit în cabinetul ei, i-am

povestit ce mă supără. Mi-a spus, oarecum brutal: „Fetițo, eu n-am

nevoie să te consult, din cele ce mi-ai relatat, uitându-mă la tine, deduc

deja că ești însărcinată, cum de n-ai fost atentă, de ce n-ai venit la

timp, acum nu te mai pot ajuta, fătul e prea mare, ți-aș pune viața-n

pericol, nu vreau s-ajung la pușcărie la bătrânețe!”. Se vede că nu eram

prima persoană aflată în asemenea situații delicate care-i cerea

ajutorul. Am rămas mută, i-am spus că n-am venit cu gânduri rele, nici

n-am știut ce se-ntâmplă cu mine și cu atât mai mult n-aveam cum să

mă gândesc să scap de copil, sunt pur și simplu bulversată, trebuie să

meditez la ceea ce am de făcut. Cu abilitate de psiholog, m-a

chestionat când, cum, cu cine s-a-ntâmplat, eu i-am povestit totul cu

cea mai mare sinceritate. M-a consultat, ah ce umilitor este un consult

ginecologic! și mi-a confirmat că sunt însărcinată, cu umor, a

menționat: „Copilul e normal dezvoltat, are peste trei luni, să ai grijă

de el, poate va fi și el un aviator curajos”. Să am grijă, unde, cum am

făcut un copil cu neica nimeni, la o margine de cale ferată, Doamne,

ce-am putut să-mi fac mie, ofițerului și acestui boț de viață care crește

167

în mine! Doctorița, ca o adevărată mamă și femeie înțelegătoare, mi-a

mai atras atenția ca nu cumva să-ncerc ceva metode empirice care

mi-ar putea distruge întreaga viață. Ești tânără, ești frumoasă, ai în

față o carieră atractivă, poate la vremea potrivită găsești și un tată

pentru copil, nu face prostii. Ce Dumnezeu aș mai putea distruge, ce

va mai rămâne din viața mea? Mi-a promis însă că, dacă am nevoie de

ajutor, poate urmări evoluția sarcinii pe întregul parcurs, fără bani, și

mă poate asista la naștere într-un mic spital de la periferie, aproape de

casa dumneaei, unde va practica ocazional după pensionare.

Am ieșit de acolo năucă, știind precis că de-acum înainte viața

mea nu va mai fi niciodată ce-a fost. În zilele următoare aveam de

rezolvat, în mare grabă, probleme vitale. La liceu nu mai puteam

rămâne, în curând sarcina poate deveni vizibilă, cum de n-a devenit

pân-acum? Trebuie găsit un nou loc de muncă, o locuință, să fac rost

de bani pentru cele necesare la venirea copilului și atâtea altele, mă

aștepta susținerea diplomei. Cum voi merge la facultate cu burta la

gură, cum se spune pe la noi, când toată lumea știe că nu sunt

căsătorită? Și cum vor mai ricana băieții pe care i-am refuzat, vor spune

„s-a dat drept o sfântă și uite la ea ce poamă este!”. Dac-aș putea

măcar să știu unde și ce e cu tatăl, dar e clar că până la sfârșitul

războiului, de-ar fi cât mai devreme, n-am pe cine mă baza, doar pe

mine. Ar trebui să m-arunc în fața unui tren sau să mă spânzur, dar

atunci aș fi și mai condamnabilă, o lașă incapabilă să-și asume

responsabilitatea faptelor sale. Și-apoi, cu ce drept i-aș răpi acestei

ființe care bate la porțile vieții dreptul de a trăi, n-are nici o vină, iar

dacă Marius ar afla ce-am făcut m-ar blestema poate în vecii vecilor.

Sinucigându-mă aș distruge dinr-o dată trei vieți, a mea, a copilului și

poate a tatălui. Elviro! Adună-ți mințile, nu-ți mai plânge de milă, ridică

fruntea și mergi mai departe! Mai departe, dar unde și spre ce

destinație? La noi în sat o femeie care leapădă copilul e blamată ca un

răufăcător iar dacă, Doamne ferește, îl aruncă pe undeva după ce-l

naște e considerată criminală, chiar înainte ca legea să-și facă treaba.

Ce „scria” în minte Marius în acel timp:

Suntem, cu unitatea, de aproape patru luni pe front. Deși am

citit și am învățat atâtea despre ce este războiul, n-am avut nici pe

168

departe o idee cum arată fața lui reală. E ceva groaznic, inuman,

„circulăm” mai ales pe sus, dar pe pământ, în jurul nostru, e numai

prăpăd și jale. Cantonăm în plin câmp, departe de un mic orășel și

câteva sate, dar vedem ruinele lăsate de trecerea tunurilor și tancurilor,

de bombele aruncate din avioane ca ale noastre, de oameni ca noi.

Ajung uneori până aici femei obosite și copii flămânzi care ne cer o

bucată de pâine, pe care nici noi n-o avem întotdeauna, nu că armata

nu s-ar îngriji de piloții ei, dar până la noi e cale lungă, plină de

primejdii. Numai acolo sus ne simțim în largul nostru, cerul, norii, apa

dacă plouă, sentimentul că ești cineva, mare, că numai tu ești stăpân

pe actele tale, că ești liber, deși știi că duci cu tine moarte sau zbori

spre moarte. Acolo sus nu te-ntrebi dacă ceea ce faci e bine sau rău,

moral sau imoral, ești concentrat la maximum, cu toate simțurile în

alertă, nu mai ai altceva în minte decât cum să-ți îndeplinești mai bine

misiunea și să reușești să te-ntorci teafăr la bază.

Omul e o ființă foarte ciudată, deși ne confruntăm zilnic cu

moartea, nu numai în aer ci și aici pe pământ, avem puterea să spunem

glume, să facem haz de pericolele prin care am trecut și, plângându-i

pe cei pierduți, să mergem mai departe spre viață sau spre moarte. De

atâtea pericole și moarte în jur nu te mai gândești la trecut, poate nici

la viitor, puternic și insistent la prezent, încerci să mai răpești din viață

câteva momente de liniște și relaxare. Dacă-n orășel mai funcționează

vreun local, o cârciumă sordidă, te afunzi pentru câteva ore în ea și

dacă vreo femeie frumoasă te abordează nu te dai în lături de la o

relație pasageră. La viața mea, ce a fost, ce va fi, mă gândesc rar,

n-am timp și nici tragere de inimă să fac asta, numai acolo sus mi s-a-

ntâmplat uneori să am, pentru o fracțiune de secundă, impresia că țin

strâns cu amândouă mâinile nu manșa, ci o femeie care de fiecare dată

seamănă cu Elvira. Dar totul nu este decât o străfulgerare, poate a

subconștientului, nu mă pot lăsa tulburat de niciun gând, de nicio

amintire, sunt sus, am de îndeplinit o misiune, la ce să mă las copleșit

de ceva ce nu voi mai întâlni poate niciodată? Uneori visez că mă

vizitează o femeie pe care ar trebui s-o recunosc, dar care nu se

apropie, n-o pot vedea bine, c-o privire încărcată de milă,

se-ndepărtează. O fi oare imaginea Elvirei care se gândește la mine,

169

oare are de suferit din cauza mea? Dar ar putea fi și una din surorile

mele.

Elvira, 20 septembrie 1942:

Cu ce să-ncep? S-au întâmplat în ultimele luni atât de multe,

bune și rele! O iau pe rând: primul lucru de care m-am ocupat după ce

am aflat că stările mele de indispoziție sunt cu ochișori a fost să-mi

caut un alt loc de muncă, nu mai puteam rămâne sub niciun motiv în

liceu. Trebuie, mi-am spus, să găsesc un liceu, gimnaziu sau școală

profesională, undeva la marginea Bucureștiului, unde, poate, viața e

mai ieftină, pot închiria o cămăruță la vreo femeie văduvă, care m-ar

putea ajuta și la creșterea copilului. Am început, în timpul liber, atât

cât aveam, să bat mahalalele, și am găsit undeva, pe șoseaua Chitilei

– mai aproape de Pitești decât de București, glumeam în sinea mea –

un liceu și o școală profesională patronată de o întreprindere din zonă.

Pe acolo era și locuința doctoriței mele. M-am dus la directoarea liceului

și i-am spus situația în care mă aflam; n-am fost cu totul sinceră, am

mințit că sunt logodită și că din motive care n-au ținut de voința

noastră, ordinul de mobilizare a venit înainte de data la care era

programată căsătoria. Femeie înțeleaptă, m-a întrebat dacă familia lui

știe și am tras o a doua minciună, cum că n-are familie, a fost copil de

trupă, cădeam tot mai jos pe panta minciunilor. Bănuiesc că n-a crezut

o iotă din bălmăjelile mele dar, întâmplător, avea mare nevoie de

profesor de limba română și alte limbi străine. Cu ajutorul ei am găsit

o cameră de închiriat la o fostă îngrijitoare de la școală, încălzită cu

lemne, cu fântâna și WC-ul în curte, cu pământ pe jos, foarte aproape

de școală. M-a ajutat să mă-nscriu la cantina fabricii pentru masa de

prânz, știam că măcar o dată pe zi tebuie să am o masă caldă și poate

mai consistentă.

Mi-am dat imediat demisia de la liceul la care funcționam, unde

nimeni n-a priceput ce mi-a venit, mai ales că în curând aveam și

licența, toată lumea a-ncercat să mă-mpiedice să fac așa o prostie cum

era considerată hotărârea mea. Am plecat fără să le satisfac legitima

curiozitate, nu le-am spus nici măcar unde mă duc, voiam să mi se

piardă urma cu totul. În vară mi-am susținut licența, am primit

Magna cum laude. Urmându-mi planul de a obține o a doua licență,

170

m-am înscris pentru anul următor la secția de limbă engleză. Ca să pot

ascunde sarcina, mi-am făcut o rochie creață, creață, dintr-o stambă

ieftină. Peste vară n-am primit salariu, nefiind încadrată nici măcar

suplinitoare, ci plătită cu ora. Ca să-mi pot achita chiria, masa la

cantină și alte mici trebuințe care începeau să fie mari, m-am angajat

temporar la fabrică translator de limba germană, pentru că ei lucrau

pentru armată, reparau tunuri și tancuri ce mai puteau fi reparate,

unele pentru armata germană. Ca să-i ajut pe cei din fabrică am creat

un grup de studiu pentru cei care veneau direct în legătură cu nemții

în care le-am predat cunoștințe elementare și le-am tradus numirile

nemțești ale diferitelor piese. Timp aveam și sarcina s-a dovedit chiar

ușoară, puiul meu era destul de cooperant.

În vecinătate era un mic spital în care se aduceau de pe front

răniți mai puțin grav sau spre refacere completă după ce fuseseră

tratați în spitalele mari. Erau aduși spre refacere mai ales cei care

suferiseră ceva la ochi. De aici mulți se-ntorceau din nou pe front. Am

făcut acolo gărzi în zilele de sâmbătă și duminică, ca să se mai poată

odihni doctorii și surorile medicate atât de solicitați. Eram plătită, banii

îmi prindeau foarte bine.

Trăiesc ca lovită de un adevărat ciclon, mă mut dintr-un loc în

altul, încerc meserii la care nu m-am gândit niciodată, ajut cât pot pe

alții, eu, care am atâta nevoie de ajutor, dar și pe mine mă ajută câte

cineva. Norocul meu a fost înteaga viață că de câte ori credeam că mă

afund se găsea cineva care să m-apuce de o mână și să mă tragă la

suprafață. Acum, în noul an școlar, am încadrare fixă ca suplinitoare la

liceu, mai fac și ore suplimentare la școala profesională de alături.

Femeia la care locuiesc, tanti Nușa, e admirabilă, mă ajută aproape ca

o mamă și-mi promite că mă va ajuta să-mi cresc copilul. Ei i-am spus

tot adevărul despre situația mea, am convingerea că va păstra secretul.

Mi-a dat un așternut, o saltea umplută cu pănuși (frunze uscate de la

cocenii de porumb), o pătură mițoasă pe care o primise la nuntă în

urmă cu vreo patruzeci de ani, o ținea în ladă ca pe o mare comoară,

niște preșuri din coade, să acopăr pământul din odaie ca să țină ceva

de cald și multe alte mărunțișuri foarte trebuitoare dar pe care eu nu

le aveam.

171

Încep să m-adun, citesc cărți despre sarcină și naștere, despre

creșterea copilului, mă gândesc la copil, mai ales că e un zbânțuit sau

o zbănțuită, se foiește tot timpul, mă „controlează”, când mănânc ceva

mai acru sau mai pipărat, dă din mânuțe și piciorușe. Deși niciodată nu

m-am gândit la posibilitatea de a avea un copil până acum, nu sunt

disperată pentru ceea ce mi s-a-ntâmplat, nu mă gândesc niciodată cu

reproș la adresa lui Marius sau a copilului, nu simt pentru ei decât o

imensă iubire. Doctorița care mă urmărește îmi spune că asta e de

bine, voi fi o mamă bună, m-a sfătuit să stau de vorbă cu copilul ca

să-mi cunoască vocea, să-i povestesc, să-i cânt, să-mi mângăi burta ca

să-l liniștesc când am impresia că e prea agitat. „Asta-i sfătuiesc și pe

tați să facă”, mi-a spus buna doamnă așa, în treacăt. Dar oare unde e

și ce face tatăl lui, care habar n-are cine se pregătește să-i încurce

viața?

Mă gândesc adeseori ce-ar spune Marius dac-ar cunoaște

situația? S-ar bucura, ar dori copilul sau s-ar supăra grozav,

considerând că numai de asta n-are nevoie? Vom vedea la vremea

respectivă, deocamdată copilul e al meu, numai al meu, de acum

înainte va fi rațiunea supremă a existenței mele. Nici eu nu pot pricepe

cum m-am schimbat, mi se pare imposibil să nu-mi concentrez toate

gândurile în jurul lui, vreau să câștig bani pentru el ca să-l pot crește

sănătos, să lupt pentru promovare profesională ca el să fie mândru de

mama lui. În fiecare seară îi spun noapte bună, îl sfătuiesc să nu mă

mai trezească din somn cu joaca lui, mă visez ținându-l în brațe,

câteodată, când mintea mea o ia razna, îl văd și pe tată lângă noi.

Numai doamna directoare e preocupată de grija pentru orele pe care

nu le voi putea ține după naștere și, vitejindu-mă, i-am promis că voi

veni la școală până-n ultimul moment, nu voi sta în concediu decât

două săptămâni. Totul depinde de cum se va simți noul venit. Dă

Doamne să fie sănătos!

Din jurnalul Elviei, 2 noiembrie 1942:

Ieri a ieșit la lumină puiul meu, a fost ceva îngrozitor, eu nefiind

sufficient dezvoltată, aproape că ne-am pierdut amândoi, când doctorii

au realizat c-ar trebui făcută o cezariană era deja prea târziu, cu mare

greutate l-au ajutat să iasă la lumină. Eu am leșinat de câteva ori, dar

172

până la urmă am auzit chiotul lui de bun venit pe lume. De văzut n-am

văzut decât un boț albicios însângerat și aproape am adormit. Era

cumplit, nu mă lăsau să adorm, eu nu doream decât să dorm, s-au

luptat câteva ore doctorii și surorile cu mine ca să mă țină trează,

doctorul mi-a vorbit atât de urât încât nu pot scrie! Și era, doar, un om

de treabă pân-atunci!

Când mi-am mai revenit și-a cerut scuze, mi-a spus că era

singurul mijloc ca să mă țină în viață, trebuia să mă enerveze ca să mă

facă să-i dau replici și să n-adorm. Doamna doctor Dumitrescu, așa se

cheamă îngerul meu păzitor, a fost tot timpul lângă mine, asta mi-a

ținut sufletește de cald. Când mi-am revenit cât de cît m-am trezit în

brațe cu un „colet” înfășurat în scutece, care mă privea curios cu

ochișorii lui albaștri, toți copiii au ochi albaștri la naștere mi s-a spus,

molfăia din buze și scâncea. A dormit până acum, era tare obosit, s-a

luptat vitejește pentru viața lui, mi-a spus sora care l-a adus. Pune-l la

sân. Habar n-aveam cum și ce să fac, m-au ajutat cele din jur și

mogâldeața mea, la numai câteva ore de viață, a-nceput să tragă de

mine ca un pisoiaș. Nu pot să spun ce senzație e să simți că cineva

trage viață din tine, nu mă mișcam măcar, de grijă să nu-l deranjez.

Pe furiș, ca să nu mă vadă cei din jur și să râdă de mine, i-am numărat

degețelele de la picioare și mânuțe, urechiușele, toate erau la locul lor,

năsucul era la vedere, un năsturel mic și obraznic. Voiam să știu dacă

și celelalte atribute, cele bărbătești, sunt la locul lor, dar asta nu s-a

putut pentru că era înfășat strâns, așa cum se procedează cu nou

născuții.

Mi-au spus c-o să rămân mai mult decăt de obicei în spital,

pentru c-am să mă refac mai greu din cauza cusăturilor, care sunt

foarte neplăcute și dureroase. I-am dat numele Marius-Ionuț. Ionuț

că-mi place și așa am să-l strig, iar Marius în amintirea tatălui, dacă nu

se mai întoarce el va fi Marius-ul meu. Salonul e mare, de 10 paturi,

era prin el destulă mișcare, veneau gravide care așteptau să nască,

plecau unele acasă cu copiii, surorile, infirmierele, medicii, vorba ceea:

ca pe bulevard. La ușă stăteau uneori bărbați, mame, surori sau chiar

fetițe, toți voiau să-și vadă soția, sora, fiica, mama și, dacă se putea,

copilul, nepotul, fratele sau sora. Numai la mine nu venea nimeni. Nou

venitele erau încurajate, cele care plecau felicitate și cu urări de bine,

173

numai eu parcă eram născută din două lemne. Vizitatorii aduceau de

mâncare, ce puteau găsi mai bun în acele zile grele de război,

proaspetele mame trebuiau să se întremeze. Într-o zi o mămică a

primit o portocală, de unde or fi găsit-o ai ei pe vremurile acestea? Și

a mâncat-o, cred, cu noduri în gât, de jenă că ea are asemenea

bunătate și noi celelalte nu. Ce bine ar fi fost să pot vedea și eu în

dreptul ușii o uniformă albastră, niște ochi blânzi, pe cineva care-mi

face cu mâna, dar eram singură, rătăcită în lumea asta, mai trebuia să

mai am grijă și de proaspăta viață! Ce i-am putut face acestui nevinovat

și tatălui său, care habar n-are cine a venit pe lume, dar mai întâi, ce

mi-am făcut mie!

Acum mă lasă să dorm, eu vreau să dorm, capul mi-e gol de

toate gândurile, nu mai doresc nimic decît să dorm și am dormit

buștean câteva ore, până m-a trezit revendicarea supărată a cuiva

care-și cerea drepturile la o masă copioasă.

Din jurnalul Elvirei, 13 noiembrie 1942:

Suntem „acasă”, da, cu ghilimele, pentru că în odăița noastră

de trei pe trei nu e loc să mai arunci un ac. Lângă patul meu a apărut

un leagăn prin care au mai trecut generații de copii, spălat și frecat cu

peria de mama Nușa, un teanc de scutece, cămășuțe și salopete

trecute și ele prin multe vieți, biberoane (de care eu, din fericire, nu

aveam încă nevoie, eram o „vacă” bună de lapte). După bunul obicei

românesc, femeile din cartier, vecinele ori mamele elevilor mei, mi-au

adus de mâncare din puținul lor, supă cu tăiței, câte un litru de lapte

și ce se mai putea găsi în zilele grele de război. Doctorița mea era o

novatoare în materie de creștere a sugarilor, nu agrea ideea alăptării

la ore fixe și m-a sfătuit să alăptez de câte ori cere copilul, pentru că

oricum el poate ști mai bine când îi e foame decât oricine altcineva.

Sunt hotărâtă să-l alăptez până ajunge la un an și o să am grijă să am

lapte chiar de va trebui să mă fac cât o batoză, deocamdată am început

să mă descurc bine. Mai greu mă descurc cu băița din fiecare seară, în

cămăruța noastră nu prea e loc. Am mai primit și o cădiță de lemn,

frecată și ea cu sârg și leșie de tanti Nușa, o pun pe două scaune, cât

mai proape de godin, să nu răcească băiatul, îl înfăș pe pătuțul pe care

dorm eu, noaptea când simt că i-ar putea fi frig îl iau lîngă mine și

174

parșivul de el nu protestează. Masa, scaunul, temperatura lui au

devenit centrul vital al existenței mele, poate și al universului, uneori

nu mai am timp nici să mă pieptăn înainte de a-i face toaleta și a-i servi

lui masa de dimineață. Din fericire, puiul meu nu mă scoală decât o

dată pe noapte, pot să mă odihnesc și eu.

Toată viața mea a pornit practic pe o nouă uliță. Am început

alt caiet de însemnări, în care am scris până acum că s-a născut cu 53

de centimetri, trei kilograme două sute și a primt nota zece. Vreau să

scriu fiecare modificare din creșterea lui încât atunci când va veni

Marius, dacă va veni, să „vadă” ceea ce nu i-a fost dat la vremea

respectivă. Nu pot scrie prea multe despre Marius, da, mă gândesc la

el, dar parcă oarecum altfel decât până acum, nu ca la un bărbat, ci

mai ales ca la tatăl lui Ionuț. Îi duc grija, mă rog să trăiască, să nu mă

uite, nu atât pentru mine cât mai ales pentru a-l cunoaște pe Ionuț și

a-i da un mume care să înlocuiască liniuța din certificatul lui de naștere

de la rubrica „Numele tatălui”. Funcționara care a făcut înregistrarea

nașterii a fost foarte drăguță și mi-a spus că, chiar dacă n-am apucat

să ne căsătorim, să trec numele tatălui, e doar război nu va face nimeni

scandal, numai că eu nu puteam spune că în afară de Marius nu știu

altul, Marius și atât. Voi scrie de acum înainte mai rar în acest jurnal,

celălalt are prioritate.

Din jurnalul Elvirei, 1 februarie 1943:

A trecut un an de când s-a plămădit viața lui Ionuț, de când

l-am cunoscut și l-am pierdut pe tatăl lui. Nu mă pot abține să nu fac

un bilanț. Nimic nu mai e cum a fost, nu mai sunt o fată liberă ci o

femeie care are de crescut un copil, dar nici n-are un statut social bine

definit. Pentru cei din jur nu e clar dacă am făcut un copil nelegitim,

dac-am fost măritată sau nu, dacă tatăl copilului mai trăiește sau nu.

Partea bună e că am o profesie recunoscută și un venit stabil, mic dar

stabil. Am trecut, nu ușor dar am trecut, de toate încercările din viața

mea. Copilul a-mplinit trei luni, crește normal, e frumos, toți copiii sunt

frumoși la această vârstă dar al meu, pentru mine, e deosebit, evident

e unic, l-am botezat și nașă i-a fost doamna doctor Dumitrescu. Încep

să nu mă mai autoacuz, nu-mi mai spun c-am fost fără minte, c-am

175

greșit, c-am făcut rău la două ființe dragi, îmi asum cu curaj și

demnitate noua mea existență.

Copilul îmi dă un nou imbold de viață, să trăiesc frumos,

să-nvăț, să urc pe scara profesională ca să-i pot asigura lui o viață așa

cum merită fiecare copil. Dragoste îmi dă cu nemiluita, își plimbă

mânuțele pe obrazul meu, îmi zâmbește, păcat că că n-o poate avea și

pe a tatălui, dar va veni și ziua aceea, sunt tot mai sigură că Marius

trăiește, că mă va căuta, ne va găsi la timpul potrivit. Eu stau în gând

mereu de vorbă cu el, îi povestesc despre mine și despre copil, trăiesc

cu nădejdea că gândurile mele ar putea ajunge cumva la el. M-am

înscris la secția de limba engleză, mi-au programat o seamă de

examene din cele pe care nu le-am putut echivala cu cele de la secția

de limba și literatura română și pe care trebuie să le dau în doi ani. Nu

sunt examene grele, dar sunt de finețe, vreau să le iau cu note maxime,

îmi datorez mie, lui Marius și copilului această ispravă

6

Ce ar fi putut scrie Marius în jurnal în vara lui 1943:

Ce situație neașteptată! Pentru o așa zisă faptă de vitejie, am

primit o permisie de o săptămână și unde altundeva mi-o puteam

petrece decât în București? Pentru această semi-reuniune de familie au

venit de la locul lor de refugiu mama și cele două surori care între timp

s-au logodit. Și logodnicii lor erau pe front. Tata n-a putut veni, el era

pe front, nici nu știam unde. Mama și surorile se poartă cu mine de

parc-aș fi un boț de aur. Deși e război, totul se găsește foarte greu,

mă răfață cu cele mai alese bunătăți pe care se pricep să le gătească,

mă duc la teatru, la operă, în vizite simandicoase, ba încearcă chiar să-

mi găsească o iubită. Cele mai constante insistențe sunt pentru a mă

înprieteni cu fiica generalului Oprescu, o școlăriță în ultima clasă de

liceu, care nu intenționează să meargă la facultate și-și propune să se

mărite după bacalaureat și să se distreze, are avere, are bani, nu-i

trebuie mai multă școală. Învățătura urâțește o femeie și dăunează

feminității, spune ea cu aplomb ori de câte ori are ocazia. Mie nu-mi

176

prea stă gândul la așa ceva, mă preocupă mai ales soarta camarazilor

rămași pe front și, fără să-mi înpărtășesc cuiva gândurile, soarta

războiului. Cam pierdem, frontul se apropie de noi, cei de aici nu

realiează încă pericolul. Cât despre amoruri, nu am timp și nici gând,

iar fetița Opreștilor e prea tânără, prea zbânțuită pentru mine. Sigur că

mi-aș fi dorit s-o-ntâlnesc pe Elvira, să știu ce mai face, cum îi merge,

dacă se gândește la mine și eventual mă așteaptă, dar unde s-o caut?

Am fost amândoi atât de încăpățânați încât nu ne știm nici măcar

numele în întregime. Poate ar trebui să iau liceele la rând să văd dacă

pe undeva nu se găsește o profesoară de limba și literatura română pe

care o cheamă Elvira, dar nu e nici timp, n-are niciun sens, ar fi

pierdere de timp. Din păcate, chipul Elvirei începe să se estompeze.

Îmi e tot mai greu să rememorez aventura noastră din haltă, parcă nici

nu s-a-ntâmplat, poate mi-a povestit cineva. Dar dacă pentru ea n-a

fost o simplă aventură ci momentul crucial al vieții ei, dacă totul a fost

și mai este foarte real, dătător de speranțe? Cum va fi revederea de

după război, dacă va fi vreodată, ne vom recunoaște sau ne vom privi

ca doi străini? Orice s-ar mai mai întâmpla, după aceea trebuie să-mi

țin promisiunea, s-o întâlnesc, chiar dacă pe mine nu mă mai

interesează persoana ei. Sandu și Petrișor nu s-ar mai uita la mine dacă

mi-aș călca cuvântul.

– Hotărăști pe urmă ce faci, dar ești obligat să-ți ții cuvântul și

s-o întâlnești după război.

Dac-aș putea vorbi acum cu ea i-aș spune: nu mai visa la mine,

fetițo, găsește un băiat potrivit, căsătorește-te, naște-i și crește-i copii,

uită de mine!

Din jurnalul Elvirei, 2 noiembrie 1943:

Ionuț a-mplinit azi un an. L-am sărbătorit în mod tradițional

prin tăierea moțului și un tort făcut de tanti Nușa. El n-a prea priceput

ce-nseamnă toate acestea dar s-a distrat grozav încercând să stingă

lumânarea de pe tort, mai ales că-n expedițiile lui de explorare a

mediului înconjurător n-are voie să se apropie de foc, și a protestat

vehement atunci când i s-a tăiat o buclișoară pe care mama s-o

păstreze cu sfințenie întreaga viață. La școală am dus o farfurie cu

cornulețe făcute de mine și cafea de năut. Vecinele mi-au adus în dar,

177

cu această ocazie, borcane de dulceață și de murături. Toată lumea

m-a felicitat pentru cum îl cresc pe Ionuț, pentru cum arată. Fiul meu

e, așa spun eu, un copil deosebit, e bine proporționat, nici prea dolofan

nici slab aschimodie, are un tonus bun, e mereu vesel, plânge tot mai

rar, dar atunci când o face o face cu convingere, merge în picioare, e

foarte „curios”, studiazaă cu atenție tot ce poate atinge și, de multe

ori, obiectul respectiv nu mai seamănă cu ceea ce-a fost înainte ca

Ionuț să-l bage în seamă, începe să-și formeze un limbaj al lui din care

eu nu-nțeleg încă nimic, dar sunt foarte fericită că articulează corect

„mama”. În spatele felicitărilor constatam la unii mila sau acuzarea.

Mila pentru că trebuie să mă zbat singură pe vremurile acestea în

sărăcie cu creșterea unui copil și acuză pentru că nu mi-am păstrat

onoarea și am făcut un copil din flori cu cine știe cine, că pe aici nu

s-a arătat încă niciun tată, n-au venit nici scrisori de pe front. Cartierul

nostru de la marginea orașului e de fapt un sat ceva mai mare, puțin

urbanizat dar rămas din multe puncte de vedere la nivelul de trai și de

valori ale satului. Numai prestațiile mele bune din școli și de la spital

mă scapă de condamnarea morală a opiniei publice, aici o fată cu copil

fără tată, un copil din flori, e o mare rușine, iar cuvintele la adresa ei

sunt foarte dure, întreaga familie este blamată. Eu cel puțin n-am

familie, așa că nu mai suportă și alții rușine din cauza mea.

Din jurnalul Elvirei, 1 februarie 1944:

O nouă aniversare singură, doar cu copilul. Nu știu nimic de

soarta lui Marius, n-am cum să știu; urmăresc atentă listele morților pe

front din ziare, sunt tot mai lungi, caut locotenenți cu numele de

Marius, găsesc rar, dar de la alte arme, nici urmă de al meu, pe stradă

mă uit lung după orice uniformă albastră, dar totul este o himeră. De

ce mai caut, războiul ăsta o să ne distrugă pe toți, se apropie de țara

noastră, se aud atâtea despre cele ce se-ntâmplă pe front, Doamne,

apără-ne! De fapt, nu știu dacă-l aștept pe el cu dragoste sau doar

pentru a-i da un nume copilului nostru, ideea asta mă obsedează din

ce în ce mai mult. Când Ionuț va merge la grădiniță sau la școală va fi

întrebat cum îi cheamă pe părinți și cu ce se ocupă: mama Elvira Gorun,

profesoară, și tata Marius, pilot de război și atât. Copiii vor râde de el,

îi vor striga: „tu n-ai tată, tu n-ai tată!”. Îi vor adresa cuvinte urâte, îi

178

vor spune multe alte răutăți, vor vorbi urât despre mama lui, copiii, așa

de adorabili cum sunt, pot fi tot atât de cruzi cu cei slabi și lipsa tatălui

va fi pentru Ionuț un punct vulnerabil. Încep să-l pregătesc pentru viața

care-l așteaptă, să-i spun că are tată, că e departe dar va veni să-l

vadă când va putea, oare când și dacă va fi vreodată acea dată. Încerc

chiar, atât căt îmi mai amintesc după doi ani, să i-l descriu, cât este de

înalt, cum zâmbește, cât de mult îl iubește. Poate e o prostie, poate

chiar o cruzime, ce poate pricepe un copilaș atât de mic, dar sunt ferm

hotărâtă să fac aceasta, să-i întrețin ideea că are tată, acesta va veni.

La școală îmi merge bine, aș putea să mă-ntorc la liceul din

centru pe un post titular, dar deocamdată nu, ar trebui să mă mut,

n-am bani ca să închiriez ceva mai central și nici nu vreau să pierd

avantajele de aici, așa mici cum sunt, tanti Nușa, orele de gardă de la

spital, masa de la cantina fabricii. Am ambiții mai mari. Mi-am susținut

jumătate din examenele de la secția de limbă engleză, luate toate cu

notă maximă, vreau să-mi iau și această diplomă.

Într-o zi mi s-a-ntâmplat ceva ciudat. Pe holul de la etajul întâi,

unde e secretariatul, m-am întâlnit cu profesorul meu de fonetică de la

secția de limba și literatura română. A fost foarte emoționat, nu mă

mai văzuse de doi ani și, fără nicio introducere, mi-a spus că el mă

urmărește și mă iubește încă de când eram în anul patru, dar nu s-a

apropiat de mine din respect. A aflat că am un copil fără tată, că mă

descurc greu, e dispus să mă primească la el, îmi poate oferi un spațiu

de locuit comod, toate cele necesare traiului, nu-mi poate oferi numele

deoarece soția lui încă trăiește, e internată într-un azil, nu mai e

conștientă de ea. Am înghețat. Deci să mă duc ca țiitoare, să cad din

lac în puț, mai dezonorată decât acum, și apoi ce să caut la un om de

aproape șaizeci de ani?! I-am mulțumit politicos și am fugit cât am

putut, nu-mi pare rău decât pentru c-a coborât de pe piedestal, era

unul din profesorii pe care i-am prețuit și i-am admirat mult. Am totuși

un sentiment neplăcut de vinovăție, la despărțire mi-a spus cu durere

ceva de genul: poate ai dreptate, e greu de înțeles un om ca mine.

Bietul om spera ceva de la mine dar asta nu se putea.

179

Gândurile lui Marius la 30 mai1944:

Frontul a venit peste țară. Am trecut prin București, unde

n-am găsit pe nimeni din ai mei, sunt tot în refugiu, dar m-am întâlnit

cu famila Oprescu și, una peste alta, nu știu cum am ajuns să mă

logodesc cu Lucica. Nici n-am sărutat-o măcar înainte, doar la plecare,

ca un părinte. Petrică și Ștefan, care, slavă Domnului, supraviețuiesc și

ei pân-acum, au rămas înmărmuriți când le-am povestit.

–.Ce-ai făcut, nebunule, ți-ai încălcat promisiunea față de

Elvira, cu ea cum rămâne?!

Care Elvira, mai există o Elvira? De atunci nici nu mai vorbesc

cu mine decât cele strict necesare, probleme de serviciu și atât. Îmi

spun uneori că puteam să mă logodesc cu oricine dar nu cu Lucica,

despre care se spune că se comportă ca o cocotă. E clar că părinții ei

vor s-o căpătuiască, eu aș fi o partidă excelentă pentru ea. Prietenii

mă bănuiesc c-am făcut-o pentru avere și protecție la înaintarea în

grad. Adevărul e că nu știu ce am făcut, iar Elvira mi se pare acum

ceva foarte îndepărtat din trecutul meu, ceva imaterial, ireal. Cât timp

o fi trecut de atunci? Era în 1942, deci au trecut peste doi ani, e mult

să ții o dragoste nealimentată peste doi ani, sunt sigur că așa gândește

și ea, dacă gândește. Asta e viața în timp de război, oamenii se cunosc,

se iubesc, se despart și apoi aleargă fiecare spre noi întâlniri, iubiri și

despărțiri.

Din jurnalul Elvirei, 2 noiembrie 1944

Ionuț a-mplinit azi doi anișori, l-am sărbătorit ca de obicei cu

tort și mici daruri. E un copil normal, bine dezvoltat, stă mult în aer

liber, fie toamnă fie iarnă, când plouă de-abia îl scot de prin bălți și

spăl la el ca la șapte. De doi ani și ceva îngerii mei păzitori sunt doamna

doctor Dumitrescu și tanti Nușa. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ele și nici

dacă voi putea vreodată să le întorc tot binele pe care mi l-au făcut.

Nu plătesc chirie, achit doar impozitul anual al casei, lumina și asigur

mâncarea pentru noi trei. Tanti Nușa adaugă zarzavaturile din

minuscula grădină, morcovi, pătrunjel, ceapă, fasole verde și uscată,

verdețuri, pare puțin, dar acum, în plin război, ele valorează aur. Ba

mai primește din când în când de la rudele ei de la sat câteva kilograme

de mălai sau făină de grâu, cât au putut și ele salva de rechiziții și

180

trecerea trupelor străine. Ne coace câte puțină pâine în cuptorul sobei

iar mămăliga e mereu prezentă. Cu lemnele și căldura o ducem mai

greu. Am făcut lucruri de care mi-este rușine, dar la nevoie faci

nefăcute. În gara triaj, de care suntem foarte aproape, staționează

uneori vagoane cu cărbuni. Oamenii din cartier mai fură de acolo și eu

reușesc să cumpăr câte ceva de la ei. Nu mă plâng, față de alții ne

merge bine, suntem răsfățați.

Oamenii sunt în general preocupați de două probleme majore:

mersul războiului, când s-o termina nenorocirea asta și cum, și hrana

de fiecare zi. Numai despre război și mâncare auzi vorbindu-se pe

stradă, în tramvai, la cozile de la pâine sau de la magazinele unde se

distribuie pe puncte material de prosoape sau batiste. În rest se

înghesuie unii peste alții, familii întregi într-o singură cameră, neamuri

adunate într-un loc unde nu mai poți arunca un ac, rămași fără adăpost

de pe urma bombardamentelor. Cartierul nostru a fost lovit destul de

rău în aprilie, când a fost bombardată Gara de Nord, aici s-au zguduit

toți pereții, au zburat geamurile, unele case s-au dărâmat, a noastră a

scăpat dar e și ea destul de șubredă, un cutremur ar pune-o la pământ.

Școlile merg anapoda, încă n-a început anul școlar, multe documente

au fost distruse sau furate, unii din băieții mai mari de la școala

profesionlă au luat-o spre front, chemați sau voluntar, fetele se ascund

pe unde pot de teama militarilor musafiri nepoftiți. Eu era s-o pățesc

foarte urât când, întârziind nu știu de ce pe stradă, m-am întâlnit cu

un grup de militari străini, cam afumați și periculoși; norocul meu a fost

că eram cu Ionuț, l-am luat repede în brațe și m-au lăsat în pace. De

obicei umblăm pe stradă îmbrobodite ca să arătăm ca niște ciume. În

august, când s-au întors armele și lumea credea că s-a terminat

războiul, oamenii au ieșit în stradă, cunoscuți și necunoscuți se

felicitau, se îmbrățișau, erau convinși că de acum va fi mai bine.

În toată învălmășeala asta am reușit să continui munca pentru

a-mi finaliza lucrarea de diplomă pentru limba engleză, nu chiar sub

bombe dar aproape. Au zburat peste oraș formații întregi de avioane,

de luptă sau de bombardament de ale noastre, din cele prietene sau

ale dușmanilor, mă uitam lung după ele, o fi oare și iubitul meu în

vreunul? Mi-e tot mai greu singură, mi-e frică cum nu mi-a fost

niciodată, pentru viața mea, pentru a lui Ionuț și a lui Marius. Pentru

181

că școlile nu funcționează deocamdată lucrez tot timpul la spital, în ture

de câte douăzeci și patru de ore. Fac de toate, după cum e nevoie, țin

în brațe muribunzi, le scriu scrisorile și le ascult jelaniile, pansez răni,

intru și-n sala de operație, car mâncare, spăl podele. Mi se

încrâncenează carnea pe mine când tineri cărora de-abia le-a mijit

mustața îmi spun să-ncep scrisorile cu formula consacrată: „Dragi

părinți, tată, mamă, soție sau soră, aflați despre mine că sunt bine și

sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră”, unii din ei sunt

numai răni, alții nu apucă ziua de mâine dar au grijă să nu-și alarmeze

părinții. Până acum veneau militari mai întremați după o ședere în

spitalele mari unde erau operați sau tratați, au început de câteva luni

să ne aducă răniți direct de pe front, unii cu abdomen aproape deschis,

alții fără mâini sau picioare, pansați în mare grabă, de ne-ntrebăm cum

au reușit să supraviețuiască până la noi. Unii rabdă cu stoicism durerile,

alții, care nu mai pot răbda, plâng și strigă toată ziua și noaptea, de

se-ncrâncenează carnea pe noi, unii pot fi salvați, alții fac doar un scurt

popas spre viața de apoi. Oare Marius a trecut și el prin asemenea

momente, m-a chemat să-i fiu alături sau a uitat de mine? Aștept

sfârșitul acestui război păcătos, poate mi se luminează și mie soarta.

Sau nu?

7

Din jurnalul Elvirei, decembrie 1945:

Ciudată mai e viața! Ziua de azi ar fi trebuit să fie cea mai

fericită din viața mea din ultimii aproape patru ani. A fost și fericită și

nefericită în același timp, atât de umilitoare încât nu mai am curaj să

ies în lume. Nu aveam azi ore la școală și, la solicitarea spitalului, le

venise un nou lot de răniți, m-am dus să le mai dau o mână de ajutor.

Deși aș vrea să fac voluntariat, nu refuz banii de la ei, am tot timpul

mare nevoie de bani. De-abia mă echipasem în uniforma de soră, era

ora două după amiază, când aud vociferări și scandal în salonul de

alături, care nu este al meu ci al Nonei și in care sunt internați militari

în stare mai puțin gravă, mai ales cei cu probleme la ochi dobândite în

182

război, au nevoie de o perioadă de supraveghere pentru refacerea

completă. Nona nu era în salon, într-un salon de douăzeci de paturi

sunt atâtea de făcut, de umblat după cele trebuitoare, și m-am

considerat obligată să merg să văd ce se-ntâmplă.

O tânără, aproape o copilă, frumoasă foc și elegantă, țipa că

un bolnav nu este bine îngrijit, că de-abia a fost adus, i s-a dat un pat

în care lenjeria n-a fost schimbată, iar vorbele ei erau de o duritate și

vulgaritate ieșite din comun; ne făcea pe toți leneși, hoți, profitori de

pe urma războiului, că am stat aici la adăpost în loc să mergem la luptă,

că nu știm meserie, că n-avem grijă de bolnavi, că logodnicul ei care a

stat patru ani pe front merită mai multă atenție și altele la fel de

„drăguțe”. Unii bolnavi se ridicaseră din paturi și urmăreau intrigați

neobișnuita scenă. Spitalul nostru se află într-un cartier mărginaș. Deși

mic, e foarte bine organizat, curat și ordonat, iar la oftalmologie s-a

nimerit o echipă de doctori foarte buni, uneori familiile ne aduc câte un

bolnav care n-a fost sau nu s-a putut să fie tratat la cele mai bune

spitale. I-am dat bună ziua doamnei sau domnișoarei și am întrebat-o

care e problema, de ce țipă, aici sunt bolnavi care au nevoie de liniște.

M-a luat în colimator, cum că nu fac ce trebuie, cu ce drept îi cer

socoteală, sunt sora de salon? I-am spus că nu dar o rog să nu mai

tulburăm bolnavii, care oricum au multe de suportat.

La-nceput am vorbit în șoaptă, apoi am ridicat și eu puțin tonul

și am invitat-o să ieșim și să mergem într-un cabinet să stăm de vorbă.

În momentul acela s-a auzit o voce puternică: „Elvira, tu ești?” Da sunt

Elvira – crezând că mă strigă poate un pacient care a fost și la secția

mea, m-am îndreptat spre patul bolnavului, nu ne supăram dacă eram

strigate pe nume de vreun pacient foarte suferind. Am încremenit,

bolnavul era Marius cel mult așteptat! Deci trăiește, a fost primul meu

gând, dar e bolnav, de aceea n-a putut veni în Cișmigiu la la întâlnirile

promise. Nu m-am putut abține și am articulat cu greu: „Tu ești,

Doamne, trăiești!”. Mi-au trecut prin fața ochilor toți cei trei ani și

jumătate în care l-am așteptat, copilul meu va avea de-acum un nume

în certificatul de naștere în locul unei liniuțe.

S-a declanșat uraganul.

183

- Tu ești deci curva pe care o tot caută și din cauza căreia

amână căsătoria cu mine! Sunteți toate niște destrăbălate, n-aveți alte

gânduri decât să puneți mâna pe bărbații chipeși și bogați!

Și multe altele de au înghețat bolnavii și ceilalți din personalul

medical veniți să aplaneze scandalul. N-am mai putut suporta, mi-am

luat în fugă jacheta și, așa cum eram îmbrăcată, cu uniforma medicală,

am fugit acasă. Nu știu ce să mai cred, el mi-a recunoscut vocea, ea

se plânge că el mă caută, deci nu m-a uitat, poate mă iubește, dar

atunci de ce s-a logodit cu alta și măcar de ce n-a găsit o femeie mai

fină, mai puțin vulgară? Nu știu ce va ieși din toate astea, dar n-am o

presimțire prea optimistă. Azi ar fi trebuit să iau ceva bani de la spital,

nu mă duc după ei, m-oi descurca eu cumva, e zi de plată la lumină.

Ce gândea Marius despre întâmplarea din ziua respectivă:

Ar fi putut fi o zi mare care să mă elibereze de sentimentele

mele de vinovăție și acuzele prietenilor. Ea este aici, trăiește, poate

m-a așteptat, am ocazia să clarific lucrurile, nu mă gândeam să reiau

legătura, doar să lămurim situația, totuși. Când i-am auzit vocea în

salonul meu de spital, înfruntând-o cu calm și demnitate pe arțăgoasa

de Luci, am simțit că deja m-am vindecat, că văd bine deși eram legat

la ochi. O „vedeam” în picioare în fața patului meu ca acum aproape

patru ani, frumoasă, mândră și modestă în același timp. Am simțit că

într-un cotlon al sufletului meu am sperat tot timpul s-o reîntâlnesc.

Anii trecuți de la întâlnirea noastră s-au șters ca prin farmec, m-am

întors în mica haltă din 1942. Voiam să pun mâna pe obrazul ei, s-o

sărut, s-o rog să mă ierte pentru ce i-am făcut, că n-o pot strânge-n

brațe, să-i spun că e liberă de orice angajament iar pe de altă parte

mă „vedeam” cu ea în fața ofițerului de la starea civilă rostind acel DA

mult așteptat. N-am apucat să spun nimic, a-nceput imediat să se

reverse asupra ei acea găleată de lături pe care o turna Lucia, m-am

îngrozit, am știut imediat că nu va rezista, c-o voi pierde a doua oară,

de data asta poate definitiv, nu voi putea ști niciodată dacă efectiv

i-am făcut vreun rău, dacă mă urăște sau mă iartă, dacă eventual ține

la mine. Ar fi oare posibil să am și un copil?

Din nenorocire în aceea zi mi-au pus ceva picături în ochi,

trebuia să stau cu un pansament, liniștit, la pat. Am înțeles imediat

184

c-a plecat, că n-a rezistat jignirilor, dar poate avea și alte motive să

plece, poate e căsătorită, n-a avut răbdare să m-aștepte, îi e rușine să

dea ochii cu mine. Oare o voi mai vedea vreodată? Îi era frică să

n-audă soțul ceva ce ea nu i-a spus niciodată? Poate n-a mai avut

încredere în mine când i s-a spus că sunt logodit, din păcate prea

adevărat, a fugit să-și înghită amarul și umilința. De ce a făcut oare

Luci acest circ, de ce se teme de Elvira pe care nici n-o cunoaște, ce e

oare în graba ei de a ne căsători? N-am fost niciodată iubiți, nici n-am

sărutat-o măcar, ea m-a sărutat cu forța și, ca să nu umilesc o femeie,

i-am răspuns, dar n-o vreau de logodnică sau nevastă. Ce e oare în

neregulă aici? I-am spus în fața întregului salon că nu mă voi căsători

cu ea, că vreau s-o găsesc pe Elvira, să știu ce a făcut în acești trei ani

și ceva, am plusat, poate mai avem o șansă să fim împreună. A plecat

trântind ușa și amenințând cu pedepse de care-mi voi aminti toată

viața.

Mâine vin pe la mine Sandu și Petrică, ei știu toată povestea,

unde, când și cum a-nceput, ei or s-o caute în continuare și-or s-o

găsească, or să stea de vorbă cu ea, îi vor spune adevărul, poate o vor

convinge să vină să stăm de vorbă. Dacă ține mai mult la orgoliul ei

șifonat și nu vrea să discute cu mine cu atât mai bine, poate că nici nu

m-a iubit vreodată, nu vrea să știe de mine, mai ales că poate mă crede

orb sau choir. Pot fi multe, dar eu am dreptul să știu, trebuie să știu.

Poate o să fac apel la bunătatea mamei, chiar dacă nu mi-e încă

suficient de clar ce va crede ea despre toată povestea asta.

Deocamdată, bine-ai apărut Elvira, te voi căuta și-n gaură de șarpe!

N-am să te forțez să iei o hotărâre în favoarea mea, dar vreau să știu

de la tine ce crezi și ce-ți dorești. O zi bună, fetița mea cuminte! Dar

ce s-a-ntâmplat cu mine? Până azi aproape că uitasem de Elvira,

războiul, rănile, complicațiile m-au acaparat cu totul, de ce oare a intrat

din nou ca o vijelie în viața mea? Singura explicație pentru brusca mea

schimbare e că alăturarea întâmplătoare a celor două, Lucica și Elvira,

m-a trezit, mi-a demonstrat cine reprezintă ceva pentru mine, cine a

făcut ceva pentru mine, m-a trezit odată la viață, cine ce caracter are,

ce merită de la mine și de la viață.

185

8

Era o zi superbă, 20 decembrie 1945, se apropiau Crăciunul și

Anul Nou.

Oamenii erau secătuiți de război, aproape că nu era familie

care să nu jelească vreun mort, să nu îngrijească un rănit încă nu total

vindecat sau să plângă și să spere pentru cei dați dispăruți ori duși la

muncă în Siberia. Zăpada acoperise totul, străzile nu erau încă ușor de

străbătut, ruinele caselor distruse de trecerea războiului peste ele erau

acoperite cu alb și nu mai păreau atât de sinistre, iar în ochișorii copiilor

strălucea bucuria săniușului. Părinții își puneau speranța în anul care

vine, să se șteargă urmele războiului, să fie pace și ceva mai bine.

În piețe începuseră să apară brăduleții pentru pomul de

Crăciun, cine avea bani cumpăra, de obicei unul mai mic, cine nu, se

mulțumea c-o crenguță verde și o rămurică de vâsc. Cu greu se făcea

rost și de ceva bucate pentru ca masa de Crăciun să fie cât de cât mai

deosebită de cea din zilele obișnuite. În cartierul sărăcuț fumul

coșurilor de la sobele încălzite cu lemne sau cărbuni înscria pe cerul

luminat de un soare care se lupta amarnic să iasă la iveală spirale

întunecate sau coloane maiestuoase. Crengile pomilor bătuți de vânt

dansau un balet fascinant pe cerul tivit cu albul norilor aducători de

zăpadă. În școli și grădinițe, cele care reușiseră să revină cât de cât la

normal, copiii stăteau cuminți în bănci și învățau ce li se cerea de către

puținii dascăli care mai erau în viață, mai ales femei. Înțelegeau și ei

poate că trebuie să fie mai cuminți pentru a le fi mai ușor părinților.

Marius a ieșit pe ușa spitalului îmbrăcat în uniformă, la patru

ace, cu un mic bagaj în mână, pe la orele douăsprezece și ceva,

întremat și cu ochii mai bine văzători, dar pentru a-i apăra de lumina

crudă a soarelui acoperiți de o pereche de ochelari fumurii cu rame

groase de baga. În fața spitalului îl aștepta o mașină militară, trimisă

de tatăl lui; șoferul îi ieși în întâmpinare și luă poziție de drepți.

– Să trăiți, domnule maior, sunt sergent Mihail Văduva, trimis

de domnul general Veștemeanu, la dispoziția dumneavoastă,

permiteți-mi să iau bagajul.

– Pe loc repaus, sergent dar sunt numai căpitan nu maior.

186

– Ba sunteți maior, s-a semnat acum două zile înaintarea în

grad.

– Să mergem.

Deși priceput, cu experiență, șoferul n-a putut să cotească

direct prin nămeți pentru a ajunge la șosea, a luat-o pe o străduță

înconjurătoare ceva mai bine curățată de gospodarii locului. Fiind atent

la drum și efortul șoferului de a ieși din nămeți, Marius nu se uita la

clădirile din jur, erau căsuțe mici, pe pământ, cu un singur nivel. I-a

atras atenția o clădire mai ridicată, cu două etaje și aer „official”, pe

frontispiciul căreia se putea citi LICEUL TEORETIC DE FETE nr.14,

alături alta pe care scria ȘCOALA PROFESIONALĂ DE METALURGIE,

avu o tresărire și mașinal se întrebă: „Oare aici au căutat-o?”.

– Sergent, oprește!

– Vă rog să mă iertați, dar aici nu pot pentru că aș bloca drumul

și așa destul de îngust, opresc după ce ies în șosea.

– Bine, oprește deocamdată aici să cobor, apoi găsește un loc

potrivit și așteaptă-mă acolo.

Înotând prin nămeți intră în curtea liceului; îi îeși în față un

bătrân mustăcios, care se prezentă drept portarul.

– Bună ziua! Vreau să te-ntreb ceva.

– Da ,vă rog.

–.Este cumva în liceu o profesoară de limba și literatura

română, poate și de alte limbi, pe care o cheamă Elvira?

– Da, să trăiți, doamna profesoară Elvira Gorun, dar acum e la

ore, nu puteți vorbi cu dumneaei.

– Nu-i nimic, o s-o aștept. În ce clasă e?

– Păi, în a douăsprezecea A, la etaj, acolo învață și una din

nepoatele mele. E și diriginta clasei, fetele țin foarte mult la ea. Moșul

avea chef de vorbă, rar putea sta el la taclale cu un căpitan aviator.

Marius se grăbea.

– Mulțumesc, aștept pe hol până la pauză.

–.Vai de mine! N-aveți voie, e liceu de fete, mă spânzură

doamna directoare dacă află că v-am lăsat să intrați!

–.Nu-i nimic, îți promit că tai eu sfoara de la spânzurătoare,

mulțumesc! Și Marius intră aproape în fugă în liceu, sărind câte două

trepte, ajunse la etaj. Clasa a doăsprezecea A era chiar în fața scărilor.

187

Fără să stea pe gânduri bătu la ușă iar din interior îi răspunse un glas

contrariat:

– Da, cine e?

Glasul ei! Dădu ușa de perete și-n fața ochilor, la catedră, în

picioare, stătea Elvira, într-un decent costum bleumarin, cu o coafură

sofisticată dar decentă, intrigată pentru că e deranjată la oră și uluită

să constate cine era vizitatorul.

– Vă rog să mă iertați, doamnă profesoară, trebuie să stau de

vorbă cu dumneavoastră.

Elvira nu-și putea crede ochilor, se-nroși, se-ngălbeni, încerca

să articuleze două vorbe dar ele nu-i ieșeau din gură. Își reveni cu

greu, clasa era mută și ochii fetelor ca niște faruri îndreptați spre ea,

dar mai ales spre chipeșul aviator.

– Vă rog să ne iertați, domnule căpitan, noi suntem la ore,

dacă doriți vă rog să m-așteptați pe coridor sau să mergeți în cabinetul

doamnei directoare, vom vorbi în pauză. O să am zece minute la

dispoziție, apoi am o altă oră după care pot fi liberă două ore. Știți,

domnule ofițer, școala e ca armata, are reguli precise, iar

punctualitatea și disciplina sunt piesele ei de rezistență.

– Am înțeles, aștept pe sală.

– Mergeți mai bine la doamna directoare.

– E o idee bună, așa o să fac.

Ușa s-a-nchis în spatele lui Marius dar Elvira a rămas stană de

piatră, nu știa ce să creadă, să se bucure sau să-i fie teamă. Cu greu

le-a spus elevelor s-o scuze pentru întreruperea orei, era un vechi

cunoscut care se vede că s-a-ntors de pe front. Fetele, care o

cunoșteau bine, doreau să afle mai multe dar a-nchis discuția; i-a fost

greu să reia lecția, cu un efort deosebit a dus-o până la capăt.

Marius a bătut la ușa cabinetului directoarei și a fost primit.

– Ce caută un ofițer chipeș al armatei române într-un liceu de

fete?

– Sărut mâna, doamnă directoare și multumesc că m-ați primit.

– V-ați cam invitat singur, dar să trecem peste asta, despre ce

e vorba? Ați pus cumva ochii pe vreo elevă de-a noastră?

188

– Nu, doar pe una din profesoarele lor. E o poveste cam lungă,

îmi permiteți să stau jos, de-abia am ieșit din spital și nu prea sunt

obișnuit să umblu de unul singur.

– Da, și pe gerul ăsta… Despre ce e vorba?

– Am puțin timp la dispoziție, va suna imediat de pauză și nu

vreau s-o pierd pe doamna profesoară Elvira Gorun. Am cunoscut-o

acum peste trei ani, în niște împrejurări asupra cărora pemiteți-mi să

nu stărui. De atunci i-am pierdut urma, am căutat-o în timp ce eram

bolnav, cu ajutorul unor prieteni, în toate liceele din București, numai

aici n-a-ntrebat nimeni. Îndreptându-mă spre casa părinților am văzut

firma și am intrat. Aș vrea să vă-ntreb multe despre ea, ce fel de om

e, ce caracter are, dar nu prea e timp, spuneți-mi un singur lucru: de

ce i se spune doamnă și nu domnișoară, e cumva căsătorită?

– Se vede că nu știți nimic despre ea. E un om minunat,

deosebit, liceul nostru are noroc cu așa o profesoară, e excelentă ca

dascăl, mamă și locuitor al cartierului. În timpul războiului a strâns un

grup de femei și fete care au tricotat lucruri pentru front: ciorapi,

mănuși, pulovere, fulare, căciulițe, vestuțe. Le-a învățat să deșire

lucruri de lână vechi și, dacă sunt prea proaste, să le destrame și să

toarcă lâna din nou. Ba a mai făcut și o șotie: le-a sfătuit să pună câte

un bilețel în lucruri, dacă vor, să-și dea adresa și numele, ca ostașii să

le poată căuta după război. Au ieșit de aici două întâmplări fericite: o

femeie văduvă de război cu trei copii s-a trezit la ușă cu un soldat

căruia i-a fost distrusă casa și i-au murit în bombardament soția și

copiii, care i-a cerut găzduire și să-i fie soție, acum sunt bine împreună

și o tânără, muncitoare la fabrica de alături, care s-a trezit în casă

c-un bărbat chipeș singur pe lume și au făcut nuntă la care a participat

întreg cartierul!

– Emoționant, dar tot n-am priceput de ce Elvira e doamnă și

nu domnișoară și n-am înțeles bine, mamă ați spus?

– N-am dreptul să vă răspund eu la această întrebare, mergeți

și vorbiți cu Elvira, tocmai a sunat de pauză. Da, nu e căsătorită, e ceea

ce se cheamă o mamă singură, e o mamă minuntă. Aveți doar zece

minute, la noi nu se admite întârzierea la ore. Și directoarea se ridică

cu un aer sever de pe scaun, semn că vizita s-a-ncheiat.

– Mulțumesc și ascult.

189

Marius s-a reîntâlnit cu Elvira pe coridorul din fața clasei în care

avusese loc lecția. Ea își mai revenise din șocul revederii, iar Marius era

un pachet de întrebări, nerăbdător să afle mai multe, cum și de ce.

– Haideți să coborâm la parter, acolo nu sunt eleve.

– Elvira, nu știu cu ce să-ncep, sunt un pachet de întrebări, ce

faci, ce-ai mai făcut, de ce ți se spune doamnă și nu domnișoară, e

adevărat că ai un copil, te-ai căsătorit, ai divorțat, el a murit?

– Nici una nici alta din toate astea. Știți c-am crescut un copil

pe care, la fel ca toți cei din jur, vreți să mi-l răpiti. Să știți că n-am

să-l dau de lângă mine niciodată nimănui. Eu și Ionuț formăm un tot

unitar, existăm „la pachet”, unde e el sunt și eu, unde sunt eu e și el,

unul fără celălalt nu existăm!

– Dumnezeule! Nu-nțeleg nimic din cea ce spui, dar absolut

nimic, ia-o mai încet, despre ce copil e vorba, cine vrea să ți-l ia, ce

legătură am eu cu asta, eu sunt bucuros că te-am găsit și tu ești numai

țepi, ca un arici!

– Prea multă falsitate, întrebați-vă mama și viitorul socru, nu

pe mine! Dar trebuie să mă scuzați, intru la oră. Cum nu știți, vă

informez că mi-ați lăsat o amintire foarte concretă, care acum are deja

trei ani, de aceea sunt numită doamnă nu domnișoară, am ascuns cât

am putut situația mea reală ca să nu fiu catalogată peste tot ca o

femeie de moravuri ușoare, dar după cum ați auzit în spital, n-am

scăpat de asta. Lăsați-mă-n pace, nu vă legați de copilul meu,

căsătoriți-vă în liniște cu logodnica dumneavoastră, vă urez s-aveți o

viață fericită! Acum adio, trebuie să intru la clasă, v-am mai spus, la

noi e o disciplină ca-n armată.

– Nu adio ci la revedere, te aștept după ore, trebuie să stăm

de vorbă mai pe-ndelete, să înțeleg și eu ce se-ntâmplă cu mine și-n

numele meu.

Marius a stat un timp pe coridor, aproape amețit, acolo l-a găsit

directoarea, care l-a invitat din nou în biroul ei. Pe geam a observat că

sergentul șofer patrula în fața liceului, bine înghețat, i-a făcut semn să

se apropie și i-a spus să plece și să comunice mamei lui că va veni mai

târziu, găsește el cu ce. S-a plâns directoarei că nu-nțelege nimic din

ce-i spune Elvira, despre un copil, despre încercarea de a i-l răpi.

190

– Nici eu nu mai pricep nimic, domnule căpitan, cum e posibil

ca dumneata să nu știi că Elvira are un băiețel de trei ani, adorabil, și

că probabil dumneata ești tatăl lui?! Pe scurt, aici toată lumea știe c-a

fost logodită dar iubitul a trebuit să plece pe front tocmai înainte de a

se căsători, de aceea copilul poartă numele ei. Mie mi-a spus însă, e

de o cinste și sinceritate ieșite din comun, adevărul, că nici nu știe

decât pe jumătate numele tatălui și pentru că e un om deosebit eu

i-am păstrat secretul, în timp de război se pot întâmpla atâtea. Pot să

spun că, în afară de tatăl băiatului, n-a mai existat un alt bărbat în

viața ei, că-și iubește copilul cu disperare, că de la întoarcerea armelor

i-a căutat tatăl dar n-a avut succes, c-a trecut prin greutăți foarte mari,

ca un buldozer, că poate trece prin zid când e vorba de fiul ei. În urmă

cu două săptămâni s-a-ntâmplat însă ceva la spitalul din zonă unde

sunt îngrijiți militari răniți mai puțin grav, mai mult pentru odihnă și

refacere, nu știu despre ce a fost vorba, n-am îndrăznit s-o-ntreb, când

vrea să-mi spună ceva o face din proprie inițiativă. De atunci s-au

perindat pe aici tot felul de mărimi militare, unii ca să ceară referințe

despre ea, au mers până și pe acasă la părinții elevelor, alții ca să

discute cu ea. Toate astea au cam bulversat-o dar e un om puternic,

va trece peste ele. Cam asta e tot ce știu și vă pot spune.

– Eu nu mai pot spune nimic, n-am știut nimic despre copil și

nici despre presiunile ce se fac asupra ei, înțeleg doar de ce m-a primit

cu atâta răceală, chiar cu dușmănie. Mi-ați făcut bine povestindu-mi

cum stau lucrurile, știu acum de unde și în ce fel să-nnod discuția cu

ea. Vă mulțumesc încă o dată pentru tot și vă cer îngăduința să mai

apelez la bunăvoința dumneavoastră dacă va fi cazul.

– În regulă, numai pentru cauze bune, acum trebuie să sune

de sfârșitul orelor, mergeți la Elvira.

– Încă o dată, mulțumesc, sărut mâinile.

Marius și Elvira s-au întâlnit pe coridor apoi au intrat în

cancelaria profesoarelor.

– Unde putem sta de vorbă, aici văd că unul intră, altul iese,

nu cunoști vreun un loc mai retras?

– De obicei la ora aceasta se schimă turele, liceul funcționează

supraaglomerat în două serii, căci a trebuit să primească eleve de la

liceele distruse în bombardamente, una dimineața 8-14, alta

191

dupăamiaza 14-20. Acum e două, la patru mai am două ore de lecții la

Școala profesională de alături, eu mă duc la cantina întreprinderii

metalurgice să mănânc, apoi, dacă am timp, merg acasă, mă odihnesc

o oră, iar dacă am de corectat teze sau extemporale mă-ntorc în

cancelarie. Acum cred c-ar fi bine să mergem la o cârciumioară de

alături, o mai vizităm uneori în grup, după ore sau după vreo ședință

a Consiliului profesoral, nu e grozavă dar e curată, se servește decent

și e veselă.

– Bine, ia-ți paltonul, mergem.

Pășeau amândoi cu greutate prin zăpada reavănă, tăcuți,

concentrați, fiecare cu gândurile lui. El preocupat de ceea ce va afla de

la ea despre copil, despre cei ce-o hărțuiesc, ea gândindu-se ce și cât

să-i spună, dac-o va crede că-i copilul lui sau va insista, ca și ceilalți

care au vizitat-o, că s-ar putea să nu fie așa. Hotărî în sinea ei să-i

spună tot adevărul, singura ei dorință fiind să obțină un nume de tată

pentru Ionuț, mai departe mingea rămâne în terenul lui, cum spun

fotbaliștii.

În cârciumioară era cald, mirosea puternic a prăjeală, destul

de multă lume, mai ales muncitori de la fabrică ieșiți din schimbul de

dimineață, care, înainte de-a ajunge acasă, se cinsteau c-o bere la o

mică șuetă cu amicii, vorbeau tare, comentau știrile politice la zi,

alcătuiau echipa de fotbal a uzinei pentru meciul din săptămâna aceea,

foarte dornici să se termine cu neajunsurile pricinuite de război, să se

domolească încordarea politică pe plan internațional, să nu mai fie alte

războaie, să nu se mai întâmple ca unul de-al lor să-și lase oasele pe

cine știe ce coclauri, cei morți pe front erau mereu prezenți în discuțiile

lor. Își aminteau ce fel de oameni au fost, cât de pricepuți erau în

meserie, de la cine au învățat sau pe cine au învățat, cum și-au

întemeiat familii, despre cei mai tineri, ai cui copii erau, cum se

descurcă acum bătrânii lor. Pe cei doi nou veniți i-au privit la-nceput

cu curiozitate, pe profesoară o cunoșteau, era din cartier, mai venea

pe aici cu alte profesoare și pofesori, dar cine o fi ofițerul, o fi cumva

tatăl copilului, dar apoi au uitat de ei, și-au continuat discuția cu

necazurile și bucuriile lor. Marius și Elvira au comandat câte trei mici,

el o bere, ea sirop.

– Elvira, te rog, povestește-mi.

192

– Ce să vă spun?

–.Nu așa, ci „ce să-ți spun” și te rog spune-mi tot ce

s-a-ntâmplat din ziua în care ne-am despărțit.

– Sunt multe de spus, conform înțelegerii eu am ținut un jurnal,

mai conștiincioasă la-nceput și tot mai în fugă de la an la an, pentru că

în paralel am început un jurnal în care scriam aproape zilnic ce

se-ntâmplă unei ființe dragi.

– E vorba de fiul tău, pardon, fiul nostru?

– De unde știți, acum două ore spuneați că n-aveți habar de

existența lui, cum v-ați schimbat părerea într-un timp atât de scurt?

– Mulțumește-i pentru asta doamnei directoare, care mi-a

luminat multe-ntrebări.

– Atunci ce vreți să mai știți?

– Cum ți-a mers ție, unde e și ce face fiul meu.

– Mie mi-a mers foarte greu la-nceput; când am coborât în

București din trenul în care ne-am despărțit casa unde locuiam nu mai

exista și practic n-aveam decât lucrurile de pe mine. M-au ajutat cei

din jur cu câte ceva de-mbrăcat, am locuit trei luni în internatul liceului,

într-un dormitor cu douăzeci de eleve. Nu m-am descurajat, am primit

însă o lovitură catastrofală, eram însărcinată. Din acel moment totul

a-nceput să lunece pe tobogan. Am demisiont de la liceul care mă

adăpostea, de rușine, mi-am căutat un loc retras la marginea orașului,

aici unde m-ați găsit, am născut copilul, am luat diploma de absolvire

de la facultatea de limbă și literatură română, m-am înscris să dau

diferențe ca să iau și diploma de la secția de limbă și literatură engleză.

Fiul meu are trei ani, e la grădiniță, e sănătos, crește frumos. De la

dumneavoastră nu doresc nimic, doar dacă veți recunoaște că-i sunteți

tată, să faceți diligențele necesare ca pe certificatul lui de naștere în

locul unei liniuțe să vă apară numele. În rest promit că n-am să vă mai

deranjez niciodată toată viața, întemeiați-vă familia pentru care luptă

părinții dumneavoastră și cu asta se-ncheie povestea. Vedeți, nu toate

poveștile sfârșesc prin... „și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe…”.

Dacă aveți vreo îndoială că n-ar fi copilul dumnevoastră, faceți pentru

început o mică socoteală, diferența între data în care ne-am întâlnit noi

și cea în care s-a născut el.

193

Elvira a făcut eforturi aproape supraomenești ca să rostească

în mare viteză toate vorbele de mai sus și să nu dea voie lacrimilor

să-i inunde obrajii. De altfel ea nu mai plângea de mult cu lacrimi,

plângea de prea multe ori în inima ei.

– Dac-ai terminat, poate am și eu ceva de spus. Mi-ai relatat

totul telegrafic, ca și cum ar fi vorba de o știre de pe front, nu mi-e

de-ajuns, vreau mai mult, vreau să-mi văd copilul, să-l strâng în brațe

și-mpreună să ne hotărâm viitorul nostru și al lui. Ești pe cale să faci

ceva incorect față de mine, față de copil, chiar față de tine. Ai trasat

singură căile de urmat, în parte te-nțeleg, cât ți-a fost și-ți este de

greu, mai ales că s-au amestecat în toată povestea persoane

neavenite, dar aceea e problema mea, eu trebuie s-o rezolv. Acum

vreau să știu ce e-n mintea și sufletul tău. Vreau să știu dacă m-ai

așteptat și de ce, ce-ai sperat de la mine înainte de a afla de nenorocita

mea logodnă.

–.Toate cele prin care am trecut nu mi-au îngăduit să mă

gândesc și să sper prea mult. Înainte de a se naște Ionuț-Marius, că

așa-l cheamă, visam un tânăr ofițer frumos, blând, care după război

mă va căuta în fiecare întâi al lunii în Cișmigiu, voi sări în brațele lui,

ne vom săruta și ne vom minuna cum am fost în stare să nu uităm unul

de altul oricât a fost războiul de lung. După ce-am aflat de sarcină totul

s-a sucit în mine cu mai mult de o sută optzeci de grade; gata cu

visurile, mi-am spus, aveam de făcut față unor dure confruntări cu

viața. Știți, ca-n versurile acelea pline de umor amar: „Zece negrii

mititei visau o viață nouă/Unul a visat prea mult și-au rămas doar

nouă”. Și tot visând până la urmă n-a mai rămas niciunu′. Visurile mele

s-au împuținat rând pe rând până n-am mai visat, prezentul mă alunga

din urmă.

Copilul a devenit centrul universului meu, nu mai doresc nimic

de la viață decât sănătate pentru el, în primul rând, să-l pot educa așa

cum merită, în final să-l știu fericit. Dacă m-am mai gândit la

dumneavoastră? Desigur că m-am gândit, dar mai mult ca la tatăl lui

Ionuț, mai puțin ca la ceva ce era pentru mine, cum să vă spun, grijile,

sărăcia, nu mi-e rușine să spun că suntem foarte săraci, dar ne iubim

și suntem fericiți, au învăluit ca într-o ceață visele mele de altă fericire

decât aceea de mamă. Chipul dumneavoastră se îndepărta tot mai mult

194

în memoria mea. Am mai făcut o greșeală care nu știu acum dacă poate

fi iertată sau e impardonabilă. Pentru că copiii mai mari îi spuneau lui

Ionuț că el n-are tată, vă dați seama ce poate însemna asta în sufletul

unui prichindel de nici trei ani, mi-am forțat memoria să-mi amintesc

chipul dumneavoastră, cum erați îmbrăcat când ne-am despărțit, unde

ați plecat și să i le descriu copilului. După cuvântul mamă am ținut

neapărat să-l învețe pe cel de tată, i-am arătat poze din ziare și reviste

cu aviatori militari, el a-nvățat că așa arată tatăl lui. Cum mai vedea pe

undeva o poză cu ofițeri aviatori mă-ntreba dacă acela este tatăl lui.

Copilul a suferit, suferă destul de mult, dar e cuminte și răbdător, i-am

băgat în cap că tatăl lui va veni, acum trebuie să văd cum mă descurc

în continuare cu el cu acestă poveste.

– Spune-mi, te rog, Elvira de ce vezi totul în negru, de ce nu

vrei să crezi că-n dragostea și fericirea asta a voastră e loc și pentru

mine?

– N-am avut pân-acum niciun semn în acest sens.

– Și dacă primești acum semnul de la mine?

– Nu spuneți vorbe mari pe care să le regretați apoi.

– Spun vorbe normale și nu-mi răspunde acum, gândește-te

bine.

– Și cu logodnica dumneavoastră cum rămâne, n-am făcut

niciodată în viață rău cuiva în mod conștient, de greșit poate am greșit,

dar nu asta am vrut. Dar, dacă nu vă supărați, se apropie ora când

trebuie să intru la clasă, trebuie să plecăm, vă rog fiți de accord să

plătim nemțește.

– Poate nu știi că un ofițer al armatei române nu face niciodată

așa ceva. Școala profesională e departe de aici? Aș veni cu tine, pot?

Aș mai vrea să știu dacă-mi vei permite să-mi văd fiul.

– Sinceră să fiu, nu știu, dar puteți veni, dacă directorul e-n

școală aveți cu cine sta de vorbă, e un om tare de treabă, mare jucător

de șah, vă pot lăsa în grija lui. Pe Ionuț îl iau de la grădiniță după cele

două ore de lecții, la ora șase, puteți veni cu mine, dacă aveți timp,

putere și răbdare s-așteptați.

– Da, doamnă, am să fac tot ce porunciți dumnevoastră!

– Bine, să mergem.

195

– Elvira de ce nu poți da jos de pe tine această platoșă de

aramă pe care ți-ai autoimpus-o împotriva mea, de ce nu vrei să ne

regăsim așa cum am visat amândoi?

– E prea devreme. Platoșa asta e obligatorie, nu știu la ce să

m-aștept din partea dumneavoastră și a familiei dumneavoastră,

trebuie să fiu pregătită să mă apăr de orice, mai ales de tentativa de

a-mi lua copilul sub pretextul că n-am mijloace materiale să-l cresc, ba

mai mult, s-a încercat să fiu compromisă ca femeie imorală care nu

poate asigura un climat sănătos pentru creșterea unui copil. Cât despre

cum am așteptat fiecare regăsirea să nu mai vorbim, eu v-am așteptat

crescând copilul nostru iar dumneavoastră logodindu-vă cu o partidă

foarte tentantă.

– Vorbești parcă de pe altă planetă și-n plus ești nedreaptă cu

mine!

– Îmi devine tot mai clar că nu știți ce se petrece în spatele

dumneavoastră, ce se încearcă în numele dumneavoastră.

– Vrei măcar să-mi spui despre ce e vorba?

– Da. Când vom sta într-un loc mai liniștit, nu pot pe stradă.

– Bine, aștept.

9

În școala profesionlă era plăcut, curat și cald, primeau căldură

de la uzina care avea destulă, ba chiar prea multă. Directorul școlii, om

care se apropia de șaizeci de ani, nu prea școlit, maistru instructor,

trecut prin toate sitele și ciururile vieții, era un bun coseur, păstra o

sticlă de tărie în biroul lui, pentru orice eventualitate, era foarte

bucuros să discute cu cineva venit direct de pe ambele fronturi. Cei doi

bărbați au făcut ușor cunoștință, a apărut și sticluța bine pitită.

– Ție nu-ți dăm de băut, tu du-te la ore, decretă directorul cu

umor, făcându-i semn Elvirei să iasă pe ușă.

– Știți bine că nu beau. Într-adevăr a sunat, trebuie să intru la

clasă. La revedere și vă doresc o oră plăcută împreună!

196

– Îi spunem toți pe nume, e așa plăcută, țin foarte mult la ea,

parc-ar fi copilul meu!

Elvira a intrat la oră, era la anul întâi (așa se numerotau anii,

erau trei). Erau copii mai mari de ani decât cei din clasa întâia de la

liceu, unii veneau de la sate unde urmaseră șapte clase primare. A avut

o lecție mai grea, despre gramatică, trebuia să-i învețe pe viitorii

muncitori ai uzinei să vorbească corect și frumos românește, iar azi era

vorba despre pluralul verbelor: ei știu în loc de ei știe, ei văd în loc de

ei vede, ei merg în loc de ei merge și așa mai departe. Unii din clasă

nu înțelegeau prea bine și încercau chiar să demonstreze că sensul

frazei nu se schimbă dacă spun merge în loc de merg, argumentul

suprem era că așa vorbesc și cei de acasă, mama sau bunica,

muncitorii și maiștrii din uzină și nu se-ntâmplă nimic grav, un elev

susținea că așa l-a auzit vorbind și pe inginerul din secția unde fac ei

practică. Profesoara a-ncercat o digresiune care se pare c-a prins puțin.

Închipuiți-vă că scrieți unei prietene; în clasă se auzi un cor de

comentarii pe care ea nu-l băgă în seamă. Deci, dacă scrii unei fete și

o inviți duminică la o plimbare în parc, unde sunt multe mijloace de

distracție, cum scrii? „Te invit duminică după masă în parc unde este

multe mijloace de distracție” sau „unde sunt multe mijloace de

distracție”. O fată cât de cât școlită nu v-ar răspunde nici în ruptul

capului, prietenia voastră s-ar opri aici. Fetele se uită nu numai la felul

în care arătați, frumoși, curat îmbrăcați, politicoși, dar și la cum vorbiți,

deci voi alegeți dacă gramatica folosește la ceva sau nu. Elevii au râs

din nou, unii au comentat că așa ar scrie Mitică sau Petruț, ei se știau

între ei și ora s-a terminat într-o veselie totală.

În cabinetul directorului de la profesională s-a jucat șah, s-au

făcut confidențe, a vorbit mai ales amfitrionul, Marius asculta tot mai

încântat și mai contrariat de cele ce auzea.

– Da, domnule căpitan, au venit și la mine și m-au întrebat,

mai puțin ce fel de profesoară este, mai mult despre ce știu despre

copil, al cui este, dacă e bine îngrijit și educat, dacă dumneaei a avut

vreun iubit în școală sau prin cartier. Le-am spus ce am știut, mai ales

că e o femeie deosebită, cinstită din toate punctele de vedere. Îți spun

un lucru: în consiliile profesorale când vorbește ea nu se mai aude nici

musca, de obicei unii mai bat apa-n piuă iar alții mai schimbă câte o

197

vorbă-ntre ei, ea spune pe scurt, concis, cu mult bun simț ceea ce are

de spus, de regulă are dreptate. Copilul e viața ei, să nu crezi că nu

s-au legat destui de ea, unii cu bune intenții i-au oferit un nume pentru

copil, alții mai golani, crezând că dac-a făcut o dată un copil fără tată,

iartă-mă, dar așa se mai vorbește prin cartier, pot să-ndrăznească și

ei. De fiecare dată a rezolvat problemele cu calm, răbdare, mai ales

n-a jignit și n-a bârfit pe nimeni. Încă o dată, iartă-mă, dar dacă copilul

e al tău și ții la ea n-o lăsa să-ți scape, așa mândrețe de femeie nu

găsești pe toate drumurile, ia-i pe amândoi la tine, copilul e o podoabă!

– Poate că-mi seamănă.

– Ha! Ha! Deci ai recunoscut, mă bucur că are așa tată!

– Ce veselie pe domniile voastre! Pot ști și eu ce e atât de

nostim?

– Păi, domnul căpitan tocmai a recunoscut că Ionuț e copilul

său.

– Nici nu l-a văzut încă.

– O să-l vadă, o să-i dea numele său, o să vă ia cu dumnealui,

deși de asta îmi va părea rău, că te pierdem din școală, dar mă voi

bucura de binele vostru.

– Ce bine rânduiește toată lumea binele meu, numai pe mine

nu mă-ntreabă nimeni! Vă las, mai am o oră grea la anul trei.

– Ascultați, am o idee, eu am oră de dirigenție la anul doi,

ce-ar fi dacă domnul ar veni cu mine și le-ar povesti copiilor cum e

viața de pilot militar în timp de război? Ar fi ceva nemaipomenit pentru

copii, în viața lor n-au avut ocazia s-audă asemenea lucruri direct de la

cineva care le-a trăit, mă vor invidia toți profesorii c-am reușit să pun

mâna pe așa un vorbitor!

– Nu sunt un vorbitor prea bun, nici nu știu dacă am voie să

vorbesc în public despre munca mea, despre fronturi, nu uitați că au

fost două.

– Faceți cum vreți. Și Elvira ieși ridicând din umeri, intrigată și

nedumerită de viteza cu care se aglomerau noutățile în ziua aceea.

Ora de dirigenție ar fi primit un Magna cum laude de la o

inspecție școlară, copiii au fost fascinați de musafirul lor, care avea

farmec, umor și spunea lucruri copleșitor de interesante. S-au

dezinhibat, au pus întrebări bine gândite, ba chiar de natură intimă,

198

cum ar fi dacă trepidațiile avionului le pot compromite puterile

bărbătești, de unde or fi auzit ei așa o gogomănie, iar Marius le-a

răspuns deschis și cu umor, ceva de genul că-n avion n-ai dreptul să

te gândești la altceva decât la comenzi, să le mânuiești cât mai bine,

să zbori unde trebuie și să te-ntorci viu și nevătămat. L-au întrebat

până și de ce a venit cu doamna profesoară de română, despre care

se spune c-așteaptă pe cineva de pe front, e cumva tatăl lui Ionuț? Și

multe altele. La încheierea orei toți voiau să se facă piloți.

–.Pentru asta trebuie să învățați foarte mult, matematică,

fizică, mecanică, să urmați liceul, la seral sau la zi, cum puteți, după

care primiți atestatul de muncitori, să faceți o facultate, multă

gimnastică pentru a fi puternici.

– Și să vorbim corect, completă un elev, semn că Elvira trecuse

și pe acolo.

Ora Elvirei de literatură română la anul trei a fost destul de

interesantă. Subiectul lecției era poezia lui Eminescu. Avusese ideea să

le ceară elevilor să-nvețe fiecare câte o poezie de a lui Eminescu.

Situație previzibilă, cei mai mulți au ales poezii scurte: La steaua, Lacul,

Ce te legeni codrule, Mai am un singur dor și altele mai ușor de

memorat, cu o circulație mai largă. În clasă era un elev mai mare decât

restul băieților, c-o anumită experiență de viață care nu-i făcea cinste,

dar isteț fiind reușea să ia note de promovare și așa a ajuns în ultimul

an. În gașca lui se lăuda că-i place de profesoara de română. Ca să se

dea mare, îi punea întrebări dificile aproape în fiecare oră. Acum, de

pildă, ridicând două degete, obraznic în intenția lui și sigur c-o va pune

în încurcătură, întrebă:

– Doamnă profesoară, nu-nțeleg din lecția de azi mai multe

lucruri: de ce ne interesează suspinele din dragoste ale cuiva care a

trăit în urmă cu aproape o sută de ani și de ce noi, care vom fi în viață

doar ciocănari, așa ne spun fetele de la liceul de alături când vrem să

intrăm în vorbă cu ele și ne refuză, trebuie să ne pierdem vremea cu

asemenea „finețuri”!? Eu am vrut să-nvăț o poezie, sunt însă prea lungi

pentru mine.

– Mi-ai pus întrebări pentru o diplomă de absolvire sau chiar

de doctorat, să le luăm pe rând, ele sunt de fapt trei. Cea mai ușor de

lămurit e că n-ai găsit o poiezie mai scurtă, dar cine te-a-mpiedicat

199

să-nveți un fragment din oricare alta, din Luceafărul sau dintr-una

dintre Scrisori? Ia acultă ceva: voi știți că, în legătură cu originea

universului, a lumii cum am spune mai simplu, sunt mai multe teorii.

–.Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile, ce mai e de

demonstrat? veni o părere din bănci.

– Da, Biblia are explicațiile ei. Mai sunt și altele. Există o teorie

foarte nouă.

– Că la-nceput toată materia era un ghem care a-nceput să se

miște și la un moment dat s-a umflat, s-a tot umflat așa a rezultat

universul de azi, veni un alt răspuns din bancă.

– De unde știi?

– I-am auzit într-o zi discutând pe domnii profesori de fizică și

de matematică.

– Cam așa ceva a scris poetul în urmă cu aproape o sută de

ani, dar ascultați un fragment din Scrioarea întâia a lui Eminescu:

„La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă

de viață și voință,/Când nu s-ascundea nimica, deși tot era

ascuns.../Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepăptruns./Fu

prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/N-a fost minte pricepută

și nici minte s-o priceapă... Dar deodat un punct se mișcă... cel întîi și

singur. Iată-l/Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!.../

Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul

fără margini peste marginile lumii...”. Elvira citi astfel câteva versuri

pentru elevii din clasă, într-o liniște desăvârșită.

– E scris frumos, cu mare adâncime filosofică, și asta era pe la

sfârșitul secolului trecut. Eminescu nu ne interesează numai pentru

poezia de dragoste ci și pentru filosofia adâncă din gândirea sa.

Observați în fragmentul citit cu câtă limpezime și claritate, cu ce cuvinte

alese prezintă o teorie astronomică foarte complexă. Eminescu este

apoi un adevărat făuritor al limbii literare românești, a inventat cuvinte,

metafore, figuri de stil. Cât despre dragoste, fiecare o simte în felul lui,

dar ea este în esență aceeași, simpatie la-nceput, atașament apoi, grijă

pentru soarta celui sau celei iubite, dorința de a fi cât mai mult

împreună, poate pentru toată viața, dorința de a proteja și apăra de

rele persoana iubită. Dragostea se întinde pe mai multe paliere, pentru

părinți, pentru frați și surori sau alte persoane apropiate, dar în mod

200

obligatoriu trebuie să fie reciprocă, de ambele părți, altfel nu mai e

dragoste.

– Și ca să sărut o fată, trebuie să-i recit neapărat din Eminescu?

replică din fundul clasei același elev obraznic.

– Sărutul nu e singurul scop al dragostei.

– Atâta lucru știu și eu!

–.Nu, nu știi, crezi numai că știi, îți place să crezi că știi,

dragostea este și comunitate de idei, atunci când vă place să citiți

aceleași cărți, să frecventați aceleași spectacole, să vă plimbați prin

aceleași locuri, când vă plac aceleași culori și aceleași cântece.

– Complicați prea mult lucrurile.

– Poate ai dreptate, așa o fi pentru tine, dragostea este însă

cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla în viață.

– Dumneavoastră vi s-a-ntâmplat vreodată?

– E o boală de care nu scapă nimeni, răspunse Elvira zâbind și,

pentru că tocmai sunase, se-ndreptă spre ușă. Adăugă din mers:

poezia, ca și cântecul, îți mângâie sufletul, te-nsoțește când ești vesel

și te alină când ești supărat, apoi ieși din clasă c-un zâmbet ștrengar

pe buze și se-ndreptă spre cancelarie.

– Cum a fost ora? întrebară într-un glas cei doi.

– Grea. Îl știți, domnule director, pe elevul Popeangă, mai

golănaș, mai indisciplinat, mi-a pus tot timpul întebări, de-ncuietoare

cum s-ar spune, lecția era despre poezia lui Eminescu.

– Am să-l cert.

– Nu, nu-l certați, se va lovi el cu capul de pragul de sus. Și

așa a fost, elevul Popeangă a trebuit după absolvire să-și întrețină

familia, părinții și frații mai mici și-a făcut-o cu dragoste și dăruire, nu

mai era golănașul din anii de școală.

– Putem merge, Elvira? Marius era detașat, protector față de

Elvira.

– Da, domnule căpitan, să-mi îmbrac paltonul și mergem.

– E mai mult un pardesiu, o să-ngheți în el, ți-aș da mantaua

mea dacă s-ar putea.

– Liniștiți-vă, n-am înghețat eu trei ani în el, nu-i niciun pericol

să se-ntâmple tocmai acum.

201

Pe drum n-au scos din nou o vorbă, fiecare cu gândurile și

emoțiile lui.

10

Când au intrat în grădiniță mai erau puțini copii așteptând să

vină părinții după ei. Cum o văzu pe Elvira, Ionuț scoase un strigăt:

„Mami!” și ateriză drept în brațele ei, gata, gata s-o dărâme, noroc de

brațele lui Marius care erau acolo ca s-o sprijine. Nu e bine, gândi

Elvira, prea m-am emoționat, parcă m-am trezit în urmă cu patru ani!

Observându-l alături de ea pe chipeșul ofițer, Ionuț deveni foarte

serios, îl privi iscoditor cu ochișorii lui isteți și, întorcându-se spre

mamă, mai mult în șoaptă, o-ntrebă:

– El cine e, e tata? Elvira își mușcă buzele de ciudă, ani de zile

i-a vorbit copilului despre tată, l-a făcut să creadă că el o să vină, să

aibă răbdare, să-l aștepte și acum iată în ce încurcătură e!

– Întreabă-l pe dumnelui.

Copilul se-ntoarse îndrăzneț spre Marius și puse întrebarea de

baraj, cum s-ar spune astăzi în sport:

– Dumneata ești tata?

– Tu ce crezi, ai vrea să fiu?

– Da, da, vreau, vreau să fii tatăl meu, te-am recunoscut!

– Cum m-ai recunoscut?

– Mami mi-a povestit multe despre tine, că ești pilot, că ești

erou de război, că ești frumos și bun. Lui Marius îi înotau ochii în lacrimi,

educatoarea tăcea impresionată, Elvira se-ntoarse cu spatele ca să-și

poată șterge ochii. Marius se aplecă spre copil.

– Păi, dacă tu zici că vrei să-ți fiu tată, vreau și eu să fii fiul

meu, e bine așa?

– Uraaaaaaa! E-n regulă! Și nemaiașteptând nicio invitație

țâșni în brațele tatălui și-l luă strâns de gât.

– A venit tata, a venit tata, am și eu tată! Elvira nu mai putu

suporta scena, ieși pe hol.

– Haideți să ieșim de aici.

202

În stradă a-nceput târguiala.

–.Ne despărțim aici, domnule căpitan, noi mergem acasă,

Ionuț trebuie să mănânce, să se spele și să se culce, pentru el somnul

e esențial.

– De acord, numai că n-o să mergeți singuri, s-a-ntunecat deja

și pe jos e un polei de n-o să puteți ajunge prea departe fără să vă

rupeți vreun picior sau să vă spargeți, Doamne ferește, capul. Eu

de-abia m-am vindecat la ochi, nu mă descurc pe-ntuneric, vin eu cu

voi, vreau să văd unde crește fiul meu și trăiește soția mea.

– Nu se poate.

– De ce nu se poate?

– Mi-e greu să spun.

– Vreau să vin să văd, dacă nu vrei să-l primești pe soțul tău,

ești obligată să-l primești pe tată, orice lege îmi dă dreptul să-mi vizitez

fiul, chiar dacă locuiești cu alt bărbat, tot am acest drept.

– Numai la prostii vă gândiți. Avem o locuință foarte mică,

încălzim cu lemne într-un godin, apa și WC-ul sunt în curte, pe jos e

pământ, de-abia-încăpem noi doi, nu mai e loc pentru un al treilea!

–.Înțeleg, ți-e rușine că sunteți săraci. Bine, să hotărască

Ionuț.

– Ionuț, mama spune că la voi în casă nu e loc și pentru mine,

tu ce zici? Dacă nu e loc nu te pot duce în brațe pân-acasă.

– Ba nu, nu vreau să pleci, îmi strâng jucăriile și facem loc,

vreau să ți le arăt, vino cu noi!

– Ionuț, dragul mamii, tata locuiește departe, trebuie s-ajungă

la casa lui. Ionuț dădu drumul unui șuvoi de lacrimi, și, de oful copilului,

Elvira cedă. Ce-o să se mai alegă din asta? îi trecu ei prin gând.

– Ține-te de mine, nu vezi cum aluneci! Și-apoi s-a-ntunecat,

cum ți-am spus eu nu văd prea bine noaptea! Elvira n-avea încotro,

trebuia să-l asculte, cizmulițele ei cu tocușor nu-i ofereau stabilitate,

dar altele nu avea, el nu trebuia să știe asta. Și așa, Marius cu Ionuț

bine cuibărit în brațele sale, Elvira atârnată de brațul lui, au ajuns la

locuința ei. Tanti Nușa, când i-a văzut, și-a făcut cruce.

– Doamne ajută, mai sunt și azi minuni pe lume!

203

A urmat o-ntreagă harababură. Ionuț, în loc să le strângă,

și-a împrăștiat jucăriile. Nu erau prea multe și destul de simple, unele

făcute de muncitorii din fabrică; dominau avioanele și soldații.

– Ăsta e Mihai, el e Petre, ăsta ești tu, uite ai și un avion, poți

zbura cu el și – vâj! – copilul făcu o rotație în aer cu avionul destul de

simpluț și brutal lucrat, dar era avionul lui și i-l oferea tatălui. Marius

urmărea joaca copilului cu interes, cu căldură și o dragoste care

se-nfiripa tot mai puternică. Cu coada ochiului studia camera, atât de

mică, atăt de slab mobilată, curată și bine ordonată, nimic în plus, nimic

altundeva decât la locul lui. I-a fost greu Elvirei să-i despartă, să-l

convingă pe Ionuț că trebuie să-și respecte programul, să se spele pe

mâini, să mănânce un sandviș, să-și bea cana de lapte, să folosească

olița, să se spele pe dinți, să se-mbrace-n pijama și să meargă la

culcare. Culcarea a fost și ea o problemă, Ionuț ținea morțiș să-l culce

tata, să-i citească el povestea de fiecare seară, „aia cu vulpea și ursul,

te rog!”. S-a făcut totul după voia lui, a adormit în brațele tatălui și a

fost depus cu grijă și dragoste în pătuț. Tanti Nușa ciocăni la ușă și

băgâd o jumătate de cap, lansă întrebarea:

– Voi nu mâncați nimic? Am găsit azi la un speculant un rasol

de vacă nemaipomenit, am făcut o supă cu tăiței așa cum știu eu să

fac, Elviro, și salată boeuf, am luat și pâinea pe cartelă pentru azi și

mâine, veniți în camera mea să mâncați, mai am un strop de vin de la

neamurile mele din Argeș. Ce mâncați, supă sau salată?

– Cred că salată va fi foarte bine, de-abia acum observ că

n-am înghițit nimic de la prânz, niciunul din noi.

– Ba, s-avem iertare, eu m-am dedulcit cu ceva țuică și pită cu

slană în biroul directorului tău de la școala profesională, îmi pare rău

c-am uitat de tine.

– Nu-i nimic, oricum n-aveați ce face.

Masa decurse în liniște, tanti Nușa, bucuroasă că are cine s-o

asculte, povesti toate noutățile din cartier: a cârciumarului s-a-ncurcat

cu a brutarului și e mare scandal, el vrea s-o ia, părinții nu-l lasă, cică

bunică-sa ar fi țigancă din mahalaua Giuleștilor, speculantul de carne

mărește întruna prețurile, Mitică, cel care le mai sparge lemnele, cere

mai mulți bani, la pâine oamenii s-au încăierat pentru că al mortului,

așa-i zice, pentru că odată tatăl lui a băut atât de mult încât l-au crezut

204

mort, a vrut să treacă peste rând în față pe motiv că e răcit. A venit

chitanța de la lumină, Elviro, e ceva mai mult decât data trecută, poate

pentru că se-ntunecă mai de vreme și stai noaptea să-nveți.

– Nu-i nimic, primesc marți salariul de la școală și o plătim, o

să fie mai puțin la vară.

– Na, că nu de aia am zis, dar în fiecare zi am atâtea să-ți spun!

– Ai fost să vezi păturica aia de lână pentru Ionuț?

– Am fost, Elviră, da′ nu-i de nicio treabă, e veche și cere prea

mult. Nu trebuie să dăm banii pe ea, mai găsim în altă parte.

–.Bine, așa să facem. Mulțumim frumos pentru cină, lasă

vasele că le spăl eu mâine dimineață, e duminică, am timp, putem avea

apă caldă, odihnește-te și dumneata, ai alergat destul azi.

Ridicându-se de la masă dădu noapte bună, și-i promise lui

tanti Nușa să se vadă a doua zi dimineață.

Marius n-a scos un cuvânt în tot timpul mesei. În sufletul lui se

dădea o luptă, mai ceva decât cele de pe cer. Era fericit c-a găsit-o pe

Elvira ba ceva în plus, la care nu s-a așteptat, un copil, copilul lui! Era

îndurerat și contrariat să vadă sărăcia în care trăiesc, fascinat de

demnitatea cu care ea își asumase soarta. Îi era ciudă pe viață, ai lui

trăiesc aproape în belșug iar fiul său și mama lui practic în sărăcie. Știa

că trebuie să-i ia pe amândoi sub aripa lui protectoare, dar avea

de-nfruntat opoziția părinților, mai ales a tatălui, ostilitatea familiei

Oprescu pentru că rupe logodna cu Lucica, dacă logodnă se poate

chema ceea ce a fost. Marius se-nclină în fața bătrânei, îi mulțumi

pentru masă și-i sărută mâna, gest de care ea rămase uluită și foarte

mândră, „Mi-a sărutat mâna un ofițer aviator!”, își apăra mâna ca să

nu se șteargă urmele sărutului. A doua zi tot cartierul va fi pus la curent

cu noutatea. În capul Elvirei se bătea o haită de câini, cum îi plăcea ei

să spună când o frământau gândurile. Ce să facă mai departe, s-a făcut

târziu, cum să-l trimită acum pe drumuri, poate nu mai prinde un

tramvai și de-abia a ieșit din spital, nici nu poate vedea prea bine,

străzile nu sunt nici ele prea sigure noaptea, acum după război. A

scăpat de dușmani și să pățească acum ceva, Doamne ferește! Dacă

rămâne, unde să-l culce, cum se va termina această noapte pentru ea?

– Trebuie să stăm de vorbă, sugeră Marius.

– Ce ne mai putem spune, totul a fost spus.

205

– Totul, minus esențialul, vino aici pe marginea patului, lângă

mine și încă o dată te rog, dă jos platoșa aia de neîncredere de pe tine,

nu ne putem înțelege dacă unul dintre noi e chinuit de neîncredere.

–.Nu e neîncredere, e frică, mai ales pentru ce va avea de

suferit Ionuț. Ai apărut din senin ca un meteor, în două cuvinte i-ai

spus copulului că ești tatăl lui, l-ai lăsat să creadă că de-acum vei fi

mereu alături de el și de mine, cum să fiu liniștită când știu că trebuie

să te-nsori cu altcineva și, să-ți fie clar, eu copilul ca să mi-l crească

altcineva nu-l dau, mai bine-mi dau viața!

– Da, și să nu mai aibă nici mamă! Trezește-te, cred că-nțelegi

singură că nu e o soluție bună.

–.Nici să mi-l crească viitoarea dumneavoastră soție nu e o

soluție bună.

–.Eu n-am zis asta. Iar sunt dumneavoastră, parcă

ne-nțelesesem pentru tu.

– O zic toți cei care au venit să discute cu mine în numele

dumitale.

– Îți jur că n-am știut nimic despre așa ceva.

– Asta e încă bine.

– Hai c-o luăm pe arătură, de acum conduc eu discuția.

– Ești obișnuit să comanzi, să ți se facă pe plac.

– Fie și așa, răspunde-mi pentru-nceput de ce m-ai așteptat,

de ce nu te-ai măritat, ocazii cred c-ai avut destule, ești tânără, ești

frumoasă, ești deșteaptă, cultivată, în plus și bună gospodină.

– Stai, oprește-te, prea multe laude strică, s-ar putea să mi-o

iau în cap! Cum să mă mărit și să-i aduc lui Ionuț alt tată atâta timp

cât eram convinsă că trăieși? Nu mă-ntreba de unde știam, așa am

simțit în fiecare zi și, ca să fiu total sinceră, te așteptam în primul rând

ca să-i dai numele lui Ionuț. Nu mai sunt fetișcana pe care ai

cunoscut-o în patruzeci și doi, înțelegeam că un bărbat nu se poate

păstra numai cu gândul că acolo, undeva, departe, cineva pe care nici

nu știe bine cum o cheamă îl așteaptă. Eu, dacă-ți mai amintești, sunt

un copil orfan, găsit pe treptele unei biserici, știu prin ce am trecut,

umilințele pe care le-am înghițit din cauza asta, oricât eram de bună în

școală sau în facultate eram totuși tratată ca un copil de pripas. Mi-am

dorit și-mi doresc din tot sufletul ca Ionuț să n-aibă parte de asemenea

206

umilințe și, dac-ai observat în comportamentul lui, deja ele își scot

colții, ai văzut cum a țipat, s-audă toată lumea că el are tată.

– M-ai iubit cât de puțin, acum mă iubești?

– Ce vorbe mari! Poate c-a fost un dram de dragoste în toată

prostia mea, nu mai știu, s-au adunat atâtea în ultimele luni, dar

desigur că te-am așteptat măcar puțin și pentru mine.

– De ce te-nvinuiești c-ai fost proastă, îți pare rău de tot ce a

urmat?

– Dacă știam atunci, în tren, cum ți-ai lăsat urmele în mine îți

scoteam ochii în fața prietenilor! Am încercat chiar să te urăsc dar nu

mi-a reușit, apoi, după ce s-a născut și-a început să crească Ionuț,

ți-am mulțumit pentru că mi l-ai dăruit.

– Ce frumos spui că ți l-am dăruit! Și tu mi-ai dăruit, înzecit și

însutit! Cât despre prietenii mei, trebuie să știi ceva. Le-ai căzut cu

tronc de cum te-au văzut, țin foarte mult la tine, atunci când m-am

destăinuit lor că din prostie m-am logodit cu Lucica nici n-au mai vorbit

ceva timp cu mine. După război, când eu nu mă puteam nici măcar

mișca, au mers ei la fiecare-nceput de lună în Cișmigiu și te-au căutat

dar nu știau unde să te găsească.

– Ți-am spus doar, la rotonda scriitorilor.

–.Da, numai că eu n-am mai auzit asta, doar vag ceva de

rotondă, asta putea fi oriunde, trenul se pusese deja în mișcare. Ei au

avut impresia, la un moment dat, că te-au văzut, dar erai de mână

c-un copil, și-au spus că se-nșală, apoi le-a trecut prin cap c-ar putea

fi al meu și s-au întors la locul respectiv dar nu mai erai, dispăruseși

între timp. Au fost și au întrebat la toate liceele din centrul orașului

despre o profesoară cu numele Elvira dar iarăși n-au dat de tine.

Undeva li s-a spus c-ar fi avut cu ani în urmă o profesoară pe care o

chema Elvira, e un nume frecvent întâlnit, dar a plecat de acolo fără să

spună unde și de ce, n-a mai revenit niciodată. Portarul liceului își

amintea de o fată foarte drăguță, bună prietenă cu elevele, care au

regretat-o mult, dar atâta știa și el.

–.Și mie mi-a părut rău c-a trebuit să plec de acolo dar

n-aveam de ales. Pentru că veni vorba, poți să-mi spui și mie cum e cu

logodna ta, dacă se poate, într-un fel am dreptul să știu.

207

– Mi-e cam rușine dar într-adevăr ai dreptul să știi. Era spre

sfârșitul războiului, schimbasem direcția frontului și am venit într-o

permisie de o săptămână. E greu să-ți imaginezi ce poate fi în mintea

unui om scăpat din iad când poate face o baie caldă și mânca ceva

bun, ca la mama acasă. Mama n-a putut veni din refugiu ca să fie cu

mine. Familia mea era prietenă cu familia Oprescu, pe Lucica o știu din

copilărie, e cu aproape zece ani mai mică decât mine dar ne jucam

împreună și ea se ținea scai de gașca mea de băieți. În acea scurtă

permisie Lucica mi-a ținut tot timpul companie, m-a dus la plimbare, la

spectacole și expoziții, atâtea câte erau, și-n ultima zi, înainte de

plecare din nou pe front, familia ei a dat o masă la care erau invitați

câțiva prieteni. Oamenii erau mai relaxați, războiul era pe sfârșite, s-a

băut vitejește, s-au spus de toate, s-a făcut haz și la un moment dat

tatăl Luciei face observația că m-am cam distrat în permisie, parcă aș

fi logodit cu fata lui. Da′ ce, nu-i putem logodi acum? a spus unul hâtru.

Hai să-i logodim și un altul se ridică în picioare și montează o

mascaradă: domnule M. V., declari aici, în fața tuturor mesenilor

prezenți, că vrei să te logodești cu domnișoara L. O. și, după

demobilizare, s-o iei de soție? Eu, băut, nu mai puțin decât ei, răspund

cu emfază da, răspunde și ea da și gata! Suntem declarați logodiți în

prezența toturor celor de față, consemnați ca martori. Poți să mă crezi

sau nu, atunci am sărutat-o pentru prima oară. În zorii zilei următoare

m-am întors pe front. Mi-a scris scrisori înfocate de dragoste, îi

răspundeam ceva mai sobru și mai concis, motivând că pe front n-ai

timp de scris prea mult, începusem să mă trezesc, să realizez ce am

făcut, ca un laș speram că lucrurile se vor limpezi de la sine. A intervenit

rănirea mea, am stat prin spitale, am ajuns în cel în care făceai tu

gardă, când și mai departe știi ce-a urmat.

– Ba nu știu nimic, nici tu nu-mi spui sau nu știi prea multe.

– Spune-mi ce știi tu.

– După incidentul de la spital au venit tot felul de trimiși să se

intereseze de mine. Eu rugasem lumea de acolo să nu dea nicio relație,

nu voiam să mai am de-a face cu tine și logodna ta. Au venit însă și

din cei cărora nu li se putea refuza nimic, cu atât mai mult identitatea,

loculul de muncă și adresa unei persoane. Așa au aflat despre mine,

ce fac și unde locuiesc. Au făcut cercetări la cele două școli, prin cartier,

208

pe la familiile care mă cunoșteau. Eu, care nu pot să stau în banca

mea, m-am implicat în tot felul de activități în cartier, am făcut un grup

de femei care tricotau lucruri călduroase pentru soldații de pe front. La

fabrică, unde lipsa de forță de muncă bărbătească era foarte mare și

se lucra, se lucrează și acum, cu multe femei, mame copleșite de grija

copiilor, mai ales a celor mici, l-am convins pe director să facă un fel

de cămin, creșă, nici nu mai știu cum să-i zic, care să funcționeze toate

cele trei schimburi și alte activități de genul acesta, femeile făceau pe

îngrijitoarele cu schimbul. La mine a venit într-o zi, la liceu, tatăl Luciei,

care, cu morga lui de general, mi-a comandat să te las în pace, să

nu-i faci fata de rușine rupând logodna, dacă nu sunt în stare să-mi

întrețin copilul îl vor prelua ei în familie și dacă crește poate deveni

copil de trupă. A insinuat cu aplomb că nici nu ești sigur că e copilul

tău, în vreme de război multe femei fac copii cu te miri cine, apoi

ochesc un bărbat cu situație bună și li-l pun în spate. M-a amenințat

chiar că dacă nu-mi bag mințile-n cap voi trage consecințele, va avea

și familia voastră de suferit. Când m-a făcut sărăntoacă n-am mai putut

răbda și i-am spus că da, recunosc că noi (eu și Ionuț) suntem săraci,

dar nu sărăntoci, eu fac deosebire între sărac și sărăntoc, săracul e cel

care n-are pentru că așa s-a născut sau a trecut printr-o catastrofă,

sărăntocul chiar dacă are avere n-are voință și bun simț, adică nu e-n

stare să facă nimic în viață, sărăntoci se-ntâlnesc și printre bogați nu

numai printre săraci. Asta l-a enervat teribil, m-a acuzat din nou de

toate păcatele lumii, inclusiv că-l jignesc făcându-l sărăntoc. I-am

răspuns că nu sunt vinovată petru că asta a-nțeles dumnealui, eu

vorbeam așa, în general, la modul impersonal, n-am folosit eu prima

cuvântul. După ce a plecat simțeam nevoia să mă spăl cu peria de

frecat dușumelele pe tot corpul, nici azi n-am scăpat de senzația că mi

s-a turnat o găleată de lături în cap!

În urmă c-o săptămână a venit și mama ta. L-a cunoscut pe

Ionuț și i-a scăpat o vorbă când el a făcut nu mai știu ce: „așa era și

Marius la vârsta lui”. Trebuie să-ți spun că mi-a plăcut mult de ea, am

văzut-o necăjită, frământată, își făcea procese de conștiință că i-au

scăpat lucrurile de sub control. Nu, n-a crezut tot ce i-am povestit eu,

mi-a cerut politicos să repet și să-i spun tot ce s-a-ntâmplat, eu am

ascultat-o dar cum bine știți, nu aveam prea multe de zis. A fost

209

impresionată de necazurile mele, deși nu i le-am spus pe toate, ele se

văd cu ochiul liber. I-am dat să citească cele două jurnale, cel pe care

ți l-am promis ție și cel despre Ionuț, pe care doream să ți-l dau ca să

trăiești măcar așa etapele creșterii lui. A vrut să-mi lase ceva bani pe

care i-am refuzat, i-am găsit apoi în jurnalul despre Ionuț, uitați-i acolo

pe masă, vă rog să-i luați. Mi-a plăcut de ea, sunteți fericit c-aveți o

asemenea mamă! Mi-a spus, așa, telegrafic, că tatăl dumneavoastră

se teme de reacția generalului Oprescu, care-l are la mână cu nu știu

ce fapte din timpul războiului și e capabil de crunte răzbunări dacă i se

lezează orgoliul. Și acum, după ce știți toate astea, ce credeți c-ar

trebui să fac eu?

– Deocamdată nimic, doar să nu mă mai iei cu dumneavoastră,

să crezi că eu n-am știut nimic și n-am să las situația neclarificată,

să-mi spui că ești capabilă să lupți alături de mine pentru viitorul

nostru, să nu te lași doborâtă tocmai acum, la sfârșitul calvarului. Și

acum, dacă nu vrei să-mi faci loc alături de voi, trebuie să plec.

– Nu spun că nu vreau, dar vezi că nu e loc.

– Când am mai auzit replica asta de la tine? Știu că ai mei sunt

îngrijorați că n-am apărut și-am trimis șoferul înapoi, mama poate a

făcut o mâncare bună, a stat cu ochii pe fereastră așteptându-mă.

Vreau însă să rămân, să fiu cu tine și cu copilul meu picat ca din senin,

lasă-ți temerile la o parte, primește-mă.

– Fie, uite cum facem: eu mă duc și dorm în camera lui Tanti

Nușa, unde, ai văzut, pe lângă pat este și o canapea, iar tu dormi aici,

în pat, împreună cu Ionuț.

– Nu, draga mea, eu vreau să dorm în pat cu tine și dacă ți-e

frică de mine promit c-am să fiu cel mai cuminte băiat din sud-estul

Europei!

–.Da, și trei județe din Albania, știu eu foarte bine cum îți

respecți astfel de promisiuni, dar hai să ne odihnim și noi puțin, s-a

făcut așa de târziu! În sală e un lighean cu apă, săpun și prosop, după

ce te speli mă duc și eu, pe masă e o lanternă, toaleta e în stânga

casei, din păcate n-am o pijama sau o cămașă de noapte pentru tine.

S-au pregătit de culcare după ritualul impus de Elvira, au stins

lumina și l-a rugat s-o lase pe ea la marginea patului, ca să poată coborî

mai repede dacă plânge cumva sau cere apă Ionuț. Elvira s-a-ntors

210

imediat cu spatele și nu știa cum să se strângă mai mult pentru a-i face

loc lui în patul strâmt, ca pentru o persoană.

– Elvira, nu fugi de mine, nu vreau decât să te țin în brațe,

să-ți simt căldura care mi-a lipsit patru ani, să știu că am pentru ce și

pentru cine să trăiesc.

– Știi să spui vorbe mari, dar mi-e frică, ai văzut ce-a rezultat

din prima noastră întâlnire, știu că nu te poți ține de cuvânt și nici

pentru mine nu garantez, ce mă fac dacă mă potcovesc din nou c-o

amintire consistentă de la tine?!

– Am să-ți dovedesc că pot să-mi țin cuvântul, pentru tine nu

grantez, îi răspunse el șăgalnic, iar treaba cu potcovitul ar fi pentru

mine o încântare și o fericire.

Bineînțeles că situația a scăpt de sub control și au repetat mica

lor experiență din urmă cu aproape patru ani. Dimineața, primul care

s-a trezit a fost Ionuț și și-a revendicat ferm dreptul de a sta în pat cu

mama și cu tata. Au mâncat un mic dejun copios, cu ouă prăjite, șuncă

și lapte. Pentru așa un musafir tanti Nușa s-a dat peste cap ca să facă

rost de cele mai bune lucruri, nu conta că erau scumpe, musafirul

merita. Marius s-a jucat cu Ionuț care plutea de fericire, a fost o

atmosferă adevărtă de familie.

–.Acum eu chiar trebuie să plec, am atâtea de făcut, voi

rămâneți acasă cuminți, am să vă trimit un coș cu mâncare sau,

dac-am să pot, vin eu cu el. Elvira, te rog să primești ceva bani, n-am

prea mulți la mine, te rog să-i iei câți sunt. Aș mai vrea vrea să-mi spui

că nu-ți pare rău pentru noaptea asta.

– Nu, nu-mi pare rău și n-o să-mi pară chiar dacă prețul nu va

fi prea mic.

– Nu va fi nici un preț, nimic de plătit, vreau doar să știu că voi

mă iubiți și mă așteptați ori de unde ar trebui să vin. Și, dacă va fi să

aibă Ionuț un frățior sau o surioară, precis nu va crește fără tată.

– Pleacă sănătos, dacă asta-ți ține de cald, să știi că te iubim

amândoi și te așteptăm, doar că-ntre noi lucrurile se petrec

întotdeauna cu prea mare viteză.

– Asta am vrut s-aud de la tine.

Ionuț a fost mai greu de convins că tata trebuie să plece, dar

i s-a promis o-ntoarcere rapidă. Marius și Elvira s-au sărutat cu gândul

211

că ar putea să nu se vadă mai mult timp, cu inimile inundate de

sentimente contradictorii, bucurie, grijă, temeri.

Marius a ajuns la părinți în ziua de duminică, pe la ora

douăsprezece. Din fericire, acasă era numai mama, tatăl urma să

se-ntoarcă de la unitate pentru masa de prânz.

–.Dragul mamii, pe unde umbli? Aici, în spatele tău, se

desfășoară o-ntreagă furtună, se spun vorbe grele, se aruncă cu

învinovățiri și amenințări periculoase și dubioase.

– Sărut mâna mamă, mă bucur să te văd și că ești sănătoasă,

mă bucur că tata nu e pe aici, vreau să stau de vorbă numai cu tine,

să mă asculți și să mă ajuți atâta cât ai să poți.

– Mai întâi spune-mi unde ai fost și dacă l-ai văzut pe Ionuț.

– Din modul în care pui întrebarea rezultă că știi bine unde am

fost și da, l-am văzut pe Ionuț, pe copilul meu, mamă, nu am nici un

dubiu în privința asta. Hai să stăm jos și să-ți povestesc ceea ce vreau

și trebuie să știi. Îți amintești că atunci când am venit să vă văd înainte

de a pleca pentru prima oară pe front, acceleratul pe care contam nu

mai oprea la halta noastră și a trebuit să ștept o noapte în cabina

șefului de haltă. Acolo, din întâmplare, tot din cauza trenului care nu

mai oprea în haltă, se afla și o tânără de douăzeci și trei de ani. Nu am

timp de amănunte, tata poate pica în orice minut, dacă vrei să știi mai

multe o să-ți dau jurnalul meu, atât cât am putut să scriu, și o să afli.

Pe scurt, am fost împreună cu fata și, spre stupoarea și mustrările mele

de conștiință, mirat oarecum de cât de repede m-a acceptat, am

constatat că sunt primul bărbat din viața ei.

– Până aici știu de la Elvira. Din cauza asta te consideri obligat

față de ea?

– Și asta, dar nu numai asta, mai e ceva ce nu v-am spus, ca

să nu vă faceți griji de pomană. Îți amintești că avusesem un accident

stupid cu niște gaz adus de nemți în unitate, foarte periculos. Colegii

cu care am fost implicat au rămas impotenți, nu știu nici azi dacă s-au

vindecat sau nu. Șocat de cele ce mi-au spus ei, m-am controlat mai

bine și am constatat că mi se întâmplă același lucru. N-am timp să-ți

relatez ce furtună de gânduri disperate mi-au trecut prin cap. În final

am hotărât că dacă nu mă vindec, ajuns pe front, în ultimele zile de

război, război de câteva zile, așa-l consideram atunci, blitzkrieg, cum

212

spuneau nemții, voi face un act disperat, voi ataca un avion inamic în

mod absurd și voi pieri odată cu el, poate se va considera un act de

eroism, eu voi termina cu viața.

– Din cauza asta ai ținut să vii să-ți iei rămas bun de la noi,

prevedeai că va fi ultima noastră întâlnire?

– Da, ai dreptate. Nu s-a-ntâmplat asta din cauza acelei fete.

– Poate că era semnalul unei firești însănătoșiri, erai așa de

tânăr și de plin de viață.

– Și asta e posibil dar n-aș fi avut ocazia să verific, a doua zi

plecam pe front și cine știe ce ar fi urmat. Nu știu dacă-ți poți imagina

ce ușurare a fost asta pentru mine, cu cât elan am plecat apoi pe front,

toată lumea era a mea, eram un om normal, cea care m-a ajutat să

redevin om a devenit o adevărată icoană pentru mine, m-am

îndrăgostit de ea, de mine, de viață, apoi, puțin câte puțin, am cam

uitat-o. Fata aceea, cu contribuția mea, a devenit mamă, m-a așteptat

timp de aproape patru ani să dau un nume copilului, poate și pentru

ea. Amândoi sunt admirabili mamă, de unde încetasem să-mi mai

amintesc chipul ei, revedeam totul ca prin ceață, după ce-am

reîntâlnit-o m-am reîndrăgostit iremediabil de ea și vreau să fie soția

mea, să-mi cresc copilul, poate și pe alții. I-ai cunoscut pe amândoi,

știu asta de la ea, poți avea o părere de bun simț așa cum faci

întotdeauna, vreau să știu ce crezi despre ei.

– Sincer, mi-a plăcut de femeia asta, iar copilul este adorabil,

poate e o chestiune subiectivă, venită din subconștient, prima impresie

a fost că tu ai redevenit copil, dar care e părerea ei?

– E bulversată și-ntr-o mare confuzie, întâlnirea nefericită cu

Lucica și apoi cu tatăl ei…

– Cum, Oprescu a îndrăznit să ia legătura cu ea?

– Nu numai atât, dar a făcut-o în cel mai brutal mod posibil, a

jignit-o în toate felurile, femeie de moravuri ușoare, profitoare,

șantajistă.

– Bun profit să crești singură un copil fără să știi măcar cum îl

cheamă pe tatăl lui!

– Nu numai atât, ea nu pretinde nimic de la mine, e și ea un

copil găsit, cere doar un nume pentru Ionuț ca să nu treacă și el prin

ce-a trăit ea. Spune că mă pot însura cu Lucica, promite că va dispărea

213

pentu totdeauna din viața mea, deviza ei e că nu vrea să-și clădească

fericirea pe distrugerea speranțelor și dragostei altei femei, își asumă

toată reponsabilitatea pentru ce s-a-ntâmplat, nu acuză pe nimeni, nu

se autoculpabilizează, așa e în război, viața trebuie să meargă mai

departe. Numai că eu nu asta doresc, vreau să fie soția mea cu acte-n

regulă, copilul recunoscut în fața întregii lumi, să am și alți copii cu ea,

să duc o viață de om normal la casa lui.

– E foarte frumos ceea ce spui, numai că nu știi totul. Generalul

Oprescu deține niște informații compromițătoare despre o greșeală pe

care ar fi făcut-o tatăl tău pe front, amenință că dacă-i vei compromite

fiica prin desfacerea logodnei le va folosi și vom plăti cumplit cu toții.

– Tu știi despre ce e vorba?

– Nu și tatăl tău nu vrea să vorbească, spune că atunci când

un secret e cunoscut de două persoane e în pericol de a fi făcut public,

cu atât mai mult când ajunge la trei, deja este ca și cum l-ai clama în

piața publică.

– Ce nu pot înțelege, mamă, e de ce atâta grabă cu căsătoria

asta, Lucica nu e o fată bătrână, e frumoasă, e bogată, eu de-abia

m-am întors de pe front și abia am ieșit din spital, prea bogați nu

suntem.

– Nici eu nu pricep, dragul mamii, poate se tem că te vor scăpa

din mână, nu-nțeleg de ce ești așa de prețios pentru ei, ar putea găsi

o sută la fel de buni sau chiar mai buni ca soți pentru fata lor.

– N-ai păreri prea bune despre fiul tău, dar să știi că unul ca

mine nu se prea găsește!

Îi întrerupse din discuție zgomotul puternic de ușă trântită.

Generalul Veștemeanu venea la masă.

– A, te-ai întors, craiule, mai bine mai rămâneai în spital, ești

o speță de golan din cei mai odioși, păcălești cu logodna o fată tânără,

nevinovată, prietenă de ani de zile, de familie bună și bogată, și

te-nhăitezi c-o mahalagioaică, o profitoare și o șantajistă! De unde va

scoate mândra ta dota de care ai nevoie dacă vei vrea s-o faci din

țiitoare nevastă? Ești un idiot și un nerecunoscător, pui în pericol

situația întregii familii numai pentru că nu știi să stai încheiat la

pantaloni.

214

– Tată, ajunge, n-accept să vorbești așa despre soția mea și

copilul nostru care, oricum, e și nepotul tău!

– Prostule, nici nu știi dacă e al tău, l-a făcut cu vreun ciocănar

din mahala și acum gata, ți-l pune ție-n spate! Te iert pentru

impertinență numai pentru că ești tânăr și lipsit de experiență.

– Ajunge, Jorj, mergi prea departe, să-nțeleg oare că tu te-ai

căsătorit cu mine numai pentru că aveam o dotă consistentă care

să-ți satisfacă aspirațiile de bogăție și orgoliul?

– Nu te băga unde nu te pricepi!

– Marius e și copilul meu.

Cearta risca să se inflameze, numai că atunci când e să

se-ntâmple ceva rău, se-ntâmplă ceva și mai rău, își făcu apariția și

tatăl Luciei.

– Văd că vă certați și bănuiesc care e motivul. Faceți bine și

luați toți loc, să dăm cărțile pe față, să se termine circul. Logodna lui

Marius cu Lucica a avut loc în înprejurări cam ciudate, la o beție

colectivă, am fost principalul autor, dar, sincer, după ce i-am văzut tot

timpul împreună într-o săptămână am crezut că le fac un bine

dându-le public binecuvântarea ca să meargă mai departe. Desfacerea

logodnei și căsătoria lui Marius cu presupusa mamă a presupusului lor

fiu ar fi putut avea loc fără incidente, acum Lucica are nevoie pentru

un anumit timp de un soț paravan.

– Soț paravan ați spus?

– Tu să taci, acum vorbesc eu. S-a-ntâmplat ceva neprevăzut.

Fata a fost la un ceai unde s-a băut cam mult și s-a jucat un joc tâmpit,

ajuns nu știu de pe unde la noi, fiecare fată arunca în sus o piesă de

lenjerie și se culca apoi cu băiatul pe capul căruia a căzut. Lucica a

rămas însărcinată, era beată, nici nu știe cine a fost băiatul, acum se

apropie perioada când sarcina începe să se vadă. Tâmpita nu ne-a spus

la timp, nici ea nu și-a dat seama, puteam să scăpăm de sarcină. Acum

se va căsători cu Marius și cât mai repede, vei recunoaște că ați avut

relații în timpul logondei, vei da numele copilului și mergeți mai

departe. Dacă această căsnicie nu-ți convine, poți divorța când vrei

după nașterea copilului, îl vom crește noi și cu asta punct, poți să

te-ntorci la Dulcineea ta din mahala.

Un resort nevăzut îl aruncă pe Marius drept în picioare.

215

– Cum vă permiteți să spuneți asemenea gogomănii, să-mi

jucați soarta la ruletă numai pentru că fiica dumneavoastră a avut un

moment de slăbiciune?

– Nu e cu nimic mai grav decât cel al iubitei tale care s-a culcat

cu tine fără să-ți știe măcar numele, chiar ea mi-a spus. Lucica are cel

puțin curajul să recunoască.

–.Și să-mi pună mie în spate toată murdăria pe care a

generat-o. Spuneți c-aș putea divorța apoi, dar știți foarte bine cum

sunt tratate în armată divorțurile, evident eu aș fi declarat vinovat,

supus oprobiului public, auzi, să divorțezi de fata generalului Oprescu!

Asta nu se va-ntâmpla niciodată, mai bine mort decât asta!

– E alegerea ta. De altfel, am aranjat ca după căsătorie să pleci

pentru trei luni la Moscova împreună c-un grup de douăzeci de ofițeri

la un curs de pregătire pentru a învăța pilotarea avioanelor pe care le

vom avea poate și noi mai târziu. Mai e ceva: dacă refuzi veți avea cu

toții de suferit. Jorj, mă mir că nu reușești să-i bagi mințile-n cap

odraslei tale, tu vei fi primul care va suporta consecințele.

– Acum înțeleg despre ce e vorba, vă rog să părăsiți imediat

această casă și niciodată să nu mai îndrăzniți să călcați pe aici!

–.Cum, țâncule, mă dai afară, așteaptă numai și o să simți

răzbunarea mea! Voi doi n-aveți nimic de zis?

– E mai bine să pleci acum, ripostă mama.

Zgomotul făcut de ușa trântită la plecarea musafirului nepoftit

zgudui pereții și puse capăt întrevederii. Tatăl se lăsă moale pe un

fotoliu.

–.Știi ce-ai făcut, fiule? Tocmai ai semnat sentința de

condamnare a mea la închisoare și a voastră a tuturor la sărăcie și

oprobiu public, nu te gândești deloc la surorile tale.

– Ele sunt căsătorite, n-au cum să sufere din cauza mea, poate

măcar acum o să-mi spui și mie despre ce greșeală este vorba.

– Asta niciodată.

216

11

Ministrul forțelor armate, îmbrăcat într-o impecabilă uniformă

de general artilerist, se ridică de la birou și ieși în întâmpinarea doamnei

de vreo șaizeci de ani, încă foarte prezentabilă și elegantă, care tocmai

intra pe ușă.

– Mulțumesc că m-ați primit așa de repede, domnule ministru,

știu că sunteți foarte ocupat, sunt încă atâtea necazuri de rezolvat după

acest război barbar, dar, știți, pentru mine problemele personale au

acum prioritate.

–.Cum să nu primesc o persoană atât de drăguță, soția

viteazului general Veștemeanu! Soțul dumneavoastră este un militar

de frunte al armatei române, voi face tot ce pot ca să vă rezolv necazul

care vă aduce la mine.

– De unde știți că e necaz?

– Din păcate, oamenii n-ajung la mine decât atunci când nu

mai au nicio cale de rezolvare a problemelor și sunt, doamnă, atâtea,

încât, dacă scaunul din fața mea ar putea vorbi, ar scrie în fiecare zi

câte un roman. Dar poftiți, luați loc și spuneți despre ce este vorba. În

solicitarea pe care mi-ați adresat-o prin șeful meu de cabinet spuneați

că e vorba despre o chestiune de viață și de moarte.

– Așa e, nici nu știu cu ce să-ncep, mi-e mai ușor să-ncep cu

sfârșitul, este vorba despre fiul meu.

–.A, maiorul aviator Marius Veștemeanu, pentru care am

semnat nu de mult înaintarea în grad. Știu ce a pățit și că e într-un

spital c-o problemă de vedere cu care s-a pricopsit în urma unui

accident stupid chiar la sfârșitul războiului, a fost bine tratat la spitalul

militar central, medicii au mari speranțe că se va face bine.

– Știți foarte bine totul, dar mai e ceva, vă rog să m-ascultați.

Accidentul stupid, așa cum l-ați numit, l-a mai avut exact acum aproape

cinci ani. A fost vorba atunci de intrarea într-o magazie împreună cu

alți cinci colegi, în care nu știu ce căutau, și unde se aflau niște

recipiente care conțineau un anumit gaz adus de nemți. Nesăbuiți au

vrut să știe ce e-n recipientele aduse de nemți și puse la consemn de

mare secret. S-au intoxicat cu toții, bine c-au scăpat doar cu atât, au

fost tratați și și-au revenit.

217

– N-am știut de acel accident.

– E normal, nemții care aduseseră gazul și-au luat repede de

acolo recipientele și le-au ordonat conducătorilor bazei (au avut tupeul

să ordone) să nu raporteze incidentul pentru că, dac-o fac, îi vor

împușca pe toți și așa nu s-a știut nimic în afara bazei. Consecințele au

fost însă mai de durată, doi dintre cei afectați au constatat că au

devenit împotenți. Fiul meu nu s-a gândit la asta, nu pentru că era un

sfânt, dar ieșirea din unitate nu era prea ușoară pentru că era o unitate

specială, se pregăteau să plece pe front. După vreo patru luni și-a dat

seama că suferea și el de aceeași afecțiune ca și cei doi colegi mai în

vârstă căsătoriți, dar n-a spus nimănui, nici măcar doctorului, care, pe

ocolite, îl chestiona asupra tuturor stărilor de sănătate, se temea că nu

va mai fi lăsat să plece pe front. Au știut însă doi colegi și prieteni buni

de-ai lui, Sandu și Petrică, nu le știu celelalte nume, care de asemenea

au tăcut mâlc. Ce e mai grav, fiul meu hotărâse că, dacă nu-și va

recăpăta capacitățile, în ultimul raid de la sfârșitul războiului, dacă va

apuca acest sfârșit, se va sinucide într-o acțiune gen kamikadze, până

atunci nu, petrucă nu poate lipsi armata română de serviciile sle.

–.Copil nesăbuit. Ce multe știți despre armată și război,

doamnă!

– Când ai pe front, patru ani și ceva, două ființe iubite, soțul și

fiul, citești tot ce se găsește despre război, romane, jurnale personale,

ziarele cu știri de pe front le citești și pe dungă, cum s-ar spune, iar în

fața listei cu cei decedați, răniți sau dispăruți stai înmărmurită, fără

curajul de a o privi, multă vreme. Dar să nu mă abat de la motivul

venirii mele aici, sunteți o persoană atât de ocupată.

– Adevărat, tocmai de aceea v-am primit la o oră mai pe seară,

când solicitările, nu că dispar dar se mai răresc.

– Una peste alta, înainte de a pleca pe front fiul meu a venit

să-și ia rămas bun de la mine și cele două surori, care eram refugiate

într-un sătuc de munte cu statut de stațiune de odihă, unde avem o

căsuță. Neatent, nu s-a interesat de noul mers al trenurilor, care acum

circulau în regim de război, risca să întârzie întoarcerea la unitate, ceea

ce putea atrage grave consecințe, știți mai bine. A fost nevoit să

doarmă în cabina șefului de haltă și să aștepte trenul de a doua zi.

Același lucru, pierduse trenul din cauza orarului modificat, i se

218

întâmplase unei tinere de douăzeci și unu de ani, care venea de la

înmormântarea bunicii. Au fost nevoiți să petreacă noaptea în aceeași

cabină. Cei doi s-au comportat civilizat la-nceput, dar până la urmă

tinerețea i-a apropiat, s-au iubit. Fiul meu exulta constatând că

presupusa lui boală se rezolvase, fata, pentru că acesta era primul

bărbat din viața ei, murea de rușine, nu prea pricepea cum și de ce

s-a-ntâmplat ceea ce s-a-ntâmplat. N-a vrut să-și dea tot numele,

numai Elvira. Înainte de apropiere apucase să-i spună fiului meu că e

studentă în ultimul an la facultatea de litere și profesoară suplinitoare

la un prestigios liceu din Capitală, dar n-a spus care. Cu multă

demnitate și-a asumat întreaga răspundere și, după multe pertractări,

au convenit să țină fiecare un jurnal despre relația lor și la sfârșitul

războiului, în primul an, la data de întâi a fiecărei luni să se caute în

Cișmigiu.

– Doi copii proști.

– De acord cu dumneavoastră. De atunci n-au mai avut nicio

informație unul despre celălalt. După război Marius nu s-a putut duce

în Cișmigiu, din cauza spitalizării. Între timp generalul Oprescu, care

are o fată frumoasă, școlită dar cam săltăreață, a pus ochii pe el. La o

petrecere în care s-a băut cam mult, într-o permisie a lui Marius,

domnul Oprescu a „montat” o scenetă comică prin care se încheia

logodna dintre fiica lui și fiul meu. Acum îi cere cu insistență fiului meu

să-ncheie și căsătoria. Marius nu, că el nu se-nsoară decât după ce

clarifică situața cu Elvira. Trecuseră de acum șapte luni de la

terminarea războiului, era posibil ca fata să nu fi avut răbdare să-l

aștepte, poate-l credea mort sau c-a uitat de ea, poate s-a măritat de

mult. Marius îi rugase de câteva ori pe cei doi buni prieteni ai săi s-o

caute dar n-au dat de ea. Generalul Oprescu își cam pierde răbdarea,

vrea ca nunta să aibă loc cât mai repede și până la urmă a trecut la

amenințări. Soțul meu a greșit cu ceva în timpul războiului, ceva despre

care eu nu știu nimic dar despre care știe foarte bine „bunul lui prieten

Oprescu”, și acum este amenințat cu dezvăluirea secretului care-i

poate compromite întreaga carieră, inclusiv pe cea a lui Marius. A mers

atât de departe încât a insistat să se facă căsătoria în spital. Fiul meu

însă nu cedează, eu sunt prinsă ca între doi pereți care se apropie,

219

mereu gata să mă strivească. Încercați să descurcați ițele încâlcite ale

acestei afaceri. Pentru asta am venit.

–.Pot încerca să claific lucrurile, mi se pare o afacere foarte

încâlcită, dar de aici lipsește motivul încăpățânării fiului

dumneavoastră.

– O, da, biata Elvira.

– De ce-i spuneți așa?

–.Pentru că de aici situația devine de-adreptul halucinantă.

Într-o zi Lucica (așa o cheamă pe fata generalului Oprescu) s-a dus la

spital cu intenția să insiste ca nunta să aibă loc, a țipat, a făcut scandal

și a deranjat bolnavii. Sora salonului respectiv lipsea pe moment și o

alta dintr-un salon apropiat a venit să calmeze lucrurile. I-a vorbit calm

Luciei, a întrebat-o care e problema, ce o supără, iar aceasta i-a spus

că logodnicul ei nu e bine tratat.

– Cine e logodnicul dumneavostră?

–.Căpitanul, adică maiorul Marius Veștemeanu, din patul de

colo. Când a auzit vocea, Marius a-nceput să țipe Elvira, Elvira! Lucia a

jignit-o pe sora care era în exercițiul funcțiunii într-un mod de

nedescris, i-a aruncat vorbe grele, că e o destrăbălată, că din cauza ei

nu se poate căsători cu logodnicul, că e șantajistă, profitoare și alte

cuvinte pe care nici hârtia nu le merită. Sora a-ncremenit, a mai

întrebat-o o dată cine e persoana care deranja, aceasta a repetat că e

logodnica lui Marius. Elvira, căci ea era sora în cauză, s-a rezemat de

un scaun, a albit toată, a ieșit în fugă din salon și de atunci n-a mai

văzut-o nimeni, nu era angajata permanentă a spitalului, făcea la

nevoie gărzi de noapte sau de zi, după cum avea timp liber, se pare că

n-o duce prea bine cu banii, dar n-a mai venit nici măcar să-i încaseze

pe cei cuveniți.

– Nimeni n-o duce în ziua de azi bine cu banii.

–.Marius i-a trimis din nou pe cei doi buni prieteni, după

incidentul cu Lucica, s-o mai caute pe Elvira prin Cișmigiu, dar nici

atunci n-au dat de ea, cum să mai vină după o asemenea scenă și

lovitură? Între timp Marius își revenea, Lucica începea să manifeste o

nerăbdare agresivă, care n-avea alt efect decât că Marius era tot mai

hotărât să nu se căsătorească cu ea. Atunci n-am știut de ce

se-ntâmplă toate astea, dar apoi, furios, generalul Oprescu ne-a spus

220

cu gura lui că Lucica așteaptă un copil, nu se știe de la cine, el insistă

ca Marius să-și asume responsabilitatea paternității, să se căsătorească

și n-are decât să divorțeze după aceea. Prietenii lui, Sandu și Petrică,

au schimbat tactica, au luat liceele din centru la rând și au întrebat

dacă-n liceul respectiv lucrează o profesoară pe care o cheamă Elvira.

Vă dați seama cum au fost tratați, militari cu grade și umblă după cai

verzi pe pereți, nu știau nici numele întreg al persoanei pe care o

căutau!

– E bine să mai afle și ministrul cu ce se ocupă ofițerii lui în

timpul liber! Scuzați-mă că v-am intrerupt, dar ceea ce-mi spuneți e de

tot hazul, doi oameni cu cap caută acu-n carul cu fân! Continuați.

– Undeva au aflat de la portar că ar fi lucrat acolo în urmă cu

câțiva ani o domnișoară Elvira dar a plecat intempestiv de i-a nedumerit

pe toți cei din jur, de atunci n-a mai știut nimeni nimic despre ea. Se

pare c-au regretat-o toți. Drum închis. După tratatmentul din spitalul

central Marius a fost trimis într-unul mai mic de la periferie pentru

refacere completă. La ieșirea din spital trebuia să poarte ochelari de

soare pentru ca lumina să nu-i afecteze ochii după atâtea zile de stat

într-o încăpere. Nu se prea uita-mprejur. Era un ger strașnic. Totuși la

un moment dat vede firma unui liceu de fete și are ideea năstrușnică

de a întreba dacă nu lucrează acolo cineva cu numele Elvira. Intră,

întreabă și o găsește pe Elvira, profesoară de limba română și limbi

străine, care era în clasă la oră. Nu v-am spus, fata are două licențe,

de limba și literatura română și de limba engleză, mai știe franceza,

germana, maghiara, acum învață rusa.

– Ce ne-ar lipsi nouă un asemenea om în minister!

– N-a găsit-o numai pe Elvira ci și un băiețel de trei ani, care

seamănă leit cu Marius la vârsta respectivă. Trec peste amănunte, dar

de aici a început sarabanda persecuțiilor față de Elvira. Au mers la

școala unde preda, au spus că e o femeie de moravuri ușoare, în școală

se știa că e logodită dar din cauza războiului căsătoria n-a putut avea

loc și de aceea a trebuit să-i dea copilului numele ei. Emisarii lui

Oprescu, unii lucrători în acest minister, au cerut să fie exclusă din

învățământ, au mai racolat și niște părinți nemulțumiți pentru că tânăra

profesoară mai spune la ora de dirigenție lucruri despre care ei vor ca

221

fetele să nu știe nimic, a mers la ea generalul Oprescu și a jignit-o

într-un mod impardonabil.

– Bun, și Marius ce face în toată situația asta?

– El vrea să facă ceea ce crede că trebuie să facă și ce-i spune

inima, dar este consecvent refuzat, Elvira nu-i cere nimic decât să-și

recunoască copilul, să-i dea un nume, se-ndoiește de sentimentele lui

și mai ales dezavuează faptul că s-a apropiat de o femeie atât de

vulgară precum Lucica. Se pare că e destul de săracă, locuiește cu

nepotul meu la marginea orașului, la o bătrână care are și grijă de

copil, într-o cămăruță cu pământ pe jos, nu are nici dușumele.

– De unde știți toate aceste lucruri?

– Am fost acolo, am întrebat prin vecini, am vorbit cu ea. E

încăpățânată ca un catâr.

– Și generalul Veștemeanu ce spune?

– Nici el nu știe prea bine ce vrea, îi e milă de fiul său, dar se

teme tot mai tare de răzbunarea Opreștilor.

– Am priceput, totul sau nimic, ar fi mai ușor poate să descifrez

relațiile încurcate dintre americani și ruși decât această tristă și veselă

„affaire du coeur”. Am nevoie să reflectez, să mă gândesc, deocamdată

trebuie să stau de vorbă cu Marius, el trebuie să știe precis ce vrea,

apoi poate cu domnișoara Elvira.

– Mai e ceva, dar nu sunt sigură, am impresia că au redevenit

din nou iubiți, fără promisiuni și condiții. Marius tace mâlc în privința

asta, dar e fascinat de amândoi, de ea și de copil.

– Prost ar fi să nu fie!

– Mulțumesc, domnule ministru și scuze pentru c-am stat așa

de mult. La revedere.

– Umblați sănătoasă! Apoi sună și chemă șoferul.

– Vasile, condu-o pe doamna general acasă.

– Da, să trăiți!

222

12

Elvira primea zilnic un pachet cu alimente, dar Marius n-a

apărut mai bine de o săptămână. A avut ceva mustrări de conștiință

pentru că le primește, dar apoi a dat rușinea la o parte, a recunoscut

în sinea ei că sosesc tocmai la țanc, sunt foarte folositoare pentru fiul

ei. Își continua munca la școală, deși erau în vacanță, dar aveau multe

de pus la punct, muncea la lucrarea de diplomă în limba engleză, se

ocupa de Ionuț și celelalte activități ale ei, își spunea din nou că e o

proastă, că i-a cedat așa de ușor lui Mrarius, deși tot ea recunoștea că

a făcut-o cu plăcere, făcea haz de necaz, se poate trezi c-o nouă

sarcină. Tanti Nușa își făcea treba mai departe, gospodărea, gătea,

făcea curat, avea grijă de Ionuț când Elvira nu era prin preajmă, nu

întreba nimic. Într-o zi Elvira este invitată la Ministerul Forțelor Armate,

la cabinetul ministrului. S-a-mbrăcat cum a putut mai bine pentru o

profesoară și s-a dus. Bănuia de ce este chemată, dar era curioasă să

vadă ce i se va spune și ce i se va cere, dacă i se va cere ceva. Ministrul

a fost politicos, a întrebat-o ce mai fac ea și băiatul, a comentat vremea

de afară și a adus vorba despre un comunicat în limba engleză, care

trebuia tradus, apoi a intrat direct în subiect.

–.Domnișoară Elvira, știu multe despre dumneavoastră și

practic nimic. Am aflat că sunteți un adevărat poliglot, că aveți două

licențe, vorbiți mai multe limbi străine, noi am avea mare nevoie în

minister de un om ca dumneavoastră pentru traducere de texte

dintr-o limbă-n alta, pentru traducere simultană la cască, atunci când

au loc întruniri cu persoane străine, am vrea să-ncercăm să vă

angajăm, provizoriu, apoi, dacă lucrurile merg bine, definitiv. Ați primi

grad militar și toate înlesnirile care se oferă celor din armată. Ce ziceți,

primiți?

–.Licențe n-am deocamdată decât una, pe cea de limba și

literatura română, pentu cea de engleză lucrez intens la o teză,

urmează s-o susțin la vară, traduceri de texte știu să fac, dar traducere

simultană la cască nu și nici n-aș putea, eu am o vorbire mai domoală,

de ardeleancă, la cască trebuie să fi foarte rapidă, am mai discutat

despre asta cu colege care o fac, va trebui să vă refuz politicos. Apoi,

eu nu voi părăsi niciodată învățământul din voia mea, sunt sclava

223

acestei instituții care mi-a dat statut social și putere să trec peste

încercări. Pot să fiu colaborator extern pentru texte care nu comportă

un secret de stat, asta aș face cu plăcere.

– Bun și asta.

–.Cer scuze pentru-ndrăzneală, dar simt că nu acesta este

motivul principal pentru care m-ați invitat. Precis a ajuns la

dumneavoastră așa zisa mea aventură cu locotenetul pe atunci,

maiorul de azi, Marius Veștemeanu. Nu vă obosiți să-mi puneți

întrebări, răspund anticipat la ele. Da, l-am iubit, o singură noapte, am

născut și am crescut copilul lui și al meu, care este lumina ochilor mei,

îi iubesc pe amândoi, dar nu vreau să-mi rezolv problemele de viață cu

prețul suferinței altcuiva. Am o singură dorință, în certificatul de

naștere al fiului meu liniuța de la rubrica numele tatălui să fie înlocuită

cu un nume meritat, atât, nimic mai mult, știu să sufăr, știu să trec

prin foc și prin apă, dar copilul de lângă mine nu-l dau nici cu prețul

vieții. Asta e tot ce am de spus. Mulțumesc că m-ați ascultat.

– Stați puțin, nu vă grăbiți! V-a fost greu toți acești ani?

– Nu mi-a fos ușor dar nu mă plâng, pe tot întinsul patriei sunt

zeci de mii de femei care trec prin aceleași încercări ca și mine, unele

mult mai grele. Am în cartier o prietenă care atunci când o-ntreb ce

mai face îmi răspunde „foarte bine dar nu mă plâng”. Are necazuri mult

mai mari decât mine: patru copii, doi părinți bolnavi, despre soț nu știe

nimic. Satele s-au cam golit de bărbați puternici, femeile cresc copii,

lucrează pământul, ați văzut vreodată, domnule general, femei

înhămate la plug ca să aibă ce pune pe masa copiilor?! Că vite nu mai

au, le-a luat războiul. Știți ceva despre abuzurile primarilor, ocrotiți de

lege, scutiți de front, ale șefilor de post de jandarmi la adresa acestor

femei?! Am să vă spun eu ce aduce războiul în satele românilor. Până

nu e război plecarea tinerilor la armată e o sărbătoare, pleacă necopți,

se-ntorc de acolo bărbați în toată firea, mai învățați, unii cu o meserie,

satul de-abia după aceea le recunoaște dreptul de a se însura. Cel ce

se-nsoară-nainte de armată, ba mai lasă și o femeie cu burta la gură,

e considerat un nevolnic, n-are parte de stima satului.

Dar când e război fiecare ordin de chemare sosit în sat zguduie

viețile tuturor, la gară nu mai sunt duși cu cântece vesele și lăutari ci

cu cântece de jale, cu bocete, toți se întreabă care din ei nu se va mai

224

întoarce niciodată în sat. M-am găsit odată într-un sat când a venit

știrea despre primul mort pe front, a fost jalea satului, apoi s-au

obișnuit, mereu murea câte cineva. Când mai venea un ordin de

chemare sau se-ntorcea câte un schilod se aduna tot satul în ograda

lui ca să jelească pe cel care trebuia să plece iar cel întors să

povestească cum e pe front și mai ales cât mai ține războiul ăsta

blestemat. Unele femei îi invidiuau soția, schilod-neschilod el e aici, al

meu pe unde o putrezi?! Eu mă pot considera oarecum norocoasă, de

ce să mă cred eu mai nenorocită decât oamenii satelor?

– Urâți mult războiul, el v-a distrus viața.

– Nu, într-un fel mi-a împlinit-o, mi l-a dăruit pe Ionuț, poate

și pe tatăl lui, fără ei n-aș fi fost poate atât de ambițioasă ca să realizez

ceea ce sunt acum, dar asta nu mă face să-l îndrăgesc. Cui îi place

războiul?

– Celor care se-mbogățesc de pe urma lui. Dar să știți că și pe

noi, cei care comandăm, ne doare, dar n-avem voie s-o arătăm, s-o

spunem, noi trebuie s-avem mintea limpede, să construim tactici și

strategii tocmai pentru ca să moară mai puțini.

– Asta dacă vă lasă alții...

–.M-ați impresionat prin pledoaria dumneavoastră. V-am

invitat pentru c-am vrut să vă cunosc și pentru că în toată povestea

asta sunt implicați ofițeri de valoare ai armatei române. Vă admir

statornicia, curajul și devotamentul, de asemenea femei au nevoie

ostașii noștrii care luptă pe front! Am să mă gândesc la tot ce mi-ați

spus, am să văd dacă pot face ceva bun pentru soarta dumneavoastră

și a copilului. Mă bucur că v-am cunoscut, vă doresc tot binele din

lume!

–.Vă mulțumesc! Permiteți-mi să mă retrag, trebuie s-ajung

să-mi iau fiul de la grădiniță.

– Așteptați, să chem șoferul să vă conducă acasă.

– Nu, mulțumesc, stau așa departe, undeva aproape afară din

oraș, printre nămeți cât casa, nu veau să rămâneți fără mașină.

– Sunteți o femeie deosebită.

– Mulțumesc, la revedere.

– La revedere și mult noroc!

225

Zilele treaceau greu pentru Elvira. Nu știa ce să creadă despre

comportamentul lui Marius. Își spunea că poate are multe lucruri de

pus la punct, dar măcar un bilețel prin șoferul care-i aducea alimentele

ar fi putut trimite. Uneori o-ncerca un gând dureros și urât: dacă Marius

nu joacă cinstit, o amăgește doar, o va pune în fața faptului împlinit,

se v-a căsătorit cu Lucica, dacă nu face cumva demersuri ca să-i ia

copilul sau îl va lua după căsătorie, dovedind că el are posibilitate să-l

crească într-o familie iar ea nu? Tot ea-și spunea: nu, așa ceva nu e

posibil, Marius nu poate fi din categoria unor asemenea oameni josnici!

Ea nu i-a cerut doar nimic, putea să-i spună de la-nceput în ce ape se

scaldă! Ține la el, îl dorește ca soț, ar fi o mare fericire pentru ea, dar

nu fără o puternică dorință din partea lui. O s-aștepte să vadă ce

se-ntâmplă. Se pare că rolul ei în viață este s-aștepte! Marius a apărut

într-o seară, părea obosit, tensionat, supărat. Îi luă în brațe pe

amândoi, aproape cu lacrimi în ochi, spuse:

– Ce bine e lângă voi!

– Ce-i cu geamantanul de lângă tine? De ce n-ai mai dat nici

un semn de viață? Să-mi fi trimis măcar un bilețel odată cu pachetele

de alimente, mulțumesc frumos pentru ele!

– Te rog frumos nu vorbi, lasă-mă să mă umplu de prezența

voastră, să mă liniștesc, să prind puteri alături de voi. De pachete s-a

ocupat mama, în geamantan mi-am adus câteva lucruri de care am

nevoie. Îl pun pe dulap ca să nu ne-ncurce. Eu de-acum nu mai plec

de lângă voi! Te rog să-mi dai certificatul de naștere al tău și al lui

Ionuț și buletinul tău de identitate.

– Stai puțin, lipsești zile în șir, vii ca o furtună, îmi ceri actele

de bază, nu-mi spui de ce, ce vrei să faci cu ele? Spune-mi tot ce

trebuie să știu, oricât ar fi de dureros!

Numai că Ionuț dorea să fie băgat în seamă, avea și el ceva de

spus. Părinții ăștia, își spuse el, niciodată nu-i înțeleg ce vorbesc, ba se

ceartă ba se-mpacă, pe mine nu m-ascultă nimeni niciodată!

–.Tată, mi-a fost dor de tine, vrei să mergem în curte să ne

batem cu zăpadă?

–.La ordinele dumneavoastră, să trăiți, domnule Ionuț! Și,

oarecum bucuros că pentru moment a scăpat de întrebări, ceru hainele

copilului și ieșiră în curte.

226

– Între timp eu pregătesc masa. Vedeți să nu stați prea mult

pe afară să-mi răciți!

Rămasă năucită, Elvira nu știa încă ce să creadă. Își propuse

să fie calmă, s-aștepte, apoi va hotărî ce are de făcut. De afară se

auzeau chiote, vedea cum zboară bulgări de zăpadă, unul era să spargă

un geam, cei doi erau când în picioare, când înlănțuiți în zăpadă, ningea

și ei se distrau prinzând fulgii delicați în gură. Numai de nu s-ar lovi, își

spunea ea, ca o adevărată mamă îngrigorată de puiul ei, dar fericită

că-i vede împreună. Jocul nu s-ar fi terminat multă vreme dacă nu

s-ar fi apropiat noaptea și mai ales dacă hainele protagoniștilor n-ar

fi-nceput să fie ca scoase din baie.

–.Gata cu joaca, terminați, veniți să vă schimbați și să vă

uscați!

– Nu, încă nu, mai stăm!

– După cum vezi, fiul tău nu mă lasă!

– Dacă al meu nu vrea, trimite-l în casă pe al tău!

Întoarcerea celor doi de la joacă, spălatul și schimbarea

hainelor ude, masa de seară, culcarea lui Ionuț durară destul de mult

pentru ca Elvirei să-i pară un veac până primea lămuririle așteptate.

Simțea că nu mai are răbdare, drept urmare sparse o farfurie și un

pahar cu gândul în altă parte decât la vase.

– Pierderea vaselor, spartul ghinionului! glumi Marius.

– O să ți le scad din leafă! Dar acum nu mai trage de timp,

vreau să-mi spui ce se-ntâmplă sau ce se va-ntâmpla.

– Sunt obosit, îți spun mâine.

– Nu, acum.

–.Nu degeaba spun colegii mei că însurătoarea e întrare la

stăpân!

– Încă nu ești însurat, iar eu nu sunt stăpânul nimănui, poate

doar al prostiei mele! Tanti Nușa nu e acasă, e la o cumnată bolnavă,

rămâne acolo în noaptea asta, hai să mergem în camera ei să stăm de

vorbă!

– Mai întâi aș fuma o țigară și parcă aș bea un pahar de ceva

tare.

– Se face, hai în săliță.

– Pune ceva călduros pe tine.

227

– În regulă, sunt o bună ascultătoare, dar sunt nerăbdătoare

să aflu ce se mai întâmplă cu mine și soarta lui Ionuț.

– Mi-e greu să vorbesc, dar îți promit că n-o să-ți ascund nimic.

E mare scandal, lucurile sunt foarte încurcate, tata nici nu mai vorbește

cu mine, mă acuză că-l compromit și-l trimit la-nchisoare. Mama e mai

tolerantă, se pare că ea chiar îmi înțelege sentimentele. Familia

Oprescu e făcută foc și pară, amenință, bagă bețe-n roate, reclamă pe

toată lumea peste tot. În toată nebunia asta a mai apărut una și mai

mare despre care-mi este cel mai greu să-ți spun. Tot ce pot să cred e

că și-a băgat aici coada domnul general Oprescu.

– Atunci nu e de bine.

– În câteva săptămâni trebuie să plec la Moscova pentru un

curs de trei luni. Treaba poate fi foarte plăcută, interesantă, învățăm

ceva nou, dar periculoasă, eu am mai plantat niște bombe în timpul

războiului pe acolo, pot să-și amintească, nu știu cum vor cataloga

asta. Am discutat cu ministrul, m-a chemat el, știu c-a discutat cu

mama și cu tine. El e optimist și oarecum iese din neutralitate, pare că

e de partea noastră. Mi-a promis c-o să-l tempereze pe Oprescu, o să

se informeze cu ce-l șantajează pe tata și cam atât. Pe cont propriu,

eu am luat următoarea hotărâre, pentru care ți-am cerut actele: merg

la primărie și fac demersuri pentru recunoașterea lui Ionuț și depun

actele pentru căsătoria noastră.

Marius spunea toate acestea cu un anumit umor, cu aerul că

așa trebuie să fie, așa se va-ntâmpla, fără-mpotriviri și piedici. Elvirei

nu-i displăcea nici tonul nici conținutul, totuși...

–.Ce-ți trece prin cap, cu prima sunt total de acord, e

principalul motiv pentru care m-am rugat să te-ntorci teafăr din război,

dar să ne căsătorim împotriva voinței părinților tăi nu mi se pare corect.

Ce faci cu logodnica ta? Mai știu, nu precis dar așa, din gura târgului,

că ofițerilor li se cere să se căsătorească cu fete bogate, care să le

aducă ceva care se cheamă dotă, ori în cazul meu nici vorbă de așa

ceva, iar căsătoria fără acordul părinților e-ar putea costa foarte mult,

poate chiar pierderea gradelor militare.

–.O să trecem și peste asta. Logodna, mai bine zis falsa

logodnă, a fost desfăcută, Lucica a fost trimisă undeva în provincie,

unde n-o cunoaște nimeni, pentru a naște, ce se va-ntâmpla cu copilul

228

nu e treba mea ci a lor. Ca să grăbesc căsătoria noastră, o să cer

dispensă, dota nu mai e de actualitate. Colegii mei care sunt căsătoriți

pot face demersuri ca familia să primească o parte din salariul lor în

aceste trei luni în care vom lipsi din țară, chiar salariul întreg dacă sunt

mai mulți copii, în cazul vostru ar fi vorba despre jumătate din el, ceea

ce nu este deloc puțin și de neglijat. Aș pleca mai liniștit știind că v-am

putut asigura ceva sprijin material, dacă altceva nu pot. Când mă-ntorc

de la Moscova, peste trei luni, căutăm o casă de-nchiriat, ne mutăm

într-un spațiu mai potrivit. Asta e tot ce aveam de spus, nu admit

replici, refuz orice ală soluție! Dar mai am o-ntrebare, așa, o

nedumerire: tu m-ai așteptat numai pentru ca să-i dau un nume lui

Ionuț, spui asta prea des, pentru mine, pentru noi nu m-ai așteptat?

– Ți-am mai spus că da.

– Dar de fiecare dată când vine vorba despre noi, îl arunci pe

bietul Ionuț în față! Cu el lucrurile sunt clare, acum vreau ceva precis

de la tine, foarte clar, ce nu poate fi disimulat prin vorbe, și pentru

mine. Deci eu am fost așteptat sau nu? Dacă nu era Ionuț m-ai fi

așteptat?

–.Stai puțin, aici nu ești la armată unde tu comanzi, alții

execută! Ești răutăcios că mă tot întrebi asta, cred că ți-am răspuns

deja, vocal și faptic, de ce mă tot interoghezi?

– Pentru că-mi place să te aud că spui da, da.

– Bine, spun din nou da, da, te-am așteptat, te-am visat și cred

că tot asta s-ar fi-ntâmplat chiar dacă nu apărea Ionuț. Sufeream poate

mai puțin. Acum ești mulțumit? În privința căsătoriei, poate am și eu

ceva de zis în toată afacerea asta, am sentimentul că acceptându-ți

planul voi trișa, sau cel puțin așa mă vor cataloga părinții tăi și toți cei

din jur.

– Asta nu mai e treaba nimănui, numai a mea și a ta. Oricum

îți va fi ceva mai ușor decât în cei aproape patru ani. Nici mie nu-mi va

fi ușor în cele trei luni care urmează, de-abia v-am găsit și iarăși vă

părăsesc dar o să-i am alături pe cei doi buni prieteni, Sandu și Petrică.

Vin și ei la Moscova. Pe tine te vom lăsa în grija soțiilor lor, s-au

căsătorit amândoi încă în timpul războiului. Ne vom scrie cât de des

putem, o să ieșim învingători și din asta. De vorbe nu-mi pasă, știi

229

cântecul acela popular: „Lasă lumea să vorbească/Numai mândra

să-mi trăiască”!

– Bravo, aplauze, am chemat și folclorul în sprijinul nostru! Nu

te supăra, e prea nou totul, și fascinant, și îngrijorător, lasă-mă să mă

gândesc o noapte și-ți spun ce cred, mâine dimineață. Trebuie să mă

gândesc cum să-mi port în continuare singură de grijă, mie și lui Ionuț,

soțiile prietenilor tăi or fi femei de treabă dar au și ele propriile griji,

viața m-a-nvățat să nu mă bazez decât pe mine. Acum, hai să ne

culcăm, trebuie să prindem puteri. Poți să dormi aici, în camera lui

Tanti Nușa, ca să nu ne mai înghesuim pe scândurile mele.

– De așteptat răspunsul pot aștepta până dimineață, nu e un

capăt de țară, dar nu accept nicio modificare a planului. Cât despre

oferta să dorm în camera lui tanti Nușa, n-accept sugestia ta. Nu

te-am văzut aproape două săptămâni și nu ți-am trimis nici măcar un

bilet pentru că voiam să pun la punct toate cele despre care ți-am

vorbit. Hai, dă încă odată jos de pe tine platoșa îngrijorării și

neîncrederii, primește-mă alături de tine, gândește-te cât de bine va fi

când se vor termina toate aceste încercări!

S-au îmbrățișat, s-au sărutat cu căldură și dor și s-au întors în

camera lor, să doarmă pe patul de scânduri, cum a spus Elvira.

În continuare evenimentele s-au desfășurat cu mare viteză.

Marius a rămas cu ei, au fost câteva zile, poate cele mai fericite din

viața Elvirei și a lui Ionuț. Într-o zi Marius a venit îmbrăcat într-o

uniform nouă, a adus o frumoasă rochie albastră tricotată și a dat

comanda:

– Îmbracă-te repede și vino cu mine, ne așteaptă o mașină.

– De ce, unde mergem?

– La primărie, suntem așteptați, ne căsătorim.

– Dar eu ți-am prezentat toate riscurile și am crezut c-ai înțeles

câte ceva. Doresc să mă căsătoresc cu tine dar n-am spus că vreau să

fac asta în condițiile date, înțelege-mă, m-e rușine, mi-e teamă! În

plus, după-masă am ore la școala profesională.

–.Ai spus da acum patru ani, nu mai e nevoie de alte

confirmări, iar la școală am vorbit deja cu directorul, face el un schimb

de ore.

230

Marius avea în toată această problemă o atitudine mai degrabă

de glumă decât serioasă, știa că n-are timp de pierdut, para orice

reticență din partea Elvirei și încercarea ei de a tărăgăna lucrurile.

Numai el știa cât îl costă toată graba, cât a trebuit să umble, să

parlamenteze, să tacă, să-nghită toate admonestările familiei și

cunoscuților! La primărie îi așteptau cei doi prieteni, mama lui, primarul

și, neoficial, cineva de la minister. Marius sărise toate etapele normale

pentru oficierea unei căsătorii, comprimase toate prevederile legale,

obținuse toate exceptările necesare de la biroul de stare civilă.

Ceremonia a fost scurtă, cei doi miri au spus da, au apărut și

verighetele inscripționate cu data căsătoriei și numele partenerului.

Elvira a semnat actele ca în transă. Sandu și Petrică au semnat în

calitate de martori, li s-a înmânat certificatul de căsătorie și noul

certificat de naștere al lui Ionuț. Mama i-a sărutat pe mândoi și le-a

urat casă de piatră. „Vă stă așa de bine împreună!”.

Elvira a fost felicitată, pentru că de acum înainte se cheamă

doamna Veștemeanu, doamnă cu acte-n regulă, îi trecu ei prin minte,

iar Marius pentru că, alături de soție, a câștigat un urmaș de trei ani.

Au mers apoi cu toții la un mic restaurant unde au sărbătorit marele

eveniment cu o friptură în sânge și câte o halbă de bere. Marius a

insistat să treacă și pe la tatăl lui, dar aici Elvira a fost de neînduplecată:

–.Mama ta s-a bucurat poate, dar tatăl tău ne va pofti pe

ușă-afară, nu prin cea din față, ci prin dos, ca să-mi fie clar că pe acolo

am intrat în familia voastră. Te-am urmat pân-aici în tot ceea ce ai pus

la cale, n-am obiectat, deși aveam destule motive s-o fac, acum, te rog

frumos, ascultă-mă, nu-mi întuneca această zi care oricum este

deosebită pentru mine.

– Și pentru mine, nu m-am mai căsătorit pân-acum, după cum

bine știi.

Peste câteva zile Elvira a primit de la minister toate îndrumările

și documentele necesare pentru a încasa jumătate din salariul lui

Marius pe perioada absenței lui. În zilele puține care au mai rămas

până la plecarea la Moscova, Marius nu s-a mai despărțit de familia lui.

Se schimbase radical, era vesel, mereu pus pe glume, își copleșea soția

și fiul cu tot felul de atenții; cumpărară un palton călduros pentru

Elvira, hăinuțe noi pentru Ionuț și alte lucruri necesare în gospodărie.

231

–.Ce minune să mergi la cumpărături cu soțul tău, să poți

cumpăra lucrușoare la care te-ai gândit poate ani de zile dar nu le-ai

putut avea!

În micuța colectivitate din cartier s-a comentat intens

evenimentul. Cei binevoitori se bucurau: vezi, e femeie de treabă, n-a

mințit când spunea că Ionuț are tată și e ofițer aviator. Alții, mai

răutăcioși, avansau ideea că l-a păcălit pe ăsta, cine știe ce-a fost când

a fost!

Sabia lui Damocles stătea însă deasupra capetelor lor. Se

apropia ziua plecării la Moscova și despărțirea. Despărțirea, singură,

mereu despărțirea și singurătatea, se căina Elvira în sinea ei, dar nu

lăsa să răzbată nimic în afară.

În ziua plecării lui Marius Elvira și-a luat liber, nu s-a dus la

școală, nu l-a dus nici pe Ionuț la grădiniță, au mers amândoi la

aeroport. Era lume multă, mame, soții, tați, frați, copii, unchi, mătuși,

toți înfrigurați, copleșiți de momentul la care participau. Cei dragi

plecau din nou, era o anumită nesiguranță și frământare, plecarea la

Moscova era privită încă cu destulă reticență: dacă acolo îi vor închide,

dacă nu se vor mai întoarce; mamele se rugau: de le-ar merge bine,

de s-ar întoarce sănătoși, tații fumau tăcuți și duși pe gânduri. Erau

prezenți și părinții lui Marius și – stupoare! – și ai Lucicăi, ei poate nu

aflaseră încă de căsătoria lui Marius. Ionuț, ca orice copil, alerga de

ici-colo, fascinat de avioanele care se vedeau prin geam. A ajuns, în

joaca lui, lângă familia Veștemeanu. Generalul l-a „pescuit” din joaca

lui.

– Daʾ tu cine mai ești?

Copilul, contrariat că nu poate să-și vadă de ale lui, răspunse

cu iritare:

– Ionuț.

– Ionuț și mai cum?

– Mami! Ionuț și mai cum mă cheamă acum? Toată mulțimea

se uita interesată, cu simpatie, la copilul care nu-și știa numele. Părinții

erau obișnuiți ca printre primele cuvinte pe care îi învață pe copii să le

rostească, după ce-ncep să vorbească, să fie și numele întreg. Elvira

roși până-n vârful urechilor și se apropie de copil.

232

– Stai cuminte, dragul mamii, vino aici și nu deranja lumea. Și,

adresându-se bunicilor necunoscuți încă de copil, ceru scuze pentru

deranj și încercă să ia copilul de acolo.

– Lasă-l în pace, e copil!

Și generalul, cu toate decorațiile lui înșirate pe piept, se aplecă

și ridică copilul în brațe. A fost prima și singura dată când făcea asta.

– Hai să te văd mai bine, tu ce cauți aici?

– Pleacă tata din nou, vreau să-l văd.

Spre Elvira generalul nici nu s-a uitat iar ea nu știa ce să facă.

Cei din jur priveau curioși și amuzați la întreaga scenă.

Marius nu sosise încă, întregul grup era la minister unde primea

ultimele instrucțiuni. Se auzi deodată un murmur care se instală peste

întreaga adunare: soseau „băieții”! Ce frumoși erau, unul și unul, înalți,

arătoși, în uniforme noi, ca la paradă! Fiecare din noii sosiți s-a

îndreptat spre cei dragi care au venit să-l conducă. Asta a salvat-o pe

Elvira din situația neplăcută. Ionuț a fost mutat din brațe pe piciorușele

lui dar, nemulțumit de schimbare, nu mai vedea totul ca din brațe,

a-nceput să țipe:

– Tata, a venit tata, vreau în brațe la tata!

Împreună cu tata s-au apropiat de puști și cei doi prieteni,

Sandu și Petrică.

– Hai, voinicule, să te cunoaștem și noi! Sandu îl săltă în brațe

deasupra capului. Copilului îi plăcu grozav asta, dar își căuta cu ochii

tatăl și, după ce-l reperă, mânuțele lui erau întinse spre el. Au fost

momente emoționate și grele. Cei doi prieteni și-au strigat soțiile, care

așteptau împreună:

– Veniți să-i cunoașteți pe Elvira și Ionuț!

Marius era topit de emoție, iar Elvira își ștergea pe furiș

lacrimile. N-au mai putut sta mult împreună, călătorii trebuiau să se

îmbarce, s-au îmbrățișat și și-au spus ultimele cuvinte.

– Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că te iubesc pe tine

și pe Ionuț, că mă voi uita în fiecare zi la fotografiile pe care le port la

piept, fii tare așa cum știi să fii, ai încredere-n mine, așteaptă-mă, trei

luni vor trece repede.

– Va fi așa cum dorești tu, mergi liniștit, noi te iubim, du asta

cu tine ca un talisman.

233

Lumea începea să se risipească, numai Ionuț nu putea fi

îndepărtat de la geam, de unde privea avioanele, întreba cu care

zboară tata. Când mama i-l arătă pe cel care tocmai decola cu tatăl lui

la bord, dădu drumul la un chiot de admirație. Vedea pentru prima dată

în scurta lui viață avioane care decolau. Elvira, alături de el, sta cu

fruntea rezemată de geam. Pierdea din nou dragostea, liniștea și

siguranța. I-a revenit în minte imaginea haltei dintre munți, odăița mică

ce ținea loc de „gară” și unde au început toate grijile și bucuriile ei,

seria lungă de așteptări, plecări și sosiri, lacrimi de bucurie, sau de

supărare, speranțele și dezamăgirile. A urmărit până la dispariția de pe

firmament nava uriașă, care se făcea tot mai mică, ducându-i visele și

speranța. Cineva s-a apropiat delicat de ea. Era mama lui Marius.

– Ar trebui să plecați și voi, nu mai aveți ce aștepta aici.

– Mulțumesc, aveți dreptate. Hai Ionuț, mergem acasă, se face

târziu și se-ntunecă.

13

S-au consumat de atunci multe file și cerneală, telefoane și

telegrame în corespondența celor doi timp de trei luni, fiecare spunea

de fiecare dată cam același lucru: cât de mult se iubesc, cum se simt,

cu ce se ocupă, cât de mult doresc să fie împreună. Erau scrisori pline

de dragoste și de umor.

De la Marius:

Draga mea iubită, soție și mămică,

Nici n-am ajuns bine și trebuie să-ți scriu. Mi-e dor, mi-e dor,

iar mi-e dor de tine, de Ionuț, de cămăruța în care stați, în care este

atâta căldură și bună înțelegere încât surclasează amărâtul de godin

care de-abia respiră, încep să număr zilele sortite să ne mai despartă.

Am ajuns cu bine, aici totul mi se pare fascinant. Îmi era puțin teamă

că din cauza celor petrecute în timpul războiului ne vor primi cu

ostilitate, dar n-au făcut-o, sau poate sunt bine instruiți, știu să-și

ascundă sentimentele. Avem un translator până ne punem la punct cu

limba rusă, măcar cu termenii de specialitate, stăm într-un hotel de lux

234

și avem fiecare camera noastră. A mea e de câteva ori mai mare decât

cea din șoseaua Chitilei, ați putea încăpea lejer și voi aici. Masa e faină

de tot, cum ai zice în dulcele tău grai ardelenesc. Avem pregătite haine

de antrenament și de zbor, uniforme noi pentru ocazii festive. Nu

m-am așteptat la așa ceva. Cum am sosit ne-au plimbat prin Moscova

cu un autobuz și cu metroul. Am vizitat locuri fascinante, galeriile

Tretiakov, muzeul Pușkin, universitatea Lomonosov. Ce m-a uimit a

fost risipa, parcă n-au avut un război distrugător! Ne-au plimbat

într-un autobuz, dar nu asta e problema principală. Oriunde ne opream

să vizităm, autobuzul ne aștepta dar nu oprea motorul, nici vorbă de

economie de benzină. Am vizitat și celebra statuie „Muncitorul și

colhoznica”. E imensă, aici totul este uriaș, te copleșește, te face să te

simți mic, clădirile, statuile, străzile sunt late, uneori trebuie să faci un

efort ca să vezi de pe o parte pe alta. M-a împresionat la sosire când

am văzut că n-au desfăcut rețelele de apărare ale Moscovei din

1941/42, când nemții au ajuns la porțile ei, n-au fost astupate nici

tranșeele, te cutremuri când îți amintești ce s-a petrecut acolo!

Metroul e o construcție uluitoare, stațiile sunt placate cu pietre

valoroase aduse din adânca Siberie, fiecare din ele are o anumită

denumire și decorațiuni care-o individualizează. În timpul războiului era

destinat să fie folosit ca loc de adăpost în cazul bombardamentelor și

se țineau acolo spectacole și concerte, unii spun că sub el ar mai fi un

sistem de circulație, dar ofcialii nu confirmă nimic dacă-i întrebi. M-a

impresionat mult faptul că aici oamenii, aproape toți, citesc în metrou

o carte sau cel puțin un ziar, distanțele sunt lungi, ei le folosesc

rațional. Ni s-au promis bilete la spectacolele de la teatrul Balșoi, la

marele circ și excursii în diferite zone. N-am timp prea mult, suntem

chemați la masa de seară. Vă-mbrățișez pe amândoi, să fiți sănătoși și

cuminți că aveți de ce! Noapte bună, soția și fiul meu!

De la Elvira către Marius:

Dragul nostru iubit soț și tătic,

Află despre noi că suntem bine și sănătoși, care sănătate ți-o

dorim și ție; așa începeau de regulă scrisorile pe care mă rugau, în

timpul războiului, femeile să le scriu pentru soții sau fiii lor de pe front.

Pe la noi nu s-a schimbat nimic, totul e cum știi. Ionuț e cuminte, din

ce în ce mai deștept, aproape că mă sfătuiesc cu el când am ceva de

235

făcut. Îți trimite multe salutări și sărutări și, după cum vezi, unul din

primele lui desene. Mama ta ne vizitează des, își adoră tot mai mult

nepotul, niciodată nu vine cu mâna goală, de mă simt jenată. Tatăl tău

nu vrea să știe de noi. Banii de la minister îi primesc, sunt de mare

ajutor. La unele activități voi mai renunța, vine vara și oricum vacanța

mare. Acum, așază-te pe scaun ca să poți suporta vestea. De câte ori

mă vizitezi și nu stau suficient de departe de tine ai grijă să-mi lași o

amintire foarte concretă. Da, o nouă sarcină. E la-nceput și

deocamdată o duc bine, fac tot ce trebuie ca să fiu sănătoasă și să

nasc un copil sănătos, încă un băiețel sau o fetiță, fie ce-o fi numai

sănătos să fie! Desigur, grijile se-nmulțesc și te aștept ca pe un pom

de Crăciun ca să le-mpărțim. Sunt pe cale, mai bine zis eram, să dau

concurs la Universitate pentru un post de asistent la catedra de

literatură română, va trebui să mă mai gândesc dacă acum e

momentul, dar, pe de altă parte, știi, unele trenuri nu opresc de două

ori în aceeași stație, sunt ocazii pe care le poți pierde doar o dată în

viață. Ne vom sfătui împreună ce e mai bine de făcut, mai e timp până

la depunerea actelor. Deocamdată nu s-au prezentat alți concurenți.

Ne e tot timpul dor de tine, Ionuț întreabă mereu când o să vii. Încerc

să-l pregătesc pentru sosirea celui cu care va trebui să-mpartă

dragostea noastră. Multe îmbrățișări și sărutări din partea noastră,

Elvira și Ionuț.

De la Marius către Elvira:

Draga mea dublă mămicuță,

Nu ți-am scris câteva zile, ți-am trimis însă în fiecare moment

dragostea și gândurile mele, sper că le-ai primit, ține-le bine, ele să-ți

fie pavăză în clipele grele ale despărțirii. Vestea pe care mi-ai dat-o

m-a uluit, m-a făcut cel mai fericit din lume! Pe lângă faptul că mă

iubești, îmi dăruiețti de fiecare dată când suntem împreună cel mai

miraculos dar, un urmaș, eu aș vrea o fetiță, ca s-avem o pereche

frumoasă. Fă-mi, te rog, o fetiță, dar nici băiat nu strică la casa omului.

Ai grijă de tine și de Ionuț, îmbracă-te bine, mănâncă bine. Nu mai

munci așa de mult, mai redu din angajamente, folosește-te de banii pe

care-i primești din salariul meu. Ești îngrijoată, te întrebi unde va mai

avea loc încă un orăcăitor, liniștește-te, cum vin acasă închiriem

undeva un spațiu mai mare, asta să fie singura noastră problemă! Cu

236

instruirea aici lucrurile decurg excepțional, am urcat deja la manșa unui

aparat extraordinar. Vedeam aceste aparate pe cer de la distanță în

timpul războiului, ne feream cât puteam de ele, dar să le pilotezi e

de-a dreptul fascinant! Urcă mult mai sus decât ca ale noastre. Cu ce

nu eram noi obișnuiți și ne adaptăm greu este programul de pregătire

fizică, exerciții cu haltere, alergări, marșuri, salturi cu parașuta,

alternanță de băi calde și reci. Recunosc, sunt foarte utile, mă simt mai

ușor, mai liber la manșă, mintea îmi funcționează parcă mai bine, dar

uneori n-am timp nici să mă-ntâlnesc cu gândurile mele! Stai liniștită,

voi sunteți mereu prezenți în tot ceea ce trăiesc și tot ce fac. Vă sărut,

vă-mbrățișez și vă visez.

Corespondența dintre cei doi soți a continuat pe acest ton toate

cele trei luni de absență a lui Marius Până sosi vestea cea bună: „Băieții

se-ntorc!”. A-nceput o pregătire febrilă, mica odăiță a fost spoită, la fel

căsuța pe dinafară. Cu un efort oranizatoric, Elvira a înlocuit vechiul

pătuț cu unul mai lat, mai confortabil pentru ei doi. Zile întregi s-a

sfătuit cu tanti Nușa ce bunătăți să gătească pentru sosirea lui Marius.

Elvira și-a cumpărat o rochie nouă, Ionuț a primit și el hăinuțe noi, un

perete din odăiță a fost tapetat cu desenele lui de la grădiniță, iar

emoțiile se-nmulțeau cu fiecare zi cu care se apropia de data sosirii

celui mult așteptat.

În fericita zi anunțată Elvira plecă împreună cu Ionuț spre

aeroport. Ajunseră cam printre primii. Acolo erau cam aceleași

persoane ca la plecarea lotului: părinți, frați, surori, soții, copii.

Nerăbdarea atingea cote paroxistice. Ionuț făcea naveta între mamă și

bunică și toată asistența afla de la el că „vine tata, vine tata!”. Bunica

încerca să-l domolească, bunicul nici nu-l băga în seamă, numai o dată

îl atinse, așa, ca din întâmplare, pe căpșor. Soțiile lui Sandu și Petrică,

evident prezente, își manifestară bucuria că se văd din nou cu ea și

regretul că Elvira nu le-a mai contactat în cele trei luni. „Am fost foarte

ocupată”, le-a răspuns, iar în gând: „Nici voi nu m-ați mai căutat!”.

Aeronava măreață se arătă în sfârșit la orizont, devenea din ce în ce

mai mare, până se depuse ca o matroană, cu mare demnitate, pe pista

din fața sălii de așteptare. Călătorii începeau să coboare, ultimii au fost

militarii din grupul de piloți plecați acum trei luni. Fiecare se străduia

să-l identifice pe cel așteptat, ceea ce făcea și Elvira. Uite-l pe Georgică,

237

vine și Sandu, a sosit Mircea, uite-l pe Vlad, se auzea din toate părțile,

numai Marius nu apărea. O fi rămas să lichideze niscaiva afaceri cu

piloții, Elvira știa că el fusese șeful grupului plecat la Moscova. Piloții

din grup și-au recuperat bagajele, s-au întâlnit cu familiile, încet-încet

lumea se-ndrepta spre ieșire. Marius nu era însă nicăieri. Elvira avu

impresia că Sandu și Petrică încearcă s-o ocolească. S-a dus glonț la

ei.

– Unde e Marius, el n-a venit cu voi?

– Nu.

– De ce, unde e? S-au apropiat și părinții lui Marius.

– Nu știm și nu știm dacă avem voie să-ți spunem ceva.

–.Înțeleg, sau mai bine zis nu-nțeleg, asta trebuie să fie de

rău.

– Sincer, interveni Petrică, nu știm, îți spun ce se poate spune.

Ne-am pregătit de plecare, am ajuns cu toții la aeroport, cu bagaje cu

tot. Când a-nceput îmbarcarea, de Marius s-a apropiat un militar rus și

i-a spus: dumneata nu pleci cu avionul acesta, pleci cu alt avion. Un

alt ostaș a-ntrebat politicos care e bagajul lui, l-a luat și, însoțit de cei

doi, a ieșit prin altă ușă de îmbarcare. Am putut vedea chiar cum s-au

urcat în alt avion. Elvira, crede-ne, nu știm mai mult, n-avem ce să-ți

mai spunem.

–.Și-au amintit poate c-a luptat pe front împotriva lor, a

intervenit domnul Veștemeanu.

– Și noi am fost acolo și nu ni s-a făcut măcar o aluzie la acest

fapt.

–.Sau și-au dat seama că e fiul tău, completă doamna

Veștemeanu.

– Mai poate fi și altceva, îndrăzni să spună Sandu. După fiecare

lecție de zbor conducătorii instructajului discutau cu noi și ne cereau

impresii, păreri despre funcționarea avioanelor, în întregime sau numai

anumite componente ale lor, notau foarte atenți observațiile noastre în

ideea că le vor lua în seamă la reproiectarea aparatelor. În aceste

discuții Marius ne depășea pe toți, având pregătire de inginer de la

Politehnică, observa anumite imperfecțiuni mai mici sau mai mari.

Odată a făcut asemenea observații încât a fost chemat la ministrul

adjunct al forțelor armate care se ocupa de aviație ca să-și susțină

238

punctele de vedere. A cerut păsuire ca să-și pregătească demonstrația,

a stat nopți întregi, a făcut schițe, calcule și se pare c-a impresionat pe

toată lumea prin competența lui.

– Prostul! a comentat generalul Veștemeanu. Trebuia el să iasă

nepărat în evidență!

– A fost recompensat pentru asta prin dublarea salariului din

luna respectivă.

–.Și ce-a făcut cu atâția bani? interveni din nou domnul

general.

–.Strângea bani, spunea el, pentru că are nevoie de ei

la-ntoarcere, pentru evenimentele din famile, nu ne-a spus despre ce

e vorba.

– Nesăbuit ca-ntotdeauna! a venit replica tăioasă a tatălui.

Toți au fost șocați de cele aflate. Elvira a fost prima care și-a

revenit.

–.Bine, mulțumesc, iertați-ne că v-am reținut, familiile vă

așteaptă, mergeți la ei cât timp îi aveți. Haida să mergem acasă, Ionuț.

Pe el nu-l băgase nimeni în seamă, plângea și șoptea „n-a venit tata,

n-a venit tata”. Doamna Veștemeanu a vrut să se apropie de copil,

să-l îmbuneze, dar soțul a tras-o brutal de mână.

– Lasă-i în pace! Niște nenorociți, mi-au distrus băiatul!

Cum a intrat acasă pe ușă, tanti Nușa și-a dat seama că

s-a-ntâmplat ceva grav.

– Ce mai e, fata mea, se vede c-ai plâns, unde e Marius?

– N-a venit și nu știu de ce, unde e, ce se-ntâmplă cu el. S-au

întors toți ceilalți numai el nu.

– Soarta, fato! Soarta nu bate la ușă, ea nu cere voie, intră

neanunțată și-i învârte pe oameni după cum dorește!

– Eu nu mă mulțumesc cu soarta, eu vreau doar să știu de ce

nu s-a întors Marius cu toți ceilalți.

–.Vremea, draga mea, cu vremea o să le afli pe toate. Cu

vremea, acum degeaba te frămânți. Răbdare! Știi vorba, cu răbdarea

treci marea!

–.Numai că marea mea nu se mai termină! Te rog, tanti,

ocupă-te dumneata de copil, eu nu mai am putere azi.

239

Retrasă în camera ei după culcarea băiatului, Elvira a-ncercat

să pună tot ce știa cap la cap. Deci Marius a fost tratat cu mult respect

în tot timpul cursului de pregătire, s-a dovedit un bun specialist, i-au

ascultat părerile, nimeni n-a făcut referire la prezența lui pe front în

prima parte a războiului. Dar dacă au lăsat lucrurile deoparte și au

acționat când trebuia să aibă loc plecarea lui spre țară? Acum el poate

fi într-un lagăr de prinzonieri sau într-o colonie de muncă în minele din

Siberia, poate fi în închisoare, judecat și condamnat, poate chiar la

moarte. Nu-și dădea seama ce învinuiri grave i s-ar putea aduce, el

n-a făcut altceva decât să-și servească țara. Poate s-a-ncurcat cu vreo

rusoaică și vrea să rămână cu ea, nu, asta e exclus, nu se poate! A

putut s-o caute după aproape patru ani, nu putea avea răbdare trei

luni?! După modul în care s-a purtat în scurtul timp cât am fost

împreună și cum îmi scria, își spunea ea, sunt sigură că nu despre așa

ceva e vorba. A mai auzit ea pe ici, pe colo că unii din militarii care au

ajuns pe pământul rusesc nu s-au purtat prea bine, dar nu poate fi

cazul lui Marius, el i-a vorbit tot timpul cu milă, cu înțelegere despre

suferințele localnicilor din satele sau orașele unde erau cantonați, apoi

el era mai mult pe sus.

Nu mai puțin tulburătoare erau întrebările referitoare la soarta

ei. E pe cale să mai aibă un copil și evident nu-l poate aștepta pe noul

venit în cămăruța lor care, după ce schimbase paturile, a deveni și mai

micuță. Trebuie să strângă ceva bani, să caute o altă casă, tot în

cartier. Iar va fi subiectul de bârfă al întregului cartier, că s-a lăudat că

bărbatul ei se-ntoarce și iată că, om deștept, s-a lepădat de ea, cine

știe ce-o fi făcut el pe acolo de nu l-au lăsat să se-ntoarcă, și-o fi găsit

vreo rusoaică! Unora le va fi milă de ea, numai de mila lor n-are nevoie,

prea a fost toată viața subiect de milă ca să mai poată suporta încă o

dată asta! Dar Ionuț cum va trece peste dezamăgirea cruntă de care a

avut parte? Poate era mai bine dacă nu l-ar fi cunoscut pe Marius. Și

tot ea se întorcea, Doamne, ce prostii îmi trec prin minte! Cum va fi

tratată fetița sau băiatul care urma să se nască? N-a dormit aproape

deloc în noaptea aceea, iar a doua zi numai ea știe cum a putut ține

orele de la școală! Colegii se uitau curioși, unii cu milă, alții cu

indiferență. Războiul îi lovise crunt și pe ei, nu mai aveau putere să

240

plângă necazurile altora, pierderile celor dragi mai erau încă la ordinea

zilei.

Seara, după ce au culcat copilul, tanti Nușa a invitat-o în

camera ei să discute, cu buna intenție s-o mai încurajeze. Atunci a aflat

și ea că Elvira e gravidă. Tanti Nușa e inventivă, de o imensă bunătate,

ține la Elvira ca la copilul ei pe care nu l-a avut. Și-a mobilizat imediat

toți neuronii pentru găsi o soluție.

– Da, încurcată treabă, dar nu e fără ieșire. Fii atentă, uite cum

facem: dacă vrei să sacrifici ceva bani din cei pe care i-ai strâns din

jumătatea de salariu a lui Marius facem aici niște transformări, eu mă

mut în camera ta pe care o podim, tu cu copilul într-a mea. Îmi iau

mobila cu mine iar tu cumperi un pat mai mare și mai comod, ca să nu

mai dormiți pe scânduri. Am uitat că deja l-ai cumpărat, poate merge.

Faci rost de un dulap mai încăpător, restul îl încropim din ceea ce avem.

Sălița, care e mare cât două camere, o-mpărțim printr-un perete în

două și lângă camera care acum e a mea mai facem o cameră, ne

rămâne holul de la intrare destul de mare, tu ai două camere în stil

vagon, una dintr-alta. Bucătărim tot unde e acum soba, aranjăm un

colțișor în care tragem apă, cumpărăm un boiler și ne putem spăla cu

apă caldă. Chiar și Ionuț, că de-acum e flăcău mare.

– Mă faci să râd, draga mea tanti, am impresia că nu e prima

oară când te gândești la toate astea, prea e perfect planul!

– Asta-nseamnă că accepți? Da, m-am gândit încă înainte de

plecarea bărbatului tău la Moscova.

– Ce nu se potrivește e treba cu spălatul. Cum, de unde tragem

apa?

– Mda, trebuie să mă mai gândesc, dar până una-alta ne putem

spăla în continuare în lighean cu apă încălzită pe sobă și, când

se-ntoarce omul tău, poate băgăm canalizarea, că trece chiar prin fața

porții. Nu te mai gândi la nenorociri, cine știe din ce cauză n-a venit, o

să vină cu siguanță, l-am citit eu, e om de treabă, nu-i din ăia care te

lasă-n drum cu doi plozi.

– Planul nu e rău, trebuie doar să vedem cum facem rost de

bani, economiile mele nu cred c-ajung.

– N-o să fie scump, zidul și ușa de la noua cameră o să le facă

bărbatu lui soru-mea, îl plătim în rate, nu cere mult. De zugravit,

241

zugrăvim noi, ești încă ușurică, te urci pe scară, pe masă, dai cu

bidineaua și gata.

– Tanti Nușa, lasă-mă să mă gândesc, acum îmi vâjâie creierii.

– Înseamnă că lucrează. Dar nu te gândi prea mult, vine în

curând vremea când n-o să mai poți munci.

– Bine, tanti Nușa, mă duc la culcare, mă gândesc și stabilim

apoi ce facem.

– Numai nu te gândi prea mult.

– Am înțeles, noapte bună!

Elvira a avut nopți de coșmar mai bine de o săptămână. În

timpul zilei n-avea timp să gândească, noaptea întorcea pe toate fețele

ce i se întâmplă și ce ar trebui să facă. Avea nevoie de spațiu mai mare

pentru ea și copii dar nu avea bani pentru a închiria ceva mai bun,

trebuia să rămână aproape de școlile la care preda, de spital și mai ales

de tanti Nușa. După multe frământări a ajuns la concluzia că planul lui

tanti Nușa e cel mai bun. Nici acela nu era ușor de înfăptuit, trebuiau

cărămizi, ciment, nisip, var, uși, câte și mai câte. Trebuia podită camera

în care urma să se mute tanti Nușa și holul care trebuia să se divizeze,

mai trebuia spart zidul pentru un geam. Materiale de construcție se

găseau greu, erau dirijate spre obiective majore, de interes național.

Trebuia să ceară ajutor. Primul la care a apelat a fost directorul școlii

profesionale. Acesta știa o clădire, toată ruină, fusese bombardată iar

proprietarii n-au mai apărut după război. De acolo se putea face rost

de cărămizi, nu trebuiau prea multe pentru un perete, uși și geamuri

se puteau face la fabrică pe un preț mai modest, cu scândura era mai

greu. Elvira și-a amintit de șeful de haltă din stațiunea unde a locuit cu

bunica ei, i-a scris și la rugat s-o ajute să cumpere ceva scânduri. Moșul

nu mai era cantonier dar, cu ajutorul înlocuitorului său, i-a trimis cu un

transport de piatră scândurile necesare pentru dușumele și n-au fost

prea scumpe. De la gară le-a cărat cu un camion închiriat de la uzină

și cu ajutorul elevilor din anul trei.

A zugrăvit toată casa, a ajutat-o și doamna doctor cu ceva

bani, ai ei nu-i ajungeau pentru toate chiar și cu cei primiți din salariul

lui Marius. Nu voia să-mprumute, principiul ei era „nu te-ntinde mai

mult decât te ține plapuma”, sau „nu te-ntinde broacă-n tău, că nu-i

tău tăt a tău!”. Nu-i plăcea să aibă datorii pentru că, spunea ea, se pot

242

întâmpla atâtea neprevăzute, nu-ți mai poți onora obligațiile, mai mare

rușinea! A muncit pe rupte împreună cu tanti Nușa mai bine de trei

săptămâni, era vară și aveau timp liber, le-au mai ajutat unii vecini și

prin august noul aranjament era gata. Tanti Nușa a trecut în camera

mai mică, în camera fostă a ei au amenajat camera copiilor, era mai

luminoasă, iar Elvira s-a instalat în camera de mijloc rezultată din

împărțirea holului în două. Era mai întunecoasă, avea doar un singur

geam, era de trecere, dar mai mare, avea loc pentru un raft de cărți și

chiar un birou, încropit din niște resturi de catedre date la reformă la

liceu. Rămăsese în urmă cu lucrul la teza pentru licența de limba

engleză, se apropia data când trebuia să nască și, printr-un efort ieșit

din comun a reușit să se prezinte la sesiunea de examene din

octombrie, să obțină a doua licență. Începea să se descurce mai bine

cu banii.

Mama lui Marius îi vizita săptămânal, aducea mai ales alimente

și hăinuțe pentru Ionuț. Vorbeau despre cel absent și destinul lui, se

destăinuiau una alteia. Tatăl lui Marius în continuare nu voia să știe de

ei. Din punctul lui de vedere Elvira era vinovată pentru toate necazurie

care i s-au întâmplat lui Marius. Dacă n-ar fi fost ea Marius s-ar fi

însurat cu Lucica, el n-ar mai fi fost amenințat de generalul Oprescu,

colegul său, Marius ar fi avut cale liberă pentru promovare la grade

superioare. Soacra ei, doamna general, a fost prezentă la susținerea

licenței. Era foarte mândră de nora ei, așa o prezenta peste tot pe

Elvira. Începuse s-o-ndrăgească ca pe propriile fete. Acestea erau mai

mult de partea tatălui, n-o prea înghițeau pe Elvira, o considerau de

condiție inferioară lor și nici ea nu le tocea pragurile caselor.

Pe la sfârșitul lui octombrie i-a venit sorocul să nască. Avusese

o sarcină confortabilă, care n-a împiedicat-o să ducă la bun sfârșit toate

planurile. Primea în continuare o parte din salariul lui Marius, asta-i

ușura pregătirile pentru sosirea noului membru al familei. Nașterea

n-a fost ușoară, dar nici pe departe atât de grea ca prima. A născut o

fetiță de două kilograme și două sute, ceea ce a cam nemulțumit-o,

era mai puțin decât în cazul lui Ionuț deși avusese o burtă tot atât de

mare mare ca atunci.

Fetița a fost pusă câteva zile într-un incubator pentru a mai

căpăta puteri, apoi totul a fost în regulă și cu ea. Era frumoasă,

243

blonduță, vioaie, când o primea la sân uita de orice altceva pe lume.

Trăia cea mai profundă satisfacție când copiii erau cuminți, mâncau

conștiincioși și, ca în cazul tuturor mamelor, urmărea cu emoție fiecare

somn, fiecare masă, fiecare scaun ale noii ei odrasle.

Din cauza fetiței a trebuit să stea mai mult în spital, au ajuns

acasă după o săptămână. Elvira a redeschis caietul dedicat creșterii lui

Ionuț și a consemnat: „27 octombrie 1946. S-a născut Doinița.” Ionuț

a fost pregătit pentru sosirea unui frățior sau a unei surioare, spera să

aibă cu cine să se joace când nu e la grădiniță, era pregătit să participe

la băița și la masa noului venit. Când i s-a spus că are o surioară a

rămas cam descumpănit, întebând cum va putea s-o țină-n brațe, e

doar fetiță, fetițele sunt mofturoase și plângăcioase, știe asta de la

grădiniță. Elvira a gestionat cu câtă înțelepciune a putut situația, l-a

lăsat s-o țină în brațe, cu grjă la căpșor, să participe la masa și la băița

ei, îl lăsa să-mpingă căruciorul când ieșeau la plimare. Doctorul îi

spusese că, indiferent de vreme, copilul trebuie scos la aer cel puțin

două ore în fiecare zi. Ionuț trebuia însă suprvegheat îndeaproape. În

neștiința lui se supăra că sora nu se joacă cu el, ba într-o zi a venit

intrigat la mama: „Mamă, Doinița nu vrea să mănânce biscut!” Doinița

avea doar o lună și Elvirei i-a sărit inima de emoție. Nu se-ntâmplase

nimic grav, doar fetița plângea de mama focului. Ionuț încerca și el

sentimente oarecum firești la fiecare copil care nu mai e pe primul loc.

Nu pricepea de ce el nu poate suge la mama dar i s-a explicat că și el

a făcut asta când era mai mic dar a uitat, acum e flăcău mare, mănâncă

la fel ca mama, stă la masă. Ca să poată lucra seara și noaptea i-a pus

de la-nceput pe amândoi în camera cea mai luminoasă dar nici asta

n-a ținut prea mult.

Viața s-a complicat nespus. Cea mică plângea, trebuia îngijită,

se trezea noaptea și-și cerea tainul, Ionuț se văita că nu poate dormi

din cuza ei, devenea cam nervos. A schimbat aranjamentul în casă, a

mutat-o pe fetiță în cameră cu ea și l-a lăsat singur pe Ionuț. La-nceput

a alăptat-o dar pe la trei luni nu se mai sătura numai la sân și a trebuit

să-i dea și un altfel de lapte. Laptele de vacă nu era recomandat, cel

praf, adus din import, se găsea greu. A fost o permanentă luptă contra

cronometru să găsească soluții până ce a ajuns la șase luni și i-a putut

diversifica masa. Trebuiau mere, portocale, lămâi. Recolta de mere

244

fusese slabă în ultimii ani și erau scumpe, de lămâi și portocale nu prea

putea fi vorba. Elvira a renunțat la multe trebuințe personale, inclusiv

la coafor și manichiuristă, pentru a le asigura copiilor alimentația

necesară. Viața își continua cursul, fără Marius sau vreo știre de la el,

cu multă muncă și îngrijorare. După ce-a născut fetița Elvira a-nceput

să colinde autoritățile pentru a se intersa de soarta soțului ei. I se

răspundea peste tot că nu au nicio informație, să aibă încredere,

s-aștepte, până la urmă n-o mai primea nimeni în audiențe. Prin

februarie anul următor a-ncetat să mai primească jumătatea din

salariul lui Marius, fără nicio explicație, doar cu ridicări din umeri, ordin

de sus, trebuia din nou să nu se bazeze decât pe forțele proprii.

O-ntâmplare nostimă a avut loc într-o seară la băiță. Elvira

obișnuia să-i spele imediat unul după altul, întâi fetița, ca să rămână

apa caldă pentru amândoi, și o ajuta tanti Nușa să-i țină fetiței căpșorul

ca să nu se-nece. Ionuț participa, ca de fiecare dată, dar era concentrat

și poate contrariat. În cele din urmă o-ntreabă pe mamă de ce Doinița

nu face pipi. „De ce crezi asta?”, replică mama. „Pentru că n-are

cocoșel ca mine și Emil.” Era prima dată când Ionuț îi punea asemenea

întrebări, ea nu s-a gândit niciun moment la eventualitate atunci când

l-a implicat în îngrijirea surioarei. „Of, Marius, unde ești ca să-i faci

prima lecție de educație sexuală fiului tău?!” Cu multă grijă i-a spus

copilului că Doinița e fetiță și face pipi altfel decât el, oamenii sunt

diferiți, unii bărbați, alții femei, că ei pot alcătui o familie, pot avea

copii, că organismul lor se deosebește și-i dădu exemple, bărbații poată

părul mai scurt, ei nu se coafează, nu-și vopsesc unghiile ca femeile,

sunt mai puternici, se îmbrcă diferit, bărbații în pantaloni, femeile cu

fuste. Ionuț părea că-nțelege, dar întrebă cu candoare: „Și tu faci pipi

ca Doinița?” „E adevărat”, replică mama „dar acum hai s-o scoatem din

apă ca să nu răcească și intră tu. Despre ce m-ai întrebat o să mai

discutăm, o să afli mai multe când crești.” Of, copiii nu-nseamnă numai

mâncare, haine și căldură!

Este o regulă că necazurile nu vin niciodată singure. La vreo

doi ani după dispariția lui Marius s-a deschis un proces la curtea

marțială desfășurat cu ușile închise, împotriva generalului Veștemeanu,

prin care a fost condamnat la doi ani de închisoare. Elvira și soacra ei

au făcut toate demersurile posibile ca să asiste la proces, dar cererile

245

le-au fost refuzate categoric, pe motiv că e secret militar. Ca o

consecință a sentinței judecătorești, a fost rechiziționată o parte din

locuința familiei. Nu era o casă mare dar suficient de încăpătoare. Pe

pământ, cu un singur nivel și o curte destul de mare de jur împrejur.

Intrai într-un mic hol din care se deschideau ușile spre cinci camere și

o baie, mai era o bucătărie, cămară și cam atât. Erau vremuri grele

după război, multe case au fost puse la pământ de bombe, li s-a adus

în spațiu o familie cu doi copii care au ocupat trei din cele cinci camere.

Doamna Veștemeanu a putut rămâne într-una din camere care fusese

dormitorul matrimonial cu drept de acces la baie și bucătărie. S-au

perindat mai mulți chiriași, plecau pe măsură ce se mai reparau case

sau se construia câte ceva și primeau ceva mai bun, veneau alții. Unii

plecau alții veneau, unii mai civilizați, alții de-adreptul vulgari și

grobieni, care au cauzat multe stricăciuni pereților, parchetului și

mobilierului de calitate pe care aveau dreptul să-l folosescă. Ajunsă la

o vârstă venerabilă, măcinată de încercările prin care trecuse, doamna

Veștemeanu s-a-mbolnăvit, nu foarte grav, dar avea nevoie de cineva

care să-i fie alături. Elvira o respecta și o iubea mult pe bătrână.

Trebuia făcut ceva ca să-i poată veni în ajutor. După încarcerarea

generalului ea rămăsese și fără vreun sprijin material.

A-nceput căutarea unei louințe acceptabile, de închiriat, în

apropierea casei Veștemeanu. Tanti Nușa insista s-o aducă în locuința

lor din cartier, ba a făcut și acte de donație a casei pentru Elvira, dar

ea nu-ndrăznea s-o scoată pe soacră din casa ei. Până la urmă se mută

cu copiii la etajul întâi al unui bloc situat la distanță de nici cinci sute

de metri de bătrână, ceea ce a supărat-o foarte tare pe tanti Nușa, dar,

pentru că era o femeie de treabă și-i iubea pe copii și pe mama lor,

venea zilnic să aibă grijă de ei și să le facă menajul. Au urmat alți doi

ani de muncă de ocnaș pentru Elvira, nevoită să facă față atâtor

solicitări. Erau momente când avea împresia că nu mai rezistă, toată

forța și mângâierea ei erau copiii și succesele profesionale care-i

permiteau ca, muncind peste poate, să facă față cheltuielilor. Reușise

între timp să câștige concursul de asistent universitar la catedra de

istoria literaturii române, intenționa să se-nscrie la doctorat. Printr-un

efort aproape supraomenesc își menținea orele de la liceu și școala

profesională, atunci legea permitea, practic avea două salarii.

246

Situația s-a complicat și mai mult, ajungând apoape de

imposibil când, după doi ani de închisoare, generalul a venit acasă.

Fusese degradat la nivel de soldat, dar el pretindea să fie tratat în

continuare conform gradului avut. Primea o pensie care era foarte

mică, nici pe departe nu acoperea cheltuielile pentru întreținerea sa și

a soției. Elvira l-a luat și pe el în grijă, plătea în continuare cheltuielile

de întreținere a casei, le gătea, plătea câte o femeie să le facă

curățenie, îl mai folosea pe Ionuț, care avea de-acum șapte ani și se

descurca bine la cele mai simple cumpărături, pâine, lapte. Din partea

socrului avea parte de cele mai urâte cuvinte. El o considera în

continuare vinovată pentru derapajul lui Marius, cum îi plăcea să

spună. Soacra o căina uneori că muncește prea mult, că n-are și ea o

viață socială, nu poate merge la un film, la spectacole, n-are prietene

și nu poate primi pe nimeni.

– Las-o dracului de curvă, să muncească pân-o crăpa! Să nu

te mai aud vorbind de ea și nici de bastarzii ei, nu vreau să-i mai văd

pe aici! Cele două femei se vedea pe furiș și tot așa-și vedea bunica

nepoții. Aproape zilnic Elvira trebuia să potolească scandalurile pe care

le provoca socrul cu chiriașii. Ori greșeau ori nu, îi făcea sărăntoci,

parveniți, încuia ușa de la intrare, îi ținea afară și multe altele. La un

an de la eliberare tata socru s-a-mbolnăvit grav de gută, mergea tot

mai încet și mai fără putere, pân-a ajuns să stea la pat. A durat o

jumătate de an boala lui. Elvira împreună cu soția îl îngrijeau, îl spălau,

îl hrăneau, ba uneori îi și citeau, dar el nu-nceta s-o jignească pe noră,

mai ales în fața doctorului sau a altor persoane care veneau să-l

viziteze. Îi făcea o plăcere diabolică s-o umilească și s-o vadă roșind în

fața oamenilor. I-a blestemat până-n ultima clipă pe Elvira, copii, l-a

dezavuat pe Marius spunând că nu-i pasă unde este și ar fi bucuros

să-l știe la-nchisoare sau în vreo mină, ca să ișpășeacă modul

nerecunoscător în care s-a purtat cu el. Cum au suportat cele două

femei umilințele la care le supunea zilnic numai ele știau! De

înmormântare, găsirea unui mormânt și celelate trebuitoare într-o

astfel de împrejurare s-a ocupat tot Elvira.

Trecuseră de acum cinci ani de la dispariția lui Marius, soacra

era tot mai bolnavă, avea efectiv nevoie de prezența permanentă a

cuiva, ceas cu ceas. Luându-și inima-n dinți, Elvira a solicitat o audiență

247

la ministrul forțelor armate pentru a găsi o ieșire, în principal solicita

eliberarea casei de chiriași pentru a putea aduna familia într-un singur

loc. Nu mai era ministrul pe care-l mai întâlnise, era unul tânăr, rigid și

îngâmfat. I-a prezentat situația grea în care se află și, spre marea ei

nedumerire, el a promis că va face diligențe pentru a le elibera casa de

chiriași. În plus, i-a comunicat că va primi în continuare banii din slariul

lui Marius.

– Vă rog să mă iertați, dar nu mai pricep nimic. Nu mi se spune

nimic timp de cinci ani despre soțul meu, mi se retrage ajutorul de care

benficiam, jumătate din solda lui, de care, recunosc, aș fi avut mare

nevoie, acum, pe neașteptate, manifestați atâta solicitudine.

Spuneți-mi măcar dacă trăiește, unde se află, dacă se mai întoarce și

cum voi primi de-acum bani, ca soție sau ca văduvă?

– M-au avertizat cei apropiați când v-am aprobat audiența că

obișnuiți să puneți cam multe întrebări, dar, ca să fiu sincer cu

dumneavoastră, nici eu n-am răspunsuri la acestea, am primit dispoziții

în acest sens și cam atât. Veți primi în continuare jumătate din salariul

soțului dumneavoastră, poate se va calcula suma cuvenită în cei patru

ani cât a durat sistarea, veți fi anunțată la timp dacă se aprobă. „Dacă

se aprobă”, își spuse Elvira în gând „cu banii aceia renovez casa, lună

o fac.”

– Oricum, mulțumesc pentru bunăvoință și că m-ați ascultat.

Eliberarea casei de chiriași a durat exact două săptămâni, era

însă într-un hal! Nu s-a mutat imediat cu copiii și a durat cam două luni

ca s-o pună la punct. Nu cum ar fi vrut ea, trebuiau prea mulți bani

pentru asta, dar oricum era o casă civilizată, comodă, bine îngrijită,

chiar luxoasă. În august 1952 au sărbătorit mutarea în casa bunicilor,

bunica a rămas în camera ei, cei doi copii au primit câte o cameră, mai

mult decât în visurile ei, iar Elvira dormitorul care fusese a lui Marius.

Au păstrat fostul salon conform destinației inițiale. Totul părea că intră

pe un făgaș oarecum normal, numai de Marius nu se știa nimic.

Soarta-și avea însă socotelile ei de nimeni știute. După două luni bunica

a plecat pe urmele bunicului. Oricât a necăjit-o în ultimii lui ani de viață

ea l-a iubit, a fost soțul ei peste cincizeci de ani, l-a regretat, nu i-a

supraviețuit mult. După încă șase săptămâni de zile tanti Nușa a răcit

atât de puternic încât n-a mai putut fi salvată.

248

– Doamne, chiar am în viață rolul de cioclu, să-ngrop și să tot

îngrop pe cei apropiați! se tânguia Elvira în sinea ei. Rămăsese din nou

singură, singură, fără tanti Nușa și înțeleapta ei soacră. N-avea prieteni

sau prietene, n-avea timp și, fără voia și știința ei, s-a-nchis ca melcul

în cochilie. Când cineva o atingea cu o vorbă nepotrivită, la fel ca

melcul, își retrăgea cornițele în cochilie, se izola, de femei pentru că nu

găsise pe cineva cu care să comunice pe aceeași lungime de undă, de

bărbați pentru că unii voiau mai mult decât o simplă prietenie, sau așa

i se părea ei. Nu avea cu cine, în afară de copii, să împartă bucuriile și

necazurile, cu cine să se sfătuiască. În catedră era cam izolată, cu o

singură colegă comunica mai prietenește, nu știa decât drumul de

acasă la muncă și-napoi. Noroc că Ionuț dovedea o maturitate și

o-nțelepciune ieșite din comun. Nu i-au furat oare copilăria toate

necazurile pe care le-a văzut și la care n-a fost nu numai spectator?!

A mai trecut printr-o experiență care a făcut-o să se întrebe ce

e de fapt prietenia, loialitatea, ajutorul, speranța. Cei doi „buni” prieteni

ai lui Marius, Sandu și Petrică, au dispărut ca-n ceață după întâlnirea

de la aeroport. E drept că nici ea nu i-a căutat. Dar, rămasă singură,

se temea de posibilele interpretări greșite din partea soțiilor lor.

Aștepta ca ei sau ele s-o caute, ceea ce nu s-a-ntâmplat cinci ani.

Aproape că uitase de existența lor. Au vizitat-o într-o zi, când era foarte

ocupată cu reparațiile casei, motivând că n-au mai dat pe acolo

deoarece au lipsit din București, au fost detașați într-o unitate din

teritoriu, de-abia acum au aflat de moartea generalului Veștemeanu și

au venit să prezinte condoleanțe doamnei general.

– Nu mai aveți cui prezenta condoleanțe, s-a dus și dânsa după

el, în urmă cu trei luni.

Întâlnirea a fost stânjenitoare, conversația nu se lega, în final

au plecat. De ce oare și-au amintit de-abia acum de existența ei și a

copiilor?

I-a trecut prin gând să se mute în camera soacrei, să-și facă

și-un birou, dar n-a putut-o face, ceva o reținea. A amenajat camera

așa cum era pe vremea bunicilor și o ținea închisă.

249

14

Ce n-a putut să-i scrie Marius Elvirei și nu-i va putea spune

poate niciodată.

– Unde mergem, de ce nu plec și eu cu grupul în România?

– Nu știu nimic, eu am doar misiunea de însoțitor până la un

alt avion, când și unde plecați nu știu.

La scara avionului îl atepta un ofițer superior pe care Marius îl

salută conform regulamentului.

– Bine ați venit la bordul avionului nostru, tovarășe locotenent-

colonel Veștemeanu!

– Sunt doar maior.

– Ați fost, de azi sunteți locotenent-colonel, uitați ordinul primit

de la dumneavoastră din țară. „Asta nu poate însemna ceva rău”, își

spuse în gând Marius.

– Pot ști și eu ce se-ntâmplă?

– Urcăm în avion și veți afla totul.

– Pofiți, avem aici salonul în care putem sta de vorbă. Puneți

multe întrebări, poate îndreptățite, voi încerca să răspund pe rând. În

timpul cursului de trei luni ați dovedit capacități deosebite de orientare

în aer și de evaluare a performanțelor aparatelor pe care ați zburat. Ați

făcut, după zborurile de instruire, sugestii corecte de îmbunătățire a

construcției lor și unele, îmbogățite de gândirea creatoare a

specialiștilor noștri, au fost preluate cu bune rezultate. Pentru aceste

calități comandamentul superior al armatei noastre dorește să vă

folosescă în continuare serviciile, cu toate onorurile cuvenite gradului

dumnevoastră și recompensele materiale meritate. Vom merge într-un

loc unde se construiesc avioanele noastre militare de vânătoare și

transport, ne veți ajuta în continuare ca pilot de încercare. Locul e atât

de secret încât, după cum vedeți, spațiul în care ne aflăm are hublouri

vopsite. Când vom ateriza veți fi legat la ochi, niciodată nu veți ști unde

vă aflați. Uzina unde se construiesc aparatele se află sub pământ, la

mare adâncime. Veți putea cunoaște atelierele și circula prin ele, dar

niciodată nu veți ști unde se află. În acest timp nu veți avea voie să

corespondați în țară cu familia. Nici prin cap să nu vă treacă să evadați,

n-aveți unde vă duce și apoi ordinele sunt clare, se trage fără somație!

250

– În țară, cu familia mea, ce se va-ntâmpla? Eu cum voi fi

considerat, mort sau trădător? Mai știe cineva colo unde sunt, cu ce

mă ocup?

– Nu e treaba noastră ci a românilor. De soarta dumneavoastră

mai știe un singur om de acolo.

– Mă voi putea reîntoarce cândva în țară?

–.Nici la asta nu pot răspunde, numai timpul va hotărî ce și

cum.

– Deci, să-nțeleg bine, voi fi liber să muncesc, să experimentez,

să fac tot ce vreau, dar nu voi ști unde sunt, ce se-ntâmplă cu ai mei

și dacă-i voi mai vedea vreodată. Am acolo soție, copil de trei ani și-l

așteptăm pe al doilea, cum voi ști ce li se-ntâmplă? E posibil să fiu

considerat mort sau trădător și ei să sufere consecițe, nu vreau o

asemenea înțelegere!

– Nu aveți de ales, totul e hotărât și cu asta gata! Să gustăm

ceva și să-ncercăm să dormim, avem de parcurs un drum lung.

Nu-ncercați să ghiciți direcția sau distanța, pilotul va face multe

ocolișuri, întoarceri și reveniri din drum tocmai pentru ca să nu puteți

face niciun fel de calcule.

– Și dacă refuz să cooperez?

– Nu v-ași sfătui. Să mâncăm și să bem câte ceva.

– Mulțumesc, nu mi-e foame, acum lăsați-mă să mă gândesc.

–.Cum doriți, eu v-am spus tot ce era de spus. Gândiți-vă

liniștit, eu trag un pui de somn, se-ntâmplă rar în armată să ai parte

de așa ceva.

Marius n-a-nchis un ochi, deși drumul a durat destul de mult.

Simțea mișcările de ștergere a urmelor, pe care le făcea pilotul, înainte

și-napoi, la stânga, la dreapta, încât el să nu-și poată da seama de

direcție și distanță. Au aterizat undeva în câmp deschis, simțea asta

din puterea vântului și a frigului. Au schimbat avionul c-un elicopter, el

fiind legat la ochi de cum au aterizat. Elicopterul s-a plasat pe

acoperișul unei clădiri, i s-a scos legătura de la ochi și a putut privi în

jur. În apropiere era o aglomerație de case, unele mai înalte, și de zece

etaje, altele mai scunde, iar de jur împrejurul așezării o barieră de

copaci, dincolo de copaci alți copaci, până la linia orizontului, nimic

altceva. Mai târziu, după ce se mai obișnuise cu locul, din vârful celei

251

mai înalte clădiri, undeva, departe, când era soare, dar soare era foarte

rar, se vedea o imensă întindere albastră: oceanul, Baicalul, Lena sau

Obi, n-a aflat niciodată, în legătură cu asemenea lucruri nu se puteau

pune întrebări.

– Am juns la capătul călătoriei, acum mergem să vă luați în

primire apartamentul.

Au coborât cu liftul superrapid în holul clădirii care era hotel,

cu un restaurant la parter, au ieșit în stradă. Era un ger de te dureau

oasele și, deși fusese avertizat, dotat cu haine groase, Marius simțea

că-i taie răsuflarea, că se sufocă. Făcu un efort să respire normal și-l

urmă pe însoțitorul său pe o stradă, nu departe, la un bloc cu șase

etaje. Portarul, care se vede că era militar, luă poziție de drepți, salută

reglementar și le înmână cheile apartamentului numărul 11. Acesta se

afla la etajul patru. Era compus dintr-un hol destul de mare, o

sufragerie-salon de douăzeci și patru de metri pătrați, un dormitor de

paisprezece, un birou cam de șaisprezece, baie, bucătărie, cămară de

alimente, toaletă de serviciu și cam atât. Apartamentul era mobilat, nici

modest nici elegant, sufrageria-salon avea la mijloc o masă și scaune

în jurul ei, o canapea și două fotolii foarte comode, dormitorul un pat

dublu de mijloc, noptiere, dulap de haine, comodă, într-o parte o ușă

dădea îm baie iar în cea opusă o altă ușă se deschidea spre o terasă

care oferea o panoramă superbă a localității. În sufragerie mai era un

mic bar cu sticle de votcă, vin, apă minerală, pahare, fructe, dulciuri și

aluaturi sărate.

– Aici veți locui cât timp veți fi oaspetele nostru. Puteți servi

masa la restaurant sau la popotă, care se află la două clădiri distanță.

Puteți ieși când și unde vreți, vă puteți plimba prin tot orașul ca să-l

cunoașteți, dar n-aveți voie să ieșiți din perimetrul marcat. Soldații care

fac paza au voie să tragă fără somație în oricine încearcă să facă asta.

Mai aveți la dispoziție un soldat pensionar care se va ocupa de

gospodăria dumneavoastră, el locuiește cu familia în această clădire la

parter. Va fi plătit de noi, iar dumneavoastră aveți alocată o sumă

consistentă pentru cheltuieli personale. Nu aveți de plătit chirie, nici

masa, oriunde ați servi-o, deoarece toate restaurantele, cantinele sau

barurile au elemente de identificare a clienților. V-am spus cam tot ce

trebuie să știți, vă las să vă acomodați cu noua locuință, peste o

252

săptămână veți fi chemat la comandantul bazei. Ba, mai e ceva, aveți

dreptul să purtați uniforma armatei române, sunt pregătite uniforme

de schimb și de paradă.

Asta ce mai e? se întrebă Marius. Pe de o parte sunt tratat ca

un prinzonier, iar pe de alta ca un musafir de rang înalt! E clar că se

vrea ceva de la mine, dar ce poate fi? Bănuiesc că e vorba despre

avioane, dar s-avem răbdare și vom vedea. Cert e că au nevoie de

mintea mea, altfel nu mi-ar fi dat o locuință atât de spațioasă, mai ales

biroul dotat cu cărți, mașină de scris, coli mari de hârtie de desen, de

cea mai bună calidate, instrumente de scris și pentru desen tehnic,

telefon și ce-o mai fi pe acolo. Asta pot înțelege, prea mi-a plăcut să

fac pe deșteptul la cursul de trei luni! Dar de ce așa, nu se putea altfel?

Să fie o-nțelegere între guverne. Ar trebui să pot comunica în țară, să

știu ce face Elvira, copiii, tata și mama, surorile. De ce această

secretomanie? Poate că vor s-ascundă de „aliații” americani, englezi

etc. faptul că fac în continuare eforturi și cheltuieli pentru dotarea

armatei. Răbdare, băiete, își spuse el, răbdare, ai multe de aflat și

de-nțeles. Era singura concluzie la care putea ajunge atunci.

În săptămâna următoare Marius a făcut cunoștință cu

localitatea. Era bine amenajată, curată, deși frigul era strașnic, erau

gaze suficiente, căldură peste tot, magazine bine dotate cu alimente.

Cele cu articole de-mbrăcăminte erau mai sărăcuțe, rămase în urmă cu

moda față de Moscova. Peste tot erau militari, ofițeri superiori,

politicoși, amabili, gata să sară în ajutorul oricui avea nevoie. Civili erau

foarte puțini, mai ales femei. A descoperit o sală de cinematograf în

care a văzut în fiecare zi câte un film, rusesc sau chiar american, mai

ales cu Charlie Chaplin ori un western. A intrat și-ntr-o sală de

spectacole în care se desfășura un festival folcloric și i s-a spus că

uneori vin trupe de teatru din Moscova sau alte orașe însemnate (oare

tot așa, cu transporturi ultrasecrete?). A intrat într-o sală de popice

unde, spre surpinderea lui, a văzut doi militar străini în uniformele

țărilor lor, unul ungur altul polonez. S-au salutat și atât.

Iarăși s-a declanșat un noian de-ntrebări: sunt oare în aceeași

situație cu el sau mai liberi? Ulterior a aflat că unul și-a putut aduce

aici soția și copiii, avea trei, iar celălalt trăia c-o tânără rusoaică foarte

frumoasă. Ulterior i s-a propus și lui să-și aducă familia, dar a refuzat

253

categoric, de teamă că în felul acela nu se vor mai putea întoarce

niciodată în țară. Cu uimire și umor a descoperit existența unei

așa-zise case de întâlniri, unde se dădeau spectacole cu conotații

sexuale, striptease, cântece fără perdea și se bea mult, votcă sau vin.

Femeile care serveau în local și evoluau pe scenă, frumoase foc, puteau

fi contactate în calitate de „însoțitoare”. Se vede că organizatorii s-au

gândit la toate! „N-am să intru niciodată aici”, și-a promis Marius, dar

promisiunea a fost încălcată, nu numai o dată.

Încerca să-și dea seama care ar putea fi poziția geografică a

localității. E clar că era undeva dincolo de Urali, nu mult la est, ca să

nu se apropie prea mult de Japonia și China, destul de la nord,

deoarece era aprilie și totuși nu se vedea nici un semn de primăvară.

Ar fi dorit să poată studia firmamentul dar cerul era mai tot timpul

acoperit de nori și nu prea avea nici timp pentru asta și chiar când se

vedeau stelele nu le cunoștea.

La sfârșitul săptămânii a fost invitat la un mic dejun în cabinetul

comandantului. Acesta era un general cu patru stele cu pieptul plin de

decorații din război. Nu și-a spus numele și chiar dac-ar fi făcut-o nu

era important, putea fi foarte bine un nume conspirativ. A fost o

întâlnie plăcută, singura de acest fel care a avut loc în primii ani ai

șederii lui Marius acolo. S-a discutat despre cum îi place locuința care

i-a fost repartizată, cum suportă clima, dacă a cunoscut micul orășel,

s-a-mprietenit cu cineva și alte subiecte lipsite de importanță. La

despărțire generalul și-a intrat în atribuții și, pe un ton oficial, i-a

comunicat ca a doua zi să fie prezent la ora nouă pentru a merge

împreună undeva. Marius a petrecut restul zilei studiindu-și biblioteca,

în care a găsit multă literatură de bună calitate, rusească sau tradusă

din engleză, germană sau franceză. Asta ocupa rafturile de pe un

perete, iar pe cel opus se găseau cărți de specialitate: matematică,

geometrie, mecanică, rezistență, astronomie, avioane, combustibili,

până și unele în limba română despre avioanele IAR și calitățile

petrolului din România. Cărțile începeau să-i spună ce se așteaptă de

la el. S-a gândit tot timpul la soția și copiii lui, dintre care pe unul nici

nu-l cunoștea.

S-a prezenat a doua zi la biroul generalului comandant în ținută

reglementară, iar acesta i-a spus că vor merge într-un loc ultrasecret,

254

despre care nu are voie să vorbească cu nimeni din localitate, doar cu

el și alți doi oameni care vor fi prezenți. Din biroul generalului au luat

un lift care începu să coboare cu o viteză neobișnuită; coborârea a

durat destul timp și Marius a calculat că au parcurs aproximativ zece

etaje, dacă nu mai mult. La ieșirea din lift l-a lovit o lumină puternică

care l-a făcut să clipească și să nu vadă nimic pe moment. Au fost

întâmpinați de cei doi ofițeri superiori, cu grad de general-maior

fiecare, pe care i-a cunoscut la dejunul de la comandantul cu care urma

să colaboreze în continuare. I s-a mai spus încă o dată că se află

într-o uzină secretă, la multe sute de metri sub pământ. Totul este

construit în stâncă, acolo se fabrică avioanele militare, de vânătoare și

de transport, de înaltă performanță, tipuri noi sau se fac corecturi la

cele vechi după sugestiile piloților. Au trecut printr-o mulțime de

ateliere, unele așezare în linie dreaptă, altele în cerc și s-au oprit

într-unul în care i s-a spus:

– Aici se fac corecturile de construcție la avionele de vânătoare

pe care le-ai sugerat dumneata în discuțiile de la Moscova. Ai voie să

vii oricând în atelier, folosind legitimația specilă care-ți va fi înmânată,

pentru a supraveghea personal calitatea pieselor modificate. După

implantarea lor la avioane vei face zborurile de încercare, ai acces la

toată documentația necesară, aici sau la biblioteca specială, pe baza

legitimației. Legăturile dumitale vor fi cei doi tovarăși aici prezenți. El e

Fedea iar el Piotr. Și-ți sugerăm ca, pe lângă studiul construcției

avionelor încercate, să te ocupi și de studiul mateialelor din care sunt

sau pot fi construite, precum și de calitatea combustibililor. Acum eu

vă las, spor la lucru și succes! Așa a-nceput pentru Marius o perioadă

de muncă foarte interesantă care urma să dureze nu mai puțin de șase

ani, într-o izolare totală de tot ce se întâmpla în țară și cu familia lui.

Ziare primea numai rusești, atent urmărite să nu conțină informații

despre România.

Timp de doi ani s-au succedat anotimpuri care nu se

deosebeau prea mult între ele, practic erau numai două, un soi de

primăvară-vară timidă, care dura doar două-trei luni, și-n rest iarnă,

iarnă și numai iarnă. Marius muncea pe brânci studiind materiale de

construcție pentru avioane, urmărind construcția sau modificarea unor

piese, încercând zborul avioanelor modificate sau al unora fabricate

255

după concepții complet noi. Acolo sus, aproape de cer, se simțea el cel

mai bine, în largul lui, făcea toate mișcările care i se cereau, ba și-n

plus luping-uri, picaje, pilotări cu capul în jos și alte năzdrăvănii

inventate de el, de era certat uneori că-și pune viața-n pericol.

I-a trecut prin cap c-ar putea zbura la nesfârșit și ar ajunge

poate în Alaska sau în Groenlanda, dar n-o făcea, dorea să rămână

cinstit, om de încredere. În plus se pare că totuși era suprvegheat, nu

urca niciodată singur acolo sus, chiar dacă avioanele însoțitoare nu

erau anunțate și nu se vedeau. Avea la dispoziție și literatură de

specialitate în limbi străine, mai ales engleză sau germană, pe care o

consulta cu dicționarul în față și-și spunea „ce bine mi-ar prinde aici

prezența Elvirei, cu cunoștințele ei de limbi străine!”. S-a împrietenit cu

unii ofițeri, a frecventat din când în când Casa de petreceri, au încercat

unii să-l determine să-și aleagă o companioană permanentă, dar n-au

avut succes.

Într-o zi a cunoscut la cantină o tânără de optsprezece ani

venită de curând și care vorbea românește. Era basarabeancă, dar asta

a aflat mai târziu. Fetei nu-i plăcea ce avea de făcut, ziua să lucreze la

bucătărie, iar în zilele libere, le primea din două-n două, să fie damă

de companie pentru ofițerii singuri. O chema Olga, era înltă și subțire

ca o trestie, brunetă, cu un păr creț și bogat strâns într-o coadă pe

care o înfășura în jurul capului, ochii negrii tăciune și pielea fină

măslinie. Tăcea și făcea ce i se spunea, dar gândul ei era cum ar putea

scăpa de acolo. Fusese adusă dintr-un orfelinat și nu putea risca să

rămână pe drumuri. Odată când el, preocupat de niște calcule, a

întârziat la cină peste orele de program, flămând a-ncercat să vadă

dacă nu poate primi totuși ceva cald. În popotă nu mai era decât nou

venita care făcea curățenie și murmura un cântec popular românesc.

Marius a tresărit și a vrut să stea de vorbă cu ea. Prudentă să nu fie

văzută de cineva, a acceptat să discute. S-a destăinuit lui Marius

spunându-i mai ales nemulțumirea ei. Atunci a-ncolțit în mintea lui

ideea s-o ia la el, s-o scape de îndatoririle umilitoare, să aibă cu cine

vorbi românește. S-a gândit și c-ar putea fi o manevră pentru a-i plasa

un informator, dar nu-i păsa, la el nu era ce să se spioneze, și-a propus

de la-nceput să lucreze cinstit, lucra cinstit, ceea ce i-a adus respectul

necondiționat al celor din jur. Voia să lucreze cinstit pentru ca, la timpul

256

potrivit, să poată ridica problema întoarcerii în țară. Firea lui calmă,

răbdarea, modul în care știa s-asculte pe fiecare, să cedeze dacă nu

avea dreptate l-au recomandat ca un om în care conducerea

complexului putea avea încredere.

Olga a stat liniștită în casa lui, nu mai lucra la bucătărie sau în

altă parte. Dormea în dormitor, iar el și-a aranjat un pat în birou. O

vizita din când în când, nu mai mergea la Casa de întâlnire. După

aproape doi ani de „menaj” în comun, s-a născu fiul lor, Mișa; a primit

numele de Mihail Veștemeanu și viața lor, de-acum în trei, a continuat

mai departe.

Tot în acel timp a apărut o problemă tehnică nouă, ciudată,

căreia nu i se putea da de capăt. Nu era din sectorul avioanelor de

vânătoare de care se ocupa Marius, ci al celor de transport. El nu

avusese de-a face cu ele până atunci. În final s-a apelat și la el pentru

descifrarea problemei. Care era necazul?

În uzină se construise un avion de transport masiv, capabil să

transporte o mare încărcătură. Probele la sol și la înălțimi mici au

dovedit că e o realizare de excepție, dar el trebuia să zboare mult mai

sus. La primul zbor, care trebua să atingă zece mii de metri, avionul

practic s-a dezintegrat, de n-au putut recupera nici măcar mici bucățele

de metal care să le poată spune cauza catastrofei. Legătura cu pilotul,

care și-a pierdut viața, s-a întrerupt fără vreun avertisment. Un al

doilea transportor care era gata a repetat experiementul cu aceleași

rezultate nefaste. Exista posibilitatea de a trimite un al treilea, dar

comandanții bazei se temeau c-ar avea același rezultat, mai ales că nu

se făcuseră niciun fel de modificări după cele două dezastre, pentru că

nu știau ce ar trebui modificat. Așa a primit Marius solicitarea să se

ocupe de avionul de transport, poate are vreo idee salvatoare.

A muncit zile și nopți, a refăcut calculele proiectanților, n-a

găsit nicio greșeală, nicio abatere de la proiect. A trecut la analiza

materialelor din care erau confecționate diferite componente ale

avionului. A citit mii de pagini, dar n-a găsit nimic. Fenomenul i se

părea curios, n-a fost explozie, n-au cedat îmbinările, ce a putut

determina o asemenea pulverizare a avioanelor? S-au folosit materiale

dintre cele mai rezistente, ce poate fi? Oficialii complexului își pierdeau

răbdarea, voiau rezultate, explicații, nimeni nu pricepea ce se-ntâmplă

257

și de ce se-ntâmplă. Îi trecu prin minte o idee pe care la-nceput o taxă

drept fantezistă, apoi se legă tot mai mult de ea. Asta trebuie să fie,

acolo sus se întâmplă ceva neobișnuit, acționează niște factori, poate

forțe pe care nu le cunoaștem și nu le putem explica. A cerut să fie

primit la comandntul bazei, solicitare soluționată imediat. În dimineața

zilei următoare s-a prezentat în ținută reglementară, cu un vraf de

schițe și calcule; în cabinetul generalului erau prezenți cei doi generali

cu care colabora în mod direct și alți ofițeri superiori implicați în

fabricarea avionului.

–.Luați loc, tovarăși, să-l ascultăm pe locotenent-colonelul

Veștemeanu, ce ne poate spune despre catastrofele celor două avioane

de transport. Vă ascultăm, tovarășe Veștemeanu.

–.Spre dezamăgirea dumneavoastră și regretul meu, nu pot

spune nimic despre cauza catastrofelor. Am studiat și refăcut de zeci,

poate sute de ori calculele din proiect și am constatat că ele au fost

corecte punct cu punct. N-am putut identifica nicio greșeală, deci o

eventuală imprecizie din proiect iese din discuție. Cineva din jurul mesei

răsuflă ușurat, era poate conducătorul echipei de proiectare, ei nu

puteau fi vinovați.

–.Am analizat, își continuă Marius expunerea, dacă

constructorii au respectat proiectul și am constatat că n-au făcut nici

cea mai mică greșeală. Se auzi un alt oftat de ușurare. Probabil era

șeful constructorilor.

–.Atunci am trecut la o altă fază și am studiat calitatea

materialelor folosite. Și aici totul a fost impecabil, s-au folosit mterialele

de calitate recomandate de proiectant.

– Ce dracu n-a mers? izbucni unul din ofițerii superiori.

– Deocamdată nu știu, dar am o teorie care poate părea de

domeniul științifico-fantastic, nu sunt sigur că am dreptate, dar nu văd

alt motiv. Cred că acolo sus se întâmplă ceva ce încă nu cunoaștem,

poate o convergență de forțe care cauzează dezmembrarea până la

transformarea în pulbere a avioanelor.

– Da, dar în zona în care s-au întâmplat aceste destructurări

zboară cotidian avioanele de vânătoare și nu s-a-ntâmplat niciodată

nimic. În plus, în ambele cazuri erau în preajma transportorului avioane

de vânătoare, piloții lor au văzut flăcări, dezmembrarea dar nu au putut

258

găsi nicio explicație, iar piloții de pe transportor n-au trăit ca să ne

relateze prin ce au trecut.

– Cred că aici e problema.

– Cum adică?

– Avioanele de vânătoare sunt mai mici, mai ușoare, ele zboară

la acele înălțimi oarecum pe verticală și cu mare viteză. Avionul

transportor e mai greoi, are o suprafață mai mare, zboară cu o viteză

mai mică. Se-ntâmplă din cauza asta acolo ceva ce nu-nțeleg și nu pot

explica. Dacă aș fabula aș spune că e un fenomen asemănător cu cel

din discuțiile despre OZN-uri, un fel de portal spre ceva care totuși nu

iese din lumea noastră, un fel de oglindă, ca în basmul Alice în Țara

Minunilor. Cer îngăduința să urc eu cu cel de-l treilea avion. Propun să

fiu dotat cu un mijloc de comunicare foarte performant, să am legătura

permanent cu un comandament de jos care să mă urmărească și să se

înregistreze tot ce voi comunica în permanență.

După expunerea lui Marius încăperea cunoscu un adevărat

vacarm. Unii se mirau de cele auzite, alții socoteau că e o aberație, nu

mai asculta nimeni pe nimeni, nu se mai respectau ierarhiile. Principala

obiecție, nu fără temei, era cum pot să treacă prin aceeași zonă

avioane de dimensiuni diferite cu efecte atât de neașteptate?

– Ți-ai cam pierdut busola, tovarășe locotenent-colonel, ne dai

explicații gen literatură științifico-fantastică! Ia-ți gândul de la ideea

nebunească de a te duce colo sus, ești mai prețios pentru noi aici jos

chiar decât un avion atât de costisitor.

– Nu uitați că multe din anticipările literaturii de acest gen au

devenit cu timpul realități, azi chiar sunt depășite. Insist totuși să-mi

permiteți s-o fac, să urc acolo sus. Muncesc de patru luni la această

problemă, am devenit oarecum robul ei, nici nopțile nu mai dorm ca

lumea, cred că putem ajunge la o cercetare științifică epocală dacă

măcar o parte din bănuielile mele se adeveresc. În plus, în momentul

de față n-avem nicio altă soluție. Și mai am o rugăminte. Am citit multă

literatură de specialitate, inclusiv despre spațiul cosmic, pentru a

descifra cum stau lucrurile. Am întrezărit ceva foarte slab și difuz

într-un articol al academicianului Voznesenski, iarăși subliniez, poate

nu am dreptate, dar prezența lui aici în momentul când eu voi fi acolo

259

sus și voi comunica ce văd și ce mi se întâmplă mi se parte absolut

necesară.

–.Ești nebun, bolnav de muncă și de avioane! izbucni

comandantul. Acum strânge-ți hârtiile și mergi de dormi câteva zile,

am aflat c-au fost multe în care nci nu te-ai culcat! Noi rămânem să

mai discutăm, vom comunica la Moscova și vom vedea ce e de făcut

ca să dăm de cap acestei probleme.

Planul lui Marius a fost acceptat în principiu, iar el a-nceput să

petreacă ore-ntregi în avion pentru a-i studia toate detaliile, să facă cu

el mici raiduri în jurul bazei pentru a se obișnui cu comenzile, mergând

aproape până la identificarea cu ele.

La Moscova s-a întunit chiar guvernul pentru a discuta despre

ciudata situație, iar academicinul Voznesenski, fascinat de idee, nici nu

concepea că s-ar putea să nu fie prezent la noua încercare. S-a hotărât

să i se permită ofițerului român să facă experimentul și să se deplaseze

acolo ministrul forțelor armate însoțit de adjunctul său resposabil cu

problemele aviației militare.

Experimentul a avut loc în dimineața unei zile de luni cu soare

puternic și cer fără nici un nor, deci vizibilitate perfectă. Observatorii

au fost instalați într-un buncăr și dotați cu instrumente de oservație din

cele mai performante. Înainte de decolare Marius a fost chemat și

încurajat de însuși ministrul care l-a întrebat dacă are ceva probleme

speciale.

– Mulțumesc că m-ați întrebat, dar dacă se-ntâmplă cumva să

nu mă mai întorc aș dori ca fiul meu de nici două luni, născut aici,

împreună cu mama lui, să fie trimiși în România, la soția mea.

–.Ciudată cerere, crezi că soția ta va fi bucuroasă de așa

musafiri?

– N-o cunoașteți pe soția mea! M-a așteptat aproape patru ani

ca să mă-ntorc din război, mi-a crescut copilul despre care eu nici nu

știam că există. Va face tot ce trebuie pentru a-mi îndeplini dorința. E

un om deosebit, c-o inimă generoasă și curajoasă. Iar dacă

experimentul reușește aș dori să mai stau aici până la finalizarea

ceretărilor și apoi să mă-ntorc în țara mea.

– Nu-ți place aici la noi?

260

– Ba da, chiar foarte mult, vă sunt profund recunoscător pentru

cum am fost tratat și ce am învățat, dar la noi este o vorbă cu largă

circulație: „Fie pâinea cât de rea/Tot mai bine-n țara mea”.

– Ne vei trăda secretele dacă te lăsăm să pleci.

–.N-o voi face, sunt ofițer al armatei române și voi respecta

cuvânt cu cuvânt indicațiile voastre. Dacă v-aș dezvălui secretele v-aș

face rău nu numai dumneavoastră ci și armatei române, se cheamă

c-ar avea un ofițer care nu-și respectă cuvântul și eu așa ceva nu vreau

să fac nici cu prețul vieții.

–.Ciudați mai sunteți voi, românii! Să-ncepem, mult noroc!

Ministrul i-a strâns mâna cu căldură și Marius a urcat la manșă. Imediat

a-nceput să comunice.

– Toate comenzile funcționează normal. Aparatul răspunde la

solicitări. Fac câteva tururi deasupra bazei. Acum încep să mă ridic.

Totul e normal. Am ajuns la opt mii de metri, fără probleme, urc spre

nouă mii. La fel, totul funcționează normal. Atenție, mă apropii de zece

mii. Simt o greutate în mânuirea aparatului, ca și cum ar exista o forță

care mă-mpiedică să urc, aproape că mă-mpinge-n jos nu pot atinge

zece mii.

– Alături de tine zboară niște avioane de vânătoare, ele au

putut urca chiar și la douăsprezece mii, tu de ce crezi că nu poți?

– Nu știu, cred că aici e problema, ele sunt mai ușoare, au o

suprafață mai mică de expunere. Încerc o manevră, măresc viteza și

urc pe verticală, în spirală.

– Nu se poate, aparatul e greu, te prăbușești.

– Altă soluție nu văd. Fără să mai aștepte alte comenzi, Marius

execută mișcarea respectivă și ajuns la peste zece mii de metri trecu

mai departe.

– Avionul ți-a luat foc, catapultează-te!

– Nu e nici un foc, aparatul funcționează normal.

–.Raportează piloții de pe avioanele de vânătoare că ești

înconjurat de flăcări. Am să te bag o săptămână la carceră pentru

insubordonare!

–.Voi fi fericit să vă ofer această ocazie. Eu, vă rog să se

consemneze asta, poate fi foarte important, nu văd flăcări în jur, poate

fi o iluzie optică a piloților. Raportez în continuare, acum n-am nicio

261

problemă să zbor pe orizontală sau în sus, nu mai pot coborâ însă

niciun metru, asupra avionului se exercită o forță ciudată, cu tendința

de a-l împinge-n sus. Am impresia că alunec pe gheață verticală. E clar

că aici se-nfruntă forțe geo-cosmice despre care nu știm nimic! Aș dori

să văd dacă acest fenomen e local sau are o extindere mai mare. Cer

permisiunea și indicații în ce direcție să zbor. Necunoscând poziția

precisă a bazei mi-e temă că, zburând spre est (am impresia că spre

asta sunt împins), ajung în bătaia armatei japoneze și americane. Poate

comandați bazei din Vladivostok să ridice câteva avioane în aer și să

mă urmărească dacă ajung până acolo, dacă o iau spre apus, ajung

deasupra Scandinaviei, spre nord, calea cea mai ușoară, pot ajunge în

Alaska dacă nu bag de seamă. Aștept aprobarea și indicațiile

dumneavoastră.

– Zboară spre nord-est.

– Înțeles, zbor spre nord-est. Zborul decurge acum lin, mă pot

chiar juca urcând și coborând, dar nu mai pot trece în jos sub zece mii.

Până mai văd ce se-ntâmplă aș sugera să pregătiți un hangar din care

să se scoată tot și să se facă loc doar avionului meu, ar fi bine ca după

aterizare să-l pot duce direct în hangar. Mai sugerez ca la coborâre să

nu se apropie de mine decât oameni îmbrăcați în puternice costume

de protecție și să fiu dus direct într-o izolare totală, la infirmerie. Medicii

să fie pregătiți pentru analize totale.

–.Recepționat, se va face tot ce propui. Dar de ce spui că

trebuie să fii investigat de medici, simți ceva deosebit?

– Da, parcă cineva ar încerca să tragă pielea de pe mine. Ura!

Am scăpat de forța necunoscută, n-o mai simt, pot coborâ cu avionul

sub zece mii de metri! Marcați vă rog coordonatele înregistrate la bord,

ca să putem studia care e aria de extindere a fenomenului. Acum

mă-ntorc la bază. Eliberați, vă rog, toate pistele, nu știu cum mai

răspunde avionul la comenzi.

– Cum ajungi înapoi?

–.Cobor sub zece mii de metri aici unde sunt, trec pe

coordonatele bazei, sper să reușesc.

Spre uimirea tuturor, manevra i-a reușit. A coborât sub zece

mii de metri. Avionul răspundea la comenzi ca un cal nărăvaș după ce

a fost bine strunit de călăreț. S-a procedat întocmai potrivit solicitărilor

262

lui: avionul a fost dus într-un hangar izolat, iar Marius la infirmerie. I

s-au făcut toate testele necesare și nu s-a constatat decât o scădere a

leucocitelor din sânge și o ușoară jenă la ochi, probabil o reactivare a

problemelor avute anterior, deși purtase ochelari de protecție. Simțea

o oboseală extremă și a dormit după control douăzeci și patru de ore.

Ce n-a știut el imediat a fost faptul că atunci când s-au uitat la avion

specialiștii au rămas uluiți. Suprafața superioară arăta ca un obraz

ciupit de vărsat, ca și cum ar fi fost bombardat cu milioane de particule

corosive. Suprafața de jos n-avea nicio urmă, de aici concluzia că

trebuie analizat în ce poziție a urcat avionul pentru a determina din

care parte a venit bombardamentul.

În absența lui Marius s-a hotărât ca academicinul Voznesenski

să se mute pentru cât va fi necesar la bază cu o importantă echipă de

cercetători și să lucreze împreună cu Veștemeanu pentru elucidarea

fenomenului până la capăt. S-au făcut, timp de doi ani, teste și

suprateste, au fost efectuate noi zboruri de recunoaștere. Intrau în

spațiul cercetat ca printr-o poartă prin locul în care ieșise Marius de

sub influența ciudatei atracții. El însuși a mai zburat de câteva ori, o

dată însoțit de academicianul Voznesenski. După ce-au acumulat un

morman de informații s-a ajuns la concluzia că-n zonă acționează, pe

o anumită suprafață care trebuia studiată și delimitată, o forță cosmică

a cărei sursă n-a putut fi identificată. Se bănuia de unde vine dar mai

trebuia cercetat și demonstrat.

Problema era dacă e vorba despre un fenomen singular pe

Pământ sau e prezent și-n alte zone. Continuarea cercetării în această

direcție presupunea comunicarea celor descoperite colectivității

științifice internaționale, eventual angajarea unei colaborări. S-a

convenit că acet lucru se impune și s-a organizat un mare congres

internațional de științe geo-cosmice la Moscova, unde urma ca

academicianul Vezneanski să facă o comunicare, descoperirea urmând

să poarte numele său. Academicianul, om de știință onest, a refuzat să

fie singurul care dă numele fenomenului și a declarat că nu va susține

comunicarea științifică decât dacă se va numi Fenomenul

Voznesenski-Veștemeanu și va fi prezent și colaboratorul său. Au

rezultat de aici dispute aprinse în contradictoriu. Meritul urma să

fie-mpărțit c-o altă țară și, ce era mai grav, românii aveau să afle de

263

soarta ofițerului lor dispărut atât de misterios. Se puteau declanșa

jenante dispute diplomatice, nu numai cu românii, se puteau trezi și

nemții să pună niscaiva întrebări despre unii savanți de ai lor dispăruți

la sfârșitul războiului. Până la urmă, cineva a decretat că adevărul e

cea mai bună minciună și academicianul a avut câștig de cauză.

Congresul de la Moscova a avut dimensiuni planetare, cu

câteva mii de savanți din toată lumea, cazări la hotelul Moscova și altele

dintre cele mai luxoase din capitală, mese și banchete pantagruelice,

spectacole de operă, balet și folclorice. Rușii știu să facă totul la

dimensiuni colosale, dar și să pună în evidență meritele științei

sovietice. Cluul congresului a fost comunicarea Voznesenski-

Veștemeanu, care a stârnit o adevărată vâlvă în toată lumea. Agențiile

de presă zbârnâiau, ziarele afișau cele mai șocante titluri: „Fenomen

cosmic neexplicat descoperit de un savant rus și un român”, „Cine e

oare acolo sus?”, „O bază de cercetare care ne urmărește?”, „Ce se

află deasupra noastră, la zece mii de metri?” etc. Participanții au fost

șocați atunci când au vrut să stea de vorbă cu cineva din delegația

română, ca să afle câte ceva despre concetățeanul lor, căci n-au avut

cu cine. Veștemeanu era în delegația sovietică, iar interviuri dădea

numai Voznesenski. Delegația română era neinformată și confuză, a

încercat dar n-a reușit să discute cu compatriotul lor. În România nu

s-a scris nimic despre acest congres și marea noutate comunicată de

un rus și un român.

Marius a profitat de această dispută, care oricum a căpătat

dimensiuni planetare, pentru a cere să se-ntoarcă-n țară. Nu i s-a

aprobat, sub pretextul că mai sunt de făcut multe cercetări în legătură

cu fenomenul, că e nevoie de el. I s-a dublat salariul, avea acum atâția

bani încât toată viața n-avea ce face cu ei! I s-a dat o locuință nouă,

mai încăpătoare, dar aprobarea de plecare în țară nu venea. Marius

a-nceput să fie mai rezervat, mai puțin comunicativ, își consuma mult

timp pentru a-l învăța pe Mișa o limbă românească cât mai corectă,

pentru a o instrui pe Olga ce să facă dacă va reuși s-ajungă vreodată

în România. Bănuia că, dacă va insista prea mult, riscă să fie lichidat.

Era mereu frământat, își pierduse interesul pentru ceea ce

avea de făcut, nu refuza sarcinile care i se atribuiau dar nu mai avea

entuziasmul de la început. Se pare că nici autoritățile române n-au stat

264

degeaba. S-au sesizat niscaiva instituții internaționale, organizații care

se ocupau cu drepturile omului, ziarele tratau cu nervozitate faptul că

nu-l pot contacta pe cercetătorul român și, pentru ca să nu se ajungă

la un scandal diplomatic, i s-a aprobat cererea de întoarcere în

România. După ce a semnat, sub cuvânt de onoare și amenințarea cu

moartea în caz de nerespectate a cuvântului dat, că nu va dezvălui

niciodată nimănui poziția bazei de cercetare și ce cercetări se fac acolo,

ceea ce nu era prea greu de respectat pentru că el efectiv nu știa unde

se află, nici ce alte cercetări se fac în afară de cele la care participa

direct, s-a convenit să se întoarcă în țară și să revină periodic, pentru

câteva luni, să participe la continuarea cercetărilor. Desigur, asta nu

s-a-ntâmplat imediat. Au mai fost pertractări pentru aprobarea plecării

Olgăi și a lui Mișa, dar până la urmă au putut pleca toți trei.

În țară, unde nu s-a publicat nimic, s-a-ntâmplat totuși ceva

neprevăzut. Primind de la Academia Militară o revistă științifică

britanică pentru traducerea unui articol, Elvira a avut surpriza să

găsească un articol în care era vorba despre un mare congres științific

care avusese loc la Moscova și unde a făcut senzație o comunicare de

ultimă oră care purta numele Fenomenul Voznesenski-Veștemeanu.

Ce putea să-nsemne asta? Probabil că Marius trăiește, probabil

că s-a acomodat acolo și nu vrea să se-ntoarcă, poate și-a făcut o nouă

familie, poate e o simplă coincidență de nume, ciudată coincidență!

A-nceput să-ntrebe în dreapta și-n strânga la autorități militare și civile

dar n-a primit răspunsul așteptat de nicăieri. Toți îi spuneau că nu știu

despre ce e vorba, au auzit ei ceva dar nimic precis, să aibă răbdare,

s-aștepte. Deci să-și ducă mai departe viața ei formată din răbdare și

așteptări! A făcut însă o legătură logică între această știre și înlesnirile

din anul trecut, eliberarea rapidă a casei de chiriași și reluarea încasării,

inclusiv pentru cei trei ani din urmă, a stipendiei din salariul lui Marius.

Se mai impunea concluzia că Marius trăiește și va avea în curând vești

de la el.

265

15

–.Of, Doamne, cine se trezește așa de dimineață ca să mă

scoale din pat la ora șase într-o zi de duminică?! Intrigată, Elvira întră

în papuci și halat și merse să vadă cine e vizitatorul matinal. Contrar

preceptelor unei prudențe elementare, nu întrebă cine e ci deschise

de-a dreptul ușa. Rămase înmărmurită: în fața ei stătea Marius, în

cunoscuta lui uniformă albastră, doar cu ceva grade în plus, ceva riduri

la ochi și câteva fire albe-n păr, puțin mirat, cu două geamantane

alături, același bărbat pe care-l aștepta de șase ani. Simți cum i

se-nmoaie picioarele și, sprijinindu-se de canatul ușii, reuși să

articuleze:

– Tu?

– Da, sunt eu și nu sunt singur. Bună dimineața. De-abia atunci

observă Elvira în spatele lui o femeie, destul de tânără, c-un băiețel în

brațe, cam de doi ani și ceva.

– El e fiul meu, Mihai, noi îi spunem Mișa, iar ea e mama lui,

pe care o cheamă Olga. Cuvintele lui au sunat ca niște lovituri de

ciocam în capul ei. A rămas stană de piatră și cu mare greutate a putut

articula:

– Intrați, poftiți în salon. Marius se preocupa de așezarea celor

doi musafiri pe câte un fotoliu, copilul era tăcut și căsca ochii mari, nu

știa unde e, de ce a nimerit acolo. Mama lui s-a așezat într-un fotoliu,

cu mâinile în poală și ochii plecați. Elvira s-a prelins ușor pe canapea.

Nu putea scoate o vorbă. Deci așa stau lucrurile, Marius și-a întemeiat

o nouă familie. A venit cu ea, firesc, în casa părinților. Pe ea n-a

căutat-o în mahalaua în care a lăsat-o, deci e clar, alegerea e făcută.

În fața ei stau noi griji și alegeri de urmat. Prima a vorbit Olga.

–.Doamnă, vă rog să mă iertați c-am năvălit așa în viața

dumneavoastră, dar vreau să știți că n-am avut altă posibilitate, poate

vă va explica Marius mai bine decât mine. Nu vreau să vă fac rău, dar

nici nu știu ce va trebui să fac în continuare.

– Lasă, Olga, e datoria mea să-i explic situația soției mele.

– Nu e nimic de explicat, nu e nimeni de vină, asta e viața și

ăsta e războiul! Trebuie doar să-mi revin din surpriză. Vom discuta în

liniște despre ce e de făcut. Acum însă cred că sunteți obosiți. Alături

266

e camera care, în ultimii ani, a fost a socrilor mei. N-am folosit-o de

multă vreme, dar e curată, cu de toate, are și baia alături. Tu știi foarte

bine, Marius.

– Ideea e bună. Olga și copilul vor merge să se odihnească,

am călătorit noaptea, iar noi doi vom sta de vorbă.

– Nu fără prezența doamnei. Noi doi nu mai avem nimic de

discutat între patru ochi. Înțeleg foarte bine situația. În șase ani n-ai

putut sta fără o femeie alături, a fost ea, putea fi alta, s-a născut un

copil, să fie sănătos și fericit, nu mai e nimic altceva de spus.

– Poate mai am și eu ceva de spus. Olga, mergeți în camera

de vizavi și odihniți-vă. Tu, Elvira, trebuie să m-asculți ca să-nțelegi.

– Am înțeles: ești prins între două soții. Dacă ai ceva să-mi spui

e doar cu care din ele vrei să rămâi.

– Ascultă. După cum ai văzut, eu nu m-am putut întoarce în

țară odată cu grupul cu care am plecat. Am fost reținut, fără să mi se

ceară consimțământul, dus într-un loc, nici acum nu știu unde și nici

n-am voie să spun nimănui nimic, asta sub amenințarea împușcării fără

judecată. Acolo am făcut o treabă care mi-a plăcut grozav și cu succes.

Am fost felicitat, lăudat, decorat, bine plătit, bine cazat. Am purtat tot

timpul uniforma armatei române, probabil că aici în țară știa cineva de

rostul meu. S-a-ncercat să mă combine cu diferite femei în idea că voi

dori să rămân definitiv, dar am refuzat. În urmă cu patru ani la cantina-

restaurant am auzit pe cineva cântând în șoaptă românește. Era una

din fetele de la bucuătărie. Emoționat la gândul că e cineva din neamul

meu, am intrat în vorbă cu ea, am aflat problemele și necazurile pe

care le avea și am cerut să-mi fie repartizată ca menajeră, aveam

dreptul să cer așa ceva. Din menajeră a devenit iubita mea, s-a născut

apoi Mișa, așa-l cheamă pe băiețel.

– Pe care ai avut măcar fericirea de a-l vedea cum crește, spre

deosebire de cei pe care i-am născut eu.

– Așa e, dar nu e numai asta. Olga n-avea pe nimeni pe lume

și până am luat-o sub aripa mea ocrotitoare s-a cam abuzat de ea.

Când am primit învoire să mă-ntorc în țară am insistat și am reuși să

plece și ea cu mine. Îmi voiam fiul aproape și, în același timp, nu voiam

să-l despart de mamă. Pe scurt, asta e cam tot. Când vei dori să știi

267

mai multe îți voi mai povesti, desigur în limita celor pe care am voie să

le spun.

– Mamă, mamă, cine a venit?

– Vino-ncoace și-ai să vezi.

– Tata, tata, a venit tata! Și Ionuț se rostogoli pur și simplu

până-n bațele tatălui. De undeva se auzi un glăscior supărat.

– Mami, mami, Ionuț nu mai vrea să se joace cu mine, a fugit!

– Ia fă bine și vino aici, ca să cunoști pe cineva. De undeva

apăru purtătoarea unor codițe deșirate după noaptea de somn. Marius

căscă ochii.

– Fetiță!

– Da, fetiță! Nu asta mi-ai cerut?! După cum vezi am rezolvat

problema deși eu voiam un frățior pentru Ionuț.

– Poți să ai umor în cele mai ciudate împrejurări!

Micuța s-a apropiat timidă, a aflat că noul venit e tata, dar s-a

cuibărit mai aproape de mama, pe care o știa bine. Marius trecea prin

stări contradictorii. Realiza că de fapt are aici trei copii, că soția lui a

făcut lucruri deosebite ca să crească copiii, ca să îngrijească casa și va

mai afla el încă ce. Era pentru prima dată când încerca un sentiment

de jenă pentru furtuna pe care o aducea în viața ei. Pân-atunci nu l-a

preocupat decât cum să-i poată lua cu el pe Olga și Mișa. A luat-o pe

pe fetiță în brațe, ea se cam ferea, a sărutat-o, a-ncercat să lege o

vorbă la care n-a prea primit răspuns. Va avea nevoie de timp ca să se

poată apropia de suflețelul ei.

– Ionuț, fii bun și ia-o pe Doinița în cameta ta și jucați-vă până

pregătesc micul dejun. Spălați-vă, nu uitați dinții, îmbrăcați-vă și veniți

când vă strig la masă. Nu uitați să vă lăsați paturile și camerele în

ordine.

–.Iartă-mă, trebuie să merg la bucătărie să pregătesc micul

dejun.

– Vin și eu, poate-mi povestești cum te-ai descurcat în acești

ani.

– Nu e nevoie să povestesc nimic, eu ți-am scris tot timpul și

am păstrat copiile scrisorilor în jurnalul pe are l-am reactivat.

– Nu vrei să discutăm cum facem mai departe?

268

– Asta ar trebui să spui tu, dar, dacă insiști, eu cred că există

o singură soluție, noi divorțăm și tu te căsătorești cu Olga. Eu am o

situație profesională consolidată, pot merge mai departe. Olga e ca

pierdută-ntr-un deșert. N-are nici o vină, soarta a aruncat-o aici. Mama

ta, când a murit, a insistat să trecem casa pe numele meu. Ți-o pot da

înapoi, lasă-mi numai răgaz să caut o altă locuință potrivită pentru mine

și copii. De altfel, când a murit tatăl tău și a trebuit să găsesc o soluție

pentru ca mama să stea împreună cu noi, am primit din nou jumătate

din solda ta. Mi s-au dat și toți banii pe care ar fi trebuit să-i primesc

în cei trei-patru ani, nici nu mai știu câți au fost, în care s-a sistat plata.

Cu acei bani am renovat casa după ce a fost eliberată de chiriași. A

trebuit să refacem tencuiala, pe alocuri se vedeau cărămizile, am

rașchetat și-nlocuit parțial parchetul. Baia a trebuit redotată de la zero,

geamurile s-au cerut înlocuite, iar mobila rămasă nu mai era

funcțională în cea mai mare parte. Nici acum n-am înlocuit încă tot ce

era de-nlocuit.

– Da, casa arată bine.

– Nu mă-ntrerupe că n-am terminat. Vei putea fi cu copiii când

vei voi și nu vei auzi niciodată nici un reproș din partea mea. Până

lămurim și punem la punct toată situția, stați aici toți trei în camera

bunicilor. Eu fac între timp demersuri să mă mut cu copiii în casa pe

care mi-a lăsat-o tanti Nușa.

– Ce repede rezolvi tu totul fără să mai întrebi pe cineva! Poate

am și eu ceva de zis în toată povestea asta și mi se pare că renunți

prea ușor la ceea ce am putea avea împreună! Să-nțeleg cumva că ești

bucuroasă să poți scăpa de mine?

– Dacă mi-e ușor sau nu, mă privește numai pe mine, dar știi

principiul meu, nu-mi clădesc fericirea pe nenorocirea cuiva.

Gândește-te în ce situație o pui pe Olga!

– Bun, punct câștigat. Deci fericirea ta ar fi rămânerea cu mine.

– Nu-mi răstălmăci vorbele. La luarea acestei decizii trebuie să

participe și Olga.

– Olga poți să vii puțin? Mișa doarme?

– Da, vin.

–.Spune-i, te rog, doamnei, soția mea, cu ce gânduri m-ai

însoțit în România.

269

– E bine că sunt întrebată și eu. Stimată doamnă, trebuie să

știți câteva lucruri. În primul rând, soțul dumneavoastră nu v-a trădat,

m-a luat în casa lui pentru că, fiind româncă într-un loc izolat, undeva

unde nu știm bine să-l situăm, a simțit că poate avea ceva din țară. În

al doilea rând, n-am venit cu nici o altă pretenție decât să fiu în

România. N-a fost zi în care să nu-mi vorbească despre

dumneavoastră, despre copii. Nu-l cunoștea pe al doilea, nu știa dacă

s-a născut sănătos, dacă e băiat sau fetiță.

– N-aveam cum să știu tot ce-mi spuneți.

– Nu asta e problema. Acum este aici, e fericit că v-a regăsit,

că l-ați așteptat că are doi copii minunați.

– Și cu al dumnitale trei.

–.Da, trei, lăsați-mă să continuu. Am fost adusă acolo la

optsprezece ani dintr-un orfelinat pentru a ține „companie”,

mă-nțelegeți despre ce e vorba, unor bărbați fără familie. Oficial lucram

la bucătărie, așa l-am cunoscut pe domnul Marius. M-a luat în casa

dumnealui ca menajeră acum patru ani și de atunci n-am mai avut alte

obligații. Situația a ajuns, după cum vedeți, s-aducem pe lume un

băiețel. Nu e vina noastră, ci a sorții și a războiului.

–.Asta-nțeleg foarte bine. Am spus din prima clipă că nu

învinovățesc pe nimeni, doar soarta și războiul.

–.Dați-mi voie, că n-am terminat încă. N-a fost vorba de

dragoste ci de respect și strigăt după ajutor, un efort comun de a ne

salva de tot ce ar fi putut fi mai rău. Ne-am plăcut pur și simplu,

ne-am ținut de urât unul altuia, eu vorbindu-i de locurile de unde sunt

și despre cum s-a distrus familia mea, el despre părinți dar mai ales

despre dumneavoastră și copii. Să nu vă mirați dar știu despre

dumneavoastră mai multe lucruri decât mi-ați putea spune singură

vreodată. Domnul a fost corect cu mine, mi-a spus de la-nceput că va

face totul ca să se reîntoarcă la dumnevoastră iar eu, din dorința

disperată de a nu mai rămâne acolo, l-am rugat ca, dacă va fi să

se-ntoarcă, să mă ia și pe mine. Mi-a promis asta și și-a ținut

promisiunea. E drept că și lui îi venea greu să se despartă de copil. De

comun accord am declarat oficialităților că nu ne putem căsători acolo

deoarece există în România o soție legitimă de care trebuie să divorțeze

mai întâi și așa am putut veni și eu aici. Nu vă cer decât să mă păsuiți

270

câtva timp, să m-ajutați să-mi găsesc un rost și dispar din viața

dumneavoastră.

Impresionată de ceea ce auzea, Elvira se apropie de Olga și o

luă în brațe.

–.Draga mea, nu trebuie să dispari, nu-ți sunt dușmancă,

nu-mi fi dușmancă, ne-a apropiat destinul, hai să vedem toți trei ce

avem de făcut.

– Cred că trebuie să preiau frâiele acestei afaceri, dacă las pe

voi mai e puțin și vă plângeți amândouă pe umeri! Înainte de orice, am

de pus câteva întrebări pentru Elvira. Întâi, dacă în viața ta există sau

nu alt bărbat, șase ani nu sunt de ici de colo nici pentru cea mai

virtuoasă femeie, iar dacă m-ai așteptat, de ce ai făcut-o.

–.O-ntrebare și o afirmație. Nu, n-a existat, nu există, deși

ocaziile, insistențele n-au lipsit și nu lipsesc.

– Îl fac fărâme pe cel care-ndrăznește să se apropie de tine și

de copiii mei!

– Te-am așteptat pentru că nu puteam face altfel.

–.Dacă așa stau lucrurile, de ce cauți tot felul de soluții prin

care să ne desparți, de ce nu poți gândi lucid și să vezi ce am mai putea

avea împreună? Ai prostul obicei ca atunci când e vorba de noi doi

să-mbraci o platosă de aramă.

–.Iarăși întrebări și iar întrebări! Pentru că nu văd cum am

putea merge mai departe ca două soții, tu ai fi bigam, iar noi mândouă

imorale și pentru că mi-e tare frică de ce urmează! Totdeauna când

mi-am spus gata, s-a terminat, a-ncetat nesiguranța și calvarul, peste

câtva timp a trebuit s-o iau de la capăt!

– Eu nu vreau asta, sosi intervenția Olgăi. Eu știu că nu sunt

potrivită ca soție pentru Marius, nici nu-nțeleg preocupările lui. Aș vrea

să mă mărit, am fost crescută în concepția că acesta este unul din

rosturile femeii pe lume, dar vreau s-o fac cu un om de seama mea, și

ca vârstă și ca preocupări. Dacă Mișa va sta aici sau în altă parte, se

va lămuri cu timpul, e clar că nu eu sunt soția domnului. Sincer, nici

nu vreau să fiu. A fost bine împreună patru ani, a fost o viață frumoasă,

pe care n-o regret și n-o voi regreta niciodată, dar s-a-ncheiat. A venit

vremea ca viața fiecăruia din noi să curgă pe un alt făgaș. Sunt tânără,

știu să muncesc și, cu ajutorul vostru, poate, voi avea o viață demnă,

271

din care nu vor lipsi bucuriile și, firește, necazurile. Marius, consider,

din nou, că trebuie să ia frâiele situației în mână și să acționeze ca un

comandant.

–.Din acest moment faceți ceea ce spun eu, abateri nu se

admit. Iată cum facem: Olga și Mișa vor sta în camera bunicilor, eu mă

„cazez” în dormitorul comun cu soția mea, nimeni nu pleacă nicăieri

deocamdată, nimeni nu se plânge de nimic și-ntre timp căutăm o

soluție. Elvira, uită-te-n buletinul tău, ce scrie? Măritată cu amărâtul de

mine! La Olga scrie necăsătorită. Știu că nici ei nu-i este ușor, dar

trebuie să luăm taurul de coarne. Știu că amândurora vă vine greu să

acceptați dar nu vă dau voie să fiți triste și supărate! Mai bine

bucurați-vă că suntem toți aici, ca oameni civilizați, luăm viața în piept.

–.Eu merg să pregătesc micul dejun, n-ați mâncat nici voi,

desigur.

– Pot veni și eu cu dumneavoastră? Fără s-aștepte răspunsul,

cele două femei au trecut la pregătirea mesei de dimineață și

bineînțeles că nu le-a tăcut gura niciun minut. Cine e prostul în stare

să creadă că două femei, chiar dacă se-ntâlnec pentru prima dată, sau

mai ales pentru asta, și încă pe post de rivale, pot sta măcar cinci

minute singure într-o cameră tăcute? Ce-au discutat rămâne între ele

două, secret bine păstrat.

– Nu știu cum ați dus-o voi acolo cu mâncarea, dar la noi se

simt încă urmările războiului. Primim alimentele pe cartelă. Uneori mai

facem rost și de la speculanți.

– Nu știu cum e în întreaga țară acolo, noi nu aveam probleme

cu mâncarea, era suficientă. Cu libertatea stăteam mai prost.

Masa a fost destul de plăcută. Ionuț era numai întrebări, Mișa

picotea și înghițea cam în silă mâncarea pe care i-o ducea mama la

gură, Doinița era rezervată, privea cu multă curiozitate la cel despre

care i s-a spus c-ar fi tatăl ei.

Elvira cumpărase trei bilete la spectacolul de circ de la ora

unsprezece, mult mediatizat, pe care copii îl așteptau de două

săptămâni și la care nu se gândea să le ceară să renunțe. Trebuia văzut

cine merge cu ei. După mai multe discuții s-a considerat potrivit să

meargă Marius cu cei trei copii. „Unul va sta în brațele mele”, a decretat

el.

272

– Sau pe un scaun cu mine, s-a oferit Ionuț generos.

– Cred că Mișa e prea obosit pentru asta, la fel și Marius, cel

mai bine ar fi ca ei să se odihnească, fu părerea Olgăi.

Pentru Elvira a fost ca un cuțit în inimă. Marius nu era numai

al ei, mai era o femeie obișnuită să-i poarte de grijă care avea ceva de

spus. Lucrurile nu sunt așa simple cum par, cu toată bunăvoința Olgăi

și siguranța de care dă dovadă Marius. S-a dus Elvira cu copiii ei la circ

dar niciodată n-a putut spune ce a văzut în spectacol. Olga a spus că,

după ce se odihnește puțin, va pregăti ea masa de prânz, a văzut că

sunt suficiente rezerve în frigider.

Olga și copilul s-au culcat în fostul dormitor al bătrânilor.

Marius s-a cazat în dormitorul Elvirei. Pe o noptieră a găsit toate

obiectele de care avea nevoie, unele pe care le avusese în urmă cu

șase ani. Până și pijamaua la care ținea cel mai mult și care era era

cadoul primit la întoarcerea din război. Oare când a reușit Elvira să le

pună acolo? În dormitorul care fusese cândva, în copilăria și tinerețea

lui, al părinților îl copleșeau emoțiile și-l încercau lacrimile. Parcă-i

vedea pe amândoi când venea să le spună noapte bună și, mai mic, să

se strecoare pe furiș în patul lor. Încă nu știe nimic despre ei decât că

nu mai sunt, va trebui să afle de la Elvira cum au trăit după plecarea

lui, dac-au avut ceva necazuri, cum și de ce au murit. Curios să vadă

cum e organizat tot restul casei s-a plimbat cu emoție și nostalgie prin

celelate camere: aici mă jucam cu avioanele mele, aici m-a-nchis tata

câteva ore când am spart geamul vecinilor, dincoace mi-a arătat mama

primul meu costum cu pantaloni lungi. A intrat în camerele copiilor care

fuseseseră una a surorilor alta alui lui. Camera fetiței, Doinița parc-o

cheamă, era mai ordonată, respirând mult calm, cu păpuși peste tot,

hăinuțele frumos aranjate într-un dulăpior, cea a băiatului mai

dezordonată, emanând parcă ceva vrajbă. Se vede că Ionuț se apropia

de vârsta critică a pubertății, cam uita de atribuțiile de ordine și

curățenie. Era și el obosit, nu putea să doarmă, îl frământau o mie de

gânduri.

În dormitorul Elvirei găsi pe una din noptiere caietele care

conțineau calendarul creșterii copiilor și copiile de pe scrisorile pe care

i le-a trimis sau ar fi vrut să i le trimită lui. În minte i se derula un film

cunoscut și ciudat în același timp, amintirile se-mpleteau cu paginile

273

răsfoite în fugă din însemnările soției lui. Câte întâmplări cu cei dragi

de care el n-a știut nimic! Prin câte a trecut Elvira fără ca el să-i poată

fi alături! Elvira, dar ea unde vrea să doarmă oare, în afară de caiete

n-a mai găsit nicio urmă a trecerii ei prin cameră, unde a reușit să mute

totul în grabă? Și-a amintit că-n camera fetiței prezența ei emana de

peste tot, parfumul ei, hainele ei, toaleta ei, deci ori n-a dormit

niciodată în patul de-alături ori s-a mutat în mare viteză. Când o fi avut

timp? Deci regăsirea lor nu poate fi atât de simplă, Elvira avea îndoieli,

nu-l va accepta așa ușor cum a crezut de dimineață.

16

Restul zilei a trecut destul de greu pentru toți. Olga se simțea

jenată, Elvira confuză, habar n-avea ce trebuie să facă, Marius

frământat de gânduri, prins între două lumi, copiii intrigați că nimeni

nu le dă atenție, preocupați să-ncropească ceva jocuri. Ai Elvirei

încercau să-l atragă pe Mișa la joc, dar era mai mic decât ei și, timid,

stătea deoparte, nedumerit și străin de lumea în care picase. Bine c-a

venit seara! După ce au culcat copiii, Elvira rămase în sufragerie pentru

că mai avea de pus la punct ceva pentru cursul de a doua zi. Marius își

sărută de noapte bună copilul cel mic și-i spuse câteva cuvinte

liniștitoare Olgăi, apoi se-ndreptă spre dormitorul lui.

– Eu mă duc la culcare, tu ce faci?

–.Mai am ceva de pregătit pentru orele de mâine. Ai în

dormitorul bunicilor toate cele necesare.

– Bine, dar am așezat lucrurile mele în dormitorul comun, ale

tale unde sunt? Eu am să dorm acolo și te aștept.

Elvira a mers la culcare târziu, în camera fetiței, credea că el

doarme, și s-a așezat pe fotoliu. Nu știa ce e mai bine să facă. Marius

apăru în ușă.

–.Ce faci, nu vii în pat să dormi? Nu mușc. Sau vrei să merg

eu în altă parte? Ce se-ntâmplă de fapt, Elvira?

– Mi-e frică, mi-e teribil de frică.

– De cine, de ce?

274

– De tine și de tot ce e legat de tine.

– Hai că nu-nțeleg.

– Taci, nu vorbi, lasă-mă să m-adun.

– Bine, asta e ceva ce intră în atribuțiile mele, uite că tac. Putea

tăcea dar nu putea sta locului și mai ales nu putea să nu gândească,

așa că, până la urmă, Marius se apropie de ea cu blândețe. Știu ce

e-n sufletul tău, dar s-o luăm încet, cu răbdare. Lasă fetița să doarmă

vino cu mine, stai lângă mine, ciuta mea speriată, încălzește-mi

sufletul, încălzește-te lângă mine. Întâi explică-mi ca să pricep de ce

ți-e frică de mine?

– Pentru că te-am iubit, iubesc prea mult! Fac tot ce vrei tu.

Pleci, vii, eu stau și aștept. Mă bucur că ești aici dar, dacă vei pleca din

nou, iarăși va trebui s-aștept și să fac tot felul de presupuneri: unde

ești, ce faci, să mă concentrez ca să mă autoconving că trăiești și te

vei întoarce, că merită să te aștept. Uneori am impresia că-n jurul tău

sunt niște forțe malefice care ne dirijează cum vor ele.

– Asta e legat de faptul că am un copil în afara căsătoriei, că

l-am adus cu mine și am adus-o și pe mama lui?

– Nu, ți-am mai spus, asta am înțeles-o. Nu e comod dar e

normal, pentru niște oameni normali.

– Ai dreptate, dar, așa cum am eu răbdare, mobilizează-ți și tu

capacitățile de răbdare și înțelegere nu numai rațional, cu inima, dacă

se poate.

Elvira îl urmă oarecum supusă în dormitor, căută un alt fotoli

în care rămase înțepenită. Marius se apropie de ea, cu grijă, o ridică în

brațe, o ajută să se dezbrace, să-și pună cămașa de noapte pe care o

luase cu el din camera fetiței și o conduse ușor spre pat. Elvira era ca

un bulgăre de ceară, nu reacționa, făcea mecanic ceea ce-i cerea el,

chiar fără cuvinte. O așeză în pat, el rămase pe marigne. Îi mângâia

mâinile și-i șoptea tot ce era în sufletul lui.

– Ai pe cineva?

–.M-ai mai întrebat și ți-am răspuns. N-aș fi putut avea. Au

încercat să se apropie de mine oameni de bună calitate, simțeam

nevoia să am pe cineva cu care să-mpart bucuriile și necazurile, să mă

sfătuiesc, dar, când îmi imaginam că acel cineva ar putea fi cel care

mă dezbracă, îmi intră în trup, îmi răscolește măruntaiele mă scuturau

275

frigurile, abandonam orice dorință și speranță. Repet cea ce ți-am mai

spus: te-am așteptat pentru că nu puteam face altfel. Nu era nimeni

de talia ta, capabil să te-nlocuiască, dacă asta se poate descifra ca

dragoste, poate că din dragoste și-n plus, ți-am mai spus: doream

fierbinte ca fetița pe care ți-ai dorit-o dar n-ai cunoscut-o să poată

spune și ea cuiva tată.

– Dar ești și tu femeie, o femeie cât se poate de normală, cum

ai stat așa șase ani?

– Ți-am spu că n-a fost nimeni.

–.Poate ai rezolvat problemele singură, așa cum fac multe

femei singure.

– Te rog să taci, n-a fost nici un alt bărbat în viața mea, ți-am

spus-o și o repet, termină cu întrebările! Eu nu-ntreb dac-ai fost mai

mulțumit cu Olga decât cu mine, ea e mai tînără, e frumoasă și printre

fraze am înțeles că avea ceva experiență când ai întâlnit-o.

– Nimeni nu poate fi ca tine, nimeni nu-ți poate lua locul. Am

visat șase ani la clipa aceasta, la cum te voi întâlni, ce ne vom spune

și ce vom face. Nu te crispa din cauza situației și pentru că într-o

cameră de-alături mai e cineva, nu lăsa frica și neîncrederea să te

invadeze. Eu cu Olga, ți-am mai spus, am avut o relație destul de

limpede. Știa că te iubesc pe tine și numai pe tine, a fost fericită c-a

scăpat de o situație umilioare, c-a putut veni cu mine, din cu totul alte

motive decât dragostea. Nu se va simți trădată pentru că-mi reiau

atribuțiile de soț. Poate va regreta ceva, dar asta e viața. Și, ca să-ți

fie totul limpede, eu n-am împărțit niciodată patul cu ea, aveam camere

separate și o vizitam din când în când, nici prin gând nu mi-a trecut

vreodată c-aș putea dormi în pat cu altcineva decât cu tine. Fiecare a

acceptat situația, era mulțumit, acum nu vreau s-o supăr sau s-o

jignesc, este onestă și a făcut foarte multe pentru mine acolo.

– Nu mai spune nimic, nu pot să gândec și nici să-nțeleg ceva

din ce-mi spui! Trebuie să mă trezesc sau să adorm cu totul. Te rog,

ia-mă-n brațe și să dormim. Uite, primești și un sărut de noapte bună,

poate cel pe care aș fi vrut să ți-l dau la-ntoarcere.

– Știi bine că nu pot și nu mă voi mulțumi numai cu atât.

– Ca să fiu sinceră, nici eu. Dar mi-e frică, foarte frică să nu

mă trezesc dimineață că trebuie din nou să pleci și să lipsești zile,

276

săptămâni, luni, ani, poate pentru totdeauna. Parcă e un blestem, cum

vii cum trebuie să pleci, iar eu n-am alt rost în viața ta decât să te

aștept și să-ți cresc copiii. N-am să-nțeleg nciodată ciudățeniile vieții!

Te cunosc într-o noapte, te aștept patru ani, pleci pentru trei luni care

devin alți șase ani și eu rămân sufletește mereu legată de tine, poate

prin copiii noștri.

– Ai dreptate. Mi-ar plăcea să cred, să-mi spui că m-aștepți, nu

numai pentru copii ci și pentru tine și pentru mine, pentru noi amândoi.

Cât despre rostul tău în viața mea, mă mir că nu ești conștientă sau te

răsfeți și vrei s-o spun eu. Rostul tău în viața mea e imens: ești

amintirile mele, bucuriile mele, durerile mele, așteptările mele,

succesele mele, înfrângerile mele, ești însăși existența mea.

– Spune-mi măcar unde ai fost, ce ai făcut în acești șase ani.

– Las-o pe altă dată, nu-mi umbri fericirea de a te avea lângă

mine și a te ține în brațe. Am să-ți povestesc atât cât am voie, am

semnat un angajament că nu voi deconspira lucruri secrete, sub

amenințarea pedepsei cu moartea, cred că nu vrei așa ceva.

– Doamne ferește!

– Iar ție, chiar dacă n-aș avea acel angajament, nu ți-aș spune

prea multe. Știi părerea mea, atunci când știi ceva există metode de a

te face să spui ce știi chiar dacă nu vrei, când nu știi nu se poate scoate

nimic de la tine prin niciun fel de mijloace.

– Acum ce vei face aici în țară?

– Mâine dimineață mă duc la minister și apoi voi ști, vom ști.

Sunt curios dacă cineva din țară a știut ce mi se-ntâmplă, poate chiar

a aprobat asta.

– Ar putea fi implicat generalul Oprescu?

– Mă-ndoiesc, n-avea suficientă putere pentru a pune la cale

așa ceva.

– Ar fi fost în stare, e clar, după cum l-a urmărit pe tata până

l-a băgat la-nchisoare!

277

17

A doua zi când ajunse la minister Marius comunică ofițerului

de serviciu că vrea să fie primit de tovarășul ministru.

– Nu știu dacă vă poate primi, ați fost anunțat?

– Nu știu, dumneata fii bun și anunță la cabinet că dorește să

fie primit locotenet-colonelul Marius Veștemeanu.

– Da, să trăiți, comunic.

Discuția cu ministrul a fost scurtă și rece, marcată de

stânjeneală și neîncredere de ambele părți.

– Unde ai dispărut, domnule, atâția ani fără să dai vreo veste?

– Vă rog să mă iertați, asta ar trebui să știți domneavoastră și

mai ales să-mi explicați de ce mi s-a-ntâmplat ce mi s-a-ntâmplat, eu

n-am voie să spun nimic despre acest lucru.

– Nici ministrului tău?

– Mi s-a spus că-n țară e cineva care știe totul, eu nu știu cine

e acea persoană dar mi s-a spus clar că orice încălcare a

angajamentului pe care a trebuit să-l semnez în sensul că nu voi

povesti nimic nimănui, unde am fost, de ce am fost, ce am făcut, atrage

după sine lichidarea mea fizică.

– Dar cercetarea împreună cu academicianul Voznesenski?

– A fost una din activitățile mele, despre care s-a spus tot ce

era de spus și se putea spune.

–.A dracului treabă! Deci n-am voie să știu nimic despre

dumneata! Spune-mi măcat atât: ești devotat României și armatei ei?

–.Întrebarea ar putea fi considerată jignitoare, dar, știind

situația specială în care mă aflu, răspund sincer: DA, servesc Patria

Română și asta am făcut de când am îmbrăcat uniforma militară!

–.Să trecem la probleme practice. Conform unor dispoziții

superioare și ținând seama de calificarea și experiența dumnitale, vei

lucra la Școla Superioară de Război, la instruirea viitorilor piloți. Veți

stabili împreună cu comandantul școlii ce vei avea de făcut concret. Ai

un concediu de două săptămâni și apoi te prezinți la comandantul școlii.

– Am înțeles, să trăiți! Permiteți-mi să mă retrag.

– Aprobat și sper să ne mai întâlnim și-n alte împrejurări, mai

atractive.

278

Când Elvira întră a doua zi în sediul catedrei pentru a merge

apoi la cursul greu cu anul cinci (ea, un lector de-abia la-nceputul

carierei universitare, trebuia să dea ochii cu pretențiosul și exigentul

an cinci!), acolo nu mai era altcineva decât cea mai apropiată colegă a

ei, Sofia.

–.Ce-i cu tine? Arăți de parcă vii de pe altă lume! Ți

s-a-ntâmplat ori ceva extraordinar de bun ori cea mai mare catastrofă

posibilă.

– Aș zice că și una și alta. S-a-ntors Marius.

– Extaordinar, asta e de bine! Și cealaltă fațetă?

– N-a venit singur ci c-un copil de aproape trei ani și mama lui.

–.Oh, așa e, o-ncurcătură demnă de Sherlok Holmes sau

Poirot!

– E un adevărat nod gordian. Femeia e tânără, are douăzeci și

doi de ani, e basarabeancă și fericită c-a ajuns în România. N-are alte

pretenții decât s-o ajutăm să-și facă un rost și să-și crească sau să-i

creștem copilul. A urmat liceul pedagogic și m-am gândit că, dată fiind

lipsa de profesori de limba rusă, am putea-o ajuta să obțină dreptul de

a preda într-un gimnaziu sau o școală profesională. Femeia e deșteaptă

și dornică să facă ceva în viață, s-ar putea înscrie apoi la facultatea de

limba și literatura rusă, ar avea un loc de muncă și un viitor asigurat.

– Pot încerca să te ajut? Înțeleg că vrei ca mama celuilalt copil

al lui Marius să fie și ea o femeie cultivată.

– Și asta, dar și pentru că nu-i port pică și nu mă simt cu nimic

vinovată față de Olga, așa o cheamă, e un om de bună calitate, dar

nici față de mine. Sunt puțin egoistă, conștientă că și ea suferă în felul

ei dar Marius e al meu, numai al meu, a fost întotdeauna.

– Dar între tine și Marius cum stau lucrurile?

– Cum vrea el. Sunt în mâinile lui ca o bucată de plastilină, mă

modelează cum îi convine. Tu știi bine că-n lipsa lui am avut atâtea

ocazii să leg o relație, i-am refuzat pe toți, nu din ambiție ci pentru că

nu-mi spuneau nimic, pe nici un plan. Doar Petrescu ar fi putut avea

ceva șanse, dar era așa de departe de imaginea mea despre un bărbat

încât nu m-am putut apropia de el. Gândul c-ar trebui, la-ntoarere,

dacă se va mai întoarce, să-i explic lui Marius că nu și de ce nu l-am

așteptat îmi bloca orice inițiativă de a răspunde cuiva. Îmi trecea uneori

279

prin minte că Marius nu se va mai întoarce niciodată și eu îmi irosesc

tinerețea care trece așa de repede dar în sufletul meu nu credeam, nu

credeam că s-ar putea întâmpla așa ceva. Gândurile astea blocau

instantaneu orice pas spre cineva. Un prieten da, mi-ar fi convenit, dar

mai mult niciodată. Când se apropie Marius de mine nu mai sunt eu ci

aproape o jucărie care dansează cum vrea el; culmea e că nu trebuie

să facă mari eforturi să mă topesc toată alături de el.

– Să zicem că asta-i bine.

Cele două femei și-au pus în funcțiune toată inventivitatea, au

înscris-o pe Olga la un liceu seral ca să-și conpleteze ultima clasă pe

care n-o terminase, apoi la facultatea de limbi străine secția rusă. Olga

era muncitoare, inteligentă, prindea repede și a reușit, în câțiva ani, să

facă față cu brio examenelor. După absolvirea facultății a primit un post

de profesoară suplinitoare de limba rusă la un liceu. Pe planul

profesional situația s-a aranjat destul de bine.

Pe plan personal a fost ceva mai complicat. Familia

Veștemeanu a ajutat-o să-nchirieze o garsonieră nu departe de ei.

Se-nțelegeau bine. Mișa a fost dat la grădiniță. N-avea probleme cu

limba, o-nvățase acolo-n Siberia. Locuia la tatăl său. Frații începură

să-l accepte și chiar să-l iubească, iar Olga putea veni să-l vadă oricând

dorea. Elvirei nu-i era prea ușor, relația lui Marius cu Olga nu ieșea

aparent din normele bunei cuvințe dar nu-i pica bine când el îi spunea

că merge până la ea ca să discute despre educația lui Mișa. N-o

mulțumea nici faptul că, deși tânără și frumoasă, curtată de bărbați

bine și serioși, Olga nu se gândea la căsătorie. Fiecăruia îi găsea

suficiente cusururi ca să-l refuze, motivând că are de învățat și de

crescut un copil. Elvira n-avea certitudini, doar mici bănuieli pe care le

ascundea cât de adânc putea în sufletul ei, mai ales că lui Marius nu-i

putea reproșa nimic. Era convisă că nu trebuia să avanseze pe o astfel

de cale și să provoace discuții care nu duceau nicăieri. Totuși în jurnalul

ei a scris: „așa am început să-mi iau pic cu pic, de la viață, din porția

mea de fericire”.

Au trecut câțiva ani. Marius pleca și venea, lipsea cam

două-trei luni pe an când mergea să-și continue cercetările undeva

unde nici acum nu știa, Elvira lucra la Universitate, promova, scria

280

articole și cărți, era tot mai apreciată și creștea cei trei copii.

Până-ntr-o zi când el a trebuit să plece din nous spre răsărit. De obicei

despărțirile, chiar scurte, erau dureroase dar acum Marius era mai

abătut ca oricând. În noaptea de dinainte de plecare au avut o discuție

îndelungată, ciudată.

– Am un sentiment ciudat, îi spunea el Elvirei, parc-ar fi ultima

plecare, parc-aș pleca definitiv, nu știu dacă mă mai întorc vreodată...

– Atunci nu pleca.

– Asta nu se poate, am un angajament și-n plus o teorie în

cap, atât de fantastică încât nici n-am curajul s-o trec pe hârtie. Trebuie

s-o verific, dacă e adevărată va infirma multe altele considerate

sacrosancte, trebuie s-o discut cu academicianul Voznesenski.

– Cheamă-l pe el aici.

– Nici asta nu e posibil. E destul de bătrân, se deplasează greu,

iar mijloace de verificare a teoriei n-am decât acolo. Nu vreau să spun

vorbă mare, dar datorez acest efort, poate sacrificiu, cunoașterii

umane, așa că plec din nou de lângă tine, acum, după ce de-abia m-ai

acceptat din nou și din nou. Dacă nu mă mai întorc, te rog, ai în

continuare grijă de copii, nu-l ține de rău pe Mișa, el n-are nicio vină.

– Ai avut cumva impresia că fac asta?

– Nu, niciodată, dar am simțit nevoia s-o spun. Iartă-mă dacă

te-am jignit cu ceva.

– În regulă, fii liniștit, sunt toți copiii mei. Mama lui Mișa e Olga

dar tatăl ești tu, deci este și al meu.

A plecat. Și-au scris, ca de obicei, până-ntr-o altă zi când Elvira

a primit vizita unui ofițer superior care i-a comunicat că Marius a căzut

cu avionul într-o misiune de încercare. Avionul a luat foc și din el n-a

mai rămas decât un mănunchi de oase calcinate. A fost invitată la

„înmormântare” dar nu s-a dus, n-a vrut să creadă că el nu mai este.

A primit peste câteva săptămâni un pachet cu urna lui și lucrurile

personale, dar niciodată n-a crezut că el a pierit cu adevărat. Bănuia

că e moarte falsă, ca să nu mai revină-n țară, mai ales că, în mod cu

totul inexplicabil, după ceva timp a plecat și Olga, spunea că merge

să-și viziteze familia. Care familie, e doar o orfană, i-a replicat Elvira.

Mai am ceva rude îndepărtate, mătuși, verișori... Elvira a lăst-o baltă.

A dus urna la cimitir și a îngropat-o în mormântul mamei. Nu i-a scris

281

numele pe cruce, n-a făcut nicio slujbă de pomenire, niciun parastas,

convinsă că nu-i mort și, oarecum superstițioasă, și-a spus că dacă-i

face pomenile ar chema moartea. A primit cât a mai trăit o pensie

substanțială de văduvă, pe care a depozitat-o la bancă și a folosit-o

pentru școlarizarea și ajutorarea copiilor.

A luat din nou viața-n piept, ca la-nceput, și-a ghidat și și-a

supravegheat copiii pân-au făcut toți studii universitare, i-a ajutat

să-și construiască locuințe și să-și întemeieze familii, să devină tați și

Doinița mamă. Familia s-a risipit prin tot orașul dar au rămas strâns

uniți. Se vizitau frecvent și-n fiecare duminică luau, cu rândul, masa la

unul din ei. Elvira se putea considera împlinită și mulțumită de viață.

N-a pierdut obiceiul de a „sta seara de vorbă cu Marius”, de a-i povesti

ce fac copiii și ea. A continuat să scrie cum evoluează fiecare din

odraslele lor. S-au adunat peste zece caiete.

Cel care i-a rămas alături, a-ngrijit-o ca un fiu devotat și cu

familia căruia a locuit până la moarte a fost Mișa.

***

282

283

C U P R I N S

Am fost de toate în viață ................................................................ 3

Soarta nu bate la ușă ................................................................. 133

284

Editura Estfalia