Odă ( În metru antic)Condiţia omuli de geniu

(Introducere)

Condiţia omului de geniu este o temă specific ? întâlnită în creaţia eminesciană atât în proză ( ,, Sărmanul Dionis” ), „Geniu Pustiu” ), cât şi în poezie ( Cele cinci Scrisori, „Luceafărul”,,Glossa”). Poezia ,,Odă (în metru antic) se încadrează tematic in această categorie. Iniţial a fost conceputa ca o odă închinată geniului militar Napoleon. Prin stilizări succesive, varianta finală publicată in 1883 este o poezie filozofică despre omul de geniu, iubire şi neferinţă. Titlul face referire la o structura prozodică aleasă de respectat strofa ? provenind din perioada literaturii antice. Textul se deschide cu un vers considerat de Nichita Stănescu cel mai frumos din lirica românească: „Nu credeam să invăţ a muri vreodată”. Incipitul conţine ? o trăsatură definitorie a genului în viziunea lui Eminescu ? că inclusiv moartea este o experienţă de ? (cunoaştere). Vessisile descrie imaginea ? a genului, cu toate atributele sale, tinereţea veşnica, izolarea de semeni şi starea de solitudine.„Pururi tânăr, înfăsurat în manta-mi,Ochii mei nălţau visători la steauaSingurătaţii.” Starea de ? şi linişte transmisă în strofa întâi dispare în strofa următoare, aspect sugerat şi de schimbarea timpului verbal: „ Când deodată tu răsăsişi in cale-mi”. Prezenţa pronumelui „tu” generează ambiguitatea, pentru că poate face referire la o fiinţă, dar versurile care umrează transmit o altă idee: „Suferinţă, tu, dureros de dulce / Până-n fundul ? volupititatea moţii / Neînduşătoare.” Structurile cu valoare de oximoron „durereos de dulce”, respectiv „voluptatea moţii” arată că iubirea reprezintă sursa unei suferinţe sau chiar a morţii. Printr-o aluzie mitologică se face referire la fiinţa iubitoare a cărui trădare aduce un chin infernal:„Jalnic ard de viu chinuit ca NessusOri ca Hercul, înveninat de haina-iFocul meu-a-l stinge nu pot cu toateApele Mării.” Referirea este la Deianira, soţia lui Hercule, care acceptă cămaşa otrăvită oferită de centaurul Nessus, o aruncă pe umerii soţului ei, iar aceasta i se lipeste de trup arzându-l. Sintagma „focul meu” ar putea repreyenta iubirea pasională ? creaţia artistică – adesea repreyentată la romantici prin motivul focului -, suferinţa sau toate trei împreună. În acest ? text, poate fi interpretat şi ca o ? peotică, condiţia ? fiind aceea de a sublima propriile suferinţe in act ?.Aceaşi idee este continuată şi în strofa următoare:„De-al meu propriu vis mistuit mă vaoet,

Pe al meu propriu rug mistuit mă vaiet.”

Interogaţia retorică, un alt procedeu romantic, transmite că salvarea din focul nimicitor este imposivilă: „Pot să mai renviu luminos din el ca Pasarea Phenoix?” Ultima strofă conţine o idee prezentă în mai multe poezii scrise de Eminescu in 1883, în special in elegia „Mai am un singur dor”, dorinţa gasirii unităţii supreme prin moarte „Piara-mi ochi turburatori din cale,Vino iar în sân, nepasate tristă;Ca să pot muri linistitm pe, pe mineMie redă-mă” Finalul exprimă forma cunoaşterii absolute conform dictonului socratic „cunoaşte+te pe tine însuţi – vosce te ipsum”. Aceasta poeyie este una din capodoperele eminesciene in care ideea poetică e transmisă printr-un număr redus de figuri de stil şi imagini artistice, aparţinând, dupa cum afirma Tudor Vianu, „etapei scuturarii podobelor”. Structura prozodică de facută clasică contribuie le tonul ? textului.