Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Săptămâna a XXXIV-a după Rusalii: Duminică: II Tim 3, 10-15; Lc 18, 10-14 - Sf. Mc. Agata și Teodula. Luni: II Ptr 1, 20-21; 2, 1-9; Mc 13, 9-13 - Sf. Ier. Vucol, episcopul Smirnei.

Marţi: II Ptr 2, 9-22; Mc 13, 14-23 - Sf. Ier. Partenie, episcopul Lampsacului.

Miercuri: II Ptr 3, 1-18; Mc 13, 24-31 - Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat. Joi: I In 1, 8-10; 2, 1-6; Mc 13, 31-37; 14, 1-2 - Sf. Sf. Mc. Marcel și Pangratie. Vineri: I In 2, 7-17; Mc 14, 3–9 - Sf. Sfințit Mucenic Haralambie. Sâmbătă: II Tim 3, 1-9; Lc 20, 46-47; 21, 1-4 - Sf. Ier. Vlasie, ep. Sevastiei.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Începutul Triodului Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion, format din

cuvintele tria, trei, și odi, odă, adică cântare în trei ode/ strofe. Practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat.

Triodul este și cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărții provine de la numărul odelor (cântărilor/ peasnelor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih (carte) și Minei (cărți ce cuprind slujbele sfinților din fiecare lună) în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci de regulă numai din trei.

Și anul acesta contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica. Continuăm să ajutăm pe cei 3 copii săraci din România pe care parohia noastră i-a ”adoptat” de la distanță, prin proiectul episcopiei ”Brațele părintești”, plus alte persoane necăjite sau cu handicap fizic din România.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 4 (5 februarie 2017)

is-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel:

Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş.

Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului) Luca 18, 10-14

Apostol: II Timotei 3, 10-15

Fiule Timotei, tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.

Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

De duminica de azi, numită a Vameșului și a Fariseului, începem pregătirea duhovnicească pentru luminatul praznic al Învierii Domnului. Este un răstimp de neîncetate strădanii duhovnicești, pocăință, rugăciune și fapte bune, ca prin practicarea lor să înlăturăm tot ce e rău în noi și să primim cu suflete curate pe Cel ce a biruit moartea prin înviere. La această primă duminică din perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope foarte scurte, dar deosebit de expresive, și anume parabola vameșului și a fariseului. Aici apar două personaje într-un contrast izbitor, atât prin poziția lor socială, cât și prin felul în care s-au rugat în același templu al poporului iudeu.

Pentru a înțelege mai bine sensul parabolei trebuie să vedem cine erau cele două personaje. Fariseii făceau parte dintr-un partid politic-religios cu mare influență în rândul poporului evreu. Acești farisei pretindeau că respectă cu mare strictețe conștiința națională și religioasă iudaică prin ură față de stăpânirea romană din acel timp și dispreț față de celelalte popoare. Din paginile Sfintei Scripturi se desprinde faptul că erau oameni lipsiți de sinceritate, prefăcuți sau ipocriți, care urmăreau în primul rând satisfacerea intereselor lor personale, mai ales de ordin material, căutând, în același timp, să-și atragă cinstirea și lauda oamenilor. Nu o dată comportamentul lor duplicitar a fost înfierat public de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. În acest sens, figurativ, dar și peiorativ, cuvântul „fariseu” este folosit și în limba noastră. Totuși în paginile Noului Testament reținem câteva nume de farisei cinstiți, cum au fost Nicodim, care a avut o lungă convorbire cu Mântuitorul, voind să cunoască esența învățăturii lui, și Iosif din Arimateea, „ucenic al lui Iisus într-ascuns”, care i-a coborât trupul de pe cruce și L-a îngropat. Diametral opuse ni se prezintă atitudinea și rugăciunea celuilalt personaj, vameșul. În timpul Mântuitorului, vameșii erau un fel de funcționari fiscali, încre­dințați cu încasarea impozitelor de la evrei pentru statul roman, care deținea atunci controlul Țării Sfinte. Deoarece s-au pus în slujba acestor străini păgâni, vameșii erau desconsiderați și stigmatizați ca trădători de conaționalii lor. În plus, cu ocazia strângerii

impozitelor, ei săvârșeau fel de fel de abuzuri și de multe ori își însușeau în mod necinstit o parte din sumele încasate. Cu toate acestea, Mântuitorul a găsit printre ei oameni pe care i-a ridicat la o cinste deosebită. Așa au fost: Matei (Levi), chemat să fie apostol, și care mai târziu va scrie prima Evanghelie, sau Zaheu, a cărui pocăință sinceră a ajuns bine cunoscută. Despre vameșul anonim din pericopa de azi, Mântuitorul ne spune că, intrând în templu, „stând deoparte, nu voia nici ochii să-și ridice spre cer, ci-și bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului»” (Luca 18, 13).

Vameșul, prin atitudinea lui, ca și prin această rugăciune scurtă, își confrunta viața cu poruncile dumnezeiești și cerea smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se lăuda cu nici una din faptele sale bune, pe care desigur le va fi făcut, ci le trecea sub tăcere, nu condamna pe nimeni, ci, dimpotrivă, se condamna pe sine însuși, apelând la dreptatea și milostivirea lui Dumnezeu, simțindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. Mântuitorul, după ce pune în paralel pe acești doi oameni, pe care îi judecă după cele „dinlăuntrul lor”, după inima lor, își încheie parabola cu o sentință care pentru noi este o adevărată învățătură: „Tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameșul s-a îndreptat și s-a înălțat prin smerenie, iar fariseul s-a osândit prin mândrie.

Mântuitorul a urmărit să pună în evidență un păcat - mândria, și o virtute - smerenia, care se exclud reciproc, nu pot sta alături. Din aceste motive, parabola este și va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, ipocriți, fățarnici și prefăcuți, vor trăi pe pământ până la sfârșitul lumii. După învățătura Bisericii noastre, mândria, adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două elemente componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate numite capitale. La rândul lor, acestea fac parte din păcatele socotite grele sau de moarte.

Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci și

pentru cei din jur. Ea a pră­bușit pe Lucifer și pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului și prefăcându-i din îngeri luminați în diavoli întunecați. Din mândrie a pierdut Adam raiul, din mândrie au pierit în decursul veacurilor popoare, împărați și conducători. Există și azi atâția oameni stăpâniți de păcatul mândriei, împreună cu dorința nesăbuită și nejustificată prin vreun merit personal de a ajunge numai la mărire și laudă în societate. Întâlnim destui oameni chinuiți fără încetare de aroganță, invidie și ură față de semenii lor, oameni care stau într-o permanentă stare de izolare și înstrăinare, închiși în turnul de fildeș al propriei lor mândrii și ambiții deșarte. Omul mândru, expresie a egoismului negativist, separatist și antisocial, nu acceptă pe nimeni să fie ca el și cu atât mai puțin mai prefsus de el, considerându-se superior tuturor celor din jur. Arogant față de subalterni, invidios față de colegii săi merituoși, dușman al superiorilor, intrigant și vanitos, omul mândru nu-și poate găsi niciodată pacea interioară și echilibrul sufletesc.

Cu totul altfel se prezintă virtutea smereniei, pe care am putea-o defini ca o recunoaștere a faptului că suntem dependenți întru toate de Dumnezeu, că suntem nedesăvârșiți și supuși

păcatului. Smerenia este virtutea care te face să ai în permanență conștiința că nu ești desăvârșit, te face să-ți recunoști greșelile și să ceri iertare de la Dumnezeu prin rugăciune. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Smerenia face din om înger și înalță sufletul spre cer”. Iar Fericitul Augustin, fiind întrebat care este drumul cel mai sigur pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu, a răspuns: „Primul drum este smerenia, al doilea este smerenia, și al treilea tot smerenia”.

După cum mândria este începutul oricărui păcat, tot așa smerenia este temelia tuturor virtuților. Ea este o virtute exclusiv creștină, pe care păgânii n-au cunoscut-o și nici filosofii lumii vechi n-au predicat-o. Ea a fost propovăduită pentru prima dată de Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin pilda vieții Lui. Pentru aceea, noi, creștinii, care înțelegem să punem în practică cuvintele Mântuitorului, și nu numai să le auzim, având drept exemplu rugăciunea vameșului din pilda de azi, avem îndatorirea morală să ne rugăm atât pentru păcatele noastre proprii, cât și pentru acei „vameși și farisei” ai zilelor noastre, care nu sunt alături de noi în Biserică. Să cerem de la Dumnezeu iertare și pentru păcatele lor, ca împreună să ne mântuim în Împărăția lui Dumnezeu. Amin. (preluat din Ziarul Lumina)

Sf. Mc. Haralambie Sfântul Haralambie a fost episcop în Cetatea Magneziei, din Asia

Mică, Turcia de astăzi, în vremea împăratului Septimu Sever (193-211). Când Sfântul Haralambie a împlinit vârsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru că nu a lepădat credința în Hristos. Potrivit tradiției, în timpul torturilor, mâinile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfântului și au rămas acolo până când mucenicul a făcut rugăciune. În fața acestei minuni, cei care îl torturau s-au

convertit la creștinism. Mai târziu, auzind împăratul cele petrecute cu Sfântul Haralambie, a poruncit să fie adus în Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldații i-au legat barba în jurul gâtului și l-au tras de ea pe drum; i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup. Însă, Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu. La cererea împăratului Sever, Sfântul Haralambie a făcut multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Din ele amintim că a vindecat un om posedat de un duh rău de 35 de ani și a înviat un tânăr, încât Galina, fiica împăratului s-a convertit și ea la creștinism. Sfântul Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis și sfântul a văzut pe Hristos și pe îngerii săi. Sfântul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grija de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame și de boli. Domnul i-a promis ca o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. A murit înainte de a fi executat.