observator

Observator-München , anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 108

Ioana din Italia este profund recunoscătoare pentru că MaicaVeronica a vindecat-o de o boală gravă şi i-a redat viaţa. Oriceproblemă aţi avea: infertilitate, impotenţă, blesteme, cununiilegate, boli incurabile etc. apelaţi cu încredere la Maica Vero-nica pentru vindecare.

Vă rezolvă orice problemă, personal şi telefonic. Apelaţi cumaximă încredere, toţi cei care aveţi probleme şi din ţară şi depeste hotare. Rezultate garantate 100%.

TELEFON: 0040.743.216.375

______________________________________

Stimaţi cititori, câştigatoarea premiului 1 pentru 2009, cu celemai multe cazuri rezolvate în ţară şi în străinătate este AureliaArdeleanca, singura din ţară autorizată, o persoană serioasă şi deîncredere, tămăduitoare şi desfăcătoare a cununiilor legate şi abolilor fără leac. Faima sa a depăşit de mult graniţele Româ-niei!În premieră şi în exclusivitate, tămăduitoarea anului AureliaArdeleanca: este cunoscută şi recunoscută vrăjitoare, incom-parabilă cu alte vrăjitoare, cu har deosebit, primit de bunica ei la11 ani şi cu un suflet ales şi binecuvântat pentru a face bineoamenilor de pe Pământ. Cea mai mediatizată în presa scrisă şipe toate posturile tv, Aurelia este o femeie tânără cu chip blând,o minune dumnezeiască, pe a cărei vastă experienţă şi ajutor văputeti baza oricând. Apreciată de mari maeştri ai spiritismului,de care a fost testată şi verificată, ea a fost premiată la Saloanelede Magie Albă din Spania, Rusia, India, Germania, unde a datdovadă că harul şi puterile sale sunt uluitoare. Dezleagă orice tipde farmece şi blesteme, vă prezice cu exactitate trecutul, pre-zentul şi viitorul, aduce persoana înapoi, îi uneşte pe ceidespărţiţi, împreunează familii dezbinate, vindecă impotenţa,alcoolismul, stressul, depresia, scoate argintul viu, dăruieştetalismane de noroc. Acum în martie, aprilie, mai şi până îndecembrie, lunile cele mai puternice şi benefice pentru dezle-garea farmecelor şi blestemelor, Aurelia Ardeleanca lucrează cumagie alba, cu rugăciuni şi descântece neştiute de nicio altăvrăjitoare, cu plante, leacuri, fructul dragostei, punându-şi harulşi vasta experienţă în slujba binelui dvs!

De luni până luni, în numele lui Dumnezeu, vă deschide te-lefonic cărţile de tarot vechi de sute de ani, moştenite de la bu-nica sa, Mama Maria, care a trăit 105 ani, indiferent dacă sunteţiîn ţară sau străinătate, numai pe baza numelui dvs de botez şi adatei de naştere se rezolvă orice problemă, garantat 100%. Chiardacă, din păcate, aţi fost dezamăgiţi de alte persoane, apelaţi laea cu cea mai mare încredere şi nu veţi regreta!

NUMAI AURELIA ARDELANCA VĂ POATE SCHIMBAVIAŢA DIN RĂU ÎN BINE!

TEL. 00.40720329091 / 0040.723.924535www.vrajitoarea-aurelia-ardeleanca.ro

N. Red: Revista Observator-München nu îşi asumă nici o res-

ponsabilitate pentru calitatea serviciilor şi produselor oferite în

această rubrică, făcând doar serviciul obişnuit, de tipărire a

reclamei. Rugăm cititorii eventualmente interesaţi să se inte-

reseze şi pe alte căi (Internet, de pildă) privind costurile con-

vorbirilor telefonice şi ale serviciilor în cauză înainte de a le

utiliza. Observator-München

Observator-München anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 1

Chestiunea română:România şi “RepublicaMoldova”, plus...

Într-un proiectat editorial (Restau-

ratio ad integrum, publicat mai jos) cred că am reuşit să

redau cauzele neîmplinirilor abătute peste românii de sub

jurisdicţia Bucureştilor. În definitiv găsesc exact aceleaşi

motive pentru nenorocirea marelui popor român, cel de

“acasă”, cel trăitor în fruntariile strâmtate de Stalin, Hitler,

Churchill şi Roosevelt: Herţa, Bucovina de Nord, aşa zisa

“Republică Moldova”, sudul Basarabiei (patru judeţe!),

plus cei donaţi sârbilor, ungurilor, bulgarilor, din nou

Ucrainei.

Cauza principală, pentru cei care n-au înţeles, se fac că

n-au înţeles sau habar n-au despre ce este vorba este

lipsa unei reale clase politice la Bucureşti.

Din nepoţi sau fii de politrucinici veniţi în caravana de

măgari ai armatei roşii (Napoleon: “Măgarii şi savanţii, la

mijloc!”), din urmaşii adunăturii la sunetele goarnei sovie-

tice, proveniţi sau nu din propria etnie – nu se pot obţine

politicieni români. Iar din gargara europenistă însuşită cu

sârg de câţiva “telectuali” cu ifose, şi mai puţin.

Este o realitate dură, pe care se pare că electoratul

român, şi el urmaş şi urmaş de urmaş al ceea ce a mai

scăpat din epurări, Canale, Gherla, Aiud şi Piteşti, din

“capul plecat...” şi “mămăliga (care) nu explodează” nu a

priceput-o nici azi. Ceea ce n-a priceput “electoratul” ro-

mân, cu cunoştinţele şi interesul său minim pentru istoria

neamului, incultate de 50 de ani de bolşevism şi 20 de ani

de bolşevism fardat (dar ne-eradicat!) şi ceea ce nu vor

pricepe – fiindcă le lipseşte organul necesar - nicicând

“telectualii subţiri” (subţirei rău, a la Pleşu, Patapievici,

Liiceanu, Tismăneanu, Sorin Alexandrescu şi ejusdem

farinae, dilemişti, gdsişti, 22-işti, vadimişti, acelaşi extract,

cu toţii, din... gândirismul bolşevico-”naţional”) este sim-

ţirea simplă a apartenenţei naţionale. Pe la 1850 şi ceva,

scria în cotidianul britanic The Times (cine are timp şi

VREA poate găsi oricând data exactă): “Noi nu prea

pricepem nimic din ideea asta modernă de naţiune.” Era

opinia imperială, care exclude “micile” naţionalisme.

“Visul american”, înainte de cel de după al doilea război

mondial, când gospodinele au descoperit congelatorul şi

cârlionţii din plic se numea “Coast to coast”: “De la coastă

la coastă, de la Atlantic, la Pacific”. “Visul” (coşmarul,

pentru noi!) rusesc s-a chemat, de la Petru I-ul : “O ie-

şire la Mediterana”. Şi asta o opinie imperială, cu deose-

birea că între Mediterană şi rusnaci stau nu amero-indienii

la nivel de epocă de piatră, ci popoare mai vechi şi mai

civilizate, inclusiv la obiceiul de mâncat cu furculiţa. O

greşeală, de fapt, făcută şi de naţionaliştii germani, care


nu au avut în vedere PATRIOTISMUL unor ruşi, bieloruşi,

ucraineni etc., care au preferat cizmei naţiei “superioare”

(?!) spânzurătoarea, împuşcarea, anihilarea proprie, pen-

tru supravieţuirea “poporului” - pe atunci “sovietic”.

În actualitate rămân însă: morţi, încarceraţi, maltrataţi

(români şi... tineri!) la Chişinău, în aprilie 2009. Nu este

diferit de ce s-a petrecut în decembrie 1989 la Bucureşti.

Ca publicaţie absolut independentă - de la apariţie şi pâna

azi nu ne-am bucurat nici de sprijinul, nici de protec-

toratul, nici de banii vreunui guvern european, american,

asiatic, african etc., ne permitem deci să repunem pe

tapet această problemă: “Chestiunea româna – România

şi “Republica Moldova, plus...”. Aşteptăm din partea celor

care au idee despre ce este vorba, reacţii.

Fiindcă ar trebui să ne fie clar: naţiunea română are

DREPTUL, fundamentat istoric, etic, cultural, lingvistic,

etnic de a trăi împreună în frontierele sale naturale, de la

Tisa până la Nistru, de a-şi împlini “destinul evident”

prescris de Eminescu (evident , tocmai de asta atacat de

toate intelighenţiile postdecembriste, ajunse chiar preşe-

dinţi ai Institutului Cultural “Român”!, cu funcţii de secretar

de Stat!?? - drept “cadavrul din debaraua noastră”): “Să

devenim un strat de cultură la Gurile Dunării. Aceasta

este singura misiune a Statului Român.”! Chiar în cadrul

Europei “unite”, acest DREPT nu i-a fost negat Germaniei,

cu tot greul ei bagaj de păcate istorice; nimeni nu are voie

să ne interzică nouă acelaşi lucru. Republicile baltice,

jertfite şi ele timp de jumătate de secol pretenţiilor

incomensurabile ale nemâncaţilor de la Kremlin prin igno-

bilul tratat dintre doi monştri istorici, Hitler şi Stalin (şi

recunoaşterea lui de doi politicieni democraţi, Roosevelt şi

Churchill - şI în cazurile celelalte, de altfel, la finele răz-

boiului)), se bucură actualmente de statutul de state libe-

re, integrale, integrate Europei. Românii din teritoriile ră-

pite au absolut acelaşi DREPT, istoric, etnic, cultural, de a

se regăsi în matca naţiunii române, în cadrul Uniunii Eu-

ropene. Cine ne neagă acest drept, cine se opune Re-

unirii este inamicul poporului român, oriunde s-ar afla el,

orice etnie ar avea, orice funcţie. Inamic extern sau intern,

este totuna. Fost general de miliţie sovietic, la Chişinău,

însărcinat european pentru “Republica Moldova” a la

Kalman Miszei, director al Institutului Cultural “Român”,

fost ministru al culturii, compilator tendenţios al

disperărilor unor veritabili patrioţi privind “patriotismul

amărât”1 (?! - îi mulţumesc d-lui Pleşu că s-a ostenit să

1 Mică antologie a patriotismului amărît

Se dedică ţoapei (?!! sl. Obs.) patriotice

Motto: "În perspectiva morţii mele, doresc să fac aceastăconfesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostieisale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că îi aparţin". Arthur Schopenhauer

Observator-München , anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 107

Esoterica: Oferte speciale

Măicuţa FLORI, venită de curând din Ţara Sfântă cu talis-mane şi plante miraculoase şi cu ajutorul Harului Sfânt pe care îlare rezolvă problemele celor aflaţi în necaz şi deznădejde. Dez-leagă farmecele, blestemele, scoate argintul viu, vindecăepilepsia, impotenţa, lipsa de fertilitate, aduce spor în afaceri,dezleagă cununii legate, împreunează pe cei dezbinaţi, vindecăboli. Apelaţi cu încredere, personal sau telefonic, succesul estegarantat 100%.

„Sunt Ion din Germania: aduc mulţumiri măicuţei Flori, ne-aajutat să avem o fetiţă, după 7 ani de încercări prin medici;măicuţa Flori mi-a rezolvat problema în doar 3 zile“. - Christiandin Spania: „mii de mulţumiri măicuţei Flori care dintr-o sin-gură sedinţă m-a rezolvat de impotenţă“. - Simona din Italia: „Îimulţumesc măicuţei Flori că mi-a dezlegat cununiile. Acum suntcăsătorită cu bărbatul viselor mele“. - Mariana din America:„Mulţumiri pt. Măicuţa Flori, deşi am vârsta de 30 de ani nureuşeam să mă căsătoresc. Dânsa dintr-o singură şedinţă mi-aadus jumătatea“. - Mircea din Suedia: „Mulţumiri măicuţei Floripentru că m-a vindecat de o boală foarte grea, deşi nici mediciinu-i dăduseră de leac, iar dânsa din 2 sedinţe m-a rezolvat.Acum sunt sănătos şi cu poftă de viaţă“.

Toate problemele se pot rezolva prin telefon! Telefon0040.746.934.725.

Măicuţa PAULA, venită de curând din Ţara Sfântă cu talis-mane şi plante miraculoase. Cu ajutorul Harului Sfânt dezleagăfarmecele, blestemele, vindecă epilepsia, impotenţa, inferti-litatea, dezleagă cununii legate, împreunează pe cei dezbinaţi,aduce spor în afaceri şi multe altele. Apelaţi personal sau tele-fonic. Succes garantat.

„Sunt Constantin din America şi aduc mii de mulţumiri măi-cuţei Paula care mi-a dezlegat cununiile. Acum sunt căsătorit cufemeia vieţii mele şi suntem foarte fericiţi“.

Toate problemele se pot rezolva prin telefon. Apelaţi cu toatăîncrederea la telefon 0040.746.649.292.

Maica Veronica, ultima dumneavoastră speranţă către oviaţă mai bună, către un suflet curat şi un trup eliberat de toatepăcatele, vindecă orice boală, vine în ajutorul tuturor oamenilor.


Din presa românească de cultură

Din Jurnalul literar (Serie nouă, an XX, nr. 1-6, ian.-martie

2009), număr dedicat Anului centenar Eugen Ionescu, ne re-

ţine atenţia articolul d-lui Nicolae Florescu despre “Eugen Io-nescu şi destinul său românesc”, pag. 1 şi 11, din care cităm:

“[...] Eugen Ionescu aparţine, în toată profunditatea raporturilor

sale cu umanitatea, poporului român şi nimeni nu-l va putea în-

depărta vreodată de marca sau pecetea individuală a trăirilor sale

prin tot ceea ce ele au avut mai semnificativ, ca atare prin opera

sa, mereu definibilă tocmai româneşte, chiar şi atunci când a fost

nevoit scriitorul să se comunice în limba franceză. Prin urmare,

tot într-o limbă latină, în legătură indubitabilă cu Roma. // Nu am

impresia că ar fi fost sau ar fi normal să repet un asemenea

adevăr. Nu am convingerea că un om bine intenţionat ar putea

să prejudicieze sau să încrimineze sancţiunea morală pe care

Marie-France Ionesco a simţit nevoia, chiar şi în pragul săr-

bătoririi centenarului naşterii lui Eugen Ionescu, să o adreseze

degenerărilor şi imposturii politruce care la Bucureşti tinde să ne

sărăcească şi astăzi de toate atributele genialităţii şi creativităţii

neamului nostru. [...] Mai amintesc încă o dată un fapt sub

semnul căruia consider că se cuvine să deschidem manifestările

spirituale care ne leagă şi ne obligă la reculegere în faţa cen-

tenarului din acest an al lui Eugen Ionescu. În pragul morţii sale,

marele scriitor a refuzat orice 'cinstire' din partea unei academii

reperiste, aşa cum au refuzat-o şi George Enescu şi Mircea

Eliade şi Emil Cioran la timpul lor. Apoi, Eugen Ionescu a lăsat,

cu gură de moarte, lângă testamentul său, obligaţia familiei de a

înlătura orice expresie cominternistă în preluarea valorii pe care o

reprezenta doar pentru neamul nostru şi nu pentru produsele

internaţionalismului proletar. Am văzut atunci în Biserica Orto-

doxă din rue Jean de Beauvais cum au fost oprite în pragul lăca-

şului sfânt coroanele mortuare ale Ambasadei unei Românii post-

comuniste de tristă amintire, sub ochii înlăcrimaţi de durere ai lui

Sergiu Celibidache la cerinţa expresă şi neîndurătoare a doamnei

Marie-France Ionescu. // Se mai poate îndoi cineva astăzi că

adevărata lume românească, a demnităţii şi a prestigiului naţio-

nal, s-a păstrat şi s-a conservat doar în exil?!? De acolo, iată, ne

vin până şi acum exemplele şi lecţiile de regenerare, în clipe atât

de târzielnice şi atât de puţin receptate. [...]”...

Număr, ca întotdeauna, dens, concentrat ca un cub de mar-mură, ca de obicei, Jurnalul trimestrului 1 al anului mai adă-

posteşte piesa Moartea, prietena mea, de Victor Ion Popa,

cronica literară făcută de Titu Popescu volumului Cariatide, de

Ion Dur, Gheorghe Grigurcu răspunde întrebărilor adresate de

Dora Pavel în cadrul rubricii Dialoguri esenţiale (“Socotesc

ironia opusă jocului”), Mircea Handoca scrie despre “Mircea

Eliade şi contemporanii săi”. Restituiri: Horia Stamatu, “Pro-

blema lui Nu, problema lumii”. Paul Goma (Jurnal) De-

cembrie (3) Sâmbătă 6 decembrie 2008: “[...] Cu ocazia dez-

baterilor care au urmat, rerferindu-se la Andrei Pleşu, Horia-Ro-

man Patapievici şi Traian Ungureanu, Gabriel Liiceanu a de-

clarat: 'Când oameni ca noi acceptă să fie miniştri de Externe,

preşedinţi de institute, ambasadori, nu o fac ca să se căpătuias-

că, o fac pentru că au conştiinţa că cineva trebuie să mai şi

slujească ţara asta' [subl. mea, P. G.]. De la Dej încoace n-a fost

mahăr comunist care să nu susţină acest lucru, până la saturaţie.

De ce a acceptat dl Pleşu mai multe funcţii ministeriale şi sub Ion

Iliescu, şi sub duşmanul său de moarte, Emil Constantinescu, e

mai greu de spus, aşa că nu vom insista. Ce e cu adevărat grav

e că dl Liiceanu a deschis o cutie a Pandorei din care se vor

adăpa în gura mare toate lichelelel securisto-comuniste,

vânturând exact aceeaşi motivaţie de sacrificiu şi nobleţe [...]”.


caute citatele respective, din care am găsit de cuviinţă să

subliniez... ceea ce îi caracterizează exact pe domnii “te-

lectuali” mondeni, rezistenţii postdecembrişti, de pe

Dâmboviţa şi de pe Târnave, profitori direcţi ai sângelui

tânăr vărsat în Decembrie '89), redactor responsabil sau

simplu scrib al unor publicaţii pseudo-intelectualiste a la

“22”, “Dilema” etc., toţi aceşti inşi stranii, slinoşi, unsu-

roşi, tulburi în origine (dar prea străvezii în intenţie!) fac

Dimitrie Cantemir: "... dragostea ce avem pentru patria noastrăne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-amnăscut (...), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr neîmpiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, dupădreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arătalimpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşelacu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (...). Din aceastăpricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurilemoldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nugăsim prea lesne ceva ce am putea lăuda (...). Năravurile bunesunt rare la ei. (...). Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor.(...)... nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine suntsemeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul" (DescriereaMoldovei, II, Cap. XVII).

Ion Ghica: "... a fost un timp când trebuia mare îndrăzneală şiabnegaţiune unui român, ca să cugete naţionalitate şi libertate.(...). Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cuvreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate,egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe acei care nutrec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi amodestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţibinelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta,nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos.(...). Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora carenu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism, sau care nu seasociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoareavreunui partid (...). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani,poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilorviitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire deţară (...); pînă atunci însă, meritul şi gloria vor fi de parteasbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare" (Liberalii dealtă dată, scrisoare către Vasile Alecsandri, 1880).

Mihai Eminescu: "Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Darce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul,privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei - aşa român deparadă mi-e ruşine să fiu. Naţionaliatea trebuie să fie simţită cuinima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi serespectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveauvoie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporulromânesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale"(Din manuscrise, Opere, vol. IX, pp. 459-460).

Ion Luca Caragiale: "Noi, românii, suntem o lume în care,dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndrică cel puţin se discută foarte mult." "Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelorpopulare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie,precum: tinerimea română, economia română, femeia română,ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. - îngenere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patrioti-otică, naţională, română - cu un cuvînt, moftul..."

"M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cuai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia suntvirtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit."


parte din tagma inamicilor României şi poporului român,

ca şi vechea, pravoslavnica nomenklatură de la Kremlin.

Spre disperarea lor, DREPTURILE poporului român au

fost scrise cu sânge şi nu doar cu cerneală, pe fronturi ex-

terne şi interne, de la apariţia statelor române pâna la

fireasca lor Unire din 1918 şi, ulterior, cu sângele celui de-

al doilea război mondial şi cel vărsat pentru acapararea

puterii de către agenţii Moscovei, în execuţii sumare,

lagăre, închisori. Aşa cum o altă naţie urgisită, prigonită,

asasinată în Istorie pentru “vina” de a fi fost “altfel” decât

cei între care a avut şansa/neşansa să trăiască - mă refer

la poporul evreu – are DREPTUL să-şi cinstească şi je-

lească pierderile suferite pe nedrept şi are DREPTUL la o

patrie a ei, la fel şi poporul român are DREPTURI im-

prescriptibile asupra vetrei sale strămoşeşti, pe teritoriul

căreia să-şi cinstească morţii, să-şi practice cultura (fără

dileme şi fără ploconeli levantine, de genul celor făcute de

d-l Patapievici cu ocazia atârnării unei tinichele pariziene

– cei care i-au acordat-o au tărât fără să ştie în gossă re-

putaţia unui Ordin ce în trecut era rezervat valorilor auten-

tice, adamantine), datinile, fiinţa naţională.

Scriind, mai sus, de cerneala revărsată de subţirii noştri

telectuali antinaţionali, mondenii luptători post-decembrişti

în revistele, ziarele sau la televiziunile dispuse să le

împrăştie veninul biliar, avem în arhivele noastre sufi-

ciente materiale, de la condeie mult mai valoroase pentru

a le replica, de la Eminescu la Nicolae Iorga şi la Pamfil

Şeicaru, de la profesorul şi senatorul originar din Basa-

rabia, Ştefan Ciobanu, la semnatarii şi cei care au cola-

borat la emiterea protestului Societăţii Scriitorilor Ro-

mâni,din 1940, la ocuparea de către armatele bolşevice a

Basarabiei şi Bucovinei. Să-i amintim: Mihail Sadoveanu,

Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Ludo-

vic Dans, Radu Gyr, N. I. Herescu, Corneliu Moldovanu, I.

G. Perieţeanu, Vasile Voiculescu, George Gregorian, Ion

Pillat, Victor Ion Popa, Al. C. Teodoreanu, Tudor Vianu,

Mircea Eliade, Ion Valerian!

_______

"Multe am învăţat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate -unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă - şi întretoate una mai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nugreco-ţigăneşte, ceea ce crede" (apud I.L. Caragiale, Desprelume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).

Emil Cioran: "În România, tipul omului inteligent şi unanimsimpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este unprilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, denegativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o maislabă aderenţă la valori ca românul." "Nici un român nu se simte personal vinovat (...) dezertîndastfel de la responsabilitatea individuală" (Schimbarea la faţă aRomâniei).

A citit pentru dumneavoastră: Andrei Pleşu


situându-i la poluri diferite şi totuşi apropiate, în sensul

manifestării amândurora în câmpul creaţiei artistice şi

literare.

Adăpostit, la începutul vieţii sale müncheneze, de fostul

legionar Pană, evreul îndrăgostit de Italia care a fost

Jacob Popper, s-a întâlnit, la ultimul său domiciliu, cu vio-

lenţa inutilă şi gratuită de care a fost scutit în timpul vieţii,

a unei mânii primitive, distructive pentru tot ce este con-

siderat drept alogen.

La nici un an de la decesul său, aveam să citesc pe pa-

gina 5 a cotidianului italian Corriere della sera din 30

decembrie 1996: “Roma. O săptămână după celebrarea

unei slujbe pentru eliberarea lui Priebke1, vandalii au int-

rat în acţiune în cimitirul de la Prima Porta […] Mausoleul

familiei Molayem a fost înconjurat cusârmă de fier, parcă

pentru a aminti lagărele de exterminare şi între două

coloane centrale au atârnat o zvastică din lemn, pictată

auriu. Apoi s-au înverşunat asupra altor 14 morminte cu

steaua lui David […] au fost răsturnate pietrele funerare

în forma Tablelor legii cu numele Fiorentino, POPPER, Di

Consiglio, Sasson, Piazza, Habib, Greco, Dello Strologo,

Genah, Spizzichino, Sonnino, Mieli, Di Segni. şi încă o

stelă pe care abia dacă se poate citi o dată: oameni

obişnuiţi, înmormântaţi acolo, în primul rând, în 1995 şi

1996 […]”…

Cred că s-ar cuveni, cândva, un studiu serios, de dife-

renţiere sistematică, între nazism, fascism, falangism, an-

tonescianism şi legionarism. Fie doar şi din respect pentru

victime.

________________1. Erich Priebke, născut la 29 iulie 1913 în Henningsdorf,

ofiţer SS, a participat la împuşcarea, în Grotele Ardeatinice dinRoma, la 24 martie 1944, a 335 de cetăţeni italieni, dintre care57 evrei, de către Waffen SS. Luat prizonier de englezi, a fugitdin lagăr şi a trăit ascuns la familia sa, în localitatea Sterzing /Vipiteno, până în 1948, când, sub numele fals de Otto Pape areuşit să emigreze în Argentina. În 1995 a fost predat justiţieiitaliene mai întâi lăsat liber, apoi condamnat la 15 ani închi-soare. În 1998 a fost rejudecat şi condamnat pe viaţă. Datorităvârstei şi stării sănătăţii sale efectuează arestul la domiciliu.


tot mă mai învolburează mâhnirea, văzând că acel pă-

mânt încă nu a încetat să fie ‘al uitării’ pentru poetul care

– în afară de Eminescu – cu mai multă patimă decât mulţi

alţi mânuitori ai lirei din România, l-a iubit şi l-a cântat.

Pe acest bard de pe ‘pământul uitării’ l-am numit când-

va celălalt Coşbuc. Sunt gata să propun şi azi această

formulă iubitorilor de poezie românească: cu specificarea

că odată cu el ni se dezvăluie în întregime adevăratul

Coşbuc, poet mare, român, european, care mai aşteaptă

încă să-şi ocupe locul meritat pe treptele cele mai de sus

ale Panteonului naţiei sale, din al cărei suflet neruptă

parte a fost şi pe veci va rămâne”.

…Deh, după aceste mărturisiri de dragoste ale lui

Jacob Popper pentru doi dintre cei mai naţionali poeţi

români, mie unuia îmi este greu să mi-l imaginez pe, ca

să-l parafrazez, celălalt Popper, în ipostaza în care saluta,

intrând în sala unei întruniri din anii ’50 cu pumnul ridicat

şi strigând “Trăiască tovarăşul Stalin”, scriind articole la

comanda puternicilor anilor respectivi în Viaţa româneas-

că, Flacăra, Scînteia, tot atât de puţin cât mi-l pot închipui

pe Alexandru Pană atârnând trupuri de decedaţi în cârli-

gele Abatorului sau trăgând cu pistolul, de pe motocicletă,

în prizonieri de etnii sau credinţe politice diferite, femei,

copii şi bătrâni, de-a valma...

Mai uşor mi-l imaginez pe Jacob Popper după “epu-

rarea” din 15 septembrie 1958 de către Beniuc şi un co-

mitet restrâns, a unei părţi (devenită incomodă după dis-

trugerea Societăţii Scriitorilor cu 9 ani mai devreme şi

transformarea ei în ce a fost Uniunea, până după 1989), a

Uniunii Scriitorilor, după trecerea la index, în acelaşi an, a

celor câtorva titluri de carte apărute până atunci, printre

care şi monografia despre Coşbuc. Mi-l imaginez mai de-

grabă aşa cum l-am cunoscut, în cele câteva luni de cola-

borare mai intensă, înainte de plecarea sa în Italia, la

Roma, unde avea să i se curme firul vieţii: în general

bine-dispus, amabil, amintind cu umor lipsit de încrân-

cenare despre conflictele sale cu Noel Bernard şi alţi an-

gajaţi ai Europei Libere, despre ‘meciul’ pe calea radio cu

Eugen Barbu, despre viaţa scurtă dar plină a bunicului

mort în Argentina. Bănuiesc că era deja marcat de sufe-

rinţa finală, chiar dacă n-o arăta, acoperind-o cu o

frenezie de lucru rar întâlnită la persoane de peste 70 de

ani, poate doar la sculptorul Pană, cel văzut de mine şi

Titu Popescu, la aceeaşi vârstă, mânuind cu dexteritate

oala de turnat bronz incandescent, grea de chintale, ca o

reprezentare vie a străvechiului Hefaistos…

Şi n-aş vrea să închei această prezentare fără să

observ o ciudăţenie a acestor destine, legate de epoca

trăită, de etniile şi religiile diferite, care i-au marcat diferit,


Cetatea Hotinului, ctitorie a lui Ştefan cel Mare

Ne temem, însă, că talentul compilatoriu al vedetelor

noastre postdecembriste vor găsi din nou calea de a falsi-

fica întregul discursurilor, trunchiindu-le şi păstrând din

ele ceea ce li se potriveşte mentalităţilor lor de domni de

epocă “nouă” (care seamănă al naibii de mult cu cea

veche, începuta cu vreo 60 de ani şi ceva în urmă.

Reproducem mai jos, deci, un material mai recent, care

dă glas suferinţelor românilor capturaţi de sovietici cu

concursul lui Hitler şi-apoi al unor democraţi occidentali

care nu prea aveau idee unde se află România. O facem

ca să priceapă poate, şi “împăciuitorişii” noştri telectuali

sau mai puţin telectuali, dispuşi oricând la orice cedări şi

ruperi făcute pe spinarea poporului român viu, de azi, dar

mai ales peste mormintele înaintaşilor.

Radu BĂRBULESCU

Pe marginea tratatelor cuFederaţia Rusă şi cu Ucraina

Aşteptând cu toţii integrarea noastră în Europa şi în

NATO, şi fiind in preajma unui mare eveniment, pe cât de

deosebit şi delicat, tot pe atât de aşteptat, noi românii

herţeni, nord-bucovineni şi basarabeni, din ţară, conside-

răm că nu este acesta momentul cel mai potrivit pentru un

dialog prelungit cu acei vecini ai noştri cu care avem

multe probleme importante de tratat.

Faptul că din punct de vedere geografic am fost sortiţi

să trăim aici, laolaltă, nu înseamnă că în raporturile dintre

noi şi ei nu este destul loc pentru respectul ce ni-l dato-

răm, unii altora, ca şi pe care îl datorăm, împreună, res-

pectării istoriei, adevărului şi dreptăţii.

De aceea, orice concesie şi înţelegere de moment trebu-

ie să lase deschisă calea pentru noi discuţii viitoare mai e-

chitabile, care, printre altele, să capete calitatea de a

şterge din erorile grave care s-au facut prin tratatul înche-


iat cu ucrainenii, în 1997, când noi, cu o uşurinţă condam-

nabilă, am dat tot şi n-am primit nimic, în timp ce vecinii

noştri n-au dat nimic şi au primit totul.

De exemplu, ar fi de amintit ucrainenilor, că nordul Bu-

covinei pe care l-au moştenit de la sovietici, n-a fost

niciodată, în trecut, al ruşilor, iar Ţinutul Herţa este un

pământ autentic şi dintotdeauna românesc, din vechea Ro-

mânie, care n-a fost prevăzut în pactul Ribbentrop-Mo-

lotov şi în care sovieticii, în 1940, au intrat şi l-au ocupat,

folosind forţa militară. Ar fi, de asemenea, de amintit

ucrainenilor că şi Insula Şerpilor, pe care o pretind în

prezent, cu atâta ardoare, a fost încredinţată României,

prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, iar sovieticii

şi-au însuşit-o pe baza unei "chitanţe de mână", aşa cum a

fost considerat de istorici procesul-verbal care s-a încheiat

atunci, chiar pe Insulă.

Pe de altă parte, în problema restituirii tezaurului nostru

de la Moscova, s-ar cuveni să le amintim ruşilor, că, aşa

cum înţeleg să se achite onorabil faţă de Germania, de

datoria pe care fosta URSS a făcut-o prin împrumutul luat

de la fosta RFG, ar putea să facă şi faţă de noi un ase-

menea gest, înapoindu-ne ceea ce este al nostru. Noi, o

ţară mai mică, nu ne-am permis să rămânem datori

Suediei, căreia ne-am hotărât să-i achităm o datorie făcută

cu multe decenii în urmă.

O mai mare dreptate, o mai bună înţelegere între popoa-

re şi o pace mai trainică, spre care se pare că se îndreaptă

astăzi întreaga Europă, nu poate pleca de la abuzuri şi nu

se poate baza pe modelele ruşinoase pe care le-au

imaginat şi le-au preconizat, cu decenii în urmă, regi-

murile totalitare de tristă amintire, care au dus, împreună,

la pierderea a milioane şi milioane de vieţi omeneşti.

Prof. dr. doc. Ion GHERMANpreşedinte al Societatii Culturale "Ţinutul Herţa"

Chişinău

Generali şi ofiţeri superiori de armată şi poliţie s-au

întors împotriva preşedintelui moldovean Voronin, pe

care îl acuză de uzurparea puterii în stat şi de

maltratarea tinerilor după protestele violente din 7

aprilie. La rândul lor, preoţii spun că mai multe fete

care au fost arestate după protestele din aprilie au

mărturisit la spovedanie că au fost violate de poliţişti.

Presa de la Chişinău a scris că cel puţin trei tineri au

murit după ce au fost maltrataţi de poliţie. Procura-

tura respinge acuzaţiile.

La două zile după dezlipirea lui Marian Lupu de

Partidul Comuniştilor, partidul de guvernământ pri-


cu un apolog şi o veşnică pomenire”, Bucureşti, 1991),

Ghitare cu ghimpi (antologie internaţională de “parafraze,

tălmăciri, interpretări din lirica contestatară”, Bucureşti,

1993), Momentul adevărului (“prospectări critice”, Sibiu,

1994), Focul de pistol al lui Settembrini (“pagini regăsite

din ’Condica unzui uşer’, eseuri”, Sibiu, 1995) şi Celălalt

Coşbuc, monografie critică (Sibiu 1995), carte care de-

monstrează abnegaţia cu care Jacob Popper şi-a angajat

fiinţa întru elucidarea operei poetului, într-un arc de timp

de aproape 40 de ani. Explicaţia acestei apropieri a lui

Jacob Popper o găsim în Post scriptum-ul apărut la

paginile 10-11 din volumul publicat de editura sibiană

Imago:

“…Cu vreo 30 de ani în urmă, m-am întâlnit într-o după

amiază de octombrie, pe una din străzile învecinate Aca-

demiei Militare din Cotroceni, cu vecinul meu de cartier,

profesorul Şerban Cioculescu. După o preumblare peri-

patetică de vreo două ore, am ajuns în faţa casei sale,

unde oprindu-ne, Cioculescu m-a întrebat: ’Şi acum spu-

ne-mi, dar ştii, sincer!… Ce ţi-a venit să te ocupi, tocmai

dumneata, de Coşbuc?’ Luat pe nepregătite, n-am ştiut ce

să răspund. Mai bine zis, n-am îndrăznit să răspund.

Astăzi îndrăznesc... Voi reaminti mai întâi că în anul 1891,

când şi-a dat demisia din funcţia ce o deţinea la Ministerul

Instrucţiunii, Coşbuc a fost o vreme redactor la Lumea

ilustrată a lui Ignatz Herz. În această calitate, el a instituit

un concurs “pentru cea mai bună amintire despre Ion

Creangă”. Premiul de “un napoleon” (douăzeci de lei aur)

l-a câştigat un student de la Iaşi, fost elev al marelui

humuleştean, care semna cu pseudonimul ‘Properţiu’…

Se cuvine să precizez că numele adevărat al acestuia

era Isac Popper şi că el este părintele meu… […] Nu

consider că se cuvine să stărui aici asupra întortochea-

telor meandre ale drumului la capătul căruia mi-a fost dat

să descopăr nepreţuita moştenire lăsată nouă de acest

poet, ceea ce nu încetează să mă mire astăzi – acesta

este adevărul! – în aceeaşi măsură în care-l mira pe

Şerban Cioculescu acum mai bine de treizeci de ani. De

ce, după ce îmi formasem gustul pentru poezie la şcoala,

pe care n-am încetat s-o frecventez, a lui Baudelaire,

Rilke şi Nerval, a lui Apollonaire şi Mallarmé, Ion Barbu şi

Arghezi, m-am constituit herald al bardului lui Fulger şi

Zamfirei, al idilelor şi cântecelor de răzvrătire, precum şi

al altor poeme de prim ordin, cele mai multe scrise de

Coşbuc în anii de după 1900, ani de bătrâneţe timpurie,

dar nu de veştejire a talentului său, asupra cărora totuşi

nici un critic nu binevoise până atunci să-şi plece

privirea? Nu cumva mă înşelasem eu, înmulţind numărul

caratelor hărăzite lor de Muză?Iată că, după ce m-am

desprins de mai bine de jumătate de veac de pământul

care le-a zămislit, tot mă mai simt pătruns de vraja lor şi


care a fost stins incendiul, infiltrându-se în interior, a con-

tribuit la degradarea progresivă a imobilului.

În 1990, actualul conducător al Bisericii Ortodoxe Ro-

mâne, Preafericitul Daniel, fost Mitropolit al Moldovei şi

Bucovinei, în baza actului de donaţie făcut de Ecaterina

Sturza, reînfiinţa mânăstirea Miclăuşeni şi mai apoi, în

2001, readucea sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei castelul şi domeniul Miclăuşeni.”

Revenind la Jacob Popper, al cărui destin, ca, de altfel

şi cel al lui Marian Popa, cel care îl acuză de vandalism

cultural, sub povara unor diverse animozităţi, s-a “bucu-

rat”, mai ales după apariţia volumului În culisele Europei

Libere, în 1992, de inamiciţia ardentă a multora dintre

angajaţii Europei Libere care l-au agreat, necritic, pe fos-

tul director al secţiei româneşti şi care, pentru a-şi asuma

ceva din tragicul dispariţiei premature a lui Noel Bernard

şi-a altor personalităţi de frunte ale radioului, susţin teoria

complotului Securităţii – teorie pe care în capitolul “Mor-

locii” din cartea sa, Jacob Popper o tratează cu mult

umor. În 1994, înainte de Târgul de carte de la Bucureşti,

având în vedere că editorului Culiselor, Victor Frunză îi

era imposibil să producă în timp util adenda În culisele

culiselor Europei Libere, ce conţinea reacţiile, pozitive şi

negative, la lucrarea de bază, Jacob Popper a apelat dis-

perat la serviciile micii mele edituri pentru a-i culege şi

tipări broşura. Am făcut-o, bineînţeles, ne-având nici ran-

chiuni, nici adversităţi de nici un fel, faţă de autorul căruia,

între timp, îi citisem romanele Omul şi umbra (1992),

dedicat lui Galileo Galilei şi Estrellita şi Regele Ţării de

Foc (1993), dedicat memoriei bunicului său, Julio Popper

aventurier de talie mondială, inventatorul unei maşini de

spălarea aurului, creatorul unei armate proprii cu care şi-a

alungat inamicii din Ţara de Foc, decedat prematur, în

condiţii neelucidate… Aveam, bineînţeles, să fiu confrun-

tat cu reacţia veninoasă a lui Victor Frunză, când şi-a

văzut editura cadorisită cu o lucrare pe care nu pusese

nici mâna, nici altceva. M-am scuzat pentru cadou, atunci,

acum adaug un “Dumnezeu să-l odihnească” şi celui care

a fost Victor Frunză, disidentul veritabil, pornit adică din

interiorul PCR şi ajuns adversar al comunismului, autorul

remarcabilei Istorii a stalinismului în România, candidat

”învins de structuri” (e cam singurul citat remarcabil din

cariera politică a lui Emil Constantinescu) în 2005, la

alegerile pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor

din România, câştigate de Nicolae Manolescu.

Se adaugă operei antume, în limba română, a lui Jacob

Popper povestirea Iliuţă în ţara Soarelui (Bucureşti,

1951), George Coşbuc (monografie critică, Bucureşti,

1957), Pe ring cu Eugen Barbu (“dispută în şase runde,


meşte o nouă lovitură de imagine în prag de cam-

panie electorală: generalii Victor Catană, Anton Ga-

murari şi Valeriu Troienco şi câţiva ofiţeri superiori

de armată şi poliţie i-au adresat un apel în care îi cer

comunistului Voronin să-şi dea demisia din toate

funcţiile publice şi îl acuză de uzurparea puterii în

stat. Generalul ANTON GAMURARI despre cei care

au stat în spatele protestelor violente din 7 aprilie:

“Când nişte colegi de-ai noştri s-au ridicat la eta-

jele din Parlament au găsit acolo deja pregătite acele

roţi de cauciuc cărora să li se dea foc, hârtiile care

au fost aruncate pe geam erau pregătite. Persoanele

care lucrează în aceste structuri au spus că arhiva

Parlamentului a fost scoasă de sub bătaie cu două

săptămâni înaintea acelor evenimente, cabinetele au

fost deschise şi safeurile la fel. Ceea ce s-a în-

tâmplat ulterior - torturarea băieţilor care erau prinşi

pe străzi, faptele acelea când veneau în instituţiile de

învăţământ şi îi prindeau ca pe ţâstari pe acei copii

şi îi duceau la închisoare - ordinul pe care l-au primit

aceste instituţii a fost dat de un singur om: Acesta

este preşedintele republicii Vladimir Voronin”.

Generalul Valeriu Troienco l-a acuzat pe liderul

comunist de faptul că “gestionează ţara ca pe o gos-

podărie personală”. (...) “Cupa răbdării s-a umplut şi

deja dezacordul oamenilor se revarsă în nemulţumiri

care trec de limita Codului Penal”, a spus Troieco.

Şi slujitorii bisericii s-au ridicat împotriva nedrep-

tăţii regimului comunist. Preoţii au ajuns să meargă

benevol în faţa instanţei şi să garanteze cu propria

persoană că Sergiu Mocanu, acuzat de organizarea

dezordinilor în masă pe data de 7 aprilie nu va fugi

nicăieri dacă va fi cercetat în stare de libertate. Pă-

rintele Pavel Borşevschi a mărturisit ieri detalii şo-

cante despre abuzurile poliţiei după evenimentele

din 7 aprilie: “Dacă cineva este vinovat într-adevăr

de ceea ce s-a făcut cu tinerii noştri - au fost batjo-

coriţi, maltrataţi... La biserică am avut la spovedanie

fete violate pe care nu le mai putem aduce la sănă-

tatea mentală pe care au avut-o. Pe ele nu le-a vio-

lat Sergiu Mocanu, ci poliţiştii”.

Cu toate acestea, organele de anchetă continuă să

acuze liderii opoziţiei de organizarea violenţelor din

aprilie. Bunăoară, vicepreşedintele PL, Dorin Chir-

toacă, primar de Chişinău, a fost invitat la Procu-

ratură, împreună cu avocatul, pentru a i se înainta

oficial învinuirea de organizare a dezordinilor în

masă pe data de 7 aprilie.

Preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, i-a acu-

zat pe liderii opoziţiei de tentativă de lovitură de stat


- acuzaţie intens mediatizată de presa pro-comunistă

deşi nu există nici o sentinţă pronunţată în acest

sens.

Vitalie CĂLUGĂREANU, Deutsche Welle

Roşca va scoate vizele impuse pentru români

Vicepremierul Iurie Roşca, liderul Partidului Popular

Creştin Democrat, a declarat miercuri seara, în cadrul

emisiunii „Epicentru“ de la EURO TV că relaţiile diplo-

matice şi politice dintre Republica Moldova trebuie în mod

urgent aduse pe făgaşul normalităţii.

Proaspătul vicepremier a afirmat că este necesar ca, într-

un viitor cât mai apropiat, să fie identificată o formulă de

dialog constructiv cu autorităţile române, astfel încât să fie

depăşite discordanţele apărute, în special, în ultima

perioadă, între Chişinău şi Bucureşti. Totodată, Iurie

Roşca s-a pronunţat pentru revizuirea ordonanţei emise

de Executivul moldovean privind impunerea vizelor pentru

cetăţenii români care doresc să treacă hotarul Republicii

Moldova. În aceeaşi ordine de idei, liderul creştin-demo-

crat s-a pronunţat în favoarea desemnării, cât mai curând

posibil, a unui nou ambasador al României la Chişinău.

Menţionăm că aceste declaraţii au fost făcute în aceeaşi

zi în care Iurie Roşca a depus jurământul în calitate de

viceprim-ministru.

Precizăm că Iurie Roşca a fost desemnat în această

funcţie prin decretul preşedintelui în exerciţiu al Republicii

Moldova, Vladimir Voronin. În cadrul Guvernului, Iurie

Roşca este responsabil de coordonarea activităţii privind

realizarea de către Guvern a prerogativelor în domeniul

asigurării legalităţii, în special privind respectarea drep-

turilor şi libertăţilor cetăţenilor, menţinerea ordinii publice

şi combaterea criminalităţii, inclusiv a corupţiei, traficului

de fiinţe umane şi migraţiei ilegale, precum şi în domeniul

asigurării securităţii şi capacităţii de apărare a ţării. Tot-

odată, el este responsabil de coordonarea activităţii Mi-

nisterului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Ministe-

rului Justiţiei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Eco-

nomice şi Corupţiei, Serviciului Vamal, Serviciului de

Grăniceri şi a Agenţiei Rezerve Materiale, Achiziţii Publice

şi Ajutoare Umanitare. Iurie Roşca mai este responsabil

de asigurarea conlucrării Guvernului cu organizaţiile ne-

guvernamentale care activează în domeniul protecţiei

drepturilor şi libertăţilor omului, combaterii corupţiei, trafi-

cului de fiinţe umane şi migraţiei ilegale, precum şi cu alte

organizaţii din domeniu.

Sergiu PRAPORŞCIC Flux, 18.06.09


tul marxist” Jacob Popper pentru distrugerea colecţiei de

cărţi şi documente din castelul familiei Sturza de la Miclă-

uşeni. Căutând să aflu mai mult despre faptul respectiv,

am reuşit să găsesc, în săptămânalul Ieşeanul, un bine

documentat articol din 28 iulie 2008, semnat de Ioana

Cioflâncă, intitulat “Tumultoasa poveste a Castelului de la

Miclăuşeni”, din care citez:

“Dacă soarta a fost blândă cu acest castel în Primul

Război Mondial, în cel de-al doilea lucrurile s-au schimbat

în detrimentul reşedinţei boiereşti. În 1944, Ecaterina pă-

răseşte castelul, din cauza frontului prea apropiat, refu-

giindu-se departe de acesta. Autorităţile i-au propus eva-

cuarea bibliotecii, care cuprindea 60.000 de cărţi valoroa-

se, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.

Ecaterina a refuzat iniţial, apoi a predat Episcopiei Ro-

manului două inventare ale bibliotecii, care au fost apoi

luate de Securitate. În iarna 1944-1945, coloanele de pri-

zonieri nemţi au staţionat în castelul de la Miclăuşeni. În

această perioadă, cea mai mare parte din colecţiile cas-

telului, cărţile, piesele de mobilier au fost furate de soldaţi.

Castelul a fost devastat. Multe dintre cărţile valoroase au

fost folosite de soldaţi drept combustibil şi arse în sobe,

alte volume au fost vândute chiar de către paznicii cas-

telului unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folo-

site pentru împachetarea mărfurilor.

Din cărţile care au mai rămas, o parte au fost luate de

Jacob Popper şi Jean Ackerman, cu un camion al Apărării

Patriotice, în scopul de a le proteja. Volumele strânse de

aceştia au fost, o parte, depuse la sediul ARLUS din Iaşi,

a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Uni-

versitare şi a treia a luat drumul Occidentului. Restul

cărţilor şi manuscriselor rămase au fost donate de Eca-

terina Episcopiei Romanului”.

Destinul ulterior al castelului de la Miclăuşeni este atât

de interesant încât îmi permit să întrerup cu un nou citat

aceste rânduri destinate memoriei lui Jacob Popper, fără

a aprofunda acuzele lui Marian Popa.

“Rămasă fără moştenitori pentru moşia de care era atât

de ataşată, Ecaterina o donează prin testament Episco-

piei Romanului, în scopul înfiinţării unei mânăstiri de

maici. După moartea sa în 1953, castelul a avut cele mai

ciudate destinaţii. A fost depozit militar de explozibil, casă

de odihnă pentru copii, iar din 1960 până în 2001, şcoală

pentru copii cu deficienţe mintale grave. În perioada

comunistă, mansarda castelului devenise unul din locurile

secrete unde petreceau adeseori membrii de partid sau

copiii acestora. Pe data de 23 decembrie 1968, în urma

unei astfel de petreceri, mansarda castelului a ars. Focul,

care a pornit, se pare, de la o ţigară lăsată aprinsă, a

distrus ultimele mobile originale ale castelului, depozitate

la mansardă alături de alte materiale inflamabile. Apa cu


de către comunism. Încredinţat că directorul de atunci al

secţiei româneşti a REL, Noel Bernard, contravine liniei

directoare trasate de Congresul SUA şi integrează în

propaganda anticomunistă elemente ale extremelor de

stânga şi dreapta româneşti, Popper protestează, emisiu-

nea pe care o conducea, 'Tribuna liberă' este suspendată

în 1973 de Noel Bernard, ca represalii, iar în 1980 Jacob

Popper părăseşte postul de radio, lăsând în urmă ad-

versari scoşi din sărite, dacă nu chiar duşmani de moarte.

Inamiciţia a durat până la decesul autorului (dacă nu cum-

va se prelungeşte şi după, cum par să indice ceva sem-

ne) înteţită, bineînţeles, de apariţia, în 1992, la editura

Victor Frunză (alt specialist în creerea de animozităţi), a

volumului ”În culisele Europei Libere” şi purtată de

inamicii autorului cu metodele încercate şi pe alţii:

“complotul tăcerii“ (din partea celor care nici n-ar fi ştiut

să-şi articuleze “oprobiul“), sau atacurile din presă (din

partea celor pişcaţi mai tare de peniţa lui Popper). Astfel,

Jacob Popper a mai reuşit o performanţă, în afară de

aceea a peregrinăriui sale eliptice, demnă de un Badea

Cârţan, prin spaţiul latin: A reuşit să se facă neiubit atât

de culturnicii din ţară, cât şi de presupuşii ”moguli” ai anti-

comunismului, din afara ei. Doar câteva persoane şi rev-

iste din exil (Victor Frunză, George Ciorănescu, Titu Po-

pescu şi subsemnatul, Apoziţia şi Observator-München)

şi-au manifestat, sporadic, independenţa faţă de opinia

unanimă, îndrăznind să publice despre Jacob Popper şi

de Jacob Popper, chiar cu riscul represaliilor de rigoare,

din simplul motiv că, mai întotdeauna, ceea ce scria

Jacob Popper venea dintr-un talent antrenat, antrenant şi

adesea sclipitor.”. ..

L-am cunoscut pe Jacob Popper tot la Apoziţia. Citi-

sem, odinioară, dintre cărţile publicate înainte de plecarea

sa din ţară, romanul Taina albă (1956), ce-l are ca

personaj pe Emil Racoviţă şi ca subiect călătoria acestuia

în Antartica, pe “Belgica”.

I-am apreciat verva cu care şi-a apărat înaintea lui Ion

Negoiţescu propria viziune asupra lui George Coşbuc –

poet modern -, în celebra întrunire a Apoziţiei, la dispă-

ruta, din păcate, Haus der Begegnung, pe care avem

şansa să o revedem astă seară, înregistrată fiind pe

video. Şi din această cauză - dat fiind că ambii prota-

gonişti s-au supărat… pe cenaclu! – relaţiile personale au

rămas la nivel sporadic. Nu i-am citit articolele din Scîn-

teia etc., de orientare proletcultistă, marxistă, pentru că, la

vârsta de vreo 11 ani, câţi aveam când el a părăsit

România, nu prea aveam în familie cititori de Scînteia,

aşa că nu pot aprecia cât de distructive or fi fost la

vremea lor pentru cultura română. În a sa Istorie a litera-

turii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 de-

cembrie 1989, criticul Marian Popa îl acuză pe “proaspă-


Procesul comunismului

Dezamăgirile dosarului de Securitate

În cartea mea de radiogra-fiere a primului an de exil, Unan cât o speranţă (München,1989), am menţionat şi primamea întâlnire cu Adrian Mari-no, după ce am rămas în Ger-mania, şi ce mi-a relatat dânsulcu acest prilej: „În august, aapărut în Tribuna recenzia meala ultima dumitale carte. Pestecâteva zile, primesc un telefonde la redactorul-şef al revisteila care ai lucrat. Zice, tăios: Aivăzut ce ne-a făcut prietenul dumitale? Îi răspund: Fiecaredoarme cum îşi aşterne. Şi i-am închis, nervos, telefonul”(pag. 160). Adaug acum că acest telefon dat lui AdrianMarino venea dintr-o panică şi suspiciune care încercau săse disculpe: se ştia că telefonul redacţiei era ascultat deSecuritate şi redactorul-şef voia să se ştie că înfiereazăcazul, că nu este cu nimic amestecat în decizia mea de anu mă întoarce în ţară, că – mai mult – se dezice total deacest act. Altfel, nu ar fi avut nici un sens să dea telefon laCluj şi să-l facă pe Adrian Marino autor moral al plecăriimele difinitive din ţară, numai în urma faptului că a pu-blicat în Tribuna o recenzia favorabilă cărţii mele – o mo-nografie Caracostea – apărută în librării simultan cu hotă-rârea mea de a rupe definitiv cu raiul comunist. Atunci,despre această recenzie nu aveam habar, deci nu putea săinfluenţeze cu nimic rămânerea mea.

După 1990, am aflat, mai direct, mai indirect, circulcare s-a făcut cu ocazia excluderii mele din partid (ca lu-crător în presă, eram obligat să îndeplinesc şi formalitateaadeziunii). Lătrătorii din oficiu şi-au făcut numărul vigi-lent şi cu această ocazie, delimitându-se vehement de fos-tul lor coleg care a ales libertatea, ieşind cu riscurile pecare le-am luat în piept din închisoarea numită RomâniaSocialistă. Ştiindu-i pe clănţăii vigilenţi, sunt convins căîncercau să-şi mascheze teama din suflete că ar putea fi, larândul lor, suspectaţi de cine ştie ce simpatii neconformedoctrinar, din moment ce înainte se purtaseră prietenos cumine. Teama de a-şi pierde scaunul şi poziţia le-a mane-vrat disimularea în vehemenţă punitivă. La care se adaugălaşitatea caracteristică, remarcată şi de alţii ca făcând par-te din specificul naţional după o jumătate de secol depervertire comunistă intensă.

Dar, surpriză pentru mine: citindu-mi dosarul întocmitde Securitatea din Sibiu, lipseşte declaraţia de atitudinejustă a redactorului-şef al revistei Transilvania, cel cetelefonase, din proprie inţiativă panicată, la Cluj, ca să seafle la Sibiu că se dezice vehement de gestul meu, ca şideclaraţiile lătrătoare ale unor colegi cu care mă aflasemînainte în relaţii normale de prietenie. Să nu se fi înghesuitei să-şi lase şi în scris adeziunea lor fermă la principiile


partidului? O logică elementară dezice această supoziţie.Mult mai apropiată de teama lor se află o altă acţiune:aceea de a-şi scoate declaraţiile lor din dosarul meu de laSecuritate, în perioada 1990-1993, când dosarul meu afost micro-filmat, deci având vreme destulă ca să-şi facăpierdute urmele laşităţii lor nevolnice.

Numai politrucul Comitetului judeţean de cultură, Al.Gătej, nu a mai avut această grijă, luat de valurile răstur-nărilor produse, care l-au lăsat fără obiectul muncii lui, şiîn tratarea acestei frustrări cu doze de alcool mereu spo-rite. Am citit în raportul acestuia, cu satisfacţie de dataaceasta, că nu a reuşit să schimbe atitudinea soţiei mele dea mă urma. Raportul lui nu este îmbălsămat cu scenariiimaginare, care în alte cazuri produceau praf de aruncat înochii şefilor securişti. Fire terestră şi mărginită, el s-a păs-trat astfel şi în raportul dat Securităţii. Doar că prostia nuscuză nimic, nici chiar propria ei existenţă.

În rest, dosarul cuprinde mai multe adrese administra-tive: că v-am trimis, că am primit; o declaraţie ilizibilă aunui pensionar cu semnătură alambicată, pe care nu amreuşit s-o descifrez, dar care era conştiincios îndosariată,două declaraţii care par că nu mă privesc, semnate deAlexandra şi Gabriela, care nu ştiu cine vor fi, nici dacănumele lor sunt adevărate sau false. Un alt anonim aducela cunoştinţa Securităţii ceea ce ea ar fi voit să audă: căintelectualii din Sibiu sunt cu toţii revoltaţi de gestul meu,pe care-l înfierează în discuţiile dintre ei.

Şi totuşi, în ciuda aspectului dezolant prin neprofesio-nalism, al întregului (cât a rămas) dosar, ceva din el mi-areţinut atenţia. Ofiţerul care răspundea şi de revista Tran-silvania, Mircea Şchiopoaie (care, după 1990, a fost pro-tagonistul unui scandal privid aducerea din Germania aunor reziduuri radioactive şi depozitarea lor la margineaSibiului), a înaintat eşaloanelor superioare un plan conce-put de el pentru compromiterea mea. În acest plan se pre-vedea că „a fost pregătit în vederea rămânerii în străină-tate”, prin urmare „vom lansa zvonul că T.P. ar fi rămas înexterior cu acordul organelor de stat”. Pentru a fi credibil,se menţionează că T.P., în anul 1987, anul rămânerii lui înR.F.G., avea publicate în ţară opt cărţi, or acestea nu ar fiputut să apară fără „acordul organelor de stat”, deci era„pregătit” pentru rămânerea în străinătate. Îmi imaginezcâţi colegi de exil ar fi muşcat cu voluptate din aceastămomeală, dacă „organele” ar fi apucat s-o lanseze, numaică a intervenit anul 1989. Conştiinciosul căpitan dă şisoluţia răspunderii ierarhice, pe linia serviciului lui:„cazul urmând să fie luat sub controlul Direcţiei I”.

Era, însă, prea târziu...

Titu POPESCU

În numărul viitor: Radu Bărbulescu: Dintr-undosar conex de urmărire al Secu: părţi din bio-grafia mea... transcrisă după... “ureche“


trece pe la spital... Aveam să-i revăd doar trupul lumesc

depus în cele patru scânduri, locuinţa ultimă a tot ce a

trecut prin lumea asta în formă bipedă, oameni sau

neoameni.

Şi totuşi: de când a plecat dintre noi, ar fi trebuit să

urmărim cu mai multă atenţie norii. Şi când ni se pare că

unii dintre ei, mai furtunoşi, întruchipează un chip de poet,

de muzician sau un armăsar, să ne închipuim că, undeva,

sus, sculptorul toarnă mai departe, în cea mai densă

materie a Paradisului – aburul – noile lui lucrări, pentru

expoziţia comandată de Atotputernicie.

Un ultim cuvânt, pour la bonne bouche, legat de ur-

mătorul portret şi apropos de prezumate antisemitisme: la

venirea în Germania a lui Jacob Popper, legionarul

Alexandru Pană l-a găzduit, pentru câteva săptămâni, la

el acasă, pe autorul şi jurnalistul evreu prin naştere şi

marxist prin jocul eonilor. Poate fiindcă între spiritele

superioare primează talentul şi creativitatea, ca factori de

comuniune şi nu stricăciunea ideologică integralistă, ca

factor de segregare. O poziţie aproape de neregăsit în

societatea românească de azi.

JACOB POPPER: UN TALENTDERANJANT, … FĂRĂ FRON-TIERE…

Despre Jakob Popper (Bucureşti, 30.05,1921 – Roma,

12. 02. 1996), cum scriam în obituarul din Observator-

München, anul IX, nr. 1-2, Ianuarie – Iunie 1996:

“…puţini sunt cei dintre cei care au ceva de zis în lumea

literelor şi jurnalişticii româneşti s-au încumetat să-şi arate

deschis simpatia, fie pentru operă, fie pentru om. Fire

pasională, polemică şi iscoditoare, egalată doar de

pasiunea sa pentru cercetarea amănunţităa unor vieţi din

timpuri apuse, omul Popper a dat naştere la dispute

aprige, reuşind să devină, dintr-un adept sincer al stângii

comuniste, un “eretic” al dogmei şi, după plecarea sa în

străinătate, în 1964, redactor la postul de radio ’Europa

liberă’, unde se angajează în dezvăluirea, de la nivelul

informaţiei libere şi cinstite, a falsurilor comise în cultură


ruta pământul amar al Patriei! Să mă lase în pace istoricii

– inclusiv cei litarari -, geografii, multiplicatorii şi creatorii

de opinie creaţi de şcolile de partid şi de stat, ne-au

mâncat peste o jumătate de secol (o viaţă de om!), eu

rămân la concluzia că neo-pseudopostelita asta trebuie

să ajungă acolo unde i-a fost locul: lada de gunoi a Istoriei

sau în Istoria bolşevismului.

În ce priveşte prietenia cu Alexandru Pană, a fost, si-

milar căsniciilor fericite, o prietenie nelipsită de crize. Nea-

vând personal nimic de a face cu ritualurile şi idealurile

legionare – mă mulţumesc şi acum să împart lumea

înconjurătoare în câteva categorii, dat fiind că o viaţă nu-ţi

ajunge să faci prea multe distincţii: oameni buni/răi, sim-

patici/nesimpatici, artişti/pseudoartişti, neifosoşi/ifosoşi,

de valoare/fără valoare, oameni cu respect de lege/cri-

minali, comunişti, foşti sau actuali / necomunişti şi antico-

munişti, exilaţi / neexilaţi, profitori/ idealişti, indiferent de

rasă, naţiune şi credinţă religioasă, atâta vreme cât mi le

lasă pe-ale mele în pace – ne-am ciondănit câteodată, cel

mai grav fiind o discuţie telefonică în care, fiindcă

găsisem în ziarele germane ale vremii câteva acuzaţii la

adresa lui Alexandu Ioan Cuza, am vrut să-l informez

asupra lor. Cuza fusese debarcat şi telegramele de presă

ale vremii relatau despre lovitura de stat, când Cuza venit

de prin budoarul prinţesei Obradovici, a fost întâmpinat de

gărzi care pactizaseră cu... “loviluţia”. Urmau detalii (zâm-

biţi, vă rog!) despre cuzistul Ministru al Poştelor (fost chel-

ner, şomer, din Dresda), în locuinţa căruia fuseseră găsite

timbre de zeci de mii de lei, despre Ministul cuzist al

Poliţiei, Marghiloman, în locuinţa căruia fuseseră găsite

bijuterii (zâmbiţi!) furate din casele protipendadei, precum

şi (în presa germană a vremii!) o întrebare clară: (surâdeţi

încă o dată): "cum a reuşit Cuza, în câţiva ani de domnie,

la un salariu de 40.000 de lei /anual să aibă depuneri de

1.000.000 plus câteva “moşioare”, inclusiv în Franţa?"…

Replica sa, patriotică, desigur, a fost: “Cum? Dumneata

vrei să faci din Cuza, simbolul cel mai luminos, cel mai…

Nu mai stăm de vorbă”… Şi, doi ani, până la vizita lui Emil

Constantinescu, atunci biet catindat la funcţia de Preşe-

dinte al României, la München, nu ne-am mai întâlnit şi nu

am mai conversat! Atunci, însă, când figura cea mai

luminoasă a României postdecembriste (habar n-aveam

că era vorba de cel ce avea să devină, curând “Ţapul”,

cea mai penibilă apariţie politică a României după 1989) a

venit să ceară bani ca să se poată reîntoarce în România,

ne-am revăzut, sărutat şi am redevenit, în conversaţii şi

întâlniri, aceiaşi vechi şi de nădejde prieteni, poate cu

simboluri ceva mai puţin luminoase, dar totuşi pe teren de

spiritualitate românească.

Când, în ianuarie 1998, m-a sunat explicându-mi trata-

mentul barbar căruia i-a fost supus, i-am promis că voi


Restauratio... ad integrum?

Alegerile din noiembrie, dar mai ales surprinzătoarea

coaliţie guvernamentală scoasă nu atât de afinităţile per-

sonale cât de interesele comune ale înlocuitorilor de politi-

cieni (Ersatzpolitiker) cu care trebuie să se necăjească în

continuare naţia româna, până se va trezi (oare?) din

somnul cel de moarte, lasă impresia că, pe Dâmbovitza,

Someş, Prut şi Târnave s-a reuşit, la peste 19 ani de la

jertfa tinerilor decembrişti, refacerea unităţii de nezdrun-

cinat a emanaţilor din MAN şi PCR, în aşa-zisul Parlament

şi în Guvern: o restauratio ad integrum.

Cauzele nu trebuie prea mult căutate: un sistem elec-

toral premeditat vicios, fraudulos, de capetele “juriştilor” e-

manaţi din facultăţile ceauşiste, permiţând fenomene

hilare (dacă n-ar periclita viaţa naţională), precum căpă-

tarea unui loc în parlamenteaua post 2008 cu 34 de vo-

turi, dar nepermiţând unor persoane de notorietate publică

largă să fie alese decât în “colegii” locale – parcă ar fi

vorba de alegeri comunale, şi nu de alegeri naţionale! -,

sila electoratului minţit şi mânjit de aceleaşi siluete stranii,

de peste şase decenii, corupţia mare, mijlocie şi mică, de

la vlădică la opincă, ce pare a fi paralizat total şi ireme-

diabil corpul ţării.

O vină nu tocmai mică îi revine şi intelectualităţii româ-

ne, mai ales a unei părţi a ei, subsidiară şi clientelară

puterii politice, cu vechi reflexe de supuşenie, opacă la

interesul naţional şi indiferentă la nevoile celui, care, în

cele din urmă, chiar dacă prin puterea interpusă, o hră-

neşte: amărâtul cetăţean român care-şi plăteşte impozi-

tele şi taxele şi-şi rupe de la gură pentru a sprijini uniuni

de creaţie, comisii prezidenţiale, institute culturale mai

mult sau mai puţin româneşti, reviste, edituri. Dacă am fi

într-adevăr răi, am putea afirma că, în definitiv nu-i nici o

deosebire între politicienii şi intelectualii români de azi:

mai toţi roade (poame?) ale învăţământului proletar dejist

sau ceauşist, fructe ale aparatului de partid şi de stat, cu

vechi funcţii în propagandă. În definitiv o mână se spală

pe alta şi mai multe mâini în lavaboul de valori fac de-a

dreptul bine, din afară privind deruta devine totală şi

oricare ins într-adevăr sincer interesat în soarta naţiunii şi

culturii române este tentat să-şi întoarcă faţa dinspre

teritoriul dintre Dunăre, Carpaţi, Tisa şi Prut (fiindcă acolo

se opresc nevoile de patriotism ale politicienilor şi telec-

tualilor… români… de azi) murmurând: ejusdem farinae…

Din fericire mai cunosc destui intelectuali de reală

valoare care să-mi infirme scepticismul, din păcate, toc-

mai ei, marginalizaţi sau auto-marginalizaţi în sistemul

egocentrist al emanaţilor, indiferent de grupă socială,

branşă economică, religie sau credinţă. Imaginii şubredei

burse bucureştene de valori economice, zbătându-se în


ghearele crizei, i se poate alătura cu încredere imaginea

acestei burse naţionale de valori intelectuale şi morale,

aflată de decenii, de peste jumătate de secol, în continuă

degringoladă - aurul calp al unora şi-al celorlalţi, stăm-

băria oferită drept brocat veneţian, tenişii chinezeşti vân-

duţi drept cizme de călărie, “zakuska” stradală pe post de

haute cuisine, chiar la Cotroceni (se cuvine să i se amin-

tească actualului locatar al imobilului, că monarhii Ro-

mâniei au avut valoroşi sfetnici atunci când şi-au creat

colecţiile de artă!), cu 10 Prăjini drept orchestră a Operei

Române şi cu Adrian Copilu’ Minune ca prim-solist…

În aceste condiţii nu este de mirare că, în cei 19 ani

trecuţi, şi ceea ce începuse să se înfiripe şi chiar

părea să se dezvolte în condiţii ostile, societatea

civilă, sub acţiunea concertată a presiunii politice şi-

a infiltrării continue cu sub-valori şi eminenţe cenuşii,

a devenit chiar mai puţin din ce era, pe măsură ce o

întreagă ciupercărie de ong-uri dubioase, subsidiate

şi stipendiate, agresive cu cei mici şi supuse celor

mari, care se dezvoltă, iau amploare, capătă rezo-

nanţe marţiale! Îmi vin aici, nu ştiu de ce, în minte,

definitoriu pentru mai toate domeniile de expresie

dâmboviţeano-someşene, versurile lui Arghezi din

Inscripţie pe o tobă: “Scula asta are mare căutare /

niciodată golul n-a sunat mai tare”... Radu Bărbulescu

CONFLUENŢEDin presa din România: titluri şi fragmente

“O ţară pentru Vadim şi Becali”

„Aproape zece la sută din cei care au votat duminică1

s-au lasat impresionaţi de sloganul tandemului Vadim-

Becali: "Doi creştini şi patrioţi vor salva ţara de hoţi".

Fără investiţii în afişe, clipuri publicitare şi călătorii prin

ţară, Vadim şi Becali au reuşit să revină în prim-plan,

mobilizându-i pe cei care nu mai cred în politicienii

serioşi, pe cei dezamăgiţi rând pe rând de Iliescu,

Năstase, Constantinescu, Băsescu. Potenţialul cuplului

Vadim&Becali este mare, fiindcă bazinul nemulţumiţilor

creşte o dată cu agravarea crizei. Guvernul PSD-PDL se

descurca din ce în ce mai greu, iar greva spontană a ce-

feriştilor ar putea fi doar începutul unor mişcări de stra-

dă mai serioase. Creşterea şomajului, scăderea salariilor

şi chiar întârzierea lor îi sperie pe oameni şi, cu cât e

dezastrul mai mare, cu atât Vadim şi Becali au maimulte

şanse să rămână pe val şi chiar să urce pe unul mai

mare. [...]“

Sabina Fati, România liberă, 11 Iunie 2009

1 Alegerile europarlamentare, Duminica 7 Iunie 2009.


cu celelalte lucrări, basoreliefuri, statui la dimensiuni na-

turale etc., după plecarea sa în lumea celor drepţi…

Ah, furat de încercarea de a prezenta mobilurile şi

concepţia despre artă a sculptorului eram pe cale să ignor

omul, prietenul care mi-a însoţit, la München, aproape 16

ani, şi nu tocmai uşori, de viaţă. Ar fi, cred, o pierdere. Am

trăit, alături de omul Alexandru Pană momente de neuitat.

De pildă… de pildă serile lungi de discuţii, la el sau la

mine acasă, alături de o vrăbioară de vacă sau o limbă cu

măsline (excelent pregătită de Ileana), o sticlă de vin roşu

sau de Calvados Papidoux plus apa minerală de rigoare;

sau, o seară (după Apoziţia!), când, la închiderea fostului

restaurant Wienerwald de pe Frauenstrasse, cu alţi câţiva

prieteni (şi) artişti, decretam, între tarabele din Viktualien-

markt, la o sticlă restantă de bere, deschiderea Penner-

Clubului (clubul vagabonzilor – ca delimitare voioasă de

Pen Club) român, încheiată printr-un concert vocal arde-

leano-moldovenesc-bucureştean pe pustia de pietoni, la

ora aceea, Neuhauserstrasse, despre “oaminii buni”…,

“Ura! Si la grecu’!”, replică, tot după întrunirile Apoziţiei a

unei, sper, neuitate expresii bucureştene, “Ura! Şi la

gară!”…

În 1986, de Crăciun, am realizat împreună, Alexandru

(care a finanţat manifestarea), Ion Dumitru (care mi-a

oferit 2 zile libere de la editură) şi cu mine (care am avut

ocazia să-mi prezint, gătind, unul dintre hobby-uri, comu-

nităţii) ultima mare întrunire a românilor din München.

Despărţirea ulterioară, dintre ortodocşi şi uniţi a făcut

imposibilă o astfel de manifestare, întrunirea în scop şi

ideal a 600 de persoane provenind din Valahia, Moldova,

Transilvania, Banat şi Dobrogea, aici, rămânând un vis

ne… implementabil nici 23 de ani mai târziu, proverbul po-

pular rămânând să descrie realitatea: “Unde-şi bagă Dra-

cul, coada”. .. sau, ca variantă, “Dacă vrea el, Dracul te ia

şi din uşa / altarul bisericii!”…

Un moment de neuitat al acestei prietenii a fost acela în

care, în ianuarie 1990 am reuşit – graţie sacrificiului

tinerilor morţi în decembrie ’89 şi eforturilor vechilor

politruci, acum politicieni respectabili şi cu ambiţuri de

intrare în NATO şi EU, de a accesa de aici banii necesari

spre a-şi împlini “pohtele”, pe cei din ţară îi mâncaseră

deja, împreună cu Ceauşeştii - să ne revizităm ţara. El,

după aproape jumătate de secol, eu după 9 ani de lipsă

de acolo. I-aş fi invitat pe nepatriotarzii de-aici şi din

România, ca martori, să-l audă şi să-l privească pe

Alexandru Pană, fie cântând cu lacrimi în ochi imnul mie

unuia necunoscut “Trăiască Regele”, fie, mizând pe

slăbiciunea piciorului beteag din război, mimând o

căzătură în şanţul de pe marginea drumului, pentru a să-


Pană notează şi Titu Popescu (în Bloc-Notes, “Sculptura

la ea acasă): “Alexandru Pană pune un accent personal

pe elaborarea formelor. El remarcă sculptural nu viaţa ca

atare, ci viabilitatea formelor imaginate ca o corectură a

vieţii însăşi. De aceea sunt preferate formele care se

sustrag mişcării, care depăşesc mişcarea, concentrând-o

într-o deplinătate expresivă în sine. Din această perspec-

tivă de atelier se vede mai clar că plastica inspirată este

singura condiţie a succesului tehnologic. Corpurile care

populează ambianţa se reclamă, prin disparitate, de la o

aceeaşi condiţie unificatoare. Ele au o tragică expresivita-

te în basoreliefurile biblice, care trăiesc, în fixitatea lor

încordată, o damnaţie din care vor ieşi victoriile viitoare.

Alături, busturile şi corpurile statuare exprimă o pregnantă

calamitate maiestuoasă, parcă fac parte din acea lume

prevestită de suferinţele dintâi. […] Pentru Alexandru

Pană condiţia succesului stă în intuirea concretă a adevă-

rului artistic, cel care rezidă într-un complex de forme şi

volume ce, ca în muzică, tind să se îmbine într-o armonie

perfectă. Omul ca atare conţine nu numai condiţia, ci şi

mijlocul de a ajunge la adevărul artistic al armoniei

sculpturale. Expresionismul tragic al basoreliefului stă

alături de evidenţa armonică a omului văzut ca condiţie

divină, redat astfel prin perfecţiunea pe care artistul i-o

relevă. […] L-am întrebat prin ce se simte aparţinând

spiritualităţii româneşti şi am primit un răspuns de ’atelier

de creaţie’: prin sublimarea senzualităţii mediteraneene,

dar şi prin persistenţa acestei senzalităţi, prin spiritualiza-

rea dragostei, prin încrederea în magia gesturilor simple,

prin abnegaţia faţă de muncă - o formă de expresie sufle-

tească a senzualităţii creatoare şi de întreţinere a to-

nusului productiv. Se mai adaugă dublarea emoţionalităţii

cu un raţionalism practic, vizibil în estimarea clară a rolu-

lui meşteşugului, arta fiind rezultatul înnobilat, spiritua-

lizat, al unor tehnici adecvate, conţinând o perpetuă

revigorare a execuţiei în perspective superioară a desă-

vârşirii.”

Ne putem bucura, cei din München, că, din risipita

operă a lui Alexandru Pană, avem în imediată apropiere

atât bustul lui Eminescu, cât şi, la distanţe accesibile, în

Bavaria, biserica Sf. Martin din Ingolstadt cu Drumul Cru-

cii, oraşul Rosenheim cu a sa Stadthalle, unde sunt expu-

se portretele muzicienilor George Angelescu şi Mihai

Zamfir. Portretele lui Dionisie Ghermani şi Alexandru

Ciorănescu se află în colecţii particulare, ca şi portretele

Principesei Ileana, al episcopului Valerian Trifa etc.

Unuldin numeroşii cai, pe care Alexandru i-a reprezentat

cu deosebită măiestrie şi capacitatea de a sublima for-

mele acestui frumos colocatar al planetei Pământ, se află

în Muzeul Monetăriei canadiene, nu ştiu ce s-a întâmplat


Am încheiat aici citatul, care ni se pare foarte expresiv

pentru starea de spirit din ţară, îndemnându-i pe cei care

au posibilitatea, să revină citind întreg articolul d-nei Fati.

Şi am fi făcut-o poate fără comentarii, dacă nu am fi citit

lista celor opuşi de apreciata jurnalistă straniului cuplu,

întrebându-ne, credem, cu oarecare justificare: cu ce oare

sunt mai „serioşi“ Bombonel&Constantinescu-“Ţapul“ fa-

ţă de Jiji&Vadim?! Măcar din respect pentru Ion Iliescu şi

Traian Băsescu, într-adevăr politicieni serioşi, care nu se

cade a fi amestecaţi cu ersatz-ul politicianist. (Obs.)

Două miliarde de euro de la stat, sporuri câş-tigate de magistraţi

„Statul trebuie să plătească peste doua miliarde de

euro în urma proceselor pentru sporuri câştigate de ma-

gistraţi, funcţionari, poliţişti, personalul auxiliar, anga-

jaţi ai Curţii de Conturi şi de cei ai Gărzii Financiare.

Aceste date i-au fost prezentate astăzi premierului Emil

Boc de către responsabili ai Justiţiei. Suma de 2,1 miliar-

de de euro este datorată în urma proceselor deschise

pentru 25 de feluri de sporuri cerute în instanţă de şase

categorii de angajaţi: magistraţi, funcţionari, poliţişti,

personalul auxiliar, angajaţi ai Curţii de Conturi şi ai

Gărzii Financiare.

Potrivit unor surse citate de NewsIn, şeful executivului

ar fi invocat criza financiară şi a cerut înţelegere în pri-

vinţa achitării de către stat a acestor sporuri. Emil Boc a

susţinut că este imposibil ca aceste sume să fie plătite

urgent pentru toate categoriile.

Participanţii la discuţii, invitaţi pentru reeşalonarea

sumelor restante, s-au plâns că nu mai sunt bani pentru

citaţii, expertize, plata de interpreţi şi de alte probleme

financiare [...]“.

Silvana Chiujdea, Adevărul, 11 Iunie 2009

Ne întrebăm, omeneşte: dar oare „statul“ acesta român

nu are economiştii, juriştii, avocaţii lui, specializaţi în do-

meniu, care să fi avertizat din timp asupra imposibilităţii

ţinerii promisiunilor electorale?! Poate ne răspunde RadioErewan (sau Bucureşti/Chişinău). Obs.

Karl Friedrich de Hohenzollern: „Titlul deHohenzollern al lui Radu Duda este o farsă“

„[...] Radu Duda, ginerele Regelui Mihai, a primit titlul

de Principe de Hohenzollern-Veringen chiar de la tatăl

Alteţei voastre, la începutul anului 1999. În vara lui

2004, Radu Duda a fost propus candidat de un partid din

România pentru demnitatea de parlamentar. La scurt

timp, în presa română au apărut informaţii potrivit căro-


ra l-aţi fi criticat pe Radu Duda pentru că foloseşte fără

aprobare titlul de Hohenzollern. Este adevărată infor-

maţia?

Da, este adevărat, l-am criticat pe Radu Duda - şi îmi

menţin declaraţiile de atunci şi astăzi - că poartă ilegal

acest titlu. Acest titlu nu îi poate fi conferit. Cu aceasta îl

critic şi pe tatăl meu, un lucru pe care nu-l fac cu plăcere.

Casa de Hohenzollern nu mai are căderea să acorde titluri

nobiliare în actualul stat democratic german. În prezent

pot fi acordate titlurile de doctor sau de profesor, iar

aceasta o face strict statul german. În schimb, conferirea

unui titlu nobiliar nu mai este posibilă nici în Germania,

nici în România. Este adevărat că noi - şi este valabil şi în

cazul meu - ne numim Principe moştenitor de Hohenzol-

lern. Dar este o diferenţă, aici nu este vorba de un titlu, ci

strict de un nume. Iar familia noastră poate conferi numele

de Hohenzollern numai în cazuri excepţionale: în cazul

unei adopţii sau căsătorii.

Radu Duda s-a căsătorit în 1996 cu Principesa Marga-

reta. Iar Alteţa sa poartă acest nume de Principesă de

Hohenzollern, astfel încât este de înţeles ca Radu Duda

să aibă dreptul să poarte numele de Hohenzollern prin

alianţă. Nu este aşa?

Da, teoretic, prin alianţă, Radu Duda se poate numi

Principe de Hohenzollern prin preluarea numelui soţiei.

Dar mă întreb şi astăzi, de ce acest lucru nu s-a întâmplat

imediat în 1996? [...]“

Anett Müller şi Răzvan Mihai Vintilescu, Coti-dianul, 10 Iunie 2009. No comment, Obs.

Economia subterană din România a ajuns lao treime din PIB

„Cu o valoare estimată la 2.000 de miliarde de euro,

economia subterană din Europa a atins anul trecut un nivel

considerabil, situându-se între 10% din produsul intern

brut (PIB) în Marea Britanie şi aproape 40% în unele ţări

din Europa Centrală şi de Est, se arată într-un studiu Visa

Europe, realizat de compania de consultanţă AT Kearney

şi Friedrich Schneider.

Potrivit acestuia, România se află pe locul cinci în

Europa în funcţie de ponderea economiei subterane în PIB

în 2008, de 33%, respectiv 46 miliarde euro, după

Letonia şi Bulgaria, cu rate de 36% şi Estonia şi Croaţia,

cu 35% (În clasament nu sunt incluse Cipru, Luxemburg

şi Malta, dar s-au adăugat Norvegia, Elveţia şi state

candidate la UE). [...]“

Afrodita Cicovschi, „Eveniment“, Curierul naţio-nal, 11 Iunie 2009.


din Höhenkirchen, soţia, Ileana Pană, avea să găsească

pe masa de lucru o portocală şi punga de hârtie în care

fusese împachetat ultimul său, frugal dejun în atelier…

Ne-am simpatizat de la prima întâlnire, dacă nu mă

înşel, la o întrunire a Apoziţiei, printre ai cărei membri

fondatori s-a numărat încă de la primele şedinţe, ţinute la

domiciliul familiei Dumitru.

M-au impresionat atunci puternic interesul viu pe care îl

avea pentru viaţa culturală a românilor din München,

pentru problematica românească, în general, a sculptoru-

lui, membru al selectei grupe “Neue Münchner Secession”

şi preşedinte al Asociaţiei Românilor din Sud-Estul Ger-

maniei. Apoi m-a izbit definitoriu concepţia sa artistica,

clară, fermă, într-o lume artistică în care pe zi ce trece

câştigă teren diletantismul, experimentul gratuit şi ne-

reprezentativ, kitch-ul, eventul de scurtă existenţă şi, de

obicei, de prost gust, pornit din neînţelegerea quantumului

de transcedental, ca să nu mai vorbim de inexistenţa

aptitudinilor artizanale, de şcoală, dacă doriţi, elemente

fără de care nu există artă ci doar escrocherie, impostură

şi abuz de calitate, provenite, bineînţeles, şi din lipsa de

gust, de perspectivă, de cunoştinţe a privitorului, evaluato-

rului, comanditarului.

Notam, într-un interviu (Observator, anul IV, Nr. 1 / 10,

Ianuarie-Martie 1991), răspunsul lui Alexandru (îmi permit

abia acum să-l numesc pe numele mic pe cel care pentru

mine a fost întotdeauna, cât a trăit, “Domnul Pană”!) la

întrebarea mea cum şi-ar cataloga, ca importanţă, opera

artistică (“Drumul Crucii” din biserica Sf. Martin din Märing

/ Ingolstadt, portretul lui Mihai Eminescu, expus în spaţii

publice la München şi Odessa, parcul Christoph-von-

Glück, privind pe strada Schoppenhauer şi în Parcul Scrii-

torilor din Odessa, busturile Principesei Ileana, al epis-

copului Valerian Trifa, ale lui George Angelescu, Gheor-

ghe Zamfir, Dionisie Ghermani, George Ciorănescu, plas-

tică zoomorfă, cai, păsări etc.):

“Desigur, prin tematica sa ’Drumul Crucii’ de la In-

golstadt depăşeşte dimensiunile culturale, intrând în sfera

transcedentalului metafizic creştin, care este de fapt cea

mai înaltă treaptă a spiritualităţii umane. În plus, această

lucrare are un rol educativ, de transmitere pentru gene-

raţiile prezente şi viitoare a mesajului de înaltă moralitate

reprezentat de suferinţele sacrificiului suprem săvârşit de

Fiul lui Dumnezeu şi al Omului pentru salvarea din moarte

şi pierzanie a omenirii. Bustul lui Eminescu urmează ca

importanţă imediat lucrării de la Ingolstadt. Pentru mine

însă, ca grad de dificultate al creaţiei, ca artist şi în planul

laic de tematică, el reprezintă încununarea activităţii mele

de până acum.”.

Similar, în ce priveşte unghiul de privire asupra calită-

ţilor artistice şi a concepţiei despre artă a lui Alexandru


nească ameninţate şi ele mortal de merxism-leninism-sta-

linism, era una dintre puţinele opţiuni politice rămase unui

patriot român. Fiindcă legionarismul poate fi considerat

drept o expresie de patriotism - comunismul, din start un

produs de import, un instrument de aservire a românilor

intereselor Moscovei bolşevice n-a dat la iveală nici un

singur patriot ci a exterminat, fizic, spiritual şi moral

aproape întreaga elită autentică română, cu urmările pe

care le avem astăzi înaintea ochilor.

Ameninţat, după eşecul rebeliunii legionare, cu aresta-

rea, Alexandru Pană a reuşit să evadeze în Germania,

luptând în armata germană împotriva năvălitorilor din

răsărit, până la finele războiului. Spiritul de camaraderie,

omenia, prietenia care au făcut parte integrantă din spiri-

tul lui neliniştit nu s-au dezminţit nici în acele condiţii tra-

gice: Pană, el însuşi rănit la picior, şi-a salvat de la moar-

te camaradul grav rănit, Gheorghe Tase, alt bine-cunos-

cut, generaţiilor mai vârstnice, exilat din München, trans-

portându-l singur, în spate, mulţi kilometri, până în zona

de ocupaţie americană.

Stabilit la München – un München pe atunci sărac, plin

de ruine, cu o populaţie preocupată de pâinea zilnică,

foarte deosebit de actuala Capitală a Bavariei - , la vârsta

de peste 30 de ani, fără perspective clare şi o meserie

care să-i asigure existenţa, îşi redescoperă vechiul talent,

pus în garderobă pe perioada războiului, şi se înscrie la

cursurile profesorului Hans Wimmer, la Academia ba-

vareză de Arte, devenind, în scurt timp, Musterschüller –

elev exemplar – al cunoscutului sculptor german. Învăţând

temeinic tehnica turnatului de bronz în ceară pierdută, îşi

întemeiază în 1963 propriul atelier, inclusiv turnătoria, în

satul Höhenkirchen-Siegertsbrunn în apropierea Münche-

nului unde, pe lângă lucrările proprii, toarnă lucrările altor

colegi, mai puţin dotaţi atât artistic cât şi practic, reuşind

astfel să-şi asigure un nivel de trai confortabil până la...

senectute...

Atelierul “Este, mai degrabă, o stranie debordare a

’etapelor’, risipite în mărturii concrete ale gestaţiei artis-

tice, aşa cum munca Însăşi a artistlui pare, aici, de o

inconştientă risipire. Dar sub această aparenţă se ascun-

de un secret, care este nevoia lăuntrică de pătrundere în

esenţa practicii ce duce de la stare la statuie” (Titu Po-

pescu, în Bloc-Notes, ”Sculptura la ea acasă”, Obser-

vator, Nr. 3, Aprilie-Iulie 1989); a fost centrul vieţii sale

până în ultimele-i zile. Internat în spital pentru o necesară

intervenţie medicală, medicii respectivi au reuşit în mai

puţin de două săptămâni să-l elimine din viaţa terestră,

aplicându-i o aşa zisă metodă modernă de tratament, in-

jectându-i, pentru distrugerea a două chisturi minore, din

ficat, alcool de puritate 100%! Intrând, la câteva zile după

trecerea la cele veşnice a sculptorului, în scunda clădire


EVADĂRI DIN BIBLIOTECĂ. Reputaţiecompromisă

„S-a dus faima micului Paris. O mare festă i se joacă

Bucureştiului. Sub privirile derutate ale locuitorilor Capi-

talei, parcă nimic nu mai vrea să se lege cu zestrea

oraşului, să prindă consistenţă, stabilitate, substanţă. Până

şi bunele intenţii ale unora dintre edili eşuează lamentabil

în zarvă haotică. E de neînchipuit câtă incoerenţă şi

aproximativă răspundere se pot lăfăi acolo unde era de

aşteptat să domnească precizia calculelor de fundamentare

a proiectului, pe măsura grelelor investiţii înghiţite. Se

construieşte un imens pasaj suspendat şi, abia când să se

închidă ultimul arc deasupra unei linii ferate, iese la iveală

absurda neconcordanţă dintre dimensiunile înscrise pe

planşetă şi realitatea de pe teren; proiectanţii lucrării au

ignorat prezenţa stâlpilor liniei electrice de înaltă tensiune

care asigură circulaţia trenurilor. În situaţia dată, singura

scăpare din încurcătură, relatează gazetele, ar fi reampla-

sarea căii ferate. [...]

În plus, bucureştenii, asfixiaţi de aglomeraţie, riscă să se

sufoce de indignare în faţa avalanşei deciziilor incoerente

luate discreţionar în funcţie de interesele şi răfuielile

factorilor politici. Fusese vorba să se depolitizeze admi-

nistraţia, dar competiţia clanurilor din fiecare partid a ză-

dărnicit concretizarea frumoaselor promisiuni. Prea multă

paradă demagogică şi un iritant amalgam al aparenţelor

induc în opinia publică germenii zădărniciei. De aici, atro-

fierea spiritului cetăţenesc, extinderea apatiei, atomizarea

societăţii. Aproape nimeni nu mai vrea să ştie de nimeni.

[...] Ţarcul iluziilor devine tot mai strâmt. Numai sfânta

suficienţă creşte, tot creşte în alianţă cu ipocrizia şi

macină bruma de fală, meritată cândva de acest prăpădit

oraş agonic, mascat de fântâni improvizate şi instalaţii

florale de circumstanţă. [...]

Aşa arată Bucureştii, de la primele ore ale dimineţilor

de lucru până către miezul nopţii, la retragerea ultimelor

mijloace de transport în comun. Majoritatea cetăţenilor

săi, fireşte, cei care alcătuiesc grosul populaţiei şi sunt de

întâlnit pe străzi, în pieţe şi diferitele spaţii publice, se de-

plasează grăbiţi, fugăriţi parcă din umbră de incertitudinea

zilei de mâine“.

Geo Şerban, Observator cultural, 11 Iunie 2009

Cinematografele Bucureştiului: o proiecţie întrecut

Bulevardul Elisabeta te poartă spre Cişmigiu cu pro-

misiunea unui moment de linişte, lângă lac. Porţiunea de

drum dintre Universitate şi parc a adunat adunat contraste

şi nostalgii, pe care ţi le serveşte fără ocolişuri într-o

după-amiază oarecare de iunie. În aerul cald se împletesc


în proporţii schimbătoare mirosul de urină din preajma

clădirilor în ruine şi praful bulevardului care geme sub

greutatea maşinilor de la semafor. Ziduri pătate cu sprayu-

rile "artiştilor de stradă" stau lipite de vitrine imaculate de

sticlă. După ce ai trecut de Cercul Militar, trotuarul se

îngustează. Două linii galben-portocalii fac loc bicicle-

telor, umbrele colorate feresc de soare cutiile frigorifice

de la un chioşc înfundat. "Cinematograful Bucureşti pre-

zintă", anunţă panourile din dreptul umbreluţelor. Însă,

mai jos, câteva litere din hârtie rezumă drama cinemato-

grafelor de pe bulevard: "Numai la cinema Corso". Fiind-

că numai Corso mai funcţionează pe bulevardul Elisabeta,

cunoscut drept "fostul bulevard al cinematografelor".

Prin geamul spart se vede culoarul spre sala de cinema.

Urmele de afişe şi săgeţile care îndrumau spectatorii au

rămas asemeni unor amintiri dureroase la care nu poţi

renunţa. Uşile duble, cu geamuri înalte sunt închise cu

lacăt din 2004, atunci când a rulat ultimul film la Cinema

Bucureşti. [...]

Peste drum, cinematograful Corso a avut o soartă mai

bună. Renovat în 2001, se luptă să supravieţuiască în faţa

mallurilor moderne şi a nepăsării bucureştenilor. Filmele

rulează la Corso după următorul orar: 12.00, 14.30, 17.00

şi 19.30. Multe spectacole sunt însă amânate din lipsă de

spectatori. “Am ajuns să rulăm filme vechi de doi ani. Azi

am avut câte 2-3 spectatori la fiecare spectacol. Într-o zi

bună, de weekend, avem cel mult 20 de spectatori, şi asta

numai dacă oamenii doresc să vadă reluările care au fost

deja la alte cinematografe”, spune Maria Bikfalvi, admi-

nistratorul cinematografului şi liderul Sindicatului liber

“România Film”.

"Nimeni nu ne-a lăsat să trăim"

Bikfalvi crede că principalul vinovat pentru acestă situa-

ţie este conducerea. Conducerea Ministerului Culturii, ca-

re este proprietarul sălilor, şi conducerea Regiei Autono-

me a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor (RADEF) "Ro-

mâniafilm", care le administrează. "Totul este politic, ni-

meni nu ne-a lăsat să trăim. Au schimbat legi peste

legi, totul pentru deservirea clientelei politice. Niciun

partid care a fost la putere nu a fost interesat ca sălile să

îşi păstreze destinaţia. Fiecare a venit să îşi umple

buzunarele”, adaugă Bikfalvi, care numeşte doi dintre

responsabili- Adrian Iorgulescu, fost ministru al Culturii şi

Cultelor în guvernul Tăriceanu, şi Maxim Meca, fostul

director RADEF. [...]“

Cristina Botezatu, Evenimentul Zilei, 10 Iunie 2009


Portrete de exil„Apoziţia“ – 40 de ani de existenţă

SCULPTORUL ALEXANDRUPANĂ, UN MARE PATRIOT

ROMÂN DIN MÜNCHEN

Poate că titlul ales pentru rândurile următoare li se va

părea unora scris cu verzale. Nu m-ar mira. Unul dintre

răposaţii directori ai „Europei Libere“ îşi exprima odinioară

deschis opinia că subsemnatul, în contribuţiile sale de la

vremea respectivă, din Curentul, Săptămâna münchene-

ză, Românul liber ar fi … patriotard. N-am idee ce înţele-

gea Vlad Georgescu prin patriotism, nu l-am cunoscut mai

deloc, probabil din lipsa oricăror afinităţi personale, dar în

ce-l priveşte pe Alexandru Pană, sculptorul şi unul dintre

marii, extrem de regretaţii mei prieteni din München, pot

depune oricând, la orice bară, verbal şi în scris, depoziţie

în acest sens.

Născut la 28 Aprilie 1916, în plin prim război mondial,

viaţa tânărului Alexandru Pană a fost marcată definitoriu

de zbuciumul, suişurile şi căderile care fac viaţa unui om

viu într-o epocă la fel de zbuciumată, istoriceşte şi so-

cialmente, cum a fost perioada României dintre războaie

şi până la instaurarea dezastrului comunist. Şi cum se

putea manifesta mai elocvent patriotismul românesc, în

vremea tinereţii lui Alexandru Pană, un caracter rămas

pasional şi năvalnic chiar şi la vârsta a treia, dacă nu prin

aderarea la mişcarea legionară? L-au dus acolo slăbi-

ciunile oamenilor mari ai timpurilor ca I. G. Duca, Armand

Călinescu, Regele Carol al 2-lea, corupţia din sistemul

politic şi economic, injustiţia socială, sărăcia unei părţi a

populaţiei României şi opulenţa nesănătoasă a altei părţi,

actele duşmănoase ale veşnic duşmănoşilor vecini de la

Răsărit – peste 200 de incursiuni armate ale sovieticilor în

Basarabia românească -, spiritul preponderent de dreapta

al unei Europe ce simţea nevoia întăririi suveranităţilor

naţionale, necesitatea stringentă a românilor de a se deli-

mita ideologic şi spiritual înaintea ameninţării bolşevice.

Or, legionarismul, cu toate exagerările şi defectele lui, dar

cu baza sa spirituală în ortodoxia şi religiozitatea româ-


neputând însă să o uite pe cea dintâi, de aceea tonulnostalgic străbate multe dintre poeme.În poemele de dragoste din volum se conturează neîm-plinirea, frustrarea (Orbire, Dorinţă zadarinică, Ostinato,Platitudine, O mie şi una de nopţi) alteori, dimpotrivă,este de-a dreptul ridiculizată incultura “ei”:

“Colucci şi Chanelpentru tine sunt oaspeţi permanenţi

Catul şi Canettiîntotdeauna absenţi”

(Polaritate, p. 40)“Sentimentele” ei sunt înmănunchiate într-un distih:

“din păcatedoar o asamblare tristă”

(Inima ta, p. 45)Cunoaştem geometria plană, în spaţiu, analitică, eucli-

diană, iată că acum Eugen D. Popin ne oferă geometria…focului, într-un poem de doar 11 cuvinte, care dă si titlulcărţii:

“poetulveghindcoloana de focde la intrarea tainică în labirint”

(Geometria focului, p. 20)Separarea are drept repercursiune ruperea conversaţiei,

nu însă şi a fluxului şi refluxului sentimentelor:“e uimitorcât de mult timppoate duraînmormântareaunui dialog”

(Ultimul drum, p. 46)Poetul este fascinat de Paris (Bună seara, Paris şi

Arcada dispărută).Unele poeme se referă la România (Acasă, Înţelepţ ii

apo calipsei, Anno Domini MM, Kirchwai în Banat) iaraltele la Germania (Jurnal bavarez, Apus de soare în Alpi,Doost, Cel din Oberpfalz).

Laconic prin excelenţă, poetul Eugen D. Popinizbuteşte distihuri memorabile:

“soare amurgindşi cunoaşterea dimensiunilor imposibile”

(Iedera, p. 54)sau

“naivitatea mea necenzuratăşi buna ta dispoziţie”

(Café au lait, p. 61)

Se poate afirma pe drept că poemele sale laconice suntadesea memorabile şi au de multe ori o valoare aforistică.

În concluzie, este vorba de un poet interesant şi originalcare nu trece pe lângă fapte şi întâmplări fără să leobserve şi în consecinţă fără să le noteze şi să le dea osemnificaţie.

Mircea M. POP


Observator literar: Lirică

Amelia STĂNESCU Constanţa

Fân, ace de brad

Mă priveşti cu jumătate de ochimă compui din culori înseratedin fraze lăsate fără sfârşit...Începutul e întotdeauna frumosprecum intenţiile noastre devoalateprecum visarea.

Mă reclădesc din urmele mâinilor taleuitate.

Toi et moi

Eu am o lume a meaîn care mă sinucid regulatam zile în calendarcu nume de stupefianteam ţevi de eşapament sub patşi plutesc


(aşa am şi reuşit să te prind de faptdar asta e o cu totul altă poveste)gazul fâsâie permanentuneori mă sufoc darmi-e binepe pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvinprintre ele e sculatul de dimineaţăvisul cu ace lecţia de acupunctură de suportabilitatede rezistenţăla frig la întuneric la mâine la tine.

Migdale amare

E un joc al fericirii şi al dureriiviaţa pentru cei ce au timpsă o observeun colaj de zâmbete latentede gesturi risipite inutile post festumo bucurie temporizată din umbrămereu în joc mereu în alertăsperanţa moare ultima

doar ucigaşul s-ar putea lăudacu o crimă perfectă însăîn adâncul corduluiirisul său a înregistrat imaginile probante.

Pământ, insecte şi larve

Ce larve şi-or face locîn trupul nostru îmbrăţişat după moarte?Mă strângi mă doare orgasmulnostru muribund dar voceaîn lumea asta fără de cuvintee ca un nud pietrificatşi răguşit se-aude doar zumzetul...sau paşii buzelor pedestreavem atâta timp şi-atâta trudăîmpreunăde ne-am cunoaşte.

Scrieţi proză, poezie, eseu, reportaj, cronică de carte,

artă, teatru, film? Scrieţi articole pe teme politice, eco-

nomice, culturale, sociale, ştiinţe? Polemici? Scrieţi-ne

nouă! Colaborările dvs. din orice domeniu, sunt oricând

bine venite.Observator-München


Sub semnul laconismului: Eugen D. Popin:Geometria focului. Poeme, Editura Anthropos,Timişoara, 2009, 80 p.

Eugen D. Popin, poet bilingv ca-re a publicat până acum 6 volumede versuri în limba română, trei îngermană. De asemenea a publicattraduceri din poezia germană con-temporană în română (Cuptorulde piatră. Antologie de poeziebavareză, Harald Grill: Pietre caşi noi. Poeme şi Bernhard Setz-wein: Păsările, de ce zboară.Poeme), din română în germană(Lucian Alexiu: Haus des Fau-nus. 40 de poeţi contemporani transpuşi în engelză, fran-ceză şi germană), precum şi traduceri din limba italiană(Leonardo da Vinci: Crinul regal. Proze). Mai multe deta-lii pe pagina web a poetului: www.eugenpopin.de

În ultimul sau volum de versuri, Geometria focului,semnalăm prezenţa a 15 haiku-uri, chiar dacă măsura de5-7-5 silabe la unele nu este pe de-antregul respectată,uzând de aşa numita formulă “en forme rebelle”, destulde des întâlnită în literatura europeană contemporană.

Uneori, observă poetul, este posibil şi reversul medaliei,oricât de paradoxal ar părea:

“dintr-o sumedenie de nopţi tulburis-a alcătuit o mare limpede de tăcere”

(Infuzie, p. 22)Într-un alt poem, Alternative, poetul se mărgineşte doar

să pună întrebări.Alteori poemul poate fi o comparaţie inedită:

“decepţiileseamănăcu merele roşiiplutind desuetîn butoiul cu fructepuse la fermentat” (Solitudine, p. 28)

Modul direct şi sincer în care înţelege poetul să scriepoezie este dezvăluit de acesta într-o

Ars poetica:“rosteştepur şi simplunu ocolichiar nimic

lasă totulsă curgă în voiedin tineîn tinecu tine”

(p. 29)Modul său de a gândi şi de a acţiona, de a fi adică, se

desfăşoară în două lumi, una în care s-a născut şi a trăit obună parte din viaţă şi alta, în care trăişte acum, poetul


mentele experimentului totalitar. Iar literatura română va

avea orgoliul de-a fi consumat cele mai multe experienţe

de totalizare doctrinară cu efecte literare din secolul 20

(...) Experienţe care lipsesc bunăoară literaturilor

franceză, britanică sau americană, prin care a contribuit

la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alşii de

pionieratul unor experienţe în această direcţie sau

sugerându-le ce merită a fi repeta şi, la o adică, per-

fecţionat.“

Critic contemporan, contestat de „simpatrioţii“ de pe

Dâmboviţa şi Târnave, „boieri“ post-decembrişti ai minţii

(care?), Marian Popa nu are nevoie de un inamic în plus ,

cum nu are nevoie de un lăudător în plus. Apreciez, ŞI în

cazuri în care nu sunt de acord – de pildă, scriind mai sus,

în citat, despre „inexperienţa“ literaturii britanice versus

de totalitarism, mi-aş permite cu mare umilinţă să-i amin-

tesc de George Orwell şi de-ale sale Animal Farm şi

1984, două lucrări de pură ficţiune literară, prin care lite-

ratura britanică a jalonat deja decisiv, iremediabil şi total

terenul respectiv. La un nivel pe care nici un scriitor

român din România sovietizată (plus Djilas, Soljenitzîn,

Havel etc., din Est) nu l-a atins, aducându-l şi în atenţia

cititorului de literatură universală, totalitatea şi exhausti-

vitatea cu care s-a dedicat vastului, pâna la el nesistema-

tizatului la modul sincer, domeniu al istoriografiei literare

române... de azi pe mâine! Am avut totuşi fericirea ca, un

cititor de limbă engleză, căruia i-am oferit în lipsă de

altceva The Antihumans, de Dumitru Bacu, să apară din

camera unde citise, cu ochii mai mari decât ochelarii cu 5

dioptrii şi rame de baga, plus piele de gâscă, întrebându-

mă: „It's real, or ONLY fiction???“ N-am întâlnit reacţia

aceea (poate mi-ar fi plăcut, ca valah) la nici un cititor /

lector occidental al lui Marin Preda, Nicolae Breban,

Patapievici, Liiceanu, Pleşu sau Mircea Cărtărescu...

În fine, sceptic din fire, mă întreb CINE se va mai ocu-

pa, în viitor, de literatură, fie ea universală, fie română,

franceză, britanică sau americană? Câţiva viitori Champo-

lioni? Inşi tuberculoso-anemico-rahitici, striviţi sub raftu-

rile cu produse de tipografie, vechi, noi, antice?! Care va

fi comanditarul acestor viitori Goethe (care l-a scos din

uitare pe un Shakespeare!) etc.?!! CINE îi vor citi?! Pro-

gramatorii? Oamenii de bursă şi finanţe? Sărăcimea vii-

toare, primitoare de ajutoare de stat pentru subzistenţă?

Strănepoţii miliardarilor de carton (drept comun) actuali,

milionarii moştenitori de mâine?

Nevoind să par mai pesimist decât Marian Popa, închei

aici. În coadă de peşte, fondat în trecut, trăind în prezent,

aşteptând viitorul (?!). Tocmai de aceea am semnalat aici

Istoria Literaturii române. De azi pe mâine.

Radu Bărbulescu


Carmen Caliopi DICU Bucureşti

***

Ultimul vers m-a părăsitîn deşertrisipit printre cactuşi.Atâţia ani obosiţi, parcă -o întreagă adunare, o nuntă.Toate iubirile au un miez depărtat,o sămânţă din coaja de perlă.Se face noapte!Sunt sora care nu vrea să uite de rude,care fuge după anotimpuricu plasa de fluturi,care aşteaptă pe cinevasă deseneze în jurun cercdin care să nu iasă până la Înviere.

Un pătrat deschis...

Îmi pun în clepsidră fiinţa,care se scurge dincolo de voi,într-o mie de zerouri albastre,- aceste simple cercuri pe care le despicmai adâncpână la jumătatea mea oarbăde nelinişte pură.Inima mea fără timp,un cuvânt înfipt până la umărîn adevăr,


o las să hoinărească pe drumurica un pătrat deschis către searăîntre oglinzi să înveţetot jocul cu viaţa.

Amprentele eului meu

Amprentele eului meusunt singurele adevăruripe care nu le-a schimbat nimenipentru că nu le-a respirat nimeni.Am luat umbra lor într-o toamnă de fericireşi cu palma dreaptă am rănit Olimpul -i-am pus sarea din lacrima mea,şi-am crăpat de poalele vântuluirăstignireapeste podul cu două colţuride lumeunde cuiburile devastate de spiritezornăiau la înalţimea nemuririide care mâine vor asculta ursitoarele.

Poemele unei singure nopţi

La rădăcina stângă a copacului nudse prăbuşeştetrecutul din mineca o apă - o nuieluşăcu trei veacuri la colţ,Care nu vrea să intre cu timpul în cutie.Uneori e liniştit ca marea,alteori un martor sfâşiat de fotografiaunde dorm cuminţipoemele unei singure nopţicând verdele se-ntoarce în Frunzeşi moare odată cu ele.

Carmen Caliopi Dicu:

Nonfigurativ. Ulei pe

pânză, 2008


Constantinescu, Băsescu... şi, probabil că, dacă aş fi trăit-

o, şi în republica lui Candiano Popescu!) tot de pe azi pe

mâine găsesc totuşi o lipsă operei. Nu atât legată de

prestaţia autorului şi-a editorului, cât provenind din acea

zonă deplânsă de preşedintele în funcţie şi exerciţiu al

României de azi, şi anume, lipsa „tinichigiilor“, a celora

care, dacă fac o treabă, ar trebui să aibă măcar satisfacţia

lucrului bun făcut. Dacă ediţia din 2001, apărută sub egida

regretatului Marius Tupan s-a „distins“ printr-un tipar

prost, decolorat, cules puchinos şi cu pagini lipsă (dar

bine legată) - nu a fost, repet, vina editorului! - şi noua

apariţie se „distinge“ printr-o legătorie prost făcută şi...

pagini lipsă. Numai în volumele recent primite am

descoperit lipsa paginilor 177 până la 193 din volumul II.

Recomand, deci, eventualului cititor/achizitor, să verifice

continuitatea numărului de pagini, înainte de a cumpăra

cartea. Chiar unui român, obişnuit cu realitatea încon-

jurătoare şi capabil să suplinească lipsurile prin inven-

tivitatea-i nativă, îi va fi greu să „virtualizeze“ ceea ce îi

lipseşte ca text.

Ca să nu termin „semnalul“ în coadă de peşte: ceea ce

mă miră la Marian Popa este optimismul cu care îşi în-

cheie lucrarea, şi în ediţia „revizuită şi augmentată“, pri-

vind viitorul literaturii române. Citez: „Este bună sau rea

literatura acestei perioade? Deocamdată, pentru mulţi

contemporani cu concepţii estetice centripete, ea nu este

bună. În acest caz se uită utilitatea negativităţii prin vic-

timizare forţată şi sacrificiu voluntar în trăirea frustrării

determinate de consumarea lor: scriitorii acestui timp au

creat precedente, au avertizat fie şi indirect asupra unor

viitoare moduri şi impasuri. Dar literatura aceasta va

deveni din ce în ce mai interesantă şi, în sfârşit, bună sau

personală, ca orice lucru depăşind scleroza bătrâneţii

poate fi considerat pur şi simplu un lucru vechi şi de

demult, pe care alţii nu-l au. Va veni un timp când istoria

confundată cu literatura va deveni literatură, iar lite-

ratura din blocul compact al ţărilor sovietizate (cu deri-

vaţiile scriitorilor „progresişti din anii 50 şi cele epigo-

nice gauchiste din Occidentul de la sfârşitul anilor 60) va

fi evaluată, pozitivist şi istoric, ca segment, fază, etapă,

epocă, aşa cum se consideră azi Renaşterea italiană,

clasicismul francez sau romantismul german.“ [...]* Va

exista posibilitatea reciclării pragmatice a unora din ele-

* Pentru puncte...puncte, (din augmentarea noii ediţii): Haide,domnule Marian Popa, chiar să-i confundăm pe Bush cu... Ramsesşi pe americani cu sovieticii?!! Poate prin ideea că Egiptul erasupraputerea militară a Antichităţii vechi. Dar un preşedinteamerican, fie el reales, cu o viaţă politică de maxim 8 ani, nu poatefi comparat cu un autocrat! Să-l admirăm acum pe Kim Il Sung (aldoilea sau al cincilea, habar n-am, ăştia seamănă unii cu alţii cadouă coji de banane...), că-i pune lui Obama sub nas bombanucleară a Coreei de Nord? Că se „apără“ de „imperialism“?!! DacăSadam şi-ai lui n-ar fi stat de Ramadan să ronţăie fistic pe covoraşe,ar fi putut într-adevăr să devină un pericol. Aşa, cum Ceauşescu...dar, până la urmă, tot „un sughiţ în Istorie“..., vorba lui PeterUstinov...


Scriam cândva, undeva – nu mai ştiu unde şi când, nici

nu e important, aceeaşi Mărie cu-aceeaşi pălărie „condu-

când“ (de râpă) destinele acestui popor nefericit din care

facem parte integrantă – că, dintre libertăţile cu adevărat

„revoluţionare“ câştigate ulterior „revoluţiei“ din decem-

brie '89, în afară de cele două cadavre aflate pe conştiinţa

(dacă o are, în sens creţtin şi uman) fostului lor tovarăş şi

prieten de drum, I. Iliescu (şobolanul), singura care mai

poate fi menţionată ca atare este libertatea presei şi a

cuvântului. Încep deja să mă îndoiesc că „libertatea“ unor

articleri, aflaţi iar în căutare de jug sau înjugaţi deja la

viţelul de aur mai are vreo valoare pentru ce poartă azi

numele de poporul român, de fapt simpli inşi născuţi în

România, deţinători ai unor paşapoarte care le permite să

se vânture prin Europa „Unită“ şi ei aiuriţi punându-şi

poalele în cap spre slăvirea aceluiaşi viţel. Libertatea

cuvântului?!! Eram (mai sunt!) tentat s-o asimilez liber-

tăţii neîngrădite de a înjura, insulta, bălăcări...

Din fericire, vin să îmi infirme opinia personală aceste

două realmente monumentale volume – format boieresc,

in quarto! - care tratează istoria recentă, realmente de azi

pe mâine, a literaturii „române“, după bolşevizarea Româ-

niei, sub „leaderi“ autohtoni ori ba, cu toţii proveniţi din

cartotecile staliniste, dacă nu chiar din trena de pazvantişti

ai Armatei Roşii, nomine odiosa - şi până în trecut-

prezentul continuu pe care îl trăim/retrăim/urmărim, cu

stupefacţie, de 2 decenii. În primul rând mă bucură, la

această reapariţie a unui autor dispărut din realitatea coti-

diană de cinci ani – ceea ce nu înseamnă neapărat dispa-

riţie din realitatea virtuală creată de 28-29 de puncte

negre, nearătoase, pe hârtie velină, plus etc-neuroni dedi-

caţi creerii şi re-creerii acelei lumi!

În al doilea rând, senzaţia de bucurie se datorează -

pentru o memorie exersată şi în plan vizual -, ilustrării

volumelor, ilustrare care dă textului valenţa reamintirii

unor chipuri nevăzute de timpuri imemorabile: într-o ţară

în care Nicolae Ceauşescu şi Elena sa mai decorau chiar

după 15 decembrie '89 prima pagină a unui cotidian literar

de prim ordin, cred că, de pildă, portretul unui Petru Co-

marnescu poate exprima chiar mai mult decât aprecierea

lucidă, atât a criticului cât şi a cititorului.

Nevoind, aici, decât să semnalez această nouă ediţie a

Istoriei literaturii române de azi pe mâine, de Marian

Popa, le las despicătorilor de fir în patru (criticilor criti-

cului) o temă: aceea de a căuta discrepanţele şi eventua-

lele contradicţii dintre opera apărută la Fundaţia Lucea-

fărul în 2001 şi cea „revizuită şi augmentată“, de azi.

Sunt convins că vor fi depăşiţi de „sarcină“. Cusurgiu şi

eu, din fire, dar realmente ataşat acestei Istorii... şi

realităţilor, de mine unul trăite în România lui Dej şi

Ceauşescu (cu stranii continuităţi în aceea a lui Iliescu,


Eugen Doru POPIN Hofheim

PORTRET CU VULPE TOMNATICĂ

în vreme ce satul doarmeiar poetul întârzie la masa de scris

o vulpe – care nu se deosebeşte cu nimic de oricare alta –se opreşte în faţa uşii de sticlăşi priveşte curioasă înăuntrupentru ca mai apoisă revină mereuşi mereupână cândîntr-o searăa dat de înţeles ca a sosit momentulsă i se deschidă şi ei

abia după ce poetula pus punctşi a tras perdeauaşireata a rostit în limba ei:“vulpoi nesuferit şi urât!”

PARALELE

fiecare dimineaţăîşi începe drumul undeva în infinit...

... aşezaţi dinaintea ceaiului fierbintealcătuim din verdele său delicatşi din aroma de iasomieo altă natură abstractăadăpostind-o mai apoi atentîn memoria zilei

ACASĂ

o să vi se pară ciudatdar mie nu mi-e dornici de maidanul copilărieinici de birtul unde am băut întâia berenici de gârla unde am învăţat să înotşi nici de biserica unde l-am întâlnit întâia oară pe Dumnezeu


toate asteasunt tot timpul cu mineşi eutot timpul cu ele

DOMICILIU DE REZERVĂ

am încetat să pun întrebărisă-mi mai pun întrebări

în consecinţămi-am construit un domiciliu de rezervălocul unde să mă pot retrageori de câte orinu mai pot să aplaudsă zâmbesc euforicsă dansez pe sârmăori să cojesc la comandă castane fierbinţi

desigurdomiciliul meu de rezervăe un loc doar de privit la muzela liliecila convingerişi de respirat –care e şi nu e un lux

aşadar evit să presupun

CONFESIUNEA UMBREI

ca şi când nu s-ar fi întrerupt niciodatăpovestea bătrânului Marcoîşi făcu pe neaşteptate loc sub cerulcare începea să se lumineze...

rătăcind undeva într-o margine de noapteaproape că renunţasema mai răsfoi manuscrisele prăfuitecu pagini roase de vremuri

mirosul lor greuşi anii întemniţaţiîntre coperţile cu cartonul scofâlcitmă chemau însă iarăşi la spovedanie...


Observator în lumea cărţii

SEMN

Marian Popa, Istoria literaturii române de azipe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989,Volumul I, II, versiune revizuită şi augmentată,ISBN 978-973-623-713-2, Editura Semne, Bucureşti2009, 2306 pag., Preţ de vânzare 199,9 lei

Reapariţia, în formulă „revizuită şi augmentată“ - dar şi

ilustrată! - a monumentalei lucrări apărută pentru prima

oară în Editura Fundaţiei Luceafărul (2001) este un eveni-

ment demn de semnalat cititorilor noştri de pretutindeni.

În primul rând fiindcă survine atât apariţiei recente a

Istoriei critice a literaturii române, de N. Manolescu, cât

şi sârguincioasei lucrări pe temă dată a unui alt notoriu –

după 1989 – critic literar din România, Alex. Ştefănescu,

ambii ofuscaţi teribil, împreună cu galeria nelipsită a sico-

fanţilor, de apariţia din 2001 a Istoriei... lui Marian Popa.

Deci, în al doilea rând, merită semnalată noua ediţie şi

drept un nou motiv de îndârjire „tovărăşească“, „autohto-

nă“, împotriva criticului „rămas“ la Köln înainte ca sacri-

ficul tineretului, din decembrie '89, să facă aparent inutilă

„rămânerea“ vreunui intelectual, scriitor, artist român în

Occident... şi cu precădere a acelor intelectuali, scriitori,

artişti cu „bune relaţii“ în noua-veche sforărie „de partid şi

de stat“ din România, cea care a tăiat şi ultimele speranţe

ale celor care mai sperau într-un reviriment naţional,

autentic democrat, mai speră, poate, în capacitatea de

revenire a României pe făgaşul întrerupt de catastrofa

celui de-al doilea război mondial, cu întregu-i cortegiu de

culminatorii dezastre. Că, dimpotrivă, „rămânerea“ în

Vest a scriitorilor, intelectualilor, specialiştilor români nu

s-a diminuat după acel decembrie strălucitor, poate fi găsit

şi în propria-mi lucrare, Rumänische Schriftsteller in

Deutschland, apărută în 2006. Iar fuga românilor de

România şi de nou/vechile coagulări de partid şi de stat

poate fi exemplificată cel mai bine de prezenţa căpşuna-

rilor, tinichigiilor şi ospătarilor români în Vest - şi de lipsa

acută a tinichigiilor, ospătarilor şi forţei de muncă agri-

colă între Nistru, Tisa, Carpaţi şi Dunăre.


toare. Ion Caraion se foloseşte în acest pasaj eseistic de

metafora morţii creatoare şi a reînvierii lui Făt-Frumos-

din-Lacrimă. Şi poetul Ion Caraion se vede pe sine tânăr

doar prin scris, precum era şi se simţea cu un secol

înaintea sa autorul basmului, Mihai Eminescu, când îl

prelucra, din folclor, atât de poematic pe acest Făt-

Frumos-din-Lacrimă29:

”Seara dealurilor împădurite era, atunci, aşteptată ca o

prefacere a lumii.

În amurgul acela, mi-a fost sete.

Coboram.

Pe poteci, pe lumină.

Şovăind molcom, înclinându-se şi purtându-mă, cără-

rile se mlădiau.

Cu ochii frunzelor, cu crengile, cu rădăcinile deschise,

sub coaja lor de flaute înalte, copacii adunaseră tăcerea

şi o duceau la buze într-un sărut netrebuitor de pur.”

2 9Ibidem, p. 36;


aşezat pe treptele din faţa bisericiiMarco privea razele dimineţii

după o vreme îmi făcu semn să-l urmezmergea înainte tăcutdezlegând senin taină după tainătulburând tăcerea cu scârţâitul penetrant al portalurilor grele

... aproape de amiazăde jur împrejurdoar hurducăitul groaznical camioanelorcare transportau nisip de la râu

Tolvădia – Garmisch-Partenkirchen, 2008

ÎNŢELEPŢII APOCALIPSEI

vremurileîn care duminicaaproape toată suflarea târguluimergea la slujba de dimineaţăstrăbătând cu pas grăbitstrada mare la umbra castanilor bătrâni

vremurile aceleachipurile zâmbitoare şi castaniiau fost de mult îngropateîn cimitirul de rădăcinide pe strada maresăpat cu osârdie de înţelepţii apocalipseipentru care erau la mare preţdoar idolii de mucavaşi nucile din ciocul ciorilor

UN POET PROVINCIAL

nici tatanici buniculnici străbuniculn-au apucat să ajungă bogaţi

ar fi meschin să negfireşte că mi-am dorito vilă cu baie în marmură albă de Carraraşi armături aurite


concedii în Seychellesşi vreo câteva sute de cai putereîn garajul de la subsol

de reuşitam reuşit doarsă mă simt bineîn pielea mea de poet provincial

RUGĂCIUNEA PRUNCULUI

înaintecu mult înaintesă fi aflat cine a fost Avraamşi Moscheşi Isusşi Budaam îngenunchiat dinaintea ceruluişi m-am rugat să vină vremeaca vântulsă nu mai abatăvijelii de la răsăritca albinelesă poată umple în linişte stupulcu dulceaţa câmpuriloriar prunciisă-şi strige fără teamăbuniciişi străbunicii şi taţii rugăciunile să se înalţe nestingheritela ceruri

ARS POETICA

rosteştepur şi simplunu ocoli nimicchiar nimic

lasă totulsă curgă în voiedin tineîn tinecu tine


rire şi ameninţare a lui Caraion să se întoarcă în România

după vara lui 1981, scornit de mintea înfiorătoare a ge-

neralilor Nicolae Pleşiţă şi Iulian Vlad, urgentat de Tudor

Postelnicu, a constat în discreditarea morală a poetului

autoexilat, în faţa soţiei şi a fiicei de numai paisprezece

ani. Doi informatori ai lor din ţară îi scriau că ar fi bine să

se întoarcă, dacă nu vrea s-o păţească urât de la o

“amantă”, Artura. A primit şi un telefon de intimidare de la

o informatoare care se pretindea a fi Artura, în care soţia

lui era numită de aceasta “vrăjitoare”. Însă Ion Caraion şi-

a păstrat prezenţa de spirit replicând că degeaba îl căuta

‘secu’. Artur dispăruse pentru el de când pusese liber

piciorul în Elveţia. Activitatea lui de informator (personi-

ficată în Artura), în sfârşit, nu-i mai dădea remuşcări, da-

torită rapoartelor negative pe care i le făcea mereu cât

mai rămăsese în ţară câte un ofiţer-anchetator al său. Nu

fusese un instrument al regimului, un turnător, iar acum n-

avea de ce să sufere remuşcări.

În Enigmatica nobleţe Ion Caraion atenţiona asupra

pericolului spălării creierului în anumite grupuri sociale,

chiar şi-n redacţia României literare unde lucra, văzând

adâncindu-se şi-n societatea socialistă practica corupţiei

şi impostura intelectuală. Propunea ca inventarea atâtor

maşini în secolul XX să nu mutileze personalitatea omului:

”tocmai spre a nu lăsa « în seama lupilor grija de a gândi"

(v. Hans Magnus Enzensberger)”.26 Din această cauză Ion

Caraion apără statutul deloc de invidiat al scriitorilor,

solicitându-i ferm lui Ceauşescu acordarea multor drepturi

pentru lumea artistică, din 1980 tot mai dezavantajată. Ca

eseist, spusese din 1974: ”Poeţii aparţin poeziei care –

dacă nu e umană – încetează de a mai fi. Şi în omenire

poezia e oriunde omenirea trebuie salvată de grotesc, de

asuprire, de sclerozări, de minciună, de inerţii, de

stupiditate, de abuz, de închistare, de frică, de ură şi de

demagogie. Gândiţi-vă la fântâna fabuloasă şi himerică a

pilotului Antoine de Saint-Exupéry, prăbuşit în Sahara,

sub cumplita apăsare a soarelui alb, deshidratat şi ha-

lucinând, în căutarea omului, în căutarea apei, în căuta-

rea eternităţii. Toţi căutăm câte o fântână a echilibrelor

permanenţei noastre, în dialogul cu obstacolele.”27

Eroicul accident aviatic al pilotului din Micul Prinţ re-

prezintă, pentru Ion Caraion, nu doar o anticipare a morţii

acestui scriitor francez în cel de-al doilea război mondial,

ci şi o adeverire a transcederii lumii de către ceea ce Ed-

mund Husserl numea cu ajutorul reducţiilor şi constituţiilor

fenomenologice, în Meditaţii carteziene, ”viaţă intenţiona-

lă” şi ”analiză intenţională”28 – altfel spus, conştiinţă crea-

2 6I. Caraion, Enigmatica nobleţe, p. 33;2 7Ibidem, p. 36;2 8E. Husserl, Meditaţii carteziene. O introducere în fenomenologia

transcedentală, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 1994, p. 41-42


Dacă “delaţiunile” lui Artur, ale lui Ion cel Negru ar fi fost

aşa de preţioase pentru serviciul secret al aparatului de

stat comunist, dacă “maculatura” acestei opere de

“turnător” ar atârna până la a şaptea bolgie a danteştei

penitenţe – cum speculează Daniel-Cristea Enache în ar-

ticolul „Ion cel negru“ (România literară, 2007), atunci n-ar

fi fost inutilă vigilenta urmărire a lui Artur în ţară, conti-

nuată cu marea diversiune a compromiterii lui în străină-

tate? Daniel-Cristea Enache îl acuză pe Ion Caraion că l-

ar fi trădat Securităţii pe bunul său prieten Nicolae Stein-

hardt, apoi citează o notă informativă în care Artur se re-

voltă amarnic, se lamentează sincer că la percheziţia or-

ganelor de securitate se găsise Jurnalul acestuia. Dar tex-

tul notei informative nu dovedeşte cine transmisese

Securităţii mârşavul mesaj ca să fie găsit manuscrisul de

la Jurnalul fericirii. Merită Ion Caraion învinuirea că-l tră-

dase pe bunul său amic Nicu Steinhardt, când el risca,

protestând, să păţească acelaşi lucru pe viitor, tot cu

jurnale personale?

Cu bună ştiinţă Ion Caraion se discredita în perioada

anilor 1964-1981 în faţa anchetatorilor, neaducând date

incriminante despre activităţile şi vorbele unor scriitori cu-

noscuţi, decât numai atunci când câte unul deservea, prin

colaboraţionism cu puterea şi tulburenţe în U.S.R. intere-

sul general al confraţilor literari – să-şi continue cariera lor

într-o normalitate cât mai puţin deranjată de cenzori şi

astfel de informatori. Într-un foarte slab dar tendenţios

articol din Revista 22, “Oglinda unui delator”, Serenela

Ghiţeanu recenzează şi ea “cartea-dosar” despre Cazul

“Caraion” şi exilul românesc (2006), prefaţată de Delia

Roxana Cornea, şi îl consideră pe scriitorul roman “dela-

tor şi agent de influenţă al fostei poliţii politice din Româ-

nia” – “activitate, pe care a exercitat-o ca pe o profesie”.

Ne întrebăm dacă timpul liber îi permitea să fie un devotat

al asociaţiei “ochiul şi timpanul”! Opera de traducător ex-

cepţional din literaturile franceză, rusă, engleză, italiană,

japoneză ş.a.m.d. nu-i lua eseistului şi poetului Ion Cara-

ion prea mult din viaţă?! Nu-l vedem pe Caraion făcând

filaj, când el nici măcar nu frecventa cafeneaua literară,

fiind în timpul liber un bun familist, considerat de mulţi co-

legi chiar mizantrop. Aşa că nu putem fi de acord nici cu

psihanalizarea hazardată din acelaşi articol al Revistei 22

că: “a suferit de ceea ce e numit ‘sindromul Stockholm’ în

psihologie” conform căruia după pierderea statutului de

victimă comunistă, Ion Caraion se identifica în agresorul

Artur printr-un transfer de personalitate. Delaţiunile sale

au avut ca obiect nu alte victime ale regimului, ci pe anu-

miţi agresori din umbră ai săi, puşi poate de aceiaşi ofiţeri,

chiar generali de securitate să-l intimideze, să-l piardă, să

distrugă viaţa familiei sale, a părinţilor din judeţul Buzău, a

soţiei Valentina şi a fiicei Marta. Planul diabolic de urmă-


Din lirica europeană

Oliver FRIGGIERI (Malta)

Paul de Malta*

I. MÂNA ASCUNSĂ

1. DeclaraţiaPaul: Întortocheate sunt căile Domnului

şi imprevizibile anotimpurile sale.

Dintre toate tărâmurile mândre, din toate

ţările puternice

mâna aceea ascunsă a ales tocmai aceste

stânci!

Nu l-am întâlnit niciodată pe Isus

din Nazaret,

Am luptat neostoit împotriva lui şi cu putere,

pentru ca noua sa comunitate să dispară de pe

faţa pământului

şi să nu se mai răspândească numele Său

niciunde.

În mijlocul drumului mă ţintui mâna aceea

ascunsă

şi ameţitoarea lumină făcutu-m-a om nou.

Acum el mă va călăuzi printre neamuri

îndepărtate

şi sunt sluga lui, doar el mi-e Stăpân!

2. PedeapsaNorodul: Moarte, moarte lui Paul

care s-a ridicat împotriva legii!

Moarte! Moarte! Moarte!

La Ierusalim ţi se va ţine procesul,

ca noi să măsurăm grozăvia

crimei ce-ai săvârşit-o!

3. ApărareaPaul: Nu am greşit nimănui şi nu am încălcat nici

o lege

am făcut ceea ce era drept şi aceasta o ştiţi cu

toţii.

Cer să fiu judecat de Cezar

şi de-am comis un păcat care să merite

moartea

nu mă voi teme şi moartea să vină asupră-mi.

* Traducere din engleză de Radu Bărbulescu


Sunt fără de vină şi niciunul dintre voi nu poate

ridica mâna asupră-mi. Voi merge la Cezar!

4. AcuzareaFestus: Vrei să fii judecat de Cezar

şi ţi se va face pe voie.

Ascultă rege şi voi fraţii mei.

Mulţimea evreilor s-a adunat în juru-mi

protestând furioasă împotriva acestui om

şi cerându-mi să-l dau morţii.

La moarte! La moarte!, m-au implorat şi eu,

reflectând,

nu-i găsesc nici o vină, nu ştiu ce să-i scriu

lui Augustus ca să-l cunoască bine pe acest

om.

Iată-l înaintea voastră: cuvintele, faptele lui

vă vor arăta cine este şi ce a făcut.

5. AnunţulPaul: Mulţimea evreilor

îşi aminteşte bine cine sunt.

Am fost un fariseu care fără încetare

am urmat Legea cu cea mai mare credinţă.

Şi azi stau înaintea voastră

pentru credinţa mea în Salvator,

Domnul trecutului

şi Stăpânul viitorului.

La început El a creat totul,

este etern, nu va muri nicicând.

Acesta este Dumnezeul ascuns: chipul Său

nu poate fi zărit de nimeni.

Am vestit că Dumnezeul meu

dă viaţă celor vii

şi-am dat de veste că, mâine,

îi va trezi pe cei morţi.

Am luptat mult ca să şterg din minţi

Cuvântul lui Isus.

Azi stau înaintea voastră

ca să vă spun cine este El!

Chiar dacă au plănuit să mă omoare:

mereu şi pretutindeni voi răspândi

vestea despre Cruce,

- chiar supus celor mai cumplite torturi.

6. Avertismentul şi rugăciuneaFestus: Nebunule! Astă înţelepciune a ta

te va înnebuni până la urmă.


narii săi […], dar mai ales pentru că a făcut imprudenţa să

moară şi n-a mai apucat să fie senator şi preşedinte de

onoare al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu a pus în

1999 la dispoziţia lui Mihai Pelin pagini întregi din revista

pe care o conduce pentru a-l ‘înfiera’ pe Ion Caraion şi a

republicat aşa-zisele delaţiuni ale poetului despre Monica

Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care acesta le-ar fi oferit

Securităţii în schimbul dobândirii paşapoartelor. De ce şi-

a dezinformat cititorii dl Manolescu scriind în editorialul din

Nr. 19, 12-18 mai 1999, al României literare că ‘cele două

note informative au fost scrise caligrafic de mânuşiţa

poetului’ din moment ce ştia foarte bine că Mihai Pelin nu

îi oferise altceva decât nişte foi dactilografiate la o maşină

de scris cu caractere atât de mari cum numai la Comitetul

Central existau?”25.

Datele biografice, după cum reies atât din scrierile lui

Ion Caraion, confruntate cu ceea ce reiese clar şi din în-

tregul dosar al fostului informator Artur din arhivele Se-

curităţii ajută la decriptarea indiciilor unei tehnici a ca-

muflajului. Ca un arici de mare, prefăcându-se vechi prie-

ten cu Nicolae Ceauşescu, el reuşea să scape doar cu

puţine concesii faţă de “rechinii” – ofiţerii de securitate –

adică dând câteva note informative ale revoltei sale pen-

tru persoanele non grata de la Uniunea Scriitorilor, din

cercul ei dizident de la Săptămîna. Ariciul de mare, prinţul

Artur al adâncurilor, putea recepta şi undele nefavorabile

sonore care-l înconjurau, supărător, pe megalomanul

Ceauşescu. Din Ultima bolgie reiese un monumental por-

tret literar: biografia caricată, totuşi credibilă în cea mai

mare parte a Lenei de la cabinetul numărul doi. Elena

Ceauşescu apare ca personaj malefic prin excelenţă: de o

prostie fenomenală, dar şi de o mare versatilitate politică.

Ştia sau doar se adaptase, mimetic, să se înconjoare

numai de “cadrele” credincioase din Partid, sau atrăgând

în anturaj dulăi oportunişti, precum T. Postelnicu. Ion

Caraion oferă atâtea detalii despre evenimentele pro-

verbiale din viaţa ei, precum cele cu necitirea rapoartelor

de pe birou sau cu “a-p-a”, formula chimică a apei pe care

i-o pretinsese un profesor universitar când voia să îsi

obţină fraudulos titlul de doctor.

Pe Ion Caraion l-au marcat fizic şi psihic, în schimb,

acţiunile de urmărire, sau de percheziţionare a casei sale

din şoseaua Colentina, accesibilă cetei urmăritorilor săi,

dintre care erau în primul rând Şt. Aug. Doinaş, Ion Nica,

Lucian Dragu, Ileana Macri, Nicolae Popescu, Ion Popes-

cu, Adriana Mateescu, Iuliu Pascu, Iulian Sandu, Marcel

Iancu şi alţii. De ce Securitatea punea o armată de agenţi,

de ce fusese obligată să instituie o adevărată reţea de

informatori pentru a nu-l scăpa din ochi pe Ion Caraion?

2 5M. Sipoş, art. “ ‘Zvârcolindu-se dintr-o moarte în alta’: IonCaraion”, în rev. Observator cultural, nr. 424, 22 mai 2008;


determinat să rămână în străinătate de către poetul Bre-

zean VAHE GODEL, în colaborare la ‘COBRA’ “.23

Tot cu semnificaţiile cunoaşterii absolute, dar prin spio-

nare şi moarte, este un alt nume de rege legendar, prefe-

rat în eseuri de către Ion Caraion, Acteon. În Pălărierul

silabelor alegoria vânătorului care devine vânat, prin con-

templarea scaldei zeiţei Artemis, este transpusă de către

Ion Caraion într-o alegorie pescărească – a confruntării

pescarului de oameni cu marea ameninţare a Leviatanului

din adâncuri. Acest pericol vine dinspre firul de aţă “lung,

lung, lung”. Lanseta lui face legătură directă cu infernul:

“improvizează emoţii coborând în ocean”. Ea devine un

simbol al înjosirii pescarului de către monştrii acvatici, firul

trebuind să vibreze la ceea ce va cuprinde lacom cârligul.

Acest pasaj din “Confesiuni” – prima parte a Pălărierului

silabelor – redă şi comentează, de fapt metatextual, un

coşmar al lui Ion Caraion: “Vis: – Luna confecţiona

ilustrate bizare. Machetă marină. […] Rechinul s-a

apropiat (pentru a câta oară?) ca un destin. Atunci firul de

aţă – huţa! huţa! huţa! – se retrase. Întâi, brusc. Pe urmă

încet. S-a retras. Pe ape nu metecăia decât umbra. Şi ea

înghiţi luna, machete, rechinul, scrumbia, firul şi jocul.

Fiecare rechin cu existenţialismul său… Fireşte, înainte

de a participa la joc, trebuie să ştii să mergi pe bicicletă şi

să mergi foarte bine.”24

Filtrarea exactă, interpretarea justă a tuturor datelelor

care pot fi consultate în dosarul Artur (redevenit Ion

Caraion după plecarea lui în Elveţia) au fost efectuate de

către specialista Mariana Sipoş, cea care a dat, alături de

Paul Goma încă din 1999 replici dure celor din România

şi din Europa pentru că porniseră, mai întâi la România

literară apoi în toată presa, o campanie necinstită, con-

struind eşafodajul de ipoteze şi incriminându-l pe Ion Ca-

raion, doar prin informaţia eronată a unui fals documentar

dat de Mihai Pelin redacţiei. În ultimul ei articol, de pe

data de 22 mai 2008, din Observator cultural, Mariana Si-

poş are din nou curaj să-i facă responsabili, pentru pre-

zentarea deformată a cazului Caraion, pe unii aşa-zişi pri-

eteni ai acestuia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Ni-

colae Manolescu, alături de alte nume obscure pentru

lumea literară până în 1998-1999, precum cele ale Doinei

Jela, Mihai Pelin etc. Exegeta, având ochi format de cer-

cetător al CNSAS, arată că lui Ion Caraion (care trebuie

socotit purificat deplin după 1981), îi reveneau, dacă ar

mai fi trăit după 1990, toate recunoaşterile publice ale

meritelor de poet dizident, însă s-a ales numai cu injurii în

postumitate: “În cazul lui Doinaş, Nicolae Manolescu se

arată înţelegător, dar în cazul Caraion, pentru că acesta a

făcut i mprudenţa să se exileze şi să-i înfrunte pe torţio-

2 3Ibidem;2 4I. Caraion, Pălărierul silabelor, editura Cartea românească,

Bucureşti, 1976, p. 19;


Paul: Nu sunt nebun. Spun adevărul

şi ştiu, o rege, că tu însuţi crezi

în Cuvântul Domnului atotînvingător.

Îl implor pe Domnul

în care cred,

să poţi fi astfel încât

să poţi crede în El.

Îmi implor Dumnezeulsă-Şi plece privirea asupră-ţi

şi mă rog la fel, fără preget,

pentru noi toţi.

II. ŢĂRMUL ÎNDURĂRII

1. Periculoasa călătorieMulţimea: Primejdios e drumul spre Roma

şi lung, mult prea lung,

timpuri grele se află-naintea noastră,

astă călătorie nu ne face nici o plăcere.

Toţi prizonierii, cu Paul deodată,

au fost duşi la bordul corabiei şi porniră pe mare.

Vânturi dezlănţuite departe au pogorât peste noi

până am început să fim zvârliţi între mare şi cer.

În zadar am navigat încet înainte: teama,

cum marea,

ne-a-nghiţit din creştet şi până la tălpi!

Dintr-odată un suflu adie cu blândeţe

umplându-ne inimile de uşurare.

Am ridicat ancora şi-n final privirăm-nainte.

În curând speranţa-nflori

înlăuntrul nostru, pe când vântul

se potoli şi calmul se instală

anunţând o zi splendidă.

8. Încredere şi teamăO voce: Nu aşteptaţi vremea bună,

blânda adiere e aici ca să plece,

aceasta este clipa mâniei,

ora încercărilor.

Se vor petrece lucruri ciudate

pe care voi nu le veţi pricepe,

veţi vărsa lacrimi şi veţi fi nedumeriţi

- nu vă temeţi şi nu puneţi întrebări.

Din adâncimile străfundului întunecat al mării,

acolo, unde apele se răsucesc în turbare,


din crăpăturile stâncilor scunse acolo,

a venit reverberat ecoul unui blestem întunecat.

“Fă valurile mânioase să se trezească din somn,

ploaia să devină mai grea zi şi noapte,

fă soarele arzător să cadă, şi-n ceruri

fă să gonească sălbatic limbi de foc!”

Întortochiate-s căile tale,

noi nu le pricepem, Doamne!

Călăuzeşte-ne afară din trecut,

deschide-ne nouă ziua ce va veni!

Norii ascund totul

şi noaptea-i prea întunecată

marea ne va-nghiţi curând,

nu dormi, nu adormi, Doamne.

9. MâniaMulţimea: Puternicul vânt din nord-est se-nteţeşte

retezând pământul din fundamente,

o întunecime profundă ascunde totul,

valuri nemiloase au erupt pretutindeni.

Nava e zvârlită în sus şi-n jos pe creste,

se va răsturna şi va dispărea cu vânturile,

va fi zvârlită de colo-colo, se va frânge

şi se va scufunda până la ţărmul primitor.

10. Rugăciunea speranţei pierduteMulţimea: Ne-ai făgăduit că vei rămâne cu noi,

fiindcă ale tale-s pământul şi timpul,

şi apele ne înghit,

nu Te vedem niciunde.

În întunericul acesta chipul Tău e ascuns,

mâinile Tale nu se fac simţite,

erai aici pe vreme frumoasă

dar acum nu ştim unde Te afli.

De zile întregi soarele se ascunde pe cer

şi luminile s-au stins, în inimi şi pe pământ,

şi stelele şi-au pierdut strălucirea

şi totul e mort, totul e rece, totul îngheţat.

Ochii Cerului sunt închişi,

sunt obosiţi şi nu pot fi văzuţi

şi speranţa din noi s-a stins

fiindcă mâine noi nu vom mai fi.

În curând marea se va deschide larg

şi noi ne vom scufunda:


reuşit să-şi menţină chiar şi-n 1964 spiritul combativ de

excepţie. Spectrul apropiatei sale omorâri l-a făcut să

accepte compromiterea sa ca artist şi ca cetăţean, după

cum erau obligaţi s-o facă şi ultimii deţinuţi politici din

1964, pentru a nu fi hăituiţi sau marginalizaţi social la ie-

şirea din temniţă.

Ion Caraion dădea note informative detaliate, exacte

despre anumiţi colegi informatori din lumea literară, însă

nu oricum, ci urmărind un scop: pentru a face să dispară

discordia semănată de aceştia în Uniunea Scriitorilor. Iată

cum prezenta pe data de 23 mai 1977 această tristă şi

jenantă situaţie culturală, cu scopul onest de a împiedica

unele planuri viclene ale acestor scriitori deja compromişi,

permiţându-şi să facă ofiţerilor de securitate chiar unele

recomandări: “nume ca Fănuş Neagu, Adrian Păunescu,

Eugen Barbu, Ioana Postelnicu, Ion Dodu Bălan sunt pri-

viţi cu repulsie, rezervă şi chiar ostilitate între confraţii lor

de breaslă (şi numai între ei), pentru că mint, pentru că

adulează, pentru că au făcut şi continuă să facă rău celor-

lalţi scriitori, asigurându-şi lor privilegii nemeritate, prin

mijloace reprobabile”21.

În dosarul întocmit de Securitate lui Ion Caraion re-

darea fonetică românească “Artur” a numelui regelui

Arthur, cel din primele legende medievale ale Occidentu-

lui, dovedeşte cât de inculţi erau ofiţerii faţă de mulţi dintre

deţinuţii politici de atunci, care îşi alegeau nume conspi-

rative dar nu le dictau şi pe litere anchetatorilor lor. Astfel

eroarea grafică, înregistrată deja în acte, nu putea fi

ulterior rectificată, circulând departe aşa. Dealtfel erau

admişi – după cum arată Mariana Sipoş într-un articol re-

cent din revista virtuală Leonardo, nr. 3 din 2004 – tot

felul de substituenţi verbali dintr-un cod lexical secret22:

aliniat = nume conspirativ, Breaza = Elveţia, Cobra = Eu-

ropa Liberă, Orşova = SUA, Buşteni = Bucureşti, Brateş =

Occident, Găieşti = Geneva, Mărăşti = München, Midia =

Spania, Şantier = Departamentul Securităţii etc.. Hotă-

rârea lui Ion Caraion de-a rămâne în Eveţia a fost urgen-

tată de încurajările unui prieten al său, poetul elveţian Va-

hé Godel, în condiţiile că el ar fi obţinut dreptul la o ex-

cursie în Franţa pentru soţie şi, întâia oară, pentru fiică:

“Din datele ce reţinem rezultă că ION CARAION ar fi fost

2 1D. R. Cornea şi Dumitru Dobre, Cazul “Artur” şi exilulromânesc. Ion Caraion în documentele din arhiva CNSAS, edituraPro Historia, Bucureşti, 2006, pp. 175-176;

2 2M. Sipoş, art. “ ‘Sunt cel care se întoarce din moarte’ (IonCaraion şi serviciile externe ale securităţii)”, în rev. electronicăLeonardo (www. eleonardo.tk.), nr. 3/ 2004: “cine citeşte pentruprima oară un document elaborat de Direcţia de Informaţii Externedin vremea lui Ceauşescu rămâne derutat de terminologia folosită:un limbaj semicifrat care, după o familiarizare cu dosarul respectiv,nu e prea greu de desluşit. Probabil va fi având rostul lui în coduriletimpului, dar citit acum pare o joacă de copii. Cel mai amuzant mise pare, de exemplu, faptul că România e numită Ceahlău […]”.


colportându-se legenda, zvonul mincinos lansat în

Săptămîna. Mulţi au crezut imediat în mitul absurd, al re-

nunţării Securităţii comuniste la cel mai activ şi diabolic

agent informator (când de fapt contribuţiile lui informative

dejucau mult planurile ei). Lumea s-a obişnuit un sfert de

secol cu ideea falsă că Artur a fost un privilegiat al regi-

mului, când el se străduia aşa de mult să-şi păstreze

postul de redactor la România literară. În ultimii cinci ani

ai vieţii, deloc nu i-a venit ca turnată cămaşa morţii sale

(deşi naivii şi detractorii au crezut sau persistă să creadă

că i se potriveşte), adică legenda continuării în Vest a

activităţii conspirative. A fost întrebat de prieteni şi de

conducerea postului “Europa Liberă” în privinţa veridicităţii

acelui “Jurnal” ce apăruse apocrif în ţară, cu scopul

mârşav de-a imprima un efect de bumerang – lovind şi

creaţia autentică a sa, dar agravând iremediabil sănătatea

trupului şi aşa împuţinat şi ruinat. “Jurnalul” din 1981 nu-i

decât un bastard literar, atribuit unui Ion Caraion – de fapt

bestialităţii unui Artur, unui “refulat” scriitor. Dimpotrivă,

cercetătorii dovedesc clar din 2006 că acel surogat de

jurnal fusese comandat de către Nicolae Ceauşescu, fiind

confecţionat de către aparatul spionajului internaţional al

regimului comunist, menit să-l ucidă psihotronic, de la

distanţă, sub motiv că între 1964 şi 1981 din asumarea

rolului de informator el făcuse treptat o farsă tragică.

Antrenarea directă a unui mare prozator ca Eugen Barbu

în misiunea de compromitere a celui din exil a fost, pentru

dictator şi marii generali o comedie bufă, un act de

răzbunare pe toţi scriitorii. Astfel, Ion Caraion, renunţând

să mai fie Artur, a fost stigmatizat dintr-un ordin de sus,

de când luase calea exilului. Îmbrăcat ca regele sa-

turnaliilor, cu o explozivă haină semănând celei a lui

Nessus, lansată pe umerii săi tot mai bicisnici de către

viclenii generali Nicolae Pleşiţă şi Iulian Vlad, ţesută cu

înflorituri, la modul artistic, de către Eugen Barbu, poetul a

putut fi executat printr-o bombă gazetărească, Jurnalul cu

efect întârziat.

Încă înainte de-a împlini douăzeci de ani, buzoianul ce

avea să termine Filosofia la Bucureşti, Stelian Diacones-

cu, şi-a luat pseudonimul literar Ion Caraion, conştient de

rezonanţa livrescă şi de simbolistica paradoxală, monar-

hică-ţărănească. Nu-i important dacă, lucid şi revoltat, in-

tuia de-atunci, prin această preferinţă onomastică, cât de

multe vor fi pilduitoarele sale ridicări de jos. Aflat în cea

mai de jos bolgie a Tartarului sau lagărului european co-

munist – scufundându-se şi ieşind ca Sisif din beznă şi

culpabilizări (după trecerea prin interminabila condamnare

la moarte, prin Canal, prin minele neferoase din Mara-

mureş, prin Aiud, apoi la urmă prin tortura infernală de-a

semna angajamentul cu Securitatea), Ion Caraion n-a re-


în curând vântul ne va purta

departe, departe cu el.

11. Cuvântul încurajatorPaul: V-am prevenit dintru început

dar nu aţi voit s-ascultaţi cuvintele mele.

Aceasta este o călătorie plină de primejdii

dar nu vărsaţi acum nici o lacrimă.

Fiţi curajoşi întrucât nici un rău

nu va veni asupră-ne.

Aveţi curaj, fiindcă aceasta-i promisiunea

îngerului lui Dumnezeu.

Nici unul dintre noi nu va suferi,

doar nava se va sfărâma,

cu toţii vom păşi pe uscat

în zorii unei zile strălucitoare.

Noaptea trecută îngerul,

servitorul lui Dumnezeu, m-a trezit

şi mi-a grăit:

O voce: “Nu te teme, Paul,

iubeşte-l pre Domnul şi ai încredere în el.

Vei fi dus înaintea lui Cezar

să fii judecat şi-astfel stă scris

Voi cu toţi veţi trăi:

fie numele Răstignitului de-a pururi slăvit.”

Paul: Aceste cuvinte, venite din Înaltul Cerului,

nu-şi vor greşi niciodată ţinta -

eu cred în ele şi voi lupta ca orişicine să

creadă in ele!

Şi, ’nainte să plece,

Îngerul rosti aceste vorbe:

O voce: “Vei ajunge la ţărm şi vei păşi

pe-o stâncă născută din chiar sânul Mării!”

12. Bucuroşi de vremea frumoasăUn oareşcare: Am ajuns, în sfârşit, în ţara promisă,

duse sunt zilele şi nopţile de beznă,

duse sunt orele lacrimilor şi

se-apropie, cu paşi repezi,

zori mai senini! Aşteptăm ca

Soarele binefăcător să răsară şi să ne

surâdă.

Vom păşi pe acest pământ misterios

pierdut între ape învolburate.


Binecuvântată fie mâna nevăzută ce

ne-a însoţit,

şi binecuvântat fie pământul acesta care

ne va primi.

Şi cu toţii am mâncat cu poftă,

pe feţele noastre

a răsărit speranţa surâzătoare a noilor zori.

Am azvârlit în mare grânele rămase

şi nava s-a-ndreptat şi am navigat

mai departe.

Este răsăritul şi orizontul va renaşte,

un soare dulce, pe care l-am visat cu toţii,

tot acest timp.

Aşteptaţi, aşteptaţi, un ţărm apare înaintea

noastră,

un ţărm ne aşteaptă.

Marea care v-a înspăimântat

este corabia lui Dumnezeu.

Aţi crezut în El şi veţi afla că

n-aţi crezut inutil în Dânsul:

cu toţii veţi trăi.

Am aruncat ancora

am abandonat cârma şi-am plecat,

nava s-a înclinat şi ne-am zvârlit în mare

aşteptând să treacă primejdia.

şi am înotat către ţărmul îndurării,

văzându-l cum creşte mereu-naintea noastră

ne înălţam cu fiecare val, ne cufundam cu el

şi strigam şi ne bucuram - plângând cu inimi

tremurânde.

Ce insulă, ce insulă e aceasta,

unde am ajuns într-o astfel de zi?

Cea care e numită cum? Cum i se spune,

acestei stânci din mijlocul noianului?

13. BunvenitulMaltezii: Aceasta e Malta, Malta, Malta,

micul adăpost al maltezilor,

sărmana moştenire al unui mic popor,

bogata moştenire a unor naţiuni bogate!

Veniţi, veniţi, păşiţi mai departe

pe aceste tarâmuri paşnice

şi intraţi, intraţi mai departe

în modul de-a fi al maltezilor.

Poartă spre insula noastră

este marea cea larg deschisă


români din ţară, ce-l ştiau de frică şi se fereau din faţa lui

dacă aveau ceva de-ascuns, nici în diaspora intelectuală

a Europei.

Recalcitranţa sa pe când avea douăzeci şi patru de ani

fusese provocată de o situaţie tragică în spaţiul est-euro-

pean, în care sovieticii instalau la putere guverne mario-

netă, cu mulţi agenţi kominternişti. Evenimentele impor-

tante, dinamismul vieţii culturale şi politice erau în curs de

sufocare, iar oamenii de seamă începuseră să fie intimi-

daţi, ba chiar arestaţi, închişi. O astfel de atitudine civică

personală, prin care semnatarul articolelor, Ion Caraion,

dar şi directorul ziarului, Tudor Teodorescu-Branişte îşi

riscau cariera şi libertatea, a dat speranţe, sau rezistenţă

moral-intelectuală multor altor susţinători de valori demo-

cratice, deşi a determinat şi înăsprirea cenzurii, suprima-

rea Jurnalului de dimineaţă. Un act similar de protest

semna şi Virgil Ierunca. Între cei care îşi exprimau reac-

ţiile de dezaprobare, la apariţia celor două articole, se

numără mai ales Adrian Marino. Mihai Lisei, în articolul

“Realismul socialist în exegeza românească” din Caietele

Echinox (nr.7/2004), fiind de aceeaşi părere cu Sanda

Cordoş, autoarea unui alt articol, “Criziştii”, comenta astfel

intervenţiile în presă ale celor trei: “Dintre participanţii la

dezbateri îi remarcăm pe Virgil Ierunca, Ion Caraion şi

Adrian Marino. Dacă Virgil Ierunca intra în discuţie doar

din perspective primului care afirma că există o criză a

culturii româneşti, ceilalţi doi se situează pe poziţii diferite

faţă de receptarea şi rezolvarea crizei. Ion Caraion are o

intervenţie fermă, din perspectivă politică, în timp ce

Adrian Marino polemizează cu acesta, aducând argumen-

te din perspectiva culturală.” Unii reprezentanţi a Cercului

literar de la Sibiu (Ion Negoiţescu) vor intra într-o po-

lemică şi mai aprigă decât în 1943 cu albatrosiştii bucu-

reşteni, nefiind de acord cu tonul revendicărilor culturale

cerute de către Ion Caraion.

Prudenţa îi lipsise poetului încă de când venise în

Capitală după terminarea liceului la Buzău. Volumul său

prin care debuta editorial, Panopticum din 1943, fusese

dat la topit pe când ieşea din şpalturile tipografiei, încât

tirajul real al publicării lui a rămas extrem de mic. Agenţii

Siguranţei de pe timpul regimului Ion Antonescu l-au

somat pe autor, punându-i revolverul la tâmplă, să nu mai

scrie subversiv despre ceea ce se întâmpla pe Frontul de

Est, rusesc.

Sintagmele de “război psihologic” şi “exil interior” ar

putea fi exemplificate mai uşor redând presiunile, hăituirile

celui de-al treilea grup de intelectuali români exilaţi în anii

’80. Acest ultim grup era al lui Ion Caraion, Dorin Todoran,

Bujor Nedelcovici etc. Presa românească şi, într-o măsură

infimă, chiar unii autorii de studii critice aprofundate l-au

nedreptăţit pe Ion Caraion după 1981 dar şi după 1998,


că. El a fondat trei reviste literare la Geneva, a publicat la

München (în Editura Ion Dumitru, N. Obs.) în 1982 eseul

pamfletar Insectele tovarăşului Hitler, şi-a continuat Jur-

nalul – două volume apărându-i postum, Jurnal II în 1998

şi Jurnal III (Ultima bolgie) în 1999.

Artur era o mască, o marotă, confecţionată de sistemul

concentraţional cominternist, încă de la sfârşitul detenţiei

lui Ion Caraion. Pentru soţia sa, Valentina, cu care s-a în-

surat imediat după eliberarea amândurora din detenţie,

era vie în memorie supravieţuirea familiei ei în ghetoul din

Transnistria, aşadar şi destinele unor prototipuri literare

din romanul Golem scris de Gustav Meyrink: Athanasius

Pernath şi Charousek. Ar fi avut voie oare Ion Caraion să

se lase ucis precum studentul Charousek de către o altă

poliţie politică imperialistă (organele de stat ale represiunii

comuniste), să renunţe la viaţă când li se născuse unica

fiică, Marta!? Puteau să se împotrivească, mai mult decât

au izbutit, regimului dictatorial!? Nu. Soţului ei, în timpul

călătoriilor peste hotare în interes de serviciu – întreprinse

ca să publice albumul Brâncuşi, adunând mărturisirile

personalităţilor ce-l cunoscuseră –, dacă ar fi încercat o

mărturisire publică a prigonirii sale, cum era tentat, faţă de

Eliade, V. Ierunca, M. Lovinescu etc. ce i se întâmpla?

Drept consecinţă, el periclita vieţile Valentinei şi Martei

Caraion (aceasta fiind arma de şantaj pentru ofiţerii şi

agenţii lui de urmărire), după cum afirmă. Artur era socotit

de către serviciul român de spionaj un posibil con-

trarevoluţionar, scăpând de multe învinuiri, sau de inter-

zicerea scrierilor sale numai prin teama cenzorilor literari

că s-ar fi aflat în graţiile lui N. Ceauşescu. Artur avea şi

trupul agonizant, chiar înainte de anul 1981, fiind ftizic,

având coaste rupte şi o hepatită cronică după suferinţele

îndurate ca deţinut politic. Fiind informată despre acest

caz de încălcare a drepturilor omului, diaspora româneas-

că, lumea bună a culturii occidentale insista mereu ca el

să fie lăsat să plece definitiv, însoţit de familie. Pretin-

zându-se prieten bun cu Ceauşescu, deşi n-a scris vreun

rând apreciativ despre el în presa saturată de encomi-

astica faţă de dictatori, Ion Caraion dădea impresia că îşi

renega în permanenţă renumele de-a fi fost încă din 1947

primul dizident politic autentic, care se împotrivise cu tărie

curentului paneuropean al imperialismului roşu. Aşa că i

s-a dat voie să plece în Elveţia şi să moară liber, cum îşi

dorise. Ultimul său nume secret, aflat în dosarul de infor-

mator, Călugărul, i-a fost dat de către ofiţerii care se sătu-

raseră deja să-l mai prelucreze degeaba. Ei aşteptau

delaţiuni serioase, dar se alegeau adeseori cu simple

eschive, din partea celui care nici nu se încăpăţâna să

pară o persoană nepericuloasă pentru confraţii săi literari.

El va mărturisi făţiş unor foarte buni prieteni că nu voia să

fie o coadă de topor introdusă viclean nici printre scriitorii


şi cu inimi deschise oferim adăpost

oricărui străin

III. ZIUA CEA NOUĂ

14. Slăvirea DomnuluiMaltezii: Pământul nostru trăieşte în pace şi vă

primeşte bucuros

blândă este inima, blânde aceste stânci

unde v-au adus forţe atotputernice

să le mulţumim zeilor şi să-i slăvim.

Paul: Slăvit să fie Domnul cel adevărat

stăpânul tuturora

să nu aveţi un alt Dumnezeu în afară de El,

hai să-l adorăm împreună.

Maltezii: Noi ne adorăm zeii noştri

cei care-au fost totdeauna cu noi.

Paul: Slăvit să fie Domnul cel adevărat

stăpânul tuturora

să nu aveţi un alt Dumnezeu în afară de El,

hai să-l adorăm împreună.

Maltezii: Tremurăm de frig, ne va ucide,

a plouat zile şi nopţi la rând,

aduceţi un braţ de vreascuri să aprindem

focul

şi ne vom încălzi cu toţii.

15. ÎndoialaUn oarecare: Atenţie la viperă, atenţie la vipera

care iese din foc!

Cine ştie ce a făcut vreodată acest om

şi cine a fost el?

El a fost părăsit în mijlocul mării

şi mânia zeilor

îl va ucide pe-acest ucigaş

prin muşcătura viperelor.

Îl vom vedea în curând umflându-se

şi căzând mort la pământ,

zeii cer dreptate

de la acest blestemat.

Iată, el a scuturat vipera

şi ea a căzut în flăcări să moară.

Nu este un ucigaş, este un zeu

care face fapte mari.


16. DeclaraţiaPaul: Nu eu sunt acela care are puterea

de a stăpâni viperele

şi respectul pe care-l arătaţi zeilor

n-are nici o valoare.

Slăvit să fie Domnul cel adevărat

stăpânul tuturora

să nu aveţi un alt Dumnezeu

în afară de El,

veniţi să-l adorăm împreună.

17. RugăminteaMaltezii: Bunule învăţător, tu eşti cel mai puternic

şi Dumnezeul tău poate fi şi milostiv.

Spune un cuvânt care să-i însănătoşească

pe bolnavii noştri

şi dacă poţi să-i vindeci, te-om crede cu toţii.

18. ÎndoialaUn oarecare: Şi suferinzii au venit

aducându-şi suferinţele cu ei

şi i-au implorat mila

cu privirile atingând pământul.

Mândrii zei ai trecutului

nu aduseseră sănătatea nicicui,

minunile pe care le-a săvârşit Paul

nicicând, nicicând n-o făcuseră.

Şi Paul vorbi în singurătate

Dumnezeului din ceruri

şi mulţimea cea disperată stătu uluită

şi voia şi-aştepta.

19. ÎntrebareaMaltezii: Cine este acest Dumnezeu al tău

care-ţi acordă tot ce-ţi doreşti ?

Cum de a pogorât

această putere pe umerii tăi ?

Şi cum este el numit,

unde trăieşte,

ca să-l putem cunoaşte,

să-i vedem chipul, să ne apropiem de el

şi să-i vorbim?

20. PromisiuneaPaul: Domnul a coborât din ceruri să sufere cu noi

dar oamenii l-au coborât pe o cruce,


mânia literară – sunt de-a dreptul absurde. Delia Roxana

Cornea şi Dumitru Dobre, autorii volumului publicat în

2006, Cazul “Artur” şi exilul românesc îşi propun, chiar din

titlu, să demonteze presupunerile greşite despre vastul

material de note informative a ale lui Artur (ipoteze apar-

ţinând lui Mihai Pelin, Monicăi Lovinescu în Jurnal, Doinei

Jela în cartea despre moartea Ecaterinei Bălăcioiu, lui

Nicolae Manolescu în numerele României literare – prin

care deschidea încă din 1998 “Dosarul Ion Caraion”).

Artur, numele conspirativ avut în deceniul al optulea de

către poet, dispare după 8 august 1981 definitiv din

dosarul său de informator – care este oricum subţire şi

chiar curat faţă de învinuirile grave ce i s-au adus, mai

ales de către Mihai Pelin. Nici ofiţerii de securitate nu-i pu-

teau agreea lui Ion Caraion sarcasmele arturiene, câtă

vreme îi informa despre binecunoscuta absenţă a lui

Ceauşescu de la Consfătuirea naţională a scriitorilor din

vara anului 1981: “S-a încheiat şi ultimul act al spec-

tacolului Conferinţei Uniunii Scriitorilor, în condiţii fără pre-

cedent – Conducătorul Statului neonorând cu prezenţa sa

Conferinţa, iar preşedintele biroului, vicepreşedinţii şi

secretarii Uniunii Scriitorilor fixându-se abia la patru zile

după încheierea lucrărilor.17 Ion Caraion, ca observator

distant, neimplicat al evenimentului, se pregătea să plece

în Elveţia şi totuşi regretă faptul că scriitorii fuseseră

dezamăgiţi, ca întotdeauna, de neîndeplinirea solicitărilor

culturale, fiind lipsiţi în anul 1981 de “prerogativele de

care se bucurau până atunci şi care continuau să fie

garantate de regimuri totalitare similare din Estul Euro-

pean18. Ceauşescu nu mai voia să se convoace pe viitor

la Uniunea Scriitorilor adunări generale, întruniri ale

membrilor Biroului, fiindcă principiul său a fost Divide et

impera în deceniul al nouălea. Sumbra atmosferă de re-

tragere fără torţe a scriitorilor de la ultima lor consfătuire

este descrisă realist de către Ion Caraion:

“După ceremonialul înscăunării [Biroului Uniunii] de o

delegaţie a Conducerii de Partid […] ca un fel de înmor-

mântare discretă, oamenii şi până atunci abătuţi, des-

curajaţi, umiliţi, sceptici […] s-au întors de la locul con-

vocării cu convingerea încă o dată întărită că nu sunt nici

iubiţi şi nici respectaţi.”19

Rolul activ al lui Ion Caraion, de a fi un important “dizi-

dent politic20, de talia lui Alexandr Şoljeniţân în străinăta-

te, a fost şi este eclipsat foarte mult în presa româneas-

1 7D. R. Cornea, D. Dobre, op. cit., p. 245;1 8cf. L. Maliţa, Ceauşescu, critic literar, editura Vremea, Bucureşti,

2007;1 9D. R. Cornea, D. Dobre, op. cit., p. 247;2 0Cartea Cazul “Artur” şi exilul românesc, apărută sub egida

INMER, cuprinzând toate documentele notelor informative scrisede către Ion Caraion, este structurată în trei părţi – “Recrutarea”,“Delaţiuni”, “Cazul ‘Artur’ şi exilul românesc. Se afirmă clar înultima parte indiscutabila aderare a lui Ion Caraion la exilulromânesc anticomunist;


mereu şi cum spune buna judecată a fiecăruia, ca să nu

ne oblige alţii să ne liniştim. Retrageţi din mâna elemen-

telor de scandal, care au acaparat presa şi abuzează de

ea, dreptul de a practica despotismul, vulgaritatea, dis-

cordia şi în esenţă un amor foarte mincinos faţă de

partid şi faţă de dumneavoastră personal. Eu, şi ca mine

şi ceilalţi, suntem mulţi, v-o cerem pentru că vrem să

domnească în ţara noastră buna înţelegere şi conlu-

crarea. Întăriţi Uniunea Scriitorilor, redaţi-i toate cele tre-

buitoare, nu lăsaţi a-i fi slăbită autoritatea şi prestigiul15.

Cenzura comunistă asupra literaturii funcţiona perfect,

din cauza unor scriitori care erau gata să confecţioneze

din nimic tot felul de culpe închipuite, politice sau bio-

grafice – după cum arată şi Ioana Macrea-Toma într-un

lung articol din Dilema veche, intitulat “1968: fantasmele

liberalizării”: “Soluţia preconizată, aceea de a-i pune pe

subversivi în imposibilitatea de a publica, plasează cen-

zura în sânul instituţiei literare, invalidând ipoteza unor

corpuri beligerante strict delimitate instituţional.16. Primul

şi cel mai virulent detractor literar al lui Ion Caraion s-a

dovedit a fi Eugen Barbu, cel care nu s-a sfiit să-i atri-

buie un pseudojurnal al acestuia, într-un întreg serial de

articole, publicate în mod regretabil, de către temuţii ga-

zetari-cenzori ai revistei Săptămîna. Oare ce a stat la

baza acestor plastografieri dictate de către şefii Securi-

tăţii, generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă? Bineînţeles

că documentele olografe ale celor şaizeci şi cinci de

note informative ale lui Ion Caraion, date până la data

autoexilării sale în Elveţia (4 august 1981). Însă acestea

au fost modificate grosolan de către securişti sau de

către Eugen Barbu şi echipa lui redacţională de la

Săptămîna. Titlul de Jurnal era pus cu scopul de-a îi fi

atacată lui Ion Caraion ultima carte publicată în ţară, ca

şi cum ineditele “însemnări” zilnice ar fi fost un fel de

“istorie secretă”, un jurnal diabolic rămas nepublicat.

Efectul scontat de către însuşi Nicolae Ceauşescu era

de a-l determina pe ingratul său “prieten”, Ion Caraion,

să revină neîntârziat în ţară, pentru că altfel i se dis-

trugeau opera şi renumele avute până atunci. Scriitorul a

preferat să-şi facă, pe când colabora la postul de radio

“Europa Liberă” o mea culpa – riscând să-şi piardă repu-

taţia şi-n rândurile oamenilor de cultură din Apus. Însă în

ultimii cinci ani de viaţă el s-a bucurat de foarte multe

aprecieri peste hotare, fiind bun prieten cu Paul Goma,

Dorin Todoran, Ion Solacolu etc. Suspiciunile că Ion Ca-

raion îşi continua de fapt activitatea conspirativă, urmă-

rindu-i pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu – cum ar

reieşi dintr-o scrisoare trimisă de fapt altui Virgil (Po-

pescu) de către Ion Caraion, publicată calomnios în Ro-

1 5M. Radu-Mocanu, art. “Scriitorii şi trădarea Dragonului” (II), înrev. “Ramuri”, Craiova, nr. 9/ 2007;

1 6I. Macrea-Toma, art. cit.;


El s-a ridicat din moarte, domneşte pretutindeni,

este cu noi, în noi, aproape.

L-am chemat dintre apele furioase

şi blânda Lui lumină ne-a fost călăuză.

Drept mulţumire bunei primiri făcută

tovarăşilor mei

veţi deveni aleşii Lui pentru-ntotdeauna.

21. LegământulMaltezii: Rămâi la noi, Domnul te-a primis aici,

stai cu noi, l-am înţeles pe Dumnezeul tău

stai cu noi să ne explici viitorul,

nu părăsi acest tărâm.

Paul: O altă cale mă aşteaptă,

Domnul îmi porunceşte să plec.

Nu vă fie teamă, voi rămâne cu voi

pentru-ntotdeauna.

Maltezii: Rămâi cu noi, să ne conduci,

stai cu noi, această ţară te cheamă,

rămâi la noi, stai cu noi, te implorăm,

nu părăsi această ţară.

Paul: Vă voi părăsi, dar insulei voastre

îi va fi acordată cea mai înaltă onoare.

Cea mai vestită carte scrisă vreodată

va cuprinde numele vostru.

Maltezii: Rămâi la noi să ne uneşti poporul

şi să ne conduci,

du-ne aproape de izvorul

unde (dawns) domneşte pacea,

fă-ne să uităm ruşinea trecutului

şi du-ne înainte.

Tu eşti cel mai mare nume al ţării noastre,

tu ne-ai unit,

prin sosirea ta numele nostru

va fi cunoscut pretutindeni.

Vom amesteca numele tău cu sângele nostru,

pentru a-l primeni din când în când.

22. DespărţireaCu toţii: Binecuvântată fie mâna nevăzută care te-a

adus,

să naufragiezi aici şi să opreşti pe-acest ţărm.

Nu uita legământul dintre noi

şi poporul nostru nu te va uita nicicând,

nicicând, nicicând, de-a pururi.


Vino îndărăt şi te vom primi cu bucurie

şi adu cu tine lumina Zilei celei Noi.

Fă-ne să ne unim, vino din nou, vino din nou

fiindcă ţara asta te-a ales numai pe tine.

Paul: Nu voi uita nicicând Malta.

Autorul şi acest poem

Oliver Friggieri, născut în Malta în 1947, a studiat Filosofia şi

Literatura şi deţine primul M. A. (1975) şi Ph. D. (1978) în Lite-

ratură malteză. A participat la circa 70 de congrese internaţionale

în diverse ţări şi poezia sa a fost cuprinsă în unele recitaluri de

poezie importante ţinute în Europa. Este autorul mai multor cărţi

de poezie, critică literară, romane şi proze scurte, multe dintre ele

apărute în diverse ţări. Câştigător al multor premii internaţionale

care includ Premio Mediterraneo Internazionale (Palermo, 1988),

Malta Government Literary Award (1988, 1996, 1997) şi Premio

Internazionale Trieste Poesia (2002).

“Paul de Malta” este textul primului oratoriu în limba malteză,

pus pe note de Charles Camillieri. A fost prezentat pentru prima

oară în Catedrala Sf. Ioan din La Valetta pe 29 ianuarie 1985. A

fost inspirat de naufragiul Sfântului Paul înaintea Maltei, cum este

menţionat în “Acte”, 27, 9-44, 28, 1-10. Volumul bilingv Paul of

Malta and others Poems / Paul de Malta şi alte poeme, ISBN

978-3-930672-62-2, 94 pagini, apărut la finele anului 2008 în

Editura Radu Bărbulescu în ediţie bibliofilă limitată, de 55 de

exemplare, poate fi comandat pe adresa Radu Bărbulescu,

Görzer Str. 105a, 81549 München, prin poştă, poştă electronică

sau fax (vezi Impresso). Preţul :11,90 Euro.

Ilustraţie: Valentin Anesia, Paris: Sfântul Paul şi maltezii (creion

colorat, 2008)


Mult timp Ion Ca-

raion a rămas un

modest redactor,

din anul 1968 scri-

ind susţinut la Ga-

zeta literară, re-

vistă transformată

de către Geo Du-

mitrescu în cunos-

cuta România lite-

rară – unde a

ajuns să se certe

aprins cu cei din

conducerea ei la

sfârşitul anilor ’701

2. Când Eugen

Barbu a căutat în 1968 să-i împiedice pe unii scriitori de-

a mai colabora la România literară, denigrându-i pe Ion

Caraion, Constantin Noica, Nicolae Carandino13 sau

Vintilă Ivănceanu că ar fi promotorii huliganici ai unui

“avangardism foarte nuanţat”, “elemente care vin din

stradă”, “nişte foşti şi viitori puşcăriaşi”14, Zaharia Stancu

a intervenit. L-a atenţionat pe Eugen Barbu, care făcea

parte din biroul Uniunii Scriitorilor, că Ion Caraion ar fi

intangibil, deoarece chiar Nicolae Ceauşescu hotărâse

reabilitarea lui şi angajarea la revistă (“a fost numit de

sus”). Articolul lui Marin Radu-Mocanu, “Scriitorii şi

trădarea Dragonului” (revista Ramuri, nr. 9 din 2007)

prezintă clar, într-o lungă parte finală a sa, “Din

stenograma întâlnirii unui grup de scriitori cu Nicolae

Ceauşescu”, toate intervenţiile verbale ale lui Ştefan

Augustin Doinaş şi ale lui Ion Caraion din data de 13

martie 1981. Ceilalţi scriitorii creduli dintre cei prezenţi la

consfătuire se aşteptau ca preşedintele ţării, care

venise însoţit de către D. Popescu, Suzana Gâdea şi Ilie

Rădulescu, să mai relaxeze relaţia cu ei, dar dimpotrivă,

s-a ajuns la o înăsprire mai mare a cenzurii. Iată ce a

cerut atunci Ion Caraion, fără să se adreseze cu vreun

convenţional “stimate” şefului statului : “Tovarăşe Ceau-

şescu, în rândurile scriitorilor şi în rândurile întregii noas-

tre populaţii e bine să fie linişte, aşa cum aţi recomandat

1 2cf. V. Cristea, art. “Demnitatea lui Ion Caraion”, din Caietecritice, nr. 1-2/ 1996, p. 49. Impresia pe care o făcea Ion Caraion înultimul timp al şederii în ţară, cu un an înainte de-a se refugia cadizident în Elveţia, era că numai el mai avea curajul să îi prezintedictatorului Nicolae Ceauşescu noua criză culturală în care intraRomânia la începutul anilor ’80, în timp ce Mircea Dinescu îivorbea şefului statului linguşitor şi viclean – glumind că-l întâlneamult mai des decât pe propriul tată.

1 3N. Carandino, membru P.N.Ţ, redactor al oficiosului de partidDreptatea, împreună cu Ion Mihalache şi Nicolae Penescu şi altepersonalităţi au încercat în iulie 1947 să fugă din ţară cu avionul,dar poliţia secretă din timpul ocupaţiei sovietice i-a prins laTămădău, în apropiere de Bucureşti;

1 4I. Macrea-Toma, art. “1968: fantasmele liberalizării. UniuneaScriitorilor şi revistele culturale înainte de ‘revoluţia culturală’ ”, înDilema veche, An III, nr. 116 / 14 aprilie 2006;


Ion Caraion, poetul cel mai activ al grupului “Albatros” –

de fapt din întreaga generaţie a războiului – a revenit pe

plan literar din anul 1966, dorind să-şi împlinească în

libertate marile vocaţii de poet, eseist, prozator, publicist

şi traducător. Fiind socotit şi de G. Călinescu un adevărat

poet, imediat după succesul notoriu al Cântecelor negre

din 1947, Ion Caraion, se va considera până la data auto-

exilării cu familia sa în Elveţia, adică în toată perioada

anilor 1964-1981 un apostat, fiindcă ratase cu puţin un

deces martiric (după neexecutarea sentinţei sale de con-

damnare la moarte) în închisorile sale.

Apariţiile în presa postbelică a articolelor protestatare

“Criza culturii” şi “Criza omului” sunt actele temerare ale

publicistului şi poetului Ion Caraion din 1947. Valorau

însă cât o declaraţie de intrare a sa într-o dizidenţă anti-

comunistă, până atunci aproape inexistentă pe continent,

cu excepţia curajoasei lucrări Spovedania unui învins a

lui Panait Istrati. Dacă a fost nevoit să facă şaizeci şi

cinci de note informative despre colegii scriitori, Ion

Caraion nu şi-a călcat în picioare demnitatea umană. Îi

deruta pe ofiţeri, lungindu-le premeditat interogatoriile cu

relatări inutile pentru ei, oferindu-le pe tavă ceea ce

oricum aveau să afle, din alte surse, despre scriitori.

Delaţiunile altora puteau fi aflate în cel mai scurt timp şi

imediat reutilizate (ca proprii note informative) de către

Ion Caraion, care-l cunoscuse bine pe tânărul Nicolae

Ceauşescu din redacţia ziarului Scînteia tineretului.

Viitorul şef de stat l-a sprijinit, găzduindu-l o vreme, pe

fostul secretar de redacţie al acestui ziar, pe Caraion,

când acesta şi-a terminat detenţia, crezând că-l poate

manevra uşor. Pentru că scriitorul semnase, după atâtea

torturi fizice şi psihice, abia pe data de 9 aprilie 1964,

angajamentul de colaborare cu Securitatea10. Pentru

cuplul de dictatori Elena şi Nicolae Ceauşescu enigma

lui Artur, de a-l crede devotat Partidului sau, dimpotrivă,

un duşman mascat, a fost o mare provocare, după fuga

familiei Caraion peste hotare. Au vrut să-l lichideze,

fiindcă evadarea poetului li se părea nu numai act de

trădare naţională ci şi afront strict personal. Cuplul

prezidenţial al “epocii de aur” s-a simţit tras pe sfoară de

către inteligentul poet Ion Caraion, un pretins prieten al

lor, ce-şi permitea să ia un ton revendicativ în numele

scriitorilor la toate discuţiile lor oficiale cu Nicolae

Ceauşescu. Acesta nu bănuise că, ajuns în Elveţia, între

anii 1981 şi 1986 Ion Caraion avea să transmită omenirii

întregi multe dintre secretele regimului nedemocratic, să

le înfiereze incultura sau trândăvia intelectuală în Jurnal

II, în pamfletul anticomunist Insectele tovarăşului Hitler şi

mai ales în Jurnal III – Ultima bolgie.

1 0v. D. R. Cornea, D. Dobre, Cazul “Artur” şi exilul românesc. IonCaraon în documentele din arhiva CNSAS, editura Pro Historia,Bucureşti, 2006;


BERNHARD SETZWEIN*

din volumul Păsările, de ce zboară, editura Hestia,Timişoara, 2008

Selecţie, traducere şi postfaţă Eugen D. Popin

Serviciul de deszăpezire

În omienouăsutecincizecişidoise difuza la noi în cinematografe Heidi,cu Theo Lingen în rolul lacheului din casa Sesemann,iar Republica Federală Germaniadevenea membru în Fondul Monetar Internaţional,timp în care, la Ulm, venea pe lumeun anume Ulrich Hoeneß,mai târziu fabricant de mezeluri şi campion mondial,permanent cu gura mare, permanent în atac,fireşte, era doar pentru ţară.

În omienouăsutecincizecişidoi, aşadar,la Praga se spuneatotul să îţi alunece-n pantaloni,inima, creierul, curajul, manierele,iar pantalonii, dimpreună cu toate,deoarece ţi se lua totul,demnitate, consideraţie, cureaua şi bretelele de la pantaloni –aşa trebuia să apariîn faţa judecătoruluişi să recunoştitotul.Dar totul,chiar şi ceea ce nici măcar în visele tale cele mai corupteşi neruşinaten-ai îndrăznit să visezi, cu toată strădania.

Vezi, tocmai de aceea există acuzatorul,acela are deja pregătită lista păcatelor taleşi plăcerea nebună dimpreună cu un rânjet smintitsă mărturisească şi ceea ce tu nici n-ai păcătuit,căci păcatele, ai să le-nveţi la Praga-Pankraz,în beciurile de pomină ale poliţiei secrete(căci secretă e poliţia secretădoar atunci când fiecare dintre voi a aflat despre ea,


şi fiecare tremură de frica ei)Mai apoi, când totu-i mărturisit,judecătorul zâmbeşte,se arată îngăduitor,suflă praful de pe sentinţascrisă deja de multă vremeşi te graţiază cu moartea.

Ceea ce rămâne din tineva fi ars,iar cenuşava fi amestecată în criblura serviciului de deszăpezire.

Aşa ai să zaci apoi pe străzile din Pragaşi tu însuţi vei avea grijăca nu cumva din neatenţiecineva să alunece iarăşi din viaţă.

Cine, de fapt, a suflat prafulde pe acea sentinţăa unui tribunal de atât de departe,asta s-a hotărât aicişi exact aici s-a împărţit Europa.

Şi oare care serviciu de deszăpezire al istoriei,cu cenuşa atâtor ucişi,a avut grijă, ca acea cortină de fiersă nu alunece ceva mai departe spre vest?

Oare cum am arăta noi astăzi?

Vânzătoarea de clătite

după o gravură de Rembrandt

Locuieşte aici Harmenszoon?Mijnheer von Rijn?Na, slavă Domnuluică l-am găsit!Alerg deja de o jumătate de zi,pe canale în sus şi în jossă-l găsesc pe alesul domn.

Acum spuneţi-i că se află aici cea care face clătite.Da, de bună seamă că aţi auzit, şi încă foarte bine,cea care face clătite, din Breetstraat,


studiu coordonat de Vladimir Tismăneanu, Raportul final

al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii

Comuniste din România: “abuzurile petrecute în interiorul

acestora au fost semnalate şi anchetate de Procuratură în

anul 1953, în urma cărora au fost trimişi în judecată foştii

comandanţi ai lagărelor de la Canal şi de la coloniile de

muncă Salcia şi Cernavodă. De asemenea, potrivit unui

studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 au fost

descoperiţi în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe

bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie

1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se

aflau aici numai în baza unor astfel de documente

sumare, iar în iulie acelaşi an 1500, Procuratura Generală

constatând că aceste persoane sunt ‘deţinute în mod

ilegal’. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune

eliberarea acestora, iar investigaţiile procurorilor în

coloniile de muncă au încetat din cauza aceloraşi

presiuni.“8

În primăvara lui 1964, Ion Caraion agoniza întemniţat

la Aiud; nici nu bănuia că va mai apuca sfârşitul celei de-

a doua detenţii comuniste, după unsprezece ani de

calvar, pe timpul cărora a avut şi o tentativă de

sinucidere prin tăierea venelor. El încă rezista în faţa

anchetatorilor, dar cu spaima celui care fusese batjocorit

între anii 1958-1959: putea fi dus oricând în faţa

plutonului de execuţie. Epuizat complet, fiind şantajat şi

bătut la interogatorii, văzându-se ameninţat că dacă nu

semnează un angajament faţă de ofiţeri i-ar mai rămâne

de executat cincisprezece ani din condamnare, el a

acceptat pactul dezonorant de-a fi agentul de informaţie

Anatol, iar conducerea Securităţii a aprobat acest

incredibil pact cu inflexibilul dizident Ion Caraion, la

insistenţele căpitanului Chirilă Scarlat către şeful

penitenciarului Aiud, colonelul Gheorghe Crăciun9. Dar şi

după decretul amnistiei generale şi al eliberării deţinuţilor

politici, din acelaşi an, 1964, Ion Caraion nu-şi va

leapăda idealurile, refuzând tranşant în 1965 să continue

trimiterea datelor informative despre prietenii săi din

breasla scriitoricească. Intimidat şi chemat mereu la

ordine, după interminabile percheziţionări ale casei şi

confiscări ale multor manuscrise de-ale sale, el tot nu le-

a făcut pe plac şi n-a devenit colaboraţionist – cum au

pretins în ultimul timp Mihai Pelin, Doina Jelea, Monica

Lovinescu (tacit şi Virgil Ierunca), cei care l-au inculpat

prin articolele literare “Dosarul Ion Caraion”, Angela Mari-

nescu şi alţii.

8 Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, dosar nr. 264/18.02.1972, vol. 4, f.1 apud Comisia Prezidenţială pentru AnalizaDictaturii Comuniste din România. Raport final, Bucureşti, 2006,p. 405;

9 v. Lista securiştilor din perioada 1949-1989 (realizată pe internetde către istoricii de la Institutul Român de Istorie Recentă):“Gheorghe Crăciun – în anii ’60 era col., commandant Peni-tenciarul Aiud”;


valoric al poeziei clasice şi moderniste româneşti, datat de

autor în 1965, denotă marea sa nemulţumire că se

pierduse contactul cu universalitatea. Caută explicaţiile

acestui regres beletristic: “Când e vorba de poezie, de

poezia românească în tot ce reprezintă ea cardinal, atâ-

tea câte numărăm, experimentările noastre în limbaj va-

loric de talie universală cunosc mai mult fondul decât for-

ma. Nu ne pricepem sau, mai cu exactitate, nu dorim a ne

pricepe cu precădere la ambalaj, deşi el contează la

rândul său”; “Cal şi pasăre totodată, cuvântul consumă

temperature indefinibile şi are instincte. […] dacă i-ai în-

călecat fără priceperea toată, caii te mestecă-n picioare

cu nevrednicia şi coliviile tale albastre cu tot. De aceea,

într-unele cazuri, se obţin platitudini, rezultă greşeli şi

catifelele emană miasmă, pe când agerimea altor labo-

ranţi, la presiuni şi sublimări magice, extrage din puroi şi

din igrasie adevărate capodopere”; “Vorbele au un regim

de potenţialitate artistică echidistant”.6

Două articole timpurii de-ale sale, “Criza culturii” şi “Cri-

za omului”, aveau un acentuat ton protestatar, de apărare

a valorilor democratice în faţa inculturii aduse din Est, dar

din păcate n-au iscat acelaşi ecou internaţional faţă de

alte studii existenţialiste ale lui Sartre sau Merleau-Ponty,

care voiau să-i atragă pe marxişti revizuindu-le doctrina.

Numai că lucrarea Humanisme et terreure (1947) de

Maurice Merleau-Ponty propaga precaut în toată lumea

“violenţa oficială” a comuniştilor din Uniunea Sovietică –

considerată pe atunci în ţările occidentale preferabilă faţă

de violenţa colonială “ascunsă” a democraţiilor liberale.

Abia prin articolul din 1950, Merleau-Ponty, ştiind că zece

milioane de ruşi fuseseră închişi în lagăre de către Stalin,

îşi schimba opiniile astfel: “Nu se poate vorbi despre

socialism când fiecare al douăzecilea cetăţean este inter-

nat într-un lagăr de concentrare“7.

Ion Caraion a relatat în Jurnal III subintitulat Ultima

bolgie o parte semnificativă a suferinţelor trăite prin tem-

niţele comuniste, sau la sute de metri adâncime prin mi-

nele de muncă forţată din Maramureş. Traumatica

trecere şi prin coloniile de muncă ale Canalului, precum

şi interogatoriile sale în penitenciare devin pentru autorul

Ultimei bolgii subiectul central al unui proiectat roman al

său, Camera de reanimare – unele capitole ale acestui

jurnal fiind viitoarele lui capitole. A cunoscut desigur pe

acei inumani brigadieri din coloniile de muncă de la

Peninsula, Salcia şi Cernavodă despre care vorbeşte

exact şi Theohar Mihadaş în Pe muntele Ebal, res-

ponsabili cu reeducarea foarte violentă, reprimată chiar

de Procuratura Generală – după cum reiese din amplul

6 I. Caraion, Pălărierul silabelor, editura Cartea Românească,Bucureşti, 1976, pp. 22-23;

7 M. Merleau-Ponty, Signes, Paris, 1960, p. 332, apud Filosofia însecolul XX , vol. I (coord. A. Hügli şi P. Lübcke), editura AllEducational, Bucureşti, 2003, p. 442;


şi nu-mi vine să cred că Mijnheern-o să-şi mai aducă aminte de mine.M-a urmărit o întreagă jumătate de zi,de vis-à-vis, de pe Hauseck.M-am şi gândit, ce face ăla de colo?Cu un creion în mână?Ştiu acum ce făcea.

Iar dacă tot nu-şi aminteşte,atunci spuneţi-i:bătrâna cu pălărie neagră-i aici.

Aceea cu cosiţele gri.Cea care mai are doar trei dinţi în gură.

Că nu mai sunt o frumuseţe,o ştiu şi singură.Dar chiar şi aşa n-ar fi trebuit să mă facă aşa încât jumătate din Amsterdamsă vină şi să râdă de mine.Arăt ca o vrăjitoare bătrână,de parcă aş frige sufleteîn loc de clătite.

Ah, ia te uită cine vine, însuşi Mijnheer!Ştiţi Dumneavoastrăce spun de fapt oamenii,că atunci când pun clătitele mele în untul fierbinterăsare soarele.Atât de auriu e totul!Şi asta vine de la atâtea ouă.Iar lucrul ăsta nu îngădui să fie dispreţuit.Mult unt şi, fireşte, multe ouă!Asta e toată reţeta mea.Iar pe asta ar trebui s-o vedeţi,cum le lasă gura apă clienţilor.Chiar şi copiilor le plac.Uneori clătitele mele le înşfacă şi câinii străzii.A, da, asta o ştie şi Domnia Voastră.

Dar de fapt, ce anume aveţi atunci împotrivanoastră,a oamenilor săraci?Nimic, spuneţi Dumneavoastră!?Atunci cum se face că şi pe Domnia Voastrăv-aţi desenat în chip de cerşetor?Cel puţin aşa se spune.Ei, uite, pe asta vreau s-o văd şi eu. Aşa ceva nu-mi vine să cred.


Ştiţi Dumneavoastră într-adevărcum vine asta?Să vinzi de treizeci de ani clătite pe stradă,pe ploaie, pe vânt,dar înainte de toate, pe ploaia asta groaznică din Amsterdam.Cu ploaia din Amsterdampoţi să îneci şi peştii, aşa spun eu mereu.

Ce mai aveţi aici, Mijnheer,ia să vedem?Îîîîh, un vânzător de otravă pentru şobolani,îi ştiu eu pe ăştia, specia asta.Ei se aşează aproape întotdeauna chiar lângă mine şi lângă cuptorul meu de clătite,cu băţul lor pe care atârnă şobolani morţi,iar sus, în coşul agăţat de el, ţopăie câţiva încă vii!

Ştiu, noi femeile cu clătite,vorbim un piculeţ cam mult.La noi e ca şi cu aluatul de clătite,deseori dăm şi peste marginea tigăii,

iar flecăreala se dă de-a durape Breetstraat în jos.

Nu se poate! Ce face ăsta aici?Se pişă.Mijnheer, şi Domnia Voastră sunteţi unul bun!Iar mai apoi, vindeţi aşa cevadomnilor bancheri drept artă?Apăi de la Dumneavoastră chiar că se mai poate învăţa câte ceva, Mijnheer!

Dar pe sine însuşi, cerşetor...Nu, pe Dumneavoastră să nu vă desenaţi aşa.Aşa ceva poate să aducă ghinion!De parcă poţi şti ?În asta de aici, aşa cum staţi la fereastră, cu pălărie,o pălărie cu adevărat frumoasă, aici îmi plăceţi cu mult mai mult, Mijnheer.Aici sunteţi un gentilom, Mijnheer,şi de fapt ce scrieţi Dumneavoastră aici?Pe mine mă puteţi desena aşa cum voiţi!Dar că nu mi-aţi cumpărat nici o clătită,asta n-a fost deloc frumos.Nu, nu, despre clătitele mele nici o vorbă rea.

Acum haideţi, veniţi mai aproape,v-am adus un coş plin de ele!


turaleţe sau c-o mare concizie a stilului. În situaţiile-limită

el a intrat în dispută (exact ca oamenii revoltaţi din

scrierile lui H. de Montherlant, A. Marlaux, A. Camus, din

care cita foarte mult) cu devenirea istorică a societăţii. A

cunoscut eşecuri. Dar le-a depăşit. A reuşit să treacă de

“ulceraţia amară a conştiinţei sale de om”3 – cum afirmă

Florin Mihăilescu. El a fost întemniţat pentru că descri-

sese în presa anului 1947, după cum arată şi Ana Sele-

jan4, pierderea libertăţii de exprimare în România, pe

fundalul sovietizării forţate a României. Marin Mincu îi sur-

prinde cel mai exact profilul uman şi artistic: “Viziunea

preponderant întunecată şi contactul traumatizant cu is-

toria (fie în reprezentarea abstract-speculativă, fie în

accepţia concretă a existenţei nemijlocite)”; “ca om Ion

Caraion emana întotdeauna o răceală crispată de mic

animal fugărit” – simplă aparenţă faţă de confraţii scriitori

ce “nu suferiseră vicisitudinile mortificante la care fusese

supus el în existenţa sa infernală, înţesată cu evenimente

teribile”5.

Ion Caraion discută în paginile primei părţi, “Confe-

siuni”, din volumul Pălărierul silabelor (1976) despre “axi-

omele” estetice şi legile de bază pe care trebuie să le

cultive în opere toţi scriitorii, indiferent că ar sparge şa-

bloane sau ar declara morţile poeziei (precum şi ieşirea ei

din faze cataleptice prin înnoire discursivă). Cele aproape

o sută de pagini ale “Confesiunilor” au fost scrise din

1944 până în 1974 în forma notelor de jurnal. Un bilanţ

3 Fl. Mihăilescu, art. “Experienţe, revolte, lecturi” din rev. Caietecritice, nr. 1-2 / 1996 (Anotimpuri în infern, număr comemorativ –zece ani de la moartea lui Ion Caraion), p. 106;

4 v. A. Selejan, Trădarea intelectualilor. Prigoană şi reeducare(ediţia a II-a), Cartea românească, Bucureşti, 2006;

5 M. Mincu, cap. V “Antimetafizici. Apocaliptici. Boemi” din Opanoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de laAlexandru Macedonski la Cristian Popescu), editura Pontica,Constanţa, 2007, p. 481, respective 484;


Dragoş VIŞAN Constanţa

Enigma lui Artur – o posibilă biografie alui Ion Caraion

Imprevizibil dar consecvent în toată activitatea sa, Ion

Caraion şi-a dorit ca eseist şi publicist literar să articuleze

o critică filosofică a artei, continuând demersul filosofic al

lui Walter Benjamin dar şi luările de poziţie anticomuniste

ale jurnalistului şi prozatorului Albert Camus din ziarul

Combat”1 – care-au dus la scrierea Omului revoltat.

Numai că, spre deosebire atât de reprezentantul teoriei

critice din prima jumătate a secolului XX, Walter Ben-

jamin, cât şi de gânditorul francez existenţialist, impera-

tivul exclusiv cultural urmărit de către Ion Caraion – mereu

blamând curentele oficializate în artă, regimurile dic-

tatoriale de dreapta apoi de stânga – îl reprezenta sal-

varea operelor artistice de la diversele maculări politico-

ideologice.

Pentru acest scriitor originar din Buzău, născut la Pălici

(comuna Ruşavăţ, azi Vipereşti) în 1923, extinderea

conştiinţei critice înspre un public tot mai numeros de

cititori presupune o condiţionare axiologică: fiecare scrie-

re literară va fi, exact ca marile concepţii filosofice, o

oglindire în plan estetic a adevărului, un salt cognitiv

uman supravieţuind timpului, spre deosebire de con-

textualitatea şi promiscuitatea momentelor istorice care i-

au inspirat pe autorii lor. Crezul artistic – care a determi-

nat destinul poetic de excepţie al lui Ion Caraion – a

prevalat întotdeauna faţă de posibila alegere a unei alte

conduite sociale, de exemplu activitatea politică: “Poetul e

lângă umbră şi în noapte sau la lumina de peste şi din ele

amândouă, ca o santinelă şi ca un chimist care citeşte

diagramele misterului, apărându-l, ca să nu ajungă lumea

pustie“2. Impactul cerebral al umbrelor din peşteră care l-

a frapat pe Platon, dimensiunea întunecată şi imprevi-

zibilă a lumii misterelor care l-a chemat pe Eliade să le fie

un renumit savant – tot potenţialul de cunoaştere şi de

simţire al lumii l-au fascinat şi pe Ion Caraion. Se tran-

sferă o parte din acest rezervor social, religios, politic –

prin supape auxiliare – asupra poeziei şi eseurilor scrise

de Ion Caraion, fiind esenţializate şi dintr-o aluzie, cu na-

1 A.-I. Hossu, Existenţialismul francez, editura Institutul European,Iaşi, 2006, p. 112: “În Combat din 24 noiembrie 1944, Camusrespinge comunismul, care – potrivit lui – este făcut pentrusacrificiul altora şi care se teme de tot şi chiar de revoluţie. Elrevendică un socialism umanist, care să manifeste angajament faţăde fiecare fiinţă umană”; continuând la p. 119: “Camus precizează[…] că cele două expresii ale revoltei umane sunt creaţia artistică şiacţiunea politică democrată.”;

2 I. Caraion, Enigmatica nobleţe, editura Eminescu, Bucureşti, 1974,p. 15;


Acum luaţi-vă, ce mai!Nici o grijă, de astea nu s-au atins câinii!

Şi, şi? Gustoase?

Nu spuneţi nimic.Dar se vede şi aşa.Aşa să vă desenaţi cândva, Mijnheer!Dacă-mi daţi voie să spun:Ochii marişi încântare pură:Ooooh, clătitele aastea!

Prognosticul vieţii în anul 1606(anul de naştere al lui Rembrandt)

Dacă am putea ajunge moşnegi,aşa, la vreo 43 – 47 de ani.

Cu toţi dinţii în gură, până la capăt.Dar cine reuşeşte aşa ceva.

Dacă soarele se-nvârte în jurul pământului,sau mai degrabă invers,o dezlegare a acestei, mai degrabă neimportante, întrebări,aşteaptă cei mai puţini.

Dacă dimpotrivă am descoperi totuşi azotul,– piatra filozofală –unii spun că-l au deja de mult,atunci am putea, de exemplu,transforma mercurul în aur.Şi asta ar fi o chestie!

La stânga şi la dreapta străzii Breetstraat,în Amsterdam,în noul Ierusalim,Mesia e aşteptat încă.

El va veni!Fără îndoială.Şi asta nu trebuie să însemne neapărat mâine.Am încheiat, iată, câteva afaceri minunate.Iar în vremuri mesianice afacerile nu mai joacă nici un rol.Din păcate.

Ca în curând la Praga, au să zboare iarăşi pe ferestre câţiva lingăi habsburgici,


regenţi, partizani ai Romei,asta mai poţi să tot aştepţi.Iar mai apoi Boemia e liberă.Şi toţi au să bea dintr-un singur pocal, la Cina cea de taină.Multora însă le-ar face mai mare plăcere să se poată sătura în fiecare zi.Iar despre un pocal cu vin, despre asta nici n-are rost să aducem vorba.

O baniţă cu boabe de grâupe care o semeni în ogor,aduce la recoltă două baniţe.Asta, dacă ai noroc.Una trebuie s-o păstrezi de sămânţă peste iarnă,iar din cealaltă poţi să-ţi faci pâine.Dar ferească-te sfântul să vină o vară ploioasăşi să putrezească totul.

Unul dintre mulţii ghicitori în stele,

alchimişti şi ghicitori în cărţi,a profeţit că or să vină vremuricând o baniţăva aduce şapte baniţe recoltă.Dar aşa ceva, în primul rând,nu putem, în mod serios, aştepta,iar în al doilea, cel ce a spus aiurează.Dacă am ajunge în cer, ar fi bine.Dacă ei, catolicii, cu toţi sfinţii şi martirii lor,şi-ar avea un cer al lor, ar fi şi mai bine.Am avea, cel puţin din partea lor,linişte până în veci vecilor.

Iar dacă asta nu se poate întâmpla?Ar fi frumos, dacă mâine dimineaţă ar răsări

iarăşi soarele.Marea ar trebui să putem s-o închidem,pentru ca să nu mai inunde jumătate din Olanda.

Dacă din opt copii, supravieţuiesc treişi depăşesc vârsta de cinci ani,atunci trebuie să-i mulţumeşti Dumnezeului tău.Dacă femeia îţi moare la a noua naştere,nu poţi să faci nimic.Cel mult: să te însori cu tânăra fată din casă.

Oare vrea ea să ia un moşneag?Acum ai deja 47 de anişori.Şi, de fapt, la o asemenea vârstă, nu mai poţi aştepta prea multe.


luptătoare şi atât de bogate. Am devenit în scurt timp

prietenul omului încărcat de ani, dar atât de tânăr în spirit,

fascinat la rândul lui de izvoarele noastre, descâlcite mai

mult din abstracţiuni, iar din viaţă pe cât s-a putut; lungi

convorbiri telefonice, câteva întâlniri, surpriza unui dar de

împărtăşanie lungă cu vinul lui Horică, binecuvântatul lui

prieten focşănean, cu care ocazie noi ne-am dat drumul şi

l-am evocat în Suplimentul cultural californian pe poetul

Horia Furtună, acelaşi nume ce-l poartă şi prietenul

podgorean al d-lui Stoian, generosul cu o mie de inimi şi

toate de aur. Noi ce i-am putea dărui, în compensaţie, de-

cât poate acest exerciţiu de admiraţie, şi alte câteva texte,

cum se spune, „din clasici“, pe care inginerul de hidrocen-

trale, neostenitul călător şi lucrător pe trei continente, le-a

îndrăgit, şi de care, auzindu-le, fie şi telefonic, se uimeşte

ca un copil. Aşa am „negociat“ să pună cele doua cuvinte,

la început cărţii pe Ion Creangă, humuleşteanul pocnit de

geniu, iar la final un cuvântul, la fel, de geniu al lui

Giovanni Papinni.

Sunt lucruri care, oricât de diferiţi am fi, ni se potrivesc.

Însă depinde, ne atenţionează Domnul Iisus, din Evan-

ghelii, cum le citim.

Pe fratele nostru, dl. Dumitru Stoian, creştin în faptă, iar

nu în vorbe, încă de când l-am dedus, de sub iscălitura

enigmaticului Dietmar Steffens, l-am presimţit, deopo-

trivă, ca pe un învingător, un om ne/sfârşit, un prieten din-

tre cei pe care nu-i cumperi, pe care timpul şi destinul ţi-l

fac, la momentul potrivit, cadou. Iar aici el ne creează şi

precedentul de a-l reciti (şi retrăi!) din amintirile sale,

într-o carte supravieţuitoare, ca de altfel, mai întâi, autorul

ei. Un om vrednic de admiraţia noastră şi a celor ce-l vor

ceti, şi se vor regăsi, fie şi într-o clipă trecătoare, pe litera

şi-n spiritul său nemuritor...”Condamnat la moarte” fiind o

carte de mărturii ale unui supravieţuitor, dar şi ale unui

învingător, total diferită, şi cu totul aparte, faţă de lunga

serie de memoralistică „anticomunistă”, devenită de la un

timp modă, uneori fără orice motivaţie şi metodă.

ION MURGEANU

În preajma Paştelui Ortodox, 2008La Paştele Blajinilor, 2009

Scrieţi epigrame, satire, proză umoristică? Scrieţi-ne nouă!Desenaţi, pictaţi, fotografiaţi cu plăcere? Aşteptămcolborarările Dvs.!* Grafică, fotografii, caricaturi,fotografii (jpeg) după lucrările dvs., cu scurte notebiografice.

* Din motive financiare nu ne putem permite plata colaborărilor.Contribuţia Dvs. poate fi onorată cu un abonament anual gratuit larevista noastră. Observator-München.


profesiune practică, dincoace de trăncăneala politicii sper-

jure şi agramate, când n-a fost în punctele ei esenţiale,

de-a dreptul criminală. Martor al istoriei şi participant la

ea, inginerul hidroenergetic Dumitru Stoian fu în curând

solicitat pe treptele manageriale ale profesiunii, inginer-

şef, director, director general, având în coordonarea lui

oameni, şantiere şi fabrici, găsind inspiraţia şi puterea nu

numai să-i organizeze, dar mai ales să-i ajute. Din acest

punct al angajării lui pentru oameni, partidul unic şi dur a

trebuit să-l asculte pe el; dacă tot avea ce să-i ceară; pro-

iectelor nu de puţine ori megalomane, ale unor nechemaţi,

le contrapunea sensul practic al grijii sale faţă de om; dacă

tot se foloseau de mintea lui, să-l lase să lucreze după

ştiinţa sa, să nu se bage unde lor nu le fierbea oala;

această exorcizare a răului, evocată postum, pare o fic-

ţiune; de n-ar fi fost darul şi harul unui om plin de iubire,

ne/în stare de a-şi urî şi duşmanii, cu datoria în sânge, de a

trăi pentru dăinuire şi pentru libertatea de mai târziu.

Am avut prilejul să discutăm cu dl. Dumitru Stoian toate

aceste lucruri, desluşite şi de pe câteva seturi de casete,

din amintirile iniţial înregistrate de cineva, examen oral pe

care povestitorul îl trece cu brio, cu acel talent nativ al

„românului născut poet“.

Cartea pe care l-am îndemnat să o scrie, insistând ade-

sea, a apărut în fine, la Editura Carminis din Piteşti, re-

dactor şef Dna Cristina Diana Neculai, .se află deja în

librăriile din ţară fiind lansată cu un succes ce poate sur-

prinde; însă de ce?! Scrisă „alb”, fără inutile literaturizări,

sau „flori de stil”, cu o sinceritate şi acribie exemplare,

structurată în două părţi: 1. Supravieţuind comunismului

şi 2. În libertate fără rădăcini, pe parcursul a 350 de pa-

gini, cu un bonus de docunente foto color, din ţară, dar şi

din peregrinările specialistului „în libertate”, în o serie de

ţări total dezamăgitoare, ale lumii a treia (Burundi, Haiti,

Togo, Burkina Faso, Afganistan), cartea de faţă, inteligent

sau poate chiar savant alcătuită (cu o prefaţă a Dnei Mari-

anne, soţia autorului, lucidă ca o nemţoaică dar prea

radicală în jucecăţile sale nespeculative, cu mulţumiri

celor ce l-au încurajat şi ajutat să o ducă până la capăt, la

final cu o rafinată Rugăciune adresată lui Dumnezeu atot-

puternic şi ocrotitor, înaintea postfaţei semnată de noi, cu

două cuvinte, din Creangă şi Papini, un moto, şi un ulti ma

verba, de fapt, este primul capăt al unei lupte cu sine a

autorului ei, dar şi cu admiratorii săi, până l-au decis să o

publice. Există în structura intimă a lui Dietmar şi Dumitru o

înclinaţie specială, dar atât de sensibilă, pentru naraţiune,pentru ethos, pentru poveste. O genă autentic moldove-nească şi răsăriteană. Există un filon nesfârşit de bogăţiisimţitoare, o tentă lirică, semne ale unui suflet solidar cutoţi oamenii pe care i-a cunoscut, de-a lungul unei vieţi


Întrebări pe care mi le pun

De ce păsările zboarăasta vreau deja de mult să ştiu.

Dar şi,ce-ar fi dacă, în norodul albinelor,câtorva albine lucrătoare le-ar veni ideeasă înfiinţeze „primul partid anarhist al albinelor”?Fireşte, doar în cadrul legilor stupului.

Ce aud, de fapt, urechile Iudei*Dar mai ales: cui povestesc ele mai departe?Şi ce consecinţe are asta?

Şi ce-ar fisă trăieşti într-un statîn care libelulele ar avea puterea?Ar fi atunci legeca la făcut dragostesă se dea cu toţii de-a rostogolul?

Şi de ce adică zboară doar păsările,asta mă întreb cu adevărat.

Cine dădea, de fapt, toamnaciupercilor comanda:Acum, fără întârziere, afară din pământ?

E dureros pentru arboricând primăvara mugurii se deschid cu o pleznitură?

Copiii bondarilortrebuie oare să meargă la şcoală?Iar dacă da, vor fi ei siliţi să înveţe pe de rost balade,episoadele în care este vorba despre istoria bondarilor?

De ce nu i-a venitnici unei cârtiţe ideeasă inventeze lampa minerului?Pentru că nu voia să se facă de râs? Există o mişcare subpământeană a şoarecilorcare se revoltă împotriva nedreptăţilor pisicii,ori nu ştim nimic despre asta?

Cum e asta,să zbori zile întregi peste mare,


purtat doar de propria ta bătaie din aripi,iar între timp să mai şi aţipeşti?

Ce gândeşte melcul despre antilopă,dar cactusul despre arbustul de iasomie?Cunosc trandafirii invidia concurenţeişi cuvântul „arţăgos ca o iapă”?

Există între leoparziadepţi ai unei reforme a vieţiiprin reducerea tempoului ei?Vor fi aceştia ridiculizaţi de ceilalţi leoparzi?

Iar în afară de astea:Oare ce şi-a închipuit prima pasărecând a spus,acum hai să încercăm să zburăm

Postfaţă

După mai bine de zece ani de la prima mea întâlnire cu

Bernhard Setzwein, prilejuită de alcătuirea unei antologii

de poezie bavareză în grai, constat cu deosebită plăcere

că scriitorul – deopotrivă romancier, dramaturg şi poet –

nu şi-a schimbat deloc felul distins şi prietenos de a fi.

Dimpotrivă – şi acest lucru l-am observat cu ocazia pro-

iectelor la care am luat şi eu parte, reuşind a-l cunoaşte

mai îndeaproape –, Bernhard Setzwein a rămas acelaşi

intelectual de mare sensibilitate, un scriitor care, prin

opera sa, încearcă să deschidă noi drumuri înspre şi din-

spre scriitor, ghidat în tot ceea ce face de ceva aparte,

„care trimite la spiritul est european”, el însuşi caracterizat

de „o adâncime a gândului şi un rafinat simţ al umorului”,

cum ar spune reputatul critic german Stefan Rammer.

Fără îndoială, Bernhard Setzwein a fost şi este un con-

secvent admirator al spiritului est european, nu însă un

admirator pasiv, ci unul care încearcă să cunoască în pro-

funzime culturile din estul Europei, preluând nu rareori în

scrisul său tematici din respectivul areal cultural şi social.

Poemele lui Bernhard Setzwein însumează tot ceea ce

un text poetic trebuie să conţină; şi înainte de toate o es-

tetică pusă în valoare cu luciditate, poezie “in purezza”.

De subliniat aici că autorul nu îşi arogă astfel de atribute.

Pur şi simplu acestea ţin de specificul liricii sale. Desigur,

nu e exclus ca percepţia mea să pară subiectivă, ţinând

seama de postura de traducător în care mă aflu, cred în-

să că afirmaţiile de mai sus pot fi oricând confirmate de o

lectură atentă a textelor lirice ale autorului.

Iar pentru că volumul de faţă are şi o poveste a sa, îmi

îngădui să nu o trec sub tăcere; iat-o, în câteva cuvinte.

Atunci când, cu ceva timp în urmă, i-am propus lui

Bernhard Setzwein să publice din opera sa în traducere


meşte recomandându-se simplu, româneşte. Mai mult, îmi

pune sub ochi un document incredibil, un thriller, nereco-

mandabil copiilor sub 15 ani, dar şi maturilor cu inima

slabă: propria condamnare la moarte, într-o sentinţă defi-

nitivă, a Tribunalului Bucureşti, din ultimii ani ai dicta-

turii ceauşiste. Înţelegeam, în sfârşit, taina omului din faţa

mea. A fost nevoit să-şi părăsească patria, iar în noua

patrie adoptivă, mai mult, să-şi schimbe numele, altfel,

cine ştie cum, bum-bum. Intram lin, elegant chiar, după

prima zdruncinătură, în biografia acestui om plin de

istorie şi de întâmplări „crude şi insolite“. Un basarabean,

iniţial, fără copilărie, de fapt, căci locul copilăriei fu pă-

răsit forţat, din momentul în care hoarda roşie înainta spre

apus, peste noi şi împotriva voinţei noastre, jucaţi la masa

verde a hazardului unei istorii cel mai adesea nepriete-

noase, spre a ne şterge şi pospaiul de civilizaţie euro-

peană, ce se mai găsea la românii din România, la pier-

derea războiului lui Antonescu alături de Hitler şi... „câş-

tigarea“ dezastrelor următoare, la Est, cu tătucul popoa-

relor, „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus“.

Basarabenii au înţeles mai bine ca mulţi, de la început,ce poate însemna să pierzi totul într-o clipă; să fii învinsfără luptă, deşi nu nimicit încă; intrând, cu voia autorului,mai adânc în biografia copilului sălbatec şi nesupus, atânărului cu o căutătură ciudată şi „duşmănoasă“, în fine aelevului sau studentului, pus cu burta pe carte, iluminat,elevul sau studentul, că numai aşa se va salva, învăţând te-meinic, învăţând pentru sine, fără lozinci leniniste, învă-ţând pentru fraţii lui, învăţând să răzbune moartea tatăluisău, preot ortodox, împuşcat la „ruleta rusească“, de opatrulă de „eliberatori“ morţi de beţi şi foarte „distrac-tivi“, în acea zi sau seară, când Dumnezeu îl ceru jertfăpe unul din slujitorii săi, după judecata Lui cea nepătrun-să de om; învăţând pentru eroica lui mamă, care i-a dus,cum se spune, în spate, pe sărăcia lucie a anilor de dupărăzboi, împingându-i tot timpul în faţă, cu dragoste, peura ei, pentru trecutul furat de ruşi, dar nu şi fără speranţacă viitorul poate deveni mai bun pentru cine învaţă,pentru cine îşi face o meserie temeinică, şi din tehnică o


DUMITRU STOIAN: „ CONDAMNAT LAMOARTE” Supravieţuind comunismului. Înlibertate fără rădăcini

(Un exerciţiu de admiraţie)

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la

capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om

s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, străluci-

toare chiar, egoismul poate părea superbie, iar neruşinarea

şi cinismul sunt „calităţile“ unei decadenţe devoratoare.

Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi

mulţumeşte „îndatorat“ o va deschide când va fi singur.

Pentru că omul modern se amăgeşte chiar cu starea lui de

nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de pragma-

tism şi „eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în

care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor

sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar.

La doctor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului

fiind, să primeşti o scrisoare admirativă de la un cititor

necunoscut este aproape anormal, dacă nu incredibil. Scri-

soarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei heb-

domadarului Meridianul Românesc, Anaheim, California,

USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la

redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui,

deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni,

care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neoco-

muniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care

figurează 322 de foşti comunişti şi foşti securişti, „aleşii

noştri“, care, vorba lui Eminescu, „ne fac legi şi ne pun

biruri, ne vorbesc filozofie“...

Dietmar Steffens, Germania, Bonn, aprecia în articolele

din supliment implicarea noastră, mai ales prin referiri la

istorie, pentru a găsi un tâlc prezentului, din păcate, tot

după cunoscuta reţetă a „istoriei care se repetă“; neames-

tecul în „marea trăncăneală“ de acasă, credinţa intimă, de

la Dostoievski cetire şi de la toate spiritele luminate din

cer şi de pre pământ, că „frumuseţea va salva lumea“...

Cred că-i vor fi surâs cititorului îndrăgostit, prin celula sa

intimă, de adevăr. Numai un pic de frumuseţe dac-ar fi, ar

exista un motiv de-a ne aprecia reciproc, de-a ne admira

neprefăcuţi, şi pacea între noi, liniştea cea roditoare de

Dumnezeu, calmul din zori, înainte ca trandafirul din strat

să-şi desfacă bobocii înrouraţi, frenezia urcând spre amia-

ză, selectorul de bine al inimii care trebuie să bată tot

timpul şi pentru altcineva, pentru necunoscutul în care te

regăseşti, fie şi pe o literă sau pe o virgulă...

Aşa l-am cunoscut pe „neamţul“ Dietmar, care „soma“

în continuare redacţia, pe „omul acesta trebuie să-l cu-

nosc!“. Surpriză: Dietmar era un Dumitru neaoş român:

Steffens este Stoian. În elegantul restaurant de pe malul

lacului Herestrău, la Bucureşti, omul de la telefon mă pri-


românească, acesta

mi-a pus la dispo-

ziţie trei proze, încă

inedite la vremea

aceea pentru citi-

torul german; proze

care au văzut lumina

tiparului la începutul

anului 2008 în re-

vista Banat. La puţin

timp apoi, la iniţia-

tiva Editurii Hestia, l-

am invitat pe Bern-

hard Setzwein să

publice un volum de

poezie. De data a-

ceasta, reacţia sa

aproape că nu m-a

mai surprins. Chiar dacă, atât ca gest, cât şi prin conţinut,

ar fi putut să pară neobişnuită.

În epistola care însoţea manuscrisul pentru Editura

Hestia, Bernhard Setzwein scria, printre altele: „Aşadar, în

curând va trebui să le spun cititorilor mei germani: «Dacă

veţi dori să-mi citiţi noile poeme, va trebui neapărat să

învăţaţi româneşte!» [...] Ce zici, nu-i aşa că e nostim?”

Aşadar, un scriitor german de primă mărime publică

texte inedite într-o versiune românească, faptul în sine

dovedind afinitatea sa pentru culturile est europene, şi nu

în ultimul rând marea sa preţuire pentru limba, literatura şi

cultura română. Este, cred eu, dovada cea mai elocventă

că în literatură nu există naţiuni mici şi mari, ci mai

degrabă putem vorbi de o singură literatură mare.

În ceea ce mă priveşte, mă consider deosebit de onorat

pentru faptul că mi s-a oferit privilegiul de a traduce din

opera unui spirit european de elită.

Eugen D. POPIN

* BERNHARD SETZWEIN

Profesor de poetică la Universitatea din Bamberg, BernhardSetzwein este un reputat germanist, un poet, romancier, jurnalistşi un dramaturg foarte apreciat, şi nu în ultimul rând un poet deales rafinament stilistic. S-a născut în anul 1960 la München.Absolvent al Facultăţii de Germanistică a Universităţii dinMünchen. Membru al Uniunii Scriitorilor din Germania. Între1983 şi 1986 a fost director al prestigioasei edituri müncheneze“Friedl-Brehm” Verlag. Colaborator permanent al radio-difu-ziunii bavareze, precum şi al marilor reviste şi ziare din Ger-mania. A primit mai multe premii literare, între care: Premiulstatului bavarez pentru literatură, 1998; Premiul cultural pentruliteratură al landului Oberpfalz, 2003; Premiul pentru literaturăE-ON Bayern, 2006. Numeroase volume publicate, printre care:Arsuri, povestiri; Rădăcini, roman; Oidweiwasumma, poeme îngrai bavarez; Oberländer Ecke Deiser, poeme; Fecioara verde,roman; Frig, dar nu îndeajuns, roman; Cartea celor şapte drepţi;Un ţinut ciudat, roman etc.


PROZĂ

Alba POSTĂVARU München

Trei... şase... nouă!..

...Într-o dimineaţă, în jurulorei zece, mă aflam la RadioBucureşti la intrarea în lift. Măduceam la soţul meu să-i duc un articol pe care, îngraba lui, îl uitase acasă. Liftierul era cam libertin,însă executa întocmai instrucţiunile generale.

Eram în lift şase-şapte persoane şi liftierul strigă:"Trei..., şase..., nouă!"

O tovarăşă ordonă: "Să opreşti la şapte!" Nu pot, că aşa am dispoziţie: trei, şase, nouă!Imediat să opreşti la şapte. Ştii cine sunt eu?Nu ştiu şi nu-mi pasă cine eşti!Eu sunt Melita Apostol!Poţi să fii şi mama Melitei...Obraznicule, opreşte imediat!Uite că am ajuns la nouă şi... întinde-o că te-apucăploaia!Măgarule, porcule, am să te dau afară!Ei şi? Mi se fâlfâie!...

... Şi l-au dat afară.Într-o zi l-am întâlnit în faţa unui mare magazin,

împingând un container plin cu ambalaje... M-amoprit şi zicându-i bună ziua i-am repetat: "Trei...,şase..., nouă!"

El m-a recunoscut şi a fost aşa de vesel, că mi-aspus: "Aaa..., tovarăşa Melita este mare membră înCC şi ocupă un post bun – dar nu se înăbuşă decultură! Acum lucrez aici şi câştig mai bine. Nu potsă-i sufăr pe comunişti! Ar trebui să fie toţi spân-zuraţi! Taci, domnule, că uite colo un miliţian!- Mai întâi pe ăştia aş ordona să-i spânzure – cătoată ţara este călcată în picioare de aceste slugi aleocupantului!- Multă sănătate şi spor la treabă - trebuie să alerg,că deja am întârziat!... Şi strig: Trei..., şase..., nouă!

Omul râde şi răspunde:- Trei..., şase..., nouă!


biectivă. Deşi nu li se poate contesta autenticitatea, se pot

totuşi face şi rezerve asupra luminii în care au fost

aşezate”6.

Deşi Simion Mehedinţi nu are nevoie de un apărător în

faţa istoriei, noi, Asociaţia ,,Simion Mehedinţi” Focşani,

fiind astăzi în posesia jurnalului pe care l-a ţinut din

aprilie 1906 până aproape de plecarea în lumea umbrelor,

am dori să facem câteva precizări şi în privinţa venirii lui

Mehedinţi la direcţia Convorbirilor literare: ,,Dl Maio-

rescu mi-a propus din nou să iau Convorbirile cu Floru, I.

A. Rădulescu (Pogoneanu), Pangrati şi Litzica. Bogdan e

prea oportunist (1 mai, 1906); Eu i l-am propus pe Duiliu

Zamfirescu. [P. P.] Negulescu zicea zilele trecute să iau

eu răspunderea Convorbirilor (1 oct. 1906); Peste toate

astea [cursuri universitare şi manuale didactice], prietenii

vor să-mi dea directoratul Convorbirilor? Unde e timpul

şi puterea pentru toate astea!! (10 oct. 1906); Dl Maio-

rescu vrea cu orice preţ să iau eu Convorbirile (30 oct.

1906); Ieri la 4,5, la Maiorescu. Repetă propunerea să iau

direcţia Convorbirilor (1 nov. 1906)” etc.

Putem înţelege din toate aceste însemnări că până la

urmă directoratul Convorbirilor a fost pentru Mehedinţi o

povară pe care Maiorescu i-a pus-o în spate, deoarece

mentorul se temea de soarta revistei, evitându-l pe Mihail

Dragomirescu, poate şi datorită faptului că acesta îl

dezamăgise ca om. Acest lucru se va vedea din memorii.

Mai trebuie amintit faptul că ,,bătrânii Junimii” i-au dat

lui Mehedinţi Convorbirile în proprietate, savantul

donându-le Academiei Române în 1945. I s-a reproşat lui

Mehedinţi că, în perioada directoratului său, Convorbirile

au devenit o revistă ştiinţifică, îndepărtându-se de literatu-

ră, dar lucrul acesta era recunoscut chiar de Titu Maiores-

cu încă dinaintea venirii lui Mehedinţi la conducerea

revistei. De altfel, după cum se va vedea din memoriile sa-

le, Mehedinţi a acceptat preluarea Convorbirilor sub

rezerva trecerii imediate a revistei ,,când se va găsi un

literat”.

Prin această notă de întâmpinare, am dorit, cu tot

respectul cuvenit, stimate ,,Domnule Profesor” Nicolae

Manolescu, să contribuim şi noi la curăţirea de „im-

purităţi” a Istoriei dvs., pentru că ,,fiecare se cuvine să fie

judecat după ce a realizat”, iar lucrarea dvs. să fie o

dreaptă măsură a valorii ,,hărţii poporului român” şi nu un

abuz de autoritate.

Conf. univ. dr. Costică NEAGU,Preşedintele Asociaţiei ,,Simion Mehedinţi”,

Focşani – România

6 Ibidem, pp. 65-66.


dinţi acceptând o asemenea umilinţă. Cred că prin aceste

afirmaţii riscante aţi adus un afront impardonabil unei

personalităţi de prim rang a culturii române, savant poli-

valent şi model de demnitate.

E un lucru cunoscut faptul că învăţăceii şi colaboratorii

lui Titu Maiorescu şi-au sărbătorit cu alai mentorul la 50,

60 şi la 70 de ani de viaţă, dovadă fiind Omagiile ocazio-

nate de aceste aniversări. La fel de cunoscute sunt soli-

citările pe care i le-au adresat, pe rând, Duiliu Zamfirescu

(la 1890) şi Mihail Dragomirescu (la 1900)4 de a le da

unele notiţe pentru a-i alcătui o biografie, deoarece nimeni

n-ar fi îndrăznit să facă acest lucru fără aprobarea

magistrului. Condiţiile în care Mehedinţi va fi primit o

asemenea aprobare nu sunt cunoscute. În Memoriile

acestuia, - în curs de editare la Editura Terra, Focşani,-

anul 1910 este foarte sărac, doar o singură însemnare: 12

febr., 1910. ,,M-au năvălit multe de toate. Nu mai am

vreme nici să notez lucrurile importante. Lunile acestea

am fost ocupat cu pregătirea serbării dlui Maiorescu. Între

alte multe lucruri plănuite, era şi o şedinţă festivă la

Academie. Cei care s-au opus au fost I. Bogdan şi I.

Bianu!”

Este, de asemenea, de notorietate faptul că ipoteza unei

lucrări doar semnate de Simion Mehedinţi a fost lansată

de Z. Ornea în articolul ,,Autobiografia lui Titu Maio-

rescu” (România literară, nr. 30, din 26 iulie 1984),

ipoteză pe care o demontează cu o analiză pe text, tot

profesorul universitar Gheorghiţă Geană, în articolul ,,

Întâmpinări la o dublă expetiză”, în Viaţa Românească,

80, nr. 2, 1985, pp. 93-96.

Mai precizăm faptul că însuşi Eugen Lovinescu, pe care

aversiunea faţă de Simion Mehedinţi l-a împiedicat să se

aplece asupra operei sale literare Oameni de la munte, cu

toate că-i recunoştea oarecare valoare, acelaşi Lovinescu

care i-a reproşat lui Mehedinţi faptul că a acceptat direc-

toratul Convorbirilor cu toate că nu era critic literar (ci

era ,,un rural prin naştere şi ideologie, cu pilonii estetici

înfipţi în literatura lui Ion Creangă şi în poeziile naţio-

naliste [ca şi cum naţionalismul ar fi un cuvânt de ocară]

ale lui Eminescu”)5, nu a contestat autenticitatea lucrării ,,

Titu Maiorescu (notiţe biografice)”: ,,Este meritul neîn-

doios al lui S. Mehedinţi de a fi publicat, la împlinirea

vârstei de 70 de ani, biografia lui Titu Maiorescu, punct

de plecare al tuturor încercărilor de mai târziu (…),

datele sunt riguros exacte, iar tonul păstrează o notă o-

4 Gheorghiţă Geană – ,,Imperativitatea modelelor” (Postfaţă),în: S. Mehedinţi – Optimismul lui Eminescu, Goethe şi Eminescu (textinedit), Titu Maiorescu (notiţe biografice), Ed. Terra, Focşani, 2000,pp. 161-172;5 Eugen Lovinescu – Titu Maiorescu şi posteritatea luicritică, Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1943, p. 63;


Eseu

Titu POPESCU Karlsfeld

Arta ca sublimarea realităţii

Arta iese din cadrul reali-

tăţii, pentru a instaura o nouă

realitate pe dimensiunea ide-

alurilor care sunt sublimate.

Perfecţionându-şi mijloacele

şi subtilizându-şi procedeele, arta se îndepărtează de via-

ţă, pentru a-şi celebra în libertate idealurile pe care şi le-a

propus. Începând din Evul Mediu, oamenii şi-au dat

seama că lume minunată a tablourilor se opune realităţii

concrete şi nu poate fi redusă la ea. Arta a favorizat tot

timpul evadarea din realitate. În sec. al XVIII-lea, ilu-

minismul a delimitat clar arta de realitate, ca şi estetica de

etică, fapt care a dus la protejarea artei prin investigarea

specificităţii ei, având ca urmare risipirea confuziilor pri-

vitoare la fascinaţia pe care o produce, la protejarea

autonomiei ei. S-a conştientizat şi faptul că estetica este

mult mai legată de viaţa artei decât de viaţă şi i s-a

circumscris obiectul specific. „Conştientizarea artei ca artă

nu mai poate fi revocată” constatase Wolfgang Kraus, în

Urmele paradisului (Buc., Ed. Fundaţiei culturale române,

1997, p.162), adăugând totodată observaţia că „limitarea

artei la domeniul literaturii, separat de realitate, nu în-

seamnă că arta /.../ s-ar fi putut dezice vreodată complet

de realitate şi de structurile ei etice” (p.163). Artistul, în

spaţiul ideal al artei, ilustrează o atitudine umană nouă,

dar cum nu există o estetică total lipsită de dependenţe,

chiar în abstracţia ei maximă, este inevitabil ca arta să nu

se raporteze la valori etice, fără însă ca prin aceasta să

se facă o confuzie între artă şi realitate. Estetica este

chemată tocmai să protejeze idealurile artei de abuzul

concretului, care le-ar compromite tocmai prin coborârea

lor mecanică în realitate.

Transcenderea realităţii prin artă se slujeşte de cute-

zanţa fanteziei, care tot pe elemente naturale se clădeşte,

dar altfel orânduindu-le. Cântând idealurile, arta este ea

însăşi un ideal: „idealul artei este transcenderea” (p.185).

Frumosul natural suscită alianţe cu lumea din afară,

frumosul artistic determină alianţe cu lumea spiritului. Re-

acţiile sunt disjuncte şi se păstrează la alte cote de interes

estetic. Relaţia cu frumosul artistic este autoformativă,

cea cu frumosul natural este formativă în cadrul civiliza-


ţiei. Între un comportament senzorial pasiv şi o acţiune

spirituală, rezultatul este în favoarea subiectivităţii, care

este creaţia.

Un conţinut obiectual poate fi interpretat în mai multe

feluri, dar problema importantă este cea de „interiorizare a

exteriorului” (Marcel Brion), ceea ce produce şi ab-

stracţiuni care reies din echivocul obiectului obişnuit, dar

dinamizează şi acţiunile pure de modelare. Obiectuali-

zarea devine astfel spiritualizare, degajându-şi pe deplin

sunetul interior.

Dacă opera de artă alcătuieşte un organism în sine,

atunci artistul trebuie să neglijeze realitatea aparentă, în

favoarea propriei fantezii (v. Ardegno Soffici, Meditaţii

artistice), cu rezerva că emoţia ce trebuie transmisă nu

poate fi comunicată, pentru a fi recunoscută, decât prin

mijocirea unor forme concrete. Sterilitatea unor opere mo-

derne vine şi din sprijinirea exclusivă pe supoziţii teoretice

şi ruperea orgolioasă a legăturii lor cu aparenţele. Calea

bună este, ca de obicei, la mijloc: fiind simbolică, opera

de artă este, într-adevăr, de natură abstractă, dar capa-

citatea creatoare a artistului va restructura elementele

oferite de natură, sublimându-le. Esteticianul italian scrie,

apodictic: „Orice formă de artă este ipoteza unei naturi

posibile”. Virtuozitatea şi iscusinţa artistică sporesc valoa-

rea materială a operei de artă, prin mijlocirea muncii lor

specifice asupra acestei valori. Există o „fiinţă virtuală”

(Gérard Genette) a artei, cea care cheamă din virtualitate,

pentru a fi reprezentate, speranţele noastre sub formă de

idealuri.

Este adevărat şi faptul că unii artişti doresc să facă

lucruri cât mai „naturale”, încât să le poată abandona în

natură fără marca personalităţii auctoriale. În aces sens,

sculptorul Henry Moor declara: „Formele de artă le găsesc

pretutindeni în jurul meu /.../ Câteodată această viziune

nu durează decât o secundă, dar deajuns ca să se cifreze

într-un semn. De aici începe adevărata muncă” (apud

Cornel Ailincăi, Introducere în gramatica limbajului vizual,

Cluj, Ed. Dacia, 1982, p.59). Este vorba de amintiţii

„stimuli” care iniţiază procesul creaţiei, dar nu-l pot suplini,

fiindcă în opera de artă, ca totalitate intensivă, relaţiile

întâmplătoare, periferice şi nesemnificative pentru revela-

rea idealităţii, trebuie îndepărtate. Potenţarea realităţii le

desăvârşeşte, ducând la impunerea unei realităţi noi,

specifice estetic („un sistem alcătuit din momente exclusiv

esenţiale, ceea ce în viaţa însăşi nu poate apărea din

principiu şi care totuşi exprimă ceea ce este mai esenţial

în viaţă” – preciza G. Lukacs, în Estetica).

*

Să luăm acum un caz din realitatea literară imediată, ale

cărui declaraţii (Teofil Răchiţeanu, în Discobolul, oct.-nov.


în această Istorie, după ce am aflat că lucrarea nu e un

„manual destinat instruirii”, am consultat-o ca pe un dic-

ţionar. Am vrut să ştiu şi eu câţi scriitori vrânceni sunt

trataţi în acest op impresionant ca mărime, sau măcar câţi

sunt amintiţi. Am vrut să ştiu care este părerea domnului

profesor despre Simion Mehedinţi (1868-1962), creatorul

geografiei române moderne, dar şi fostul director al Con-

vorbirilor literare (1907-1923), autor al volumului de po-

vestiri ,,Oameni de la munte”, al lucrării memorialistice

„Premise şi concluzii la Terra”, al monografiei ,,Titu Ma-

iorescu, notiţe biografice” (apărută în 1910 şi nu – cum

scrie dl profesor - în 1905), autor, de asemenea, al studiu-

lui ,,Optimismul lui Eminescu”, al volumului de critică

„Primăvara literară”, director al publicaţiei Buletinul So-

cietăţii Române Regale de Geografie, al publicaţiei Du-

minica poporului (1914-1933) şi autor a peste 80 de con-

ferinţe la Universitatea Radio etc., personalitate de care

mă ocup de aproape 20 de ani şi din opera căruia am tipă-

rit 18 titluri, între care 3 inedite.

Simion Mehedinţi nefiind literat şi neavând ,,contribuţii

importante” în domeniul literaturii, i-am găsit numele doar

la ,,Indice de nume”, dar iată ce am citit urmând trimiterii

respective: ,,Al treilea biograf al său [al lui Titu

Maiorescu] (după Simion Mehedinţi care în 1905 [sic!]

doar a semnat o autobiografie redactată cvasiintegral

de Maiorescu însuşi…)2”, pentru ca la pagina 374 a ace-

leiaşi lucrări să citesc altă afirmaţie la fel de ,,bine” funda-

mentată ştiinţific: ,,…Dincolo de nevoia de a rememora

unele lucruri (când a scris prefeţele la discursuri par-

lamentare sau când i-a dictat lui Simion Mehedinţi

autobiografia, s-a folosit de notele zilnice), care face

[sic!] din jurnal un instrument”3.

Citind aceste enormităţi, imaginaţia mea a luat-o razna.

Mi l-am imaginat pe Simion - fiul lui Neculai Mehedinţi,

dascăl la Biserica Mănăstirii lui Matei Basarab din So-

veja, doctor în geografie la Leipzig, profesor universitar,

membru corespondent al Academiei Române, om crescut

la şcoala demnităţii, a oamenilor de la munte - în ipostaza

de scrib umil, stând în faţa lui Maiorescu şi aşteptând să i

se dicteze ,,autobiografia”. Cine credeţi, domnule profesor

Manolescu, că ar fi mai penibil într-o asemenea ipostază:

profesorul sau fostul student? Dumneavoastră, care aţi

scris o interesantă carte despre Titu Maiorescu, îl credeţi

în stare pe acesta de o asemenea josnicie, pe el care îşi

urmărea cu atenţie pe foştii studenţi, bucurându-se de

fiecare succes al acestora, punându-i la diverse „încer-

cări”, pentru a vedea cum lucrează, urmând ca apoi să-i

îndrume către profesiile potrivite şi chiar în politică? Vă

întreb acest lucru pentru că eu nu-l văd pe Simion Mehe-

2 N. Manolescu – Istoria critică a literaturii române…, op.cit. p. 372;3 Ibidem, p. 374;


ÎNTÂMPINĂRI NECESARE…

ABUZUL DE AUTORITATE1

Istoriografia literaturii române s-a îmbogăţit anul trecut

cu încă o lucrare ,,de mari dimensiuni”. Se pare că există

în zilele noastre ambiţia de a-l ,,egala” pe G. Călinescu,

măcar şi numai prin dimensiunile fizice ale „operei” pro-

puse. Mediul academic românesc a asaltat acest ,,record

absolut” prin nume sonore din cultura română: Ion Rotaru

– O istorie a literaturii române de la origini până în

prezent, Ed. Dacoromână TDC, Bucureşti, 2006, 1334

pagini; Alex Ştefănescu - Istoria literaturii române

contemporane 1940-2000, Ed. Maşina de Scris, Bu-

cureşti, 2005, lucrare în care se abordează istoria

literaturii dintr-o perioadă mai apropiată de zilele noastre,

dar cu atât mai greu de descurcat iţele pentru că nu are

perspectivă, iar valorile încă nu sunt aşezate. Pe de altă

parte sunt încă multe detalii care nu pot fi spuse din cauză

de… contemporaneitate!

Şi G. Călinescu prezentase în Istoria… sa scriitori con-

temporani, dar după ce demonstrase că poate face lite-

ratură adevărată (Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Poezii);

critică şi istorie literară (Viaţa lui Mihai Eminescu,

Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă) şi

chiar estetică (Principii de estetică), scrieri prin care îşi

crease un piedestal respectat în unanimitate, de contem-

porani, chiar dacă printre ei se aflau Eugen Lovinescu,

Garabet Ibrăileanu etc.

G. Călinescu avea har atât în arta literară cât şi în cri-

tică, iar aprecierile sale despre scriitori şi opere sunt şi

acum ,,memorate” de profesori, studenţi şi elevi pentru

frumuseţea şi adevărul lor, cu toate că nimeni nu-i mai

obligă astăzi să le reproducă, şcoala românească fiind

destul de permisivă, generaţia tânără având la dispoziţie

internetul ca mijloc de instruire. Un citat de G. Călinescu

este şi acum un argument acceptat de toată lumea. Am

citit acum aproape patru decenii, pe apucate şi ,,pe furiş”,

Istoria lui Călinescu, pentru că era ,,arestată” şi multe din

cele spuse acolo le ştiu şi azi ad literam. Am consultat, la

timpul apariţiei lor, lucrările pomenite mai sus, precum şi

altele, şi am aflat multe opinii interesante, dar nu chiar

memorabile. Prin aceasta nu vreau să spun că tot ce s-a

scris după G. Călinescu, în domeniul istoriei literare, este

inutil sau superfluu. Dimpotrivă.

Deunăzi, am intrat în posesia Istoriei critice… a dlui

Nicolae Manolescu, ,,profesorul” tuturor profesorilor de

limba şi literatura română trecuţi de 40 de ani, din Ro-

mânia. După ce am citit mărturisirea de pe supracopertă,

în care autorul ne previne că există ,,destule impurităţi” şi

1N. Manolescu – Istoria critică a literaturii române. 5 secole deliteratură, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008.


-dec., 2008) ilustrează obstinaţia inspiraţiei naturiste şi

limitările estetice involuntare.

Elogiul cadrului naturist, făcut de un scriitor care s-a de-

cis să trăiască într-un sat din Munţii Apuseni, se sprijină

pe o stare idealizantă a inspiraţiei, pe care o găseşte aco-

lo: „Pentru mine, Muntele este însuşi Destinul, fie iarnă,

fie vară, frig, soare sau moină, eu am nevoie de o

plimbare pe dealuri, prin păduri, de-a lungul unor ape

curgătoare. Prefer locurile cât mai puţin umblate de

oameni. Crăpatul zorilor mă află deseori, fie pe o coamă

de munţi, fie pe firul unei ape, cu o vargă de alun în

mână, la păstrăvi /.../ Sunt acestea pentru mine momente

de intimă comunicare cu natura. Răsăritul soarelui în

munţi, vara, privit de pe Buteasa, Vlădeasa, Briţeiu sau

Măgura Vânătă, e tot ce poate fi mai emoţionant din câte,

în trecerea mea prin această viaţă, mi-i dat să trăiesc /.../

În munţi, poezia se află în stare naturală. O simt în

văzduh, în ape, în bătaia unui vânt, a unui gând, a unui

dor, de mine numai ştiut, cu mine numai trăit, în mine

numai durut /.../ Nu există plimbare în munţi din care să

nu mă întorc acasă cu un vers, o imagine, o idee din care

să nu răsară, în cele din urmă, poemul /.../ Mă întreb, în

astfel de momente, dacă eu sunt eu sau altcineva, mai

demult trăitor pe aceste meleaguri, pe care îl continui,

căruia îi trăiesc bucuriile, tristeţile, înserările sale de

gând, de dor, care prin mine se continuă, spre un viitor

mai adânc, îndepărtat, insondabil încă, spre o altă

treaptă, a mai desăvârşirii”.

Este, desigur, sinceră această exprimare a comuniunii

cu natura, pe care încearcă să o desluşească şi care-l

inspiră la modul direct, dar suntem obligaţi să ţinem

seama că această stare de intimă comunicare s-a

statornicit, după cum însuşi autorul mărturiseşte, după

eşuarea sistematică a planului dintâi, acela de a se stabili

la oraş, deci vine ca o compensaţie a primei dorinţe

neîmplinite, astfel încât naturismul lui apare construit pe o

obligaţie, aceea de a se simţi excelent într-un cadru asu-

mat şi nicidecum revărsat în torente sufleteşti neîngrădite.

Igiena peregrinărilor prin natură îi trezeşte dorinţa de

identificare, pentru a o duce până la capăt, imaginându-se

un punct în avatarurile metempsihotice, anume acela

al întoarcerii spre sine, pentru care alţii vor fi având

alte mijloace. El trece ca un însingurat prin peisaj,

fără altă comunicare din care ar fi putut să-şi aleagă

destinul fast, cel naturist; acesta i se relevă ca o

fatalitate şi-l străbate „înfăşurat în norul meu de melan-

colie”, cum scrie într-o poezie.

Este, deci, un scriitor resemnat la situaţia dată, aceea

de a peregrina prin natură şi de a găsi în aceste pere-

grinări sursele inspiraţiei. El a investit locul surghiunului

său cu taine pe care trebuie să le celebreze, obligat astfel


de a construi o mitologie a locului şi de a se mândri cu ea.

Deprimarea şi-a convertit-o în terapie şi-atunci o suprali-

citează: un haiduc corectat de melancolie!

În fond, doar o structură de mistic poate astfel consolida

unilateral unitatea cu natura, de eremit mai bine spus,

căci asta este în fond scriitorul obligat la acest fel de

viaţă. Intimitatea lui sufletească, prin mijlocirea elemen-

telor naturii, este cu divinitatea cea supradeterminantă,

ceea ce-i dă sentimentul de libertate prin evadarea din

constrângerile relaţiilor umane. Libertatea astfel câştigată

îl face apt pentru noutate, chiar şi aceea de a evalua

corect, când nu e exaltat, frumosul natural, de către firile

tradiţionaliste funciar dispuse să omagieze natura.

Căci entuziasm pentru natură dezvoltă omul de la oraş

şi nu ţăranul, pentru care natura nu este altceva decât

cadrul dat al vieţii în care, prin obişnuinţă tradiţională,

vieţuieşte şi care, în cele din urmă, îi este indiferent.

Adaptarea lui la natură este de factură economică şi nu

estetică, rămasă în seama orăşeanului. Ţăranul îşi urmă-

reşte strict scopul economic de a obţine rezultate optime

în condiţiile date. Cu entuziasm, cu revărsarea lui convin-

gătoare vine omul de la oraş, trecut prin şcoli şi care se

lasă antrenat, găsind în aceasta chiar voluptate, de mode-

lele naturiste. Venită ca o nouă experienţă, ea este privită

cu admiraţie.

Este şi cazul scriitorului mai sus pomenit, care a dez-

voltat o constrângere biografică într-un sentiment al per-

cepţiei unor fluiduri misterioase. El înţelege natura ca

inspiraţie, ceea ce poate fi sincer, dar fără a schimba prin

aceasta datele problemei, dacă nu ar rezulta dintr-o

poticnire în viaţă. (Să nu mai vorbesc, decât între paran-

teze, de moda naturistă din poezia noastră contempo-

rană, de după ce „s-a dat drumul la peisaj”, care se entu-

ziasma proletcultist de „prefacerile” socialiste ale naturii –

fie un baraj, fie un pod – devenită răboj al succeselor,

instaurând o modă de entuziasm economic în cadru

natural total fals atât ca inspiraţie, cât şi obiectiv; la fel s-

a politizat şi folclorul, care exulta bucuria ce rezulta din

sărăcie, iar gustul pentru folclor a devenit rentabil, pe cât i

se degrada autenticitatea.)

*Ar fi mult mai interesantă, din punct de vedere estetic,

precizarea prin descriere a travaliului care urmează

acestor explorări în natură pentru stimularea inspiraţiei.

Căci nu punctul de plecare este important, ci punctul de

sosire şi, mai ales, cum se ajunge la el. Este la fel de clar

că naturalitatea devine artistică doar ca obiect al

inspiraţiei.

Aducem în sprijin delimitările pe care le făcea Croce

între cele două forme ale frumosului, precizând (în Esteti-


De la A. E. Baconsky, Ion Horea şi Gheorghe Tomozei,

la Cezar Ivănescu, Angela Marinescu şi Daniel Turcea,

trecând prin Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Marin

Sorescu, la Mihai Ursachi şi Ion/ Ioan Alexandru, până la

Adrian Popescu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, câtă

“îngrămădeală” fără de fapt un criteriu axiologic sau chiar

o firavă logică cât de cât.

Cu prozatorii şi criticii aceluiaşi “val” lucrurile pot să

se aşeze mai bine. Pe urmă “Generaţia 80: Postmodernis-

mul” opera putem spune sub mentoratul profesorului de la

“Cenaclul de luni” al Facultăţii de Filologie. “Unii morţi,

alţii plugari”! Unii “iertaţi” pentru vini scuzabile, alţii bla-

maţi inutil. Mircea Cărtărescu nu mai este cel anunţat de

toţi ditirambii profesorului la unele lansări de pe la târguri

de carte. Liviu Ioan Stoiciu “vinovat pro Goma” în

contumacie. Nu detaliem. Nu căutăm noduri în papură. Ar

fi să ne referim la “Generaţia 27. Ideologi, eseişti şi ro-

mancieri” unde apar Mircea Eliade, cu toate bubele lui

“istorice” şi Emil Cioran, mai mult biografie şi opera prea

puţin şi schiţată din vârful peniţii. Mihai Sebastian, dar şi

Eugen Ionescu “românul” cu un regim, în fine, “literar“.

Într-un fel s-ar crede că masiva Istorie se opreşte la 1989.

Greşit. Sunt autori întorşi din exil sau evadaţi din “exilul

interior”, sau mă rog, “imaginar”: cazul Patapievici, care

se bucură de-o atenţie, dar şi binevenite rezerve, de care

“dilatata” generaţie 60 – nu prea s-a bucurat cum trebuie.

Cei doi mari poeţi, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu ni

se par “expediaţi”, cu citate din care se vede clar că Ma-

nolescu nu deţine “arta citatului” de la Călinescu.

În fond, ce este această demonstraţie de forţă? O carte

masivă, un volum impresionant, primit la lansare ca un

best-seller. Jumătate din scriitorii români cu operă (şi unii

şi cu demnitate) lipsesc din ea. Găselniţa cu “Autori de

dicţionar” pune sare pe rană. Şi e inutilă. Dacă-i iei la

cernut pe cei cu articole consistente şi-i pui alături de unii

“Autori de dicţionar” poate ieşi prost. Pe urmă această

mult aşteptată “capodoperă” nu propune şi ea un “Emi-

nescu” al ei; fluenţa stilului de la tinereţe, fluiditatea epicii

critice, de altă dată, pe alocuri se poticneşte sau pur şi

simplu “bălteşte”. Istoria critică a literaturii române de

Nicolae Manolescu este victoria unei ambiţii; a unui sep-

tuagenar care n-a vrut să se lase “învins”. E într-un fel şi o

“victorie a la Pirus” dar poate fi şi una de tipul victoriilor

napoleonene dinainte de faliment. Dacă i s-ar fi oferit ră-

gazul unui exil pe o Insula Elena (şi prilejul nu a lipsit în

ultimele două decenii) în mod sigur altfel ar fi ieşit “că-

rămida tipografică”, azi atât de fierbinte; răcită de lec-

turile succesive, ea îşi va arăta, cu timpul, adevărata faţă şi

consistenţă. Dar precis şi limitele…

Reprodus din: Buletinele Ad Sumus, 9. martie 2009


şi numai parcurgând sumarul cărţii lui, cu titluri şi sub-

titluri memorabile, căzute în vocabularul comun: Desco-

perirea Occidentului; Mesianicii pozitivi, Romanticii ma-

cabri şi exotici, Micul romantism provincial şi rustic, Poe-

tul naţional şi altele.”

Reţinusem încă din primele rânduri ale Introducerii ce-

va care la Manolescu întoarce metoda pe dos, s-ar putea

zice: “În imensa Istorie a lui Călinescu nu există o trimi-

tere la un nume de critic, în afara capitolelor consacrate

unor critici, şi acelea parcimonioase, cu cel mult men-

ţiuni de felul “Cineva susţine că“, menite a marca, de

obicei nu preluarea, ci contestarea ideii sau judecăţii din

ele. A doua consecinţă a didacticismului originar este

confuzia ne demascată vreodată între istoria literaturii şi

dicţionarele de autori”. Masiva Istorie manolesciană, cri-

tică prin definiţie, citează abundent şi uneori îşi sprijină

portretizările preluând fraze critice din adversari dovediţi,

ca bunăoară, la Adrian Păunescu, unde de dragul zicerii

colorate preia din Eugen Barbu: “Totul mă supără la

acest poet în afară de poezia lui”. Articolul despre Ar-

ghezi datorează mult citatelor din Călinescu şi…Nicolae

Balotă; Blaga este “desfiinţat” iniţial cu citate din Călines-

cu. De la Şerban Cioculescu până la Dan Cristea aproape

nu este critic necitat în masivul tom manolescian. Cu cele

mai bune şi fireşti intenţii. Se face recurs, şi nu o singură

dată la Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui

Marian Popa, însă pe bune, nu peiorativ sau cel puţin

insinuant sau ironic. Nicolae Manolescu, în opera sa e

prea serios, şi nu ştiu unde au văzut unii accentele “ludi-

ce”; o minte populată de toate numele şi operele critice

ale epocii sale ştiind când trebuie să le scoată la bătaie.

În fine, teama de “anul 1948” pe care o anticipă, a fost

firească, căci “noua literatură” îi va aduce multe antipatii

sau chiar duşmănii. Nu ştim cum ar fi primit Marin Preda

capitolul dedicat lui dar ne închipuim ce fel l-a citit N.

Breban pe acela despre sine. Nu cine ştie ce inspirată e

structurarea noii literaturi: “Literatura “nouă”. Generaţia

40”. (Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Geo

Dumitrescu, Nina Cassian, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş –

dintre poeţi; Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu,

Eugen Barbu, Titus Popovici – prozatori; Aurel Baranga,

Horia Lovinescu, Teodor Mazilu – dramaturgi; şi, dintre

critici, Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu. Am su-

gerat mai sus că Labiş trebuia, la capitolul poeţi, să

unească cele două literaturi “Noi”. Termenul de “gene-

raţie” fiind un compromis de metodă, probabil. O “găsel-

niţă”; încă o găselniţă; “Noua literatură. Generaţia 60.”

De fapt în acest “remake modernist” Dl. Manolescu con-

densează, dacă nu cumva “îndeasă” câteva generaţii suc-

cesive de poeţi, pe care nu-i leagă decât “produsul finit” şi

“valoarea ideală” în nici un caz biografiile şi evoluţia.


ca) ideea că frumosul natural numeşte fapte de plăcere

practică, dar „pentru a avea o satisfacţie estetică de la

obiecte naturale trebuie să facem abstracţie de realitatea

lor istorică şi extrinsecă”, natura fiind „frumoasă” numai

pentru cine o contemplă cu ochi de artist („fără ajutorul

imaginaţiei nici o parte a naturii nu e frumoasă” şi „nu

există nici o frumuseţe naturală căreia un artist să nu-i

aducă vreo corectare”). Frumosul natural rămâne „un sim-

plu stimulent al reproducerii estetice”, fiindcă „fără intuiţiile

estetice precedente ale imaginaţiei, natura nu ne poate

dezvălui nici una”. Frumosul natural este rar, sărac şi

fugitiv, nota Leopardi, imperfect, echivoc şi variabil,

preciza esteticianul, adăugând că „fiecare referă faptul

natural la expresia pe care o are în minte”, aşadar

impresia naturii exterioare porneşte, în cazul artiştilor, de

la expresie, de la idealul care transformă faptul natural

făcându-l potrivit pentru a reproduce faptul ideal, adică

sublimându-l.

Mai menţionăm şi mărturia scriitorului Jorge Luis Borges

despre egalitatea frumosului natural, în măsură să aducă

entuziasmul naturiştilor la cote rezonabile: „Nu există

două coline identice, însă în orice loc de pe pământ câm-

pia este una şi aceeaşi” (în povestirea Utopia unui om

ostenit). Efortul sublimant este exclusiv al creatorului şi nu

al naturii.

Interviu

Doina JELA: „MI SE DUC MAI REPEDE ÎNPICIOARE CRITICILE DEcât MI SE URCĂLA CAP ELOGIILE”

Interviu realizat de Ciprian Măceşaru

- Stimată doamnă Doina Jela, criticii literari au observat, pe

bună dreptate, că volumele pe care le-aţi publicat nu sunt doar

excepţionale documente, ci şi foarte bună literatură. În Telejur-

nalul de noapte* vorbeaţi de un roman politic pe care aţi fi dorit

să-l scrieţi, dând totodată şi motivul pentru care nu o puteaţi

face: „această lume, sunt excedată de ea, n-o mai suport”. Este

Cazul Nichita Dumitru, romanul non-fictiv pe care l-aţi pu-

blicat în 1995, romanul politic despre care vorbeaţi în jurnal?

* Publicat în premieră, în foileton, în Observator-München. N. Red.


- Nu, nici pomeneală. Înainte de 1989, noi nu aveam la

îndemână alte forme de salvare decât scrisul. După 1989,

nici nu mai trebuie să te salvezi. Timpul trece oricum

uluitor de repede, abia apuci să faci o infimă parte din ce

ai dori să faci: să călătoreşti, să citeşti, să vezi concerte,

spectacole, muzee în lume, în fine, să câştigi bani pentru

toate astea. Să inţelegi ce se întâmplă în jurul tău. etc.

etc. Pe de altă parte, înainte de 1989 nu credeam că

merită să scrii decât dacă eşti foarte bun. Acum îmi

cunosc mai bine posibilităţile. Încerc să scriu atât şi aşa

cum pot, convinsă că într-o cultură încap de toate, numai

lucrul prost făcut nu. Nu cred că am forţa, capacitatea de

invenţie, talentul de a scrie un roman politic. Despre

Cazul Nichita Dumitru, ca şi despre celelalte cărţi pe care

le-am scris, eu nu am o părere prea bună. M-am bucurat

că au fost bine primite, desigur, sunt pagini pe care

scriindu-le mi-am spus :”Mai bine de atâta nu pot” şi am

fost mulţumită. Mai departe mă ţin de acest principiu

„doing my best” edificată, uşor tristă de aceste limite, dar

nu mai mult. Romanul politic visat de mine nu numai că

nu l-am scris eu, dar nu l-a scris nici un romancier român

nici înainte, nici după 1989. Poate doar cel cu care într-o

cronică literară cândva am fost cea mai nedreaptă, Ştefan

Agopian. Au scris în schimb câţiva estici, ceva foarte

apropiat de visul meu. Platonov, cu Cevengur, Danilo Kis,

cu Cripta pentru Boris Davidovici. Iar acum, tradus recent

în româneşte la Curtea Veche de o traducatoare extra-

ordinară, Denisa Fejes, am putut citi un roman dincolo de

care eu nu îmi mai închipui nimic: Gheaţa lui Vladimir

Sorokin, un rus de 50 de ani.

- Se scrie tot mai rar roman politic. La noi, Alexandru Eco-

voiu a publicat anul trecut un asemenea roman, foarte intere-

sant, numit Ordinea. Dintre cele străine, recente, cel care a

stârnit cel mai mare interes în România mi se pare a fi Sărbă-

toarea ţapului de Mario Vargas Llosa. Care este soarta acestui

gen astăzi? cât de important mai este el?

- Cred ca este în continuare cel mai important. Şi nu mi se

pare că se scrie rar. Tot ce depăşeşte un pic proza să-i

spunem generic „a eului”, autoficţiunea foarte la modă în

acest moment şi în Occident şi la noi, tot ce încearcă să

situeze într-un cadru mai larg personajul şi lumea lui, este

mai mult sau mai puţin politic. Relaţia omului cu lumea e

sau personală, sau metafizică, sau politică, sau toate la

un loc, la un mare romancier. În tot cazul, de la Proust şi

Virginia Wolf nu mai ştiu autoscopie sau introspecţie care

să mă facă să uit că lumea pur şi simplu, mă interesează

mult mai mult decât eul-lume. Mă amuză drăgălăşeniile lui

Alain de Botton, de pildă, mă relaxează De ce iubim

femeile, citesc la urma urmelor, când îmi pică în mână şi

paginile despre vieţile actriţelor din Formula AS, dar în

cele mai bune pagini ale lui, până şi superhiperegocen-


birui-va gândul, cum spunea înţelepciunea cronicarului

şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la

ce am mai trăi?”

Prima bătălie canonică dusă de Titu Maiorescu (15 fe-

bruarie 1840 - 18 iunie 1917) soldată cu fondarea Junimii

şi a Convorbirilor literare a impus apariţia şi consolidarea

în conştiinţa publică a celor mai MARI SCRIITORI

români din toate timpurile: Mihai Eminescu, Ion Creangă,

I. L. Caragiale, Ion Slavici. În mod paradoxal “cazul Emi-

nescu”, despre care Dl. Manolescu a repetat ori de câte ori

a găsit ocazia, că “l-a blocat”, negăsind prea lesne un

unghi nou de lectură, sfârşi onorabil. Primul în seria de

MARI SCRIITORI a “primei bătălii canonice” Eminescu

departe de a fi aruncat în deriziune sau recitit superficial;

noul critic găseşte calea cea dreaptă, pe aceea “bătută” a

ediţiei Maiorescu, respingând “noutatea” Poeziei lui Emi-

nescu din 1960 a lui Ion Negoiţescu. Este o cale pe care

noi o privim circumspecţi, dovadă că însoţim însemnările

noastre de textul din noua Istorie, cu pricina, până în

punctul unde cititorul poate aprecia singur. Dl Manolescu

mărturiseşte că în elaborarea capitolului său despre

Eminescu ar fi făcut iniţial lecturi alternative: Arghezi şi

pe urmă Eminescu, şi viceversa, dar tot nu înţelegem de

ce! Eminescu din Istoria critică e acelaşi “curat şi

luminat”, trecut şi prin exegeza călinesciană, care “l-a

lucrat” pe Eminescu cum marii actori îşi încearcă puterile

cu Hamlet de Shakespeare. Pe urmă noul critic nu are

naivitatea să facă jocul “detractorilor” de la Dilema, dar

nici nu încurajează jenantele aberaţii ce s-au abătut în

contra replică. E chiar momentul când noul critic primeşte

mâna întinsă de maestrul său G. Călinescu: “A venit

credem vremea, scrie G. C., să cercetăm pe Eminescu în

spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze

în caricatură”. MIHAI EMINESCU al lui N. Manolescu

răspunde exact şi corect acestui deziderat chiar şi atunci

când exprimă rezerve asupra prozei literare a poetului, dar

mai ales a prozei jurnalistice, citită corect şi cu o

înţelegere istorică dreaptă. Rămâne la capodopera

Luceafărul din Odă (în metru antic) deducând un text

prozaic şi apoetic în contradicţie cu gustul unei întregi ge-

neraţii crescute şi educată în cultul Odei. Al doilea lucru

notabil in extenso privind pe Călinescu, în lectura dlui

Manolescu, e mai general şi într-un registru, să-i zicem

aşa, encomiastic; ca de la discipol la maestru: “Numărul

împrejurărilor în care Călinescu a reparat străvechi ne-

dreptăţi, fixând în ochii noştri cota scriitorului, este cu

mult mai mare decât se bănuieşte. Printre “reparaţii”

sunt unele spectaculoase: Conachi, Slavici, Macedonski,

Camil Petrescu. În fine, Călinescu a structurat epocile,

deceniile şi veacurile literaturii române conform unui

scenariu de o mare frumuseţe, de care ne dăm seama fie


prinse metoda din zbor şi o fructifică… Primul Manolescu

s-a format “pe mâna lui Călinescu”. Chiar şi “cedările”

începutului par învăţate de la Călinescu. În prefaţa la

volumul de debut al Anei Blandiana citim negru pe alb:

“Poeziile Anei Blandiana exprimă demnitatea, mândria

unei generaţii care se simte protejată de socialism: “Însă

fericirea-i apa gravă ,/ Şi în albia mea copilărească -/

Epoleţii generaţiei mele/ Cine ar putea să îi jignească?”

Întreg ciclul al doilea al volumului e închinat tinerilor care

înfăptuiesc pe şantiere sau în mine idealurile pentru care

şi-au vărsat sângele părinţii lor.” Am deveni de-a dreptul

cinici dacă am sugera cel puţin drama familială a Anei

Blandiana din “legenda” pierderii tatălui după ani de de-

tenţie comunistă. În articolul din Istorie dedicat Blandia-

nei criticul încearcă o “explicaţie” şi o “scuză” globală

pentru întreaga generaţie a Anei Blandiana, din care au

mai făcut parte şi “Marin Sorescu, Ion Alexandru şi Geor-

ge Bălăiţă. E foarte probabil (sublinierea ne aparţine) ca

titlul plachetei de debut din 1964 – Persoana întâi plural,

n.n. – să fi urmărit iniţial (la sugestia poate a editurii) să

indice “identificarea eului poetic cu destinul colectiv”,

cum apreciază E. Simion după 25 de ani. Titlul are astăzi

un înţeles întrucâtva diferit: persoana întâi plural o

simţim ca fiind aceea a poeţilor tineri din deceniul şapte,

cu biografia, cu imaginile, cu scriitură lor, în atâtea pri-

vinţe, asemănătoare. Diferenţierea literaturii, care abia

începuse, plătea încă preţul unor locuri comune, care

dau poeziei şi prozei din acei ani un izbitor aer de

familie, în pofida personalităţilor inconfundabile reunite

în tablou.” Este ideea care se putea găsi într-un comenta-

riu mai amplu, curajos şi plin de demnitate, folosind ca

pretext poate biografia lui Labiş, acel liant, pe care criti-

cul îl trece aproape, ca pe un accident, la traversarea pră-

păstiei proletcultiste, integrând poetul “Luptei cu inerţia”

la capitolul “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. Viziunea

criticului de succes se consolidează din mers, revizuindu-

se drastic, în litera unui alt “canon”, înlăturând judecăţi

conjecturale, ori “îndreptându-le”, în norma (firească)

altei etici “când s-a putut”. Urmă “Contradicţia lui Ma-

iorescu” şi adoraţia de Lovinescu. In Istoria de faţă este

citat la un moment dat portretul “pre călinescian” făcut de

Lovinescu lui Maiorescu: “Soarta lui Maiorescu a fost să

rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac,

şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de

cultură, evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când

crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în

larg, pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se

ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii

ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii

cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie

să fie însă la fel cu acelaşi al lui Maiorescu:


tricul şi mult citatul Houellebecq este politic. Sau nu poli-

tic, neapărat, ci proiectându-şi ego-ul pe un fundal mai

larg existenţial, uman, unde există mereu materie şi pen-

tru o critică socio-politică. Cele strict politice, romanele

despre putere şi despre oamenii care se bat pentru ea, ca

romanele latino-americane, probabil că au ieşit un pic din

atenţia noastră o dată cu dispariţia unei societăţi în care

puterea ocupa prim-planulu conştiinţei noastre.

- În 1981, într-o însemnare din Telejurnal, spuneaţi că proza

noastră nu seamănă cu a altora, „că a noastră este bună aici,

pentru noi”. Eu continuu să cred că proza noastră, în marea ei

majoritate, este tributară stilului de până la 1989, chiar dacă

subiectele pot fi acum nesfârşit de variate şi de liber exprimate.

Care este părerea dumneavoastră în această chestiune?

- Ei, mi-am mai schimbat unele opinii de la Telejurnalul

acela. Dar reflecţia că proza noastră este mimetică, lipsită

de originalitate, de forţă, că nu e nici acum, cum nu era

nici înainte de 1989, „a noastră”, nici măcar nu îmi aparţi-

ne. Decât că am subscris la ea, până la un moment dat.

Faptul că literatura noastră aduce când a literatură latino-

americană, când a literatură franceză, când a literatură

anglo-saxonă mi s-a părut şi mie un fapt. Nu ştiu de ce,

când citesc un rus ştiu că e rus, chiar un sârb sau un ceh,

ştiu că sunt ceea ce sunt. Dar parcă nu aş vrea să ne

întrebăm şi de data asta de ce suntem noi aşa şi nu altfel.

Sigur că s-au scris câteva cărţi foarte bune, iar unele chiar

mult mai bune decât se scriu în acest moment în restul

Europei. Dar e ca şi cum aş spune: s-a scris în România

un roman franţuzesc mai bun decât toate romanele

franţuzeşti scrise anul acesta în Franţa. De exemplu, ştiu

minimum cinci romane de anul trecut la noi mai bune

decât prostia care a luat Goncourt-ul. Romanul Cruciada

copiilor, excelent, îmi aminteşte totuşi de Războiul sfâr-

şitului lumii, în vreme ce acela nu îmi aminteşte decât de

el însuşi. Nu de specificul naţional vorbesc. Sau de ce nu,

şi de el, dar văzându-l ca pe un fel de bătaia foarte lungă

a fascicolului de lumină, pornind dintr-un anumit loc. Şi nu

e vorba de o bătaie lungă geografică, nici intelectuală, ci

repet, general umană. Ei, asta e o întrebare pe care toţi

ne-am săturat să ne-o punem. Care sunt adâncimile de

experienţă, sau înălţimile ei, pe care trebuie să le atingi tu,

prozator din Paris sau din Călăraşi, ca să fii nu doar

interesant, amuzant, relaxant, ci tulburător, familiar, să i

se pară că sunt ale lui, fără măcar să fi fost conştient

până atunci de asta, şi unui cititor din Huston, din Kioto.

Şi Zorba Grecul provine dintr-o cultură mică. Şi Boris

Davidovici, şi Sveig. De ce sunt universali? Ce personaj

universal ştii în literatura română? Ce replică pe care s-o

preia călătorul în metrou de la Londra? Eu citez des unele

expresii din Marin Preda, Preda e plin de replici de aces-

tea care trec graniţa, al căror umor este general uman. A


fost unul dintre scriitorii care şi-a pus problema acestui

localism şi cum poate fi el depăşit. Mai sunt Bălăiţă, cred,

Sorin Titel.

Cred însă mai mult ca altădată în legea numerelor mari

şi anume că momentul fast pe care proza românească îl

trăieşte azi va duce la apariţia tot mai multor romane bu-

ne, aşa ca o piramidă cu baza foarte mare în vârful căreia

vom avea romanul genial. Nu numai romanele lui Ecovoiu

sunt demne de toată atenţia. Degete mici al lui Florin

Florian e un roman foarte bun.Sau Simion Liftinicul, al lui

Petru Cimpoieşu. Eu cred că şi romanul Ioanei Bradea.

Mai sunt şi altele. Şi mai cred că pentru a deveni substan-

ţială literatura, romanul, trebuie să existe sub ele un strat

confortabil de bună eseistică, literatură de idei, literatură

speculativă, sociologie, antropologie, analiză, memorialis-

tică. Pe scurt, ca centrul culturii noastre să nu mai fie lite-

ratura de imaginaţie, poezia, proza.

- Telejurnalul se termină pe 19 septembrie 1989. Mircea Mihă-

ieş spunea în revista Cuvîntul, că „nu ai, încheind lectura, de-

cât un singur regret: că strivită, copleşită de nebunia lumii

ieşită din ţâţâni, autoarea decide să întrerupă redactarea jur-

nalului”. Nu v-aţi gândit, pe parcursul evenimentelor din de-

cembrie 1989, să reîncepeţi să scrieţi în jurnal? Sau nu era

atunci vreme pentru aşa ceva, ci doar pentru a acţiona?

Dimpotrivă, numai în acele zile de la sfârşitul lui decem-

brie, când eram prea ocupată să citesc şi să alerg dintr-un

loc în altul şi să mă uit la televizor, să văd ce se întâmplă,

nu am scris jurnal. Imediat după, mi-am încălcat

promisiunea. După 1989, nici nu am mai crezut că trebuie

să mi-o ţin. Am reluat această deprindere, ceva mai

sporadic decât înainte, - acum, dacă am ceva de spus, nu

mă împiedica nimeni s-o spun cu gura mea şi chiar s-o

scriu – aşa că la un moment dat o să văd dacă intere-

sează pe vreun editor şi continuarea Telejurnalului de

noapte.

- Cât de sensibili vi se par a fi tinerii de azi faţă de subiectele

şi destinele dramatice pe care le evocaţi în cărţile

dumneavoastră?

- Nu am avut un contact sistematic cu cititorii tineri ca

să îmi dau seama de lucrul acesta. Cu excepţia studenţi-

lor de la Cluj ai Ruxandrei Cesereanu, care participă la un

curs facultativ de istoria Gulagului, la altul de istoria co-

munismului, unde mă invită foarte des. Şi absolut întâm-

plător, cu unii studenţi care, atunci când le pică în mână

câte o carte de acest fel, fac o pasiune-fixaţie pentru su-

biect şi încep să studieze, să-şi dea masterate şi doctora-

te cu temele acestea, întâmpinaţi cu mare ostilitate de….

profesorii lor care chiar au trăit epoca, sau colocviile pe

această temă unde sunt invitată şi unde participă destui

oameni tineri, foarte acribioşi. Pot să spun însă că chiar în

această săptămână, (suntem în 30 martie) un grup de


Călinescu în Istoria sa; găseşte în schimb o metodă mai

ingenioasă şi mai sigură de a îşi fixa locul; în postfaţa inti-

tulată “Nostalgia esteticului”, citându-l pe Sorin Alexan-

drescu “la care ne-am referit în capitolul pe care i l-am

consacrat, de abandonare a canonului estetic“. E vorba de

fapt de un text al lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi,

din 1999, din care cităm împreună cu autorul noii Istorii,

mai spre final, într-un fel de “concluzii generale”. “O

discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recu-

noaşterea faptului evident că “ordinea literară” româ-

nească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu

(1840-1917), Lovinescu (1899-1943), Călinescu (1899-

1965) şi Manolescu (n. 1939)… Însemnătatea celor patru

este enormă. Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, înso-

ţeşte gesturile lor. Maiorescu ridică din mâlul primordial

arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare, Lovinescu

taie în pădurile şi poienile lui contururile primelor oraşe

şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei

în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine

despre sine modernă a literaturii române; iar Manolescu

salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâ-

ul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul de-

miurgic prin excelenţă, implică totodată indignarea (sic!)

apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme.

Demiurgul este Marele Defensor: Maiorescu ne apără de

demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţio-

nalism anti-semitism, iar Manolescu respinge asalturile

staliniste şi maoiste.” Locul lui Eugen Lovinescu va fi

totuşi gândit a fi unul de mare excepţie: el definind în lite-

ratura română definiţia pură a criticului făuritor al cano-

nului modernist. Călinescu a învăţat de la el, dar a avut

şansa unui cult care în final a şi dezamăgit pe mulţi cu sau

fără îndreptăţire. Dl Manolescu, de altfel, în amplul articol

ce i-l dedică, porneşte destul de neinspirat, în opinia

noastră, de la analiza publicisticii, ajungând iute la con-

cluzia oportunismului călinescian. Călinescu ca gazetar a

fost oportunist, din totdeauna, de unde probabil şi inspi-

raţia tinerilor săi discipoli, între care cel mai strălucit a

fost Dl Manolescu. Motivele oportunismului între maestru

şi discipol nu se împart egal. Am fost dintre cei pe care di-

vinul critic i-a luat ca pildă de “schimbarea în bine a

condiţiilor economice, pătrunderea culturii de formă

umanistică în popor” şi cu toate acestea, poeziile citate

într-una din Cronicile optimiste (două în întregime!) nu

ating nici pe departe ridicolul demonstraţiei “pe fază”.

Mai târziu Călinescu muşcă “nada”, ajunge deputat în

MAN şi un fel de apropiat al lui Dej; “Cronicile optimis-

mului” din Contemporanul erau totuşi o lectură, printre

foarte puţinele din epocă, agreabilă, cel puţin prin lim-

bajul, care amintea şi de o altă “normalitate”; ori că se

putea scrie şi “altfel”; ca dovadă că tânărul Manolescu


context, al unei crize permanente şi “rele”, pus să taie şi

să ajusteze, poate trece: “Primul volum al istoriei a fost

gata destul de repede, în primăvara lui 1989. (Criticul

avea atunci 5o de ani!, n. n.) El cuprindea literatura me-

dievală, neoclasicismul şi epoca romantică şi postro-

mantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a

mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor, le-am elimi-

nat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folosi-

sem şi din care reprodusesem anumite pasaje. Cenzura a

închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea în-

tâmpla, până în ultima clipă, apoi chiar după tipărire, m-

am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil

apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regi-

murile comuniste din Europa se prăbuşeau după o lege a

dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite

speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream

mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de

după 1948 nici nu îndrăzneam să mă gândesc.” Şi cu

toate acestea comunismul căzu, cum căzu, şi la noi, dar

marele critic găsi pentru următorul deceniu din viaţa sa

alte priorităţi. Urgenţa Istoriei o lăsă la urmă, “inventând”

tot felul de scuze. Tipări, bineînţeles, primul volum, din

care s-au tras, mi se pare, chiar două ediţii. Toţi eram

curioşi ce face Manolescu cu Istoria lui. Mi s-a oferit

prilejul să-l întreb direct şi personal. Răspunsul a fost că

“s-a blocat la Eminescu” pe care trebuia să-l recitească şi

nu găsea timp. Un prieten, Radu Cosaşu, a îndrăznit să-l

înfrunte, amintindu-i cum de găsea timp să facă un partid

şi să candideze la preşedinţia României, iar de terminarea

capodoperei lui, nu? Pentru că înainte de a ieşi ce a ieşit,

toţi am visat la o capodoperă, comparabilă, fireşte, cu mo-

delul maestrului său G. Călinescu. Azi cu masivul obiect

pe masă (1526 pagini, pe format înalt, cca 4 kg. de cără-

midă tipografică) nu mai suntem siguri dacă avem capo-

dopera visată. E oricum o operă de excepţie, în care

regăsim, într-o riguroasă structură, cam toate calităţile

criticului de excepţie, sau chiar şi de performanţă, N.

Manolescu. Are ambiţia chiar (îndreptăţită) de a-şi sub-

intitula opera “5 secole de literatură”. Şi peste tot umbra

modelului imbatabil G. Călinescu, ce beneficiază şi de

unul din cele mai ample şi bine articulate capitole, în

cadrul celei de “a doua bătălie canonică” la capitolul

MARI SCRIITORI, împreună cu Mihail Sadoveanu, Liviu

Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Tudor Arghezi,

George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil

Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu,

Anton Holban, M. Blecher. Premizele acestei “a doua

bătălie canonică” sunt: Noi forme de lirism. Poezia pură;

Romanul doric, ionic şi corintic, dar sensul şi “ideologia”

critică sunt legate de numele lui Eugen Lovinescu. Dl.

Manolescu nu-şi rezervă sieşi un capitol, precum G.


la facultatea de litere din Bucureşti, care se numea Team

work, m-a invitat împreună cu Ion Manolescu la o întâlni-

re, unde am avut surpriza să văd că ne aştepta un amfi-

teatru plin de oameni foarte tineri cu care am stat de

vorbă mai bine de două ore pe temele astea, ale rema-

nenţelor comuniste în societatea de azi. Vă asigur că erau

foarte interesaţi şi că ştiau despre ce vorbesc.

- În revista electronică Respiro, Mona Mamulea spunea des-

pre Drumul Damascului următoarele: „În calitate de reporter,

Doina Jela era datoare să prezinte textul într-o formulă nudă.

Prin faptul că se insinuează explicit între emiţător şi receptor,

obiectul la care cititorul are acces nu mai este textul, ci con-

textul, nu mai este mărturisirea ca atare, ci opiniile reporte-

rului, imaginea-construct pe care acesta o serveşte, un profil

psihologic deja conturat pe care cititorul este nevoit să şi-l

însuşească.” Cât de justificate consideraţi că sunt aceste acuze

ce vi se aduc?

- Eu sunt foarte receptivă la ce se spune rău despre

mine. Mi se duc mai repede în picioare criticile decât mi

se urcă la cap elogiile. Cred că îmi foloseşte să iau de

bun ce se spune rău. Problema e că la fraze care încep

cu „ X era dator să” sunt complet alergică. Nimeni nu e

dator să nimic.

Totuşi, ceea ce spune Mona Mamulea este întrucâtva

just. Asta era miza cărţii, (care nu e un reportaj): „profilul

conturat pe care cititorul să şi-l însuşească”, fiindcă omul

aşa era. L-am cunoscut bine. Oricât de neverosimil ar pă-

rea el aşa era: Un dostoievskian isteric torturat la nesfârşit

de propriile crime. Un regizor mai tânăr, Mircea Popovici,

care şi el a pornit, după Lucian Pintilie, pe urmele lui Frant

Tandără, după moartea lui, a găsit un document uluitor.

La un an de la ieşirea din închisoare, acesta s-a dus

înapoi cerând să fie închis din nou, ca să ispăşească. A

fost dat pe mâna unui psihiatru care a scris acolo că nu

are nimic psihic, căinţa lui e autentică. Asta cu 40 de ani

înainte de a-mi face mie mărturisirea.

Pe mine mă întristează însă altceva. Puteam înainte de

a-mi spune dvs. ce scrie despre mine într-o cronică din

Respiro, să ştiu că o să scrie ceva răuvoitor. Am fost

asigurată că am acolo „prieteni fideli” şi Mona Mamulea

se dovedeşte că le e fidelă la rându-i. Nu ştiu cum stă cu

fidelitatea faţă de propria-i adevărată opinie, în aceste

condiţii, dar chiar că asta-i treaba ei.

- Despre După-amiaza unui torţionar, filmul inspirat de Dru-

mul Damascului şi realizat de Lucian Pintilie, aceeaşi Mona

Mamulea spunea că: „prezintă un torţionar agreabil şi smerit,

posesorul unei conştiinţe frământate, în contrast cu imaginea

deţinutului politic, penibil şi patetic (atunci când nu doarme)”;

iar Mircea Dumitrescu, pe site-ul www.mirceadumitrescu.

trei.ro, că “este un film inegal, impur, un amestec dubios de do-

cument şi ficţiune, confuz, simplist – iar nu simplu –, sărac –


iar nu esenţializat –, necinstit, un fals politic cu aspect de film

de comandă”. Cum apreciaţi filmul lui Lucian Pintilie, rapor-

tându-l la cartea dumneavoastră, dar şi ca act artistic de sine

stătător?

- Despre filmul domnului Lucian Pintilie, am fost prea

implicată şi preocupată să transmit o imagine diferită de

cea ulterior creată de el, ca să pot vorbi eu. Îi cred pe

criticii şi pe spectatorii competenţi de peste tot, Franţa,

Germania, Canada, care l-au găsit bun. Raportat la cartea

mea, am regretat că regizorul, în scenariul lui, nu „şi-a

însuşit profilul”, deşi l-a cunoscut şi el pe om şi mi-a spus

la telefon, „da, ai dreptate, aşa este”, personajul însă l-a

creat aşa cum a socotit de cuviinţă, ceea ce, fiindcă am

oroare de „X era dator”, mă împiedică să spun şi că

„Lucian Pintilie era dator”. Că şi mie mi s-a părut că ac-

centuând pe profilul omului, regizorul scotea din discuţie

sistemul criminal, e adevărat. Dar repet, a fost opţiunea

lui.

- Spaţiul limitat acordat acestui interviu mă sileşte să vă

adresez ultima întrebare. Ne puteţi destăinui care sunt proiec-

tele dumneavoastră literare, ce aveţi în lucru şi dacă anul

acesta e posibil să publicaţi o carte nouă?

- Nu, cel mult voi încerca să revăd şi să fac o a doua

ediţie, adăugită mult, la - Cazul Nichita Dumitru. În rest,

de o vreme, mai multe cărţi începute riscă să rămână aşa

din lipsă dramatică de timp.

Mai 2006 Din volumul Dialoguri în oglindă, Editura

Curtea Veche, 2007.

APARIŢII RECENTE ÎN EDITURA RADUBĂRBULESCU

Oliver Friggieri: Paul of Malta andOther Poems / Paul de Malta şi altepoeme, ediţie bibliofilă, bilingvă,engleză-română, trad. în română deRadu Bărbulescu, 88 pag., hârtie pen-tru ilustraţii, ISBN 978-3-930672-62-2, München 2008, preţul: 11,90 euro;

Gheorghe Istrate: Omul întrerupt şirituale / Der unterbrochene Menschund Rituale, ediţie bibliofilă, bilingvă,româno-germană, trad. în germană deRadu Bărbulescu, 68 pag., hârtie pen-tru ilustraţii, ISBN 978-3-930672-97-4, München 2008, tiraj limitat (55exemplare), preţul: 10,90 euro;

______________________________________


OBSERVATOR ÎN LUMEA CĂRŢII

Ion MURGEANU:

Victoria unei ambiţiiChiar dacă nu mă regăsesc în “lista lui Manolescu” (ne

făcând parte şi eu din “canon”- şi de ce?!) întotdeauna m-

a interesat evoluţia celui mai “talentat critic” al generaţiei

noastre, în fond, generaţia 60, şi l-am urmărit punctual, ra-

reori sărind peste cronica lui literară, pe care, să o tot fi

ţinut mai bine de două decenii, întâi la Contemporanul şi

pe urmă la România literară, ocrotit, căci “inventat” de G.

Ivaşcu, însă format, indiscutabil, pe “modelul Călinescu”.

Dar nu atât de marcat de “indiferenţa criticului”, cum in-

sinua un Sancho al său, despre un altul, încât să-mi regi-

zez “accidente”. Talentul său fluid, de la tinereţe, curajul

de a impune şi da verdicte, indiscutabile, vin direct de la

Călinescu. Îi lipsesc “talentul epic călinescian” şi “arta

citatului” imbatabile la “Divinul”! Aproape tot ce a citat

Călinescu în Istoria lui se reţine şi se reia: Manolescu

însuşi scrie în umbra lui Călinescu, folosind nu de puţine

ori judecăţile sau verdictele lui. Chiar titlul de “istorie

critică” de la G. Călinescu vine: “În realitate, critică şi

istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai

larg. Este cu putinţă să faci critică fără proiecţie istorică,

cu toate că adevărata critică de valoare conţine o determi-

nare istorică, dar nu e cu putinţă să faci istorie literară fără

examen critic”. “Ideea lui Călinescu este că istoria literară

este o “istorie de valori”, asemănând-o cu o monedă cu

cele două feţe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinţei

naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata critică

este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie

literară este şi critică”. Asemănarea “cu o monedă cu cele

două feţe ale ei” N. Manolescu o tranşează, metaforic,

încă din prefaţa “Istoria literaturii la două mâini” desco-

perind, pe parcursul travaliului său, oricum, după apariţia

în 1990 a primului volum din Istoria critică a literaturii

române, litografia lui M. C. Escher, pe o carte poştală, cu

“Mâini care desenează”, o litografie din 1948. “I-am

intuit pe loc, scrie criticul, potenţialul pentru istoria

literaturii la care lucram. Am descoperit în cele două

mâini care îşi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta

celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o istorie care,

din păcate, se scrisese din totdeauna, de la naşterea

genului, la o singură mână”. Nu şi cu aceeaşi voce şi

dintr-un elan neîntrerupt, ca în cazul Istoriei lui G. Căli-

nescu, la care “geniul epic”, evident, şi ampla respiraţie

“lirică” par neîntrerupte. Dar Călinescu şi-a scris capodo-

pera la 40 de ani, fie şi într-o epocă de criză istorică (când

am fost noi scutiţi, în istoria noastră, de “crize”?!). N.

Manolescu a fost şi el manipulat de “crize” dar într-un alt

Observator-München anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 IV

Copyright © 2009 by Julia Lutschina-Nazarenko şiEditura Radu Bărbulescu, München

Observator-München anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 I

ARTE

Alexandru Pană: Drumul Crucii dinbiserica Sfântul Martin din Ingolstadt(Mailing-Feldkirchen)

- fotografiat de Julia Lutschina-Nazarenko -

Observator-München anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 II Observator-München anul I (XXI), nr.1, aprilie-iunie 2009 III

observator

Documents