oameni, evenimente, tradiŢii din banatul de cÂmpie · numai în amintire. aşa cum afirma un alt...

OAMENI,EVENIMENTE, TRADIŢII

DINBANATUL DE CÂMPIE

*******

CJT – Proiect cofinanţat de Consiliul Judeţean Timiş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiOameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie / coord.: Florin Zamfir. - Ed. a 7-a. - Timişoara : Artpress, 2013 Bibliogr. ISBN 978-973-108-521-0I. Zamfir, Florin (trad.)94(498.5)39(498.5)

OAMENI,EVENIMENTE, TRADIŢII

DIN BANATUL DE CÂMPIE

*******

Volum coordonat şi îngrijit de profesor dr. Florin Zamfir

Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie

• 4 •

prof. dr. Florin Zamfir

• 5 •

CUPRINS

Johann Tittenhofer, Acolo unde Dunărea curge spre sud. Etape în istoria germanilor din România ..........................................7Stevan Bugarski, Lucrări puţin cunoscute ale pictorului Nikola Aleksić, la Variaş .....................................................................23Florin Zamfir, Comuna Variaş în anii statornicirii regimului comunist în România ...............................................................31Claudiu Călin, Parohia şi comunitatea romano-catolică din Variaş ......................................................................................53Liubomir Stepanov, O şcoală inedită la Gelu ......................61Nuţu Rabota Vlad, O vizită istorică la Pesac .......................69Zoran Marcov, Mărturii ale familiilor nobiliare bănăţene. Sabia nobililor Osztoics ..........................................................73Miodrag Ciuruşchin, Contribuţii la monografia satului Izvin .........................................................................................87Iavorca Marcov Iorgovan, Pâinea noastră cea de toate zilele. Grâul şi pâinea rituală la sârbii mureşeni ..............................95Mihaela Zamfir, Băile Călacea ...........................................105


• 6 •


• 7 •

ACOLO UNDE DUNĂREA CURGE SPRE SUD1

ETAPE ÎN ISTORIA GERMANILOR DIN ROMÂNIA

Johann Tittenhofer

I. INTRODUCERE„…Ţara unde a stat leagănul şvabilor bănăţeni… este cea

mai frumoasă…”. Aşa îşi cânta poetul bănăţean Jung, într-o poezie, locurile natale, fără să bănuiască că după 50 de ani, acest „rai pe pământ” (cu referire la câmpia bănăţeană) va exista numai în amintire. Aşa cum afirma un alt poet german, Jean Paul, amintirea este „…singurul rai din care omul nu poate fi alungat”.

De altfel şi saşii ardeleni îşi zugrăveau ţara (în sens de patrie, ca pământ natal) în imnul lor, cu „ardoare fierbinte”, ca o ţară binecuvântată de Dumnezeu.

Însă, după cotitura pe care a reprezentat-o aşa zisa revoluţie din decembrie 1989, germanii din România părăsesc în masă ţara lor „dulce”, după 800 de ani (saşii), respectiv mai bine 200 de ani (şvabii), de vieţuire pe aceste meleaguri şi pornesc, de data aceasta în direcţia Dunării, spre izvor (Germania), întorcându-se (benevol) în ţara strămoşilor, în speranţa că acolo nu vor mai fi „străini” şi vor avea o viaţă mai bună.

II. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA TEMEIPentru a trata istoria germanilor din România, înseamnă a

analiza o perioadă de peste opt secole de evenimente istorice: din Evul Mediu şi până în prezent.

Termenul „Rumäniendeutsche” (germani din România) a fost „inventat” abia după 1918, după tratatele de pace în urma cărora s-a format România Mare. Pentru prima dată în istoria lor, au fost cuprinse într-un singur stat toate provinciile 1 În limba germană: „Wo die Donau fließt nach Süden”, sunt cuvintele unui vals foarte popu-lar, al compozitorului Stefan Augustin.


• 8 •

locuite de germani, ale căror structuri sociale şi culturale erau însă foarte diferenţiate, deoarece triburile germane s-au format în diferite epoci şi deci, în condiţii istorice diferite. Până în 1918 nu s-a putut dezvolta un sentiment sau o conştiinţă comună naţională, deoarece, după 1867 (când s-a format statul austro-ungar), populaţia germană a fost supusă unei politici de extremă maghiarizare (deznaţionalizare). Astfel, de exemplu, şvabii din regiunea Satu – Mare, până în 1918 au fost aproape complet maghiarizaţi, astfel încât, caracterul lor german a fost aproape complet şters. În cazul şvabilor bănăţeni, a durat aproape două secole (până în 1918), până ce au ajuns la o oarecare conştiinţă naţională. Abia colonizaţi în secolul al XVIII-lea, în trei „valuri” (perioade), încă neînrădăcinaţi în provincia îndepărtată a Banatului, iubiţii colonişti de naţionalitate germană (supuşi austrieci, ai Curţii imperiale de la Viena), obiect de exploatare, după sistemul mercantilist, au fost vânduţi de „mama” Maria Terezia, nobililor maghiari2 şi deci, lăsaţi pradă şovinismului maghiar (şi obiect de exploatare dublă, imperială şi nobiliară). Nu e de mirare că supuşii germani ai coroanei austro-ungare s-au simţit ca nişte copii vitregi, motiv pentru care Adam Müller – Gutenbrunn, în poezia „Schwaben Lied”, deplângea soarta coloniştilor germani, folosind cuvintele: „…suntem despărţiţi de ţara-mamă (Germania), iar pentru (aşa zisa) patrie suntem străini”. Chiar şi împăratul Iosif al II-lea „Germanicul”, a renunţat la interesele naţionale, sacrificându-le iluminismului (raţional?), când, de exemplu, a emis două decrete, în 1783, prin care a deschis ţinuturile coloniştilor germani şi elementelor maghiare şi româneşti din Ardeal, adică a permis ca în satele germanilor să locuiască şi alte naţionalităţi.

Concluzia este că germanii din România, de la bun început, în baza originii, limbii şi culturii, aparţin poporului german, însă la conştiinţa unei identităţi naţionale au ajuns abia după 1918, în noua lor „patrie”. Nota bene, abia după cel de-al Doilea Război Mondial (1945), de facto, şi-au dat seama că sunt o comunitate

2 În anul 1779, Banatul a intrat în componenţa Ungariei.


• 9 •

distinctă, cu o conştiinţă colectivă. Diferenţele regionale între Banat şi Ardeal s-au micşorat din ce în ce mai mult, datorită politicii Partidului Muncitoresc Român (Partidul Comunist Român), de centralizare statală şi de formare a naţiunii de tip comunist. Fireşte, că şi în aceste condiţii, au persistat diferenţele între diferitele ramuri ale etniei germane.

III. DIFERITELE TRIBURI (SEMINŢII) GERMANE ŞI O SCURTĂ ISTORIE A LOR PÂNĂ ÎN 19181. Saşii ardeleni3

Saşii din Ardeal au fost colonizaţi ca „oaspeţi” în secolul al XII-lea, în „Ţara de dincolo de păduri” – Trans-Silvania – fiind chemaţi de regele maghiar Geza al II-lea, pentru a cultiva această ţară neroditoare dar şi pentru a o apăra împotriva populaţiilor năvălitoare, scop în care şi-au transformat bisericile în adevărate fortăreţe ecleziastice.

Coloniştii erau ţărani şi meseriaşi din regiunile Renania şi Luxemburg, fiind numiţi de maghiari „saxones” sau „sachsen”. Aceştia s-au aşezat pe un teritoriu regal, în jurul oraşului Sibiu.

În secolul al XIII-lea au mai venit cavalerii teutoni germani, stabilindu-se în Ţara Bârsei, în jurul oraşului Braşov, unde şi-au construit o serie de cetăţi. În limba germană, cetatea se numeşte „burg” şi de aici provine denumirea „Sieben” (şapte) „bürgen” (cetăţi).

Din al treilea grup au făcut parte aşa zişii „Landler”, adică cei din landul (ţara) austriac Salzkammergut (moşia cu sare). Aceştia erau creştini protestanţi luterani, care fiind exilaţi de episcopul catolic de Salzburg, datorită credinţei lor necatolice, au fost colonizaţi la mijlocul secolului al XVIII-lea, în zona localităţilor Apoldu şi Cristian, precum şi în jurul oraşului Sibiu.

Toate aceste grupări erau supuse numai regelui şi se bucurau de o serie de privilegii: limba germană în administraţie şi justiţie, dreptul de a-şi alege preotul, etc. Aceste drepturi erau

3 Nu sunt din Saxonia (fosta Republică Democrată Germană), aşa cum sugerează numele lor.


• 10 •

reglementate în „Bula de aur”, scrisoare de libertate dată de regele maghiar Andrei al II-lea. În anul 1437, în timpul răscoalei de la Bobâlna, saşii au încheiat cu nobilimea maghiară şi cu secuii, alianţa numită „Unio Trium Nationum”, înţelegere care a dus la excluderea românilor, populaţie majoritară, din viaţa politică a Transilvaniei.

Trebuie subliniată importanţa covârşitoare pe care a avut-o religia reformată în viaţa saşilor. În anul 1547, când s-a înfiinţat biserica autonomă (reformată), ea a preluat întreaga suprastructură a saşilor, astfel că poporul şi biserica au format o unitate, care a fost fundamentul conştiinţei etnice a acestei naţionalităţi, până chiar şi în perioada României socialiste.

De altfel, se ştie că în era socialistă (după 1948-1949), saşii, în comparaţie cu şvabii, au suportat „mult mai bine” presiunea politică (socialistă) şi aveau mai mulţi reprezentanţi (şi drepturi) în aparatul administrativ şi politic, decât şvabii, tocmai datorită bisericii: un stâlp în păstrarea etniei. Încă o particularitate, a fost aceea că Biserica evanghelică era împotriva tendinţei de emigrare, subliniind că locul saşilor nu e în Germania, ci în România, pentru că aici este „patria” lor. O ultimă observaţie este că în fruntea organizaţiilor etnice ale germanilor din România, au fost întotdeauna saşii.

2. Germanii din Banatul Timişean Provincia se numeşte Banat, pentru că avea în fruntea ei

un conducător care avea titlul de ban. Aşezarea geografică a provinciei este între Tisa-Mureş-Dunăre şi Munţii Carpaţi.

Şvabii dunăreni (Donau – Schwaben) sunt populaţia de origine germană, care în secolul al XVIII-lea a emigrat în regiuni ale Europei central-estice şi în unele zone ale Europei de sud-est. Şvabii dunăreni se compun din: germanii din Ungaria, şvabii sătmăreni, şvabii bănăţeni, precum şi germanii din fosta Iugoslavie. Şvabii bănăţeni (Banater Schwaben) fac parte din grupul şvabilor dunăreni şi au fost colonizaţi după ce prinţul Eugeniu de Savoya, în 1716, a eliberat Banatul de sub dominaţia


• 11 •

turcească.Capitala Banatului, oraşul Timişoara, în limba germană se

numeşte Temeswar, spre deosebire de denumirea maghiară, care este Temesvar. Aflat până în anul 1918 în Imperiul austro-ungar, oraşul Timişoara a mai fost numit şi „Klein – Wien”, adică „Mica Vienă”, fapt pentru care o parte din populaţia germană, în frunte cu anumiţi lideri ai ei, consideră (greşit) această urbe ca fiind germană.

Şvabii bănăţeni, provin în cea mai mare parte din regiunile Renania, Alsacia şi Lorena, deci din sud-vestul Germaniei, teritorii unde ţăranii iobagi sufereau nu numai exploatarea feudală, ci şi pagube provocate de repetatele războaie între Germania şi Franţa. Coloniştilor li s-a promis că în „Turcia şvăbească” vor fi împroprietăriţi cu pământ şi scutiţi de impozite şi alte obligaţii, că vor fi oameni liberi, supuşi doar împăratului de la Viena. Plecaţi în pribegie, pe jos şi pe Dunăre, coloniştii ajung într-o ţară mlăştinoasă, unde de multe ori mai năvăleau cete de turci, sau de hoţi care jefuiau satele. Majoritatea imigranţilor erau germani, dar între ei se mai aflau: italieni, spanioli, bulgari, cehi, slovaci. Pe toţi îi unea confesiunea catolică şi hotărârea de a apăra aceste ţinuturi de primejdia turcească.

Un alt grup erau cei originari din ţinutul Pădurea Neagră (oraşul St. Blasien), aceştia fiind adevăraţii şvabi.

Să nu uităm două adevăruri:1. Existenţa „naţionaliştilor”, adică a populaţiei băştinaşe:

românii şi sârbii, atunci când s-au aşezat şvabii în Banat. În anul 1770, circa 80 % din populaţia totală, o formau românii şi sârbii;

2. Adevărul istoric că băştinaşii, de multe ori au fost siliţi să „facă loc” coloniştilor germani, repartizându-li-se pământurile proaste, nefertile. Concluzia este că „raiul bănăţean” a fost opera tuturor locuitorilor, nu numai a germanilor.

3. Şvabii din Satu – Mare Sunt o populaţie de origine germană, înrudită cu şvabii


• 12 •

bănăţeni. Au fost denumiţi de către unguri „şvabi”, mai mult ca semn de dispreţ. Erau originari din sud-estul Germaniei, aproape de Elveţia, unde trăiau în condiţii sociale mizerabile. Au fost colonizaţi începând cu anul 1712, pe moşiile grofilor maghiari din jurul oraşului Carei şi mai târziu între Oradea şi Satu – Mare, înfiinţând circa 40 de sate noi. Cu timpul, şvabii sătmăreni au fost maghiarizaţi cu sprijinul bisericii catolice.

4. Germanii din Bucovina, Basarabia şi DobrogeaÎn anul 1775, Austria a cucerit Bucovina de la turci,

colonizând-o, apoi, cu populaţie de origine germană: mineri din regiunea Rinului şi sticlari din Slovacia şi Boemia.

Cel mai important oraş al provinciei era Cernăuţi, un centru economic şi cultural, locuit de funcţionari, comercianţi, intelectuali. Deşi elementul german predomina, totuşi, putem afirma că Cernăuţi era un oraş multicultural. Aici, deja în anul 1879, a fost înfiinţată o Universitate germană. Conform statisticilor, printre alţii, în capitata Bucovinei trăiau în 1910 peste 95.000 de evrei cu limba maternă germană.

În anul 1940, România a fost silită de Germania hitleristă să cedeze nordul Bucovinei Uniunii Sovietice, în schimb, a primit promisiunea că după război va primi Transnistria. Atunci au fost dislocaţi germanii din Bucovina (dar şi din Basarabia şi Dobrogea) în Polonia de Vest, care în anul 1939 fusese ocupată de Germania. Populaţia poloneză din acest teritoriu a fost alungată fie în Ucraina, fie a fost trimisă la muncă silnică în Germania. După terminarea războiului, între 1945-1946, germanii din Bucovina au fost exilaţi de Polonia în Republica Democrată Germană (controlată de sovietici) şi în alte regiuni din Germania.

Mulţi români bucovineni s-au refugiat în Banat, între 1940-1941, ca să scape de ocupaţia sovietică (şase familii s-au stabilit şi în Variaş). În locul germanilor din Dobrogea, au fost colonizaţi români originari din Macedonia (în partea de sud a Dobrogei, numită Cadrilater). După ce, în anul 1940 România a fost obligată să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, românii


• 13 •

macedoneni s-au refugiat în Dobrogea românească şi apoi, după 1945, în Banat (în Variaş s-au stabilit familii de meglenoromâni: Şirli, Ţica, Şuca, Rabota, Tumba, etc.).

Toate aceste mişcări de populaţie au fost provocate de Hitler, care a vrut să instaureze o nouă ordine în Europa, dar, în realitate, a reuşit să provoace doar distrugeri şi suferinţe.

În ce priveşte Basarabia, acest ţinut dintre Prut şi Nistru a fost alipit Rusiei în anul 1812. După această dată, au fost colonizaţi în provincie germani de confesiune evanghelică, ţărani din sud-estul Germaniei, alungaţi de biserica catolică. Aceştia au înfiinţat 24 de sate germane în Basarabia, fiind împroprietăriţi de ţarul Alexandru al II-lea. Formând familii numeroase, cu mulţi copii, germanii din Basarabia s-au răspândit şi în alte zone: Ucraina (Crimeea), Dobrogea, vechiul Regat al României, Banat (15 familii s-au stabilit în Variaş, fiind slugi la ţăranii germani înstăriţi).

În concluzie, putem afirma că toţi aceşti colonişti germani au părăsit locurile lor natale din cauza sărăciei şi exploatării, nu erau aventurieri, iar acolo unde s-au aşezat, în noua lor „patrie”, au contribuit substanţial la dezvoltarea economică şi culturală a ţinuturilor respective.

IV. GERMANII DIN ROMÂNIA ÎNTRE 1918-1944În anul 1918 România şi-a atins ţelul: unirea tuturor

românilor într-un stat naţional unitar. Teritoriul a crescut, iar numărul populaţiei a ajuns la 18 milioane. Pe lângă cele 13 milioane de români, în România Mare trăiau şi circa 5 milioane de minorităţi naţionale, adică 28 %, mai ales în Banat şi Ardeal, unde pe lângă 5,2 milioane de români, trăiau 4 milioane neromâni, adică: unguri, germani, sârbi, bulgari, cehi, slovaci, evrei. În unele oraşe, ca de exemplu Timişoara, în 1918 erau doar 18 % români. România a devenit, deci, un stat multinaţional, cu probleme naţionale, dar şi economice, deoarece noile provincii erau mai dezvoltate decât vechiul regat. Pe de altă parte şi neromânii aveau greutăţi în a se orienta în noul stat românesc,


• 14 •

mai ales ungurii, dar şi germanii. Aceştia din urmă, la început, au manifestat nesiguranţă în procesul de adaptare, iar apoi, după 1930, pe măsură ce creştea influenţa Germaniei lui Hitler în Europa, au devenit mândri, aroganţi şi chiar obraznici, în raport cu autorităţile statale. În paralel, s-a dezvoltat şi naţionalismul românesc, în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, dar, mai ales, o dată cu ascensiunea la putere a legionarilor şi apoi, a dictaturii militare a lui Ion Antonescu.

Răspândirea ideologiei fasciste în Europa, a dus până la urmă la izbucnirea războiului, un proces fatal, între ale cărui consecinţe s-a numărat şi dispariţia elementului german din România.

Între 1939-1940, germanii din România erau organizaţi în două partide principale: „Volkspartei” (Partidul Popular) şi „Volksgemeinschaft” (Comunitatea Populară). Pe lângă acestea mai existau şi două curente politice: a) maghiarofil (în doliu după trecutul maghiar) şi b) Mişcarea de reînnoire, din care s-a născut, în cele din urmă, faimosul „Grup Etnic German” (înfiinţat în 20 XI 1940), prohitlerist, care, cu consimţământul conducătorului statului român, Antonescu, a fost în România „stat în stat”.

După 1918, marea majoritate a germanilor au fost de acord cu încorporarea lor statul român. Mai ales ţărănimea era bucuroasă că a scăpat de apăsarea ungurilor (amintesc în această privinţă pe conducătorul ţărănimii bănăţene, Anton Anton din Variaş). Şvabii încă nu erau conştienţi de identitatea lor germană. Nu mai erau maghiari, dar nici nu erau încă germani. Erau uniţi doar în ce priveşte rezistenţa faţă de o eventuală politică de asimilare, venită din partea românilor. La adunarea naţională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, reprezentanţii românilor au promis germanilor în mod solemn, libertate naţională, adică limba germană în administraţie, şcoli, justiţie, precum şi reprezentanţi germani în toate organele de stat. În realitate însă, practic niciodată nu s-au ţinut de cuvânt, iscându-se tensiuni, care au dus, între români şi germani, la conflicte deplorabile. Statul român avea tendinţa să dezvolte vechiul regat, în detrimentul


• 15 •

Banatului şi Ardealului, unde germanii s-au simţit neglijaţi. Era o politică de „nivelare”, care i-a provocat mai ales pe saşi, obişnuiţi până în 1918 să fie privilegiaţi. Saşii s-au considerat întotdeauna superiori, chiar şi faţă de şvabi, dar mai ales faţă de români, pe care, în ţara lor, i-au făcut de multe ori să se simtă cetăţeni de categoria a II-a. Dar şi în sânul germanilor s-au manifestat de multe ori contradicţii foarte aprige.

În concluzie, germanii din România nu au avut în perioada interbelică drepturi de grup, adică autonomie (cum de pildă au avut ungurii, mai târziu, după 1951, în Regiunea Autonomă Maghiară). Aveau însă dreptul de a forma coaliţii, cu posibilităţi concrete de a lupta pentru obţinerea de drepturi naţionale.

Situaţia social-economică de după 1918, a dus, la început, la pauperizarea unor grupuri, mai ales de ţărani săraci, urmată de emigrarea în America de Nord şi de Sud.

Bisericile germanilor (catolică şi luterană) au avut libertate absolută, sistemul de învăţământ era relativ liber (dovadă Liceul romano-catolic german „Banatia” din Timişoara sau Liceul „Honterus” din Braşov), tineretul putea studia în străinătate (Germania, Austria), presa şi cultura erau libere, la fel organizaţiile şi partidele. În Timişoara şi Sibiu existau teatre germane, obiceiurile populare, datinile, s-au păstrat, în concluzie, între 1918-1939, existenţa naţională a germanilor din România nu era în niciun caz primejduită. Reprezentanţii germanilor puteau să fie mulţumiţi cu situaţia de fapt, mai ales şi în comparaţie cu grupări germane din alte ţări: Franţa (Alsacia şi Lorena), Italia de Nord, Tirolul de Sud, Boemia (regiunea Sudetă), Polonia (Silezia).

Problema era alta, de natură biologică, deoarece germanii, în marea lor majoritate, aveau un singur copil. Natalitatea scăzută a germanilor, avea în primul rând cauze economice: goana după pământ, teama de a-şi fărâmiţa averile, dorinţa de a-şi menţine un standard de viaţă cât mai ridicat, comparabil cu cel din statele dezvoltate ale Europei. De pildă, în comuna Altdorf din Germania (landul Bavaria), unde m-am stabilit în 1972, în anul 1945 existau


• 16 •

5 tractoare, iar la Variaş 43. În Altdorf, strada principală a fost pavată în anul 1947, iar în Variaş în 1912. Prima grădiniţă a fost înfiinţată în Altdorf, de abia în 1968, iar în Variaş, în anul 1928. Nu degeaba exista zicala: „Banatu-i fruntea!”.

Cum s-a ajuns, însă, ca în 50 de ani, germanii din România să devină istorie? Pe la mijlocul anilor 30 ai secolului trecut, după ce Hitler a ajuns la putere în Germania (30 ianuarie 1933), cercuri radicale hitleriste din sânul germanilor din România, cu sprijin bănesc şi moral din Germania, s-au străduit să distrugă „neajunsurile (lipsurile) valahice” şi să facă ordine de tip „nemţesc” în România. Începutul catastrofei trebuie căutat în anul 1933, când un fost ofiţer sas al armatei austro-ungare, Fritz Fabritius, a înfiinţat „Organizaţia de autoajutorare” („Selbst Hilfeverein”), sub paravanul căreia se ascundeau ţeluri naziste. Această asociaţie s-a reorganizat, apoi, ca o „Mişcare naţional-socialistă” cu program radical, cu pretenţia de a fi unica reprezentantă a germanilor din România, susţinând că germanii din România îţi pot atinge ţinta lor finală, adică autonomia, numai cu sprijinul Germaniei hitleriste. Încetul cu încetul, această organizaţie a infiltrat elemente „SS” în toate formaţiunile germanilor, a înlocuit cadrele de conducere cu oamenii ei, în cele din urmă fiind numit „conducător al poporului” („Volksgrupführer), sasul Andreas Schmidt (28 de ani). Sub presiunea Germaniei şi cu acceptul lui Antonescu, Schmidt a fost pus în fruntea „Grupului Etnic al Germanilor din România”, „stat în stat”, „coloană a 5-a” hitleristă, având scopul de a sili România să sprijine politica lui Hitler de a face „ordine” în Europa. Populaţia germană din România era de acum înainte, legată de soarta Germaniei, deoarece Grupul Etnic a subordonat interesele germanilor din România, intereselor Germaniei hitleriste. Falimentul statului hitlerist, în mai 1945, a programat exodul germanilor din România.

Acest exod a început însă mai repede. În 1938, în România existau 782.246 locuitori germani. Sub influenţa nefastă a înţelegerilor între Hitler şi Stalin, încă din 1941 (după ce România a fost obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina


• 17 •

de Nord, Uniunii Sovietice şi Cadrilaterul Bulgariei), 214.630 germani din Bucovina, Basarabia, Dobrogea, adică 27,43 %, au fost transferaţi în alte teritorii, din afara României (Polonia de Vest).

În baza „Dictatului de la Viena”, din 30 august 1940, România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste, Ardealul de Nord, unde trăiau 72.108 saşi şi germani sătmăreni, adică 9,21 % din populaţia germană a ţării.

Din 1940 şi până în 1944, s-au înrolat în armata germană circa 60-70.000 de bărbaţi tineri (între 17-45 de ani), femei, muncitori în organizaţia OT şi în uzinele Göring, etc., aşa zişii voluntari de 16-17 ani, după 23 august 1944, în baza unui ordin de chemare, a lui Hitler, în colaborare cu Grupul Etnic German.

Un număr nedefinit de germani (circa 8-10 %), în toamna anului 1944 au fugit de tema Armatei Roşii, din Banat, în Vest (de pildă, în Periam, ofiţeri SS au mers din casă în casă, pentru a convinge populaţia germană să părăsească localitatea). Mulţi dintre cei plecaţi nu s-au mai întors (în jur de 70.000 de persoane).

Înregimentarea germanilor din România la politica lui Hitler, le-a adus mai multe urmări nefaste. Astfel, numărul germanilor din România a scăzut la 421.738 de persoane, adică 53,9% din numărul existent în perioada interbelică. La deficitul numeric s-au adăugat importantele pierderi materiale, despărţirea familiilor şi o deloc neglijabilă „pagubă morală”, adică tulburarea convieţuirii paşnice între naţionalităţile Banatului.

În concluzie, se poate pune o îndreptăţită întrebare: ce le-a adus germanilor hitlerismul, Grupul Etnic şi aşa zisa autonomie (care a durat 4 ani)?

V. GERMANII DIN ROMÂNIA ÎNTRE 1944-1989

După actul de la 23 august 1944, treptat, în România s-a statornicit un nou regim politic, cel comunist, cu urmări nefaste atât pentru poporul român dar şi pentru naţionalităţile conlocuitoare. Faptul că în această perioadă va dispărea de pe scena istoriei o naţionalitate cu deosebite merite, îndeosebi


• 18 •

economice şi cu structuri asemănătoare Elveţiei, este o tragedie de care sunt vinovaţi germanii înşişi, ea neputând fi imputată statului român. Spre deosebire de alte state, România nu a exilat germanii. Deportarea a 70.000-80.000 de germani în Uniunea Sovietică, s-a realizat ca urmare a cererii statului sovietic, pentru a reface distrugerile provocate de armata germană în Ucraina (URSS).

Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea că regimul comunist, prin reforma agrară din 1945 şi naţionalizarea din iunie 1948, a distrus bazele economice ale populaţiei germane. Prin reforma învăţământului din 1948, şcolile particulare germane, precum Notre Dame sau cele ale Bisericii evanghelice, au fost naţionalizate (Liceul „Banatia” din Timişoara, fusese desfiinţat în 1944).

Dislocarea în Bărăgan, în iunie 1951, nu a fost îndreptată împotriva elementelor germane, ci împotriva „duşmanului de clasă”.

În general, toate măsurile luate au dus în cele din urmă la o „agonie generală”, sau cum se explică câteodată, la un proces de înstrăinare, care ar fi dus la exodul populaţiei germane. În realitate, tendinţa generală de a căuta o viaţă mai bună a determinat emigrarea în „ţara miracolului economic” (Germania). La început, emigrarea a fost o problemă pur umană, izvorâtă din nevoia reîntregirii familiilor despărţite din diferite cauze, în legătură cu războiul. Dar, după 1965, a devenit o problemă aproape pur economică: dorinţa de a trăi pe o treaptă mai înaltă. Existau, desigur şi motive subiective: posibilitatea de a fi despăgubit în Germania Federală pentru bunuri materiale expropriate în România; posibilitatea de a obţine pensie, pentru activităţi de muncă şi cotizaţii în România (de fapt, a fost o „momeală” pentru a atrage din România, oameni calificaţi la un nivel lăudabil).

Este un fapt de netăgăduit, cifra mare de tineri din România cu studii medii şi superioare. Prin reforma învăţământului din 1948, s-au înfiinţat şcoli elementare, şcoli medii şi licee în limba


• 19 •

germană, în care elevii beneficiau de gratuitatea învăţământului. Subsemnatul, cadru didactic, am funcţionat în învăţământul din România între anii 1948-1972, iar după emigrarea în Germania, am activat în şcoli din Bavaria: elementare (clasele V-IX), medii (clasele X-XIII) şi în învăţământul superior. Am putut să constat că nivelul de cunoştinţe al elevilor din România era, comparativ cu cel al elevilor din Republica Federală Germania, net superior. Nenumăraţi elevi originari din Variaş, de exemplu, au fost promovaţi după o perioadă de probă, în clase mai mari decât nivelul vârstei lor (dacă în Variaş elevul a fost în clasa a V-a, în Germania a fost acceptat în clasa a VII-a). De asemenea, după 1944 a crescut numărul absolvenţilor de şcoli înalte, un fapt lăudabil aparţinând regimului comunist. Desigur, în această perioadă au fost şi cazuri când anumiţi tineri n-au fost admişi în învăţământul superior (sau au fost admişi fără loc), din cauza originii „nesănătoase” a părinţilor.

În anul 1958, şcolile naţionalităţilor din România au devenit secţii (fără conducere proprie) ale şcolilor generale. Această măsură a fost calificată de populaţia germană ca o „lovitură de graţie” în privinţa păstrării identităţii naţionale, deoarece Constituţia statului socialist garanta (pe hârtie) cultura în formă naţională.

În concluzie, naţionalitatea germană din România s-a bucurat realmente de anumite drepturi menite să-şi păstreze identitatea naţională, însă, treptat, treptat, „şurubul” denaţionalizării s-a strâns tot mai mult, aşa încât omul de rând a ajuns la convingerea că în România socialistă, ca minoritate, nu ai un viitor, iar în Republica Federală Germania sunt multe avantaje.

În „patria mamă” însă, germanii din România au fost socotiţi „de iure” (de drept) „izgoniţi” (Vertriebene), deşi, „de facto” (de fapt) ei erau doar „emigranţi” (Aussiedler), adică oameni care în mod voluntar părăsesc o ţară, pentru a se stabili (definitiv) în altă ţară. Cu alte cuvinte, definiţia germană este greşită. Este cazul meu şi a nenumăraţi germani. De pildă, eu nu am fost silit de organele de stat să plec din România, ci am


• 20 •

făcut cereri (între 1959-1972) să mi se aprobe plecarea din ţară. Acest fapt dovedeşte cât de mincinoasă a fost politica Republicii Federale Germania în acest domeniu. Este explicabilă această politică, deoarece, după al II-lea Război Mondial, România şi Germania de Vest făceau parte din sisteme politice diferite, între care se desfăşura un „război rece”, un război ideologic, fără arme, al criticilor reciproce. De aceea, statul român a fost acuzat pe nedrept pentru emigrarea germanilor, fapt asimilat cu o izgonire, fiind considerat „condamnabil” şi inuman.

VI. GERMANII DIN ROMÂNIA, DE LA REÎNTREGIREA FAMILIILOR LA EXOD

La început, în anii 50 ai secolului trecut, numărul germanilor care au părăsit România legal, de obicei prin Crucea Roşie, era scăzut. Treptat, începând cu perioada 1965-1970, acest număr a crescut de la un an la altul. Exista o tentaţie materială, financiară, crescândă, a populaţiei germane, pentru stabilirea în Germania de Vest. Pe de altă parte, după 1965, organele de miliţie şi securitate au putut fi mituite, iar noul lider comunist, Ceauşescu a dus o politică mai liberală decât predecesorul său, Gheorghiu-Dej. Totuşi, obţinerea aprobării de plecare definitivă a durat, de obicei, ani de zile, fiind însoţită de multe greutăţi şi şicane.

Fără îndoială, în accelerarea procesului de emigrare a germanilor din România, un rol hotărâtor l-a jucat şi politica Republicii Federale Germania, mai ales noua orientare, deschiderea spre est, promovată de cancelarul Willi Brandt, care a mers în paralel cu reglementări interne care motivau germanii să se stabilească în „ţara miracolului economic”. Culmea acestui proces a fost atinsă în anul 1977, când cancelarul Schmidt s-a înţeles cu Ceauşescu să plătească pentru fiecare emigrant, în funcţie de calificarea profesională, de la 5-6.000 de mărci, până la 30.000 de mărci (pentru medici), cota anuală fiind fixată la circa 11.000 de familii.

Acest acord a fost salutat, pe de o parte, ca un act uman, în folosul oamenilor de rând, dar şi criticat, de exemplu, de Biserica


• 21 •

Evanghelică a saşilor, ca un „comerţ murdar cu oameni”, de care a profitat România şi familia lui Ceauşescu, dar şi economia capitalistă a Germaniei, care a primit cadre bine pregătite, a căror calificare profesională ar fi costat statul german mult mai mult decât a plătit României.

Aşa zisa revoluţie din decembrie 1989, a rezolvat radical şi definitiv problema germanilor din România, un fapt regretabil, marcând sfârşitul unei misiuni istorice în sud-estul Europei.

Germanii rămaşi astăzi în România, circa 30.000, nu mai joacă niciun rol politic, doar cultural (limitat) pozitiv, în sensul dezvoltării legăturilor (multiseculare) între România şi Germania, direct şi prin intermediul Uniunii Europene.


• 22 •


• 23 •

LUCRĂRI PUŢIN CUNOSCUTEALE PICTORULUI NIKOLA ALEKSIĆLA VARIAŞ

Stevan Bugarski

Iconostasul bisericii ortodoxe sârbe din Variaş a fost sculptat de fraţii Janić, artişti sârbi din Arad şi pictat de Nikola Aleksić, pictor sârb, de asemenea din Arad. Tocmai conform proverbului latin, gustul localnicilor de atunci nu este de discutat: au fost selectaţi şi angajaţi artişti de frunte ai vremii.

Fraţii Janić, Mihajlo şi Lazar, au venit la Arad ca sculptori în lemn experimentaţi şi au deschis în oraş un atelier în jurul anului 1844.

Nikola Aleksić exersase pictura mai întâi pe lângă vestitul Arsenije Teodorović, apoi a studiat doi ani la Academia de Arte Plastice din Viena, trei ani a călătorit prin Italia pentru perfecţionare; din 1840 s-a stabilit la Arad, unde a devenit întemeietorul unei dinastii de pictori: fiul său Dušan şi apoi nepoţii Ivan şi Stevan aveau să fie de asemenea pictori, şi încă pictori cu renume.

Sculptorii Janić şi pictorul Aleksić erau atât de armonizaţi reciproc, încât de obicei erau tocmiţi în tandem.

Dar deşi Nikola Aleksić a realizat un număr de 17 iconostase, avea să moară în timpul execuţiei unuia, lăsând fiului doar pensula, paleta şi obligaţia de a termina lucrarea. Deci, arta atât de apreciată după mai bine de un secol, nu fusese la timpul său retribuită pe măsură.

De aceea, lucrând iconostase, pictorul era tentat să mai accepte lucrări ocazionale, de mică importanţă, după comandă.

Realizarea iconostasului la Variaş se situează între anii


• 24 •

1861-1862. Sculptura fraţilor Mihajlo şi Lazar Janić, aurirea făcută de Nikola Derešće şi pictura lui Nikola Aleksić fuseseră retribuite cu o sumă totală ce se apropia de 6.000 forinţi, o retribuţie pe măsura operei monumentale rezultate: un număr de 37 icoane plasate pe un cadru frumos dăltuit, cu coloane, vrejuri, frunze, şi decoraţii, potrivit cu spaţiul vast format de arcul boltit care desparte solea de altar [Арон Росић, Варјаш, Из села у село, Bucureşti, 1985, 32].

Lucrând la iconostas, Nikola Aleksić a mai realizat, la comandă, portrete ale localnicilor, icoane ale sfinţilor patroni de familie şi pictură religioasă la modul general. Fără a putea aprecia numărul unor astfel de lucrări şi fără a putea şti dacă toate s-au păstrat, semnalăm existenţa lor la un moment dat, în baza documentării în general după literatură [Vukica Popović, Srpski spomenici u Rumuniji, Subotica, 1996, 168-173].

Cele mai interesante sub aspectul istoriei locale sunt tablourile:

● Portret Ecaterina Ţoţin, ulei pe pânză, dimensiunile 56 x 70 cm. Pe versoul tabloului menţiunea: Ecaterina Ţoţin, a trăit doar 28 de ani. Pictată în 1862.

● Portret Lenca Ţoţin, măritată Gherdanovici, ulei pe pânză, 55 x 70 cm. Pe versoul tabloului se află o menţiune devenită între timp ilizibilă, dar tot din 1862.

În anul 1964 ambele tablouri se mai aflau la Variaş; în 1988 au fost expuse la Belgrad în cadrul colecţiei donate de familia Milatović Muzeului Naţional al Serbiei; ca exponate aveau nr. de identificare 88.

În încercarea de a identifica modelele pictorului, am parcurs registrele matricole ale Parohiei Ortodoxe Sârbe din Variaş, aflate în Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale. Dificultatea a rezultat din faptul că spre mijlocul secolului al XIX-lea familia Ţoţin fusese foarte numeroasă şi prolifică. După cum rezultă din registrele celor botezaţi pe anii 1840-1852, numai în perioada


• 25 •

1841-1848 s-au născut 48 de copii în familiile Ţoţin, din perechi: Arcadie şi Stevanca, Gavrilo şi Persida, Grigorie şi Sultana, Iovan şi Elena, Arsenie şi Sara, Evtimie şi Elena, Ianiat şi Sofia, Neţa şi Maria, Nedelico şi Milesa, Vasilie şi Nerangea, Naţa şi Teodora, Iacov şi Sofia, Orestia şi Ana, Procopie şi Persida, Grigorie şi Elisaveta, Iovan şi Divna, Neţa şi Cumria, Uroş şi Istirca, Milici şi Iusta, Radovan şi Ieca, Iacov şi Iuliana, Orestia şi Rachila, Maksa şi Iagra. Merită menţionat că în afara perioadei studiate apar şi alte nume de capi de familie cu numele Ţoţin.

Din toţi copiii născuţi, trei fete purtau numele de botez Ecaterina (oricare din ele putând fi cea portretizată), una singură cu numele de botez Elena (diminutiv Lenca, probabil cea pictată). Pornind de la prezumţia că portretele reprezintă pe două surori, se ajunge la concluzia că ele sunt:

Ecaterina, fiica lui Arsenie Ţoţin şi Sara, născută în 14 ianuarie 1844, respectiv Elena (Lenca), fiica lui Arsenie Ţoţin şi Sara, născută în 5 ianuarie 1847.

Totuşi, trebuie precizat că în registrele celor decedaţi pentru perioada 1844-1879 nu s-a identificat decesul Ecaterinei, nici în registrele celor cununaţi pentru perioada 1860-1875 căsătoria Elenei. Desigur, aceste evenimente puteau să aibă loc în alte localităţi. Oricum, căsătoria Elenei cu un Gherdanovici este plauzibilă, deoarece în localitate notarul fusese din familia cu acest nume.

● Încă un tablou, ce-i drept religios dar care poate fi asemuit unui portret este Saloma, ulei pe pânză, 70 x 95 cm, reprezentând pe Salomea cea biblică, fiica Irodiadei, în postura istoric-legendară, ţinând pe tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul [Matei, 14, 11; Marcu 6, 28]. Lucrarea este însoţită de menţiunea că fusese pictată la Variaş în 1862. În anul 1964 se afla la Variaş; în 1974 este menţionată în proprietatea Muzeului de Istorie al Serbiei din Belgrad, având nr. de inventar 959.


• 26 •

Nikola Aleksić, Saloma;lucrare realizată la Variaş în anul 1862


• 27 •

Nikola Aleksić, Ecaterina Ţoţin;lucrare realizată la Variaş în anul 1862


• 28 •

Nikola Aleksić, Lenca Ţoţin;lucrare realizată la Variaş în anul 1862


• 29 •

În afară de acestea, pictorul a mai vândut unor localnici tablouri cu teme religioase. În anul 1964 au fost menţionate:

• Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Jivco Pavlişan;

• Sfânta Parascheva, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Milan Şolmoşan;

• Dumnezeu Tatăl, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea Velincăi Jupunschi;

• Sfântul Ioan Botezătorul, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Arsa Vasin;

• Dumnezeu Tatăl, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Arsa Vasin;

• Dumnezeu Tatăl, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Milivoie Spasoiev;

• Născătoarea de Dumnezeu, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Duşan Spasoiev;

• Sfântul Ioan Botezătorul, ulei pe pânză, 65 x 92 cm, în proprietatea lui Duşan Spasoiev.Având în vedere dimensiunile uniforme ale acestor tablouri,

se poate aprecia aproape cu certitudine că nu fuseseră făcute la comanda localnicilor, ci că este vorba fie de schiţe pentru icoane executate la dimensiuni mari în biserica (cea din Variaş sau din altă parte), fie o serie de icoane pregătite pentru cineva care nu le-a mai preluat din diferite motive.

O analiză artistică a tablourilor menţionate, dorită şi necesară, depăşeşte cadrul prezentei expuneri, care a avut doar menirea de a sublinia o lăudabilă latură a populaţiei sârbe din Variaş: cea de a fi iubitoare de frumos.


• 30 •


• 31 •

COMUNA VARIAŞÎN ANII STATORNICIRIIREGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA

Florin Zamfir

Comuna Variaş nu a fost atinsă de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, dar între 20 septembrie şi 7 octombrie 1944, tumultul bătăliei pentru cucerirea Periamului, dată de armata sovietică împotriva celei germane, a tulburat liniştea localităţii. La finalul acestei teribile confruntări, flăcările care mistuiau comuna învecinată şi înroşeau cerul spre apus, anunţau, parcă, sfârşitul unei epoci şi vremurile noi, care aveau să vină. Prezenţa Armatei Roşii „eliberatoare”, a făcut posibilă ascensiunea la putere a comuniştilor, care au iniţiat procesul de „sovietizare” a României, al edificării unui sistem politic care urma linia comunistă de tip stalinist. Variaşul nu a fost ocolit de prefacerile pe care ţara le traversa, parcurgând toate etapele prin care regimul comunist s-a statornicit pe pământul românesc.

La 12 septembrie 1944, România încheiase Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, care la punctul 11 prevedea achitarea de către ţara noastră, a unei despăgubiri de război faţă de Uniunea Sovietică, în valoare de 300 milioane de dolari, plătibili într-o perioadă de şase ani, în mărfuri. Comuna Variaş şi-a adus şi ea contribuţia la acest „tribut” dat ţării învingătoare în război, livrând următoarele: 178 de vaci, cu o greutate de 72 de tone, în valoare de

40,3 milioane de lei;1129 de porci, cu o greutate de 115,3 tone, în valoare de

139,9 milioane lei;185 de oi, cu o greutate de 4,5 tone, în valoare de 1,6

milioane lei;2019,4 tone de grâu, în valoare de 77,8 milioane de lei;807 de tone porumb, în valoare de 33 milioane de lei;1121 de tone cartofi, în valoare de 57,8 milioane de lei.


• 32 •

Pe lângă acestea, comuna Variaş a mai furnizat cantităţi însemnate de alte alimente, ca de exemplu: untură-slănină (3523 de kg, în valoare de 4,363 milioane lei), ouă, lapte, zarzavaturi, etc4.

O altă urmare nefastă a războiului, a fost deportarea germanilor din România, în Uniunea Sovietică. În acest fel, germanii din ţara noastră trebuiau să „plătească” înfrângerea lui Hitler în războiul mondial. La fel de adevărat este că marea majoritate a germanilor din România adoptase cu entuziasm ideile naţional-socialiste, în special după venirea lui Hitler la putere în 1933, aderând la organizaţia prohitleristă „Frontul Etnic German”, iar bărbaţii înrolându-se voluntar în trupele Wafen SS, în vara anului 19435.

Populaţia germană a Variaşului era divizată politic înainte de război, în două tabere: grupul radical, organizat în „Partidul Comunităţii Populare”, aparţinând burgheziei săteşti şi grupul moderat, organizat în jurul „Partidului Popular”, aparţinând elementelor mai puţin înstărite. Neînţelegerile dintre aceste două grupări, instigate mereu de şefii lor din umbră, au atins apogeul într-o adevărată bătălie de sală, care a avut loc într-o duminică de noiembrie a anului 19376. Divergenţele-cel puţin formal – vor lua sfârşit, când membrii grupului radicalilor vor uni, la începutul războiului, cele două tabere, incluzându-le în faimosul „Grup Etnic German” din România7. În urma acordului dintre Hitler şi Antonescu, din anul 1943, 281 de şvabi varieşeni au fost înrolaţi, majoritatea în unităţi SS şi dintre ei, 76 şi-au dat tributul de sânge, pentru a îndeplini planurile hegemonice ale Führerului8.

La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control, dirijată de sovietici, cerea mobilizarea populaţiei germane apte de muncă, 4 Johann Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963, p. 51. 5 Ibidem, p. 52.6 O întrunire politică, în care violenţele verbale au degenerat în confruntări fizice.7 Ibidem, p. 46-47.8 Florin Zamfir, Tragicele evenimente desfăşurate în vestul judeţului Timiş-Torontal, în toamna anului 1944, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. IV, (volum coordonat şi îngrijit de prof. dr. Florin Zamfir), Editura Artpress, Timişoara, 2010, p. 49.


• 33 •

în vederea deportării. Prin această acţiune, autorităţile sovietice încălcau dreptul internaţional, imitând practicile naziste dintre anii 1933-1945. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18 şi 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii sub un an şi persoanele inapte de muncă.

Circa 33.000 şvabi bănăţeni au fost ridicaţi din casele lor în luna ianuarie a anului 1945. În sate au fost strânşi de jandarmi şi funcţionarii de la primării, duşi la locurile de adunare, apoi urcaţi în trenuri spre a fi trimişi la Timişoara. Primele transporturi din Timişoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în şir, oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi duşi spre minele de cărbuni şi centrele industriale sovietice. Acolo, deportaţii au avut un program de muncă, zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă şi măsuri de igienă precare. Din 1945 şi până în 1949, când ultimii deportaţi au fost eliberaţi, circa 15% dintre şi-au găsit sfârşitul.

Primul transport care a plecat din Variaş, spre Uniunea Sovietică, două vagoane cu femei şi patru cu bărbaţi, a avut loc în data de 19 ianuarie 1945. Între 20 şi 25 ianuarie 1945, s-au efectuat alte transporturi, în această perioadă fiind deportate din localitate 370 de persoane de etnie germană, 166 de femei şi 204 bărbaţi9. Dintre persoanele deportate, 7 femei şi 34 de bărbaţi, în total 41 de germani varieşeni, şi-au găsit sfârşitul departe de ţară, majoritatea dintre ei în localităţile Enakievo şi Stalino10 (cu denumirea actuală Doneţk), centre miniere din estul Ucrainei.

Începutul acţiunii de comunizare a României, a fost făcut o dată cu instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. În primăvara aceluiaşi an, în comuna Variaş iau fiinţă o serie de organizaţii politice locale, care au contribuit la implementarea în teritoriu, a noului sistem politic: o organizaţie a Partidului Comunist Român, cu 30 de membri, secţii ale Frontului 9 Nikolaus Engelmann, Warjasch, 1980, p. 126-136.10 Ibidem, p. 139-140.


• 34 •

Plugarilor11 şi Partidului Social - Democrat12, Organizaţia Democrată Slavă (numită şi „Liga Slavă”), cu aproape 500 de membri13.

Primăria localităţii Variaş a fost condusă în această perioadă de reprezentanţi ai etniei sârbe, deoarece populaţia germană căzuse în dizgraţia noilor autorităţi statale. Sârbii avuseseră, pe parcursul războiului, o atitudine antifascistă. Nu puţine au fost cazurile de bărbaţi sârbi care au preferat să se ascundă, decât să participe la războiul antisovietic. Unii dintre ei au fugit în Iugoslavia, ocupată de trupele hitleriste şi s-au înrolat în unităţi de partizani. Aceştia au fost condamnaţi, în absenţă, la ani grei de temniţă sau la muncă silnică pe viaţă, fiind degradaţi şi confis- cându-li-se averea, pentru dezertare14. Astfel, soldatul Nincov Lazăr, aparţinând contingentului 1932, din Regimentul 7 Pionieri, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, cu confiscarea averii, pentru dezertare. Belin Ioan Stanislav, aparţinând contingentului 1943, din Regimentul 93 Infanterie, a fost condamnat la 4 ani de temniţă grea, degradare şi confiscarea averii, pentru dezertare. Erdelean T. Vitelie, din contingentul 1933, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică şi confiscarea averii, pentru dezertare. Ivanovici Uroş a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru dezertare, iar Belin Dobromir, la 5 ani de muncă silnică15. Exemplele ar putea continua, ele reflectând starea de spirit a populaţiei sârbe din Variaş, în acei ani. După război, în contextul victoriei alianţei antihitleriste, dezertorii sârbi au fost repuşi în drepturi, unii dintre ei sprijinind edificarea comunismului în România.

În perioada statornicirii regimului comunist, primarii localităţii au fost următorii: Sava Erdelean (1945), Toşa Rosici (1945-1946), Vasa Latinchin (1946), Duşan Acimov 11 Frontul Plugarilor a fost o organizaţie politică de stânga a ţăranilor români, înfiinţată în ianuarie 1933 la Deva, sub conducerea lui Petru Groza. A contribuit la instaurarea comunismului în România, alături de Partidul Comunist Român. În 1953 s-a autodizolvat.12 Partidul Social Democrat Român a fost reprezentantul social-democraţiei în viaţa politică românească până la instaurarea dictaturii comuniste. În februarie 1948, PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR).13 J. Tittenhofer, op.cit., p. 52-53.14 Florin Zamfir, op.cit., p. 49. 15 Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Primăria Variaş, dosar 4/1944.


• 35 •

(1947-1948), Ivan Milovanov (1948-1950), Sava St. Marici (1950-1951)16.

Legea nr. 187 din 23 martie 1945, reglementa reforma agrară, având scopul de a reforma radical agricultura şi de a împroprietări ţăranii săraci din România. Prin această reformă s-a încercat, totodată, atragerea unui capital politic, atât de necesar Partidului Comunist Român, aflat in grava penurie de membri si persoane loiale. Din punct de vedere economic, reforma iniţiată de guvernul condus de dr. Petru Groza a fost, de fapt, un pas înapoi în calea progresului, întrucât a distrus marile proprietăţi agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne şi începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea. Reforma agrară din 1945, a fost înfăptuită la sate de „Comisii comunale de împroprietărire, alese de obştea plugarilor”. La Variaş, în fruntea acestei comisii a fost ales Ştefan Moisici, care între anii 1945-1948 a condus întreaga acţiune de înfăptuire a reformei agrare în această comună17.

Conform legii, erau expropriate: pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate germană, care au colaborat cu Germania hitleristă; pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării; pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România era în stare de război, ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944; bunurile agricole, de orice fel, ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite. La ultimul punct se specifica faptul că posesorii unor terenuri mai mari de 50 ha vor fi şi ei expropriaţi18. Prin urmare, dintre cei care urmau să fie expropriaţi, în capul listei au fost aşezaţi etnicii germani, consideraţi nişte paria ai societăţii, în contextul războiului antinazist.

În aprilie 1945, au fost întocmite la Variaş listele cu cei îndreptăţiţi a primi pământ, iar în cursul lunilor iunie şi iulie au 16 Aron Rosić, Iz sela u selo, Varjaś, Editura Kriterion, Bucureşti, 1985, p. 12-13; în perioada regimului comunist au mai funcţionat următorii primari: Duşan Vlaşcici (1958-1960), Svetozar Strainov (1961-1968), Velimir Rancov (1968-1989). 17 J. Tittenhofer, op.cit., p. 53.18 LEGE nr.187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare.


• 36 •

fost expropriate 8.236 iugăre (4776 hectare), aparţinând cetăţenilor români de naţionalitate germană, care au fost consideraţi colaboratori ai Germaniei hitleriste. Cu acest pământ au fost împroprietărite circa 510 familii de proletari agricoli şi ţărani săraci, cu câte 5 hectare (respectiv 8,5 iugăre). O dată cu pământul a fost expropriat şi întregul inventar agricol, care a fost predat celor împroprietăriţi, în afara unei categorii de maşini agricole, care intra în patrimoniul Staţiunii de Maşini Agricole, înfiinţată în acea perioadă19. De la această staţiune, ţăranii urmau să închirieze la „preţuri cinstite” utilajele necesare unei agriculturi performante. Însă prin această prevedere, foştii proprietari de maşini agricole au ajuns în situaţia să închirieze propriile lor bunuri.

O parte din fosta burghezie sătească din Variaş, a căutat prin diferite metode să-şi salveze pământul de la expropriere. Unii au folosit pretextul că ar fi de naţionalitate franceză şi nu germană, pentru a evita deposedarea de pământuri, iar alţii au utilizat argumentul banilor, în acelaşi scop. Astfel, un grup de 25 de etnici germani, l-au corupt cu bani pe inspectorul general pentru reforma agrară în Banat (un oarecare Ciorman), reuşind să obţină un act semnat personal de Ana Pauker20, prin care pământurile care le aparţineau, nu făceau obiectul exproprierii. Ştefan Moisici, preşedintele comitetului local de împroprietărire, s-a deplasat la Bucureşti, la ministrul agriculturii de la acea vreme, Romulus Zăroni, în această problemă, zădărnicind încercarea proprietarilor de a-şi salva posesiunile funciare21.

Prevederile reformei agrare din 1945, au determinat fărâmiţarea accentuată a loturilor cultivabile. La Variaş, pe lângă faptul că cei mai mulţi ţărani aveau pământul risipit în mai multe parcele, din totalul gospodăriilor agricole 33,8 % îl formau proprietăţile mici şi foarte mici (între 0,5 – 5 ha), iar 55,7 % din gospodăriile individuale deţineau între 5 şi 10 ha, prin urmare, aproape 90 % din totalul gospodăriilor individuale deţineau sub 19 J. Tittenhofer, op.cit., p. 53.20 Fruntaşă comunistă evreică, care a controlat Partidul Comunist Român şi a ocupat funcţii importante în Guvernul României, până în 1952, când a fost înlăturată de la putere de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.21 J. Tittenhofer, op.cit., p. 53.


• 37 •

10 ha (cifre calculate pe baza actului nr. 1100/17.07.1947 al fostei Primării)22.

Mica proprietate particulară nu reuşea să asigure progresul acestei ramuri economice, creşterea nivelului de trai al ţărănimii. Ca urmare, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 3-5 martie 1949, a anunţat declanşarea „transformării socialiste a agriculturii”, adică începutul colectivizării în România. Deci reforma agrară din 1945 nu fusese altceva decât o măsură deliberată de ineficientizare a pământului, pentru a face posibilă soluţia exploatării colective, sub forma colhozului (colectivului), după model sovietic, care desfiinţa proprietatea privată şi făcea ca bunurile pământului să fie ale tuturor.

Deja, la 28 februarie 1950, ia fiinţă la Variaş Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC) „Flacăra Roşie”. La început de drum, gospodăria număra 74 de familii, având 341 hectare de pământ, 3 vaci, 44 de cai, câteva pluguri, semănători şi căruţe23. Pentru ca înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective să nu fie un şoc în lumea satului, ţăranii au fost atraşi şi spre forme, mai simple, de cooperare: „întovărăşirile agricole”. În aceste forme asociative de muncă a pământului, sătenii îşi păstrau proprietatea asupra loturilor, animalelor de tracţiune şi uneltelor, dar terenurile agricole se lucrau în comun, urmând ca recolta să fie împărţită între membri. În concepţia liderilor comunişti, întovărăşirea trebuia să se dezvolte continuu astfel încât finalul să nu fie decât unul singur: trecerea la forma superioară de muncă colectivă, care nu era altceva decât Gospodăria Agricolă Colectivă. Astfel, la 29 septembrie 1952, s-a format la Variaş prima întovărăşire agricolă, de tip TOZ (după model sovietic) „7 Noiembrie”, care a avut la început 38 de membri: 20 de români, 17 germani şi un maghiar24. Pe lângă aceste unităţi agricole colective, în Variaş mai funcţiona şi Gospodăria Agricolă de Stat, înfiinţată la 21 octombrie 1947, cu 918 hectare de pământ din terenul hotarului Variaş şi Periam25.

22 Ibidem, p. 54.23 Ibidem, p. 62.24 Ibidem.25 Ibidem, p. 56.


• 38 •

Între timp, pe plan internaţional au loc evoluţii cu implicaţii directe pentru spaţiul bănăţean. Ruptura dintre Stalin şi Tito, a dus la expulzarea Iugoslaviei din Biroul Comunist de Informaţii (Cominform), în anul 1948, iar în condiţiile în care România era obligată să ducă politica Moscovei, pentru că avea trupe sovietice pe teritoriul ei, graniţa iugoslavă devenise o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. De aceea, etniile prezente, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. În aceste condiţii, autorităţile au început să facă planuri care urmăreau „igienizarea Banatului”, adică curăţarea etnică, care îi avea ca obiect pe germani şi pe sârbi. În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Categoriile de persoane pe care autorităţile le-au avut în vedere pentru deportare erau: marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau aromâni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Astfel că în noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României. Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului. Debarcaţi pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, li s-a ordonat să-şi ridice case. Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi. În 1956 deportaţii s-au întors în locurile lor natale.


• 39 •

Comuna Variaş nu a fost ocolită de acest eveniment încărcat de tragism, al istoriei contemporane a României. Aici, populaţiile cele mai afectate de fenomenul deportării în Bărăgan, au fost germanii şi sârbii. Din rândurile acestora, au fost deportate familiile înstărite.

Tabelul I

Localitatea din Bărăgan

Naţionalitatea deportaţilor1

Germani SârbiNumăr de

familiiNumăr de persoane

Număr de familii

Număr de persoane

Perieţi 46 152 15 53Feteşti – Valea Viilor 32 123 50 147

Mărculeştii Noi – Viişoara 22 60 8 24

Răchitoasa – Giurgeni 1 1

Bumbăcari 1 1Total 100 335 75 226

Tabelul II Localitatea din

BărăganPersoane decedate2

Germani SârbiPerieţi 10 6Feteşti – Valea Viilor 7 6

Mărculeştii Noi – Viişoara 7 1

Total 24 13

1 Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 149-151; Miodrag Milin, Ljubomir Stepanov, Sârbii din România în Golgota Bărăganului, Uniunea Sârbilor din România, Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, Timişoara, 2003, p. 265-268. 2 Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 151; M. Milin, L. Stepanov, op.cit., p. 265-268.


• 40 •

După cum se observă din Tabelul I, 175 de familii din Variaş, cuprinzând 561 de persoane, au fost deportate în stepa Bărăganului. Dintre aceştia, 24 de persoane de naţionalitate germană şi 13 de naţionalitate sârbă, au trecut în nefiinţă departe de localitatea natală (Tabelul II). Aceste statistici nu-i cuprind pe meglenoromânii şi basarabenii deportaţi din localitate. Ştim însă, că din rândul meglenoromânilor au fost ridicate aproximativ 16 familii, din care doar una s-a întors înapoi26. Ştim, de asemenea, că numărul total al familiilor din Variaş, deportate în Bărăgan, s-a ridicat la 21027.

Anii 50 ai secolului trecut, perioada de statornicire a regimului comunist în România, ne oferă imaginea unei tranziţii brutale de la un sistem economico-social şi politic, la altul, esenţial diferit, importat din afară şi grefat pe un organism naţional nepregătit pentru acest transplant. Conştiente de aceste impedimente, autorităţile comuniste româneşti au încercat să-şi câştige capital politic prin măsuri cu impact social, rezolvând o serie de probleme pe care România burgheză nu reuşise să le soluţioneze: electrificarea satelor, ridicarea nivelului de trai al sărăcimii din zonele rurale, alfabetizarea populaţiei şi cuprinderea majorităţii copiilor în sistemul de învăţământ, etc. Prin creşterea veniturilor ţăranilor colectivişti, se urmărea demonstrarea eficienţei muncii în Gospodăriile Agricole Colective, superioritatea acestora faţă de celelalte forme de organizare a muncii în agricultură. Propaganda oficială a acestei perioade avea două teme importante. Prima, de ordin intern, avea ca obiect lupta împotriva chiaburilor28, priviţi ca duşmani ai poporului muncitor şi ca sabotori care trebuiau demascaţi. Cealaltă temă a propagandei, de ordin extern, se referea la demascarea politicii „trădătoare”, „burghezo – naţionaliste” a regimului Tito. În

26 Informaţie primită de la profesorul Ioan Rabota.27 Mihai Gheorghe, Duşan Vlaşcici, Monografia comunei Variaş (manuscris), p. 4.28 Termenul de „chiabur” provine din Rusia, unde ţărănimea bogată era astfel denumită. Potrivit teoriei marxist-leniniste, societatea se împarte în clase, în mediul rural ele fiind: pro-letariatul agricol (fără pământ), ţărănimea săracă, cea mijlocie şi „chiaburii”. Conform acestei viziuni, chiaburii îi exploatează pe ceilalţi agricultori, acest fapt dând naştere „luptei de clasă” dintre chiaburi şi celelalte clase sociale.


• 41 •

opinia autorităţilor comuniste româneşti, impusă de la Moscova, Tito transformase Iugoslavia într-o colonie a statelor imperialiste.

Presa de partid îndeplinea un rol cardinal în difuzarea ideologiei oficiale şi în popularizarea realizărilor noului regim politic. Un ziar de largă circulaţie în spaţiul timişean, era în acea perioadă „Luptătorul bănăţean”, organ al Comitetului regional al Partidului Muncitoresc Român şi al Sfaturilor populare, regional şi orăşenesc.

Electrificarea comunei Variaş, iniţiată în anul 1950, a fost prezentată în „Luptătorul bănăţean” ca un succes al noului regim politic. Pretorul Mladin, al fostei plase Periam, reprezentant al regimului politic burghez, este acuzat că a adunat mari sume de bani de la ţăranii săraci şi mijlocaşi, folosindu-i în scopuri personale şi nu pentru electrificarea localităţilor. Noile autorităţi, cu sprijinul populaţiei, care a contribuit cu sume de bani şi muncă voluntară, au reuşit să îndeplinească vechiul deziderat al locuitorilor din Variaş: iluminarea electrică a comunei29. În anul 1953 s-a realizat conexiunea electrică a Variaşului, la reţeaua republicană30.

Pentru atragerea populaţiei satelor în gospodăriile agricole colective, în scop propagandistic, s-au stabilit venituri stimulative pentru ţăranii colectivişti. Astfel, Traian Farin din Variaş, pentru 280 de zile de muncă, adunate în anul 1950, a fost remunerat în natură cu 1.400 kg de grâu, 1.540 kg de porumb, 420 kg de cartofi şi alte produse. Din produsele obţinute şi-a păstrat doar o parte pentru necesităţile familiei, iar restul le-a vândut. Din banii obţinuţi, Traian Farin şi-a cumpărat mobilă, două paturi, masă, scaune, un aparat de radio Philips, un patefon31, un costum de haine, un palton, două lenjerii de pat, iar înainte de Anul Nou şi-a mai achiziţionat un porc de 112 kg. Articolul de presă care înfăţişează realizările materiale ale colectivistului Traian Farin are şi o morală, exprimată sugestiv prin cuvintele: „Cine intră în colectiv…, o duce tot mai bine”.

29 Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1909, sâmbătă, 20 ianuarie 1951, Timişoara, p. 3. 30 J. Tittenhofer, op.cit., p. 66.31 Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe discuri. Nu funcţiona cu ajutorul curentului electric, ci avea un mecanism cu manivelă.


• 42 •

Un alt varieşean, Dragomir Stepanov, zis Draga, a intrat în Gospodăria Agricolă Colectivă la 68 de ani. El şi soţia sa Ivanca, au adus în colectiv 13 lanţe32 de pământ, doi cai, maşină de semănat grâu, plug şi alte unelte. Statutul gospodăriei agricole colective prevedea că la dispoziţia fiecărui ţăran colectivist, rămânea pentru folosinţă personală câte o parcelă de pământ, drept grădină, pe o întindere de 2500 m², casă de locuit, o vacă, 2 viţei, o scroafă cu purcei, 10 oi, 15 stupi, un număr nelimitat de păsări de curte şi iepuri de casă. Pentru cele 290 de zile de muncă în gospodăria colectivă, efectuate în anul 1950, „moş Draga” a primit 1450 kg de grâu, 1595 kg de porumb, 442 kg de cartofi, 300 snopi de tulei, etc. În gospodăria ajutătoare avea o vacă cu lapte, 5 oi, 3 porci, din care a tăiat 2, cu o greutate totală de 390 kg, iar pe al treilea l-a vândut cu 17.000 de lei. În afară de acestea, mai avea 50 de găini. Din grădina de pe lângă casă, a mai recoltat 7 saci de cartofi, 20 kg de fasole, 100 kg de vişine, 2 litri de ardei bătut şi alte zarzavaturi. Draga Stepanov nu se temea de anii bătrâneţii, deoarece ştia că articolul 19 din Statutul gospodăriei colective, prevedea fonduri de întrajutorare pentru invalizi, bătrâni, persoane care şi-au pierdut temporar capacitatea de muncă, reprezentând 2 % din valoarea brută a producţiei.

Articolul de presă care evidenţia beneficiile colectivizării agriculturii pentru lumea satelor, se încheie cu un atac la adresa chiaburilor, care reprezentau, în opinia autorităţilor comuniste, „duşmanul de clasă”: „Minciunile chiaburilor, care spun că dacă intri în gospodăria colectivă, îţi va lua statul totul, că nu o să ţi se lase nici vacă, nici grădină, etc., s-au spulberat şi de astă dată. Câştigurile obţinute de membrii gospodăriei colective, vorbesc de la sine”33.

Un alt articol de presă, intitulat, „Nunta colectivistului Riza Şirlea34 din Variaş”, conţine principalele teme ale propagandei comuniste a vremii: beneficiile materiale ale înscrierii în gospodăria agricolă colectivă, critica chiaburilor, atacurile la 32 Un lanţ de pământ reprezintă 5800 m².33 Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1897, sâmbătă, 6 ianuarie 1951, Timişoara, p. 3. 34 Făcea parte dintr-o familie de meglenoromâni.


• 43 •

adresa regimului lui Tito. Căsătoria colectivistului Riza Şirlea, cu muncitoarea agricolă fruntaşă, Beca Grozea, de la Gospodăria Agricolă de Stat, este prezentată ca o expresie a bunăstării ţărănimii colectiviste, o petrecere îmbelşugată pe care în perioada monarhiei şi-ar fi permis-o doar „capitaliştii, boierii şi chiaburii”. Autorul articolului de presă ţine să sublinieze că nunta cuprindea o sumedenie de invitaţi, fapt menit să demonstreze solidaritatea oamenilor muncii acelor vremi, opusă individualismului burghez. Pe lângă rubedenii şi familia naşului, Cristea Rabota, la nuntă au fost prezenţi ţărani colectivişti cu o largă reprezentare naţională: români, sârbi, unguri, germani, în frunte cu preşedintele gospodăriei colective, Svetozar Domocoş şi brigadierul Stavre Ţica. Nunta este o ocazie pentru socrul mare, Dumitru Şirlea, să-l impresioneze pe un cunoscut al familiei, Dionisie Cenca, băştinaş dintr-un sat vecin, arătându-i podul casei încărcat cu roade bogate, rezultat al celor 357 de zile-muncă, prestate în gospodăria colectivă. Dar această cantitate de cereale, din podul casei sale, este mică, după cum afirmă bătrânul Şirlea, pentru că, un alt consătean, Mihai Liptac, are de două ori pe-atât, în urma celor 794 de zile-muncă, de-aici rezultând concluzia firească: „Colectivu-i limanul nostru”. În aceste momente sărbătoreşti, în spiritul propagandei vremii, nu este uitat Tito, conducătorul ţării vecine, Iugoslavia. Milivoi Erdelean, însurat cu o soră a miresei, impresionat de cele văzute, ţine să afirme: „În cooperativele de producţie ale lui Tito, nici vorbă nu poate fi de o asemenea nuntă….Eh, dar şi-o găsi el naşul, călăul Tito.” Accentele de nuvelă ale articolului de presă, devin mai evidente, atunci când face referire la chiaburii satului: Mihai Cirici35 şi Jivco Arsin, cărora hărnicia şi bunăstarea fostelor slugi, îi fac „să le crească ochii în cap cât cepele, de ciudă”. Este de-a dreptul ilar, pasajul din articol, în care jurnalistul înfăţişează starea de spirit a chiaburului Mihai Cirici, legată de nunta colectivistului Şirlea. În cea de-a treia zi a petrecerii, „…când seara îşi pogorî pâclele peste sat, chiaburul Mihai Cirici, cel cu zeci de iugăre de pământ, clocotea de ură ca

35 Avocat şi om politic de naţionalitate sârbă.


• 44 •

un cazan cu smoală. Nu băga seamă nici la călătoria stolurilor de gâşte sălbatice, nici la vreo altă mişcare a naturii. Îi sfredelea inima cântecul şi veselia din casa colectivistului Riza Şirlea. Nasul i se învineţi de necaz şi mormăi: «Se înveselesc fostele mele slugi, la nuntă. Nişte foste slugi, iaca ce nuntă trântesc! Îmi vine să turbez, nu alta.»”36

Procesul de colectivizare a agriculturii, a continuat până spre sfârşitul deceniului şase, al secolului trecut. În anul 1957 s-au înfiinţat încă trei întovărăşiri agricole în Variaş: „6 Martie”, „23 August”, „Octombrie Roşu”, pe lângă cea înfiinţată în anul 1952, „7 noiembrie”, care şi-a mărit numărul de membri.

Întovărăşireaagricolă

Anul înfiinţării Nr. de membri

Suprafaţa de pământ (ha)

7 Noiembrie Sept. 1952 119 544,256 Martie Febr. 1957 116 496,9023 August Aug. 1957 132 587,68Octombrie Roşu Oct. 1957 159 860,49

La 30 decembrie 1958, s-a încheiat procesul de colectivizare a agriculturii la Variaş, prin trecerea în masă a ţăranilor organizaţi în întovărăşiri agricole, la Gospodăria Agricolă Colectivă. Până la începutul deceniului şase al secolului trecut, această unitate agricolă cuprindea 1026 familii şi o suprafaţă de 3940 de hectare37. Gospodăria Agricolă Colectivă, Gospodăria Agricolă de Stat şi Staţiunea de Maşini şi Tractoare (înfiinţată între anii 1955-1956), au reprezentat unităţile agriculturii socialiste şi principalele locuri de muncă pentru varieşeni, în perioada statului comunist. Până la revoluţia din decembrie 1989, proprietatea privată asupra pământului agricol a devenit o amintire a trecutului, care se estompa treptat, pe măsura trecerii timpului.

Prin diverse pârghii economice, în special prin politica preţurilor de achiziţie a produselor agricole, respectiv a preţurilor serviciilor prestate Gospodăriilor Agricole Colective (numite mai 36 Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1918, miercuri, 31 ianuarie 1951, Timişoara, p. 3. 37 J. Tittenhofer, op.cit., p. 62.


• 45 •

târziu Cooperative Agricole de Producţie) de către fostele Staţiuni de Maşini şi Tractoare (numite mai târziu Staţiuni de Maşini Agricole), ce aparţineau statului, se regla practic profitul fostelor Gospodării Agricole Colective. Aşa se explică faptul, că, treptat, veniturile ţăranilor colectivişti au scăzut. De fapt, socialismul nu avea nevoie de ţărani bogaţi şi nici nu se urmărea ca aceştia sa aibă calităţi de întreprinzători. Clasa muncitoare, purtătoare a progresului, ocupa, totuşi, un loc prioritar în politicile sociale ale conducerii României comuniste.

Noul regim politic aduce mutaţii profunde şi în domeniul învăţământului. La 3 august 1948 se adoptă Legea de Reformă a Învăţământului, care urmărea politizarea integrală a învăţământului şi viza constituirea unei pături de „cadre” care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar. De la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit cu o durată de 7 ani, s-a trecut la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit de 4 ani, cu posibilitatea de a urma facultativ clasele 5–7, ceea ce constituia un regres, faţă de evoluţiile europene în domeniu38. Totuşi, un fapt pozitiv, înregistrat după 1948, l-a reprezentat încadrarea în învăţământul elementar (primar), în decurs de câţiva ani, practic, a totalităţii copiilor de vârstă şcolară între 7–11 ani (în anul şcolar 1948/1949, procentul de şcolarizare a fost de circa 92,1%). Mai târziu, pe 18 iulie 1956, durata şcolii elementare a fost sporită la 7 ani, iar a şcolii medii, la 11 ani, organizate pe două profile – real şi uman. Durata şcolii elementare a sporit, apoi, la 8 ani, în 1961.

În urma reformei învăţământului din 1948, în Variaş se înfiinţează trei şcoli de şapte ani, cu limbile de predare: română, germană şi sârbă şi o şcoală de patru ani, cu limba de predare maghiară. Unificarea şcolilor din punct de vedere administrativ, se produce în 1959, rezultând o singură unitate şcolară, cu patru secţii: română, germană, sârbă şi maghiară. După cum se observă, deşi învăţământul era politizat, el nu era şi românizat, 38 Monitorul Oficial, partea I-A, anul CXVI, nr. 177, marţi 3 august 1948, p. 6322-6324.


• 46 •

din moment ce minorităţile naţionale aveau asigurate condiţiile instruirii în limbile lor materne. În anul 1948 se realizează o schimbare importantă şi în ce priveşte curriculum-ul, trecându-se la un învăţământ general eminamente laic. Instrucţia şi educaţia se desfăşura pe cicluri: clasele I-IV; ciclul I şi clasele V-VII, ciclul II. În clasele ciclului II, la şcoala din Variaş au frecventat cursurile şi elevi din localităţile învecinate: Gelu, Sânpetru-Mic, Bărăteaz, Satu-Mare, pentru care, în anul 1949 s-a înfiinţat un internat mixt, care număra circa 50 de elevi. La începutul deceniului şase, al secolului trecut, îşi fac apariţia în Variaş primii profesori calificaţi: Ion Stănică, Marius Stăniloiu, Ana Vlaşcici39.

În această perioadă, cadrele didactice erau obligate să-şi dubleze misiunea instructiv-educativă, cu una propagandistică. Activităţile lor, desfăşurate după orele de curs, cuprindeau, pe lângă cursurile de alfabetizare, întâlniri cu ţăranii, pe care trebuiau să-i convingă să intre în gospodăriile agricole colective. În toate şcolile, mai ales în cele cu limba de predare sârbă, se ducea o intensă „…luptă contra clicii titoiste de la Belgrad…”. În spiritul propagandei oficiale, în 1952, elevii învăţătoarei Lina Rosici din Variaş, desenează caricaturi, afişate la gazeta de perete, care înfăţişau, comparativ, viaţa bună a copiilor din România şi cea de „...chin şi de mizerie în iadul titoist.”40

Este demn de menţionat faptul, că în acea epocă, a edificării statului totalitar în România, învăţătoarea Angela Luchin din Variaş a fost deputată în forul reprezentativ al ţării: Marea Adunare Naţională41.

În ce priveşte cultura şi sportul, aspectul pozitiv a fost că autorităţile au încurajat mişcarea de masă, participarea largă a cetăţenilor la activităţile cultural-artistice şi sportive, pentru care se alocau bani de la buget. În cadrul Căminului cultural „Unirea”, înfiinţat în anul 1947, existau mai multe echipe artistice de amatori. Tot aici, în anul 1955 se înfiinţează o staţie de radioficare, de unde

39 Alois Müller, Milan Luchin, Monografia Şcolii Generale. Comuna Variaş, judeţul Timiş, 1776-1976, Variaş, 1976, p. 2-4.40 Luptătorul bănăţean, anul IX, nr. 2270, marţi, 25 martie 1952, Timişoara, p. 1 şi 3. 41 J. Tittenhofer, op.cit., p. 67.


• 47 •

se transmiteau atât programele postului de Radio Bucureşti, dar şi programe proprii, concepute de realizatori locali. Emisiunile puteau fi ascultate atât la difuzoarele existente pe străzile comunei, dar şi la difuzoarele din casele oamenilor, care erau dispozitive de transmisie cu o singură frecvenţă, ele recepţionând doar Radio Bucureşti şi cele câteva ore de program local. Difuzoarele nu erau dotate cu frecvenţe scurte, împiedicându-se astfel accesul ascultătorilor la posturile: „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, care aduceau critici regimului comunist din România acelor vremi.

Un mijloc de culturalizare a populaţiei dar, utilizat şi în scopuri propagandistice, a fost cinematograful local „Steaua Roşie”, unde, în deceniul şase al secolului trecut rulau cu precădere filme sovietice, cu un program de două filme pe săptămână42.

Sporturile de echipă, îndeosebi handbalul şi fotbalul, s-au bucurat de popularitatea cea mai mare în rândul locuitorilor comunei. Între anii 1953-1957, echipa de handbal în 11 a participat la campionatele diviziilor A şi B, fiind în această perioadă singura din mediul rural, aflată în primele eşaloane competiţionale. Handbalul a pătruns în România pe filieră germană, iar la Variaş, existând o consistentă populaţie de această etnie, jocul a devenit destul de repede popular, în rândul localnicilor. Pentru mai buna vizionare a meciurilor divizionare de handbal în 11, care se desfăşurau pe terenul de fotbal, la stadionul din Variaş s-a construit o tribună pentru 400 de spectatori43.

Regimul totalitar comunist a distrus o lume şi a creat alta în loc, esenţial diferită. La Variaş, trecerea de la un sistem politic la altul, a fost pentru destule familii încărcată de tragism, căci deportările şi deposedarea de pământuri, le-au marcat nefast destinul. Pentru populaţia săracă şi refugiaţii de război, noul sistem politic, cu ideologia lui impregnată de temele egalitarismului şi ale dreptăţii sociale, a reprezentat speranţa unei vieţi stabile şi

42 Ibidem, p. 67-68.43 F. Zamfir, Handbalul în 11 şi perioada lui de glorie la Periam şi Variaş, în „Oameni, eveni-mente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. V, (volum coordonat şi îngrijit de prof. dr. Florin Zamfir), Editura Artpress, Timişoara, 2011, p. 55-64.


• 48 •

scutite de grijile existenţiale. Nu putem eluda realizările locale din perioada statornicirii statului totalitar comunist: electrificarea comunei, înfiinţarea de locuri de muncă, progresele importante în alfabetizarea populaţiei, antrenarea locuitorilor în mişcarea culturală şi sportivă. Pe de altă parte însă, aşa cum timpul a dovedit-o, promovarea unui umanism fără libertatea de expresie a omului, este un construct artificial şi neviabil.

Casa din Bărăgan, a unei familii deportate din Variaş.


• 49 •

Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1909, sâmbătă, 20 ianuarie 1951, anunţă electrificarea comunei Variaş.

Pagină de titlu a ziarului Luptătorul bănăţean.


• 50 •

Stra

da p

rinci

pală

din

Var

iaş î

n an

ul 1

961.


• 51 •

Cad

rele

did

actic

e al

e Şc

olii

din

Varia

ş (a

nul

şcol

ar 1

959-

1960

). D

e la

stâ

nga

la d

reap

ta.

Sus:

1. I

lie Il

cău

2. M

ilan

Luch

in 3

. Joh

ann

Heu

berg

er 4

. Iva

nca

Stăn

ică

5. Io

n St

ănic

ă 6.

Ele

na

Iline

scu

7. A

lexa

ndru

Sec

ulic

i 8. F

loric

a B

eglig

iu 9

. Isa

Pop

ov 1

0. S

reda

Giu

rici 1

1. S

imio

n Te

odor

escu

12.

Joh

ann

Titte

nhof

er;

Jos:

1. M

aria

Ilc

ău 2

. Elis

abet

a Po

stsb

iege

l 3.

Ang

elin

a R

osic

i 4. G

iura

Ker

peni

şan

5. D

raga

Luc

hin

6. A

ngel

a Lu

chin

8. M

aria

Luc

hin

9. A

na V

laşc

ici.


• 52 •


• 53 •

PAROHIA ŞI COMUNITATEAROMANO-CATOLICĂ DIN VARIAŞ

Claudiu Călin

Parohia Romano – Catolică din Variaş are o veche şi bogată istorie, fapt care completează în mod determinant şi definitoriu istoria acestei aşezări bănăţene. Scriptele realizate cu ocazia colectării decimelor papale în perioada 1333-1338, renumite izvoare istorice pentru întreaga Ungarie medievală, dar şi pentru Banatul istoric, menţionează existenţa localităţii „Varijas” şi concomitent, pe cea a unei parohii romano-catolice aici. De atunci însă, trecând peste veacuri marcate de perioade succesive de înflorire şi de declin, istoria acestor locuri a cunoscut schimbări fundamentale. ştim că în timpul ocupaţiei otomane, 1552-1716, viaţa religioasă de factură romano-catolică nu era tolerată de aceşti stăpânitori păgâni, nici ceilalţi creştini nescăpând la rândul lor de greutăţi, persecuţii sau chiar moarte.

Abia prin eliberarea Banatului şi a Timişoarei de sub imperiul semilunii, în anul 1716, prin intermediul armatelor imperiale austriece conduse de prinţul Eugeniu de Savoia, soarele libertăţii creştinilor de pe aceste meleaguri a răsărit din nou. Aşa se face că şi la Variaş, după mai multe decenii, prin aşezarea aici a coloniştilor germani, de confesiune romano-catolică, se pune problema întemeierii unei parohii pentru această nouă comunitate. Coloniştii germani au sosit aici în anul 1786, adică în timpul împăratului Iosif al - II - lea, în vremea căruia sunt întemeiate mai multe comunităţi germane bănăţene. La Variaş germanii nu fondează practic un sat nou, ci se aşează lângă sârbii şi românii existenţi aici deja, formând iniţial un sat nesistematizat, cu case îngrămădite şi cu străzi întortocheate. Despre sârbi aflăm chiar că numărul lor sporise în 1737 şi în 1747, prin unele noi aşezări de populaţie. Se pare însă că această populaţie era trăitoare în sat


• 54 •

încă cu mulţi ani înainte de acest moment44. După şapte ani, timp în care credincioşii catolici din Variaş

au fost păstoriţi de preoţii din Periam, la 20 octombrie 1793 este întemeiată la Variaş o „curatia”, adică o formă de organizare administrative-ecleziastică inferioară, şi cel mai adesea premergătoare (în timp) întemeierii unei parohii. Aceasta putea dispune deja la faţa locului de un preot care să realizeze pastoraţia credincioşilor tinerei comunităţi. Primul paroh numit aici este Pater Castulus Tengl, preot-călugăr franciscan, observant, din provincia monastică Sanctissimi Salvatori, provincie care mai avea în epocă mănăstiri la Timişoara şi la Szeged. În acelaşi an este ridicat pentru credincioşii romano-catolici şi primul lăcaş de rugăciune, încă provizoriu (practic o casă de rugăciune), situat în nord-vestul lui „Alte Gasse” (strada veche). Alte surse istorice indică însă drept an al ridicării acestui lăcaş ca fiind deja 179045. În faţa acestui loc de rugăciune este ridicată de către Jakob Meneschagi o cruce. Un anume Peter Anton ridică în acelaşi an o altă cruce pe la mijlocul „străzii bisericii” (Kirchengasse). O a treia cruce este ridicată de către Andreas Giel în afara satului. Toţi trei s-au obligat să se îngrijească de aceste cruci pe durata întregii lor vieţi, fapt ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. Ulterior, îngrijirea acestor cruci s-a preluat de către comunitate. În acelaşi an 1793, vicarul general de atunci, al Episcopiei Romano – Catolice de Cenad, cu scaunul la Timişoara, Ladislaus Kőszeghy de Remete (devenit episcop în perioada 1800-1828), a sfinţit cele trei cruci ocrotitoare ale satului46. Mai târziu, peste câţiva ani, Andreas Tary (+25.11.1807 la Cărani)47, decanul (protopopul) de Cărani (Mercydorf) a dăruit comunităţii din Variaş o particulă din Sf. Cruce a Mântuitorului, singura condiţie fiind aceea ca această importantă relicvă să fie expusă, în biserică (probabil pe

44 Nikolaus Engelmann, Warjasch, ein Heimatbuch, lucrare editată de Heimatortgemein-schaft Warjasch, Pinsker-Verlag GmbH, Mainburg, 1980, p. 30-35.45 Ibidem, p. 77-78.46 Archivum Dioecesanum Timisoarense [ADT], Fond Parohia Variaş, „Tagebuch Kathari-na Martin”, manuscris nedatat păstrat (în copie) în cadrul fondului parohial Variaş, p. 245.47 ADT, Fond „Personalia Preoţi-parohi“, Vol. „T 1”, Dosar „Personalia Andreas Tary + 1807”, nenumerotat.


• 55 •

altar), în fiecare vineri din Postul Mare, precum şi în zilele de 3 mai – sărbătoarea Găsirii Sf. Cruci şi 14 septembrie – sărbătoarea Ridicării Sf. Cruci, pentru a putea fiecare credincios să se roage în faţa şi în prezenţa ei.

Clopotele comunităţii - cele mai vechi - au fost cumpărate pe rând: cel mai vechi, dar şi cel mai mic s-a achiziţionat în 1798, el fiind turnat la maestrul Georg Bauer, probabil la Timişoara, în cartierul Fabric, al doilea în 1802, iar al treilea în 180448.

În anul 1806 „curatia” Variaş este ridicată la rangul de parohie de sine stătătoare49, din 1805 ea făcând deja parte din decanatul (protopopiatul) de Biled, după ce până atunci fusese atestată (în 1801) ca şi capelanie locală în decanatul de Sânnicolau Mare50.

În anul 1817 este construită casa preotului, iar în 1821 este ridicată biserica parohială, închinată Sf. Ladislau, regele Ungariei. Atât ridicarea bisericii, din punct de vedere financiar, cât şi alegerea hramului acesteia - Sf. Ladislau, regele Ungariei - se datorează episcopului de Zagreb, Maximilian Verhovac51. Dar cum de-a ajuns un episcop dintr-o zonă relativ îndepărtată, în epocă, să aibă un cuvânt de spus tocmai în Banat, la Variaş? Explicaţia este că o dată cu anul 1780, Banatul a fost trecut din mâna administraţiei austriece în mâna celei maghiare. Croaţia de azi era şi ea parte a aceluiaşi mare imperiu, ba chiar mai mult, aparţinea teritoriilor coroanei maghiare. În decursul timpului, mai precis prin anii 1778-1784, episcopii şi capitlul catedralei din Zagreb pierduseră, datorită unor măsuri administrative imperiale de organizare a graniţei militare din Croaţia, unele domenii şi posesiuni, monarhii austrieci promiţându-le altele,

48 Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 78.49 *** Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Domini Jubilari MDCCCC, Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1900, p. 140.50 *** Catalogus Venerabilis Cleri Dioecesis Csanadiensis, [fără editură şi fără loc al apa-riţiei], 1801, p. 15-16, precum şi în *** Catalogus Venerabilis Cleri Dioecesis Csanadiensis MDCCCV, Temesvárini, Typis Annae Jo[...], 1805, p. 12-13. 51 *** Schematismus... 1900, p. 140-141;


• 56 •

în schimb. A durat însă ceva vreme până aceste promisiuni s-au concretizat, administraţia vieneză alegând să le acorde episcopilor de Zagreb domenii şi terenuri erariale din Banat. Aşa au ajuns ierarhii capitalei croate şi capitlul lor catedral, împreună cu conducătorul acestuia, prepozitul, să deţină, faptic din 1784/1785, respectiv oficial din 1801, domenii precum cele de la Biled (de care ţineau posesiunile din Periam, Variaş, Şandra (localitate ea însăşi întemeiată ulterior de episcopii de Zagreb), Iecea Mică, Cărpiniş, Boka, Neuzina, Kanak (acestea trei aflate azi în Serbia) şi Checea), Modoš (azi Jaša Tomić, în Serbia), împreună cu satele din preajmă, şi Sarča52. În aceste zone, contrar aşteptărilor lumii de azi, stăpânii aveau nu doar drepturi şi beneficii de care să se bucure, dar şi obligaţii, precum cele de a se îngriji de binele social şi spiritual al locuitorilor acestor sate. De aceea, în majoritatea acestor localităţi proprietarii cei noi s-au îngrijit de construirea de biserici, şcoli, case parohiale, clădiri administrative pentru primării şi administraţia dominială, asigurându-le totodată cele necesare bunei funcţionări, iar de cele mai multe ori inclusiv salariile preoţilor şi învăţătorilor. În acest sens, la Variaş episcopul Maximilian Verhovac a ridicat în anul 1817 o frumoasă casă parohială cu parter şi etaj, aşa cum puţine mai erau în Banat (Vârşeţ, Aradu Nou, Biled, Boka, Cărpiniş şi ulterior Periam)53, iar în 1821 şi o biserică parohială. Hramul acestui lăcaş de cult, Sf. Ladislau, este ales dintr-un motiv lesne de înţeles: acest sfânt rege al Ungariei, ce a trăit între anii 1077-1095, a fost în acelaşi timp şi întemeietorul episcopiei de Zagreb în anul 1091. Sfinţirea bisericii, de către episcopul Ladislaus Kőszeghy de Remete, a avut loc la 27 iunie 1821, dată la care s-a sărbătorit multă vreme „Kirchweih”-ul. Ulterior, împăratul Iosif al II-lea a dispus mutarea serbărilor laice ale hramului în prima duminică din noiembrie (dacă aceasta nu pica 52 Martin Roos, Erbe und Auftrag, Die alte Diözese Csanád, vol. I, partea 2b, editată în editu-ră proprie de cele trei dieceze surori, Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, 2012, p. 22-23.53 Ibidem, p. 74-75.


• 57 •

tocmai de 1 sau 2 noiembrie, zilele sărbătoririi tuturor sfinţilor, respectiv a comemorării tuturor răposaţilor), tocmai pentru a nu întrerupe sau afecta perioada recoltei. De la ridicarea lăcaşului de cult nu ni s-au păstrat planuri sau acte, acestea fiind probabil la Zagreb, în arhiva arhiepiscopală de acolo. Totuşi, se poate admira cu ochiul liber frumuseţea unei biserici baroce târzii, ce poartă amprenta neoclasicului de la începutul secolului al XIX-lea54.

În anul 1823, germanii romano-catolici din Variaş se bucură de deschiderea unei noi şcoli, în care copii să fie învăţaţi carte. O primă şcoală funcţionase deja la finele veacului al XVIII-lea, deoarece este atestat ca învăţător, până la 1796, un anume Johann Greberhardt, el fiind succedat de Christof Niemgern (1796-1806) şi de Michael Huber (1806-1836). Deja din 1836 Huber devine „Oberlehrer” (învăţător-şef), el având de acum şi subordonaţi.

Anul 1836 este marcat, între 24 iulie şi 9 octombrie, de o puternică epidemie de holeră, căreia i-au căzut victime la Variaş circa 108 persoane55.

Un prim fiu al satului, devenit preot romano-catolic, a fost Josef Neumann, care şi-a celebrat la Variaş primiţia (prima sa sfântă Liturghie) în anul 1837, fiind asistat de decanul Friedrich Konrad (+ 1871, ca prepozit al Capitlului Catedral, la Timişoara) de la Biled ca manuductor (ajutor) şi de Karl Kögl de la Periam (+ 1888, ca decan şi canonic onorific), în calitate de predicator. Tot în acest an, biserica a primit un ciboriu (potir cu capac, pentru păstrarea Sf. Împărtăşanii), consacrat în prealabil de episcopul Josef Lonovics.

În anul 1846, la 8 noiembrie, episcopul de Zagreb, Georg Haulik, dispune întemeierea unei fundaţiuni financiare-şcolare în valoare de 1000 de florini destinată localităţilor Biled, Periam,

54 Hans Müller, Warjasch, în Elke Hoffmann, Peter-Dietmar Leber, Walter Wolf (coord.), Das Banat und die Banater Schwaben, Städte und Dörfer, Beiträge zur Siedlingsgeschichte der Deutschen im Banat, vol. 5, lucrare editată de Landsmannschaft der Banater Schwaben, ed. Mediengruppe Universal, München, 2011, p. 639, Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 79.55 ADT, Fond Parohia Variaş, „Tagebuch Katharina Martin”, manuscris, p. 233.


• 58 •

Iecea Mică, Şandra şi Variaş. Suma de 1000 de florini urma să fie depusă la bancă, iar din jumătate din dobânda anuală obţinută trebuiau finanţate studiile unui băiat şi ale unei fete inteligente, iar din cealaltă jumătate a dobânzii urmau a fi cumpărate haine şi cărţi pentru copii ce frecventau şcoala, dar care proveneau din familii de condiţie socială modestă. Tot în 1846 este sfinţit şi altarul principal al bisericii, amenajat în acest an în forma pe care o putem vedea până în prezent. Placa de altar (în care sunt păstrate relicve de sfinţi şi pe care se celebrează Sf. Liturghie) este consacrată tot în acest an de către episcopul de la Timişoara, Josef Lonovics de Krivina (1834-1848)56.

Două altare laterale sunt adăugate în 1854 amenajării cultice interioare a bisericii din Variaş, costurile lor fiind achitate în mare parte din casieria parohiei, iar restul din donaţii ale comunităţii locale. Unul dintre altare este dedicat Preasfintei Treimi, iar celălalt Sf. Gheorghe, ostaş martir. Tot în acest an, cu ocazia conferirii Sf. Mir, la 6 iunie, episcopul Alexander Csajághy (1851-1860) a consacrat şi noile altare secundare57. După doar doi ani, în 1856 biserica este din nou înfrumuseţată prin pavarea pardoselii cu marmură, iar în 1857 este achiziţionat şi cel de-al patrulea clopot, care era de altfel şi cel mai mare existent în turnul lăcaşului de cult. Cimitirul parohiei primeşte din anul 1855 o capelă proprie, ridicată prin grija familiei Zillich, ei fiindu-i fixat de la început hramul Patimilor şi morţii Mântuitorului58.

Vechea orgă a bisericii este refăcută în anul 1887 (1884?), iar balconul corului este şi el extins pentru a putea cuprinde mai mulţi corişti, tradiţia muzicală locală fiind una bogată. Turnul bisericii este prevăzut cu un ceas realizat în 1883 de către meşterul ceasornicar Johann Vollmann din Variaş, mecanismul costând frumoasa sumă de 800 de florini. Deja la finele secolului al XIX-lea exista la Variaş o fanfară întemeiată de Johann Steiner, care 56 Ibidem, p. 245-246.57 Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 82.58 Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 84, *** Schematismus... 1900, p. 140-141.


• 59 •

în 1896-1897 a întreprins un turneu prin Europa, în ţări precum Germania, Olanda, Danemarca şi Suedia. În acest sens, în 1904 se întemeiază Asociaţia Bărbătească de Cântare, având la bază însuşi corul bisericesc59.

Deşi foarte harnici şi mari iubitori ai bisericii din satul lor, pe care au îngrijit-o mereu cu mare sârg, locuitorii din Variaş nu s-au remarcat printr-o religiozitate ieşită din comun, ba uneori chiar prin contrariu: în timpul episcopului Alexander Dessewffy (1890-1907) au avut loc în întreaga dieceză misiuni populare susţinute de călugării redemptorişti din Viena şi Leoben (Austria). Aceste misiuni se întindeau pe câte trei-patru zile, perioadă în care aveau loc predici pe diverse teme, pentru diverse vârste, ocazii de aprofundare a învăţăturii Bisericii, Sfinte Liturghii şi momente de rugăciune comunitară, completate şi de oferirea posibilităţii practicării Sfintei Spovezi. Tocmai la Variaş misiunile au trebuit fi întrerupte deoarece nu au existat prea mulţi doritori care să ia parte la ele.

Un proiect lăudabil, care însă a adus şi multe neînţelegeri şi probleme comunităţii şi preoţilor ei a fost acela al grădiniţei în care au activat, pentru educaţia copiilor de vârstă preşcolară, călugăriţele de Notre Dame. Iniţiat în anul 1926, proiectul a putut fi pus în practică abia în 1930, grădiniţa funcţionând permanent cu câte trei călugăriţe-educatoare şi cu un număr de copii ce oscila între un minim de 68 (în 1930) şi un maxim de 96 (1931). La fel ca întreg învăţământul confesional romano-catolic din ţara noastră, grădiniţa din Variaş şi-a încheiat într-un mod brutal existenţa prin măsurile luate de regimul comunist în anul 194860.

59 ADT, Fond Parohia Variaş, „Tagebuch Katharina Martin”, manuscris, p. 246-247.60 Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 85, 87-94.


• 60 •Biserica catolică din Variaş.


• 61 •

O ŞCOALĂ INEDITĂ LA GELU

Liubomir Stepanov

O dată cu retragerea armatei aliate de pe teritoriul românesc în iulie 1919, împreună cu armata sârba s-au retras şi un număr semnificativ de intelectuali sârbi: învăţători, preoţi, medici, avocaţi, funcţionari.61 Astfel, pe parohii au rămas doar 9 preoţi iar în şcoli doar 29 de învăţători calificaţi pe 63 de posturi didactice. Se impunea stringent găsirea soluţiilor pentru reînnoirea cadrelor necesare comunităţii sârbe din Banatul Românesc. Dar până la acea dată pe teritoriul României

nu a existat nicio şcoală de grad mediu cu limba de predare sârbă.Eparhia Ortodoxa Sârbă de Timişoara a derulat o serie de

iniţiative pentru înfiinţarea unui gimnaziu pentru etnia sârbă însă aceste demersuri au rămas fără rezultat. A mai rămas opţiunea sistemului de învăţământ fără frecvenţă.

Primul căruia i-a venit această idee a fost preotul ortodox sârb din satul Gelu, comuna Variaş, Milan Nicolici.

Iată şirul evenimentelor:În toamna anului 1921, din lipsă de învăţători, preotul local

Milan Nicolici este încadrat ca învăţător suplinitor la Şcoala Confesională Sârbă din Gelu. Aici are ocazia să constate ca sunt mulţi copii capabili de continuarea studiilor dar nu au posibilităţi materiale. Conştient de faptul că conaţionalii lui au nevoie de cadre pregătite pentru a duce mai departe aspiraţiile lor naţionale şi religioase, Milan Nicolici începe să pregătească câţiva elevi din clase terminale şi care au dovedit capacitate dar au avut o situaţie materială mai modestă, pentru susţinerea examenelor la gimnaziile din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.61 Aici şi în continuare: Љубомир Степанов, Из повести Кетфеља, ДССКР, Темишвар, 1994, pag. 165-194.

Milan Nicolici


• 62 •

Această iniţiativă a dat rezultate întrucât primi 4-5 elevi care au mers cu învăţătorul lor să susţină examene au obţinut rezultate foarte bune. Vestea s-a răspândit repede în sat şi în împrejurimi şi au apărut tot mai multe solicitări pentru astfel de consultaţii-meditaţii. După trei ani este numit învăţător calificat pe al doilea post didactic şi Milan Nicolici îşi continua activitatea didactică în Casa parohială, de data această şi cu copii veniţi din alte localităţi.

Paralel cu această activitate, Nicolici a început să-şi lega-lizeze activitatea prin demersurile întreprinse prin intermediu Consistoriului Eparhial în sensul înfiinţării unui gimnaziu pri-vat propriu. Însă aceste insistenţe au rămas fără răspuns întrucât contraveneau Legii privind învăţământul particular (numărul pu-terilor didactice, spaţiu adecvat, dotare, manuale, drept la publi-citate, etc.). Asta nu l-a descurajat, el şi-a continuat misiunea şi pe lângă obligaţiile din parohie cea mai mare atenţie a dedicat-o pregătirii copiilor pentru a susţine examenele. Procura manuale-le, dicta când nu avea manuale suficiente, se îngrijea de casa şi masa pentru cei veniţi din alte localităţi, căuta să asigure resurse-le financiare necesare deplasărilor la examene, asigurarea paşa-poartelor, scria petiţii solicitând ajutor material pentru elevii săi, organiza spectacole cu corul bisericesc şi trupa de diletanţi, etc.

Procesul de pregătire a elevilor se desfăşoară în special în vacanţele şcolare şi la sfârşit de săptămână. În arhiva parohială am descoperit chiar şi orare pe zile, ore şi obiecte de studii şi multe alte date. De exemplu statistica cu numărul cursanţilor în anul şcolar 1924/25:

Clase de gimnaziu I II III IV TotalBăieţi 5 9 7 5 26Fete 1 2 1 2 6Total 6 11 8 7 32Ocazionali 3 2 1 1 7Total general 9 13 9 8 39


• 63 •

Preotul Milan Nicolici a desfăşurat întreagă această activitate fără să fie remunerat de către părinţii elevilor săi. Mai mult, el însoţea obligatoriu cursanţii săi cu ocazia susţinerii examenelor, suporta şi majoritatea cheltuielilor de transport, rezolva cazarea lor în internate şcolare, taxe de examen sau pentru certificate, cereri etc.

Pentru a-l sprijini într-un fel Eparhia Ortodoxa Sârbă i-a lăsat la dispoziţia uzufructul sesiunii parohiale vacante.

Gimnaziile unde învăţăceii protopopului Nicolici susţineau examenele au fost cele din Jimbolia (până în 1924), Kikinda, Vrbas, Novi Sad, Sremski Karlovci, ş.a. În arhiva parohială am identificat documente din care am reuşit să reconstituim tabloul cu numărul elevilor cursanţi care au susţinut şi examene în primii 10 ani de activitate:

Casa parohială din Gelu


• 64 •

Număr de elevi

Anul şcolar Gimnaziu Şcoli civilebăieţi fete total băieţi fete total

1921/22 2 - 2 - - -1922/23 8 1 9 - - -1923/24 15 3 18 - - -1924/25 33 3 36 3 - 31925/26 18 1 19 10 3 131926/27 14 1 15 4 2 61927/28 6 1 7 2 2 41928/29 14 2 16 1 1 21929/30 9 1 10 - - -1930/31 9 3 12 4 4 8Total 128 16 144 24 12 36Total general 180

Prota Nicolici cu şcolarii săi


• 65 •

După absolvirea gimnaziului, majoritatea cursanţilor se îndreaptă spre licee superioare, preparandii, şcoli teologice, alte şcoli de specialitate. Mulţi dintre ei au urmat şi studiile superioare. Însă toţi s-au întors pe meleagurile natale să fie în sprijinul conaţionalilor lor.

Un alt segment al acestui tip de activitate a început protopopul Milan Nicolici în anul 1926 la mănăstirea Bezdin din judeţul Arad când a demarat un curs de pregătire a tinerilor monahi pentru completarea studiilor în ţara vecină. Această „şcoală” este cunoscută în mediul sârbesc drept „Gimnaziul inferior sârbesc a protopopului Milan Nicolici din Gelu”.

După semnarea Convenţiei Şcolare între Regatul România şi Regatul Jugoslavia în anul 1933, a urmat înfiinţarea Secţii Sârbe în cadrul Colegiului C.D. Loga din Timişoara în anul 1934. Prin aceasta interesul pentru cursurile lui Milan Nicolici a început să scadă, mai ales că la acelaşi colegiu după patru ani s-au format şi clase superioare de liceu. Totuşi protopopul Nicolici a mai avut „clienţi” şi după această dată în număr suficient până în anul 1950.

Fotografie de grup după un examen


• 66 •

Nu s-a păstrat o evidenţa nominală completă cu foştii cursanţi. Am încercat să realizăm o reconstituire. Se apreciază că la aceste activităţi au participat peste 170 de tineri. Am identificat fără dubii doar 143. Dintre „Elevii” acestui „gimnaziu particular” 25 au devenit profesori sau învăţători; 44 au devenit preoţi, şapte au ajuns medici sau avocaţi; funcţionari, meseriaşi şi comercianţi – 22; iar 45 nu au continuat studiile.

Din numărul total de elevi 32% erau localnici ceilalţi provenind din localităţile înconjurătoare sau chiar din Clisura Dunării.

Fie ca această scriere să exprime recunoştinţa noastră faţă de opera de caritate desfăşurată de protopopul Milan Nicolici pentru formarea elitei intelectuale sârbeşti din Banatul Românesc între cele două războaie mondiale.

*Protopopul Milan Nicolici s-a născut în data de

7/20.11.1888 în localitatea Satchinez, din părinţi Vladimir şi Persida, paori. Şcoala elementara sârbă a urmat-o în localitatea natală, gimnaziul şi Şcoala superioară comercială la Timişoara, iar pregătirea teologică a dobândit-o la Institutul Teologic din Zadar (Zara, Dalmaţia).

După absolvire, în anul 1915, este hirotonisit drept preot de către episcopul dr. Georgije (Letić) pentru Parohia Ortodoxă Sârbă din Satchinez pe care o ocupă efectiv în perioada 16. 02. 1914-01.09.1919. Cu data de 01.09.1919 este numit paroh administrator al Parohiei Ortodoxe Sârbe din Gelu. Aici va rămâne şi va sluji până la sfârşitul vieţii aproape cinci decenii trecând prin toate treptele preoţeşti, fiind recompensat în mod corespunzător de autorităţile bisericeşti competente, şi nu numai.

În această localitate Nicolici a dezvoltat o vastă activitate: în primul rând s-a preocupat de viaţa spirituală a parohienilor săi, de aspectul interior şi exterior al biserici, a organizat corul bisericesc, societatea de lectură sârbă, grupul de diletanţi, a ţinut cursuri cu şcolarii săi, a întocmit şi a tipărit primul Dicţionar


• 67 •

sârb-român care a apărut în anul 1935 la Tipografia lui Leopold Vider din Timişoara, a colaborat cu presa, a participat la acţiunea de muncă voluntară pentru reconstruirea Iugoslaviei după Război, a crescut şi a educat cei trei copii ş.a. Deşi nefinalizată şi in-completă, activitatea sa lexico-grafică reprezintă o contribuţie importantă în contextul legăturilor româno-sârbe pe plan cultural, dar şi mai larg.

Şi când părea că toate lucrurile merg bine, a apărut Rezoluţia Informbiroului din 28.06.1948. Începe perioada de prigoană pentru toţi fruntaşii sârbi din Banat.

În anul 1950 este arestat şi condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „trădare”. Ca deţinut politic a trecut prin închisorile din Timişoara, Aiud şi Piteşti. După aproape 6 ani de reeducare prin muncă grea a fost „eliberat” în data de 19.12.1955 în baza Decretului nr. 535/1955.

Deşi fizic şi psihic epuizat şi bolnav, dumnealui se întoarce în mijlocul parohienilor săi ca să-şi continue nobila misiune în

Grădina Domnului deşi era la o vârstă rezonabilă.S-a înălţat spre ceruri la Gelu în data de 4.03.1969.În semn de recunoştinţă, preţuire şi respect foştii săi

elevi i-au ridicat pe mormânt un obelisc cu următorul text: „Protopopului Milan Nicolici, recunoscători foştii elevi”.

Omagiul nostru îl reprezintă prezentul text la aniversarea a 125 de ani de când s-a născut PROTA.


• 68 •


• 69 •

O VIZITĂ ISTORICĂ LA PESAC

Nuţu Rabota Vlad

După Marea Unire din 1918, familia regală a României reîntregite, şi-a exprimat dorinţa de a se apropia şi de a-i cunoaşte la ei acasă, pe românii de peste munţi, de curând aduşi lângă patria mumă. Era absolut firesc acest lucru, acum când hotarele ţării s-au lărgit în limitele ei de drept, să se aibă în vedere o vizită a cuplului regal în aceste provincii, private atâtea veacuri de orice legături şi sentimente naţionale cu fraţii lor de aceeaşi limbă şi credinţă. De cealaltă parte, românii din Ardeal şi Banat, de asemenea, aşteptau şi ei, un prilej de a-l vedea în carne şi oase pe Regele lor, regele tuturor românilor. Ferdinand I şi regina Maria, aşadar, după ce în 1922 sunt încoronaţi ca suverani ai României la Alba-Iulia, programează pentru toamna anului următor, nu o simplă vizită, ci chiar un turneu mai amplu, în Banat. Momentul potrivit, pentru această vizită de suflet, a coincis cu inaugurarea Institutului Politehnic din Timişoara, eveniment fixat la începutul lunii noiembrie 1923.

„Vine Regele!” titrează mare pe prima pagină, săptămânalul naţionalilor ”Voinţa Banatului”: „Majestatea Sa Regele va fi Duminică oaspele nostru al bănăţenilor...”62. Duminica cu pricina: 11 noiembrie 1923. Toată suflarea capitalei Banatului este pregătită pentru a primi aşa cum numai bănăţenii ştiu, pe MS Regele Întregitor şi suita. Gara „Domniţa Elena” din Iosefin, este împodobită cu flori şi drapele naţionale. Autorităţile locale în frunte cu primarul Lucian Georgevici şi deputatul Alexandru Mocioni, dr.Aurel Cosma, primul prefect român al judeţului, înalte feţe bisericeşti din Sibiu, Arad şi Timişoara, militari, fanfara dar şi zecile de mii de ţărani veniţi din satele şi comunele dimprejur, cu toţii copleşiţi de un entuziasm naţional fără sfârşit, întâmpină

62 Voinţa Banatului, anul III, nr.45, Timişoara, 11 noiembrie 1923, pag.1.


• 70 •

cu tradiţionala pâine şi sare, pe iubitul lor rege, în acordurile Imnului Regal. Vizibil emoţionat de primirea făcută, Ferdinand mulţumeşte gazdelor şi scuză absenţa MS Regina, care „nu a mai venit fiind uşor bolnavă”63. Însoţitorii regelui în Banat au fost prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, ministrul lucrărilor publice Moşoiu, ministrul cancelariei regale Mişu, mareşalul Anghelescu ş.a. De la gară, convoiul regal s-a deplasat, în uralele mulţimilor, spre catedrala ortodoxă din Piaţa Kuttl. Aici, mitropolitul Bălan64 oficiază un Te Deum în cinstea înaltului oaspete. Apoi, cu toţii se îndreaptă către domul romano-catolic din Piaţa Unirii, unde de asemenea, episcopul Pacha65, înalţă rugăciuni pentru sănătatea suveranului şi a Coroanei Române. În jurul orelor prânzului, întreaga suită s-a aflat la Politehnică, unde s-a pus piatra de temelie a viitoarei şcoli de ingineri bănăţeni. Ajunşi la Prefectură, regele a primit onorul gărzii şi cu emoţie, a fost urmărită parada militară. După banchetul organizat în palatul prefecturii, spre seară, a avut loc o preafrumoasă serenadă corală, ştiut fiind faptul că Banatul era pe atunci supranumit „Ţara Corurilor”. Prima zi s-a încheiat cu o impresionantă retragere cu torţe. A doua zi (luni, 12 noiembrie 1923), a fost închinată vizitării mai multor fabrici din oraşul de pe Bega66, a teatrului, MS reculegându-se la bisericile unită, ortodoxă sârbă, reformată dar şi la sinagogile din Cetate şi Iosefin.

În cea de-a treia zi a voiajului bănăţean (marţi, 13 noiembrie 1923), regele şi-a manifestat dorinţa să se deplaseze în câteva sate din pusta timişeană. Astfel, începând cu orele 9, suita regală a pornit cu automobilele spre Izvin67, apoi au întors spre Biled68, Pesac, Lovrin şi Comloşu Mare. Dar, să ne oprim puţin, asupra scurtei şederi a MS la Pesac, chestiune despre care dorim să ne referim în cele ce urmează. La Pesac, regele şi compania, a ajuns,

63 Ibidem, pag.3.64 Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului (1920-1955).65 Augustin Pacha, episcop romano-catolic de Timişoara-Cenad (1923-1948). 66 Au fost vizitate fabricile „Industria Lânii”, „Turul”, de tutun, de pălării, moara mare şi şcoala de silvicultură de la Pădurea Verde.67 La Izvin regele a văzut o expoziţie de animale. 68 La Biled regele a vizitat o casă şvăbească.


• 71 •

la orele amiezii. Să vedem cum descriu două din ziarele vremii trecerea regelui prin această localitate: „Din Biled, cortegiul regal s-a îndreptat spre frumoasa comună naţionalistă: Pesac. Aci poporul aderent în întregime al partidului naţional, a dat dovadă, că ştie să stimeze pe Acela, care întruchipează unitatea naţională... Pesăcanii au rămas credincioşi trecutului. Ei au primit numai şi numai pe Rege, pe Suveran, tot ce a fost acolo ministru, autoritate, deputat era pentru ei inexistent. Pesăcanii au sărbătorit cu banderii ca nici unde, şi cu o însufleţire de nedescris pe Eroul Cel Mare”69, sau „...De aici a trecut la Pesac unde dl. deputat A. Bogdan cu populaţia din acel sat aranjase o primire imposantă. Primarul G. Anghel a oferit Maiestăţii Sale pâine şi sare, apoi a fost condus în biserica gr.or. unde au servit un Te Deum preoţii Fizeşanu şi Vermeşan. După puţin timp în sunetele clopotelor şi uralele mulţimei Maiestatea Sa şi întreaga suită pleacă la Lovrin”70. Şi mai frumos scrie părintele Gheorghe Cotoşman în monografia lui istorică despre Pesac: „În 13 noiembrie 1923, Pesacul a avut fericirea unică în analele vieţii sale de a primi înalta vizită a Regelui desrobitor şi întregitor de Ţară, Ferdinand I, însoţit de prim-ministrul Ionel I. C. Brătianu şi de alţi înalţi demnitari civili şi militari ai Statului român. Pesăcanii au primit împărăteşte pe Regele lor, cu banderii de călăreţi cu fanfară, cu arcuri de triumf, drapele şi flori”71.

Această aşezare – Pesac – a apărut când populaţia românească din Sânpetru Sârbesc (Mare), s-a strămutat în actuala locaţie, din pricina deselor revărsări ale râului Aranca şi a înmulţirii neînţelegerilor cu etnicii sârbi. Însuşi împăratul vienez Iosif al II-lea, aflat în vizită pe aceste meleaguri, în anul 1768, a aprobat întemeierea aici, a unui sat exclusiv cu populaţie românească. Că Pesacul a dat oameni de valoare, care au ridicat prestigiul, nu numai comunităţii lor dar şi a Banatului însuşi, s-a mai vorbit şi scris. E destul să amintim de preotul

69 Voinţa Banatului, anul III, nr.47, Timişoara, 25 noiembrie 1923, pag.1.70 Nădejdea, nr.359, 16 noiembrie 1935, pag. 3.71 Pr. Gheorghe Cotoşman, Din trecutul Bănatului, comuna şi bisericile din Pesac, cartea VI, Timişoara, 1936, pag.609.


• 72 •

Grigore Vermeşan, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1918, ilustru şlefuitor de suflete, de dr. Antonie Bogdan, prefect şi deputat de Timiş – Torontal, de medicul şi consilierul judeţean liberal Gheorghe Laţia sau de Gheorghe Andraşiu, profesor, deputat şi chiar primar al Timişoarei pentru o scurtă perioadă72, ca să ne dăm seama că această vatră nisipoasă a născut în decursul anilor, adevăraţi şi buni români. De altfel, pesăcanii au trăit şi simţit întotdeauna româneşte. Trebuie amintit faptul că, la Pesac se dansează până astăzi „Căluşul” în stil bănăţean, având un pas particular, propriu, iar de Crăciun se merge din casă în casă, nu cu colinda, ci cu „Calul”, un obicei unic şi izolat în pusta Banatului.

În cadrul turneului său prin Banat, regele Unirii a mai vizitat oraşele Lugoj şi Caransebeş, declarându-se pe deplin impresionat de nobleţea sufletului bănăţean. La plecarea spre Bucureşti, în gara din Timişoara, înainte de despărţire, regele a promis: „La primăvară voi reveni necondiţionat cu Regina la Timişoara!”73. Deşi popasul regelui Ferdinand I la Pesac, din 13 noiembrie 1923, nu a durat mai mult de o oră, pesăcanii de atunci, dar şi generaţiile următoare, au auzit măcar despre acest eveniment special din istoria localităţii în care îşi duc traiul zi de zi74. Conştiinţa colectivă şi mândria de bănăţeni autentici, obligă pesăcanii de azi şi de mâine, să cunoască şi să-şi aducă aminte cu respect şi admiraţie, de regele României Mari care, într-o zi frumoasă de toamnă, a intrat şi s-a rugat în biserica lor.

72 Gheorghe Andraşiu a fost primar al Timişoarei în ianuarie-februarie 1938.73 Nădejdea, nr.359, 16 noiembrie 1923, pag. 4.74 Pesacul a fost vizitat şi de Regele Carol al II-lea în 1934.


• 73 •

MĂRTURII ALE FAMILIILORNOBILIARE BĂNĂŢENESABIA NOBILILOR OSZTOICS

Zoran Marcov

În cei peste 140 de ani de existenţă, Muzeul Banatului din Timişoara şi-a îmbogăţit permanent patrimoniul cu obiecte deosebit de valoroase pentru istoria locală. O parte din aceste exponate au aparţinut, în trecutul nu foarte îndepărtat, familiilor nobiliare de pe întreg cuprinsul Banatului istoric. Obiectele respective au intrat în inventarul muzeului fie în urma unor donaţii, de regulă prin intermediul urmaşilor, fie prin achiziţii din fondurile Societăţii Muzeale, respectiv din bugetul muzeului de mai târziu.

Din rândul exponatelor de factură nobiliară merită amintită sabia comandantului militar austriac Johann Freiherr von Hiller, baron şi proprietar al domeniului de la Butin. Sabia, alături de alte câteva obiecte, a fost donată în anul 1896 de doamna Tamássy Kálmán, născută Hiller Ernesztin75. Baronii de Rudna, Fedor şi Mihály Nikolics, donează în anul 1894 o importantă colecţie numismatică cuprinzând 29 monede de aur, 297 monede de argint şi aproximativ 190 monede de bronz76. Legat de aceiaşi baroni de Rudna, există în colecţia istorică a muzeului un document intitulat Geschichte unserer Familie (Istoria familiei noastre), care prezintă istoricul familiei nobiliare, documentul fiind adresat lui Thierfelder János, fiul adoptiv şi moştenitorul baronului Nikolics Mihály77. Din colecţia personală a lui Ormós Zsigmond, 75 Sabia (nr. inv. vechi 1563) a fost purtată de baronul Johann Freiherr von Hiller, coman-dant militar austriac, în bătăliile duse împotriva lui Napoleon I de la Neumarkt-Sankt Veit şi Aspern-Essling în cursul anului 1809. La 15 aprilie 1816, von Hiller a primit domeniul Butin (comitatul Timiş), adăugându-şi din acel moment şi titulatura „de Butin”. Fiii săi s-au stabilit în comitatul Timiş, ultimul urmaş direct al baronului murind în anul 1881.76 TRET, S.N., X (1894), IV, 112; TRET, S.N., XI (1895), IV, 124.77 Zoran Marcov, Ciprian Glăvan, Istoria familiei Nikolics redată într-un document din colecţia Muzeului Banatului, în AnB, S.N., XVIII (2010), 176.


• 74 •

fondatorului Societăţii de Istorie şi Arheologie din Ungaria de Sud, se păstrează astăzi în patrimoniile Muzeului Banatului şi Muzeului de Artă din Timişoara numeroase exponate, donate în mai multe etape la sfârşitul secolului al XIX-lea78. Achiziţionarea de obiecte legate de trecutul nobilimii bănăţene continuă şi în zilele noastre, cel mai recent exemplu fiind blazonul pictat pe pânză al lui Vukovics Sebő (Sava Vuković), cumpărat la finele anului 201279.

În cele ce urmează vom trece la prezentarea istoricului familiei nobiliare Osztoics de Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic. Încă de la bun început precizăm faptul că articolul de faţă nu se doreşte a fi o expunere monografică a familiei nobiliare, datele despre aceasta urmând a fi redate în linii generale. Istoricul familiei este doar un preambul pentru subiectul central al textului, sabia nobiliară aflată în colecţia MBT.

Familia Osztoics (Ostoici – lb. română, Ostojić – lb. sârbă) este originară din Bosnia, fiind una din numeroasele familii creştine de pe cuprinsul teritoriului bosniac, care a ales drumul pribegiei în faţa pericolului otoman şi a impunerii tot mai pronunţate a mahomedanismului în acel areal geografic80.

Strămoşii nobililor Osztoics de mai târziu au migrat în Ungaria, stabilindu-se în regiunea Novi Sad (reşedinţa actualei provincii autonome Voivodina, în Republica Serbia), unde au ocupat funcţii importante. Pentru meritele obţinute în războaiele antiotomane, regele Leopold al II-lea l-a înnobilat la data de 7 martie 1791 pe Osztoics Bazil şi pe copiii săi născuţi din mariajul cu Chrisztics Mária: János, Péter, György, Erzsébet şi Anna, precum şi pe nepoţii săi născuţi din căsătoria fiului său János cu Dimovics Anna: Bazil şi Mária. Carta nobiliară cu blazon, făcută 78 Menţionăm în acest sens scrisoarea de donaţie a lui Ormós Zsigmond din 24 aprilie 1889 (AIMBT, fond SMIA, d. iunie/1889) care se referă la 14 bunuri donate Societăţii Muzeale din Timişoara; amintim cu această ocazie iataganul lui Cerni György, cuprins în lotul celor 14 obiecte şi trecut la poziţia nr. 7 (nr. inv. vechi 779). 79 Blazonul lui Vukovics Sebő a fost achiziţionat de la Virgil Dajdea din Timişoara, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2456 din 12 nov. 2012, în schimbul sumei de 300 lei. 80 Lendvai Miklós, Temes vármegye nemes családjai, vol. III., Temesvár (1905), 151.


• 75 •

în acest sens, a fost publicată în comitatul Bács la 2 decembrie 1791 şi în comitatul Srem la 17 aprilie 179281.

Ulterior, în schimbul sumei de 60.422 forinţi şi 58 ½ creiţari, regele Francisc I, la data de 9 decembrie 1802, a donat Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic, aflate în comitatul Timiş şi a permis folosirea prenumelui «nagy- és kis schemlöki» („de Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic”) lui Osztoics János, consilier la curtea regală a comitatului Srem şi consilier al oraşului liber regesc Novi Sad, pentru Péter, casierul oraşului Novi Sad, precum şi pentru György. Diplomele referitoare la acest fapt au fost făcute publice în adunarea generală a comitatului Timiş din 14 noiembrie 180382.

Familia Osztoics colonizează Şemlacul Mic cu germani şi cehi83. Odată cu Şemlacul Mic, în proprietatea familiei, ajung şi domeniile fostei mănăstiri Săraca84 din imediata apropiere. Biserica mănăstirii devine în deceniile următoare, cripta nobililor Osztoics85.

Mai mulţi membri ai familiei au deţinut funcţii importante în administraţia comitatului Timiş. Printre ei s-a distins János II, născut în 1792, nepotul acelui Bazil care a obţinut titlul de nobil. János II era fiul lui Péter I, mai sus amintitului casier al oraşului Novi Sad, născut din mariajul cu Steits Katalin. La vârsta de 20 de ani, János II a fost vicenotarul comitatului, ulterior până în 1838 deţine funcţia de procuror general oficial al acestuia86. Despre János II aflăm că a făcut parte din comisia comitatului Timiş, comisie însărcinată la data de 26 aprilie 1830 să răspundă cu mulţumiri regelui în legătură cu convocarea dietei de la Bratislava87. Trei 81 Ibidem.82 Ibidem.83 Muzeul Banatului din Timişoara, Fond documentar Nicolae Ilieşiu, Comune din judeţul Timiş, caietul IV, 603.84 Conform datelor oferite de Milleker, mănăstirea Săraca a fost întemeiată în anul 1404. Este arsă în perioada ocupaţiei turceşti, fiind restaurată în anul 1730. În 1778 mănăstirea este desfi-inţată, inventarul acesteia fiind transferat mănăstirii Mesić iar biserica este dată parohiei Butin. În anul 1803 domeniul şi biserica mănăstirii intră în proprietatea familiei Osztoics, care o va deţine până în 1934 când va fi cumpărată de Eparhia ortodoxă română de la Caransebeş.85 Florin Medeleţ, Vasile Rămneanţu, Muzeul Banatului. File de cronică 1918-1948, vol. II, Timişoara (2003), 96-97.86 Lendvai Miklós, op. cit., 151.87 Berkeszi István, Adatok a reformkorszak történetéhez Temesmegyében, II, în TRET, S.N., XI (1895), I, 34.


• 76 •

ani mai târziu, în 1833, a făcut parte din comitetul comitatens care a analizat raportul delegaţiei comitatului Timiş la dieta menţionată mai sus88. Din anul 1838 regele Ferdinand V l-a numit mare stolnic, iar în 1847 l-a numit consilier regal89. În octombrie 1849, în calitate de comisar imperial pentru judeţele Timiş şi Caraş, răspunde pentru căutarea şi întemniţarea revoluţionarilor din Ungaria de Sud. János II a fost căsătorit cu Darvar Mária şi a decedat în anul 185690.

Fiul său, Péter III (născ. 1823, †1910), atât înainte de revoluţia din 1848-49 cât şi în perioada dualistă, din 1867 şi până în 1883, a fost primpretor al comitatului Timiş. Péter III a fost căsătorit cu Ferenczy Vilma de Csele şi de Óbesenyő, din acest mariaj rezultând zece copii. Dintre copiii lui Péter III îi amintim pe: Ivan (născ. 5 nov. 1852), avocat la Vârşeţ şi căsătorit cu Rötth Ida de Réthe, proprietară la Şemlacul Mare; pe Jolán (născ. 9 martie 1859), căsătorită cu Ferenczi Lajos, primpretor de Timişoara; pe Vilma (născ. 27 aprilie 1863), căsătorită cu Baróthy Ferenc, primpretor de Lipova; pe Pál II (născ. 16 iunie 1866, † 26 aprilie 1900), căsătorit cu Vukasinovits Mária şi pe Nándor-Zsigmond (născ. 9 nov. 1870)91.

Au mai deţinut funcţia de primpretor: György II (fratele lui János II, născ. 1812, † 1890) şi fiul său Zsigmond I, primul prin anii ’60, al doilea din 1847 până în 188392. Despre György II aflăm că în anul 1832 este propus de adunarea comitatensă ca notar pe lângă delegatul comitatului Timiş, alături de alţi cinci tineri. N-a fost însă ales la momentul respectiv. György este amintit ca fiind „un tânăr capabil” care „a umblat deja la Bratislava”93. Este ales notar pe lângă delegatul comitatului Timiş în dieta de la Bratislava doi ani mai târziu, în 1834-183594.88 Idem, Adatok a reformkorszak történetéhez Temes megyében, III, în TRET, S.N., XII (1896), I, 28.89 Lendvai Miklós, op. cit., 151.90 Ibidem, 151-152.91 Ibidem; Borovszky Samu, Magyarország vármegyéi és városai. Temes vármegye és Te-mesvár, Budapest (1914), 419.92 Lendvai Miklós, op. cit., 151.93 Berkeszi István, Adatok a reformkorszak történetéhez Temes megyében, III, în TRET, S.N., XII (1896), I, 7.94 Ibidem, 15.


• 77 •

Un alt membru al familiei, Pál I (născ. 1815, † 1890, unul din fraţii lui János II) la 16 mai 1842 a cumpărat pentru suma de 40.000 de forinţi a treia parte din Sculea, aflată în comitatul Timiş, de la Kayser István, însă deja la 26 ianuarie 1843 i-a vândut-o pentru 43.000 de forinţi Josefinei Le Roy de Losenbrunn, căsătorită baronesa Lo-Presty95.

Despre membrii familiei Osztoics din perioada interbelică avem relativ puţine informaţii. În Fondul documentar Ioachim Miloia aflat în inventarul MBT, din răspunsul chestionarului istorico-arheologic referitor la Şemlacul Mic aflăm că o „copie a contractului de cumpărare a titlului de nobil şi iobăgia a comunelor Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic” se află „la marele proprietar în comuna Şemlacul Mare, Ostoics Sigismund (nobil maghiar)”96. Tânărul Osztoics, fiul moşierului de la Şemlacul Mare, este amintit de Miloia ca fiind un pictor local relativ cunoscut în cercurile bănăţene97.

Descendenţa familiei Osztoics, preluată şi tradusă din volumul lui Lendvai Miklós98 referitor la familiile nobiliare ale comitatului Timiş, este prezentată în Anexa nr. 1.

Blazonul nobiliar al familiei Osztoics de Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic (Fig. 1.) are următoarea descriere: scut tăiat şi despicat; câmp 1: pe auriu acvilă neagră spre dreapta; câmp 2: pe roşu leu de argint; câmp 3: pe roşu braţ albastru spre stânga ridică sabia cu mâner de aur; câmp 4: pe albastru braţ roşu ridică buzdugan de argint99. Între cele două câmpuri de jos se înalţă o brizură pe fond argintiu până la mijlocul blazonului. Mobila heraldică a brizurii: deal verde cu un pin verde100.95 Lendvai Miklós, op. cit., 151.96 Muzeul Banatului din Timişoara, Fond documentar Ioachim Miloia, Răspuns la chestio-narul istorico-arheologic al Muzeului Bănăţean referitor la comuna Şemlacul Mic din judeţul Timiş-Torontal (nr. inv. 21823/707), nr. 758.97 Florin Medeleţ, Vasile Rămneanţu, op. cit., 318-319.98 Lendvai Miklós, op. cit., 152.99 Există o neconcordanţă între descrierea blazonului din lucrarea lui Borovszky Samu (Magyarország vármegyéi és városai. Temes vármegye és Temesvár, Budapest, 1914, 419) şi imaginea propriu-zisă a acestuia, prezentată în aceeaşi lucrare la p. 418. Câmpul 4 apare în text ca fiind pe fond roşu cu un braţ albastru spre stânga, în timp ce în imagine culorile sunt redate invers: fondul este haşurat cu linii orizontale (albastru în heraldică) iar mobila heraldică apare cu linii verticale (roşu). 100 În textul descrierii blazonului din lucrarea lui Borovszky nu este menţionată mobila heral-dică care apare în brizură. Brizura (câmpul triunghiular) din partea inferioară a scutului este cu siguranţă ulterioară blazonului iniţial, împărţit doar în patru câmpuri.


• 78 •

Ornamentul coifului. Leul câmpului heraldic ridicându-se dintre aripile negre desfăcute. Lambrechini: negru-auriu, roşu-argintiu101.

Revenind la subiectul central al articolului nostru, încă de la bun început trebuie menţionat faptul că sabia familiei Osztoics aflată în colecţia de armament a MBT este una dintre cele mai valoroase piese din tot lotul armelor albe deţinute de muzeu. Dacă din punctul de vedere al valorii istorice există şi exponate mai importante (spade medievale, sec. X-XV), ca valoare materială, sabia nobililor Osztoics se evidenţiază prin faptul că este singura sabie din colecţie cu lama realizată prin procedeul damaschinării, numeroasele ornamente gravate pe ambele feţe ale lamei prezintă urme de aurire, iar garda, hašrma mânerului, garniturile metalice de pe teaca armei şi întăritura din alamă de forma unui ochi stilizat, aflată pe ambele feţe ale capului mânerului, sunt de asemenea aurite.

Sabia familiei Osztoics (Fig. 2.) se încadrează în catego-ria armelor de paradă, deţinute de înalţii funcţionari maghiari în secolele XVIII şi XIX. Piesa este însă una atipică pentru Europa Centrală, în condiţiile în care aspectul lamei o încadrează pur ti-pologic în familia săbiilor otomane, cu lamă de tipul kılıç. Aspec-tul gărzii şi al mânerului sunt de asemenea tipice armamentului turcesc. Singurul detaliu de pe lamă care îi trădează apartenenţa non-turcească, este stema Ungariei (ante 1867) gravată pe una din feţele lamei, ornament intercalat printre motivele decorative ori-entale prezente din abundenţă pe ambele feţe.

Forma de kılıç turcesc a sabiei, cel mai probabil are legătură cu originea bosniacă a familiei Osztoics, în Bosnia funcţionând în secolele XVII-XIX unele dintre cele mai renumite armurării din întregul Imperiu otoman. Marile centre meşteşugăreşti, renumite în epocă pentru producţia de arme albe, cum ar fi Sarajevo (pentru producţia de săbii) sau Foča (pentru iatagane), stau mărturie în acest sens102.

În ceea ce priveşte atelierul în care a fost produsă sabia 101 Borovszky Samu, op. cit., 419; Lendvai Miklós, op. cit., 153.102 Anđelija Radović, Zanatsko oružje Balkana XVII-XIX vek, Beograd (2002), 19.


• 79 •

noastră, lucrurile sunt destul de neclare, în contextul în care pe suprafaţa lamei nu se observă vreun marcaj al armurierului, nu există nici o inscripţie gravată ori ştanţată etc. După toate probabilităţile, sabia a fost realizată la comandă într-un atelier central-european, respectând normele tipologice otomane în legătură cu săbiile turceşti având lamele de tipul kılıç.

Legat de provenienţa sabiei, aceasta apare înregistrată cu nr. inv. 3411 la data de 8 ianuarie 1959 în registrul inventar al secţiei, respectiv la 1 ianuarie 1963 în registrul inventar general al muzeului. În ambele registre, la capitolul provenienţă este menţionată următoarea informaţie: „familia Ostoici – din Şemlacul Mic –”. Trebuie însă ştiut faptul că anul de înregistrare al piesei, 1959, nu reprezintă în mod obligatoriu data la care sabia a intrat în colecţia instituţiei. Registrul IV de inventar al muzeului (registrul oficial, aflat în uz la ora actuală) a fost completat începând cu anul 1958, prin reinventarierea pieselor din vechile colecţii ale muzeului (câteva mii de numere la sfârşitul anului 1957).

La ora actuală putem spune cu siguranţă că sabia familiei Osztoics n-a fost înregistrată în primul registru inventar al instituţiei, document care cuprinde obiectele intrate în perioada 1872-1933. Rămâne intervalul cuprins între anii 1934 şi 1957, perioadă care în clipa de faţă, din motive obiective, este insuficient acoperită cu documente de arhivă, ceea ce ne determină să propunem în legătură cu intrarea sabiei în colecţia muzeului, a următoarelor ipoteze:

a. Există posibilitatea ca sabia să fi fost achiziţionată în preajma anului 1934 de către Ioachim Miloia, directorul muzeului la acea dată, împreună cu o serie de picturi cumpărate de la tânărul Osztoics, fiul moşierului Zsigmond Osztoics din Şemlacul Mare. Achiziţionarea lucrărilor de artă este văzută ca un act oarecum de compensaţie faţă de familia Osztoics din partea lui Miloia, în contextul evenimentelor legate de Mănăstirea Săraca, proprietate până la acea dată a familiei nobiliare. Lucrările de pictură ale tânărului Osztoics se află astăzi în patrimoniul Muzeului de Artă


• 80 •

din Timişoara103.b. O altă posibilitate ar fi legată de evenimentele derulate

imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care fostele conace şi proprietăţi nobiliare au fost deposedate de obiectele rămase în urma distrugerilor provocate de război. În prima fază aceste obiecte au fost colectate de noile autorităţi şi depozitate în spaţii improprii la nivel local, fiind ulterior predate muzeului la intervenţia lui A. Ciupe şi M. Moga104. Teoretic, există posibilitatea ca sabia familiei Osztoics să fi intrat în inventarul muzeului în această perioadă.

c. Cea mai plauzibilă dintre ipoteze se referă la posibilitatea ca sabia să fi intrat în colecţia muzeului în urma unei donaţii, foarte probabil prin intermediul descendenţilor sau moştenitorilor de drept ai bunurilor familiei. În acest context îi amintim pe moşierii de Bucovăţ, familia Deschán, în condiţiile în care Deschán Achill I (născ. 1819 † 1872) a fost căsătorit cu fiica lui Osztoics János II, Osztoics Katalin (născ. 1823 † 1851). Pe această filieră, este posibil ca sabia să fi ajuns în familia Deschán, intrând apoi în posesia fiului mai mic al cuplului mai sus menţionat, Deschán Achill II (născ. 1848 † 1939), membru al Societăţii Muzeale din Timişoara. După decesul lui Deschán Achill II, sculptorul Andrei Orgonaş vinde diferite obiecte din colecţia familiei Deschán muzeului timişorean în anii 1950-1960105. Aceasta este încă una din ipotezele legate de provenienţa sabiei, varianta donaţiei/ achiziţiei prin intermediul descendenţilor/moştenitorilor părând cea mai plauzibilă la ora actuală.

Neavând însă documente concrete care să probeze ipotezele prezentate mai sus, problema provenienţei piesei rămâne în 103 Ioachim Miloia a desfăşurat în anii interbelici o activitate intensă pentru restaurarea bisericii mănăstirii Săraca, aflată pe domeniul familiei Osztoics de la Şemlacul Mic. Miloia s-a ocupat de strângerea de fonduri necesare în vederea renovării acesteia, a solicitat în anul 1931 Comisiei Monumentelor Istorice declararea urgentă a mănăstirii Săraca drept monument istoric, având în cele din urmă un rol important în mijlocirea vânzării mănăstirii de la Sigismund (Zsigmond) Osztoics către Eparhia ortodoxă de la Caransebeş, în anul 1934. În acest context, în anul 1934, vor fi achiziţionate de muzeu cele 4 tablouri în ulei şi 16 acuarele cu peisaje de la Şemlacul Mare şi Mic (inv. artă nr. 853). 104 Florin Medeleţ, Vasile Rămneanţu, op. cit., 246-247.105 Informaţiile legate de familia Deschán şi posibilitatea ca prin intermediul acesteia, sabia să fi ajuns în patrimoniul muzeului, ne-au fost furnizate prin bunăvoinţa doamnei Ilona Miklosik, căreia îi mulţumim pe această cale.


• 81 •

continuare deschisă.În ceea ce priveşte datarea sabiei, cronologic ea se încadrează

între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea, în acest sens stă mărturie stema Ungariei (ante 1867) gravată pe latura exterioară a lamei. Această datare a piesei ne permite să propunem o eventuală identificare a posesorului, în persoana lui Osztoics János II (născ. 1792, † 1856), poate cel mai reprezentativ membru al familiei, deţinător al funcţiilor de procuror general al comitatului, mare stolnic şi consilier regal. Identificarea propusă nu este atestată documentar, propunerea trebuie tratată la ora actuală ca simplă ipoteză de lucru.

În ceea ce priveşte circulaţia piesei din ultimii ani, trebuie specificat încă de la bun început faptul că sabia a făcut parte din obiectele expuse în cadrul expoziţiei permanente a muzeului, sala dedicată epocii feudale. În anul 2006 sabia este retrasă în depozite, ca de altfel întregul inventar de patrimoniu, în contextul dezafectării expoziţiei de bază şi începerii lucrărilor de restaurare a clădirii muzeului. În anul 2010 este expusă la Timişoara în cadrul expoziţiei temporare de arme albe106, expoziţie ce va fi itinerantă în perioada 2010-2011 la Reşiţa, Alba-Iulia şi Mediaş. În cursul anului 2012 sabia a fost clasată în categoria juridică Tezaur prin Ordinul 2516 din 5 octombrie 2012107 al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. În a doua jumătate a anului 2012, piesa a făcut parte din lotul celor peste 90 de obiecte ale MBT care au fost prezentate în cadrul expoziţiei internaţionale108 de arme albe realizate în colaborare cu Muzeul Orăşenesc din Vârşeţ (Republica Serbia), în cadrul unui proiect european transfrontalier România / Serbia. Sabia a fost publicată cu această ocazie în catalogul de expoziţie Cold Arms109, volum apărut la Vârşeţ în toamna anului 2012.106 Expoziţia de arme albe intitulată Pe viaţă şi pe moarte a fost deschisă publicului în perioa-da ianuarie-februarie 2010 la Muzeul de Artă din Timişoara.107 Aferent ordinului a fost emis şi Certificatul de clasare nr. 3335 din 6 nov. 2012.108 În iulie 2012 a fost vernisată la Vârşeţ expoziţia internaţională Armele albe ale Banatului istoric. Colecţiile muzeelor Vršac şi Timişoara. Expoziţia a reprezentat evenimentul de final al proiectului transfrontalier Konkordija, implementat de către Primăria Oraşului Vârşeţ în cola-borare cu Muzeul Banatului din Timişoara.109 Zoran Markov, Dragutin Petrović, Cold Arms, Vršac (2012), 78.


• 82 •

Trecând la descrierea propriu-zisă a sabiei, vom mai menţiona în acest context şi materialul, respectiv tehnicile utilizate în realizarea piesei, precum şi dimensiunile acesteia.

Descriere: lama damaschinată din oţel este curbată cu tăiş pe muchia interioară, cu muchie exterioară netăioasă şi având vârful ascuţit pe ambele părţi. Muchia exterioară netăioasă este lată şi puternic profilată. Pe lamă la partea exterioară există patru ornamente orientale gravate (arabescuri), iar în centrul decorului este redată în aceeaşi manieră stema Ungariei la început de secol XIX. Primul ornament, din partea superioară a lamei, păstrează urme de aurire. Tot pe partea exterioară, vârful lamei („jalman”) prezintă un decor realizat în aceeaşi manieră. Pe latura interioară a lamei sunt prezente patru ornamente orientale gravate (arabescuri), trei dintre acestea păstrând urme de aurire; ca şi în cazul părţii exterioare, vârful lamei prezintă un decor realizat în aceeaşi manieră. La partea inferioară şi la mijlocul muchiei netăioase sunt prezente ornamente în aceeaşi manieră cu restul lamei. Vârful lamei („jalman”) este lăţit la partea superioară şi ascuţit pe muchia exterioară; prezintă pe ambele feţe ale lamei câte o nervură longitudinală lângă muchia exterioară. Garda metalică aurită este dreaptă, având la terminaţiile braţelor câte un bumb alungit (cu secţiune octogonală) pe ambele părţi. Pe ambele feţe ale gărzii există câte un ecuson rombic stilizat, cu braţe subţiri şi alungite. Mânerul din metal este placat pe întreaga muchie cu tablă aurită. Partea metalică a mânerului este placată cu două plăsele din os de culoare închisă, fixate cu două nituri metalice. La partea superioară, mânerul este terminat cu un cap evazat de formă circulară îndoit spre tăişul lamei. Capul mânerului este prevăzut cu câte o întăritură din alamă de forma unui ochi stilizat, pe ambele feţe şi care conţine un orificiu transversal pe lăţimea mânerului.

Teaca din lemn învelită în catifea verde este întărită la cele două capete cu două garnituri masive metalice aurite. Ambele garnituri sunt traforate decorativ cu motive geometrice. Pe mijlocul şi partea superioară a tecii există două brăţări metalice mai înguste, de formă ovală, prezentând la muchia exterioară câte un inel port-sabie.


• 83 •

Material: oţel, alamă, aur, os, lemn, catifea.Tehnică: forjare, gravare, damaschinare, batere, traforare,

aurire.Dimensiuni: L lamă: 76 cm; L mâner: 13 cm; L totală: 89,5

cm; L teacă: 78 cm.MBT, colecţia de arme, nr. inv. 3411; stare de conservare

bună110.

Anexă

Descendenţa familiei Osztoics de Şemlacul Mare şi Şemlacul Mic.

BAZIL I căsătorit cu Chrisztics Mária.Copiii lor: 1) JÁNOS I, consilier la tabla regală a comitatului Szerém

[Srem], căsătorit cu Dimovics Anna. Copiii lor sunt: BAZIL II, † ante 1831; MÁRIA, † ante 1831.

2) PÉTER I, casierul oraşului Újvidék [Novi Sad], căsătorit cu Steits Katalin.

Copiii lor sunt:a) JÁNOS II născut 1792 - † 30 nov. 1856, procurorul

general oficial al comitatului Temes [Timiş], mare stolnic, consilier regal, căsătorit cu Darvar Mária.

Copiii lui JÁNOS II cu Darvar Mária: a1) KATALIN născ. 1822 - † 1852, căsătorită cu

Deschán Achill de Hansen.a2) PÉTER III născ. 1823 primpretor, căsătorit cu

Ferenczy Vilma de Csele şi de Óbesenyő.Copiii acestora sunt: a2-1) IVÁN născ. 5 nov. 1852, avocat la Versec [Vârşeţ],

căsătorit cu Rötth Ida de Réthe110 În încheiere, dorim să adresăm mulţumiri d-lui Milan Şepeţan, fotograf la MBT, pentru fotografierea digitală a sabiei; colegei Nicoleta Demian, numismat în cadrul MBT, pentru tra-ducerea textului referitor la familia Osztoics din volumul lui Borovszky; dorim să mulţumim în mod deosebit doamnei Ilona Miklosik, fost muzeograf la Muzeul de Artă din Timişoara, pen-tru traducerile legate de nobilii Osztoics din publicaţiile de limbă maghiară şi pentru întregul sprijin acordat în redactarea acestui articol.


• 84 •

Copiii lor sunt: PÉTER IV, născ. 21 febr. 1877- † 6 febr. 1879; DEZSŐ născ. 6 apr. 1878; MARGIT născ. 6 sept. 1880 căsătorită cu Szmrecsányi Antal cameral cezaro-crăiesc; KATALIN născ. 25 febr. 1883; IRÉN născ. 8 dec. 1884/;

a2-2) KATALIN † 11 iunie 1881;a2-3) JENŐ † 1857;a2-4) ILKA † 1881;a2-5) JOLÁN născ. 9 martie 1859 căsătorită cu Ferenczi

Lajos primpretor [de Timişoara];a2-6) GÁBOR † 1862;a2-7) VILMA născ. 27 aprilie 1863 căsătorită cu Baróthy

Ferenc primpretor [de Lipova];a2-8) GIZELLA † 1865;a2-9) PÁL II născ. 16 iunie 1866 - † 26 aprilie 1900

căsătorit cu Vukasinovits Mária;a2-10) NÁNDOR-ZSIGMOND născ. 9 nov. 1870.b) PÁL I născ. 1815 - † 1886, proprietar la Szkulya

[Sculea], căsătorit cu Vuchetich Zsófia. Copilul lor: b1) MILÁN născ. 1845 - † 1847.

c) GYÖRGY II născ. 1812 -† 1890 primpretor, căsătorit cu Korényi Borbála.

Copiii lui György II cu Korényi Borbála:c1) MIKLÓS I născ. 1840 - †1874, vicejudecător regal;c2) ZSIGMOND I născ. 1880, primpretor căsătorit cu

Rácz Anna de Karánsebes / Copiii lor: BÉLA născ. 1877- † 1881; MIKLÓS III născ. 1878; ZSIGMOND II născ. 1880./

3) GYÖRGY I căsătorit cu Jager Judit /Copil: PÉTER II/4) ERZSÉBET5) ANNA.


• 85 •

Blazonul nobiliar al familiei Osztoics.

Sabia nobililor Osztoics.


• 86 •

Abrevieri

AIMBT – Arhiva istorică a Muzeului Banatului din TimişoaraAnB (S.N.) – Analele Banatului (Serie Nouă), TimişoaraMBT – Muzeul Banatului din TimişoaraTRÉT – Történelmi és Régészeti Ėrtesitő, Timişoaracm – centimetrifig. – figurainv. – inventarL – lungimelb. – limbanr. – numărS.N. – serie nouăvol. – volum


• 87 •

CONTRIBUŢII LA MONOGRAFIASATULUI IZVIN

Miodrag Ciuruşchin

Pe teritoriul României există mai multe sate care poartă numele de Izvin. Satul Izvin din judeţul Timiş se află în partea centrală a mai sus-numitului judeţ, la limita inferioară a dealurilor Recaşului, subunitate a dealurilor Lipovei. Satul este aşezat în prezent la 1,6- 2 km la nord de râul Bega, la 5 km de oraşul Recaş şi la 18 km nord-est de Timişoara.

Cele mai vechi vestigii preistorice au fost descoperite între anii 2007-2011 de către arheologii timişeni de la Universitatea de Vest Timişoara, la nord de sat, în zona în care se aflau plantaţiile de viţă de vie, azi părăsite. Situl arheologic se află la 4,47 km nord-est de biserica ortodoxă din sat şi la 1,37 km sud - sud-est de barajul de pe pârâul Gherteamoş, pe versantul sudic al dealurilor Recaşului, la obârşia Pârâului Vale, flancat la nord-vest de vârful Dealu Mare, cu altitudinea de 181,7 m, iar la est de Vârful Dealul Ţiganului, cu altitudinea de 163 m, aproape de cumpăna de ape dintre valea Gherteamoşului, la nord şi valea râului Bega, la sud. La 100 m de situl arheologic se află liziera sudică a pădurii Zeleneac. Investigaţiile perieghetice, întreprinse cu ocazia ridicării topografice, au evidenţiat un bogat material ceramic din epoca neolitică, mileniul VI î.Hr., din epoca post/romană şi feudală timpurie, secolele al II-lea – al XI-lea. Din epoca neolitică provin numeroasele râşniţe din tuf vulcanic, o dovadă clară că populaţia locală era sedentară şi se ocupa cu agricultura111.

Localitatea Izvin este atestată în anii 1332-1337 în actele protopopiatului catolic timişan unde figurează ca parohie catolică, în scriptele pentru zeciuială, sub numele de Ewzin. În anul

111 Măruia, Liviu, Cîntar, Adrian, Bolcu, Lavinia, Ardelean, Mircea, Micle Dorel, Stavilă Andrei, Borlea, Oana, ArheoGIS Baza de date a patrimoniului arheologic cuprins în Lista Monumentelor istorice a judeţului Timiş. Rezultatele cercetării de teren, Ed. BioFlox, Cluj-Napoca, 2011, p. 249-253


• 88 •

1361 satul Izvin era feuda nobilului Posa Balazs, care se afla în proces cu micii nobili români din Recaş: Carapat (Carpat) Stan, Neagu, Vlaicu, Nicola şi Vlad, pentru un teren ocupat de românii din Recaş. Feuda Izvin a trecut, în cursul secolului al XV-lea, în proprietatea mai multor nobili maghiari: Zegechazi, în anul 1443 a nobililor Csaki Benedek şi Francisc de la care a preluat-o familia Csorni, urmaşii familiei Carapat de la Recaş.112 Nobilul Ştefan Öszenyi deţine feuda Izvin în anul 1483, pe vremea regelui Matei Corvin. Ca şi în alte sate din câmpia Banatului istoric la sfârşitul secolului al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea la Izvin trăiau, alături de români, sârbi refugiaţi din peninsula Balcanică. Documentele procesului cu martori, din anul 1523, atestă printre atestă printre martori şi sârbi din Izvin, o dovadă o convieţuire a românilor cu sârbii, în satele Izvin şi Recaş. În timpul stăpânirii turceşti (1552- 1718) nu există dovezi că satul ar fi fost locuit. Se pare că locuitorii s-au refugiat în alte sate, ca de exemplu Saravale în care există şi în prezent o stradă denumită a izvinenţilor. Satele din jurul cetăţii Timişoara, în timpul stăpânirii turceşti erau expuse atacurilor detaşamentelor de başbuzuci care terorizau populaţia locală, mai ales în timpul luptelor cu cetele de haiduci din Bihor şi Ardeal113.

În lucrarea Istoria Românilor, publicată, în 1862, de către istoricul român August Treboniu Laurian, se menţionează că în secolul al XVII-lea locuiau la Izvin 71 familii de români şi sârbi. Totuşi, cu ocazia primului recensământ, efectuat de administraţia austriacă, după cucerirea Banatului, în 1718, Izvin apare ca localitate nelocuită, pe harta Banatului. La mijlocul secolului al XVIII-lea satul Izvin apare din nou ca o aşezare locuită, în documente fiind atestată înfiinţarea plantaţiilor de vie, viticultura devenind una din ocupaţiile importante ale izvinenţilor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Pe harta Banatului, întocmită de Francesco Grisselini, satul Izvin apare ca aşezare locuită de

112 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 3113 Idem


• 89 •

români114. Epidemiile care secerau periodic vieţile a mii şi mii de bănăţeni, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, n-a ocolit nici Izvinul. Ciuma a făcut ravagii la Izvin şi la Remetea Mare, între anii 1840- 1843115.

Revoluţia română de la 1848- 1849 din Banat o perioadă de mari suferinţe şi primejdii pentru izvinenţi. Autorităţile militare austriece au obligat bărbaţii din satele învecinate Timişoarei să lucreze la săparea şanţurilor şi întărirea fortificaţiilor cetăţii, aflată în primejdia de a fi atacată de către armatele revoluţionare maghiare. Au fost mobilizaţi 20% din bărbaţii din Satele Izvin, Recaş, Remetea Mare ca să presteze robota în satul Mehala sub supravegherea armatei austriece. Pe de altă parte, în primăvara şi vara anului 1849, în timpul asediului cetăţii Timişoara de către armata revoluţionară maghiară, izvinenţii, alături de alţi bănăţeni, au efectuat robota în folosul armatei revoluţionare maghiare, în zona Pădurea Verde. În timpul retragerii de sub zidurile cetăţii Timişoara spre Lugoj, trupele maghiare au trecut prin Izvin, provocând spaima în rândurile localnicilor, dar fără să comită abuzuri sau crime116.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Izvin a fost o sursă de militanţi pentru emanciparea naţională a românilor. La recensământul din anul 1869 au fost înregistrate la Izvin 304 case şi şi 328 familii, cu o creştere nesemnificativă până în 1910117. După datele recensământului din anul 1880, Izvinul avea o populaţie de 1511 persoane din care 1394 români, 28 maghiari, 41 germani, 58 sârbi118. Datele recensământului din anul 1910 atestă o uşoară creştere a numărului locuitorilor, în comparaţie cu anul 1880, de la 1511 la 1612, din care 1397 români, 140 maghiari, 1 slovac, 4 sârbi şi 44 cu naţionalitate nedeclarată. Creşterea 114 Grisselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p.83115 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 3116 Idem117 Munteanu, Ioan, Banatul istoric.1867-1918. Aşezările. Populaţia, Ed Excelsior Art, Timişoara, 2006, p.168118 Idem, p. 371


• 90 •

semnificativă a populaţiei maghiare, de la 28 la 140 persoane, era o consecinţă a colonizării familiilor maghiare în satele cu populaţie românească sau a maghiarizării unor familii de români, sârbi şi slovaci, situaţie înregistrată în multe din localităţile Banatului istoric. Epidemiile de vărsat de vânt făceau ravagii, mai ales în rândul copiilor şi de aceea şi la Izvin s-a introdus, obligatoriu, din 1863, vaccinarea împotriva acestei boli de către medicul doctor Feldeser I. Medicul, ajutat de primar şi notar, au încercat să vaccineze, preventiv, populaţia, dar localnicii s-au revoltat împotriva acestei măsuri profilactice pe care nu o înţelegeau, fiind necesară intervenţia armatei pentru a potoli revolta. Satul Izvin, locuit în majoritate absolută de români, era o vatră de cultură şi civilizaţie românească într-o regiune multietnică şi multiculturală. Biserica ortodoxă română din Izvin a fost construită în 1776, iar primii preoţi cunoscuţi au fost Mihail şi Nicolae Popovici, cu care se deschide matricola botezaţilor în anul 1779119. Biserica a fost mărită în lungime şi apoi acoperită cu şindrilă, în anul 1867, sub îndrumarea preoţilor Nicolae şi Eftimie Vuia, iar epitrop era Dimitrie Seculici. Biserica renovată a fost sfinţită de către P.S. Procopie Ivacicovici, episcopul român de Arad şi protopopul ortodox român de la Timişoara, Meletie Drăghici. Biserica a fost acoperită cu tablă şi s-a aurit crucea de pe turlă, în anul 1887, preoţi fiind Nicolae Piglea şi Nicolae Dărăbanţu120.

Pe lângă biserică funcţiona şcoala confesională ortodoxă, construită în anul 1840 din văiugă. Şcoala a fost reconstruită, din cărămidă, în anul 1900. La Izvin se înregistrează o premieră bănăţeană, datorată iniţiativei tinerei Emilia Lungu (căsătorită Puhallo) care, în urma decretului semnat de episcopul de Arad Ioan Meţianu, la 13 noiembrie 1875, a înfiinţat prima şcoală de fete din Banat. Ea era pătrunsă de idealuri feministe şi de aceea a considerat că şi fetele trebuie educate şi să li se permită să-şi valorifice potenţialul intelectual şi artistic, aducându-şi contribuţia

119 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 3120 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 4


• 91 •

la emanciparea naţională şi socială a românilor din Banat121. Şcoala de fete, condusă de Emilia Lungu Puhallo, a funcţionat la Izvin doar doi ani şcolari, între 1876- 1878, perioadă în care ea a obţinut diploma de învăţătoare, dar a renunţat la cariera didactică, la 19 decembrie 1878, din cauza atacurilor ,,celor fără de cultură”, după cum se exprima, într-o scrisoare P.S. Ion Meţianu122. Idealul emancipării femeilor promovată de învăţătoarea Emilia Lungu Puhallo, s-a materializat în anul 1895, când epitropii bisericii ortodoxe române a satului au luat iniţiativa zidirii unei şcoli de fete, pe intravilanul bisericii. Tot pe intravilanul bisericii s-a construit, la iniţiativa învăţătorului Ioan Mateică, în anul 1894, casa culturală. Ioan Mateică a fost învăţător şi cantor timp de 32 de ani. O nouă şcoală s-a zidit în anul 1929123.

Corul plugarilor, înfiinţat în anul 1883, la iniţiativa ţăranului Toma Gherga de la Belinţ, a fost condus, între anii 1903- 1936 de către învăţătorul Ştefan Ştefan124. Din sânul acestui cor, prin efortul depus de preotul Meletie Şora şi ţăranul Costa Bogdan, care au colectat de la enoriaşi bani pentru cumpărarea de instrumente muzicale, a luat fiinţă, în anul 1922 fanfara, sub conducerea maestrului Nistor Miclea, iar după el, Efta Frujină, care a murit într-un accident, strivit între două vagoane cu varză în gara Recaş, în anul 1928. Rămasă fără instructor, fanfara era în pericol să se autodesfiinţeze. de aceea preotul Traian Ilie l-a trimis la cursuri de muzică instrumentală, la Timişoara, pe tânărul Nicolae Marcu, care a condus fanfara până în 1936. În 1938 fanfara, lipsită de instructor, s-a autodesfiinţat125.

Izvinenţii s-au remarcat ca luptători hotărâţi pentru emanciparea naţională, între 1867- 1914, iar un grup de ostaşi români au luptat ca voluntari în armata română, în anii 1917-1918. Revoluţia burghezo-democrată din noiembrie 1918,

121 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond familial Lungu Puhallo, act 7/ 1875122 Idem, act 46/ 1878123 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 5124 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Cronici parohiale, dosar Izvin, nepaginat125 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 7


• 92 •

din Transilvania şi Banat, a cuprins şi satul Izvin, în care a funcţionat un Consiliu Naţional Român şi Garda Naţională Română. Cu toată opoziţia autorităţilor militare sârbe, la lucrările marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918 au participat şi reprezentanţii izvinenţilor, Teodor Novac şi Costa Vuia126. După Marea Unire satul Izvin se dezvoltă pe toate planurile şi se putea mândri cu puternica societate civilă reprezentată de: Sindicatul pentru creşterea vitelor de rasa Siementhal, Societatea bunilor gospodari, Sindicatul pentru creşterea porcilor de rasa York, Societatea de asigurare reciprocă pentru vite, Societatea pentru înfrumuseţarea comunei. S-a înfiinţat un târg anual de vite, un obor model amenajat cu sprijinul Camerei de Comerţ şi Industrie Timişoara. Oficiul judeţean de plantare a înfiinţat o pepinieră de pomi ornamentali şi fructiferi127.

Având în vedere că Izvin devenea, după Marea Unire, un sat românesc model, la 13 noiembrie 1923, regele Ferdinand I, regina Maria şi înalta suită regală au vizitat acest sat, primul sat din Banat vizitat de către Majestăţile Lor Regale128. Duminică, 11 noiembrie 1923, la Timişoara au sosit Majestăţile Lor. Regele şi-a exprimat dorinţa să viziteze şi unele sate bănăţene. Marţi, 13 noiembrie, s-a efectuat vizita regală pe ruta Giroc, Remetea Mare, Izvin, dar doar la Izvin Majestăţile Lor şi înalta suită regală s-au oprit şi au vizitat satul.129 Populaţia a ieşit cu mic, cu mare la stradă ca să le salute pe Majestăţile Lor. Ziarul Nădejdea descrie aspectul satului care-şi aştepta înalţii oaspeţi: ,,Pe vârfurile caselor erau drapele, în ferestre- ţesături naţionale, chilimuri, dantele şi cusături cu motive naţionale”130. Automobilul regal a oprit lângă biserică, întâmpinaţi fiind de către primar, protopopul dr. Ştefan Pop şi primpretorul Weisz din Recaş, alături de care era toată suflarea satului. fanfara a intonat Imnul Regal. Corul, condus 126 Munteanu, Ioan, Zaberca, Vasile, Mircea, Sârbu, Mariana, Banatul şi Marea Unire 1918, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p. 149127 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 159/ 1938, f. 1128 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 135/ 1936, f. 4129 Banatul Românesc, Timişoara, an. V, nr. 45, 1923, din 18 XI, p. 2130 Nădejdea, Timişoara, an. III, nr. 359, 1923, din 16 XI, p. 2


• 93 •

de învăţătorul Ştefan Ştefan, s-a distins prin cântecele populare prezentate. Primarul, Dimitrie Novac, a oferit înalţilor oaspeţi pâine şi sare. În numele plasei Recaş a rostit un cuvânt de salut primpretorul Weisz. În sunetul clopotelor, Majestăţile lor au intrat în biserică unde protopopul dr. Ştefan Pop a oficiat serviciul divin, scurt, asistat de preoţii din Izvin. Apoi Majestăţile Lor şi suita au vizitat Casa Naţională, fiind întâmpinaţi cu ,,o frumoasă vorbire de către învăţătorul Ştefan Ştefan”131. La Casa Naţională oaspeţii au admirat expoziţia ţărănească. După câteva ore petrecute în mijlocul sătenilor, înalţii oaspeţi s-au întors la Timişoara.

La Izvin exista, din 1833, şi o parohie greco-catolică a cărei biserică a fost zidită în 1833 şi reparată, capital, în 1933132. În anul 1928 parohia greco-catolică avea 507 enoriaşi. Şcoala confesională greco-catolică a funcţionat până la 1920 şi apoi s-a autodesfiinţat.

Satul Izvin avea, în anul 1938, 1454 locuitori, din care 1316 români, 66 unguri, 17 germani, 18 sârbi, 2 slovaci, 35 rromi. După ocupaţia de bază, structura populaţiei se prezenta astfel: 1428 agricultori, 3 preoţi, 4 funcţionari, 2 comercianţi, 4 meşteşugari, 4 învăţători, 1 cârciumar, 2 morari. Izvinenţii creşteau, în 1938, 240 cai, 692 vaci, 1119 oi, 651 porci, 2 capre133. Şcoala primară de stat era încadrată cu 3 învăţători şi o educatoare. Procesul de învăţământ se desfăşura în 3 clădiri, toate prevăzute şi cu locuinţe pentru învăţători şi educatoare. Totuşi, se aprecia de către Consiliul comunal că în anul 1928, din totalul populaţiei satului Izvin 36% erau analfabeţi134.

Încercarea Consiliului comunal de a schimba numele localităţii, din ,,Izvin” în ,,Regele Carol II”, a eşuat în 1936, pentru că autorităţile superioare n-au aprobat acest demers. În continuare, evoluţia satului Izvin este similară cu a tuturor satelor din Banat şi din ţară. 131 Voinţa Banatului, Timişoara, an. III, nr. 47/ 1923 din 25 XI, p. 1132 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 159/ 1938, f. 1133 Idem134 Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Comunei Izvin, dosar 80/ 1928, f. 1v.


• 94 •


• 95 •

PÂINEA NOASTRĂCEA DE TOATE ZILELEGRÂUL ŞI PÂINEA RITUALĂLA SÂRBII MUREŞENI

Iavorca Marcov Iorgovan

Sunt puţine poveşti atât de fantastice şi cuprinzătore cum este cea despre grâu şi pâine. Pentru că aceasta nu este doar o poveste despre hrana de bază, ci povestea despre omul însuşi prin tot acest timp al existenţei sale. Din perioada când grâul a fost adus în Europa din câmpiile babiloniene şi asiriene, pâinea capătă importanţa hranei de bază şi devine metafora vieţii. În Noul Testament pâinea se identifică cu trupul lui Cristos, pâinea e simbolul hranei spirituale.

La sârbi, pâinea îl urmăreşte pe om în întreaga viaţă, iar prezenţa pâinii în cele mai diferite ritualuri, în magie şi în credinţe populare, pur şi simplu – fascinează.

De fapt, viaţa noastră întreagă se scurge între două pâini – o turtă (pogace) dulce pentru nou născut şi altă turtă, tot dulce pentru sufletul mortului...iar între cele două: („postupovniţa”) care se rupe deasupra capului copilului când copilul face primii paşi, colacul pentru patronul (sfântul) casei, colacul de Crăciun, colăceii, „sănătatea”, „soarele”, „luna”, „cesniţa” precum şi colacii de Paşte, prescurii pentru Ziua morţilor, turta miresei, colacul pentru nănaş, colăceii pentru parastas, apoi când se caută înecatul pe apă se lasă un colac, o bucata de pâine moale se lasă până la şase săptămâni pe pervazul ferestrei pentru a ademeni sufletul mortului ş.a.

Iată, cum se leagă pâinea de conceptul vieţii oamenilor şi este atât de vizibil şi în proverbele şi zicalele noastre. Chemarea pământului nimeni n-o aude, n-o respectă şi n-o înţelege mai bine ca ţăranul, adevăratul truditor al pământului, care pune pâinea în faţa tuturor. Iar când se hrăneşte cu pâine, ţăranul n-o mănâncă


• 96 •

precum ceilalţi. Pâinea (pita) o „începe” gospodarul casei, care luând-o în mâini, îi face semnul crucii cu cuţitul pe coaja de pe vatră, apoi o taie în bucăţi oferind-o familiei. Bucata primită se rupe cu atenţie, cu respect, se adună şi se mănâncă chiar şi firimiturile. Nici pâinea, dar nici firimiturile nu se aruncă jos, pe pământ pentru că din pământ cu trudă a fost smulsă. De mici am ştiut că “pâinea nu se batjocoreşte” (nu se aruncă, nu se calcă, nu se înjură) pentru că este păcat, pentru că astfel, de la gură ţi se va lua pâinea. Pita era respectată cu sfinţenie...pentru ca se cunoştea sensul şi valoarea acestei hrane necesare, pentru că se povestea tinerilor despre pâinea care are “nouă coji” şi că „Nu există pâine fără muncă”...

În prezent, pâinea se foloseşte mai mult, dar, din păcate se apreciază şi respectă mai puţin. Deseori vezi pâine strivită, călcată, aruncată în şi pe lângă tomberoane, copiii aruncă cu dumicaţi de pâine,...dar nu prea demult am ştiut să folosim fiecare bucată, fiecare coajă, fiecare fărâmă. Nu am cerut doar pâine proaspătă şi moale (pentru că în familiile noastre se frământa o dată pe săptămână), ci am ştiut ca din pâine întărită să pregătim: pâine cu ou sau pâine uscată pe plită, să fierbem păpară, să fărâmiţăm pesmet, să preparăm crutoane pentru lapte, ceai sau supe, am ştiut ca din coaja neagră (pălăria pâinii) să obţinem înlocuitor pentru cicoare, dar nu am aruncat, pâinea nu s-a „batjocorit”. („Mănâncă coaja neagră ca să ai ochi negri frumoşi” – era îndemnul de a nu se arunca nimic). Am ştiut...însă încet totul a căzut într-o uitare dureroasă. E sigur că am uitat deja că nu demult am aşteptat în rânduri pentru pâine, poate că nu observăm partea foarte săracă a planetei, unde de foame se moare încă, poate...

Noi, oamenii câmpiei iubim lanurile noastre de grâu, ca şi cum ar fi unicele în lume (dar nu sunt!!) pentru că pâinea noastră nu este doar hrană, ci şi un simbol al avuţiei, dar şi ritual nu numai al spiritualităţii noastre ci şi un mod de a reflecta cultura noastră. Pregătirea pâinii se urmăreşte de-a lungul a multe mii de ani şi anume începând cu egipteni, greci, romani şi până în zilele noastre.


• 97 •

Ţăranul sârb din Banat îşi pregătea pâinea din făina albă de grâu cu apă şi drojdie. Pâinea se frământa în casă (de obicei de către femei), coaptă, putea fi întrebuinţată o săptămână întreagă. Mărimea şi numărul pâinilor era în funcţie de numărul membrilor familiei, de obicei se frământau 2 – 3 pâini, fiecare de 3 – 5 kg. În afară de pâini mari, se cocea şi o pâine mai mică („ţipovka”) de 1,5 – 2,5 kg, care se mânca prima (de obicei la un papricaş de pui); se lăsa încă o bucată (aprox.0,5 kg) de cocă de pâine pentru o lipie sau gogoşi din pâine. Cuptoarele în care se cocea pâinea, serveau şi pentru încălzirea camerelor, dar au existat şi cuptoare speciale construite din cărămizi în curte. În aceste cuptoare se ardeau cocenii de porumb, paie şi mai rar, lemne. În prezent rareori se mai văd asemenea cuptoare. Dacă făina se frământă doar cu apă, pâinea va avea forma unei turte aplatizate.

O descoperire fantastică în istoria preparării pâinii a fost folosirea drojdiei. Drojdia conţine microfloră vie, care în contact cu lichide călduţe creşte şi eliberează CO2.Datorită acestui gaz, pereţii elastici ai glutenului, când aluatul se frământă, se dilată şi prin urmare aluatul creşte.

Ca să fie pâinea bună, aromată şi să se menţină timp mai mult se pregătea şi o plămădeală („komlov”). Komlăul se pregătea astfel: Într-o oală se pune un pumn de păsat şi un pumn de hamei, 2 ardei roşii (fără seminţe), coji galbene de la 4 cepe, un spic de trestie, puţin alăun. Deasupra se toarnă 2l apă şi se fierbe (câteva clocote). Într-un vas se amestecă 4 kg de tărâţe cu 1 kg de cocă proaspătă de pâine (ruptă mărunt), se adaugă prima parte fierbinte, se amestecă, se adună într-o grămadă şi se lasă la răcit. Se frământă, se modelează bile (cu diam.5 – 6 cm) care se aşează pe un măsai de cânepă, care se aşează într-un coş special din nuiele împletite (diametru 1m şi 10cm adâncime). Aceste bile se usucă vara la soare şi iarna pe cuptor. Uscatul se termină după 2 – 3 zile, apoi aceste bile se rup în bucăţele şi se păstrează în traiste de cânepă (bumbac) într-un loc uscat (de obicei se atârnă într-un cui în cămară).

Să ne întoarcem la casa ţărănească şi de după cuptor să


• 98 •

observăm cum se frământă pâinea (nu, vineri, nu, duminică). Prima dată gospodina pune la înmuiat plămădeala (komlăul) în apă călduţă într-o oală, pe urmă cerne făina în copaie (de obicei după masă), ca seara să pună la crescut maiaua. La un capăt al copaiei cu făină pregăteşte aluatul şi-l acoperă cu un măsai alb şi cu o pătură (ca să nu „răcească” aluatul). Dimineaţa pe la orele 4 – 5, gospodina se scoală, se piaptănă şi se spală pe faţă, apoi frământă pâinea. Amestecă apă de la plămădeală, o adaugă aluatului, se adaugă drojdia, un pumn de sare, apă şi făină şi apoi frământă până ce aluatul devine vârtos şi elastic. Pâinea se frământă mult până ce aluatul face băşici şi se aud discret pocnituri, până „nu se asudă grinda” (cum zic gospodinele), or aceasta înseamnă că de trudă, cea care frământă, a obosit. Atunci, aluatul se acoperă şi se aşteaptă o oră, două ca să dospească. Între timp (şi gospodina ştie când e timpul) aprinde focul în cuptor. În câmpia noastră cel mai adesea focul se făcea cu coceni de porumb. Dintr-un kilogram de aluat (aproximativ) se întindea lipia („lepinia”), care se cocea prima, fiind un aluat (aprox.2 cm grosime) întins într-o tipsie dreptunghiulară bine unsă cu untură. Acest aluat se unge uşor şi deasupra cu untură topită şi se înţeapă cu furculiţa, însă poate avea o umplutură de brânză sărată de oi sau brânză şi smântână de vaci, ouă şi sare. Această umplutură se poate pune şi deasupra, când e aluatul întins mai subţire. Oricum, cea mai bună e cea fără umplutură, care încă fierbinte se rupe transversal şi se unge gros cu jumări de porc măcinate sau cu untură de gâscă. Lângă o felie de lipie astfel pregătite stă de minune şi o olcuţă de lapte covăsit. Acesta a fost o dată pe săptămână un mic dejun consistent al familiei întregi.

Să revenim la tăblia mesei unde ne-a rămas restul de aluat şi la cuptorul în care s-au ars cocenii. Jarul din cuptor se scormoneşte bine cu vătraiul, apoi se aşează uniform cu o lopată specială lăsându-se ceva timp ca să se potolească (jarul din cuptor). În acest timp pâinile se rotunjesc aşezându-se în forme speciale (tigăi). Uşa cuptorului se închide şi pâinea se coace aproximativ 2 ore. Tigăile cu pâine se scot cu acea lopată


• 99 •

specială de lemn, iar mirosul de pâine proaspătă se simte până în uliţă. Înainte de a fi dusă pe poliţa din cămară, pita se „spală”, adică cu apă gospodina spală „pălăria” rumenă (maronie) a pâini, pe când apa de la spălat se dă copiilor s-o „beie” pentru a nu le fi teamă de tunete şi fulgere.

Am vorbit până acum despre „pâinea cea de toate zilele” prin care ne asigurăm existenţa fizică şi nu căutăm „Peste pâine şi colaci”, însă, în tradiţia noastră, grâul, făina şi pâinea au un loc ritual important deoarece urmăresc viaţa individului (familiei) nu doar de la naştere şi până la moarte, ci şi după moarte.

Din amintirile mele precum şi a celor mai vârstnici, dar şi din (încă!) practica noastră actuală aş vrea să amintesc acea pâine rituală a noastră, care deţine şi rol de jertfă, rol în magie şi un rol apotropaic. Destinaţia pâinii o hotărăşte nu doar forma, ci şi apa cu care este frământată (apă obişnuită, sfinţită, neîncepută), dar şi alte ingrediente. În etnologia noastră, pâinea este unul din cele mai prezente simboluri. Pâinea (colacul, pogacea) este centrul tuturor evenimentelor importante, pâinea se împleteşte cu viaţa şi se include în viaţa bănăţeanului nostru. În biserică, cele 5 pâinişoare care se folosesc în liturghie (prosfore) au imprimate deasupra pecetea ИСХС (Isus Cristos Învingătorul) şi care la sfârşitul slujbei se împart credincioşilor sub formă de anafură. Pentru hramul bisericii sau patronul casei, naşul, respectiv gospodarul pregăteşte un colac şi o colivă drept jertfă lui D-zeu, patronului casei (sfântului) şi strămoşilor morţi. Acest colac pentru hram şi sărbătoarea casei se frământă din făină albă cu lapte sau apă (dacă e zi de post) şi drojdie, unde se adaugă ouă, ulei, zahăr, stafide, mirodenii. Colacul se împleteşte din câteva viţe (2 – 3 – 4 – 5) care se rotunjesc, apoi se înconjoară cu alte răsuciri din aluat. Se împodobeşte cu „ruje” şi o cruce împletită în două viţe, se unge cu ou bătut cu lapte. După ce s-a copt se „spală” cu apă îndulcită pentru că acest colac trebuie să fie cel mai frumos, dar şi cel mai gustos. Acest colac se binecuvântează şi se taie doar în ziua sărbătorii.

Tot pentru această ocazie se pregăteşte din cel mai bun


• 100 •

grâu, coliva. Coliva se pregăteşte şi pentru zilele de pomenire a morţilor. Coliva este grâul fiert ritualic, care se fierbe cu o zi înaintea zilei menite şi apoi se lasă o noapte (ca să rămână aburii în casă) până ce se va pregăti (grâul se macină, se îndulceşte, se adaugă nuci măcinate şi stafide, vanilie) şi se aşează pe tavă. De Sf. Varvara (17 dec.) fiecare gospodărie fierbe grâu (şi acum). Acest grâu se îndulceşte cu zahăr şi miere, se tămâiază şi se duce o parte la cimitir, o parte la vecini pentru pomana morţilor şi ceea ce rămâne foloseşte familia până în 19 decembrie (Sf. Nicolae). Iată şi aici dăm de cultul morţilor. Trei boabe de grâu se leagă cu o aţă roşie în cămăşuţa copiilor mici ca să nu se sperie sau să viseze urât. Iată un mod de ocrotire apotropeică.

O rană mai uşoară (zgârietură) se presară cu făină albă ca să se prindă mai uşor crusta. Tot din făină albă, miere, gălbenuş şi ţuica de prune se face un unguent cu care se vindecă „copturile” pe corp. Iată, acum făina are funcţie medicală.

Când „pălăria” pâinii în cuptor crapă se crede că va muri cineva din acea casă. Aici întâlnim un mijloc de magie.

De Rusalii şi Sf. Gheorghe, după cum şi în perioada de mare secetă când alaiul bisericesc porneşte în holde spre a se ruga şi binecuvânta grânele, la întoarcere în sat deasupra credincioşilor se aruncă boabe de grâu. Când iasă din biserică după cununie şi asupra mirilor se aruncă boabe de grâu ca să le fie viaţa prosperă şi prolifică. În Cenad şi Sânnicolaul Mare am văzut cum se aruncă grâu după sicriul cu mortul cu scopul ca în acea casă să încolţească din nou viaţa. Piţărăul („polajenik”) vine în casele gospodarilor în dimineaţa de Ajun, gospodina îl aşează pe o pernă cu pene, iar deasupra capului piţărăului, dintr-o sită ea îi presară boabe de grâu. Grâul se pune şi în vasul în care se ţine lumânarea de Crăciun; fitilul acesteia se va stinge in boabe.

Până de curând unchii miresei duceau la nuntă „pogacea” miresei. Pogacea cea veche eu n-am văzut-o, dar tortul numit „Pogacea miresei” îl ştiu şi ştiu că cea mai bună reţetă este cea din Variaş (Timiş). Obiceiul ducerii „pogăcii miresei” a dispărut total însă este înlocuit cu tortul mare al miresei cumpărat din


• 101 •

cofetărie. Când copilul mic face primii paşi, mama îi pregăteşte o turtă (pandişpan) numită „postupovniţa” (= a participa) care se rupe copilului deasupra capului şi se împarte copiilor participanţi la eveniment. A rămas şi expresia: „Nu i s-a rupt – postupovniţa – la timp” atunci când cineva greşeşte în viaţă. Înseamnă că această pogace a avut şi un rol important când copilul porneşte în viaţă singur... Pentru seara priveghiului la mort se frământă pogăci dospite cu zahăr (2, 4, 6) şi care se servesc încă calde celor prezenţi.

Precum am spus, viaţa ni se scurge între 2 aluaturi dulci. După înmormântare, timp de 6 săptămâni se lasă pe pervazul ferestrei de la camera mortului un pahar de apă şi o bucată de pâine ca să se constate zilnic dacă „sufletul” a vizitat casa. Când se caută un înecat, cineva din familie frământă un colac rotund, în miezul căruia împlântă o lumânare aprinsă şi-i dă drumul pe apă...colacul se va opri deasupra înecatului.

Pentru zilele (sâmbăta) morţilor se pregăteau prescuri („poskuriţe”) din aluat de pâine. Se frământă un aluat dospit, se rulează un sul, se taie cu latura palmei în bucăţi mai mici, pe mijloc se răsucesc, iar deasupra li se imprimă НИКА cu un prescuraş (ştampilă de lemn). Tipsia în care se coc se pudrează doar cu făină. Aceste prescuri se frământau de dimineaţa ca până la prânz să poată fi duse la cimitir dar se duceau şi la vecini. Se consideră fiecare sâmbătă ca zi a morţilor, însă găsim pe calendar 4 date însemnate ca sâmbete ale morţilor. Până şi acum se mai fac prescuri, însă mai des se duc gogoşi („krofne”) sau coardă cu mac şi nucă. Bătrânii spuneau că pentru sufletul morţilor trebuie pregătit aluat dospit, care să se împartă şi să se mănânce încă cald.

Atunci când se apropie Crăciunul, gospodina are de pregătit: colacul mare, colăceii pentru colindători, „sănătatea”, „soarele” şi „luna”, „boii în jug”, „curtea cu păsări, animale,..., cesniţa... Toate acestea sunt aluaturi rituale, care se frământau în dimineaţa de Ajun. În această câmpie Crăciunul nu se putea imagina fără „colacul mare de Crăciun”. Acest colac era astfel


• 102 •

împletit: la mijloc o pâinică rotundă (întotdeauna rotund), care se înconjura cu o împletitură din 2 – 3 suluri de aluat. Deasupra colacului, sub formă de cruce se pune o împletitură răsucită din 2 suluri de aluat. În cele 4 părţi se pun 4 „ruje” (trandafiri), 2 sub forma unor colăcei si2 sub forma unei bentiţe crestate şi rotunjite (ca un melc crestat). De asemenea se împlântă în aluat şi o nucă în coajă. Când colacul este copt, în mijlocul unei ruje se împlântă un fir de busuioc, în jurul căruia se întinde un fir de lână roşie (aţă roşie). Colacul se pune în capul mesei, uneori într-o sită sau chiar pe paie şi aici tronează până a treia zi de Crăciun, când capul familiei îl taie sub formă de cruce, „rujele” se scot şi se dau animalelor şi zdrumicate, păsărilor. Colacul tăiat este mâncat de familie.

Tot pentru Crăciun se pregătesc din acelaşi aluat şi colăceii pentru colindători. „Sănătatea”(„Zdravlie”) are forma unei franzeluţe pe suprafaţa căreia se produc atâtea crestături câţi membri are familia. Coaptă, franzeluţa se unge subţire cu miere. Această pâine nu se taie, ci se rupe mâncându-se cu meniul serii de Ajun întreaga bucată (ca să fii tot anul sănătos!). Cu jumătate de secol în urmă am privit cum bunica mea şi vecina ei (Liubiţa Jichici) au format într-o tipsie două franzele legate cu un sul răsucit de aluat. Acest colac a fost numit „Boii în jug”.Când a fost copt, „boii” au fost legaţi de gât cu un fir de lână roşie. Nu-mi aduc aminte când şi cine a mâncat din acest colac. Şi acum anumite familii frământă „soare” („sunţe”) şi „lună” („meseţ”) – în forma unui corn mai mare, pe când în alte case pe o tipsie rotundă se întinde subţire aluatul pe care se aşează forme de: oi, păsări, cioban. Această pogace se cheamă “curtea” („avlia”). În casa lui Miloş şi Liubiţa Stepanov (Gavra) din Gelu încă prin anii 50 ai secolului trecut, de Crăciun se frământa „sănătatea”, „luna” şi „curţile”. La ei aluatul nu se făcea de post, ci se frământa făina cu lapte şi ulei. „Curtea” („avlia”) se cocea într-o tavă rotundă ca o pogace pe care din aluat se aşezau: cupe de tulei, şira de paie, iar la mijloc, în poziţie verticală „gazda”.

Iată, cât arhaism, deoarece noi şi acum ne conducem uneori


• 103 •

după mişcarea astrelor!Tot de Crăciun în fiecare casă se frământa un colac (nu de

post) care se duce ca cinste naşului , dar şi un colac pe care mama îl duce fiicei, care s-a mutat în casa socrilor. Aceşti colaci erau cei mai frumoşi şi erau duşi înveliţi în şervete albe de pânză bine apretate, stârnind admiraţia celor pe care îi întâlneau. În prezent, tortul (de obicei de cofetărie) a luat locul acestui colac de cinste (dacă!).

Un aluat deosebit pentru Crăciun este „cesniţa”, care se pregăteşte şi acum în fiecare casă de sârbi. De obicei se frământă în prima zi de Crăciun (Cenad, Variaş, Saravale, Gelu) sau în ziua de Anul nou (14.ianuarie) în Felnac, Mănăştur, Pecica. În zona mureşeană cesniţa nu se frământă cu drojdie, ci din făină, apă neîncepută, puţin ulei şi un strop de sare. Această compoziţie se frământă mult până devine un aluat elastic de „plăcintă întinsă”, din care se întind pe masă, peste un măsai curat de cânepă, foi ( de obicei 7, 9 sau 11), care se lasă puţin să se zvânte, apoi se aşează (2 – 3) în tava bine unsă cu ulei încins, se presară apoi fiecare cu nucă măcinată, zahăr, miere topită şi stafide. Când ajunge la jumătate, gospodina aruncă peste cap (umăr) un ban de metal (aur, argint, aramă,...). Cel, în a cărui bucată se va găsi acest ban, îl va purta în buzunar ca talisman sau îl va folosi când cumpără un obiect important (casă, animal, pământ). Dacă banul a fost de aur sau argint, atunci gazda casei îl răscumpăra de la cel care l-a găsit şi-l punea în găleata cu apă cu care adăpa animalele până la „Crăciunul mic” (Anul nou – 14 ian.). Cesniţa, astfel pregătită se taie (necoaptă) în bucăţi, se stropeşte bine cu ulei încins şi se coace. Coaptă se unge cu miere topită. Şi în prezent cesniţa este prăjitura nr.1 în casele sârbilor. Gospodina sau cel mai vârstnic bărbat din casă „împarte” cesniţa mesenilor în prima zi de Crăciun, menind fiecare bucată: 1 – întemeietorului casei (deşi, uneori este necunoscut), 2 – piţărăului, 3 – călătorului ocazional, 4 – păstorului (văcarului) şi abia acum celui mai în vârstă membru al familiei şi pe rând până la cei mai tineri.

Multe cesniţe am văzut, am frământat şi am gustat, însă


• 104 •

doar într-o casă am întâlnit o porţionare deosebită a prăjiturii înainte de a se pune în cuptor. Deşi tipsia era dreptunghiulară, în mijloc cu vârful cuţitului se tăia un cerc micuţ, apoi unul mai mare şi al treilea, mai mare. Din mijloc (de la cercul mic) se tăia în diagonală, astfel încât bucăţile aveau forma neobişnuită. Oare şi acestea să fie simboluri solare (soare şi raze de soare) ?! Astfel se tăia cesniţa în casa soacrei mele (Gelu – Iorgovan Pava) până la moartea ei în 2007.

De Anul nou, obligatoriu se pregătea o prăjitură „vasiliţa”. La noi se frământă tot un aluat „dulce” cu făină şi apă, fără drojdie. Foile întinse se umplu cu nucă şi zahăr, care se rulează ca un ştrudel subţire, apoi se modelează sub formă de melc. Fiecare bucată se „ştampilează” cu trei fire de trestie legate cu lâniţă roşie. Se pregătesc atâtea „vasiliţe” câţi membri are familia.

De Paşti se frământă un colac cu lapte şi ouă, bine şi frumos împletit, care se ducea la cimitir şi se împărţea de „sufletul morţilor”. Acest colac a fost cu timpul înlocuit cu plăcinta dospită (coarda) cu mac şi nucă, ca în prezent să ducă fiecare la cimitir ce are şi ce poate.

Ziua de Sânpetru aducea prima plăcintă întinsă cu mere, pentru că abia atunci se dădeau de sufletul morţilor mere de Sânpetru şi bucăţi de astfel de plăcintă.

Şi, în sfârşit, să nu uit (sunt sigură că oricum am uitat destul) cea mai evidentă formă a ospitalităţii noastre este aşteptarea musafirilor în pragul casei cu pită (colaci) şi sare (la fel ca şi la români).


• 105 •

BĂILE CĂLACEA

Mihaela Zamfir

Iphigenie, contesa d’Hartcourt, născută baroneasă de Sina, din Hodos şi Kisdia, a moştenit, în calitate de fiică a baronului Simon Georg, Baron de Sina, născută în anul 1846, printre alte imobile, şi domeniile moşiereşti din Orţişoara şi Călacea (cca 1.970 iugăre), care s-au aflat în proprietatea sa până în anul 1909. Până la acea dată, „Pusta Mare”, care, ulterior, urma să devină „Staţiunea Băile Termale Călacea”, purta denumirea „Iphigenia Maior”.

Centrul administrativ al acestor domenii moşiereşti era aşa-numitul „Castel din Călacea”, situat vis-à-vis de fosta primărie, în anii comunismului „Sediul CAP Călacea”. Acolo locuia directorul domeniilor, căruia îi era supus administratorul şi tot personalul domeniilor.

Datorită numărului mare de oameni şi de animale aflate pe „Iphigenia Maior”, problema aprovizionării cu apă căpăta amploare şi trebuia rezolvată. În Valea Mare a fost săpată o fântână cu o adâncime de cca 12 m şi cu un diametru de cca 2,5 m, dotată cu o turbină eoliană. În situaţia în care bătea un vânt favorabil, această instalaţie pompa apa din puţ, într-un bazin situat la o distanţă de aproximativ 250 m, dar în momentele de acalmie – şi acestea interveneau de regulă în perioadele de vară, când necesitatea de apă era cea mai mare – această instalaţie îşi înceta funcţionarea şi alimentarea cu apă era oprită. Cu scopul de a rezolva pentru totdeauna problema alimentării cu apă, contesa d’Hartcourt a luat hotărârea de a fora o fântână nouă pe „Iphigenia Maior”. Ea a luat legătura cu Institutul Geologic al Universităţii din Viena şi a pornit negocierile cu prof. Robert Adolf Koch, sub conducerea căruia, în anul 1904, au început lucrările de forare. Forarea a început cu ţevi de 4 ţoli. La fiecare schimbare a stratului de pământ au fost trimise probe, împachetate


• 106 •

în lădiţe mici de lemn, la institutul din Viena pentru a fi supuse unor analize. După avansarea forării au fost trimise la Viena şi probe de apă. În anul 1905 s-a ajuns la o adâncime de 515 m. Ieşea o apă fierbinte. Martorii oculari au relatat, mai târziu, că apa emanată avea o temperatură „de puteai opări o găină”. Pentru a evita pericolul unei catastrofe, ţevile au fost retrase la o adâncime de 496 metri. Apa care ieşea din această adâncime avea o temperatură de 39,2°C, iar înălţimea ţevii de deversare a fost stabilită la 1,65 metri. Apa era emanată în intervale, alternând cu emanări de gaz metan, în intervale aritmice, neregulate. Gazele emanate puteau fi aprinse şi erau, câteodată, chiar folosite pentru iluminarea curţii. Ele ardeau cu o flacără care bătea în albastru. S-a elaborat chiar şi un proiect de iluminare a pustei „Iphigenia Maior” cu gaz metan, care nu a fost, însă, realizat. Apa furnizată de această fântână era clară şi transparentă, fără miros specific, potabilă atât pentru oameni, cât şi pentru animale. După o scurtă perioadă de obişnuire, animalelor din fermă le plăcea foarte mult această apă călduţă. Era potrivită, de asemenea, pentru gătirea mâncărurilor. Privitor la această forare, institutul vienez sus-menţionat a întocmit un certificat în trei exemplare (în limba germană). Acest document a fost înaintat Oficiului de Sănătate al comitatului Timiş, din Timişoara, în traducere în limba maghiară. După anul 1920, un al doilea exemplar a fost tradus în limba română şi trimis Ministerului Sănătăţii din Bucureşti.


• 107 •

Buletinul de analize a apei termale:

Potasiu (K) 4,250 mg/lSodiu (Na) 506,900 mg/lMagneziu (Mg) 4,771 mg/lCalciu (Ca) 7,602 mg/lStronţiu (Sr) 0,203 mg/lBariu (Ba) 0,122 mg/lAluminiu (Al) 0,085 mg/lFier (Fe) 5,500 mg/lLitiu (Li) RedusMangan (Mn) RedusClor (Cl) 209,830 mg/lBrom (Br) 0,099 mg/lIod (I) 1,529 mg/lAcid silicic (H2SiO3) 37,800 mg/lCarbonat de hidrogen (HCO3) 501,430 mg/lSulfat (SO4) 1,543 mg/lFosfat (PO4) Redus

Total 1.281,664 mg/l

Proprietara, căsătorită cu contele francez d’Hartcourt, îşi avea domiciliul permanent la Paris, pe când domeniile ei erau situate în partea ungară a imperiului austro-ungar. Legislaţia fiscală din acea vreme supunea veniturile proprietarilor cu domiciliul în străinătate unei impozitări duble. Acesta a fost motivul pentru care contesa d’Hartcourt s-a hotărât să-şi vândă domeniile situate în Ungaria. Printre aceste domenii se aflau şi cele din Orţişoara şi Călacea (aproximativ 1.970 iugăre, inclusiv drumurile economice, drumurile de ţară, drumurile particulare şi terenurile intravilane). Keller Ştefan (Primus) (1862-1939), care era şi directorul institutului bancar „Cooperativa de credit cu răspundere limitată din comuna Orţişoara”, domiciliat în comuna Orţişoara (în actualul sediu al Primăriei Orţişoara), pe


• 108 •

baza contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1910, a cumpărat domeniile amintite. La data preluării acestor imobile, „Iphigenia Maior”, respectiv „Pusta Mare”, era centrul unei ferme agricole şi zootehnice.

Încă din vremea contesei d’Hartcourt, personalul agricol se scălda în apa din fântâna forată pe „Iphigenia Maior”, într-un butoi prins – în acest scop – în beton. Administratorul chiar îşi instalase o putină pentru scăldat, într-un cort. În acea vreme era instalat la Orţişoara, ca medic de circumscripţie, dr. Iosif Parché (1870-1948). Acestuia îi erau repartizate, pe lângă comuna Orţişoara, şi comunele Seceani, Călacea şi domeniile „Iphigenia”. În tratament la dl. dr. Parché se afla, la începutul anului 1910, şi un pacient cu un reumatism avansat, Michael Anselm jr., de cca 20 ani, care se îmbolnăvise după ce fusese surprins de o ploaie torenţială după munca pe câmp. Bolnavul era imobilizat şi se afla într-o stare de catalepsie totală. Cu toate tratamentele şi medicamentele disponibile, dr. Parché nu a reuşit să amelioreze starea bolnavului. În toamna anului 1911, tatăl bolnavului, Michael Anselm sen., îndrumat de dl. dr. Parché, l-a contactat pe fostul său coleg de şcoală Ştefan Keller, acum proprietarul „Pustei Mari”, şi i-a cerut permisiunea să-şi ducă fiul la băi, în apa caldă care ieşea din fântâna forată. După ce Ştefan Keller sen. îşi dăduse consimţământul, bolnavul a fost dus zilnic pe o targă, la baie, în vana instalată într-un cort. O dată pe săptămână, dl. dr. Parché şi-a consultat pacientul. La un moment dat, acesta a constatat că degetele de la picioarele bolnavului începeau să se mişte. Dl. dr. Parché a recomandat continuarea terapiei balneare, după o scurtă întrerupere a tratamentului. Starea pacientului s-a ameliorat cu fiecare zi care trecea, acesta fiind vindecat complet după o anumită perioadă de timp. Dl. dr. Parché, constatând că vindecarea pacientului se datorase tratamentului balnear cu apă caldă, a înaintat autorităţii sale tutelare din Timişoara un raport privitor la puterea curativă a apei din „Pusta Mare”. Ştefan Keller sen., fiind martor ocular al acestui succes curativ, a luat acest eveniment drept imbold pentru înfiinţarea „Băilor Keller”.


• 109 •

Astfel, în anul 1912, au fost puse la dispoziţie – pentru prima oară – două camere cu câte o vană, pentru tratamentul balnear. Iniţial, băile au început să funcţioneze în mod provizoriu, dar, din toate părţile Banatului, a început să vină lumea la băi. Mulţi veneau dimineaţa cu căruţa şi se întorceau seara la casele lor. Vestea puterii curative a apei s-a răspândit repede şi, în consecinţă, veneau din ce în ce mai mulţi bolnavi. În anul 1913 existau deja 5 camere cu câte o vană. Primul Război Mondial a împiedicat dezvoltarea staţiunii balneare, dar, în anul 1919, baza de tratament a fost extinsă la 20 de vane, amplasate într-o clădire adecvată. Pentru apa termală a fost construit un bazin colector cu o capacitate mare. Tot în anul 1919 a fost construit un restaurant, cu o sală mare de mese.

La data de 4 iunie 1920, o mare parte din Banat a fost integrată în Regatul României Mari, la fel şi domeniul comunei Călacea, şi, totodată, şi băile Călacea. După ce Ştefan Keller sen. obţinuse de la statul român concesiunea pentru exploatarea comercială a bogăţiilor subsolului (a apei termale), în calitate de proprietar, valabilă şi pentru urmaşii acestuia, a început construcţia unor facilităţi de cazare suplimentare pentru pacienţi şi oaspeţi. În acest scop au fost transformate şi clădiri deja existente. Totodată s-a trecut la amenajarea parcului şi a rondelelor de flori, precum şi la construcţia unor facilităţi de cazare noi. În partea comună se mai aflau cabinetul medical, medicul stomatolog (dr. Hary), sala de masaj, coafura/frizeria şi cofetăria. A fost înfiinţată şi o linie de autobuz, care transporta oaspeţii de la gara Merţişoara la Băile Călacea şi retur. Exista chiar şi o linie telefonică („Bărăteaz 2”) şi, în zilele de duminică, în plin sezon, cânta câte o fanfară din satele vecine. Îngrijirea medicală a pacienţilor cădea şi, în continuare, în sarcina dl. dr. Paché. Acesta recomanda apa termală şi pentru cura internă. Băile Călacea ofereau, deci, bolnavilor un tratament balnear adecvat, iar oaspeţilor facilităţi de odihnă agreabilă. De administrarea Băilor Călacea se ocupau, în mod exclusiv, membrii familiei Keller. Le stăteau la dispoziţie cca 76 de camere de oaspeţi spaţioase, dotate cu apă curentă, chiuvetă


• 110 •

şi toalete comune. În sezonul de vară, oaspeţilor şi pacienţilor le erau puse la dispoziţie şi camere de locuit ale familiilor Keller, care îşi aveau domiciliul direct în Băi. Astfel era posibilă cazarea unui număr de 200-220 persoane. Pentru asigurarea alimentării cu apă suficientă a tratamentelor balneare, care, în perioadele de vârf, ajungea la un număr de 400-430 băi pe zi; apa termală trebuia pompată de la fântâna termală într-un bazin colector, începând de la orele 01.00 noaptea. În restaurant, care era administrat de Keller Nicolae, unul dintre fiii fondatorului, exista şi o încăpere în care se producea sifon. Pentru distracţie era instalată o popicărie. Băile Călacea deveniseră, cu timpul, loc de muncă atractiv pentru multe persoane, în special femei, din satul Călacea. În anul 1938, înainte de a deceda, fondatorul băilor Călacea, Ştefan (Primus) Keller, plecând de la ideea ca băile să rămână – şi în continuare – „Băile Termale Keller”, şi-a donat pe cale succesorală proprietatea sa celor trei fii ai săi: Ioan, Ştefan (sec.) şi Nicolae.

Odată cu evenimentele din România, din 23-24 august 1944, ultimii oaspeţi au părăsit Băile Călacea. Şi membrii familiilor Keller, care-şi aveau domiciliul direct în băi, au părăsit băile. În vara anului 1948, Băile Călacea au fost repuse în funcţiune, tot cu ajutorul unor membri ai familiei Keller (Keller Ioan sen. şi cei 4 copii ai săi, care, numai cu puţine zile în urmă, se reîntorseseră de la „munca de reconstrucţie” din Uniunea Sovietică), domiciliaţi – după expropriere – în Carani. În acel an băile au funcţionat sezonal, până în luna octombrie. În următorii ani, multe din vechile construcţii au fost demolate, iar construcţii noi au fost ridicate într-un număr foarte redus. Una dintre aceste construcţii a fost noul bazin de înot. Membrilor familiei fondatoare le-a fost chiar interzisă păşirea pe proprietatea lor.

După revoluţia din 1989, chiar şi clădirile existente în acel moment, din lipsa unui management corespunzător, au ajuns într-o stare deplorabilă. În anul 1996, dl. Mircea Melteş a devenit directorul staţiunii şi, din iniţiativa acestuia, multe dintre vechile stabilimente au fost repuse într-o stare bună de


• 111 •

funcţionare. În toamna anului 2000, după ce funcţionase timp de aproape un secol, vechea fântână termală, care, pe întreaga perioadă de existenţă, era atât de sensibilă la seismele din lumea întreagă, în urma unor mişcări tectonice în subsol şi frângerea ţevilor, a încetat să mai furnizeze apă termală. Din iniţiativa directorului Staţiunii Balneare Termale, dl. Mircea Melteş, în timp de numai o lună, a fost forată o nouă fântână. Această forare are o adâncime de 945 metri. Apa furnizată de această nouă fântână prezintă aceleaşi proprietăţi curative ca cea din vechea fântână termală, temperatura ei fiind, însă, prea redusă, ea trebuie încălzită suplimentar în mod artificial.

Prin strădania unor oameni inimoşi dar şi datorită calităţii apelor sale, Staţiunea Balneară Călacea a reuşit să înfrunte vicisitudinile, funcţionând şi în zilele noastre.

BibliografieTraia, Ioan, Dongea, Eugen, Călacea, contribuţii monografice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.


• 112 •

oameni, evenimente, tradiŢii din banatul de cÂmpie · numai în amintire. aşa cum afirma un alt...

Documents