Dramaturg si prozator, Ion Luca Caragiale (1852 - 1912) a fost un observator lucid si ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, dovedind ua spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie ironia, satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect - n.n.) morala reprezentativa pentru tipul si caracterul uman. Intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literature romana, Garabet Ibraileanu afirma ca dramaturgul face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este "realismul tipic". Comedie a moravurilor de mahala, "O noapte furtunoasa"(l878) ilustreaza aspecte sociale si psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri si "ambituri" de familisti, lume pe care Caragiale a iubit-o cu patima. Veta este personaj secundar si unul dintre cele doua personaje feminine din comedia "O noapte furtunoasa" de Ion Luca Caragiale. Ea intruchipeaza adulterina de mahala, este sotia lui Jupan Dumitrache Titirca si amanta lui Chiriac. Veta este, poate, singurul personaj care nu genereaza un comic spontan si transparent, fiind de varsta matura si avand o infatisare placida, de tata, trasaturi cu totul nepotrivite pentru o amanta atragatoare. Ea starneste rasul spectatorului mai ales dupa ce

s-a terminat piesa. Nevasta este stearsa si penibila in rolul de amanta si, asa cum afirma Ibraileanu, "Veta nu numai ca nu e

ridicola, dar nu e nici comica macar, ca Zita". Ea marcheaia in comedie triunghiul conjugal.

Prin comicul de caracter se disting insusirile ce reies, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele eroinei, iar in mod direct

din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin intreaga varietate a comicului.

Veta este un personaj caricatural, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului, care defineste

contradictia dintre esenta si aparenta. Nevasta lui Jupan Dumitrache este o femeie matura de mahala, care vrea sa para o

persoana onorabila, demna de respect si fidela sotului, dar, in esenta, este desfranata si fatarnica, inselandu-si sotul cu

dezinvoltura, fara nici un pic de remuscare, reprosandu-i amantului ca ia in serios "prostiile si banuielile lui barbatu-meu".

Veta este deprimata, sufera ingrozitor si are ganduri morbide, deoarece se certase cu amantul gelos, iar relatia lor parea

terminata. Motivul care-l facuse pe Chiriac s-o banuiasca de necredinta fusese cauzat de spaima lui Jupan Dumitrache privind

pericolul in care se afla onoarea lui de familist. intr-o seara aflandu-se la gradina la "Iunion" cu nevasta-sa, Veta si cu sora

acesteia, Zita, Jupan Dumitrache observa cum "un prapadit de amploiat" ii face ochi dulci consoartei, ba chiar se ia dupa ei

cand pleaca spre casa. Teama de a nu-i fi inselata "onoarea de familist" o impartaseste cu omul sau de incredere, Chiriac, in

grija carina o lasa pe Veta atunci cand negustoria il silea sa lipseasca de acasa: "De! cand lipsesc eu de-acasa, cine sa-mi

pazeasca onoarea?". In calitate de amant, Chiriac face o criza de gelozie si o acuza pe Veta ca-i place sa se duca la "Iunion"

ca "sa te curtezi cu amploiatul dumitale". Ca urmare, Veta este trista si absenta, cum precizeaza Caragiale in didascalii: "(...

este obosita si distrata, vorbeste rar si incet) ". Cu gandurile in alta parte, nu se poate concentra la ceea ce-i povesteste Zita

despre afrontul pe care i-1 facuse Tircadau pe maidan.

Comicul de situatie pune in valoare profilul imoral al femeii. In scena impacarii cu Chiriac, Veta, sceptica, refuza mai intai sa

se jure inca o data ca nu avea nicio vina, pentru ca el tot n-ar.crede, apoi devine manioasa si ii reproseaza la randul ei ca tine

seama mai mult de "prostiile si banuielile lui barbatu-meu" decat de declarable ei amoroase sincere. Atunci cand Chiriac

ameninta ca se sinucide cu "spanga de la pusca", Veta este disperata, capata brusc energie si se lupta cu el ca sa impiedice

nenorocirea, devenind patetica: "Daca vrei sa te omori, omoara-ma intai pe mine! (se lupta din putere.) Chiriac!... Nu ti-e mila

tie de mine? Toate, toate de un an si mai bine le-ai uitat intr-o zi?...". Ca sa-l convinga, ea apeleaza la juraminte

induiosatoare, intr-un limbaj propriu, de mahala: "sa n-am parte de ochii mei, sa n-am parte de viata ta, sa nu mai apuc macar

o zi fericita cu tine - na! ce mai vrei? - daca stiu eu ceva la sufletul meu din cate ti le-a sporit dumnealui".

Printr-un monolog dramatic, Veta ii relateaza lui Chiriac chinurile sufletesti prin care trecuse. Superstitioasa, ea se astepta

sa aiba "un necaz mare", pentru ca "mi se facuse semn: rasturnasem de dimineata candela...". Toata seara petrecuta la

"Iunion" Veta se gandise numai la Chiriac, "n-am vazut nimic, n-am auzit numc! Ma jur pe ce vrei tu; ma crezi?". Pentru ca

rasturnase candela si i se batea si ochiul drept, Veta fusese foarte ingrijorata ca nu cumva sa se intample o nenorocire,

pentru ca atunci cand plecasera de acasa Chiriac se apucase sa-si curete pusca si exista pericolul ca aceasta sa se descarce:01.12.13 Printeaza Articol : Veta- caracterizare

literaturaromana.g0.ro/print.php?art_id=218 2/2

"daca s-o descarca, Doamne fereste! pusca in mana lui, ce sa ma fac eu cand l-oi gasi mort intins acasa!...". Marturisirea

femeii l-a "biruit cu desavarsire", noteaza Caragiale in didascalii, asa ca cei doi se imbratiseaza, isi cer iertare reciproc, isi fac

declaratii amoroase, apoi raman increment cand aud vocea lui Dumitrache. Acesta isi facea rondul si il striga din ulita pe Chiriac

ca sa-l mai roage inca o data sa fie "cu ochii-n patru, d-aproape de tot: ma stii ca tiu cand e la o adica...". In aceasta scena

este evident comicul de situatie, deoarece Chiriac, "strangand pe Veta cu putere" la piept, ii raspunde convingator sotului

ingrijorat de infidelitatea sotiei: "Lasa, jupane, ma stii ca consimt la onoarea dumitale de familist!...".

O alta situatie comica se petrece atunci cand barbatii il cauta disperati si amenintatori pe "bagabont", iar Veta este

ingrijorata sa nu se rupa schelele eu Chiriac: "Vrei sa te prapadesti?". Veta o cearta pe Zita acuzand-o ca ea este vinovata ca

s-au dus la "Iunion", ca ea i-a "dat nas amploiatului sa se tina dupa noi" si mai ales ca din cauza ei "mi-am gasit beleaua cu

Chiriac". Zita este uimita ca sora-sa se plange de necazuri din partea lui Chiriac, dar Veta se corecteaza repede si se

lamenteaza de isteria sotului.

Veta este o componenta a triunghiului conjugal, isi insala sotul fara a avea vreun sentiment de vinovatie sau mustrare de

constiinta. In finalul comediei, Caragiale fixeaza in didascalii cuplurile amoroase, care nu sunt neaparat si cele conjugale: "(Toti

se dispun a se retrage; Rica e cu Zita, Chiriac cu Veta, Jupan Dumitrache suie cu Ipingescu)".

Veta si Zita reprezinta tipul mahalagioaicei in doua ipostaze diferite: prima fiind stearsa, marginita, limitata, cealalta vioaie,

energica si plina de viata. In dramaturgia lui Caragiale lumea de la periferia Capitalei este ilustrata mai mult din punct de

vedere psihologic, al mentalitatii locuitorilor, idee exprimata de criticul literar Garabet Ibraileanu: "Mahalaua, pe care o satirizeaza Caragiale, nu e o categorie sociala [...]. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie psihologica".

Zita- personaj de comedie -

- personaj comic -- cocheta -

"O noapte furtunoasa ",de Ion Luca Caragiale

- comedie -

    Dramaturg si prozator, Ion Luca Caragiale (1852 -1912) a fost un observator lucid si ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, dovedind un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie ironia, satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect - n.n.) morala reprezentativa pentru tipul si caracterul uman. Intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, Garabet Ibraileanu afirma ca dramaturgul face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este "realismul tipic".    Comedie a moravurilor de mahala, "O noapte furtunoasa"(1878) ilustreaza aspecte sociale si psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri si "ambituri" de familisti, lume pe care Caragiale a iubit-o cu patima.    Zita este personaj secundar si unul dintre cele doua personaje feminine ale comediei "O noapte furtunoasa" de I.L.Caragiale. Ea intruchipeaza tipul mahalagioaicei cochete, este sora cu Veta si cumnata lui Jupan Dumitrache. Ea se inscrie in galeria personajelor feminine din comediile lui Caragiale, alaturi de Zoe, numai ca, spre deosebire de aceasta, Zita este "mahalagioaica de totdeauna, dar mai romantica, mai naiva, mai cinstita, mai proasta. E o fata inculta de pension" (L.Predescu). Zita este mai aproape de personajele feminine din comedia "D'ale carnavalului", fiind din aceeasi lume de mahala cu Didina Mazu si Mita Baston.    Insusirile caracteriale reies, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele Zitei, iar in mod direct din didascalii sau din opiniile/relatiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin intreaga varietate a comicului.    Zita este un personaj ridicol, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului, care defineste contradictia dintre esenta si aparenta. Tanara pare o persoana educata, delicata si docila, in esenta are un limbaj de mahala ("monserul meu! mi-1 omoara!"), apucaturi vulgare ("Mitocane! pastramagiule! la politiune!") si un comportament viclean, mtrucat schimba, pe ascuns, biletele cu Venturiano pe care-l cheama la ea acasa, iar in final, rusinoasa, primeste "sa compatimeasca" impreuna cu tanarul ziarist, numai cu binecuvantarea lui Jupan Dumitrache.    Zita se bucura de un portret moral realizat prin comicul de caracter si conturat atat prin autocaracterizare, cat si in mod direct de catre alte personaje. Jupan Dumitrache, care are fata de ea sentimente parintesti, o considera pe cumnata lui o "fata frumoasa, modista si invatata si trei ani la pansion". Zita este o tanara dezghetata, cu pretentii de mondenitate, citeste romanele la moda, -"«Dramele Parisului» cate au iesit pana acuma le-am citit de trei ori"-, ii plac spectacolele de revista si-si doreste o viata sociala intensa. Zita fusese casatorita cu Ghita Tircadau, care o tratase "cu insulte si cu bataie" si, deoarece ea nu mai putuse suporta -"nu mai era de suferit asa trai" -, cumnatu-sau o ajutase sa "dezvorteze": "Nene, moarta, taiata, nu mai stau cu mitocanul, scapa-ma de pastramagiul! sa stiu de bine ca ma due la manastire, paine si sare nu mai mananc cu el!".    Zita se autocaracterizeaza, considerandu-se o tanara plina de calitati alese care-i confera dreptul la fericire, mai ales ca scapase de "pastramagiu": "sunt libera, traiesc cum imi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: juna sunt, de nimini nu depand [...] eu sunt o persoana delicate".    Cu educatie si cultura superficiala, Zita retine frantuzismele dupa ureche si deprinde gesturi si atitudini "la moda" din mahalaua unde traieste, insusindu-si noi criterii de viata. Desi nu intelege nimic din comediile de la "lunion", mai ales ca repertoriul continea cantece in diverse limbi straine, Zita tine mortis sa se duca la gradina, ca sa vada lumea si ca sa fie vazuta: "Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem sa mai vedem si noi lumea. Ce adica toti cati merg acolo inteleg ceva, gandesti? Merg numai asa de un caprit, de un pamplezir; de ce sa nu mergem si noi?"    Zita este personajul care provoaca toata agitatia si incurcaturile piesei, ea declanseaza comicul de situatie care constituie si subiectul comediei. Intr-o seara, Jupan Dumitrache le dusese pe cocoane la gradina la "lunion", unde un barbat se uitase insistent spre masa lor. Rica Venturiano fusese cucerit de farmecele   Zitei, cei doi facusera schimb de biletele, iar femeia ii daduse intalnire la ea acasa, pe strada Catilina, la numarul 9. Din greseala, amorezul nimereste in casa Vetei, pe care n-o recunoaste in intuneric, fapt ce starneste o agitatie de nedescris, intrucat Dumitrache banuieste ca i "s-a dus ambitul" si i "s-a necinstit onoarea de familist".    Cand toate neintelegerile se clarifica, Zita isi ia o figura de mironosita, de indragostita timida si rusinoasa si consimte "sa compatimeasca impreuna" cu tanarul Rica numai daca are binecuvantarea lui Jupan Dumitrache: "Eu fac ce vrei dumneata; imi esti ca si un frate mai mare".Principalul procedeu de a evidentia incultura Zitei este comicul de limbaj, in care amestecul de cuvinte si expresii de mahala se imbina ridicol cu frantuzisme sau neologisme, de cele mai multe ori deformate.    Dorinta Zitei de a parea o tanara educata si sensibila este cu totul invinsa de limbajul de mahala, pe care femeia il foloseste mai ales atunci cand este furioasa. Refuzata de "fata", sora ei, de a mai merge la "Iunion", tanara indragostita in secret de "ampioiat" se manie pe vitregia sortii: "(podidind-o plansul): Fir-ar a dracuiui de viata s-afurisita! ca m-a facut mama fara noroc!". Memorabiia in acest sens este insa scena in care Zita relateaza, indignata, cearta pe care o avusese cu fostul sot, Ghita Tircadau, care-i tinuse calea pe maidan. Invectivele cu care il eticheteaza pe Tircadau -"mitocanul", "mizerabilul", "pricopsitul", "pastramagiul"- se imbina cu expresii si cuvinte frantuzesti stalcite sau romanizate -"ambetata", "bonsoar-bonsoar", "sansfaso"-, culminand cu afirmatia: "Am avut, tato, parte ca a sarit nenea Dumitrache si cu Nae ipistatui! aminteri, mitocanul scosese sicul (vergea de fier ascutita- n.n.) de la baston pentru ca sa ma sinucida...". Tipica pentru exprimarea tinerei este fraza combinata intre frantuzisme si mahalagisme, care argumenteaza incultura Zitei: "Ei! tato, eu ma due, bonsoar, alevoa. [...] Doamne! tato, parol, stii ca esti curioasa!".    Zita are un destin fericit, deoarece, dupa despartirea de "mitocanul" Tircadau, are parte de implinirea sperantei ca

atunci "cand oi vrea, imi gaseste nenea Dumitrache barbat mai de onoare ca dumneata" si se casatoreste cu tanarul "ampioiat", Rica Venturiano.In finalul comediei, Caragiale fixeaza in didascalii cuplurile amoroase, care nu sunt neaparat si cele conjugale: "(Toti se dispun a se retrage; Rica e cu Zita, Chiriac cu Veta, Jupan Dumitrache suie cu Ipingescu)".    Veta si Zita reprezinta tipul mahalagioaicei in doua ipostaze diferite: prima fiind stearsa, marginita, limitata, cealalta vioaie, energica si plina de viata. in dramaturgia lui Caragiale lumea de la periferia Capitalei este ilustrata mai mult din punct de vedere psihologic, al mentalitatii locuitorilor, idee exprimata de criticul literal Garabet Ibraileanu: "Mahalaua, pe care o satirizeaza Caragiale, nu e o categorie sociala [...]. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie psihologica".

Personajul principal al comediei "O noapte furtunoasa" de I.L.Caragiale este Jupan Dumitrache Titirca, poreclit "Inima-Rea". El are un statut social onorabil de care se simte foarte mandru, fiind "cherestigiu" (persoana care produce sau vinde cherestea -n.n.) si "capitan in garda civica". Personalitatea lui Jupan Dumitrache este accentuata de alt personaj, Nae Ipingescu, atunci cand il prezinta lui Rica Venturiano: "Onorabile domn, permite-mi pentru ca sa-ti prezant pe cetateanul Dumitrache Titirca, comersant, apropitar si capitan in gvarda civica, (cu importanta) E d-ai nostri." Cu aceasta sintagma denumesc personajele simpatia politica pentru liberali.

Ca barbat casatorit si ca cetatean onorabil, Jupan Dumitrache are o unica pretentie: "ambitul" de a nu-i fi inselata "onoarea de familist" si "ambitul" de a nu se face de ras in fata lumii. Cu toate acestea, Jupan Dumitrache intruchipeaza in dramaturgia lui Caragiale tipul incornoratului, alaturi de Iancu Pampon, Mache Razachescu zis Cracanel ("D ale carnavalului") si Zaharia Trahanache ("O scrisoare pierduta"). Printr-un comic de caracter realizat magistral, Caragiale evidentiaza trasaturile care compun un personaj ridicol si caraghios. inca din prima scena a piesei, este evidenta gelozia sotului, izvorata din vanitatea si orgoliul ce se manifesta atat in dimensiunea sociala, cat si in cea conjugala.

Vanitatea conjugala reiese prin intruziunea narativa, inca din prima scena a piesei. imbracat in haine de capitan de garda, pentru ca urma sa-si faca rondul civic de noapte, Dumitrache ii relateaza lui Nae Ipingescu, "amicul sau politic", intamplarile care au generat nelinistea care nu-i mai da pace de doua saptamani. in seara de "lasata secului" s-a dus la gradina la "Iunion" cu sotia sa, Veta si cu sora acesteia, Zita si, pe cand se uitau la comedii, a observat ca "un ala un bagabont de amploiat" arunca priviri galese cocoanelor, apoi *ii urmarise pana aproape de casa. Iritat peste masura, jupanul povesteste ca si in seara precedenta, mergand din nou la "Iunion", acelasi "coate-goale", "moftangiul", "mate-fripte" se luase iar dupa ei. Dumitrache este foarte ingrijorat, deoarece "am ambit, domnule, cand e vorba la o adica de onoarea mea de familist", iar comportarea "bagabontului" lovise puternic orgoliul sau conjugal.^ Cealalta dimensiune a vanitatii, cea sociala, reiese tot din relatarea evenimentelor petrecute la gradina "Iunion" prin acelasi procedeu al intruziunii narative. Dumitrache nu putuse reactiona asa cum ar fi vrut, se abtinuse sa-i zica "Ce poftesti, ma musiu, apoi sa-1 "umfle", intrucat jupanul avea "ambit" si in plan social si nu voia sa se compromita in public "cu un bagabont ca ala, nu face" pentru un negustor. Furia care-1 cuprinsese era atat de puternica, incat "mai ca-mi venea sa-1 carpesc, dar mi-era rusine de lume; eu de! negustor, sa ma pui in public cu un coate-goale nu vine bine", in alte conditii, Dumitrache l-ar fi facut sa-i sara "ochilarii din ochi si giubenul din cap, de auzea cainii in Giurgiu".

Chiar gestul de a-si mangaia favoritii, mentionat de Caragiale in didascalii, este tot o manifestare a vanitatii si accentueaza parerea foarte buna pe care Dumitrache o are despre sine insusi, ceea ce denota o infatuare prosteasca: "Cum m-a vazut, - ca trebuie sa fi fost schimbat la fata, cum sunt eu cand ma necajesc (isi mangaie favoritelE) - cum m-a vazut, a sfeclit-o". Acelasi gest ilustreaza totodata lasitatea si ingamfarea personajului, care se lauda cu ce ar fi facut el daca ar fi reusit sa puna mana pe "bagabont": "Aveam de gand [] sa-1 apucam la mijloc pentru ca sa-1 intreb: A«Ce poftesti, ma musiu?A» si sa-1 si umflu Si daca nu-i ajungea, sa-mi tai mie favuridele! (isi mangaie favoritelE)".

Vanitos si cu un amor-propriu iesit din comun, Jupan Dumitrache este in aceeasi masura credul si naiv. "Ambitul" onoarei de familist este incredintat total lui Chiriac, amantul nevestei sale, pe care se bizuie neconditionat, convins ca "tine la onoarea mea de familist": "De! cand lipsesc eu de-acasa, cine sa-mi pazeasca onoarea? Chiriac saracul! N-am ce zice! onorabil baiat!". Teama obsesiva de a nu fi inselat ii estompeaza parca spiritul de observatie, intrucat el nu baga de seama nici ridicolul suspiciunilor cu totul deplasate, nici dovezile tradarii conjugale. La "Iunion" nu se gandeste nici un moment ca tanarul ar putea s-o placa pe Zita si nicidecum pe nevasta-sa, care era si mai in varsta, apoi nu banuieste nici un moment de ce Chiriac insista ca jupanul sa-si faca rondul complet, ca de obicei, pana la doua dupa douaspce, ca totdeauna". Prostia jupanului reiese chiar din scena 1 a actului I, cand se arata revoltat ca Veta "nu-1 prea are ea Ia ochi buni pe Chiriac", continuand cu o autoritate ridicola: "Nevasta, e baiat onorabil si credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!".

Comicul de situatie consta tocmai in faptul ca Dumitrache este opac chiar la cele mai vizibile dovezi de adulter, ca in finalul piesei cand el gasise "pe pernele patului dumneaei" o legatura de gat. Se ingrijoreaza din nou pentru onoarea de familist, "imi vine sa intru la banuieli rele", dar Chiriac il calmeaza: "As! ado-ncoa, jupane; asta-i legatura mea, n-o stii dumneata?". Jupan Dumitrache se linisteste, meditand ridicol - "Uite asa se orbeste omul la necaz!"

Relatia lui Jupan Dumitrache cu celelalte personaje este o alta modalitate de caracterizare.

Pe Rica Venturiano il dispretuieste profund la inceput, numai pentru ca il suspecteaza ca ar atenta la onoarea lui de familist, etichetandur-1 cu o ploaie de invective: "coate-goale", "mate-fripte", "scarta-scarta pe hartie", "moftangiul", "bagabontul". Desconsideratia lui Dumitrache vine si din faptul ca tanarul este "un prapadit de amploiat", deci "n-are para chioara in punga" si un negustor onorabil ca el nu se poate cobori atat de jos: "eu de! negustor, sa ma pui in poblic cu un coate-goale nu vine bine". Pe de alta parte, Dumitrache il apreciaza pe autorul articolului "Republica si Reactiunea" din gazeta "Vocea Patriotului Nationale", "Ei! bravos! bine vorbeste", desi nu intelege absolut nimic din cele scrise, asa cum evidentiaza Caragiale in didascalii -"Jupan Dumitrache (cam nedomiriT) [] (nedomiriT)"- sau cum reiese din replicile personajului: "Adicatele, cum vine vorba asta?". Admiratia pe care o are Dumitrache pentru Venturiano atinge apogeul in ultima scena a piesei, cand acesta este, asa cum se specifica in parantezele de autor - "(incantaT), (cu respect amestecat

cu sfiala), (rapiT) "- si exclama entuziasmat: "A,sta e bun de,dipotat. [] Cum combate el, poate sa ajunga si ministru."

Relatia lui Dumitrache cu Veta este destul de palida, el fiind preocupat mai ales de "onoarea de familist", iar parerea despre ea nu este personalizata, ci se supune normelor sociale ale lumii in care traieste. Astfel, el nu reactioneaza atunci cand "bagabontul" se zgaia la cocoane numai din dorinta de a le proteja, pentru "ca sa nu le rusinez. Stii cum e Veta mea, rusinoasa". Cu Zita, cumnata lui, se poarta parinteste, cedeaza rugamintilor ei de a merge la "Iunion", intelege "ale tineretii valuri" si isi da consimtamantul in mariajul cu tanarul "amploiat".

Dumitrache este primitiv si artagos mai ales cu Spiridon, "baiat de procopseala la curtea lui Titirca", pe care-1 trateaza cu asprime si adesea cu agresivitate de stapan. Indiferent daca-1 gasea treaz sau dormind, jupanul il batea, il tragea de par, pana cand il scapa cineva din mainile lui, de aceea Spiridon il caracterizeaza direct, considerand ca este "afurisit" si ca nu degeaba "1-a botezat cine 1-a botezat A«Titirca Inima-ReaA»". Baiatul ii marturiseste lui Venturiano ca jupanuleste periculos de violent si daca o sa-1 prinda, "ai sa vezi si dumneata al dracului ce e De ce-i zice lui A«Titirca Inima-ReaA»?"* Se manifesta aici un alt procedeu artistic de caracterizare tipic pentru dramaturgia lui Caragiale si anume comicul de nume, reflectat in porecla personajului.

Relatia cu Chiriac este cu totul speciala. Desi acesta il dezonoreaza, fiind amantul nevestei sale, Dumitrache, prost si credul, ii incredinteaza "onoarea de familist", fiind convins ca "e baiat onorabil si credincios".

Comicul de limbaj atesta prostia si incultura lui Jupan Dumitrache, a carui idee fixa naste un adevarat tic verbal: "Eu am ambit, domnule, cand e vorba la o adica de onoarea mea de familist". Mandru de apartenenta sa la un mediu social respectabil prin statutul de negustor, Dumitrache deprinsese cateva sabloane de vorbire si gandire ale clasei sale sociale, insa cand era furios, revenea la limbajul si la reactiile de mahala. Atunci cand comenteaza comportamentul lui Tircadau fata de Zita, el amesteca in mod ridicol neologismele, al caror sens nu-l cunoaste, cu vorbirea populara: "N-o mai maltrata, domnule, macar cu o vorba buna". Alteori, presai&franfuzisme in limbajul de mahala, care, de altfel, este cel mai utilizat: "Ce poftesti, ma musiu?"; "Tii! frate Nae, sa fi fost el aici sa ma fiarba asa, ca-i sarea ochilarii din ochi si giubenul din cap, de auzea cainii in Giurgiu".

Jupan Dumitrache, incornoratul tipic, speriat la culme sa nu-i fie necinstita "onoarea de familist", este inselat tocmai pentru ca exagerarea obsesiva il face sa devina opac in fata evidentelor. Desi devenise "comersant" respectat, negustor onorabil, Titirca ramasese un om din topor, fara educatie si de aceea credul si agresiv. George Calinescu a vazut in Jupan Dumitrache "un mahalagiu fioros de moral, tinand la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decat vigilent".

Rica Venturiano

- personaj de comedie -

- personaj comic -

- junele amorez-

- demagogul -

"O noapte furtunoasa ",

de Ion Luca Caragiale

- comedie -

Comedia "O noapte furtunoasa" de Ion Luca Caragiale (1852 -1912) a fost citita la Iasi, in cadrul cenaclului "Junimea" in ziua

de 12 noiembrie 1878 si a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa a fost publicata

in revista "Convorbiri literare" in 1879 si inclusain volumul "Teatru" din 1889.

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale a fost un observator lucid si ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor

realist si moralizator, dovedind un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui

traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie ironia, satira si sarcasmul, pentru a ilustra

moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect - n.n.) morala reprezentativa pentru tipul si

caracterul uman. Intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literatura romana,

Garabet Ibraileanu afirma ca dramaturgul face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui

Caragiale este "realismul tipic".

Comedie a moravurilor de mahala, "O noapte furtunoasa" ilustreaza aspecte sociale si psihologice specifice locuitorilor de la

periferia Capitalei, cu scandaluri si "ambituri" de familisti, lume pe care Caragiale a iubit-o cu patima.

In comedia "O noapte furtunoasa", Rica Venturiano infatiseaza tipul de june-prim, aventurierul/cuceritorul, fiind asemanator

cu Stefan Tipatescu din comedia "O scrisoare pierduta" si cu Nae Girimea din comedia "D'ale carnavalului", completand astfel

galeria personajelor masculine care intruchipeaza primul-amorez in dramaturgia lui I.L.Caragiale.

Prin comicul de caracter, dramaturgul ii compune lui Rica Venturiano un statut social complex, "arhivar la o judecatorie de

ocol, student in drept si publicist", deoarece el reprezinta atat tipul functionarului, alaturi de Ghita Pristanda, precum si tipul

politicianului demagog, avand trasaturi comune cu Nae Catavencu, Agamita Dandanache, Zaharia Trahanache, Farfuridi si

Branzovenescu din comedia de moravuri sociale si politice "O scrisoare pierduta". El insusi se prezinta cu mandrie cocoanei

Veta: "Rica Venturiano, arhivar la judecatoria de pace circumscripta de galben, poet liric, colaboratore la ziarul «Vocea

Patriotului Nationale», publicist si studinte in drept".

Insusirile caracteriale reies, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele amorezului, iar in mod direct din didascalii sau din

relatiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin intreaga varietate a comicului.

Rica Venturiano este ridicol, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului, care defineste

contradictia dintre esenta si aparenta. Tanarul amorez vrea sa para un intelectual profund si un ziarist inteiigent, un om

important in societate, dar, in esenta este cu adevarat "un; coate-goale", un tip semidoct, de o lasitate jalnica, un impostor.

PortretuI fizic, conturat prin ochii lui Jupan Dumitrache, se compune din trasaturi tipice profesiei de functionar, reduse la

cateva elemente reprezentative, adica ochelari, joben si plastron: "cu sticlele-n ochi, cu giubenul in cap si cu basmaua iac-asa

scoasa". Venturiano este deserta cu dispret de catre Jupan Dumitrache, care, fiind negustor cu stare, desconsidera tagma

slujbasilor, "niste papugii", "niste scarta-scarta pe hartie", fara "chioara-n punga". Caracterizat direct de catre acest personaj

prin expresii de mahala, tanarul este considerat un "bagabont de amploiat", un "coate-goale" si "mate-fripte", dar cand acesta

nu mai constituie un pericol pentru "onoarea de familist", Dumitrache este "incantat", il priveste "cu respect amestecat cu

sfiala" si-l considera "bun de dipotat" sau de ministru. Nae Ipingescu este un admirator entuziast al tanaruiui ziarist, "amploiat

judiciar, student la Academie - invata legile, - si redactor la «Vocea Patnotului Nationale». (cu putere) E d-ai nostri... ce samai

stain sa mai vorbim...".

La "Iunion", Rica Venturiano se indragosteste de Zita, care ii da intainire la ea acasa, dar, din greseala, amorezul nimereste

in casa Vetei, pe care n-o recunoaste in intuneric - avand si ochelari - si-i face acesteia o declaratie de dragoste inflacarata,

devenita, de altfel, celebra prin comicul de limbaj: "Angel radios! Precum am avut onoarea a va comunica in precedenta mea

epistola, de cand te-am vazut intaiasi data pentru prima oara mi-am pierdut uzul ratiunii; da! sunt nebun...". Desi Veta este

siderata de indrazneala tanaruiui, Venturiano se arunca in genunchi si continue cu avant verva declarativa, expresiile

amoroase fiind de un comic monumental: "te-am curtat la nemurire [...] tu esti aurora, care deschide bolta instelata intr-o

adoratie poetica plina de ... [...] tu esti angelul visurilor mele, tu esti steaua, pot pentru ca sa zic chiar luceatarul, care

straluceste sublim in noaptea tenebroasa a existentii mele, tu esti...". Personajul pare a fi reflectarea parodica, peste timp, a01.12.13 Printeaza Articol : Rica Venturiano - caracterizare

literaturaromana.g0.ro/print.php?art_id=215 2/2

trubadurilor francezi medievali. Situatia este de un comic irezistibil, Veta se sperie ingrozitor, mai ales pentru ca ar putea fi

banuita din nou de Chiriac, iar amorezul nu intelege nici el nimic din atitudinea femeii. Cand se dumireste asupra confuziei, este

tngrozit atat de incurcatura produsa, cat si de frica, intrucat cei doi barbati care vegheau la "onoarea de familist" il vazusera

intrand in casa, iar acum il cautau innebuniti sa-l omoare. Rica se pierde cu firea si devine incoerent, comicul de limbaj fiind

remarcabil prin anacolut: "Madam! sa am pardon! scuzati! Cocoana! considerand ca... adica, vreau sa zic, respectul...

pardon... sub pretext ca si pe motivul... scuzati... pardon...". Disperarea amorezului atinge cote maxime atunci cand aude in

curte vocile barbatilor strigand si devine las si fricos peste masura, milogindu-se de Veta: "Madam, cocoana! ai mizericordie de

un june roman in primavara existentii sale! de-abia douazeci si cinci de roze si jumatate innumar, douazeci si sase le implinesc

tocmai la sfantul Andrei... Scapa-ma!". Venturiano este salvat in ultimul moment de Zita, si ii revine aplombul, "prinzand limba",

asa cum remarca si dramaturgul in didascalii. Semidoct, Rica Venturiano deformeaza dictonul latinesc "vox populi, vox dei!"

("vocea poporului este vocea lui Dumnezeu") si declama cu emfaza: "Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi,

box dei!".

Intocmai ca Nae Catavencu, Rica Venturiano este demagog, el rosteste declamator fraze patriotarde (fals patriotism - n.n.)

manifestare ce are la baza lipsa de continut a ideilor exprimate cu afectare. Deviza care exprima dragostea si respectul pentru

popor ilustreaza un comic de limbaj seducator: "Ori toti sa muriti, ori toti sa scapam!". Sfios, Dumitrache se simte onorat ca

tanarul ziarist "compatimeste" cu Zita, se arata jenat ca "zestrea nu-i asa de mare, si dumnealui e... stii, ceva mai sus... noi

suntem negustori" si le da binecuvantarea.

Fanfaron si infatuat, Venturiano neaga importanta diferentelor sociale, si ii explica acest fapt lui Dumitrache prin similitudine

cu principiile constitutiei, amestecand ridicol un stil oficial cu unul familiar: "Cetatene, suntem sub regimul libertatii, egalitafii si

fraternitatii: unul nu poate fi mai sus decat altul, nu permite Constitutia", apoi adauga "Eu, daca compatimeste si madam Zita

la suferinta mea...". Dramaturgul reface in didascaliile din final cuplurile piesei, care nu sunt neaparat si cele oficiale: "(Rica e

cu Zip, Chiriac cu Veta, Jupan Dumitrache suie cu Ipingescu) ".

In toate comediile lui I.L.Caragiale se manifesta pregnant disocierea dintre esenta si aparenta, dramaturgul fiind "inzestrat

cu o reaia putere de observafie a contrastelor dintre forma si fond, si cu un mare talent de a da sub haina scenica o serie de

tipuri, care prin unitatea lui sufleteasca, energica si expresiva, au ajuns adevarate simboluri ale mentalitatii unei intregi clase

sociale din epoca noastra de prefacere" (Eugen Lovinescu).

O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale-rezumatBack

ACTUL I Scena reprezintă „O odaie de mahala.” cu „Mobile de lemn şi paie.” şi „în fund, rezemată de fereastră, o puşcă

de gardist [membru al gărzii civice] cu spanga [baioneta] atârnată lângă ea.”. Scena I Jupân Dumitrache Titircă, negustor de cherestea şi căpitan în garda civică, echipat „în

haine de căpitan de gardă fără sabie” istoriseşte amicului său politic, Nae Ipingescu, „ipistat” (funcţionar), o întâlnire neplăcută de la grădina de vară Union, unde mersese împreună cu soţia, Veta, şi cumnata, Ziţa. Acolo privise insistent către masa lor un „ăla… un prăpădit de

amploiat, [ce] n-are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele”, apoi i-a urmărit până aproape de casă „papugiul”, „coate-goale”, „moftangiul”, „maţe-fripte”, după cum îl gratula Jupân Dumitrache în cursul relatării evenimentului. Problema o constituia gelozia negustorului, decizia de a-şi apăra cu orice preţ („să ştiu bine că intru în cremenal!”) onoarea sa „de familist”, pusă în primejdie de acel „maţe-fripte” care îi urmărise.La rugămintea Ziţei („N-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz.”, spune cumnatul ei în cadrul aceleiaşi relatări), după o săptămână grupul merge din nou „la Iunion” (Union), unde

scena se va repeta, inclusiv urmărirea pe străzile Bucureştilor. De data aceasta Jupân Dumitrache era hotărât să-l ia la întrebări din scurt pe îndrăzneţ („şi să-l şi umflu”) dar insistentul tânăr scapă graţie unei haite de câini care-i intersectează calea, deturnându-l din drum.Faţă de Chiriac, „tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă”, jupânul arată deplină încredere, în acelaşi dialog cu Nae Ipingescu: „de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am

spus-o de la început… Atâta om de încredere am… Băiat bun!… ţine la onoarea mea de familist. [...] De, când lipsesc eu

de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul!”. Pe când consoarta, Veta, socoteşte acelaşi, este „ca muierea… mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac”. Scena II Jupân Dumitrache îi povesteşte lui Nae Ipingescu cum a divorţat Ziţa („Fată frumoasă,

modistă şi învăţată şi trei ani la pansion”): „m-am pomenit într-o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: «Nene, moartă,

tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! Să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, sare nu mai mănânc

cu el!»”. După care Chiriac se informează despre programul nocturn al stăpânului (trebuia să inspecteze toate posturile de gardă, până pe la două noaptea). Scena III De la Spiridon, „băiat de procopseală” (ucenic) află Jupân Dumitrache faptul că îi ceruse Chiriac să închidă mai devreme, datorită rondului de noapte, iar jupânul comentează satisfăcut („Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ

băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate.”) Scena IV Cu voce tare, cherestegiul citeşte un articol din ziarul „Vocea patriotului naţionale”: „Democraţiunea

romană, sau mai bine zis ţinta democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuia a mânca [a lipsi, din franţuzescul manquer] de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta

Costituţiune…”, articol semnat „R. Vent.”, cu precizarea redacţiei „un june scriitor democrat, a cărui

asinuitate[corect ar fi asiduitate] o cunoaşte de mult publicul cititor”… Neînţelegând cum poate cineva să mănânce Constituţia, dar acceptând totuşi că „e scris adânc”, Jupân Dumitrache, lectorul, primeşte lămuriri de la Ipingescu, ascultătorul („să nu mănânce nimeni din sudoarea

bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor, adică să şază poporul la masă, că el e stăpân.”). Scena V În monolog, Spiridon se plânge de stăpânul său, a cărui poreclă era „Titircă Inimă-Rea”: dacă e treaz seara îl bate pentru că va fi obosit a doua zi, dacă nu e treaz îl bate pentru că doarme pe banii stăpânului.Scena VI Prin Spiridon, Ziţa primeşte un bilet de amor, pe care îl citeşte retrasă: „Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii… […] Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune” etc. Scena VII Intrase şi Veta, căreia i se plânge sora ei, Ziţa, de conflictul cu fostul soţ; citise de trei ori Dramele Parisului, se plictisea şi, ieşind să-i facă o vizită Vetei, se întâlneşte „cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău”, care „scosese şicul [corect şişul – miezul de fier ascuţit] de la baston ca să mă sinucidă”, relatează ea. Scena VIII După plecarea Ziţei şi a lui Spiridon, Veta deplânge un impas erotic, singură în scenă: „dragoste cu sila nu se poate […] A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am trăit eu s-ajung aşa ceva?”. Scena IX Are loc o discuţie între Veta şi Chiriac, în cursul căreia cel din urmă reproşează femeii infidelitatea, pornind de la faptul că Jupân Dumitrache istorisise cum a fost urmărit de bărbatul pe care îl considera interesat de graţiile soţiei sale, după spectacolul de la Union. Drept răspuns, Veta deplânge reacţia iubitului ei („Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată!”), ceea ce determină o reacţie similară a lui Chiriac, acesta prezentându-şi suferinţele, după ce ameninţase cu sinuciderea („Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine

sunt! Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit.”). Dar lucrurile vor lua o întorsătură bună după ce soţia cherestegiului jură iubitului ei credinţă nestrămutată.Discuţia se întrerupe datorită sosirii bărbatului Vetei, care îşi întrerupsese rondul de noapte spre a-i cere lui Chiriac să-i reconfirme sprijinul întru apărarea onoarei sale de familist, ceea ce se şi întâmplă – „Lasă, jupâne, mă ştii că consimt la onoarea dumitale de familist!…”, zice acesta plictisit.ACTUL II Decorul întruchipează „Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă.” Scena I Este aproape unsprezece noaptea iar Veta, fericită pentru că şi-a recuperat amantul gelos, se desparte de acesta fredonând versuri amoroase, după ce îi promisese că nu va mai merge „la Iunion” fără el. Scena II După plecarea lui Chiriac, obosit de întâmplările de peste zi şi simţind nevoia de a recupera energie în vederea „ezirciţiului” de a doua zi dimineaţa cu compania de gardă civică unde era sergent, intră în scenă Rică Venturiano, „arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist”, nimeni altul decât bărbatul care îl agasase pe Jupân Dumitrache – la Union şi pe străzile Bucureştilor, în drumul familiei spre casă –, cu insistenţele sale. Îşi declară dragostea Vetei „Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii: da! Sunt nebun…”, spre stupoarea femeii, care îl crede nebun de-a binelea, nu înnebunit de amor.După ce invadatorul spaţiului casnic îşi declară identitatea precum şi ocazia cu care i s-a declanşat sentimentul, Veta îşi dă seama că trebuie să existe o confuzie la mijloc, obiectul pasiunii junelui fiind sora ei, Ziţa, cu care acesta o confundase, datorită luminii reduse şi faptului că nu a intrat în casa căutată. Spre a-l salva de răzbunarea soţului, care tocmai se întrecea, îl trimite afară pe fereastră, profitând de faptul că lângă pereţii casei se afla o schelă. Scena III Intrând, Jupân Dumitrache îşi ameninţă consoarta („are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal!”), căci îl văzuse pe curtezan de afară, pe fereastră. Scena IV Soţul îl trimite pe Spiridon ca să-l scoale din somn pe Chiriac, spre a lupta împreună cu acesta pentru „onoarea mea de familist”, spune el. Scena V Disperat, Jupân Dumitrache constată, adresându-se ajutorului său, sosit între timp, că „S-a dus ambiţul!…” (ambiţia) şi, la iniţiativa celui din urmă, se arată decis să înceapă scotocirea locuinţei, pornind de la faptul că schela nu avea scară pe care să coboare „bagabontul”, „maţe-fripte” (în exprimarea soţului înfuriat). Scena VI În ciuda opoziţiilor Vetei, îngrijorată de destinul iubitului ei („Chiriac! Chiriac! Binişor! Să nu cazi!”, strigă ea celui urcat pe schelă) cei trei bărbaţi, Titircă Inimă-Rea, Chiriac şi Ipingescu, pornesc în căutare înarmaţi ca la război. Scena VII Soseşte Ziţa şi amândouă femeile, auzind din curte strigătele de încercuire a inamicului („Stai! În numele Constituţiunii!” – Ipingescu) coboară ca să-l scape din mâinile agresorilor.Scena VIII Pătruns pe fereastră în odaia goală, Rică („este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă”, aflăm din indicaţiile de regie) povesteşte cum a scăpat de urmăritori, intrând într-un butoi cu ciment şi găseşte ajutor în Spiridon, sosit ceva mai târziu, căruia îi promite şase pachete de ţigări ca să-l ascundă la el în odaie.Scena IX Rică Venturiano este capturat de către Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu, amândoi cu sabia în mână, şi salvat de intervenţia promptă a Ziţei („Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul!”), urmată de cea a lui Ipingescu: „Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil. […] Ăsta e ăl care scrie la Vocea patriotului naţionale. ”.

Recunoscut drept ceea ce este şi odată făcute prezentările, Rică Venturiano îşi declină crezul politic, în legătură cu calitatea lui de gazetar, citând (incorect) o maximă latină: „Dumnezeul nostru este poporul: box populi [corect vox] box dei!”. Apoi, pentru a rectifica lucrurile, susţine că a intrat în casă datorită plăcuţei de la poartă, pe care scria cifra 9, pentru ca Jupân Dumitrache să-şi de astfel seama de originea erorii – meşterul care tencuise zidul de la poartă a bătut invers tăbliţa cu cifra 6, iar numărul de casă 9 era al Ziţei.La intervenţia Vetei („musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună”) Jupân Dumitrache îşi dă, înţelegător faţă de „ale tinereţii valuri”, acordul pentru căsătoria celor doi.Îi rămâne totuşi o nedumerire stăpânului casei – nu ştia ce este cu legătura de gât bărbătească descoperită pe patul Vetei –, lămurită însă de Chiriac, care şi-o recunoaşte, aducând astfel pacea în sufletul bărbatului mult încercat în acea noapte furtunoasă.

O noapte furtunoasă O noapte furtunoasă este o piesă de teatru de Ion Luca Caragiale. A apărut înConvorbiriliterare, cu o elogioasă prezentare a luiTitu Maiorescu, ajungândși pe scena Operei Române, în 1935, însoț ită de muzica luiPaul Constantinescu. În 1943 regizorul Jean Georgescua făcut unfilm după această valoroasă piesă de teatru. Adevărata notorietate a lui Caragiale începe cu reprezentarea traducerii după A. Parodi, atragediei în versuri Roma învinsă, la Teatrul Naț ional din București, care avusese cu puț inînainte mare succes laParis. Drama, în versuri superioare celor originale, fusese remarcată dreptexcepț ională de juriul în care figuraserăHasdeu, Alecsandriși Maiorescu. Acest succes îlîndeamnă pe Eminescu, de curând redactor la Timpul, să-l introducă în cenaclul luiTituMaiorescu, în care se va impune cu autoritate. Confirmându-și promisiunile cu lectura   Nop

ț   ii   furtunoase  laședinț a aniversară din12 noiembrie 1878 la Iași, Maiorescuși prietenii săi au recunoscut în noul dramaturg pe scriitorul mult așteptat, cu subiect original, în autentic mediuromânescși în plină actualitate. Există o operă omonimă, compusă dePaul Constantinescu (1934), pe un libret propriu carefolosește textul piesei lui Caragiale.Premiera pieseiPe 18 ianuarie 1879, Teatrul Naț ional din București prezintă în premieră O noapte furtunoasă,  trecută în programul teatrului deIon Ghica, director general al teatrelor. Premiera a avut maresucces, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase dezlănț uite chiar dupăprimul act, s-a auzit fluieratși huiduit de grupuri organizate la galerie. Despre ceea ce seîntâmplase ne mărturisește chiarCaragiale:„Se răspândise vestea că piesa lovea în instituț ia Gărzii Cetăț ene

ș ti. Iar la a doua reprezentaț ie,din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit ș i ameninț at, de o droaie de patrioț i din Garda Civică,cu bătaia în piaț a Teatrului. Niș te tineri ofiț eri m-au scăpat de furia lor.” Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Naț ionalsă scoată piesa dinprogram. Protestul fusese organizat de un grup de pretinși moraliști, pentru acordarea uneisatisfacț ii micii burghezii„ultragiate“de conț inutul piesei.Și cu toate acestea, momentul amarcat începutul gloriei luiCaragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituindcele mai mari succese ale teatrului românesc de acum două secole