O condamnare cat o uitare

Eugen Hriscu,

Condamnarea domnului Visinescu aduce in memoria colectiva o mare trauma a romanilor - distrugerea unei intregi generatii prin tortura si chinuri de o barbarie fara seaman. Si totusi, paradoxal, tocmai aceasta condamnare ne poate pune in pericol sansele de vindecare. Iar o trauma nevindecata este o trauma care isi cauta vindecarea prin repetare.

Pentru un om de varsta domnului Visinescu, douazeci de ani este o pedeapsa echivalenta cu o condamnare la moarte. Asa cum remarca cineva, multi nazisti au primit condamnari mai blande in comparatie. Totusi, alaturi de pedeapsirea vinovatilor, Germania a trecut printr-un amplu proces de constientizare a crimelor nazismului. Ori tocmai aici sta pericolul pedepsirii exemplare a domnului Visinescu - ea nu ne vorbeste despre cum s-au nascut aceste orori, care au fost mecanismele sociale care le-au facut posibile si mai ales ce rol au avut parintii si bunicii nostri in infaptuirea lor (ca victime, ca tortionari sau ca privitori de pe margine).

Valoarea de simbol a gestului de justitie nu ar trebui sa ne scuteasca de efortul de a ne confrunta cu intunericul din fiintele umane care au pus in miscare acest carnagiu si nici de la durerea pe care orice om o resimte atunci cand se afla in preajma durerii altuia.

Este foarte posibil insa ca multi sa considere ca dreptatea a fost servita, cartile de istorie isi vor fi primit epilogul si pot fi inchise fara a fi citite, trecutul se poate intoarce in trecut, acolo unde ii este locul, iar noi la conturile noastre de facebook care triaza stiri in nestire. Ce ironic ca ne putem infiora afland de o criza umanitara care se

petrece in celalalt capat al lumii, dar ezitam sa ne atintim privirea asupra schingiuirilor care au avut loc pe aceste meleaguri cu doar cateva decenii inainte. Si acestea se adauga la cealalta trauma necercetata - crimele Romaniei naziste. Exista ispitirea gandului ca s-a incheiat si povestea asta cu crimele comunismului, cand de fapt munca abia ar urma sa inceapa. Ce munca, veti intreba. Munca de martor pentru trauma.

Trauma creeaza memorie suspendata si evitata - soldatii traumatizati se feresc sa povesteasca marile grozavii de pe front, victima unui accident de masina nu se va mai urca la volan, un supravietuitor al unui incendiu nu isi va mai aduce aminte cum a iesit dintre trupurile prabusite peste el. Este sarcina celuilalt (a medicului, a preotului, a scriitorului, a istoricului, a ziaristului, a psihoterapeutului) sa nu se declare satisfacut cu o aparenta de sanatate, sa nu renunte, sa caute elementele lipsa, sa urmeze firul rosu al emotiei care duce intotdeauna in inima traumei si de acolo sa contemple impreuna cu victima ceea ce nu poate fi contemplat de unul singur. Si din aceasta privire impartasita peste lucruri prea ingrozitoare pentru a fi puse in simple cuvinte se va putea naste, incet, transformarea ororii in experienta traita si insailata in ceea ce psihologii numesc sinele narativ si oamenii simpli poveste de viata. Un autor specializat in abordarea psihoterapeutica a traumei afirma in acest sens:

,,Avem nevoie de un martor, daca ne propunem sa cuprindem, sa intelegem si sa simtim ce am trait, mai ales trauma... Altcineva, fie si daca acel altcineva este doar o alta parte din noi insine, trebuie sa ia la cunostinta ce am trait, trebuie sa poata sa simta impreuna cu noi. Avem nevoie sa fim recunoscuti de un altul..." (D.B. Stern, p.137-138*).

Punand fata domnului Visinescu peste teroarea din inchisorile comuniste si punandu-l pe domnul Visinescu dupa gratii pana la sfarsitul zilelor sale riscam sa pierdem sansa de a ne vindeca - la ce bun sa mai rascolim trecutul, doar l-au condamnat pe cel rau, nu Riscam ingroparea intr-o bula de uitare si evitare angoasata a experientei traite a victimelor domnului Visinescu. Riscam sa mai adancim o gaura in memoria colectiva, alaturi de mineriade si revolutia din 1989 si omorarea evreilor si a rromilor in Al Doilea Razboi Mondial. Pentru ca intalnirea cu trauma este intotdeauna recunoasterea faptului ca cel rau se gaseste in fiecare dintre noi, nu doar in domnul Visinescu, Iliescu, Ceausescu sau Antonescu.

*D. B. Stern, Relational Freedom: Emergent Properties of the Interpersonal Field. Routledge. 2015