NUMENUL ŞI FENOMENUL

Numenul şi fenomenul, nemanifestarea şi manifestarea, Absolutul şi relativul NU SUNT DELOC DIFERITE: manifestarea NU ESTE ,,CREAŢIA" nemanifestatului ci O SIMPLĂ OGLINDIRE SAU O EXPRESIE A SA. Absolutul trebuie să transceandă relativul, pentru că acesta din urmă e doar refelcţia sa şi Absolutul nu poate fi decât IMANENT ÎN RELATIV, deoarece relativul NU ARE O EXISTENŢĂ INDEPENDENTĂ, în afară de aceea de a fi oglindirea Absolutului. Substanţa este şi imanentă, dar şi transcendentă umbrei.

Manifestarea apare în conştiinţă şi este cunoscută de conştiină doar în conştiinţă. Conştiinţa acţionează printr-un mecanism corp-minte dar în care nu există nici un cunoscător ca entitate independentă, separat de lucrul cunoscut. Cunoscătorul şi cunoscutul nu sunt 2 lucruri ei NU SUNT SEPARAŢI. Atât cunoscătorul cât şi obiectul cunoscut constituie laolaltă faptul de a cunoaşte, aspectul funcţional al numenului ca pură potenţialitate.

Fenomenele sunt aspecte ACTUALE ale potenţialităţii pure a numenului. Numenul ca atare (ca pură subiectivitate, ca pură potenţialitate) NU ARE O EXISTENŢĂ OBIECTIVĂ în afara manifestării sale. Ceea ce pare a fi este aspectul perceput şi interpretarea acestuia prin facultatea intelectului este aspectul perceptiv al conştiinţei în mişcare.

Referitor la ,,crearea" universului, aici sunt 2 aspecte:1. apariţia universului2. recunoaşterea sa (în conştiinţă)Înălţarea conştiinţei din starea de repaus (,,conştiinţă pură") şi apariţia acestui univers înlăuntrul ei se

petrec spontan şi simultan. Cunoaşterea are loc prin capacitatea de percepţie (simţul de a fi viu şi prezent) a fiinţelor conştiente care au apărut ca părţi în această manifestare totală. Conştiinţa este cea care instantaneu, produce manifestarea universului ca o apariţie în conştiinţă şi îi recunoaşte acestuia existenţa prin intermediul diferitelor forme fizice - mecanisme psihosomatice.

Deci:1. apariţia conştiinţei în starea de unicitate (subiectivitate pură) produce o dualitate care este pur

noţională2. apariţia manifestării universului are loc tot în conştiinţă3. recunoaşterea universului manifestat se produce în miliarde de corpuri fizice numai prin conştienţă,

aspectul animator al aceleiaşi conştiinţe.

Unitatea esenţială din întreg poate fi uşor observată: conştiinţa-în-repaus, conştiinţa-în-mişcare - în vibraţie - care creează fenomenele manifestate ca apariţii în interiorul ei iar ultimul este aspectul cognitiv al conştiinţei inerent miliardelor de forme fizice ale fiinţelor conştiente.

Orice procese de cauză şi efect nu pot exista decât la nivel relativ, Unicitatea nu poate fi atinsă de obiectivitate, relativitate sau dualitate ea fiind subiectivitate pură (conştiinţa-în-repaus).

Între conştiinţa-în-repaus şi conştiinţa-în-mişcare nu există o separare reală, ele sunt duale doar în prezenţă când ia fiinţă conceptul timpului şi sunt non-duale în absenţă, unde timpul nu este conceput. Universul manifestat NU APARE CA UN AL TREILEA LUCRU, diferit de conştiinţa-în-repaus şi conştiinţa-în-mişcare.

Conştiinţa uniersală sau impersonală se obiectivează pe sine ca fiinţe conştiente şi simţitoare şi astfel ajunge să se identifice (MAYA) cu fiecare obiect în parte, apărând apoi instantaneu conceptul de ,,eu".

În acest proces de identificare al conştiinţei fiecare obiect îşi asumă o subiectivitate, identitatea de ,,eu" faţă de celelelalte obiecte - deşi toate sunt de fapt obiecte.

Această uzurpare a purei subiectivităţi care e numenul, constituie aparenta ,,încătuşare" - concept în urma căruia e căutată ,,eliberarea".

Ceea ce noi SUNTEM este însăşi conştiinţa universală sau impersonală şi nu aparatul psihosomatic căruia îi dăm conştienţă. Aceasta este conştiinţa în mişcare şi ea este natura noastră reală, dar numai atâta timp cât suntem închişi în corpul fizic, o dată ce trupul s-a dezintegrat, la finalul vieţii, conştiinţa se contopeşte în ea însăşi şi devine una cu conştiinţa în repaus, conştiinţa transcendentă.

Conştiinţa animată ceea ce suntem în dualitate - e cea care îşi caută sursa: conştiinţa-în-repaus. De aceea căutatul e însăşi căutătorul!

Manifestarea nu poate lua naştere decât în dualitatea aparentă. În starea de non-dualitate nu poate EXISTA SIMŢUL PREZENŢEI SAU AL FIINŢĂRII, starea aceasta (care desigur nu poate fi decât un concept) este aceea în care conştiinţa se află TOTAL în repaus.

1

Numenul – subiectivitatea pură – NU ESTE CONŞTIENT DE EXISTENŢA SA. O asemenea conştientizare ia naştere în clipa mişcării conştiinţei (,,eu sunt”), a apariţiei simţului prezenţei, care creează simultan dualitatea atunci când se îndreaptă spre exterior şi se manifestă pe sine ca subiect şi obiect. Manifestarea nu poate avea loc decât în acest dualism, deoarece acolo trebuie să existe cineva care să perceapă obiectele şi obiectele precum şi obiectele care să fie percepute. Altfel spus: integritatea subiectivităţii pure se divizează singură într-o infinitate de elemente contrastante, precum masculinul şi femininul, iubirea şi ura, plăcerea şi durerea. Numenul şi fenomenele, nemanifestatul şi manifestarea sunt polii opuşi originari – unul concepe potenţialul total şi celălalt totalitatea a ceea ce este perceptibil senzorial. Punctul cel mai important este că EI SE INCLUD UNUL PE CELĂLALT ŞI NU SUNT DELOC DIFERIŢI. Sunt de fapt aspectele opuse a ceea ce ar rămâne după negarea lor reciprocă, Acela care a fost – şi care este – anterior procesului conceperii, ori anterior apariţiei conştiinţei, acelaşi ucru aplicându-se tuturor polilor opuşi din manifestarea temporală.

DE CE SE OBIECTIVEAZĂ CONŞTIINŢA? Simplu: pentru că aceasta îi este natura! Natura conştiinţei-în-mişcare este inerent o mişcare polară exterioară prin care se manifestă pe sine ca univers şi, de asemenea, o mişcare interioară prin care se contopeşte pe sine în starea conştiinţei-în-repaus.

În afară de conştiinţa-în-repaus şi reflecţia ei: conştiinţa impersonală sau universală – nimic altceva nu există în lume. Adică toate aceste fenomene manifestate NU AU O EXISTENŢĂ PROPRIE, deoarece ele sunt doar apariţii în conştiinţa aflată în mişcare. În momentul în care conştiinţa-în-mişcare îşi uită natura impersonală şi începe să se identifice cu fiecare din miliardele de forme conştiente, respectivul obiect sau fiinţă îşi asumă o pseudo-subiectivitate şi un simţ al acţiunii care înfăptuieşte (are grijă de funcţionarea lumii).

Înţelegerea poate apărea din partea oricăreia dintre cele două aspecte: transcendenţa şi imanenţa. Altfel spus, înţelegerea apare ori atunci când se realizează că:

1. lumea aceasta (universul manifestat) este iluzorie, deoarece NU ARE O EXISTENŢĂ IDEPENDENTĂ, din moment ce este doar o apariţie în conştiinţă: altminteri nu ar ,,dispărea” în somnul profund; ori că:

2. această lume aparent ,,iluzorie” este şi ea reală, deoarece esenţa sa inerentă – fără de care iluzia nu ar fi apărut – este conştiinţa-în-mişcare, adică aspectul activ al Absolutului nemanifestat (conştiinţă-în-repaus).

Altfel spus, dualitatea (în lipsa căreia universul nu poate apărea) este ,,înghiţită” în conştientizarea faptului că nemanifestatul – conştiinţa-în-repaus – este fundamentul atât al conştiinţei-în-mişcare, cât şi al universului fenomenal, care apare în interiorul acesteia.

Jnana este aspectul transcendenţei, iar Bhakti este aspectul imanenţei. Esenţa realizării Sinelui este NEGAREA TOTALĂ A OBIECTULUI INDIVIDUAL CA FIIND O ENTITATE INDEPENDENTĂ, UN LUCRU-ÎN-SINE. Realizarea se poate produce ori prin Jnana (înţelegere spontană, o percepţie directă, non-voliţională a naturii noastre reale) ori prin Bhakti (dedicare totală, o abandonare definitivă a existenţei individuale în favoarea unui Dumnezeu personal, care deţine controlul total asupra întregii manifestări).

Unicitatea, pura subiectivitate fără nici o pată a obiectivităţii nu este alta decât conştiinţa-în-repaus. Conştiinţa se manifestă doar în mişcare, adică doar în manifestarea ca fenomene. Ca fiinţe conştiente şi simţitoare, cu toţii suntem însăşi conştiinţa; iar obiectiv suntem conştiinţa care se află în mişcare. Corelativ, nemanifestaţi, suntem numenul absolut, manifestaţi suntem fenomenalitatea relativă.

Numenul şi fenoemenele nu sunt separate aşa cum forma nu este separată de substanţă. Diferenţa constă în faptul evident că substanţa – rămâne substanţă, în timp formele şi aparenţele se schimbă mereu. Această diferenţă apare deoarece, în procesul manifestării, conştiinţa trebuie să se dividă pe sine în observatorul, care vede, şi observatul, care este văzut. Ceea ce este văzut este aparenţa sau obiectul; observatorul fiind contrapartea inerentă observatului (subiectul). În acest proces al manifestării – obiectivarea purei subiectivităţi – fiecare obiect se consideră pe sine subiectul tuturor celorlalte obiecte.

Numenul, Absolutul, nu se poate manifesta pe sine ca numen, deoarece este pură subiectivitate, fără nici o pată a obiectivităţii. Iar manifestarea ca atare nu se poate manifesta decât în dualitate. Şi în manifestare trebuie să existe un observator care să vadă ce este manifestat. Altfel spus: în manifestare este inevitabilă prezenţa unui subiect şi a unui obiect. De aceea, dacă numenul vrea să se manifeste pe sine, nu poate face aceasta decât ca fenomenalitate – unde toate obiectele conştiente îşi asumă o pseudo subiectivitate faţă de celelalte obiecte. Manifestarea fenomenală este aspectul obiectiv al numenului (care este potenţialitate totală), NU CEVA SEPARAT, PROIECTAT ,,ÎN AFARĂ” de numen, ci numenul ÎNSĂŞI obiectivând spontan funcţionarea manifestării – apariţia conştiinţei-în-mişcare. Când această obiectivare încetează, spectacolul ia sfârşit şi manifestarea fenomenală se reintegrează în nunem: ceea ce era actual s-a contopit în potenţialitatea totală, conştiinţa-în-mişcare s-a contopit în conştiinţa-în-repaus.

Deci numenul – subiectivitatea pură – nu este conştient de existenţa sa, asemenea conştientizare are loc odată cu apariia conştiinţei-în-mişcare – simţul PREZENŢEI – simultan producând condiţia duală a

2

subiectului şi obiectului, condiţie fără de care nu poate avea loc manifestarea obiectivă. Manifestarea în conştiinţa-în-mişcare (fenomenele) şi conştiina-în-repaus nemanifestată (numenul care e potenţialitate totală) sunt inseparabile. PREZENŢA numenală, fiind ne-conştientă de prezenţa sa, este absenţa fenomenală (atenţie nu luaţi ad-literam absenţa fenomenală nu se referă la faptul că nu mai sunt obiecte în univers!) absenţă care devine conştientă de prezenţa ei doar prin obiectivarea proprie ca fenomene conştiente şi prezente.

Analogia cu oglinda este foarte bună: prin imaginea reflectată în oglindă, obiectul originar nu dă naştere unui alt obiect, separat, de fapt, existenţa imaginii reflectate depinde în totalitate de obiectul originar şi, într-adevăr, se poate spune că între ele nu există nici o diferenţă, deoarece nu pot fi separate. Similar, conştiinţa, care nu poate fi conştientă de prezenţa ei în unicitate, devine conştientă de ea însăşi doar în clipa în care se obiectivează în dualitate, dar aparenţa obiectivată nu are o existenţă independentă, separată – dualitatea este pur conceptuală şi este folosită ca un mijloc prin care se arată însăşi existenţa unicităţii.

Conştiinţa este fundalul – ecranul conceptual – pe care este proiectată fenomenalitatea; conştiinţa, este numai un concept, nu ceva obiectiv, în afara căreia nu există absolut nimic. Conştiinţa este ca o oglindă în care se reflectă totul, însă care nu este pătată de nimic din ce a reflectat; CONŞTIINŢA ESTE CA O OGLINDĂ CARE NU REŢINE NIMIC DIN CE ŞI-A PROIECTAT ASUPRA EI. Altfel spus NUMENUL ÎŞI POATE DOVEDI EXISTENŢA DOAR OBIECTIVÂNDU-SE, OGLINDINDU-SE PE SINE CA FENOMEN DUAL.

Manifestarea fenomenală este pur conceptuală. Forma sau aparenţa este, în dualitate, opusul complementar al non-formei sau non-aparenţei. Ambele părţi relative – prezenţa şi absenţa, fenomenalitatea şi non-fenomenalitatea – îşi au sursa în numen, un simbol conceptual reprezentând absenţa ambelor (atât a formei, cât şi a non-formei) – un fel de dublă negare!

Din moment ce manifestarea fenomenalităţii – numele şi forma – este un simplu ornament, nu este important să ne gândim la CE NU SUNT OBIECTELE. Ceea ce este într-adevăr semnificativ est VĂZUL CLAR - privirea directă în natura lucrurilor. Un jnani acţionează în această direcţie; un om de ştiinţă acţionează pentru a înţelege ce sunt şi ce nu sunt obiectele, fenomenle.

Apariţia obiectelor se prduce în cnştiinţă, iar perceperea şi recunoaşterea acestora au loc tot în conştiinţă. Întreaga manifestare – şi observarea ei – nu este altceva decât conştiinţă. Obiectele ca atare nu sunt decât simple apariţii create de conştiinţă şi ele fac parte integrantă din cunoaştere şi percepţie, percepţia-cunoaştere care este tot conştiinţă şi, ceea ce este fundamental, conştiinţa nu este un lucru separat: însăşi existenţa ei în manifestarea fenomenală este percepţie-cunoaştere. Dacă într-o fiinţă dispare conştienţa, acolo nu va mai exista un cunoscător, iar când nu mai este cunoaştere, într-adevăr, nu mai există nici manifestare – tot ce va rămâne va fi vidul, vacuitatea, ÎNSĂ ADEVĂRATA APERCEPŢIE ESTE CHIAR NEGAREA ACESTEI VACUITĂŢI.

Deci în acea stare a conştiinţei-în-repaus, conştiinţa devine conştientă de ea însăşi şi simultan se obiectivează pe sine în fenomenele manifestate ŞI le percepe. Unde există separarea? Într-adevăr, unicitatea originară nu a fost niciodată întreruptă. Mecanismul manifestării are nevoie de conceptul dualităţii: observatorul şi observatul – ambele obiecte fenomenale – sunt concepute în ceea ce se numeşte a fi ,,spaţiu” şi percepute într-o durată numită ,,timp”.

Forma şi numele – totalitatea manifestării (care în sine nu este decât conştiinţă) – include, caparte din acea manifestare, toate fiinţele simţitoare, acestea nefiind altceva decât apariţii în conştiinţă, percepute şi cunoscute de conştiinţă. De aceea, nu poate exista o entitate separată, care să vadă sau să acţionezeindependent. Nnatura fundamentală şi esenţială a tuturor fenomenelor – inclusiv fiinele conştiente şi simţitoare – este chiar perceperea fenomenelor, iar fiinţele conştiente (obiectele) nu sunt decât simple aparate fizice prin care se realizează perceperea.

,,Unul” are relevanţă doar lângă,,doi”, în dualitate. Însăşi simţul prezenţei - ,,eu sunt” – denotă mişcarea conştiinţei şi, simultan, manifestarea fenomenelor. Înainte de această vibraţie a conştiinei, conştiinţa nu este conştientă de ea însăşi (este transcendentă) în starea de rapaus. Din moment ce manifestarea nemanifestatului este prezenţa fenomenală, el nu poate fi altceva decât absenţa numenală – deoarece prezenţa fenomenală pozitivă şi absenţa numenală negativă sunt inseparabile. Starea primordială a absenţei fenomenale – şi Prezenţei numenale – este descrisă a fi starea căreia nu I se poate aplica nici măcar cuvântul ,,Unul”: este UNICITATEA.

Din punct de vedere absolut, numenul este fenomenul şi fenomenul este numenul; FIINŢAREA DEVINE VACUITATE ŞI VACUITATEA DEVINE FIINŢARE. Aceasta se datorează faptului că mintea divizată (duală), nu funcţionează. Totuşi, când conştiinţa (ca non-cunoaştere) îşi face apariţia şi simultan cu ea apare şi lumea conceptuală, dualitatea devine fundamentul tuturor apariţiilor, adică chiar lumea opuşilor interdependenţi (subiect-obiect, etc) care reprezintă o diviziune a minţi-totală, esenţială procesului conceptualităţii şi dualităţii. Prezenţa dualităţii sau a minţii-divizate este evident absenţa non-dualităţii. Şi numai prin restrângerea, ,,resorbţia” uneia dintre ele (a dualităţii) poate a vea loc ,,expansiunea” celeilalte (a non-dualităţii).

3

Când prezenţa şi absenţa sunt asimilate, ambele se anihilează reciproc şi ceea ce rămâne este acea stare de conştientizare, în care conştiinţa este transcendentă.

Numenul nu poate apărea ca numen, deoarece în acea stare el este transcendent. Dacă ar putea, atunci înseamnă că s-ar fi aflat deja în dualitate, pentru că numai în dihotomie poate exista un văzător şi ceva care să fie văzut. Doar în dualitate – poate avea loc manifestarea, deoarece acolo există un văzător şi un obiect de văzut. Fundamentul manifestării conştiinţei este, astfel, subiectul/obiectul, dualitatea. Când această dualitate dispare, numenul îşi pierde orice interes pentru universul manifestat şi se reîntoarce în starea sa originară, de Unicitate sau altfel spus: conştiinţa este prezenţă; absenţa conştiinţei este absenţă, ori prezenţa absenţei. Şi numai în absenţa ambelor – atât a ,,prezenţei prezenţei”, cât şi a ,,prezenţei absenţei” – EXISTĂ ABSOLUTUL: CÂND ABSOLUTUL ESTE TRANSCENDENT ŞI NU MAI EXISTĂ NICI PREZENŢĂ ŞI NICI ABSENŢĂ.

Cu alte cuvinte numenul, în starea sa originară de unicitate, este Purul subiect, fără nimic în afară de EL, deoarece dacă ar mai fi ceva, instantaneu, ar trebuie să apară relaţia subiect/obiect – iar o asemenea relaţie nu poate apărea decât odată cu ivirea dualităţii. De aceea, relaţia dintre numen şi manifestarea fenomenală poate exista numai ca obiectivarea subiectivităţii numenale în forma manifestării fenomenale.

Absolutul nemanifestat APARE ca univers manifestat fără nici o altă creaţie separată, atunci când energia iubirii devine spontan conştiinţă. De ce iese conştiinţa din starea ei de unicitate, din acel repaus în care se află în stare transcendentă? CONŞTIINŢA PLONJEAZĂ ÎN EXISTENŢĂ, PRINDE VIAŢĂ SPONTAN, DEOARECE ACEASTA ÎI ESTE ,,NATURA”. ,,NATURA” EI ESTE IUBIREA ŞI IUBIREA NU SE POATE EXPRIMA DECÂT ÎN DUALITATE! Oceanul creează norii din substanţa sa şi apoi îi acceptă şi-i primeşte pe aceştia înapoi, sub formă de ploaie. Acelaşi fenomen ia naştere în momentul în care conştiinţa izbucneşte în mişcare şi apoi se re-contopeşte în ea însăşi, care este conştiinţa în repaus. Imboldul iubirii, care este conştiinţă în esenţă, este de a se îndrăgosti de obiectele lumii materiale în momentul în care conştiinţa se identifică pe sine cu obiectele prin care se manifestă. ACEASTA ESTE MAYA!

Natura noastră reală este Iubirea pură, care trebuie să se reîntoarcă în sursa ei: conştiinţa. Această iubire pură însă o uităm datorită puterii Mayei şi o înlocuim cu ataşamentul nostru pentru obiectele fenomenale: dragoste pentru unele obiecte şi ură pt. altele – ambele stări fiind poli opuşi interconectaţi în dualitate. Dar dihotomia se poate converti spontan şi natural în Iubire pură, astfel Iubirea (conştiinţa-în-repaus) şi iubirea (conştiinţa-în-mişcare) – se convertesc şi se contopesc una în celălaltă, mai întâi prin forţa Mayei şi apoi prin realizarea-de-sine: numenul şi fenomenul se înghit unul pe celălalt şi nu mai permit nici unui lucru să intervină în unitatea lor fundamentală.

Fundamentul pentru această unitate constă în faptul că tot ce există e conştiinţă – o dată în repaus, ca numen absolut şi o dată în mişcare, în dualitate, ca fenomene. Când conştiinţa – care în repaus este impersonală – se manifestă pe sine obiectivându-se în fenomene, ea se identifică cu fiecare fiinţă conştientă şi astfel ia naştere conceptul de persoană individuală, de entitate separată care, considerându-se subiectul ,,eul”, le tratează pe toate celelalte fenomene ca pe obiecte ale sale şi fiecare fiinţă conştientă, la rândul ei, devine obiect pentru toate celelalte subiecte, deşi toţi şi toate sunt în realitate simple apariţii în conştiinţă.

Chiar dacă uneori se produce temporar, acest sentiment al dualităţii dispare în extazul fizic şi mental, atunci când senzaţia de ,,eu” şi ,,celălalt” se dizolvă complet; de asemenea, aceeaşi stare apare în somnul profund, când conştiinţa (care îşi suspendă activitatea în timpul somnului fără vise) reapare. Acesta este sensul expresiei de mai sus: ,,numenul şi fenomenul se înghit unul pe celălalt”.

Cuplul Conştiinţa-în-repaus -- conştiinţa-în-mişcare, ca dualitate ESTE INAMICUL ACELEI STĂRI DIN CARE A EMANAT ,,AUM" (vibraţia originară a conştiinţei-în-repaus), dând naştere dihotomiei (AUM=EU SUNT)..

Perechea duală Conştiinţa-în-repaus--conştiinţa-în-mişcare este ,,inamicul" acelei stări imuabile anterioare apariţiei conştiinţei şi dualităţii. În starea imuabilă - conştiinţa-în-repaus - prima mişcare sau vibraţie este apariţia gândului ,,eu sunt" - o prezenţă impersonală, directă şi imediată, obiectivarea subiectivităţii, care produce apariţia acestui univers care este aparent în spaţiu şi pe care îl menţine într-o aparentă continuitate temporală. Numenul şi fenomenalitatea reprezintă perechea originară de contrarii, pereche care constituie dualitatea - elementul subiectiv constituent al negativului sau absenţei (numenul) şi elementul obiectiv, respectiv prezenţa sau pozitivul. Dar opuşii interconectaţi - absolut toţi - nu se unesc unul cu celălalt - CI SE NEAGĂ ŞI ASTFEL SE ANIHILEAZĂ , SE DISTRUG RECIPROC, CREÂND ÎN ACEST MOD ADIŢIONAL AL VACUITĂŢII SAU GOLICIUNII. Acesta este sensul cuvântului ,,inamic" al stării originare de conştiinţă folosit mai sus. Starea originară de conştiinţă este nu doar anihilarea dualităţilor interdependente, ci NEGAREA ÎN CONTINUARE A VIDULUI REZULTAT! Această negare ulterioară este absenţa absenţei şi a prezenţei: absenţa prezenţei şi absenţa absenţei - prezenţa ABSENŢEI ABSOLUTE.

Orice ,,există" nu poate fi decât o obiectivare conceptuală în conştiinţă. Cuvântul ,,existenţă" nu are nici o altă semnificaţie, în afara aceleia de a fi opusul ,,non-existenţei". Ambii termeni ,,existenţă" şi ,,non-existenţă" sunt conceptuali, fenomenali şi, de aceea, ei fac referire doar la aparenţe. În clipa în

4

care ,,existenţa" ca atare, fie ea pozitivă sau negativă, dispare ca dualitate prin anihilare reciprocă, numai atunci - în absenţa oricărei dihotomii - predomină prezenţa numenală.

CONŞTIINŢA ESTE UN ATRIBUT, ÎN TIMP CE CONŞTIENŢA NU ESTE; SE POATE SĂ FII CONŞTIENT (AWARE) CĂ EŞTI CONŞTIENT (CONSCIOUS), DAR NU CONŞTIENT (CONSCIOUS) DE CONŞTIENŢĂ.

DUMNEZEU ESTE TOTALITATEA CONŞTIINŢEI, ÎNSĂ CONŞTIENŢA ESTE DINCOLO DE TOATE, DINCOLO DE FIINŢĂ ŞI DE NEFIINŢĂ.

DZEU ESTE ACEA CONŞTIINŢĂ UNIVERSALĂ IMPERSONALĂ CU TOT CU FUNCŢIONARE.. DINCOLO DE ACEASTĂ CONŞTIINŢĂ UNIVERSALĂ ESTE REALITATEA ABSOLUTĂ DESPRE CARE NU SE POATE SPUNE ABSOLUT NIMIC.. EA E DINCOLO DE FIINŢĂ ŞI NEFIINŢĂ..

O COMPARAŢIE: ABSOLUTUL ESTE RĂDĂCINA (SURSA), DZEU ESTE COPACUL CU TRUNCHI, CRENGI, FRUNZE, FRUCTE.. COPACUL ESTE AICI UNIVERSUL..

SURSA CONFERĂ REALITATE LA TOT CEEA CE APARE.. PRIN CONŞTIENŢA PURĂ CARE DEVINE CONŞTIENŢĂ DE SINE ÎN MARTOR, MARTORUL FIIND CEL CARE ,,GÂNDEŞTE" PERSOANA..

MARTORUL FIIND EXEMPLIFICAT AICI PRIN: ,,NU NUMAI CĂ TU CUNOŞTI, DAR ŞI ŞTII CĂ TU CUNOŞTI." ADICĂ CEL PRIN CARE TU ŞTII CĂ CUNOŞTI, MARTORUL FIIND LATENT ÎN ORICE STARE DE CONŞTINŢĂ.. MARTORUL SE POATE EXPERIMENTA CA UN FEL DE ,,CONŞTIENŢĂ LUCIDĂ" ADICĂ FĂRĂ SIMŢUL LUI ,,EU SUNT", CI DOAR CONŞTIENŢĂ LUCIDĂ, OBSERVARE PURĂ..

ÎN ,,STAREA CEA MAI ÎNALTĂ" A REALITĂŢII ABSOLUTE PÂNĂ ŞI MARTORUL DISPARE (EL NEFIIND ALTCEVA DECÂT O REFLECTARE A ABSOLUTULUI).. ŞI RĂMÂNE DOAR CEEA-CE-ESTE..

ABSOLUTUL ESTE CA UN DEVELOPER AL UNUI FILM FOTO, MANIFESTAREA ESTE O OBIECTIVARE A POTENŢIALITĂŢII TOTALE A ABSOLUTULUI, ABSOLUTUL DEVELOPÂND ÎNCONTINUU CEEA CE APARE PE FILMUL CONŞTIINŢEI (ÎN MIŞCARE).. CONFERIND REALITATE..

Conştiinţa numenală este transcendentă: conştienţa fenomenalităţii este conştientizarea de a fi prezent, de a exista. Altfel spus, conştienţa şi prezenţa – sau existenţa – DEVIN conştiente de unicitatea şi unitatea lor doar prin procesul numenal de obiectivare ca fiinţe conştiente – obiecte fenomenale ce-şi asumă conştientizare şi prezenţă. Conştiinţa transcendentă (când se află în repaus total) devine prezentă pentru a funcţiona ÎN şi CA MANIFESTARE.

Existenţa ca atare nu poate fi cunoscută, deoarece conştientizarea nu are cum să apară în aceasta; prezenţa şi absenţa existenţei sunt produse de mecanismul dual al obiectivării ,,Aceluia” care nu are o existenţă fenomenală. De aceea, se poate spune că NUMENUL ESTE TOT CE EXISTĂ, toate fiinţele, toate obiectele, toate aparenţele, tot ce este fenomenal.

Fiecare manifestare fenomenală nu este altceva decât reflecţia subiectului unic. Acela care în repaus este plenitudine trebuie să se caute pe ,,sine” ca pe un ,,celălalt” în timpul funcţionării, deoarece numai aşa poate descoperi că absenţa ,,celuilalt” este absenţa care Este el.

Prezenţa numenului în fenomenalitate nu poate exista decât ca absenţă deoarece, numenul fiind chiar noi, nu-l putem conştientiza senzorial. Prezenţa numenală este absenţa fenomenală şi absenţa numenală este prezenţa fenomenală. Conştienţa, deşi le permite fiinţelor să recunoască fenomenele, nu este responsabilă pentru apariţia universului fenomenal adică sentimentul de conştienţă, prin intermediul căruia fiinţele simţitoare cunosc şi interpretează fenomenele, nu are nimic de-a face cu modul în care apare universul.

Acest univers nu îşi face apariţia nici prin fiinţele conştiente şi nici independent de ele în el SUNT INCLUSE fiinţele simţitoare.

Aspectul aparent – perceput – al fiinţelor simţitoare are loc simultan şi instantaneu cu apariţia întregului univers (fiinţele conştiente făcând parte integrantă din el), în timp ce cunoaşterea universului de către acestea, prin mijlocirea aparatului psihosomatic (organele de simţ, împreună cu facultăţile lor de percepţie), apare imediat după aceea, ca un rezultat indirect.

Există două aspecte: pe de-o parte relaţia dintre numenul subiectiv şi manifestarea obiectivă, inclusiv a fiinţelor simţitoare şi conştiente şi pe de altă parte cunoaşterea de către acestea din urmă a universului manifestat (prin mecanismul minţii scindate, duale): aspectul creativ şi aspectul cognitiv.

Fiinţa conştientă face marea greşeală să privească toată această lume fenomenală ca pe un obiect separat de el însuşi, în vreme ce ea este parte integrantă în TOTALITATE MANIFESTĂRII, care este ASPECTUL OBIECTIV AL ABSOLUTULUI NEMANIFESTAT.

OBIECTUL SIMŢITOR (FIINŢA UMANĂ) ESTE CREAT ODATĂ CU CELELALTE OBIECTE, CÂND APARE UNIVERSUL OBIECTIV, iar conştiinţa imanentă în fiinţa simţitoare este capabilă să perceapă şi să cunoască universul prin intermediul simţurilor trupului.

5

ÎNTREAGA MANIFESTARE ESTE ASPECTUL OBIECTIV AL NUMENULUI REFLECTAT ÎN OGLINDA CONŞTIINŢEI.

Conştiinţa este similară unei oglinzi: ea nu este un lucru obiectiv şi cu toate acestea în afară de ea nimic altceva nu există.

Când conştiinţa priveşte către ea însăşi, acolo nu există nici un obiect, ci doar subiectivitate pură, aceasta este transcenderea dualităţii subiect-obiect – absenţa fenomenală TOTALĂ care este prezenţa potenţială numenală.

Tot ce percepem ca obiecte exterioare nu sunt decât simple oglindiri ale propriei noastre interiorităţi.Un observator poate percepe un obiect, dar simpla prezenţă a obiectului nu îl transformă pe acela într-

un observator. Este adevărat că observatorul percepe obiectul, însă obiectul perceput este însuşi observatorul, iar dacă obiectul nu ar exista deloc, cum ar putea observatorul să susţină că l-a perceput?

Observatorul vede în oglindă imaginea chipului său şi, aceea fiind doar o reflecţie, ceea ce vede nu are o existenţă independentă. Similar un om se vede în vis pe sine şi pe ceilalţi, o experienţă similară este şi această viaţă.

Vederea ca atare este o funcţie numenală a manifestării universului fenomenal – vedere care este percepţie pură, deoarece nu există lucruri care să fie văzute şi lucruri (obiecte care îşi asumă pseudo-subiectivitate) care să vadă.

Întreaga existenţă fenomenală nu este altceva decât o simplă aparenţă în conştiinţă. Toate caracteristicile fiinţelor simţitoare şi conştiente – forma, percepţia, cunoaşterea, etc – sunt doar mişcări în conştiinţă – şi toate acţiunile şi evenimentele întreprinse sunt simple extensii în structura conceptuală spaţio-temporală, astfel încât să poată fi percepute senzorial şi măsurate ca durată.

Însă, în realitate, toate se petrec în conştiinţă, la fel ca nişte vise. Conştiinţa, în care apare totul ca într-un vis, este şi visătorul – adică aspectul subiectiv şi dinamic al conştiinţei statice (în repaus); în timp ce aspectul obiectiv este elementul perceput, visat, distinctiv de elementul visător.

Altfel spus: visul, care este această manifestare fenomenală ce apare în conştiinţă, este perceput şi recunoscut de conştiinţă şi interpretat de ea prin dualitatea inerentă manifestării – dualitate care este mecanismul sau instrumentul prin care apare manifestarea (pur conceptuală) şi în a cărei esenţă observatul nu este altul decât observatorul. Obiectul şi subiectul PAR DUALI DOAR ÎN MANIFESTARE.

Deşi nu se poate nega faptul că imaginea chipului este văzută într-adevăr în oglindă, chipul real nu se află în oglindă şi el EXISTĂ INDEPENDENT DE EXISTENŢA OGLINZII. Similar, în timp ce aparenţa fenomenală este perceptibilă simţurilor, SUBIECTUL CA NUMEN NEMANIFESTAT EXISTĂ INDEPENDENT DE MANIFESTAREA FENOMENALĂ. Aşa cum faţa există independent de oglinda care îi arată reflexia, similar conştiinţa există ca numen, chiar dacă numenul este obiectivat ca fenomene manifestate (precum imaginea în oglindă).

6