Nu-mi pot imagina cum ar arata fiinţa omenească daca i-ar lipsi acest sentiment - dragostea

- cu  multiple ei forme de manifestare şi cu mai multe sinonime: iubire, amor şi mai vechiul

liubov. Dragostea poate fi şi pentru o persoana de sex opus, dar şi faţă de aproapele tău,

părinti, fraţi, prieteni. Omul religios iubeşte pe Dumnezeu. Iubim şi ţara, locul naşterii, zona

geografică de unde venim. Oşenii sunt mândri de Oaşul lor, oltenii sunt ţanţoşi că fac parte

din Oltenia, bănăţeanul crede că e „fruncea”.

Tot dragoste este şi cea pentru o idee, învăţătura, artă, ştiinţă, iubim şi natură şi elementele

ei, vii sau neînsufleţite. Avem dragoste pentru un anumit mod de conduită şi acţiune,

pasiune pentru muncă sau profesie, pentru pace şi linişte şi atâtea altele care diversifica

fiinţă umană. Din iubire se nasc cugetări, dorinţe, voliţiuni, diverse acte. Ea poate să facă

minuni, se spune că poate să mute munţii din loc, înnobilează fiinţă umană, îi pune în

mişcare nebănuite capacităţi şi posibilităţi de autodepăşire, o apropie de lumea

înconjurătoare şi-i dezvăluie sensuri necunoscute ale vieţii. Dragostea dă viaţă infinitelor

entităţi care compun universul nostru. Din iubire, uneori devenită pasiune, iau naştere cele

mai multe realizări umane. Nimic nu este mai fecund decât iubirea. Fără dragoste nimic nu

e, fiindcă este singură care da sens vieţii. Fiecare iubire ce apare în viaţă noastră ne

îmbogăţeşte fiinţă şi o plasează în ritmul armonios al vieţii. Dacă treci graniţele dragostei,

intri în oceanul de indiferentă şi îţi îngheata sufletul. Dragostea este puntea care uneşte

oamenii şi dacă se rupe această punte, căzi în prăpastia fără fund. Dragostea este o

necesitate fundamentală, un punct de sprijin al sufletului care mobilizează fiinţă umană şi

pune în mişcare resorturi nebănuite, aşa cum spunea Goethe: „nimic nu ne face mai

necesari în viaţă decât dragostea ce-o avem pentru semenii noştri”.

Nu s-a găsit până acum o definiţie a dragostei. Oricât am încerca să descriem acest

sentiment, suntem departe de a-l acoperi cu cuvintele. Cel mai frumos şi profund discurs pe

temă dragostei o poate face muzică, poezia, pictură, arta în general.Prin dragoste, se

împlineşte supranaturalul, acea esenţa a vieţii care nu a putut-o explică nimeni, căci face

parte dintr-o altă ordine de valori, dincolo de materie, e de esenţa divină. Una dintre marile

bucurii pe care le avem, este aceea de a privi copilul mic, acea minune zămislită din iubire şi

suntem de-a dreptul fericiţi dacă acesta ne-a surâs şi ne-a privit în ochi.

Dragostea este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Religia ne pune în contact

cu invizibilul şi ne picură în suflet dragostea înălţându-ne pe treptele unei spritualitati înalte.

Omul are nevoie de repere sigure, care să dea stabilitate şi direcţie existenţei sale. Iubirea

face chiar şi pe unele animale să-şi regăsească stăpânii străbătând sute de kilometri fără să

fi ştiut unde se află aceştia, ori păsări care acceptă să moară când le-a dispărut perechea.

Literatură abundă de povestiri pe temă dragostei ce o pot avea şi alte vieţuitoare afară de

om.

Mi se aşterne o lumina în suflet când îmi amintesc părinţii şi bunicii noştri care au cunoscut

puţin mai altfel dragostea. Erau mai statornici, se respectau într-o mai mare măsură, erau

mai credincioşi unii altora, trăiau bucuria că nu fac umbră pământului degeaba, erau

bucuroşi că au pentru cine trăi şi munci, simţeau că aparţin total unul altuia. Mai ales pe la

sate, nu se auzea de divorţuri, era „omul meu” sau „femeia mea” legaţi în faţă lui

Dumnezeu. Ei trăiau în credinţa că, dincolo de vămile vazhuhului, trebuie să se arate în faţă

lui Dumnezei împreună, aşa cum au fost legaţi de voinţa Lui.Bunicii noştri aveau înţelesuri

mai adânci pentru acest sentiment, cel mai dezinteresat dintre toate sentimentele umane,

care impune comportare demnă, dăruire şi angajare, sentimentul cinstei şi adevărului, al

fermităţii, demnităţii şi dreptăţii. Se pare că ei coborau mai adânc în înţelesurile spuse de

englezul Shelley: „iubirea este singurul lucru pe care împărţindu-l, îl faci să crească”.

 

Astăzi dragostea se conturează mai mult că un tip de cunoaştere, generator de energie şi de

mare elevare sufletească, un mod de manifestare a libertăţii individuale, un sentiment care

nu are nevoie de cuvinte şi de aceea oamenii devin din ce în ce mai înstrăinaţi.

Aceştia nu au cum frumuseţea profunzimea unor versuri care spun iubirea „Nu e nimic 

totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un  asemenea/ Uitării celei oarbe”, ori a altor versuri

eminesciene  ale  romantici. Pentru ei romantismul este ceva desuet dar, recunoscând  nu,

fiecare om îşi doreşte cu  puterea fiinţei fie iubit.

Trebuie  ne amintim  de câteva aspecte negative  care se poate transforma dragostea „ura,

invidia, dispreţul”. Unele iau forme cutremurătoare, cum  crimele  numele dragostei pentru

Dumnezeu, ori cele ale comuniştilor  numele umanităţii, cum au fost torturile din timpul

Inchiziţiei, arderile pe rug, Holocaustul. Altele rod secolelor de a unor relaţii concurenţiale 

de oprimare oameni care au dat naştere amorului propriu exacerbat, pasiunea  pentru

lucruri  bani, fundamentarea pe interes a oricărei afecţiuni.

Cu toate aceste nefericiri aduse de cei ce au întors spatele iubirii, aceasta a existat şi va

exista atâta vreme cât va dăinui omul pe pământ. Oricum s-ar schimba lumea,  oricâtă

stăpânire ar pune pe noi tehnica, oricât de înstrăinaţi am fi unii de alţii, dintre toate

sentimente umane, dragostea  va ocupa întotdeauna cel important loc chiar  uneori

dragostea  faţete ceva  mai deosebite. Vrem sau nu, trăim mişcările sufletului de la cele 

suave şi până la cele  dramatice, căci dragostea rămâne mereu poveste veche, veşnic nouă.

Oricât am încerca s-o respingem atunci când ne simţim răniţi, tot dragostea este cea care

aduce speranţă, împlinire şi o rază de lumină în suflet, fără de care sufletul nostru s-ar ofili.

Democrit spunea: „Nimeni nu iubeşte pe cel care nu poate iubi pe nimeni.” Nu putem

renunţa la dragoste, nu putem  ne lipsim de unul dintre cele  puternice resorturi interioare,

care alături de raţiune şi capacitatea creatoare, defineşte personalitatea individului.

Părinţii şi dascălii cei mai buni au fost întotdeauna, nu cei care au îndopat copiii cu

informaţii  sfaturi, ci aceia care au putut sădi în sufletele lor dragostea cu multiplele ei

valori. Un sărut pe fruntea copilului plecat la oraş la învăţătură, poate să fie o adevărată

comoară strânsă în suflet călăuzindu-i paşii în viaţă mai mult decât toate cărţile lumii.

Modelul unui dascăl îndrăgit, ne poate lumina calea de-a lungul vieţii, iar câte un vers ne

poate încălzi sufletul, murmurându-l ca şi Eminescu: „Căci din iubire m-am născut/ Mi-e sete

de iubire.”