Noul locatar

Noul locatar n-a fost căsătorit niciodată. Are cincizeci şi cinci de ani, e un bărbat de talie mijlocie, nici frumos nici urît, are una din acele figuri pe care nu le ţii minte. A locuit o vreme la un frate însurat, apoi la o soră văduvă — mai în vîrstă decît el.

S-a mutat şi de acolo şi de dincolo — nu spune de ce —cînd vorbeşte despre aceste rude apropiate, are un surîs amar care acoperă o decepţie. In general, despre tot şi toate vorbeşte puţin, măsurat.

întrebat cum de a rămas holtei pînă la această vîrstă, răspunde — cu acelaşi surîs — că n-a găsit încă ce caută şi ce-i trebuie. Rareori se exprimă mai complet: „O soţie trebuie să fie o soţie !" El ştie ce vrea să spună cu cuvintele acestea, ce par să spună foarte mult ! Totuşi, cineva, care îl cunoaşte se pare mai bine, zice despre el că este în orişice caz foarte pretenţios, îşi doreşte o soţie foarte frumoasă, dar în primul rînd foarte tînără — să n-aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani —, fără nici un fel de trecut şi fără nici un fel de familie... Căci „o soţie trebuie să fie o soţie. E clar, nu ?"

Din cînd în cînd, se pare că şi-a găsit idealul — întâmplarea generoasă îi scoate în cale cîte o femeie care după expresia lui „îi corespunde". In ce măsură îi „corespunde" el ei — nu este o întrebare.

In perioada tuturor iluziilor face toate investigaţiile în trecutul şi prezentul respectivei de care se şi ocupă cu oarecare stăruinţă. O invită la plimbări pe jos, la lacuri pentru a-i măsura rezistenţa fizică şi entuziasmul în faţa naturii. Dacă trece meritoriu acest examen, îi oferă şi o masă la restaurant. El mănîncă sumar ca să-şi lase atenţia cît mai trează. II interesează mai ales să ştie dacă are de-a face cu o fiinţă modestă, ceea ce se poate lesne observa după ceea ce consumă. Căci o soţie trebuie să fie o soţie.

Probabil a avut pînă acum numai ghinioane — pentru că altfel nu se poate explica cum după atîtea plimbări pe jos la lacuri — mese au fost mai puţine — a rămas tot necăsătorit.

Recent, s-a mutat într-o cameră devenită liberă într-un apartament locuit de două tinere perechi de muncitori.

Sînt patru oameni simpatici, adevărat ocupaţi. S-au împrietenit bine cele două cupluri şi această armonie a fost foarte profitabilă apartamentului, mereu prosper, înfrumuseţat prin grija lor.

In camera în care s-a mutat Georgescu, holteiul, locuise o medicinistă, care a plecat să-şi ia în primire postul, într-un sat din Argeş.

Noul locatar este un om liniştit — vine la ore regulate acasă de la slujbă — lucrează la serviciul de registratură al unui minister, îşi prepară singur masa în bucătăria comună a apartamentului, unde şi mănîncă. Dar numai la prînz. Consumă multe paste făinoase şi zilnic un borcan de iaurt. Zice că e „semi-vegetarian" — înţelegînd prin aceasta două cotlete de porc săptămînal pe care le cumpără îngheţate şi învelite în celofan de la Alimentara. Ca băutură, numai sifon. Uzează fireşte de aragazurile— cînd de unul cînd de celălalt — celor două perechi. E adevărat, cu permisiunea lor şi fără pretenţia la contribuţia de consum.

Intr-o zi însă fiind singur acasă la sosirea buteliei a refuzat să o primească, sub motiv că nu ştie dacă a fost sau nu comandată — ceea ce era riguros exact !

In primăvara aceasta cele două perechi au hotărît să zugrăvească apartamentul ; costul pieselor de uzanţă în comun — holul, bucătăria, baia s-a stabilit să fie împărţit între cei cinci locatari. Dar domnul Georgescu a spus că avînd de gînd să se căsătorească va schimba locuinţa cu una mai spaţioasă aşa că...

Au trecut de atunci aproape patru luni şi în holul proaspăt zugrăvit, domnului Georgescu îi face plăcere să petreacă un ceas, două din după-amiază, citind gazetele.

Iar în bucătăria cu pereţii strălucitori de albi, îşi mănîncă mai cu poftă macaroanele cu brînză de vaci.

Tot pe la începutul primăverii, bobinatoarea şi cu textilista s-au apucat să aranjeze terasa comună, în care se pătrunde din hol. Bărbaţii lor au lucrat amîndoi la nişte lădiţe dreptunghiulare din lemn, pentru flori. Le-au vopsit frumos în verde. Femeile au cumpărat seminţe şi răsaduri. Au legat sfori de acoperiş, pe care să se caţere ca nişte perfecte acrobate zorelele.

In comun s-a cumpărat un furtun şi o mobilă de grădină — masă şi nişte jilţuri. Solicitat la participarea cubani şi muncă, Georgescu a răspuns — n-a avut acelaşi argument, cu căsătoria — că el are debilitate specială, o predispoziţie la nevralgii, aşa că pe el terasa nu-l interesează. Şi a mai invocat motivul că în jurul florilor se strîng tot felul de gîze, iar gîzele întotdeauna îl persecută pe el, mai mult decît pe oricine Altcineva. Aşa că...

Cînd pe terasă au început florile să-şi înalţe tulpinele, să-şi arate culorile şi să-şi dea miresmele, domnul Georgescu şi-a schimbat locul din hol într-un jilţ de paie. Şi cum îi plac florile se aprovizionează tot de pe terasă pentru glastra din odaie.

Iar cînd fu iar în perspectiva de a se însura — a fost invitat acasă la „viitoarea" — i-a oferit un buchet de garoafe tot din lădiţele de pe terasă. Trebuie respectat adevărul, nu şi le-a însuşit clandestin, n-a profitat de absenţa celor două perechi — a cerut voie blînd, politicos, cu acelaşi surîs al lui care acoperă întotdeauna o decepţie. Bobinatoarea şi cu textilista au schimbat o privire, au zis şi de data asta da, în nădejdea şi de data asta că domnul Georgescu o să-şi găsească fericirea la care aspiră de atîta vreme şi, în sfîrşit, o să se mute.

Dar după vizita de peţit n-a mai adus vorba de însurătoare multă vreme. Ce nu i-o fi „corespuns" nici de data asta — nu se ştie.

Mai zilele trecute s-a defectat duşul din baie. A fost chemat instalatorul, care a dres ce era de dres. Cu ocazia asta s-au înlocuit şi garniturile de la robinete. N-a costat-o avere toată povestea, dar, mă rog, împărţit între colocatari costul, îi revenea o părticică şi lui Georgescu.

— Eu nu folosesc niciodată duşul, obişnuiesc să mă servesc numai de cadă, a explicat el cu nişte pauze între cuvinte care erau ale pudorii lui de holtei. De chiuvetă n-a avut încotro, a trebuit să recunoască — da, e adevărat se foloseşte, dar el ştie să umble cu robinetele, „un robi-net e un robinet", trebuie să ştii cum să-l răsuceşti, încet, cu grijă şi atunci el n-are nici un motiv să se strice.

Pentru că a declarat onest, învingîndu-şi pudoarea, că se spală nud, în cadă — i s-a amintit că vimul este unpreparat care se găseşte de vînzare la orice Ferometal şi chiar la Alimentara. Domnul Georgescu a mulţumit pentru informaţie, dar foloseşte în continuare vimul carese găseşte într-un borcan în odaia de baie.

La plata luminii pentru piesele comune din apartament nu contribuie pentru că zice — şi nu minte ! — nu aprinde lumina seara în bucătărie, seara îşi consumă iaurtul în odaie sau pe terasă. Cu gîzele, se pare s-a împrietenit.

In hol cînd vine seara mai tîrziu — rareori aprinde lumina doar pentru o clipă. Păi cîte clipe fac un kilowat ? !

Miercurea trecută, Georgescu s-a gătit cu hainele lui cele mai bune, pe care le-a călcat în bucătărie — cu fierul electric al uneia din cele două perechi.

Şi-a pus la butonieră o garoafă din cele de pe terasă şi a plecat într-o vizită...

De atunci n-a mai ieşit în nici o seară.

Şi-a îmbunătăţit însă nivelul lui de viaţă de holtei : mănîncă iaurtul bine răcit, în frigiderul nou al bobinatoarei şi al mecanicului de înaltă precizie.

Despre căsătorie, iar nu mai pomeneşte nimic.

S-a întors de la vizită cu acelaşi surîs mic, înghesuit într-un colţ al gurii — care ascunde, desigur, o decepţie...