noul cod civil vol. i. art. 1177-1210

I

Noul Cod civilComentarii, doctrină şi jurisprudenţă

III

CUPRINS

Noul Cod civilComentarii, doctrină şi jurisprudenţă

Vol. I. Art. 1-952Titlul preliminar. Despre legea civilă

Cartea I. Despre persoaneCartea a II-a. Despre familie Cartea a III-a. Despre bunuri

IV

CUPRINS

COLECTIVUL DE AUTORICOLECTIVUL DE AUTORICarmen Tamara Ungureanu – conf. univ. dr. la Facultatea de Drept a Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, avocat în Baroul Iași

Mădălina Afrăsinie – judecător la Tribunalul București

Dana Margareta Cigan – judecător, președintele Curţii de Apel Oradea

Marius Eft imie – avocat în Baroul București

Lucia Irinescu – lector univ. dr. la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, avocat în Baroul Iași

Mihaela Păpureanu – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justi ţie

Eugenia Florescu – conf. univ. dr. la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” din Sibiu

Andreea Corina Târșia – asist. univ. dr. la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” din Sibiu, avocat în Baroul Sibiu

Corina Voicu – judecător la Curtea de Apel Pitești

Gabriela Cristi na Frenţiu – judecător dr., vicepreședintele Tribunalului Bistriţa-Năsăud

Florina Morozan – lector univ. dr. la Facultatea de Drept a Universităţii din Oradea, avocat în Baroul Bihor

Mirela Steluţa Croitoru – judecător la Curtea de Apel București

Ioan Popa – conf. univ. dr. la Facultatea de Drept a Universităţii „George Bariţiu” din Brașov, notar public

Loreley Mirea – judecător la Tribunalul Bihor

Ovidiu Podaru – lector univ. dr. la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, avocat în Baroul Cluj

Daniel Marius Cosma – judecător dr. la Curtea de Apel Brașov, lector univ. la Facultatea de Drept a Universităţii „Transilvania”, la Facultatea de Drept a Universităţii „George Bariţiu” din Brașov

Eugen Roșioru – judecător dr. la Tribunalul Satu Mare

V

Moto:„O legiuire bună nu poate să fi e inventată, nu poate să fi e creaţia genială a unui jurist care are ambiţia originalităţii peste noapte. O lege bună, și mai ales când este vorba de un Cod civil, trebuie să rezume o experienţă cel puţin seculară, dacă nu se poate seculară, măcar de câteva decenii (…), dar cel puţin câteva decenii de experimentare a unei soluţii sunt necesare pentru ca acea soluţie să își dovedească viabilitatea”. Valeriu Stoica*)

Notă asupra ediţiei

La scurt ti mp după intrarea în vigoare a Codului civil, Editura Hamangiu vă propune un prim comentariu al noului Cod, realizat în sti lul deja consacrat al Codului Hamangiu, adică o analiză care se bazează în primul rând pe ideile şi soluţiile dezvoltate în ti mp de doctrină şi jurisprudenţă. Nu am dorit un comentariu „de la zero” al noii reglementări, având în vedere strânsa conexiune pe care acest Cod o are cu tot ceea ce este deja dobândit în cercetarea şi practi ca juridică de până acum. De fapt, un prim obiecti v al acestei lucrări este chiar acela de „a reface” legăturile dintre textele noului Cod civil şi ceea ce s-a scris înainte în materiile care alcătuiesc aria lui de reglementare, precum şi legăturile dintre noul Cod şi celelalte acte normati ve incidente.

De aceea, sub fi ecare arti col al Codului veţi regăsi mai întâi ample trimiteri la legislaţia incidentă: sunt redate in extenso textele corespondente din vechiul Cod civil, din Codul comercial, Codul familiei, Decretul nr. 167/1958 şi celelalte acte normati ve anterioare al căror conţinut a fost absorbit, cu sau fără modifi cări, în noul Cod civil. Sunt redate, de asemenea, şi dispoziţiile incidente din legea de punere în aplicare şi sunt indicate, prin note de trimitere, conexiunile cu alte arti cole din Cod sau din alte acte normati ve în legătură cu textul analizat.

Apoi, autorii lucrării au identi fi cat şi sistemati zat, tot la nivel de arti col, sub o denumire generică – comentarii şi doctrină, cele mai relevante idei şi soluţii care s-au exprimat în decursul ti mpului în legătură cu textul analizat şi care îşi păstrează, desigur, actualitatea şi în lumina noului Cod. În completare, mai ales în cazul insti tuţiilor noi, pentru care nu există încă doctrină şi nici jurisprudenţă naţională, precum şi în cazul acelor insti tuţii schimbate mult faţă de vechea regle mentare, autorii lucrării ne oferă propriile lor comentarii, prin care identi fi că şi explică posibilele implicaţii şi probleme pe care le-ar putea pune în practi că noile regle-mentări. Din această „împleti re” a rezultat o analiză coerentă şi unitară a fi ecărui arti col din Cod, care creionează succint câmpul lui de aplicare.

*) Prof. univ. dr. Valeriu Stoica, Dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, prelegere susţinută în cadrul conferinţei Intrarea în vigoare a noului Cod civil, Bucureşti , 30 iunie 2011.

VI

De cele mai multe ori, analiza conti nuă cu o secţiune de extrase din jurisprudenţă. Bineînţeles, nu s-a conturat încă o practi că judiciară în aplicarea noului Cod, deşi în materia familiei, spre exemplu, există deja hotărâri, unele dintre ele prezentate şi în această carte. Însă, multe soluţii din jurisprudenţa anterioară îşi păstrează valabilitatea şi în contextul noii reglementări, de aceea au fost incluse aici. Sunt prezentate în special hotărâri CEDO, CJUE, decizii ale Curţii Consti tuţionale şi ale instanţei supreme, date în recursurile în interesul legii, dar şi multe soluţii ale instanţelor judecătoreşti , care completează, punctează sau nuanţează opiniile şi comentariile exprimate de autori.

Mai trebuie precizat că acest comentariu nu este şi nici nu-şi propune să fi e o lucrare de doctrină. Analiza teoreti că a insti tuţiilor noului Cod civil va face obiect de studiu pentru multe cursuri universitare, monografi i şi tratate şti inţifi ce, dintre care unele s-au publicat deja sau se vor publica în perioada următoare. Aşa cum am spus, primul nostru obiecti v a fost refacerea conexiunilor dintre textele noului Cod civil şi sursele lor – legislati ve, doctrinare şi jurisprudenţiale. Plecând de aici, obiecti vul principal al cărţii este acela de a oferi jurişti lor un ghid, pe care l-am dorit sinteti c şi explicit, care trasează „vectori” şi identi fi că soluţii pentru acti vitatea practi că. Lucrarea este realizată de o echipă formată din practi cieni ai dreptului, în care sunt prezente aproape toate profesiile juridice: judecători, avocaţi, procurori şi notari publici, unii dintre ei fi ind şi cadre universitare la facultăţile de drept.

Nu avem nici pe departe pretenţia de a fi realizat o lucrare exhausti vă. Mai mult, este probabil ca, în ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate şi a verifi cărilor făcute de noi, în anumite locuri să mai existe şi unele erori, omisiuni sau imprecizii. Ele vor fi scuzate, sperăm, având în vedere amploarea acestui demers, realizat, totuşi, într-un ti mp scurt. Îi rugăm pe citi tori să ne sesizeze eventualele erori şi le mulţumim pentru aceasta, ca să le putem îndrepta la ediţiile următoare.

Iniţial, aveam intenţia de a publica un singur volum, însă dimensiunea fi nală a cărţii ne-a determinat în cele din urmă să o împărţim în trei volume, care urmează succesiunea materiilor din Cod: vol. I – art. 1-952, adică ti tlul preliminar, materia persoanelor, familia şi bunurile; vol. II – art. 953-1649, moştenirile şi partea generală a obligaţiilor, iar vol. III – art. 1650-2664, contractele, garanţiile, prescripţia exti ncti vă şi dispoziţiile de drept internaţional privat.

Tuturor autorilor acestei lucrări le mulţumesc, pentru efortul depus şi pentru curajul de a-şi expune argumentat opiniile în legătură cu multe probleme sensibile, ce vor suscita dezbateri ample printre jurişti . Le mulţumesc, de asemenea, şi colegilor mei din redacţia Editurii Hamangiu şi tuturor celor care au făcut ca această carte să ajungă la dumneavoastră.

Bucureşti , Dorel Pădurariu,20 marti e 2012 Directorul Editurii Hamangiu

VII

STRUCTURA CĂRȚII

Art. 928 CARTEA III. DESPRE BUNURI

1316 EUGEN ROŞIORU

Art. 928. Uzucapiunea şi dobândirea fructelor. În condiţiile prezentului capitol, po-sesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asu pra fructelor produse de acesta.Legea de aplicare: Art. 201. Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au insti tuit.

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 485. Posesorul nu câşti gă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică (C. civ. 486, 487, 494, 522, 523, 525, 994 şi urm., 1090, 1846 şi urm., 1898, 1909)”.

Legislaţie conexă: ► art. 930, art. 931, art. 939, art. 940, art. 548, art. 550 NCC; ► art. 549, art. 2258 (fost art. 2219) C. civ. fr.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ 1. Între efectele posesiei în genere și efectele uzucapiunii în special există un raport de la

general la parti cular, considerând că efectul esenţial al uzucapiunii îl consti tuie dobân direa drep-tului de proprietate (sau a altui drept real principal, după caz). Referitor la aspectele co la terale ale acesteia (dobândirea dreptului de proprietate asupra fructelor bunului fru gi fer, problema sarcinilor consti tuite în favoarea terţilor, corelaţia dintre uzucapiune și comu ni tatea de bunuri a soţilor), acestea consti tuie, în principiu, simple consecinţe ale retro acti vităţii mecanismului de prescripţie achiziti vă (E. Roșioru, op. cit., nr. 125, p. 397).

[...]

JURISPRUDENŢĂ1. Existenţa unui termen de prescripţie de 12 ani în cazul acţiunilor în revendicarea terenurilor urmăreşte un scop legiti m de interes general, fi ind justi fi cată pentru asigurarea securităţii juri-dice, protejarea potenţialilor pârâţi de pretenţiile prescrise care ar putea fi difi cil de contracarat şi prevenirea nedreptăţii care ar putea apărea dacă se solicită instanţelor să hotărască cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza probelor care ar fi putut să devină nesigure şi incomplete din cauza trecerii ti mpului. Un mare număr de state membre dispune de o anumită formă de mecanism pentru transferarea ti tlului în conformitate cu prin cipiile similare prescripţiei achiziti ve din sistemele de common law şi un astf el de transfer este realizat fără plata unei despă gubiri proprietarului iniţial. Există un interes general atât în ceea ce priveşte însuşi ter menul de prescripţie, cât şi în ceea ce priveşte anularea ti tlului la împlinirea termenului şi recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea posesorului. Ingerinţa în bunurile proprietarului consti tuie o reglementare a folosinţei bunurilor, şi nu o lipsire de bunuri, jurisprudenţa pri vind despăgubirea pentru lipsirea de bunuri nu este direct apli cabilă, iar, dacă s-ar impune o despăgubire pentru situaţia deter mi nată de partea care nu a reuşit să respecte un termen de prescripţie, s-ar ajunge la o contradicţie cu însuşi conceptul de termen de prescripţie, al cărui scop este de a încuraja securitatea juridică prin împiedicarea unei părţi de a promova o acţiune după o anumită dată. Împrejurarea că posesorul dobândeşte în proprietate imobilul de valoare considerabilă nu este de natură să rupă justul echilibru între cerinţele de interes general şi interesul indivizilor în cauză [C.E.D.O., J.A. Pye (Oxford) Ltd. c. Regatului Unit, 30 august 2007]. Notă. În data de 15 noiembrie 2005, Curtea Europeană a Dreptu rilor Omului, analizând o plân gere formulată de companiile J.A. Pye (Oxford) Ltd. şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd. împotriva Re gatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord [Hotărârea din 15 noiembrie 2005, cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd. c. Regatului Unit (rezumat), în C.J. nr. 1/2006, p. 45-46], a decis, cu patru voturi contra trei, că legis laţia britanică referitoare la prescripţia achiziti vă încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Hotă rârea Camerei din 15 noiembrie 2005 a fost atacată cu recurs de Guvernul Regatului Unit, iar prin Hotărârea din 30 august 2007, adop tată de Marea Cameră cu o majoritate de zece voturi la şapte, s-a admis recursul şi s-a stabilit că în cauză nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului (I. Ninu, Uzucapiunea şi accesiunea imobiliară. Practi că judiciară, Ed. Hamangiu, Bucu reşti , 2009, p. 246).

[...]

Arti colul dinArti colul dinnoul Cod civilnoul Cod civil

Arti colul Arti colul corespondent din corespondent din

legea de punere legea de punere în aplicareîn aplicare

Arti colul dinArti colul dinvechiul Cod vechiul Cod

civil sau alt act civil sau alt act normati v anteriornormati v anterior

Trimiteri la Trimiteri la arti colele arti colele

din legislaţia din legislaţia incidentăincidentă

Comentarii Comentarii ale autorului ale autorului şi extrase din şi extrase din

doctrinădoctrină

Extrase din Extrase din jurisprudenţăjurisprudenţă

IX

CUPRINS

Titlul preliminar. Despre legea civilă __________________________________________1Capitolul I. Dispoziţii generale ______________________________________________1Capitolul II. Aplicarea legii civile ___________________________________________16Capitolul III. Interpretarea şi efectele legii civile _______________________________21Capitolul IV. Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice _______________43

CARTEA I. DESPRE PERSOANE

Titlul I. Dispoziţii generale _________________________________________________49Titlul II. Persoana fi zică ___________________________________________________67

Capitolul I. Capacitatea civilă a persoanei fi zice _______________________________67Secţiunea 1. Capacitatea de folosinţă _____________________________________67Secţiunea a 2-a. Capacitatea de exerciţiu __________________________________74Secţiunea a 3-a. Declararea judecătorească a morţii _________________________85

Capitolul II. Respectul datorat fi inţei umane şi drepturilor ei inerente _____________93Secţiunea 1. Dispoziţii comune __________________________________________93Secţiunea a 2-a. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate alepersoanei fi zice ______________________________________________________97Secţiunea a 3-a. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane _______107Secţiunea a 4-a. Respectul datorat persoanei şi după decesul său ______________121

Capitolul III. Identi fi carea persoanei fi zice __________________________________125Secţiunea 1. Numele _________________________________________________125Secţiunea a 2-a. Domiciliul şi reşedinţa ___________________________________132Secţiunea a 3-a. Actele de stare civilă ____________________________________141

Titlul III. Ocroti rea persoanei fi zice _________________________________________150Capitolul I. Dispoziţii generale ____________________________________________150Capitolul II. Tutela minorului _____________________________________________155

Secţiunea 1. Deschiderea tutelei ________________________________________155Secţiunea a 2-a. Tutorele ______________________________________________157Secţiunea a 3-a. Consiliul de familie _____________________________________166Secţiunea a 4-a. Exercitarea tutelei ______________________________________170

§1. Dispoziţii generale ______________________________________________170§2. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului ____________________171§3. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului _____________________173

Secţiunea a 5-a. Controlul exercitării tutelei _______________________________182Secţiunea a 6-a. Încetarea tutelei _______________________________________184

Capitolul III. Ocroti rea interzisului judecătoresc ______________________________188Capitolul IV. Curatela ___________________________________________________202

CUPRINS

X

CUPRINS

Titlul IV. Persoana juridică ________________________________________________208Capitolul I. Dispoziţii generale ____________________________________________208Capitolul II. Înfi inţarea persoanei juridice ___________________________________225

Secţiunea 1. Dispoziţii comune _________________________________________225Secţiunea a 2-a. Nulitatea persoanei juridice ______________________________228Secţiunea a 3-a. Înregistrarea persoanei juridice ___________________________235

Capitolul III. Capacitatea civilă a persoanei juridice ___________________________238Secţiunea 1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ____________________238Secţiunea a 2-a. Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice ______243

§1. Capacitatea de exerciţiu __________________________________________243§2. Funcţionarea persoanei juridice ____________________________________247§3. Dispoziţii speciale _______________________________________________263

Capitolul IV. Identi fi carea persoanei juridice_________________________________267Capitolul V. Reorganizarea persoanei juridice ________________________________275Capitolul VI. Încetarea persoanei juridice ___________________________________294

Secţiunea 1. Dispoziţii generale _________________________________________294Secţiunea a 2-a. Dizolvarea persoanei juridice _____________________________294Secţiunea a 3-a. Dispoziţii speciale ______________________________________303

Titlul V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale ________________________________307

CARTEA A II-A. DESPRE FAMILIE

Titlul I. Dispoziţii generale ________________________________________________331Titlul II. Căsătoria _______________________________________________________347

Capitolul I. Logodna ____________________________________________________347Capitolul II. Încheierea căsătoriei _________________________________________353

Secţiunea 1. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei __________________353Secţiunea a 2-a. Formalităţile pentru încheierea căsătoriei ___________________371

Capitolul III. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei ________________________387Capitolul IV. Nulitatea căsătoriei __________________________________________389

Secţiunea 1. Nulitatea absolută a căsătoriei _______________________________389Secţiunea a 2-a. Nulitatea relati vă a căsătoriei _____________________________398Secţiunea a 3-a. Efectele nulităţii căsătoriei _______________________________404

Capitolul V. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor ______________________411Capitolul VI. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor ____________________419

Secţiunea 1. Dispoziţii comune _________________________________________419§1. Despre regimul matrimonial în general ______________________________419§2. Locuinţa familiei ________________________________________________433§3. Cheltuielile căsătoriei ____________________________________________443§4. Alegerea regimului matrimonial ____________________________________445

Secţiunea a 2-a. Regimul comunităţii legale _______________________________466Secţiunea a 3-a. Regimul separaţiei de bunuri _____________________________495Secţiunea a 4-a. Regimul comunităţii convenţionale ________________________500Secţiunea a 5-a. Modifi carea regimului matrimonial ________________________503

§1. Modifi carea convenţională ________________________________________503

XI

CUPRINS

§2. Modifi carea judiciară ____________________________________________505Capitolul VII. Desfacerea căsătoriei ________________________________________507

Secţiunea 1. Cazurile de divorţ _________________________________________507§1. Dispoziţii generale ______________________________________________507§2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară _________________________513§3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrati vă sau prin procedură notarială ________________________________________________520§4. Divorţul din culpă _______________________________________________530§5. Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ ____________________________548

Secţiunea a 2-a. Efectele divorţului ______________________________________549§1. Data desfacerii căsătoriei _________________________________________549§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi ______550§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi ________557

I. Efecte cu privire la regimul matrimonial _____________________________557II. Dreptul la despăgubiri ___________________________________________560III. Obligaţia de întreţinere între foşti i soţi _____________________________562IV. Prestaţia compensatorie ________________________________________565

§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori ________________________________________________________569

Titlul III. Rudenia _______________________________________________________598Capitolul I. Dispoziţii generale ____________________________________________598Capitolul II. Filiaţia _____________________________________________________601

Secţiunea 1. Stabilirea fi liaţiei __________________________________________601§1. Dispoziţii generale ______________________________________________601§2. Prezumţia de paternitate _________________________________________608§3. Recunoaşterea copilului __________________________________________610§4. Acţiuni privind fi liaţia ____________________________________________619

I. Contestarea fi liaţiei _____________________________________________619II. Acţiunea în stabilirea fi liaţiei faţă de mamă __________________________621III. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei __________________623IV. Acţiuni privind fi liaţia faţă de tatăl din căsătorie ______________________629V. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la fi liaţie ________________638

Secţiunea a 2-a. Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator _________642Secţiunea a 3-a. Situaţia legală a copilului _________________________________647

Capitolul III. Adopţia ___________________________________________________651Secţiunea 1. Dispoziţii generale _________________________________________651Secţiunea a 2-a. Condiţiile de fond ale adopţiei ____________________________676

§1. Persoanele care pot fi adoptate ____________________________________676§2. Persoanele care pot adopta _______________________________________679§3. Consimţământul la adopţie _______________________________________687

Secţiunea a 3-a. Efectele adopţiei _______________________________________695Secţiunea a 4-a. Încetarea adopţiei ______________________________________704

Titlul IV. Autoritatea părintească ___________________________________________717Capitolul I. Dispoziţii generale ____________________________________________717Capitolul II. Drepturile şi îndatoririle părinteşti ______________________________721

XIII

CUPRINS

Secţiunea a 3-a. Limite judiciare ________________________________________910Capitolul IV. Proprietatea comună _________________________________________912

Secţiunea 1. Dispoziţii generale _________________________________________912Secţiunea a 2-a. Coproprietatea obişnuită ________________________________919Secţiunea a 3-a. Coproprietatea forţată __________________________________938

§1. Dispoziţii comune _______________________________________________938§2. Coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente ______________________________________________941

I. Părţile comune _________________________________________________941II. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor _____________________________945III. Asociaţia de proprietari _________________________________________951

§3. Coproprietatea asupra despărţiturilor comune ________________________952Secţiunea a 4-a. Proprietatea comună în devălmăşie ________________________961Secţiunea a 5-a. Partajul ______________________________________________965

Capitolul V. Proprietatea periodică ________________________________________987Titlul III. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată ___________________995

Capitolul I. Superfi cia ___________________________________________________995Capitolul II. Uzufructul _________________________________________________1012

Secţiunea 1. Dispoziţii generale ________________________________________1012Secţiunea a 2-a. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar __________________________________________________1020

§1. Drepturile uzufructuarului şi ale nudului proprietar ___________________1020§2. Obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar ___________________1034§3. Dispoziţii speciale ______________________________________________1044

Secţiunea a 3-a. Sti ngerea uzufructului __________________________________1051Capitolul III. Uzul şi abitaţia _____________________________________________1057Capitolul IV. Servituţile ________________________________________________1063

Secţiunea 1. Dispoziţii generale ________________________________________1063Secţiunea a 2-a. Drepturile şi obligaţiile proprietarilor ______________________1073Secţiunea a 3-a. Sti ngerea servituţilor ___________________________________1077

Titlul IV. Fiducia _______________________________________________________1082Titlul V. Administrarea bunurilor altuia _____________________________________1112

Capitolul I. Dispoziţii generale ___________________________________________1112Capitolul II. Formele de administrare _____________________________________1121

Secţiunea 1. Administrarea simplă _____________________________________1121Secţiunea a 2-a. Administrarea deplină __________________________________1128

Capitolul III. Regimul juridic al administrării ________________________________1131Secţiunea 1. Obligaţiile administratorului faţă de benefi ciar _________________1131Secţiunea a 2-a. Obligaţiile administratorului şi ale benefi ciarului în raporturile cu terţii __________________________________________________1144Secţiunea a 3-a. Inventar, garanţii şi asigurare ____________________________1148Secţiunea a 4-a. Administrarea colecti vă şi delegarea ______________________1155Secţiunea a 5-a. Plasamentele considerate sigure _________________________1160Secţiunea a 6-a. Reparti ţia profi turilor şi a pierderilor ______________________1163Secţiunea a 7-a. Darea de seamă anuală _________________________________1166

XIV

CUPRINS

Capitolul IV. Încetarea administrării ______________________________________1168Secţiunea 1. Cauzele de încetare _______________________________________1168Secţiunea a 2-a. Darea de seamă şi predarea bunurilor _____________________1171

Titlul VI. Proprietatea publică ____________________________________________1177Capitolul I. Dispoziţii generale ___________________________________________1178Capitolul II. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice ______________1197

Secţiunea 1. Dispoziţii generale ________________________________________1197Secţiunea a 2-a. Dreptul de administrare ________________________________1200Secţiunea a 3-a. Dreptul de concesiune _________________________________1206Secţiunea a 4-a. Dreptul de folosinţă cu ti tlu gratuit ________________________1209

Titlul VII. Cartea funciară ________________________________________________1211Capitolul I. Dispoziţii generale ___________________________________________1211Capitolul II. Înscrierea drepturilor tabulare _________________________________1228Capitolul III. Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice _________________1258Capitolul IV. Recti fi carea înscrierilor de carte funciară ________________________1267

Titlul VIII. Posesia ______________________________________________________1283Capitolul I. Dispoziţii generale ___________________________________________1284Capitolul II. Viciile posesiei _____________________________________________1304Capitolul III. Efectele posesiei ___________________________________________1316

Secţiunea 1. Dispoziţii generale ________________________________________1316Secţiunea a 2-a. Uzucapiunea imobiliară _________________________________1322Secţiunea a 3-a. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă ___________________________________________________1343Secţiunea a 4-a. Ocupaţiunea _________________________________________1360Secţiunea a 5-a. Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă __________1372

Capitolul IV. Acţiunile posesorii __________________________________________1374

Bibliografi e ___________________________________________________________1385

Index _______________________________________________________________1399

II

Copyright © 2012Editura Hamangiu SRLEditură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Ști inţifi ce

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu

Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiatăfără acordul scris al Editurii Hamangiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNoul Cod civil : comentarii, doctrină, jurisprudenţă / Mădălina Afrăsinie, Mona-Lisa Belu-Magdo, Alexandru Bleoancă, ... - București : Editura Hamangiu, 2012

3 vol. ISBN 978-606-522-729-3 Vol. 1. - Bibliogr. - Index. - ISBN 978-606-522-730-9

I. Afrăsinie, MădălinaII. Belu-Magdo, Monna-LisaIII. Bleoancă, Alexandru

347(498)

Editura Hamangiu:București , Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5O.P. 5, C.P. 91

Tel./Fax:021.336.04.43031.805.80.20031.805.80.21

Vânzări: 021.336.01.25031.425.42.240788.673.209

E-mail: redacti [email protected] [email protected]

XII

CUPRINS

Capitolul III. Exercitarea autorităţii părinteşti ________________________________742Capitolul IV. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti _____________________748

Titlul V. Obligaţia de întreţinere ___________________________________________755Capitolul I. Dispoziţii generale ____________________________________________755Capitolul II. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează _____________________________________________758Capitolul III. Condiţiile obligaţiei de întreţinere ______________________________765Capitolul IV. Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere ___________________770

CARTEA A III A. DESPRE BUNURI

Titlul I. Bunurile şi drepturile reale în general ________________________________785Capitolul I. Despre bunuri în general _______________________________________785

Secţiunea 1. Despre disti ncţia bunurilor __________________________________785Secţiunea a 2-a. Produsele bunurilor _____________________________________808

Capitolul II. Drepturile reale în general _____________________________________814Titlul II. Proprietatea privată ______________________________________________823

Capitolul I. Dispoziţii generale ____________________________________________823Secţiunea 1. Conţinutul, înti nderea şi sti ngerea dreptului de proprietate privată ________________________________________823Secţiunea a 2-a. Apărarea dreptului de proprietate privată ___________________847

Capitolul II. Accesiunea _________________________________________________857Secţiunea 1. Dispoziţii generale _________________________________________857Secţiunea a 2-a. Accesiunea imobiliară naturală ____________________________859Secţiunea a 3-a. Accesiunea imobiliară arti fi cială ___________________________866

§1. Dispoziţii comune _______________________________________________866§2. Realizarea lucrării cu materialele altuia ______________________________870§3. Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupraimobilului altuia ___________________________________________________871§4. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia ___________________________________________________876§5. Înţelesul unor termeni ___________________________________________879§6. Dispoziţii speciale _______________________________________________880

Secţiunea a 4-a. Accesiunea mobiliară ___________________________________889Capitolul III. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată ________________892

Secţiunea 1. Limite legale _____________________________________________892§1. Dispoziţii comune _______________________________________________892§2. Folosirea apelor ________________________________________________894§3. Picătura streşinii ________________________________________________898§4. Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii __________________________________________________898§5. Vederea asupra proprietăţii vecinului _______________________________900§6. Dreptul de trecere ______________________________________________902§7. Alte limite legale ________________________________________________905

Secţiunea a 2-a. Limite convenţionale ____________________________________907

XV

ABREVIERI

ABREVIERIalin. – alineatul art. – arti colulB.C. – Buleti nul CasaţieiBGB – Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch)B.J. – Buleti nul JurisprudenţeiB.J. Baza de date – Baza de date, Ed. All BeckB. Of. – Buleti nul Ofi cial al RSRC. aerian – Codul aerian civil (O.G. nr. 29/1997)C. civ. 1864 – Codul civil din 1864C. civ. fr. – Codul civil francez (Code civil des Français)C. com. – Codul comercial din 1887C. fam. – Codul familiei (Legea nr. 4/1953)C. fi sc. – Codul fi scal (Legea nr. 571/2003)C. muncii – Codul muncii (Legea nr. 53/2003)C. pen./CP – Codul penal (Legea nr. 15/1968)C. proc. civ./CPC – Codul de procedură civilă din 1865C. proc. fi sc. – Codul de procedură fi scală (O.G. nr. 92/2003)C. proc. pen./CPP – Codul de procedură penală (Legea nr. 29/1968)C. silvic – Codul silvic (Legea nr. 46/2008)C.A. – Curtea de apelC.C. – Curtea Consti tuţionalăCCQ – Codul civil din Québec (Code civil du Québec)C.D. – Culegere de deciziiC.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiC.J. – Curierul Judiciar C.J.C.E./C.J.U.E. – Curtea de Justi ţie a Comunităţilor/Uniunii EuropeneC.P.J. – Culegere de practi că judiciarăC.P.J.C. – Culegere de decizii în materie civilăC.S.J. – Curtea Supremă de Justi ţieCas. – Curtea de Casaţie și Justi ţie a RomânieiCass. – Curtea de Casaţie francezăcol. civ. – colegiul civilcol. pen. – colegiul penalCom.E.D.O. – Comisia Europeană a Drepturilor Omuluidec. – deciziadec. de îndrum. – decizia de îndrumare

XVI

ABREVIERI

D.G.A.S.P.C. – Direcţia Generală de Asistenţă Socială și Protecţia CopiluluiDreptul – revista DreptulD.S.C. – Direcţia de Stare Civilăed. – ediţiaEd. – EdituraEurolex – Baza de date, Compania de informati că G&G Consulti ng,

Piatra NeamţH.G. – hotărârea GuvernuluiI.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie și Justi ţieinfra – mai jos, mai departe; este însoţit de numărul paginii sau al

secţiuniiînch. – încheiereaJ.N. – Justi ţia NouăJ.O. – Jurnalul Ofi cial al Comunităţilor/Uniunii EuropeneJ.S.C. – Jurisprudenţa Secţiei civile și de proprietate intelectualăJ.S.Com. – Jurisprudenţa Secţiei comercialeJud. – JudecătoriaLegalis – Baza de date, Ed. C.H. BeckLege 4 – Baza de date, Indaco SystemsLegis – Baza de date, Centrul Teritorial de Calcul Electronic, Piatra

Neamţlit. – literaloc. cit. – locul (arti colul) citat L.P. – Legalitatea PopularăLPA – Legea de punere în aplicare a noului Cod civil (Legea nr.

71/2011)LSC – Legea societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990)M. Of. – Monitorul Ofi cial al României, Partea In.a. – nota autoruluin.n. – nota noastră n.r. – nota redacţieiNCC – noul Cod civil (Legea nr. 287/2009)NCP – noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)NCPC – noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010)nr. – numărulO.G. – ordonanţa GuvernuluiO.U.G. – ordonanţa de urgenţă a Guvernuluiop. cit. – opera citatăp. – paginaparag. – paragraful

XVII

ABREVIERI

pct. – punctulP.R. – Pandectele RomâneR.D.C. – Revista de drept comercialR.R.D. – Revista română de dreptR.R.D.A. – Revista română de dreptul afacerilorR.R.D.M. – Revista română de dreptul munciiR.R.D.P. – Revista română de drept privatR.S.J. – Revista de studii juridiceR.T.D. civ. – Revue trimestrielle de droit civils. – secţias. civ. – secţia civilăs. civ. și de propr. int. – secţia civilă și de proprietate intelectualăs. com. – secţia comercialăs. min. și fam. – secţia pentru cauze cu minori și de families. mun. și asig. soc. – secţia privind liti gii de muncă și asigurări sociales. pen. – secţia penalăS.C.J. – Studii și cercetări juridiceS.D.R. – Studii de drept românescS.J. – Săptămâna Juridicăs.n. – sublinierea noastră S.P.C.L.E.P. – Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a PersoanelorS.U. – Secţiile UniteS.U.B.B. – Studia Universitati s Babeș-Bolyaisent. – senti nţaSintact – Baza de date, Ed. Wolters Kluwersupra – deasupra, mai sus; este însoţit de numărul paginii sau al

secţiuniiș.a. – și altele/alţiiTrib. – TribunalulTrib. jud. – Tribunalul judeţeanTrib. Mun. București – Tribunalul Municipiului București Trib. pop. – Tribunalul popularTrib. reg. – Tribunalul regionalTrib. Suprem – Tribunalul Supremurm. – următoarelevol. – volumul

OVIDIU PODARU 1177

TITLUL VI. PROPRIETATEA PUBLICĂ

Titlul VI. Proprietatea publică

Mai înainte de a face analiza acestui capitol pe arti cole, credem că ar trebui să răspundem la întrebarea: o reglementare – chiar sumară – a proprietăţii publice își poate avea locul în Codul civil? Pentru că, potrivit art. 2 alin. (1) NCC, „Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil”. Or, după cum este bine ști ut, autorităţile publice care gesti onează domeniul public nu sunt nici măcar persoane și, cu atât mai puţin, subiecte de drept civil. Astf el, cu puţine excepţii (de exemplu, Guvernul), autorităţile publice nu au personalitate juridică; ele se bucură doar de așa-numita capacitate administrati vă (sau restrânsă), adică, în viziunea unor autori, apti tudinea de a sta în raporturi juridice administrati ve, în nume propriu și în mod independent (I. Iovănaș, Drept administrati v, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, p. 35-36). Așadar, personalitatea juridică este disociată de calitatea de organ administrati v: de exemplu, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, unităţile administrati v-teritoriale (comuna, orașul, municipiul, judeţul) sunt persoane juridice de drept public, în vreme ce consiliile locale și judeţene, președinţii consiliilor judeţene și primarii sunt organe administrati ve, lipsite de personalitate juridică proprie [pentru detalii cu privire la capacitatea administrati vă și personalitatea juridică în dreptul administrati v, a se vedea A. Iorgovan, Noua lege a administraţiei publice locale și personalitatea de drept public a unităţilor administrati v-teritoriale, în Dreptul nr. 9/2001, p. 26-40; Ov. Podaru, Drept administrati v. Vol. I. Actul administrati v. (I) Repere pentru o teorie altf el, Ed. Hamangiu, Ed. Sfera juridică, București , 2010, nr. 51-55]. Deci, din perspec-ti va limitei pe care însuși noul Cod și-a stabilit-o, răspunsul ar trebui să fi e categoric negati v: proprietatea publică nu ar fi trebuit să își găsească locul aici. Prin urmare, probabil că cea mai înţeleaptă ati tudine pe care ar fi trebuit să o adopte redactorii noului Cod civil ar fi fost aceea de a insera un singur arti col, care să sti puleze că „Proprietatea publică nu este reglementată de prevederile prezentului cod”, și astf el sistemul nostru s-ar fi raliat acelora care, pe lângă Codul civil, au și un Cod domenial.

Dar s-ar putea concepe și o altă abordare: prezentul cod trebuie să reglementeze – sumar și principial – proprietatea publică, pe de o parte, pentru a evidenţia diferenţele de natură și regim juridic faţă de proprietatea privată, iar, pe de alta, pentru că oricum cele două ti puri de proprietate în realitate nu se pot ignora, fi ind interconectate în același sistem: se transformă una în alta, succedându-se în ti mp (în cazul exproprierii, al unui legat cu sarcini acceptat de o persoană juridică de drept public, al trecerii prin act administrati v a unui bun proprietate publică în proprietate privată sau invers etc.), respecti v se învecinează, juxtapunându-se în spaţiu (aproape orice proprietate privată trebuie delimitată de domeniul public ruti er, bunăoară, ori de acela al subsolului etc.). Dar și atunci abordarea ar fi trebuit să fi e diferită: la o simplă lectură a Titlului VI, citi torul ar fi trebuit să simtă că se afl ă în faţa unei materii diferite de regulile civile obișnuite. Probabil că această parte ar fi trebuit concepută de autori de drept administrati v, mai ales că, prin Legea de aplicare a noului cod, o lege „administrati vă” – Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică – a fost pe jumătate abrogată. Din păcate, redactorii Codului civil au ales altf el. Și ce a ieșit vom vedea în cele ce urmează.

1178 OVIDIU PODARU

CARTEA III. DESPRE BUNURI

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 858. Defi niţia dreptului de proprietate publică. Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fi e dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 1. Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrati v-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.

Legislaţie conexă: art. 136 alin. (2) din Consti tuţie.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Noţiunile de „proprietate publică” și „domenialitate publică” nu numai că nu se

confundă, dar nici nu se suprapun, măcar parţial. Așa cum s-a arătat (Y. Gaudemet, Droit administrati f des biens, 12e éd., L.G.D.J., Paris, 2002, p. 21), există o noţiune juridică de „proprietate publică”, aceasta întrunind elementele caracteristi ce proprietăţii din dreptul privat. Ea se completează și se reformează în grade diverse prin suprapunerea regimurilor de domenialitate publică și privată, care, de altf el, se pot succeda cu privire la același bun. Cu alte cuvinte, prin domenialitate publică se înţelege ansamblul regulilor exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, care guvernează regimul bunurilor obiect al proprietăţii publice. De asemenea, există și o domenialitate privată, căci bunurile afl ate în proprietatea privată a statului nu sunt supuse, întru totul, regulilor dreptului comun: dimpotrivă, există numeroase reguli exorbitante, de drept administrati v, care guvernează regimul juridic al bunurilor proprietate privată a statului și unităţilor administrati v-teritoriale, reguli care, privite în ansamblul lor, formează domenialitatea privată (Ov. Podaru, Drept administrati v. Vol. II. Dreptul administrati v al bunurilor, Ed. Hamangiu, București , 2011, nr. 4, p. 5).

2. Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice. În ceea ce privește relaţia dintre domeniul public și domeniul administrati v, numeroși autori exclud sinonimia. Însă, dacă unii dintre acești a consideră domeniul administrati v ca fi ind mai larg, cuprinzând atât bunurile proprietate publică, dar și pe cele proprietate privată a statului și a unităţilor administrati v-teritoriale (E. Bălan, Domeniul administrati v, Ed. Lumina Lex, București , 1998, p. 13), alţii consideră că ele sunt adiacente: domeniul public este compus din bunurile afectate uzului public, cel administrati v cuprinde bunurile afectate unui serviciu public (G. Maroger, L’aff ectati on à l’usage public des biens des patrimoines administrati fs, Sirey, Paris, 1942, apud A. De Laubadère, Domanialité publique, propriété administrati ve et aff ectati on, L.G.D.J., Paris, 1950, p. 5). În ceea ce ne privește, ti ndem să credem că sinonimia ar fi cea mai potrivită, căci nu vedem nicio uti litate practi că a celor două disti ncţii (Ov. Podaru, op. cit., nr. 4, p. 5).

3. Termenul de „domeniu” trebuie asociat întotdeauna cu o persoană publică. Chiar dacă parti cularii au bunuri în proprietatea lor privată, pentru ansamblul acestora este potrivit termenul de „patrimoniu”, căci cel de „domeniu”, cel puţin în accepţiunea sa juridică contemporană, este asociat cu o persoană publică (Ov. Podaru, op. cit., nr. 4, p. 6).

4. Așa cum bunurile proprietate parti culară, atunci când circulă, formează circuitul civil (sau comerţul, într-un limbaj juridic mai vechi), bunurile proprietate publică, în mișcarea

Art. 858

OVIDIU PODARU 1179


lor, vor alcătui circuitul administrati v. Căci ar fi o eroare grosieră – și evitarea ei este scopul primordial al acestui nou termen – o eventuală sinonimie între clasica inalienabilitate – ca trăsătură esenţială a bunurilor proprietate publică – și o presupusă imutabilitate a acestora (Ov. Podaru, op. cit., nr. 4, p. 6).

5. Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror uti lizare au acces toţi membrii comunităţii (naţiunea sau comunitatea locală, după caz), indiferent de momentul și durata acestei uti lizări. De exemplu, drumurile naţionale sau locale, bibliotecile publice naţionale sau locale pot fi uti lizate de către toţi membrii comunităţii (naţiunea sau comunitatea locală). Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate funcţionării serviciilor publice (clădirile ministerelor și ale altor insti tuţii publice, echipamente și instalaţii în domeniul apărării naţionale etc.) sau sunt desti nate să realizeze în mod direct un interes naţional sau local (bogăţiile subsolului, operele de artă etc.) (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, București , 2004, nr. 184, p. 412).

6. Formula aleasă de legiuitor „de uz sau de interes public”, chiar dacă pare a sugera dualitatea criteriului, ca formulare este criti cabilă. Sintagma „de interes public” este, pe de o parte, prea vagă, pentru că nu precizează în niciun fel acest interes și, pe de alta, prea vastă, pentru că, evident, o include și pe cealaltă „de uz public”. Pentru că nu vedem cum s-ar putea ca un bun uti lizat în comun de toţi oamenii să nu fi e și „de interes public”. Doctrina noastră, asimilând această clasifi care, a mers în general pe această linie de gândire (L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Universul Juridic, București , 2006, p. 124-125; E. Bălan, op. cit., p. 19), fără a se preocupa de o eventuală analiză și criti că a ei. În ceea ce ne privește, considerăm mult mai exact criteriul dualist uti lizat în doctrina și jurisprudenţa franceză: bunuri afectate uzului public sau unui serviciu public (J. Morand-Deviller, Cours de droit administrati f des biens, 3e éd., Montchresti en, Paris, 2003, p. 32 și urm.; Y. Gaudemet, op. cit., p. 59 și urm.), astf el încât, de lege ferenda,art. 858 NCC, în partea sa fi nală, ar trebui să aibă următorul conţinut: „(...) asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt afectate uzului public sau prestării unui serviciu public (…)” (Ov. Podaru, op. cit., nr. 17, p. 21).

7. Primul apărut din punct de vedere cronologic, uzul public a fost o perioadă îndelungată singurul criteriu uti lizat, adică până în secolul al XVIII-lea, când serviciile publice au început să se dezvolte, iar totalitatea bunurilor proprietate publică se suprapunea peste ceea ce astăzi formează doar o parte a acesteia: domeniul public natural. Pentru ca acest criteriu să fi e aplicabil, bunul trebuie să fi e desti nat totalităţii uti lizatorilor, și nu numai unei părţi din aceasta (rezervată) (J. Morand-Deviller, op. cit., p. 32). Uneori, disti ncţia nu este atât de ușor de făcut, însă, în principiu, nu există afectaţiune pentru uzul public decât dacă parti cularii pot uti liza bunul direct pentru ei, nu și atunci când obiecti vul lor fi nal este de a uti liza serviciul public instalat pe bun (de pildă, cazul căilor ferate) (Y. Gaudemet, op. cit., p. 59) (Ov. Podaru, op. cit., nr. 17, p. 22).

8. Odată cu apariţia criteriului privind serviciul public, la începutul secolului al XX-lea, exista pericolul ca domenialitatea să se exti ndă în mod nejusti fi cat. Tocmai de aceea, doctrina franceză, urmată îndeaproape de jurisprudenţă, a propus câteva criterii „reductoare”: bunul să fi e afectat unui serviciu public esenţial și să joace în funcţionarea acestuia un rol preponderent (G. Jèze); bunul să fi e indispensabil serviciului public, astf el încât, dacă ar fi înlăturat brusc de către administraţie, nu ar putea fi înlocuit fără inconvenient de către un altul (M. Waline); bunul să reprezinte chiar obiectul serviciului, iar nu doar unul dintre

Art. 858

1180 OVIDIU PODARU


mijloacele prin care serviciul își îndeplinește misiunea (M. Latournerie). Aceste criterii reductoare nu au avut însă decât un efect temporar în jurisprudenţa franceză, singurul asemenea criteriu aprobat în prezent fi ind acela al amenajamentului special, dar și acesta cu rezerve. De asemenea, aceste criterii restricti ve au fost respinse și de doctrina română interbelică (M. Văraru, Dreptul administrati v român, Ed. Socec & Co., București , 1928, p. 447, nota 1 de la subsol), pe moti v că „nu rezistă niciunei criti ci serioase” și „complică, în loc să simplifi ce chesti unea”. În ceea ce ne privește, credem că aceste criterii reductoare ar trebui să fi e luate în seamă, întrucât, spre deosebire de amenajamentul special, ele ar avea o însemnată importanţă practi că. Astf el, pe de o parte, bunurile care fac obiectul serviciului public (cărţile dintr-o bibliotecă, tablourile dintr-un muzeu etc.) este fi resc să fi e declarate inalienabile, căci fără ele nu ar exista serviciul; în schimb, raft urile pe care se afl ă cărţile, sistemele de protecţie a tablourilor etc. pot oricând să fi e înstrăinate și înlocuite cu altele. Pe de altă parte, un autobuz sau mai multe ar putea fi vândute în măsura în care numărul total al acestora ar depăși necesităţile locale; în schimb, una dintre puţinele mașini ale Serviciului de Ambulanţă dotate cu aparate ultramoderne, esenţială pentru funcţionarea serviciului, nu ar putea fi vândută. Din păcate însă, marele neajuns al acestor teorii este acela de a fi imprecise și de a lăsa domenialitatea la lati tudinea unei aprecieri concrete, de moment (Ov. Podaru, op. cit., nr. 17, p. 22).

9. Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil și im-prescripti bil, care conferă ti tularului său – statul sau o unitate administrati v-teritorială – atributele de posesie, folosinţă și dispoziţie (ius possidendi, ius utendi, ius fruendi și ius abutendi) asupra unui bun care, prin natura sa sau prin declaraţia legii, este de uz sau de uti litate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice (V. Stoica, op. cit., nr. 189, p. 430).

10. Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate în care atributele acestuia se exercită de către stat și unităţile administrati v-teritoriale și care poartă asupra bunurilor din domeniul public, el fi ind inalienabil, impres crip ti bil și insesizabil (O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București , 2008, nr. 210, p. 232).

11. Proprietatea publică nu se deosebește cu nimic de proprietatea privată: ea este un drept de proprietate ca oricare altul; doar ca regim juridic (sistemul complex de reguli care guvernează exerciţiul acestora) cele două ti puri fundamentale de proprietate se deosebesc în mod esenţial.

12. Proprietatea publică nu poate aparţine decât statului ori unităţilor administrati v-teritoriale (comuna, orașul, municipiul, judeţul). Poate părea cel puţin bizar (și criti cabil la nivel teoreti c) faptul că, bunăoară, clădirea care aparţine unei universităţi și în care se desfășoară acti vităţile legate de învăţământul superior ori clădirea în care își are sediul insti tuţia Prefectului, construită din resurse extrabugetare, sunt proprietate privată, iar nu publică, cu principala consecinţă că sunt alienabile. Din păcate însă, primul criteriu de domenialitate este astf el formulat chiar de către legea noastră fundamentală: proprietatea să aparţină statului sau unităţilor administrati v-teritoriale.

13. Suntem în prezenţa proprietăţii publice numai dacă posibilii ti tulari ai acesteia au dobândit proprietatea printr-unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 863 NCC); altf el spus, un viciu al ti tlului statului (ori unităţii administrati v-teritoriale) nu poate fi acoperit prin afectaţiunea de uti litate publică pe care bunul o primește ulterior.

Art. 858

OVIDIU PODARU 1181


14. Nu toate bunurile care aparţin colecti vităţilor publice sunt proprietate publică, ci numai acelea afectate unei uti lităţi publice. Această afectaţiune este evidentă în cazul anumitor bunuri, deducându-se din chiar natura lor (de exemplu, drumurile publice, căile ferate, parcurile etc.), în vreme ce în cazul altora, probabil pentru a evita o situaţie ambiguă (întrucât uti litatea publică poate fi atât prezentă, cât și viitoare), legea le declară ca atare (de exemplu, apele cu potenţial energeti c valorifi cabil).

JURISPRUDENŢĂ1. Regimul juridic al bunurilor care fac parte din domeniul public al unităţii administrati v-teritoriale este reglementat prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, el derivă din faptul că proprietatea publică nu se defi neşte doar prin raportare la ti tularii ei, ci şi prin afectaţiunea bunurilor folosinţei publice şi, potrivit acestor prevederi, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescripti bile (C.A. Ploieşti , s. civ., dec. nr. 539/2010, portal.just.ro). Notă. Arti colul 11 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică a fost abrogat prin art. 89 pct. 2 din Legea nr. 71/2011.

2. Faptul că legiuitorul a prevăzut printre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate al autorităţilor administrati v-teritoriale, reglementate de art. 7 lit. a) din Legea nr. 213/1998, şi accesiunea imobiliară naturală nu înseamnă că dreptul de proprietate dobândit în acest fel nu trebuie dovedit. În situaţia în care dreptul de proprietate preti ns de recurenţii-pârâţi nu a fost dovedit şi având în vedere că inti matul-reclamant a făcut dovada că este ti tularul unui drept de proprietate asupra imobilului, este de necontestat faptul că acesta din urmă nu putea fi privat de dreptul său de proprietate decât cu respectarea art. 44 alin. (3) din Consti tuţia României şi art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 213/1998 (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 3749/2010, în Legalis). Notă. Soluţia este nu numai corectă, ci şi în deplină concordanţă cu noile prevederi ale art. 858 NCC: dreptul de proprietate publică nu se poate dobândi printr-un simplu inventar, ti tularul acestuia trebuie să probeze dobândirea proprietăţii printr-unul dintre modurile prevăzute de lege. Precizăm că art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică a fost abrogat prin art. 89 pct. 2 din Legea nr. 71/2011, iar în noul Cod civil modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică sunt reglementate în art. 863.

3. În măsura în care, după 1990, cooperati vele nu s-au desfi inţat, ele au rămas ti tulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, terenuri, construcţii, mijloace fi xe etc., astf el că niciun alt subiect de drept, oricare ar fi el, inclusiv statul, nu ar putea împiedica exerciţiul acestui drept. Pe de altă parte, emiterea unui act normati v, în speţă o hotărâre de Guvern, prin care bunurile proprietate a cooperati velor sunt evidenţiate ca fi ind proprietatea publică a statului reprezintă o încălcare a unui drept de proprietate deja existent. Aşa fi ind, o eventuală evidenţiere în inventarele unităţilor administrati v-teritoriale ca bunuri proprietate publică ale statului nu este nicidecum de natură a pune în discuţie dreptul de proprietate al cooperati velor asupra construcţiilor ridicate de ele pe acele terenuri. Din acest punct de vedere, rămâne fără efect neînscrierea imobilelor în cărţile funciare, deoarece este vorba despre drepturi extratabulare exercitate ca atare de ti tularii lor. Totodată, regimul juridic aplicabil nu este cel al proprietăţii publice, astf el cum acesta este dat de dispoziţiile Consti tuţiei republicate şi cele ale Legii nr. 213/1998, în speţă fi ind vorba despre regimul bunurilor proprietatea cooperati velor, care, deşi drept de proprietate de ti p asociati v, nu poate fi decât cel de drept comun, specifi c proprietăţii private (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 1858/2004, www.scj.ro).

Art. 858

1182 OVIDIU PODARU


Art. 859. Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de domeniul privat. (1) Consti-tuie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorifi cabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Legislaţie conexă: ► art. 136 alin. (3) din Consti tuţie; ► art. 2 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor mariti me interioare, al mării teritoriale, al zonei conti gue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată (M. Of. nr. 765/2002); ► art. 6 alin. (1) şi art. 23 C. aerian civil, republicat (M. Of. nr. 45/2001); ► art. 3 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată (M. Of. nr. 237/1998); ► art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, republicată (M. Of. nr. 834/2004); ► art. 3 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998); ► art. 17 din Legea nr. 139/2000 privind acti vitatea de meteorologie, republicată (M. Of. nr. 148/2007); ► art. 5 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată (M. Of. nr. 828/2008); ► art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001 privind fronti era de stat a României (M. Of. nr. 352/2001); ► art. 121 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007); ► art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată (M. Of. nr. 938/2006); ► art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice, republicată (M. Of. nr. 927/2006); ► art. 8 din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorati ve de război (M. Of. nr. 700/2003); ► anexa nr. 2 la Legea nr. 138/2004 a îmbunătăţirilor funciare, republicată (M. Of. nr. 88/2009); ► art. 98 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (M. Of. nr. 372/2006); ► art. 2 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegeti c (M. Of. nr. 944/2006); ► art. 43 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a fl orei şi faunei sălbati ce (M. Of. nr. 442/2007); ► art. 7 alin. (1) lit. a) şi b) C. silvic (M. Of. nr. 238/2008); ► art. 112 alin. (2) teza I, alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale (M. Of. nr. 18/2011); ► art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice (M. Of. nr. 925/2011).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Putem grupa bunurile care pot face obiectul proprietăţii publice în trei categorii:

a) bu nurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice [cele arătate în art. 136 alin. (3) din Consti tuţie, în art. 859 NCC, precum și culoarul de fronti eră și fâșia de protecţie a fronti erei de stat, reţeaua naţională de supraveghere meteorologică, resursele de numerotaţie și frecvenţele radio]. Altf el spus, aceste bunuri nu sunt suscepti bile de proprietate privată și, atâta ti mp cât legea noastră fundamentală/legea organică nu se modifi că, nu este de conceput ca un parti cular să dobândească proprietatea asupra lor; iar dacă, printr-o anumită întâmplare, un asemenea bun aparţine unui parti cular (mai exact, întâmplător un bun al parti cularului intră într-o asemenea categorie – de pildă, din cauza avansării ţărmului mării, o parcelă de teren din interiorul uscatului devine plajă pe litoral), autorităţile publice sunt îndreptăţite (și obligate!) să recurgă la procedura exproprierii pentru cauză de uti litate publică; b) bunuri care sunt proprietate publică dacă aparţin statului ori unităţilor administrati v-teritoriale (de exemplu, bunurile care fac parte din patrimoniul muzeal). Altf el spus, ele pot aparţine parti cularilor, însă, dacă ajung în proprietatea colecti vităţilor publice, această proprietate nu

Art. 859

OVIDIU PODARU 1183


poate fi decât publică (nu și privată): afectaţiunea de uti litate publică este deci prezumată prin lege, proprietarul său neavând posibilitatea de a le declasa (decât, eventual, în ipoteza deteriorării lor iremediabile); c) bunuri care pot fi atât proprietate publică, cât și privată a statului ori unităţilor administrati v-teritoriale (de exemplu, aerodromurile civile, mormintele și operele comemorati ve de război etc.). Existenţa acestei categorii de bunuri este criti cabilă, întrucât nu se poate stabili, în aceste situaţii, un criteriu sigur de diferenţiere între proprietatea publică și proprietatea privată, iar această stare de lucruri nu poate decât dăuna proprietăţii publice. Să ne imaginăm, de pildă, o operă comemorati vă de război de o valoare deosebită afl ată în proprietate publică a unei unităţi administrati v-teritoriale. Întrucât legea nu stabilește faptul că ea trebuie să aparţină în mod obligatoriu domeniului public, consiliul local respecti v ar putea decide declasarea ei, urmată de înstrăinarea către un parti cular: legea permite acest lucru.

2. Deși partea fi nală a ti tlului art. 859 NCC este formulată astf el, alin. (2) al acestei prevederi nu conţine vreun criteriu de disti ncţie dintre domeniul public și cel privat, moti v pentru care textul este criti cabil. Acesta stabilește doar un criteriu de disti ncţie între bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice și celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrati v-teritoriale. De asemenea, este reiterat principiul (evident, de altf el) potrivit căruia niciun bun nu poate aparţine colecti vităţilor publice decât dacă a fost dobândit printr-unul dintre modurile prevăzute de lege. Deși, ca exercitare, proprietatea privată a statului sau unităţilor administrati v-teritoriale presupune o sumă de reguli administrati ve, astf el încât se poate constata și aici existenţa unui regim exorbitant, diferit de dreptul comun, ca natură juridică, aceasta rămâne o proprietate privată ordinară, care se bucură de aceeași protecţie consti tuţională ca și proprietatea oricărui parti cular, idee care se desprinde și din Decizia Curţii Consti tuţionale nr. 871/2007, aminti tă în conti nuare.

3. În legătură cu categoriile de bunuri care, prin Consti tuţie ori legi organice, sunt considerate ca formând obiectul exclusiv al proprietăţii publice, este sufi cientă dovada apartenenţei unui bun la o asemenea categorie pentru a se face și proba apartenenţei lui la domeniul public, desigur, în măsura în care bunul se găsește în patrimoniul statului sau al unei unităţi administrati v-teritoriale. Altf el spus, nu mai trebuie să se facă dovada trecerii bunului din domeniul privat în domeniul public pe cale administrati vă. Dispoziţia art. 136 alin. (3) din Consti tuţie nu trebuie să fi e interpretată însă ca fi ind ti tlul de proprietate al statului sau al unei unităţi administrati v-teritoriale pentru un anumit bun domenial, ci numai ca fi ind ti tlul de apartenenţă a unui anumit bun la domeniul public, iar nu la domeniul privat, în măsura în care bunul respecti v a intrat în patrimoniul statului sau al unei unităţi administrati v-teritoriale pe baza unui ti tlu valabil. Într-adevăr, nici prin voinţa exprimată în Consti tuţie, nici prin voinţa exprimată în legi organice nu ar fi posibil ca anumite bunuri ale parti cularilor să fi e trecute direct în domeniul public, fără a se recurge la procedura exproprierii. Împrejurarea că însăși insti tuţia exproprierii este o creaţie a voinţei unei majorităţi politi ce califi cate exprimate în Consti tuţie nu trebuie să ducă la altă concluzie. Într-adevăr, democraţia consti tuţională și statul de drept se întemeiază nu numai pe principiul majorităţii, ci și pe principiul respectării drepturilor omului și principiul protecţiei minorităţilor, ca limite de manifestare a principiului majorităţii. A admite că voinţa unei majorităţi politi ce, fi e ea și califi cată, exprimată în Consti tuţie, nu are nicio limită înseamnă a nega chiar fundamentele democraţiei și ale statului de drept. Cu atât mai mult nu s-ar putea accepta ca prin lege organică să se treacă în proprietate publică bunuri ale parti cularilor, fără garanţiile oferite de procedura exproprierii. Altf el ar fi vorba de o naţionalizare, iar nu

Art. 859

1184 OVIDIU PODARU


de o expropriere. Or, naţionalizarea, chiar dacă a fost uti lizată uneori nu numai în statele totalitare, ci și în regimurile democrati ce, contravine tocmai fundamentelor democraţiei consti tuţionale și ale statului de drept (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 186, p. 418).

JURISPRUDENŢĂ1. Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile afl ate în proprietatea privată a unităţilor administrati v-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităţilor administrati v-teritoriale de exercitare a prerogati vei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că o privare de proprietate trebuie să fi e prevăzută de lege, să urmărească o cauză de uti litate publică, să fi e conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Cu privire la indemnizarea ti tularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în absenţa unei compensaţii reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi inefi cace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei (cauza James şi alţii c. Marii Britanii, 1986). Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura consti tuie o ati ngere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Imposibilitatea de a obţine fi e şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, consti tuie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general (C.C., dec. nr. 871/2007, M. Of. nr. 701/2007).

2. Legea consti tuie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului. În lipsa unei atari reglementări, nu se poate atribui bunului natura de bun aparţinând domeniului public al statului, cu toate consecinţele ce derivă din această califi care (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 3224/2002, www.scj.ro).

3. Toţi oamenii au dreptul de a se bucura de bunurile comune precum aerul, lumina, apa, cu condiţia de a respecta faptul că acest drept aparţine tuturor (Laforest c. Ciments du St-Laurent, C.S., 17.04.1974, SOQUIJ AZ-74021085, 1974, C.S. 289, rés., în J.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, tome I, 14e éd., Wilson & Lafl eur Ltée, Montréal, 2011, p. 1117).

Art. 860. Domeniul public naţional, judeţean şi local. (1) Bunurile proprietate pu-blică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.(2) Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii.(3) Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modifi cării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.

Legislaţie conexă: ► art. 3 alin. (2), (3) şi (4), art. 19-23 şi anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998); ► art. 120 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007).

Art. 860

OVIDIU PODARU 1185


COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. În mod normal, criteriul după care se face delimitarea între domeniul public

naţio nal, cel judeţean și cel local îl reprezintă uti litatea publică/interesul public pe care o/îl prezintă bunul în cauză: dacă bunul interesează (sau este uti l pentru) întreaga societate (o autostradă, un pod peste Dunăre, clădirea în care își desfășoară acti vitatea Parlamentul ori Guvernul etc.), el va face parte din domeniul public naţional; în schimb, dacă uti litatea sa publică este limitată teritorial (la nivel judeţean ori chiar local) – un drum judeţean, un pod peste un pârâu care traversează o comună, clădirea unei primării etc. –, bunul ar trebui să facă parte din domeniul public judeţean ori local. Criteriul are însă o oarecare doză de imprecizie, căci se referă la un interes public predominant, iar nu la unul exclusiv: un drum judeţean ori un domeniu schiabil aparţinând unui judeţ în mod evident poate fi (și este) uti lizat și de resorti sanţii altor judeţe, însă fără îndoială că, stati sti c vorbind, un asemenea bun este uti lizat în primul rând de către persoanele care locuiesc în judeţul în cauză.

2. Pentru a înlătura orice incerti tudini, uneori legiuitorul intervine și stabilește că o anumită categorie de bunuri face parte dintr-un anumit domeniu public (naţional, judeţean, local). Iar prevederea de la art. 860 alin. (2) NCC, deși pare fi rească, fi ind o expresie a principiului paralelismului de procedură (de vreme ce un anumit bun a fost declarat prin lege organică de interes naţional, schimbarea afectaţiunii, respecti v declasarea acestuia trebuie să aibă la bază tot o lege organică), ea este totodată și cvasi-inuti lă: pe de o parte, pentru că, evidentă fi ind, regula ar exista și în lipsa insti tuirii ei exprese prin lege. Astf el, dacă printr-un act juridic anumite bunuri făcând parte din reţeaua naţională de supraveghere meteorologică ar fi trecute din domeniul public naţional în cel judeţean, fără îndoială că sancţiunea ar fi nulitatea actului în cauză, fi ind sufi cientă prevederea din Legea nr. 139/2000 privind acti vitatea de meteorologie, potrivit căreia această reţea face parte din domeniul public al statului. Pe de altă parte însă, un anumit bun poate fi declasat, în concret, prin scoaterea sa din categoria declarată de uti litate publică prin lege organică. Astf el, un bun anume va face obiectul exclusiv al proprietăţii publice atâta ti mp cât va face parte din categoria reglementată ca atare; iar modifi carea legii organice este o condiţie pentru ca acea categorie de bunuri, privită în abstract, să nu mai facă obiectul exclusiv al proprietăţii publice, însă oricând administraţia publică, dacă consideră necesar (sau chiar natura!!!), poate scoate un anumit bun din categoria respecti vă. Bunăoară, bunurile care fac parte din reţeaua naţională de supraveghere meteorologică vor fi proprietate publică atâta ti mp cât textul de lege care îi servește drept fundament va rămâne nemodifi cat; însă o suprafaţă de teren pe care se afl ă amplasată o staţie meteo ar putea fi dezafectată și declasată prin decizia autorităţilor competente, în cazul în care uti litatea publică concretă a acesteia dispare. De asemenea, categoria „plajelor” va fi proprietate publică a statului atâta ti mp cât legea noastră fundamentală nu va prevedea altceva; însă o anumită suprafaţă de teren care este în prezent plajă ar putea deveni, prin retragerea treptată a ţărmului mării, o suprafaţă de teren oarecare din interiorul uscatului, astf el încât, în urma acţiunilor naturii, administraţia publică să se vadă nevoită să declaseze o asemenea suprafaţă de teren, trecând-o în domeniul privat, pentru că, pur și simplu, aceasta nu mai aparţine categoriei consti tuţionale aminti te.

JURISPRUDENŢĂ1. Transmiterea fără plată, în temeiul unei hotărâri de Guvern, prin protocol de predare-primire, din domeniul public al statului în domeniul public al unui judeţ, a unui teren a cărui apartenenţă

Art. 860

1186 OVIDIU PODARU


la fondul foresti er naţional a fost cert stabilită este nelegală, fi ind dată cu nesocoti rea atât a prevederilor Codului silvic, cât şi a interesului general al protecţiei mediului, care primează în raport cu cel al unităţii administrati v-teritoriale constând în construirea unui campus universitar (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 4431/2008, www.scj.ro).

2. Împrejurarea că în cadrul unui proces în revendicare nu s-a făcut dovada poziti vă a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren nu este relevantă pentru soluţionarea acţiunii în contencios administrati v privind legalitatea adoptării, în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, a hotărârii Guvernului prin care respecti va suprafaţă de teren a fost atestată ca aparţinând dome-niului public al unei unităţi administrati v-teritoriale. În condiţiile în care cu privire la suprafaţa de teren dovada unui interes legiti m şi a aparenţei dreptului de proprietate sunt confi rmate prin hotărâre judecătorească, atestarea apartenenţei imobilului respecti v la domeniul public al unei unităţi administrati v-teritoriale, în măsura în care această apartenenţă nu este stabilită cu caracter imperati v de Legea nr. 213/1998, echivalează, prin efectele sale, cu o expropriere abuzivă (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 39/2005, www.scj.ro).

Art. 861. Caracterele dreptului de proprietate publică. (1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.(2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunu-rilor mobile.(3) În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: ► „Art. 11. (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescripti bile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot consti tui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”; ► „Art. 12. (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor insti tuţii publice de interes naţional, judeţean sau local”; ► „Art. 17. Statul şi unităţile administrati v-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrati v, care desfăşoară acti vitate de binefacere sau de uti litate publică, ori serviciilor publice”.

Legislaţie conexă: ► art. 136 alin. (4) din Consti tuţie; ► art. 123 alin. (1) teza I şi art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Astăzi se admite în unanimitate că fundamentul inalienabilităţii constă în protejarea

afectaţiunii. Însă în sistemul francez și în cel român, spre deosebire de cel englez și cel german, există convingerea că afectaţiunea poate fi conservată numai dacă proprietatea poate fi păstrată de către colecti vităţile publice. Prin urmare, este respinsă ideea afectaţiunii ca servitute de interes general și, prin urmare, posibilitatea înstrăinării bunului grevat de această servitute. Depinzând de afectaţiune, inalienabilitatea este relati vă, temporară – durează atât cât durează și afectaţiunea – și potestati vă, în sensul că administraţia este liberă să suprime oricând afectaţiunea – cel puţin la domeniul public arti fi cial – și să dispună

Art. 861

OVIDIU PODARU 1187


de bunuri după cum dorește. Este moti vul pentru care în doctrina franceză s-a propus să se vorbească mai degrabă de alienabilitate condiţională decât de inalienabilitate. Sau, într-o altă formulare, bunurile proprietate publică sunt alienabile, însă este necesară o condiţie prealabilă, de formă, a dezafectării. Ideea este criti cabilă însă, atât teoreti c, cât și practi c: teoreti c, pentru că, după dezafectare, însăși proprietatea publică dispare; or, trebuie să discutăm alienabilitatea sau inalienabilitatea proprietăţii publice, iar nu a celei private, care ia naștere prin dezafectare; practi c, pentru că nu întotdeauna autoritatea care vinde este aceeași cu cea care poate dispune dezafectarea (Ov. Podaru, op. cit., nr. 59, p. 70).

2. Efectele regulii inalienabilităţii sunt: a) interdicţia oricărei înstrăinări. Bunurile dome-niale nu pot fi înstrăinate nici cu ti tlu oneros și, cu atât mai puţin, cu ti tlu gratuit. Probleme ridică vânzarea unui bun proprietate publică afectată de condiţia suspensivă a dezafectării acestuia. Considerate ca fi ind „suspecte de nulitate”, aceste vânzări nu pot fi valabile. Dacă vom lua în considerare efectele retroacti ve pe care le produce condiţia suspensivă, vom concluziona că vânzarea la momentul realizării acordului de voinţă avea un obiect scos din circuitul civil. Dar, chiar și dacă prin voinţa părţilor condiţia suspensivă produce efecte numai pentru viitor, vânzarea va fi tot nulă, întrucât condiţia dezafectării bunului, depinzând exclusiv de vânzător, este pur potestati vă; b) imposibilitatea creării, pe domeniul public, a dezmembrămintelor de natură civilă. Dimpotrivă, drepturile reale administrati ve sunt admisibile, întrucât, dat fi ind caracterul lor revocabil, precar, nu sunt contrare regulii inalienabilităţii; c) imposibilitatea de a expropria dependinţele domeniale. Problema care s-a ridicat este dacă statul poate prelua bunurile proprietate publică a unităţilor administrati v-teritoriale. Răspunsul a fost negati v, căci exproprierii i se opune inalienabilitatea: bunul nu poate fi înstrăinat nici voluntar, dar nici forţat. Astf el, s-a ajuns, ca o soluţie de interes public, la crearea teoriei mutaţiilor domeniale (Ov. Podaru, op. cit., nr. 60, p. 71-72).

3. Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu este infi rmată de posibilitatea consti tuirii unor drepturi reale specifi ce asupra acestor bunuri, cum sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune sau dreptul real de folosinţă, și nici de posibilitatea închirierii acestor bunuri. În acest caz nu este vorba de înstrăinarea sau dobândirea bunurilor din domeniul public, ci de modalităţi specifi ce de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 188, p. 428).

4. Transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu este o excepţie de la regula inalienabilităţii. Acest transfer nu se face prin mijloace juridice de drept privat, ci prin acte administrati ve (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 188, p. 428).

5. Trebuie să se facă diferenţa între bunuri inalienabile și bunuri inapropriabile, acestea din urmă nefi ind suscepti bile nici de apropriere privată, nici de apropriere publică. Bunurile din domeniul public sunt apropriabile, dar sunt inalienabile (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 188, p. 425).

6. Arti colul 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, înainte de abrogare, a spus-o clar: sancţiunea încălcării principiului inalienabilităţii este nulitatea (absolută). Sunt înlăturate astf el toate discuţiile apărute în doctrina franceză, unde soluţia este jurisprudenţială, în legătură cu sfera persoanelor care pot invoca nulitatea ori cu posibilitatea de confi rmare. Nulitatea poate fi invocată oricând, de către orice persoană interesată, deci nu numai de colecti vitatea publică înstrăinătoare, aceasta din urmă neputând confi rma actul. Sancţiunea nulităţii intervine indiferent de natura actului (civil sau administrati v). După abrogarea art. 11 prin Legea nr. 71/2011 (a cărei raţiune ni se pare de neînţeles), principiul se menţine raportat la faptul că, potrivit art. 1229 NCC, „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei

Art. 861

1188 OVIDIU PODARU


prestaţii contractuale”. Această soluţie, valabilă în materie contractuală, trebuie exti nsă și la actele administrati ve care, dacă ar ti nde să încalce principiul inalienabilităţii, ar fi emise cu exces de putere (Ov. Podaru, op. cit., nr. 61, p. 72).

7. Dacă nu există o prevedere legală care să fi e interpretată în sensul trecerii prealabile a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, bunurile din domeniul public, fi ind inalienabile, nu pot forma obiectul certi fi catului de atestare a dreptului de proprietate al unor societăţi comerciale cu capital de stat și nici obiectul reconsti tuirii dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 188, p. 426-427).

8. Imprescripti bilitatea se traduce prin imposibilitatea de a dobândi bunurile domeniale prin uzucapiune sau posesie de bună-credinţă. Principiul se aplică și la dezmembrămintele civile ale proprietăţii (uzufructul, uzul, servituţile, superfi cia), care nici ele nu pot fi uzucapate. În plus, mai trebuie menţionat că și acţiunile în justi ţie, care protejează domeniul, sunt imprescripti bile (Ov. Podaru, op. cit., nr. 63-64, p. 73-74).

9. În ceea ce privește acţiunile posesorii, soluţia ar trebui să fi e aceeași cu cea din sistemul francez: acţiunile posesorii pe domeniul public sunt admisibile doar împotriva altor parti culari, nu și contra administraţiei, pentru următoarele considerente: a) dacă acţiunile posesorii urmăresc protejarea posesiei, printre altele și pentru ca aceasta, prelungindu-se în ti mp, să conducă la dobândirea posesiei prin uzucapiune, atunci, cum în cazul domeniului public scopul fi nal este negat de către o normă cu valoare consti tuţională, tot așa ar trebui să fi e și protecţia intermediară: dacă împotriva administraţiei nu se poate uzucapa, administraţiei nu i se poate opune o posesie uti lă. Această idee se poate desprinde și din coroborarea prevederilor art. 921 alin. (1) lit. e) și art. 950 alin. (2) NCC: întrucât, potrivit primului text citat, posesia se sti nge prin trecerea bunului în proprietate publică, sistemul nostru de drept nici nu recunoaște posesia uti lă asupra bunurilor domeniale. În consecinţă, într-o asemenea ipoteză, nu am fi decât în prezenţa unei detenţii precare, care însă, potrivit art. 950 alin. (2) NCC, nu conferă ti tularului său o acţiune posesorie împotriva celui pentru care el deţine, adică împotriva ti tularului de proprietate publică; b) în baza principiului preeminenţei interesului public faţă de interesele private, administraţia se bucură de privilegiul prealabilului, putând exercita forţa de constrângere a statului, cu care este învesti tă, mai înainte de a obţine o hotărâre judecătorească în acest sens. Și din acest punct de vedere, acţiunea administraţiei de evacuare a parti cularului de pe domeniul public apare ca fi rească, chiar dacă este exercitată mai înainte ca instanţa să se pronunţe asupra dreptului de proprietate; c) în fi ne, de cele mai multe ori, dependinţele domeniale sunt de notorietate a avea acest caracter. Or, în acest caz, a justi fi ca măcar aparenţa unei posesii uti le pare imposibil (Ov. Podaru, op. cit., nr. 64, p. 74-75).

10. Consecinţă fi rească a inalienabilităţii – sau, mai exact, caz parti cular al acesteia –, insesizabilitatea nu este tratată separat de către doctrina franceză decât la analiza domenialităţii private. Și este fi resc să fi e așa, întrucât, în acest din urmă caz, insesizabilitatea nu decurge din inalienabilitate. În rest, imposibilitatea de a ipoteca o dependinţă domenială ori de a o valorifi ca în cazul în care aceasta s-a consti tuit totuși, în dispreţul dispoziţiilor legale, nu reprezintă decât consecinţe logice ale inalienabilităţii, fi ind tratate ca atare (Ov. Podaru, op. cit., nr. 65, p. 75).

11. Insesizabilitatea bunurilor din domeniul public presupune și imposibilitatea consti -tuirii garanţiilor reale asupra acestor bunuri. Într-adevăr, dacă s-ar accepta consti tuirea unor asemenea garanţii, s-ar admite și consecinţa realizării acestora, adică urmărirea bunurilor din domeniul public (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 188, p. 429).

Art. 861

OVIDIU PODARU 1189


12. Asupra aceluiași bun din domeniul public nu pot fi consti tuite, în mod simultan, mai multe drepturi reale ca modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică. Consti tuirea unui anumit drept real exclude posibilitatea consti tuirii simultane a unui alt drept real. Dacă asupra unui bun din domeniul public asupra căruia există deja un drept real se consti tuie un alt drept real ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, se poate aprecia, cel mult, că a fost revocat dreptul real consti tuit anterior, în măsura în care o asemenea revocare este posibilă, potrivit legii (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 190, p. 434).

JURISPRUDENŢĂ1. Terenul situat pe porţiunea dintre ţărmul Mării Negre şi Lacul Techirghiol la o distanţă de 62 m de ţărm, fi ind situat la limita de protecţie ape-maluri, aparţine plajei Mării Negre, respecti v domeniului public şi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 1651/1993, în C. Crişu, N. Crişu-Magraon, Şt. Crişu, Repertoriu de doctrină şi juris-prudenţă română, vol. I, p. 466, apud O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 252).

2. Este nelegală includerea, prin hotărâre de Guvern, a unei suprafeţe de teren ocupate de apă şi stuf (lac amenajat cu desti naţie de exploatare piscicolă) în domeniul public al unei localităţi, în condiţiile în care aceasta corespunde categoriei individualizate de dispoziţiile pct. 3 din anexa I la Legea nr. 213/998, ca făcând parte din domeniul public al statului, iar nu celei individualizate de dispoziţiile pct. 4 din anexa III la aceeaşi lege, ca făcând parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 2259/2011, www.scj.ro).

3. Includerea în domeniul public local a unui teren aferent unei construcţii dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, fără a fi fost probată împrejurarea că trecerea respecti vului imobil în domeniul public s-a realizat pe temeiul unui interes public sau pentru cauză de uti litate publică, încalcă prevederile Legii nr. 213/1998 şi vatămă interesele legale ale dobânditorului construcţiei, ce are asupra acelui teren atât un drept de folosinţă, cât şi – potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 şi a art. 33 din Normele metodologice privind aplicarea acestei legi, stabilite prin H.G. nr. 20/1996, astf el cum au fost acestea modifi cate şi completate prin H.G. nr. 11/1997 – vocaţia unui drept de proprietate (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 1245/2009, www.scj.ro).

4. Lucrurile din domeniul public, fi ind afară din comerţ, nu sunt suscepti bile de apropriaţiune sau de posesie privată şi, prin urmare, nu pot da loc în niciun caz la acţiunea posesorie faţă de administraţie. Aşa fi ind, facerea de scări în stradă, pe locul comunei care este afară din comerţ, nu consti tuie decât o simplă toleranţă care poate fi revocată de primărie oricând voieşte (I.C.C.J., s. I, dec. nr. 322 din 10 septembrie 1891, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. I, p. 573, apud O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 254).

5. Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare se precizează că imobilele au „fost dobândite prin posesie”, bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite în acest mod, fi ind inalienabile şi imprescripti bile, atât exti ncti v, cât şi achiziti v, iar sancţiunea aplicabilă actelor încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale atrage nulitatea absolută (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1273/2011, în Legalis).

6. Dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public nu este suscepti bil de dezmem-brăminte, astf el că, în situaţia în care, ulterior edifi cării construcţiei, terenul a fost declarat ca aparţinând domeniului public al unităţii administrati v-teritoriale şi a fost dat în administrare, constructorul nu poate susţine că ar fi ti tularul unui drept de superfi cie asupra terenului, chiar dacă construcţia situată pe acesta a fost edifi cată cu acordul proprietarului terenului de la acea dată (C.A. Galaţi, dec. nr. 74/2007, portal.just.ro).

Art. 861

1190 OVIDIU PODARU


7. Orice persoană este îndreptăţită să invoce regula inalienabilităţii domeniului public atunci când această regulă este necesară apărării drepturilor sale. O asemenea acţiune, în momentul în care este intentată de un terţ, nu are ca efect antrenarea nulităţii cesiunii între părţile actului, ci de a o face inopo zabilă terţului interesat faţă de care ti tularul dreptului de proprietate nu îşi va putea exercita prerogati vele dreptului său (Civ. 1e, 3 mai 1988, în Code civile. Textes, jurisprudence, annotati ons, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 455, apud O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 255).

8. Biblioteca publică a unui oraş fi ind desti nată uzului direct al publicului, imobilul care o găzduieşte este insesizabil (Société générale de constructi on PBF inc. c. 6644686 Canada inc., C.S., 22.09.2009, 2009 QCCS 4175, SOQUIJ AZ-50575988, J.E. 2009-1859, 2009, R.D.I. 812, EYB 2009-164000, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 1127).

9. Bunurile care fac parte din domeniul public nu pot forma obiectul unei ipoteci legale (I.T.R. Acousti que inc. c. Constructi on J.G.M.M. inc., C.S., 10.06.1994, SOQUIJ AZ-94023043, 1994, R.D.I. 428, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 1124).

Art. 862. Limitele exercitării dreptului de proprietate publică. (1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.

Legislaţie conexă: art. 602-630 NCC.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Acest text este, în opinia noastră, o încercare neinspirată de generalizare – la toate

limitele dreptului de proprietate privată reglementate de art. 602-630 NCC – a prevederii legale de la art. 13 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică în materie de servituţi (abrogat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil): acestea nu supravieţuiesc (în ipoteza în care fondul aservit este proprietate publică) decât în situaţia în care sunt compati bile cu uzul sau interesul public. Încercarea de generalizare este neinspirată în primul rând pentru că încearcă să răstoarne principiul priorităţii interesului public faţă de interesele private, recunoscut unanim în dreptul administrati v. În realitate, textul art. 862 alin. (1) NCC ar fi trebuit formulat exact invers: ca regulă, dreptul de proprietate publică nu este suscepti bil de limitările specifi ce dreptului de proprietate privată, cu excepţia acelor limitări și acelor situaţii în care există compati bilitate între uzul sau interesul public și respecti vele limite. Pentru că, până la urmă, ca regim juridic, dreptul de proprietate publică este altceva și, numai în mod excepţional, acestuia ar trebui să i se aplice reguli specifi ce proprietăţii private.

2. Textul este neinspirat și dintr-o altă perspecti vă: astf el, el lasă să se înţeleagă ideea că orice proprietar care se învecinează cu domeniul public are dreptul la despăgubiri dacă proprietatea publică ar fi incompati bilă cu anumite limitări specifi ce celei private. Or, în realitate, acest drept la despăgubiri îl are numai proprietarul care suferă un prejudiciu special, adică acela care se afl ă într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi proprietari vecini cu domeniul public. Astf el, ceea ce pare să uite noul Cod este faptul că aproape toate

Art. 862

OVIDIU PODARU 1191


proprietăţile private se afl ă în vecinătatea domeniului public ruti er, căci aproape toate parcelele private au ieșire la drumul public. Or, ar fi absurd ca într-un oraș unde, bunăoară, potrivit regulamentului local de urbanism, autoritatea publică locală poate planta arbori la o distanţă mai mică de 2 m de proprietăţile private (de exemplu, trotuarele sunt mai înguste de 2 m), toţi proprietarii riverani să poată solicita despăgubiri. Numai în ipoteza unei proprietăţi private afl ate într-o situaţie specială (un loc înfundat care nu are servitute de trecere, căci interesul public de natură militară este incompati bil cu aceasta), este de admis ipoteza plăţii unor despăgubiri. Oricum, cariera viitoare a acestui nou text legal este interesantă, urmând a fi modelată de jurisprudenţă.

3. Textul este criti cabil și din perspecti va reglementării modului de constatare a in-com pa ti bilităţii. Astf el, art. 862 insti tuie două modalităţi de constatare. Prima, „acordul dintre ti tularul proprietăţii publice și persoana interesată”, este, în opinia noastră, pe de o parte, inaplicabilă în practi că, iar, pe de alta, imprecisă. Astf el, să ne imaginăm un teren proprietate privată care se învecinează cu proprietatea publică a statului. Și întrucât Guvernul este organul care exercită prerogati vele proprietăţii publice în acest caz, este greu de conceput cum s-ar putea realiza acest acord în concret (parti ciparea persoanei interesate la o ședinţă de Guvern fi nalizată cu un contract semnat de primul-ministru nu este plauzibilă). Soluţia fi rească și specifi că dreptului public ar fi fost un act administrati v emis la cerere și cenzurabil ulterior de către instanţa de contencios administrati v (în speţa noastră, parti cularul ar sesiza Guvernul cu privire la incompati bilitate, solicitând, totodată, reglementarea situaţiei sau acordarea de despăgubiri, urmând ca refuzul soluţionării acesteia sau o soluţie nesati sfă cătoare pentru parti cular să poată fi cenzurată de către instanţa de contencios administrati v potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004). Pe de altă parte, „persoana interesată” ar trebui să fi e proprietarul limitrof proprietăţii publice, și nu o altă persoană, pentru că „incom pati bilitatea” despre care face vorbire acest text legal determină, în esenţă, o diminuare a valorii proprietăţii private vecine, astf el încât despă-gu birea reglementată de alin. (3) nu reprezintă altceva decât contraechivalentul acestei dimi nuări a valorii proprietăţii. A doua, „pe cale judecătorească”, suferă de asemenea prin imprecizie, căci se ridică în mod evident problema stabilirii instanţei competente să soluţioneze o asemenea cerere. În opinia noastră, este vorba despre instanţa de contencios administrati v: în primul rând, întotdeauna parti cularul va fi cel interesat să se constate incompati bilitatea dintre interesul public și limitele specifi ce proprietăţii private, prin urmare, cadrul procesual (reclamantul – un parti cular vătămat; pârâtul – o autoritate publică) este cel specifi c unui liti giu de contencios administrati v. În al doilea rând însă, „materia” unui asemenea liti giu este una mai degrabă administrati vă decât de drept comun: palparea unui interes public pentru a verifi ca dacă acesta este compati bil cu o limită impusă de lege proprietăţii private și, deci, dacă nu cumva autoritatea publică nu săvârșește un exces de putere atunci când refuză să accepte limita în cauză.

Art. 863. Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică. Dreptul de pro prietate publică se dobândeşte:a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobân-ditorului, devine de uz ori de interes public;

Art. 863

1192 OVIDIU PODARU


e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;f) prin alte moduri stabilite de lege.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 7. Dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de uti litate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrati v-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de uti litate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege”.

Legislaţie conexă: ► art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998); ► Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de uti litate publică, republicată (M. Of. nr. 472/2011); ► art. 42 din Legea nr. 107/1996 a apelor (M. Of. nr. 244/1996); ► art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998); ► art. 44 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată (M. Of. nr. 828/2008); ► art. 121 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of.nr. 123/2007); ► O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 418/2006); ► Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de uti litate publică, necesară realizării unor obiecti ve de interes naţional, judeţean şi local (M. Of. nr. 853/2010).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Afi rmaţia din dreptul francez, potrivit căreia intrarea unui bun în domeniul public nu

se decretează, ci se constată, este valabilă îndeosebi pentru domeniul public natural, însă și pentru cea mai mare parte a bunurilor din domeniul arti fi cial. Pentru a aprecia dacă un bun face parte din domeniul public, trebuie să ne referim la trei categorii de fapte juridice (în sensul larg al termenului): a) achiziţia, adică actul juridic sau faptul material în urma căruia un bun ajunge în patrimoniul statului sau al dezmembrămintelor sale teritoriale și care conferă administraţiei proprietatea asupra bunurilor care, în mod normal, fac parte din domeniul privat. Formele achiziţiei sunt variate: cumpărare, schimb, donaţii, legate, succesiuni vacante, expropriere, naţionalizare. Însă, oricare ar fi mijlocul de achiziţie, bunul nu poate intra în domeniul public decât în urma unei afectaţiuni și a unei încorporări; b) afectaţiunea, adică faptul material (rareori un act juridic) în urma căruia bunul primește o anumită desti naţie de interes public; c) încorporarea (clasarea), adică actul prin care bunul afectat unei uti lităţi publice este declarat ca aparţinând efecti v în domeniul public. Ulti mele două sunt strâns legate între ele (bunul este încorporat în considerarea afectaţiunii pe care a primit-o), astf el că, de multe ori, încorporarea este automată. De asemenea, există posibilitatea ca achiziţia și afectaţiunea (deci și încorporarea) să fi e realizate prin același act sau prin acte diferite. De exemplu, un consiliu local ar putea, printr-o primă hotărâre, accepta un legat ce i-a fost făcut. Vom avea astf el actul de achiziţie (legatul urmat de acceptare) prin care bunul intră în domeniul privat al comunei. Printr-o altă hotărâre ulterioară, același consiliu ar putea declara acest bun de uti litate publică – urmează a se construi un dispensar – și, în consecinţă, să îl „treacă” în proprietatea sa publică. Dar, la fel, toate aceste manifestări de voinţă, având o natură juridică disti nctă, ar putea fi înglobate și într-o singură hotărâre. De regulă, actul de achiziţie îl precede pe cel de afectare (și, desigur, pe cel de încorporare). Excepţie face exproprierea, în care actul de achiziţie

Art. 863

OVIDIU PODARU 1193


(sau de transfer) – hotărârea judecătorească de expropriere – este precedat de actul de clasare: declaraţia de uti litate publică. Evident, încorporarea efecti vă a bunului în domeniul public se va face automat, după actul de transfer și plata despăgubirii juste și „prealabile” (Ov. Podaru, op. cit., nr. 26, p. 35-36).

2. Termenul „se dobândește” este impropriu pentru a stabili că un anumit bun devine domenial, pentru că ti nde să sugereze că un bun intră în domeniul public printr-un simplu act de achiziţie. Or, un bun devine domenial îndeplinind criteriile principale de domenialitate: ti tlul (comunitatea publică având astf el nevoie de un act de achiziţie), afectaţiunea (fi ind deci necesar și un act/fapt material de afectare a bunului la o uti litate publică concretă) și, în fi ne, criteriul formal (bunul trebuind să fi e și clasat pentru a înlătura orice dubiu cu privire la apartenenţa sa la regimul domenial). Pe de altă parte, în toate situaţiile în care dobândirea proprietăţii publice se face în doi ti mpi [mai întâi statul ori unitatea administrati v-teritorială dobândește proprietatea (privată) asupra bunului, după care îl afectează unei uti lităţi publice], mecanismul de dobândire a proprietăţii publice este practi c același: un act oarecare de achiziţie urmat de afectare și, eventual, clasare. Tocmai de aceea, în opinia noastră, același text legal ar trebui să cuprindă mai întâi modurile de dobândire a proprietăţii private (care ar putea fi diferite) și apoi să stabilim modurile prin care un bun intră în proprietatea publică a unei colecti vităţi publice (Ov. Podaru, op. cit., nr. 26, p. 36-37).

3. La o primă vedere, achiziţia ar trebui să fi e principalul mod de dobândire a proprietăţii publice, alături de expropriere. Însă nu este așa, din cel puţin două cauze majore: prima, aceea că, potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, această ordonanţă nu se aplică contractelor de cumpărare de terenuri, clădiri existente, alte bunuri imobile ori drepturile asupra acestora. Altf el spus, ordonanţa se aplică numai la cumpărarea de bunuri mobile. Or, cvasitotalitatea bunurilor domeniale sunt bunuri imobile. A doua, aceea că, întrucât toate autorităţile publice sunt în principiu obligate să recurgă la procedura achiziţiilor, de cele mai multe ori o fac în nume propriu; sunt relati v rare (raportat la volumul total de contracte de achiziţie care se încheie în practi că) situaţiile în care un asemenea contract se încheie în numele statului ori al unei unităţi administrati ve-teritoriale. Or, cum autorităţile publice, oricare ar fi ele, nu pot fi ti tulare de proprietate publică, nici contractele de achiziţie pe care acestea le încheie nu pot fi izvoare ale proprietăţii publice. În concluzie, pentru ca un contract de achiziţii publice să poată fi considerat mod de dobândire a proprietăţii publice, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fi e încheiat în numele statului ori al unei unităţi administrati v-teritoriale; b) să aibă ca obiect un bun esenţial pentru funcţionarea unui serviciu public, care să reclame astf el declararea lui ca fi ind inalienabil. În toate celelalte cazuri, un contract de achiziţie publică nu poate reprezenta decât un mod de dobândire a proprietăţii private a administraţiei (Ov. Podaru, op. cit., nr. 31, p. 39).

4. În ceea ce privește afectarea pentru cauză de uti litate publică a bunurilor din domeniul privat, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrati v-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e) [mai exact, potrivit art. 863 alin. (1) lit. e) NCC, căci art. 7 a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 – n.n.], se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respecti v a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local”. Trecând peste uti lizarea greșită a termenului „trecere”, care sugerează un act de transfer, nu sunt prea multe de spus cu privire la această situaţie în care un anumit bun dobândește statutul de bun domenial. În esenţă, administratorul general al bunului – Guvernul, consiliul judeţean ori consiliul local – are și atribuţia de a-i stabili afectaţiunea. Iar în exerciţiul

Art. 863

1194 OVIDIU PODARU


acesteia îi poate stabili o anumită uti litate publică pe care nu o avea anterior, declarându-l astf el inalienabil (Ov. Podaru, op. cit., nr. 32, p. 40).

5. În ceea ce privește sintagma „alte moduri prevăzute de lege”, desigur că nimic nu îl poate împiedica pe legiuitor să stabilească, printr-un text de lege specială, și alte moduri de dobândire a proprietăţii publice. Uneori însă opţiunile acestuia iau forme dintre cele mai curioase. Astf el, în situaţia reglementată de art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, în ipoteza terenurilor situate în intravilan, modul de dobândire a proprietăţii publice este succesiunea vacantă! Prevederea nu are un fundament teoreti c, căci, în mod evident, imobilele în cauză s-ar putea să nu prezinte nicio uti litate (publică) pentru unitatea administrati v-teritorială în cauză. Cu atât mai bizară apare astf el prevederea de la alin. (2), potrivit căreia dezafectarea/declasarea acestora este interzisă, sub pedeapsă de nulitate: iată încă o dovadă, dacă mai era necesară, că legiuitorul nostru nu are o concepţie clară asupra disti ncţiei dintre proprietatea publică și proprietatea privată. O modalitate insolită de dobândire a proprietăţii publice este prevăzută de art. 44 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional: o dare în plată (Ov. Podaru, op. cit., nr. 33, p. 40-41).

Art. 864. Stingerea dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 10. (1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat”.

Legislaţie conexă: art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Specifi că domeniului public natural, încetarea regimului domenial pe cale naturală

este simetric inversă modalităţii de încorporare. Astf el, în acest caz, autoritatea competentă se va mărgini la constatarea unei situaţii de fapt: dispariţia fenomenelor naturale care au justi fi cat încorporarea în domeniul public. Ca exemple, retragerea mării și formarea unui nou litoral, schimbarea cursului (albiei) unui râu navigabil etc. Mai exact, într-o asemenea situaţie, dependinţa domenială este dezafectată printr-un fapt al naturii. În mod formal însă, el poate rămâne în domeniul public, întrucât, cândva, printr-un act administrati v, a fost clasat ca atare. Constatând însă intervenţia fenomenului natural, administraţiei nu îi mai rămâne decât să îl declaseze printr-un act contrar celui de clasare. Iar refuzul de a o face poate fi cenzurat de către instanţa de contencios administrati v la cererea oricărei persoane interesate (Ov. Podaru, op. cit., nr. 46, p. 61).

2. În ceea ce privește domeniul public arti fi cial, dezafectarea reprezintă un fapt material prin care un bun își pierde uti litatea publică, pe când declasarea este actul juridic – formal – prin care autoritatea competentă decide sau constată, după caz, că bunul în cauză nu mai servește uti lităţii publice căreia îi fusese afectat. Mai întâi trebuie să remarcăm o asimetrie, semnalată și de doctrina franceză: referitor la domeniul public arti fi cial, pentru ca un bun să iasă din domeniul public, sunt necesare atât dezafectarea de fapt, cât și declasarea de drept, chiar dacă bunul în cauză nu a fost clasat formal, dar a fost afectat în fapt. Aceasta reprezintă o regulă protectoare a domeniului public. De aceea, o declasare fără dezafectare va fi lipsită de efecte. Dar la fel se va întâmpla și cu o simplă dezafectare de fapt, dar numai

Art. 864

OVIDIU PODARU 1195


dacă aceasta este contrară interesului public. În fi ne, va fi ilegală și declasarea intermediară, adică situaţia unui bun căruia i se schimbă afectaţiunea. Astf el, va trebui să se considere că regimul domenial nu a lipsit niciun moment între dezafectarea de vechea uti litate publică și reafectarea la noua uti litate publică. Consecinţa cea mai importantă a acestei duble condiţii este următoarea: vânzarea unui bun domenial declasat, dar nedezafectat în fapt, este nulă. Aceeași soartă o va avea și vânzarea unui bun dezafectat, dar încă clasat ca bun domenial, cu excepţia situaţiei în care se poate proba cu ușurinţă faptul că dezafectarea s-a făcut în interes public (sau, mai exact, pentru că nu a mai rămas niciun interes public care să merite ca bunul să fi e inalienabil), iar lipsa declasării este o simplă omisiune a administraţiei (Ov. Podaru, op. cit., nr. 47, p. 61-62).

3. În principiu, pieirea materială a bunului domenial, ca modalitate de încetare a domenialităţii, este aplicabilă domeniului public arti fi cial și îndeosebi bunurilor mobile, de exemplu, pieirea unor tablouri sau biblioteci publice în urma unor incendii etc. Deși, în acest caz, pentru încetarea regimului domenial nu este necesar un act formal de declasare (sau, mai exact, de constatare a dispariţiei materiale a bunului), în practi că el va fi întocmit din raţiuni fi nanciar-contabile (Ov. Podaru, op. cit., nr. 48, p. 62).

4. Încetarea domenialităţii ca urmare a pierderii proprietăţii publice pare imposibilă, de vreme ce bunurile domeniale sunt inalienabile și imprescripti bile. Totuși, este vorba de situaţiile în care, dintr-o cauză anterioară intervenirii regimului domenial (evicţiune, de pildă), statul sau unitatea administrati v-teritorială pierde proprietatea asupra bunului. Ipotezele sunt rare, însă ele există: nulitatea unei vânzări făcute statului de către doi parti culari care fuseseră în eroare cu privire la autorul tabloului obiect al contractului (error in substanti am), revocarea unui legat având ca obiect o colecţie de artă pe moti v că legatarul (insti tuţie publică) nu și-a îndeplinit sarcinile. O ipoteză interesantă legată de această problemati că este reglementată și de art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrati v-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 marti e 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui ti tlu valabil, cu respectarea Consti tuţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un ti tlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foști i proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Așadar, principiul, extrem de coerent exprimat, este același: un bun imobil poate fi considerat ca aparţinând domeniului public numai dacă ti tlul statului este neviciat; în caz contrar, afectaţiunea (și consecinţa sa, inalienabilitatea) nu poate „salva” bunul de la retrocedare. Ca excepţie, pentru anumite categorii de bunuri, prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, afectaţiunea actuală a bunului îl salvează de la revendicare, chiar dacă ti tlul statului este viciat. Este însă o situaţie de excepţie, care are și raţiuni de ordin istoric și social: pentru că nu ar fi de conceput ca o preluare abuzivă a statului român, realizată după 22 decembrie 1989, să poată consti tui în prezent izvor de proprietate publică, chiar dacă, între ti mp, imobilul în cauză a fost afectat unei uti lităţi publice (Ov. Podaru, op. cit., nr. 49, p. 62-64).

JURISPRUDENŢĂ1. Condiţia esenţială de validitate a actului administrati v prin care se dispune cu privire la reconsti tuirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul staţiunilor de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel

Art. 864

1196 OVIDIU PODARU


privat, operaţiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare, impunându-se îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care sti pulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Consti tuţie sau prin lege nu se prevede altf el. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul ca trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altf el decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din interpretarea sistemati că a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noţiunea „în condiţiile legii” trebuie raportată la dispoziţiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 şi, prin urmare, la obligati vitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului. Sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respecti v nulitatea absolută. Ca atare, nu se poate recunoaşte comisiei judeţene competenţa de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor afl ate în perimetrul staţiunilor de cercetare, comisia neputându-se substi tui puterii executi ve în ceea ce priveşte competenţa exercitării atribuţiilor stabilite de Legea nr. 213/1998. Constatarea trecerii terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a comisiei judeţene reprezintă o operaţiune ulterioară, de confi rmare şi atestare a dezafectării din domeniul public, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului. Ca atare, se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalităţile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fi ind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică afl ate în administrarea staţiunii de cercetare (I.C.C.J., compl. RIL, dec. nr. 23/2011, M. Of. nr. 791/2011).

2. Clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând Patrimoniului Cultural Naţional este o prerogati vă ce aparţine ministrului culturii şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism şti inţifi c care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii, iar nu instanţei de judecată (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 352/2003, www.scj.ro).

Art. 865. Apărarea dreptului de proprietate publică. (1) Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de pro-prietate publică;b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.(3) Dispoziţiile art. 563 se aplică în mod corespunzător.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Deși la o primă vedere textul conţine o prevedere banală, în realitate acesta insti tuie

o regulă domenială care delimitează net proprietatea publică de cea privată: spre deosebire de ulti ma, apărarea în justi ţie a proprietăţii publice consti tuie nu doar un drept, ci și o obli-gaţie. Tocmai de aceea: a) proprietarul (statul, reprezentat de Guvernul României, judeţul, reprezentat de consiliul judeţean, care, la rândul său, dă mandat președintelui său, respecti v comuna, orașul, municipiul, reprezentat de consiliul local, care dă mandat primarului) este obligat, atunci când este cazul, să introducă o acţiune în revendicare ori posesorie etc.; b) ti tularii drepturilor reale administrati ve sunt obligaţi să îl introducă în proces pe ti tularul

Art. 865

OVIDIU PODARU 1197


dreptului de proprietate publică, atunci când în discuţie este însuși dreptul de proprietate asupra bunului domenial (art. 64 CPC, uti lizând sintagma „va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul”, insti tuie doar o facultate, nu o obligaţie în acest sens).

2. De regulă, ti tularul proprietăţii publice nu apelează la mijloacele specifi ce dreptului civil decât în situaţii limită (proprietatea este extrem de controversată și, prin urmare, însăși domenialitatea publică este pusă sub semnul întrebării), pentru că, de regulă, acesta are la dispoziţie alte mijloace, mult mai efi ciente, specifi ce dreptului public (regimului de putere publică). Pare astf el cel puţin bizar ca o autoritate publică să formuleze, bunăoară, acţiune în revendicare, apelând astf el la forţa de constrângere a statului (exercitată de justi ţie), atâta ti mp cât ea însăși dispune de această forţă coerciti vă. Bunăoară, dacă un parti cular ar ocupa abuziv o porţiune dintr-un drum public, preti nzând că este proprietatea sa, acţiunea în revendicare formulată de ti tularul dreptului de proprietate publică ar fi în primul rând inefi cace raportat la interesul public care trebuie sati sfăcut imediat (să ne imaginăm că pe drumul public în cauză nu s-ar mai putea circula ti mp de câţiva ani, pe durata procesului); dar ar fi probabil ulti mul remediu la care autoritatea publică ar apela, dat fi ind faptul că ea are posibilitatea de a-și restabili ea însăși dreptul încălcat, apelând la mijloace specifi ce dreptului contravenţional sau, uneori, chiar dreptului penal.

3. Instanţa competentă să judece acţiunile în revendicare ori acţiunile posesorii este instanţa de drept comun (iar nu cea de contencios administrati v), chiar dacă ideea de proprietate publică ne-ar îndemna să credem contrariul. În realitate, criteriul după care ar trebui realizat partajul de competenţă între cele două instanţe ar fi unul mult mai subti l: mai întâi ar trebui stabilit dacă un anumit liti giu are ca obiect însăși ideea de proprietate sau numai exerciţiul regimului domenial. În prima situaţie (de exemplu, o acţiune în revendicare, indiferent dacă administraţia este reclamant ori pârât), competentă să soluţioneze un asemenea liti giu este instanţa de drept comun, întrucât, neexistând diferenţă de natură juridică între cele două ti puri de proprietate (ci numai de regim juridic), logic este ca una și aceeași instanţă să soluţioneze acest ti p de liti gii. Numai în situaţia în care obiectul liti giului îl reprezintă exercitarea regimului domenial de către administraţie (posibil, cu exces de putere), parti cularul lezat (de regulă o persoană care preti nde un anumit drept, precar, asupra domeniului public) se va adresa instanţei de contencios administrati v.

4. Referitor la „aplicarea corespunzătoare” a prevederilor art. 563 NCC (acţiunea în revendicare), o singură precizare se impune: prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile, căci buna-credinţă nu poate conduce la dobândirea proprietăţii (private) asupra unui bun din domeniul public, pentru că i se opune expres litera art. 861 alin. (2) NCC.

Capitolul II. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice

Secţiunea 1. Dispoziţii generale

Art. 866. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de con-cesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

Legislaţie conexă: ► art. 136 alin. (4) din Consti tuţie; ► art. 4 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, republicată (M. Of. nr. 299/2009).

Art. 866

1198 OVIDIU PODARU


COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Cu privire la problema drepturilor reale administrati ve, jurisprudenţa Consiliului

de Stat francez este fermă: nu se pot consti tui drepturi reale pe domeniul public, pentru că acest lucru ar fi contrar principiului inalienabilităţii. Sau, altf el spus, se consideră că afectaţiunea domeniului nu poate fi garantată cu adevărat decât dacă bunul rămâne în proprietatea deplină a colecti vităţilor publice. Aceasta nu poate fi deci dezmembrată în favoarea altor subiecţi de drept. Iar doctrina franceză aderă, în general, la această practi că. Este adevărat că, la începutul secolului al XX-lea, Școala de la Bordeaux condusă de M. Hauriou a susţinut teoria drepturilor reale administrati ve, a căror parti cularitate este aceea de a nu fi opozabile administraţiei, în sensul că aceasta îi poate pune capăt în momentul în care dreptul real devine contrar afectaţiunii bunului. Teoria a avut, în cele din urmă, un ecou mai puternic în România decât în Franţa, unde a fost, în principiu, abandonată. Astf el, potrivit unei opinii (L. Pop, L.M. Harosa, op. cit., p. 135-140), care a fost repede îmbrăţișată de întreaga doctrină românească, făcându-se referire la dreptul de administrare al regiilor autonome, al insti tuţiilor publice ș.a., s-a arătat că acesta este un drept real de natură administrati vă, care nu dezmembrează dreptul de proprietate publică, deși este derivat din acesta. Astf el, el nu este opozabil proprietarului, care îl poate revoca ori de câte ori interesul public o cere. Această idee a fost reţinută în parte și de noul Cod civil, care, la art. 866, stabilește că printre drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice se numără și dreptul de administrare (Ov. Podaru, op. cit., nr. 38, p. 48).

2. Ca și în cazul drepturilor reale de natură civilă, noul Cod civil a adoptat aceeași ati tudine și în situaţia drepturilor reale administrati ve: ele sunt limitate ca număr, existând numai în măsura în care un text de lege le recunoaște existenţa. Iar art. 866 (care consti tuie doar „dreptul comun” în materie, putând fi stabilite și alte asemenea drepturi reale prin legi speciale) le enumeră: dreptul de administrare, cel de concesiune și cel de folosinţă cu ti tlu gratuit. Însă, pe de o parte, este discutabil dacă administrarea este un drept subiecti v; pe de alta, este cel puţin bizară opţiunea legiuitorului de a stabili că dreptul de folosinţă gratuită (echivalentul dreptului comodatarului din dreptul civil) este un drept real, nu și cel de închiriere în regim de drept public.

3. O anti nomie între „drept real principal asupra domeniului public” și „dezmembrământ al proprietăţii publice” este o eroare. Sau, altf el spus, fi e admitem că pe domeniul public nu se pot consti tui drepturi reale (deci că administrarea, concesiunea ș.a. au o altă natură), fi e aderăm la ideea contrară, dar atunci acestea desprind – cel puţin până la revocare – o parte dintre atributele proprietăţii publice, dezmembrând-o, sunt deci dezmembrăminte ale acesteia. Iar discuţia despre precaritatea acestor drepturi se situează într-un cu totul alt plan (Ov. Podaru, op. cit., nr. 38, p. 49).

4. Teoria drepturilor reale administrati ve ar trebui reţinută. Este perfect adevărat că drepturi reale în sensul civil al termenului, cu proprietăţile pe care le prezintă – de pildă, uzufructul –, nu se pot consti tui pe domeniul public, pentru că, într-adevăr, ar fi contrare principiului inalienabilităţii acestuia. Însă drepturi absolut asemănătoare, cu singura parti cularitate a precarităţii lor, în sensul că pot fi revocate de către ti tularul proprietăţii ori de câte ori o cere interesul public (adică ori de câte ori devin contrare afectaţiunii), pot fi imaginate. Și nu vedem de ce ele nu ar fi veritabile ius in rem, cu singura parti cularitate arătată mai sus (Ov. Podaru, op. cit., nr. 38, p. 49).

Art. 866

OVIDIU PODARU 1199


5. Precaritatea (revocabilitatea) drepturilor reale administrati ve nu are nicio legătură cu opozabilitatea acestora faţă de ti tularul proprietăţii publice. Sau, mai simplu spus, aceste drepturi sunt opozabile statului ori unităţilor administrati v-teritoriale. În sprijinul acestei idei se pot aduce o serie de argumente. Astf el: a) în primul rând, revocarea acestor drepturi nu este și nu poate fi discreţionară. Autoritatea proprietară poate exercita dreptul de revocare numai dacă interesul public o cere. Altf el spus, cum putem găsi o identi tate perfectă între interesul public și afectaţiune, atâta ti mp cât aceasta se menţine, dreptul real administrati v este practi c intangibil. Concluzia la care ajungem va fi , poate, surprinzătoare, dar corectă: revocarea nu se poate exercita decât la schimbările de afectaţiune. Or, acestea intervin relati v rar în practi că; b) în al doilea rând, în cazul de faţă, oricum nu este vorba de conceptele de opozabilitate-inopozabilitate. Pentru că inopozabilitatea presupune un drept care există, dar care nu trebuie respectat de către cel căruia îi este inopozabil; or, prin revocare, acesta își încetează chiar existenţa. Altf el spus, nu se poate invoca inopozabilitatea unui drept pentru a pune capăt existenţei acestuia. În consecinţă, în temeiul principiului patere regulam quam ipse fecisti , actul de consti tuire a dreptului de administrare, deci implicit acesta, trebuie respectat de administraţie până la revocare, în vreme ce, de la acest moment înainte, întrucât dreptul nu mai există, nu se mai poate pune problema respectării (deci a opozabilităţii) sale. Dar administraţia se afl ă în situaţia oricărui alt subiect de drept, căci nu se poate identi fi ca niciun moment temporal în care dreptul să fi e opozabil tuturor, dar administraţia să nu fi e ţinută să îl respecte; c) în fi ne, dacă am merge pe același raţionament, am putea susţine, de pildă, că într-un contract de închiriere încheiat pe o perioadă nedeterminată, de vreme ce locatarul poate oricând denunţa contractul, drepturile locatorului născute din contract nu îi sunt opozabile. Or, una este opozabilitatea și relati vitatea efectelor contractului, și alta dreptul – rezultând din lege – de a denunţa acest contract (Ov. Podaru, op. cit., nr. 38, p. 49-50).

6. Administrarea generală a domeniului public poate fi exercitată direct, de chiar auto-rităţile publice ti tulare (statul sau unităţile administrati v-teritoriale), sau indirect, de către alte subiecte de drept civil. Regula este că, în majoritatea cazurilor, exercitarea dreptului de proprietate publică se face prin altul; aceasta înseamnă că bunurile proprietate publică sunt încredinţate unor persoane juridice înfi inţate în acest scop sau unor persoane juridice de drept privat ori persoane fi zice (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., nr. 218, p. 242).

7. Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este o sinteză inseparabilă de elemente de drept public și de drept privat. Ca urmare, dreptul însuși nu mai aparţine doar dreptului civil, iar exercitarea atributelor sale nu mai este posibilă doar prin fapte și acte juridice de drept privat. Iată de ce, chiar dacă administrarea generală a bunurilor din domeniul public poate fi privită ca o premisă a exercitării în concret a dreptului de proprietate publică, această exercitare se face nu numai în planul dreptului civil, ci, în primul rând, prin acte de drept public. Posesia, folosinţa și dispoziţia, ca atribute ale dreptului de proprietate publică, nu presupun doar voinţa statului și a unităţii administrati v-teritoriale ca subiecte de drept civil, ci și voinţa lor ca subiecte de drept public. Întrucât administrarea generală nu se referă la un anumit bun, ea este expresia puterii pe care statul și unităţile administrati v-teritoriale o au asupra propriului patrimoniu. Sub acest aspect, statul și unităţile administrati v-teritoriale acţionează, în primul rând, ca ti tulare ale patrimoniului lor, iar nu doar ti tulare ale dreptului de proprietate publică asupra anumitor bunuri (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 190, p. 431).

Art. 866

1200 OVIDIU PODARU


Secţiunea a 2-a. Dreptul de administrare

Art. 867. Constituirea dreptului de administrare. (1) Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local.(2) Autorităţile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de administrare.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 12. (2) Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respecti v a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local”.

Legislaţie conexă: ► art. 1 alin. (5) lit. c) şi art. 11 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor (M. Of. nr. 164/2001); ► art. 36 alin. (2) lit. c) şi alin. (5) lit. a), art. 45 alin. (3) şi art. 91 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Arti colul 866 NCC califi că expres dreptul de administrare ca fi ind „un drept real

corespunzător proprietăţii publice”. În ciuda acestui text legal, dacă analizăm situaţia din punct de vedere teoreti c, ca natură juridică, „dreptul de administrare” nu este – sau, cel puţin, nu ar trebui să fi e – un drept real, chiar de natură administrati vă. Este adevărat că susţinerea noastră are împotrivă, pe lângă prevederea citată a noului Cod civil, atât întreaga doctrină română (civilistă), cât și, până de curând, dispoziţia legală de la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia „Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare”, respecti v în prezent prevederile art. 868 NCC, potrivit cărora „Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de consti tuire”. Deci, cum legea îi recunoaște, într-o oarecare măsură, posesia, folosinţa și dispoziţia asupra bunului, înseamnă că îi recunoaște, în aceeași măsură, un drept real (Ov. Podaru, op. cit., nr. 39, p. 50).

2. Acestei viziuni legale și doctrinare unanime i se pot aduce criti ci severe. Așadar, urmând un raţionament pas cu pas, vom arăta următoarele: potrivit art. 12 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 (înainte de abrogare), dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă „ti tularul său nu-și exercită drepturile (s.n.) și nu-și execută obligaţiile născute din actul de transmitere”. Din acest text vom trage concluzia preliminară că viziunea legiui torului nostru asupra dreptului de administrare și a naturii sale este (sau cel puţin a fost) confuză. Astf el, în opti ca acestuia, revocarea dreptului – care apare aici ca o sancţiune – poate interveni dacă cel sancţionat nu își exercită drepturile. De unde putem deduce că exercitarea drepturilor reprezintă, în fapt, o obligaţie, iar nu o facultate, așa cum se întâmplă în mod obișnuit în dreptul privat. Această idee nu pare surprinzătoare însă, de vreme ce vorbim despre domeniul public. Dar conceptul de drept-obligaţie, rar în dreptul privat, este omniprezent în dreptul administrati v sub denumirea de atribuţie. Or, unde există atribuţii, există o competenţă, ca ansamblu al acestora. Astf el, administrarea unui bun proprietate publică nu poate fi un drept subiecti v civil, pentru a putea fi suscepti bil de includere în clasifi carea drepturi reale - drepturi de creanţă (căci exerciţiul oricărui drept subiecti v civil este lăsat de legiuitor la discreţia

Art. 867

OVIDIU PODARU 1201


ti tularului său), ci mai degrabă o atribuţie (administrati vă) – sau un ansamblu de atribuţii cu privire la punerea în valoare a bunului în cauză, al cărui exerciţiu nu poate fi pur discreţionar, ci orientat înspre sati sfacerea interesului public (Ov. Podaru, op. cit., nr. 39, p. 51).

3. Un alt contraargument – surprinzător, dar indeniabil – la teoria „dreptul de adminis-trare, drept real” ar fi și următorul: există anumite autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale, precum și anumite insti tuţii publice care nu au personalitate juridică. Iar art. 12 din lege înainte de abrogare, respecti v art. 868 alin. (1) NCC în prezent nu fac vreo disti ncţie în sensul că dependinţele domeniale ar putea fi date numai în administrarea autorităţilor publice cu personalitate juridică, disti ncţie care nu se face nici în practi că. Dimpotrivă, art. 868 alin. (1) NCC prevede că „Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale și altor insti tuţii publice de interes naţional, judeţean ori local”. Or, o parte dintre aceste autorităţi sau insti tuţii nu au patrimoniu. Și atunci, dreptul de administrare va fi un drept real extrapa-trimonial? Dar, prin însăși esenţa lor, drepturile reale, alături de cele de creanţă, sunt patrimoniale! (Ov. Podaru, op. cit., nr. 39, p. 52).

4. În realitate, situaţia ar fi trebuit să fi e privită, în primul rând de legiuitor și apoi de către literatura juridică, în felul următor: orice bun domenial are un proprietar – statul sau o unitate administrati v-teritorială – și o afectaţiune de uti litate publică. Proprietarul fi ind prin esenţă o persoană juridică, își administrează bunurile din patrimoniu prin intermediul organelor sale de conducere: Guvernul sau consiliile exercită astf el administrarea generală a patrimoniilor lor, concept recunoscut de doctrina de drept civil (L. Pop, L.M. Harosa, op. cit., p. 130), care susţine același lucru cu privire la natura juridică a acesteia: o spunem noi, o spun și dispoziţiile legale, administrarea generală reprezintă o atribuţie și, totodată, o funcţie a organelor colegiale arătate mai sus. Însă prin hotărârea acestora (și de aici raţionamentul nostru și cel al autorilor citaţi diverg), Guvernul, respecti v consiliile își deleagă această atribuţie altor autorităţi sau insti tuţii publice. Este vorba despre o delegare de atribuţii, nu una de semnătură, și, în consecinţă, toate atribuţiile care intră în conţinutul administrării vor fi exercitate numai de autoritatea delegatară. Dacă admitem ideea delegării de atribuţii, atunci administrarea nu are cum să fi e un drept real, pentru că nu se poate delega decât ceea ce are autoritatea delegantă, or, administrarea generală este o atribuţie – sau, mai exact, un complex de atribuţii – pe care o are delegantul. Așadar, de vreme ce, chiar după delegare, bunul rămâne în proprietate publică, menţinându-și atât proprietarul, cât și afectaţiunea, cel ce „administrează” acest bun pur și simplu nu poate fi ti tularul unui drept real, ci mai degrabă un detentor al bunului – dacă privim lucrurile din punct de vedere civil –, pentru că nu are niciunul dintre atributele proprietăţii dezmembrate în favoarea sa. Faptul că Legea nr. 213/1998 vorbește de posesia, folosinţa sau dispoziţia exercitată asupra proprietăţii publice de cel ce o administrează nu poate fi decât o eroare, îndreptată în marea ei parte de prevederile art. 868 alin. (2) NCC (Ov. Podaru, op. cit., nr. 39, p. 52-53).

5. Pentru a înţelege mai bine, să luăm un exemplu de școală: un parc municipal pe care consiliul local, prin hotărâre, l-a dat în administrarea R.A.D.P. (Regia Autonomă a Domeniului Public). Cea din urmă, evident, nu are nici usus, căci acesta este exclusiv al publicului, nici fructus, pentru că fi e bunul nu produce fructe, fi e, dacă s-ar percepe o taxă pentru intrarea în parc, aceasta s-ar face venit la bugetul local, în fi ne, nici abusus, căci nu ne putem imagina cum cel care administrează bunul să aibă vreo dispoziţie materială sau juridică asupra acestuia. Sau, dacă are, întotdeauna actele consiliului de administraţie al

Art. 867

1202 OVIDIU PODARU


R.A.D.P. trebuie să fi e aprobate, pentru a produce efecte juridice, prin hotărâre de consiliu local, care, astf el, rămâne singurul care, în mod real, poate dispune de bun (Ov. Podaru, op. cit., nr. 39, p. 53).

6. Ca o consecinţă generală, darea în administrare reprezintă mai degrabă un mandat de drept public, administratorul exercitând, în numele și pentru ti tularul dreptului de proprietate publică, prerogati vele acesteia: în mare parte, ideea se regăsește în prevederile art. 868 alin. (2) NCC. Altf el spus, dacă conţinutul delegării nu este cumva prestabilit de lege, rămâne la lati tudinea administratorului general al bunului să îl stabilească (Ov. Podaru,op. cit., nr. 39, p. 53).

7. Dreptul de administrare se poate consti tui numai pe temeiul dreptului de proprietate publică, în ti mp ce dreptul de concesiune și dreptul real de folosinţă gratuită, precum și închirierea pot avea ca obiect și bunuri din domeniul privat (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 190, p. 433).

8. Dreptul de control despre care face vorbire alin. (2) al art. 897 NCC constă nu numai în verifi carea acti vităţii realizate de ti tularul prerogati vei de administrare (prin intermediul unor corpuri de control), ci și în insti tuirea necesităţii obţinerii unei aprobări de la organele administrati ve care au insti tuit dreptul de administrare, în cazul deciziilor majore cu privire la bunul dat în administrare.

Art. 868. Exercitarea dreptului de administrare. (1) Dreptul de administrare apar-ţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.(2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 12. (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor insti tuţii publice de interes naţional, judeţean sau local. (...) (3) Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă ti tularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere”.

Legislaţie conexă: art. 136 alin. (4) teza a II-a din Consti tuţie.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Pornind de la principiul potrivit căruia în dreptul public este permis numai ceea ce

legea prevede în mod expres, în lipsa unui alt text de lege specială care să insti tuie și alţi ti tulari ai administrării, organele administrati ve care exercită administrarea generală a proprietăţii publice pot conferi această prerogati vă numai următoarelor enti tăţi juridice: regii autonome, autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, alte insti tuţii publice de interes naţional, judeţean sau local.

2. Noţiunea de „regie autonomă”, prevăzută de Consti tuţie ca subiect ce poate dobândi un drept de administrare asupra unui bun proprietate publică, nu se exti nde și asupra societăţii sau, după caz, companiei naţionale, chiar dacă, în cazul unora dintre acestea, concesionarea bunurilor proprietate publică se face fără plata unei redevenţe (A. Iorgovan, Tratat de drept administrati v, vol. II, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București , 2005, nr. 397).

Art. 868

OVIDIU PODARU 1203


3. În noţiunea de „autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale” intră Guver- nul, administraţia publică centrală de specialitate (art. 116-118 din Consti tuţie – ministerele, alte organe de specialitate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării), precum și autorităţile administraţiei publice locale: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene.

4. Bunurile domeniului public local sunt în proprietatea judeţului sau a comunei (orașului), dar prerogati vele de persoană de drept public se exercită prin intermediul consiliului judeţean sau al consiliului local. Ca atare, este exclusă atribuirea acestor bunuri în administrarea consiliului judeţean sau a consiliului local; ar însemna că aceste autorităţi să-și atribuie lor însele aceste bunuri (A. Iorgovan, op. cit., nr. 400, nota 1 de la subsol). În completarea acestei idei însă, trebuie arătat că nimic nu împiedică darea în administrarea consiliilor judeţene ori locale a unor bunuri din domeniul public naţional ori darea în administrarea consiliilor locale a unor bunuri din domeniul public judeţean. Această soluţie ar trebui să fi e uti lizată cu prudenţă, pe perioade determinate, pentru că, dacă scopul unei asemenea operaţiuni ar fi acela că un anumit bun din domeniul public naţional este mai degrabă de interes local, atunci soluţia care s-ar impune nu ar trebui să fi e darea bunului în administrarea consiliului local, ci trecerea bunului, prin hotărâre de Guvern, la cererea consiliului local, din domeniul public al statului în cel local, în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

5. Referitor la sintagma „alte insti tuţii publice de interes naţional, judeţean sau local”, fi ind vorba de administrarea bunurilor publice, nu pot intra în discuţie decât acele insti tuţii care, fi ind fi nanţate exclusiv din banii publici, se afl ă sub controlul Curţii de Conturi; din această formulare pare a rezulta că legiuitorul a dat o interpretare extensivă noţiunii de insti tuţie publică, lăsând să se înţeleagă că bunuri proprietate publică pot fi date, practi c, în administrarea concretă a oricărei autorităţi publice sau structuri subordonate acestora, ceea ce rămâne de discutat dacă nu excede spiritul textului consti tuţional (A. Iorgovan, op. cit., nr. 402).

6. Conţinutul administrării fi ind stabilit fi e prin lege, fi e prin actul său consti tuti v (hotă-râre de Guvern, de consiliu judeţean ori local), administrarea include în principiu orice fel de acte (materiale sau juridice) care intră în conţinutul noţiunii de exploatare a bunului (deci orice acte de conservare și administrare, în sensul civilist al termenilor), dar și acte de dispoziţie (de exemplu, culegerea productelor, diverse acte de transformare materială), dar numai în mod excepţional dacă: a) legea sau hotărârea de consti tuire le permite expres; b) nu sunt contrare regulii inalienabilităţii bunurilor proprietate publică.

7. În raporturile juridice de drept privat, dreptul de administrare se bucură de caracterele juridice specifi ce ale dreptului de proprietate publică, fi ind deci inalienabil, insesizabil și imprescripti bil (V. Stoica, op. cit., vol. I, nr. 191, p. 438).

JURISPRUDENŢĂ1. Întrucât dreptul real de administrare derivă din dreptul de proprietate publică, are aceleaşi caractere juridice ca şi acesta, respecti v este inalienabil, imprescripti bil şi insesizabil. De ase-me nea, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, ti tularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Textul nu se referă însă şi nu poate fi interpretat în sensul că benefi ciarii dreptului de administrare ar avea dreptul de dispoziţie juridică asupra bunurilor primite în administrare, un asemenea atribut avându-l doar ti tularul dreptului de proprietate publică, fi ind exclus ca ti tularul unui drept de administrare să aibă aceleaşi prerogati ve ca şi ti tularul dreptului

Art. 868

1204 OVIDIU PODARU


de proprietate publică, drept în temeiul căruia se naşte şi există dreptul de administrare (C.A. Oradea, dec. nr. 8/2010, în Jurindex).

2. Potrivit art. 136 alin. (4) teza a II-a din Consti tuţie, Legii nr. 213/1998, Legii nr. 215/2001, art. 4-6 din O.G. nr. 15/1993 şi art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 30/1997, ti tulari ai dreptului de administrare asupra bunurilor care fac parte din domeniul public pot fi numai două categorii de subiecte de drept, respecti v regiile autonome şi insti tuţiile publice, nicidecum persoanele fi zice (C.A. Ploieşti , s. civ., dec. nr. 539/2010, portal.just.ro). Notă. Deşi prin prevederile art. 869 NCC sfera enti tăţilor juridice care au capacitatea de a dobândi şi exercita un drept de administrare s-a lărgit, soluţia îşi păstrează actualitatea.

Art. 869. Stingerea dreptului de administrare. Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Textul art. 869 nu este exhausti v, în mod riguros putând identi fi ca patru modalităţi

disti ncte de sti ngere a acestuia: a) pieirea materială a bunului domenial; situaţia ar putea fi mai frecvent întâlnită în cazul bunurilor mobile (colecţii, tablouri, manuscrise etc.) distruse fortuit; b) trecerea bunului în domeniul privat; rezultă astf el foarte clar ideea că administrarea este specifi că exclusiv proprietăţii publice, prerogati va fi ind automat caducă în situaţia în care, prin hotărârea organului administrati v care realizează administrarea generală a bunului domenial, acesta este declasat; c) revocarea administrării; în principiu, aceasta ar putea fi realizată fi e pentru neîndeplinirea corespunzătoare a acestei prerogati ve de către ti tularul său, fi e pentru cauză de interes public (de pildă, pentru o mai bună exploatare a bunului domenial, se impune ca acesta să fi e, pentru viitor, concesionat); d) dispariţia, ca subiect de drept, a ti tularului administrării ori transformarea acestuia într-o altă enti tate juridică lipsită de capacitatea specială de a avea bunuri domeniale în administrare; de pildă, prin lege, o insti tuţie publică (un spital, o universitate etc.) se desfi inţează, o regie autonomă se privati zează, fi ind transformată în companie naţională ori societate comercială etc. Și în această situaţie dreptul de administrare este caduc.

2. Deși textul codului arată expres că numai organul care l-a consti tuit are competenţa de a-l revoca, această situaţie reprezintă numai regula, fi ind cea mai întâlnită în practi că, dar care nu este și singura ipoteză posibilă. Astf el, în cazul în care, după consti tuirea administrării, bunul trece dintr-un domeniu public în altul (de exemplu, din cel al statului în cel local), după acest moment competenţa revocării dreptului de administrare nu mai revine organului administrati v care l-a consti tuit, ci organului administrati v care exercită administrarea generală a bunului proprietate publică, prin actul de transfer al acestei proprietăţi transmiţându-se implicit și competenţa de a revoca orice drepturi consti tuite anterior cu privire la bunul domenial în cauză.

JURISPRUDENŢĂ1. Dreptul de administrare este una dintre modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică, de către alte persoane decât ti tularii dreptului – statul sau unităţile administrati v-teritoriale. Statul şi unităţile administrati v-teritoriale determină sfera de acti vitate a ti tularilor dreptului de administrare, cărora li se dau în administrare bunurile proprietate publică, necesare îndeplinirii scopului pentru care au fost înfi inţate. Prin urmare, dreptul de administrare asupra

Art. 869

OVIDIU PODARU 1205


bunurilor proprietate publică este conferit tocmai în exercitarea unui anumit scop, ceea ce înseamnă că, în măsura în care unitatea benefi ciară renunţă la exercitarea acti vităţii în considerarea căreia i-a fost recunoscut dreptul de administrare, acest drept încetează (C.A. Oradea, dec. nr. 8/2010, în Jurindex). Notă. Susţinerea este greşită. Întrucât dreptul de administrare se insti tuie prin act administrati v care, unilateral fi ind şi emis în regim de putere publică, îşi produce efectele juridice independent de consimţământul desti natarului său, nu poate înceta prin renunţarea la drept. Aceasta nu poate consti tui decât premisa revocării (retragerii) acestui drept de către organul administrati v care l-a consti tuit, însă până la retragerea efecti vă dreptul de administrare rămâne în fi inţă.

2. Hotărârea Guvernului prin care se modifi că ti tularul dreptului de administrare a unui bun din domeniul public al statului este supusă şi cerinţei proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul urmărit. În aceste condiţii, chiar dacă scopul urmărit a fost acela de a asigura desfăşurarea în condiţii opti me a acti vităţii unor insti tuţii publice din subordinea unui minister, actul a fost emis fără a se ţine seama de împrejurarea că în imobilul respecti v o unitate de cercetare şti inţifi că îşi avea sediul social – element de identi fi care şi condiţie de existenţă a persoanei juridice (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 1980/2009, www.scj.ro).

Art. 870. Apărarea dreptului de administrare. (1) Apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 12. (4) În liti giile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă ti tularul acestui drept va sta în nume propriu. În liti giile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, ti tularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este ti tularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul drep tului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîn-de plinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare”.

Legislaţie conexă: art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Prevederile art. 870 raportate la dispoziţiile art. 696 alin. (1) NCC stabilesc că ti tularul

dreptului de administrare are la îndemână „acţiunea confesorie de administrare”. Desigur, se subînţelege, o asemenea acţiune ar trebui să fi e soluţionată de către instanţa de drept comun. În opinia noastră, o asemenea abordare este greșită, întrucât, într-un asemenea liti giu, cu greu ar putea fi decelate raporturi juridice civile.

2. În practi că ar putea apărea următoarele situaţii concrete: a) foarte rar s-ar putea întâlni situaţia în care un terţ ar preti nde un drept real civil asupra bunului domenial, căci în această situaţie ar trebui să conteste însăși apartenenţa bunului la domeniul public (deci să nege chiar dreptul de proprietate publică). Or, în această situaţie, ti tularului atribuţiei de administrare nu îi mai rămâne decât să indice în instanţă pe ti tularul dreptului, în temeiul art. 64-66 CPC; b) uneori s-ar putea naște liti gii între ti tularul prerogati vei de administrare și administratorul general al bunului, care să pună în discuţie însăși existenţa administrării („speciale”). Or, un asemenea liti giu este în mod evident unul de contencios administrati v, în care se pune în discuţie valabilitatea unui eventual act de revocare a prerogati vei de

Art. 870

1206 OVIDIU PODARU


administrare, care nu are nimic de-a face cu o acţiune confesorie; c) în fi ne, am putea fi și în situaţia unui liti giu între două persoane de drept public care revendică fi ecare un drept real de natură administrati vă asupra bunului domenial. Dar și atunci, în opinia noastră, ar trebui să ne afl ăm în cadrul procesual al contenciosului administrati v, administratorul general al bunului fi ind și el introdus în cauză în calitate de pârât cu privire la valabilitatea sau efi cacitatea unui act administrati v de consti tuire sau revocare (expresă sau tacită) a unui drept real asupra domeniului public. Căci nu este posibil, în opinia noastră, să coexiste în mod legal două drepturi reale concurente referitoare la aceeași dependinţă domenială: insti tuirea unuia prin act administrati v nu poate însemna decât revocarea celui anterior; d) numai în situaţia extremă în care un terţ a ocupat abuziv (și, eventual, prin violenţă) domeniul public, am putea vorbi despre exerciţiul unei acţiuni confesorii de administrare a ti tularului acestei prerogati ve împotriva ocupantului ilegal. Însă și atunci soluţia fi rească ar trebui să fi e alta: administraţia, care se bucură de privilegiul prealabilului, ar trebui să îl poată evacua pe ocupantul abuziv fără concursul instanţei de judecată (Ov. Podaru, op. cit., nr. 40, p. 54-55).

Secţiunea a 3-a. Dreptul de concesiune

Art. 871. Conţinutul dreptului de concesiune. (1) Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune.(2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fi zică sau persoană juridică.(3) Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contrac-tului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege.

Legislaţie conexă: ► art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998); ► O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (M. Of. nr. 569/2006); ► H.G. nr. 168/2007 pentru aprobarea Normelor meto-dologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (M. Of. nr. 146/2007).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Reprezentând mai exact dreptul concesionarului asupra bunului luat în concesiune,

dreptul de concesiune a fost apreciat ca fi ind un drept real asupra domeniului public, atât de doctrină (A. Sebeni, S. Gherghina, Efectele și încetarea contractului de concesiune, în Dreptul nr. 11/1999, p. 3), cât și, mai nou, de lege (art. 866 NCC), dar de natură administrati vă, am adăuga noi, date fi ind dispoziţiile art. 57 din O.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, potrivit cărora concedentul poate, pentru moti ve legate de interesul public, să denunţe unilateral contractul – cu răscumpărare – și, în consecinţă, să reia bunul în posesie.

2. Dreptul concesionarului, pe lângă faptul că are o natură administrati vă (deci este pre car, putând fi desfi inţat, respecti v modifi cat ori de câte ori interesul public o cere), are urmă toarele caracteristi ci: a) constă în prerogati va de exploatare, în interes public, dar și în benefi ciul său propriu, a unui bun proprietate publică. De pildă, dacă un teren intravilan este concesionat de consiliul local în vederea edifi cării și exploatării unei parcări subterane, interesul încheierii

Art. 871

OVIDIU PODARU 1207


unui asemenea contract este în primul rând cel public legat de serviciul public ruti er, dar, în ce-l privește pe concesionar, exploatarea o face pentru a obţine un profi t personal, benefi ciile concesiunii urmând a fi împărţite cu administraţia, care își primește partea sub forma redevenţei; b) el nu este o simplă facultate, fi ind obligatoriu de exercitat, sub sancţiunea pierderii sale [art. 871 alin. (1) NCC]. Altf el spus, exploatarea nu este doar un drept, ci și o obligaţie. Bunăoară, în exemplul precedent, dacă prin absurd concesionarul ar ţine parcarea subterană închisă (chiar dacă ar achita redevenţa în mod regulat), concedentul poate rezilia contractul pentru neexecutarea sa; c) se consti tuie întotdeauna cu ti tlu oneros, căci redevenţa pe care, în contraparti da dreptului de concesiune, concesionarul o plătește con cedentului este de esenţa acestui contract administrati v (Ov. Podaru, op. cit., nr. 42, p. 57-58).

3. Din interpretarea alin. (3) al art. 871 NCC rezultă foarte clar că prezentul cod conţine numai o reglementare de principiu a concesiunilor, nefi ind posibilă încheierea unui ase-me nea contract exclusiv în temeiul acestuia, fi ind necesară o lege specială care să regle-menteze procedura de concesionare, încheierea, executarea și încetarea lui.

JURISPRUDENŢĂ 1. Contractul de concesiune, având ca obiect punerea în valoare a unor bunuri din proprietatea publică, este asimilat actului administrati v în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea contenciosului administrati v nr. 554/2004. Per a contrario, contractul de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau unităţilor administrati v-teritoriale nu este supus competenţei instanţelor de contencios administrati v (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 6/2011, www.scj.ro).

Art. 872. Exercitarea dreptului de concesiune. (1) Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fi e predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.(2) Fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire, pro-ductele bunului concesionat revin concesionarului.(3) În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.

Legislaţie conexă: art. 52, art. 57 alin. (2) şi art. 65 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (M. Of. nr. 569/2006).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Întrucât concesionarul dobândește dreptul de exploatare a unui bun proprietate

publică, el este îndreptăţit să efectueze orice acte (materiale sau juridice) care intră în conţinutul acestui drept. Fără îndoială însă că actele de înstrăinare ori grevare a bunului dat în concesiune depășesc acest drept, fi ind totodată contrare și regulii inalienabilităţii bunurilor domeniale. În plus însă, sunt nule și actele de înstrăinare ori grevare (ipotecare, gajare) a investi ţiilor obligatorii pe care concesionarul trebuie să le facă cu privire la bunul concesionat (și care, la fi nalul concesiunii, revin, potrivit contractului, concedentului) ori chiar a bunurilor proprii care fac obiectul unei clauze de preluare.

Art. 872

1208 OVIDIU PODARU


2. În mod tradiţional, la fi nalul concesiunii, bunurile afl ate în detenţia concesionarului sunt fi e bunuri de retur, care trebuie resti tuite în mod obligatoriu și gratuit concedentului, fi e bunuri proprii (care în mod normal sunt și deci rămân ale concesionarului). Însă nimic nu împiedică cele două părţi ca, cu privire la unele dintre bunurile care intră în această din urmă categorie, să insereze o clauză de preluare (care, ca natură juridică, reprezintă o promisiune unilaterală de vânzare din partea concesionarului), în temeiul căreia, dacă își manifestă opţiunea în acest sens, concedentul să poată achiziţiona, la un preţ rezidual, determinabil după anumite criterii prestabilite, unele bunuri proprii, care astf el devin „bunuri de preluare”.

3. „Actul de consti tuire” („actul consti tuti v”) este, de regulă, un contract (administrati v) – contractul de concesiune. Nu este exclusă însă nici ideea unui act unilateral (administrati v): bunăoară, potrivit art. 3 pct. 17 din Legea minelor nr. 85/2003, prin licenţă se înţelege „actul juridic prin care se acordă concesionarea/darea în administrare a acti vităţilor miniere de explorare/exploatare”.

4. Este fi resc ca fructele bunului concesionat să revină concesionarului, căci nu este de conceput ca exploatarea unui bun să excludă fructele acestuia. Este vorba atât de fructele naturale ori industriale, cât și de cele civile (chirii, arenzi, dobânzi), cu condiţia să nu fi e contraechivalentul unei subconcesionări, interzisă de prevederile art. 51 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006. În schimb, cu privire la producte, care consumă substanţa bunului domenial, trebuie să existe clauză expresă în contract în sensul că acestea se cuvin concesionarului. De altf el, există concesiuni care, prin însăși esenţa lor, transmit concesionarului dreptul de a culege productele bunului concesionat (de exemplu, concesiunile miniere).

5. Dreptul de control al concedentului asupra acti vităţii concesionarului reprezintă, alături de dreptul de modifi care unilaterală [art. 53 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006], respecti v de denunţare unilaterală [art. 57 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006], una dintre prerogati vele exorbitante ale concedentului, care face ca părţile contractului de concesiune să fi e inegale juridic, un element specifi c tuturor contractelor administrati ve.

Art. 873. Apărarea dreptului de concesiune. (1) Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului.(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Având în vedere faptul că exploatarea bunului proprietate publică este nu numai un

drept, ci și o obligaţie pentru concesionar, și apărarea în justi ţie devine obligatorie pentru acesta, în caz contrar contactul de concesiune putând fi reziliat de către concedent pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către concesionar, în temeiul art. 57 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 54/2006.

2. Acţiunea confesorie de concesiune va fi introdusă de către concesionar împotriva terţilor numai dacă acesta nu are la îndemână un alt mijloc de acţiune specifi c dreptului public. De pildă, dacă odată cu bunul proprietate publică (de exemplu, o parcare publică subterană) se concesionează și un serviciu public (ca obiect secundar) și, împreună cu acesta, se transmite concesionarului și dreptul de sancţionare contravenţională, este evident că împotriva unui uti lizator care îl tulbură pe concesionar în exerciţiul drepturilor sale acesta din urmă are alte mijloace de apărare, mult mai efi cace.

Art. 873

OVIDIU PODARU 1209


3. Împotriva ti tularului proprietăţii publice acţiunea confesorie poate fi exercitată numai dacă „tulburarea” care provine de la acesta nu constă în denunţarea contractului pe moti v de interes public, căci, în această situaţie, dacă un asemenea act administrati v ar fi emis de către concedent cu exces de putere, concesionarul nu are acţiune confesorie, ci acţiune în contencios administrati v în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrati v.

4. Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea confesorie este cea de drept comun, indiferent cine este tulburătorul, cu excepţia situaţiei în care „tulburarea” se realizează de către o autoritate publică (concedentul ori o altă autoritate) prin acte administrati ve, caz în care concesionarul se va adresa instanţei de contencios administrati v (art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006). Dar în această ipoteză „acţiunea confesorie” este în realitate o veritabilă acţiune în contencios administrati v în anularea unui act emis cu exces de putere.

JURISPRUDENŢĂ 1. Instanţa de contencios administrati v este competentă, potrivit art. 8 alin. (2) şi art. 2 alin. (1)lit. c) din Legea nr. 554/2004, să soluţioneze numai acele liti gii legate de contractele administra-ti ve, respecti v acele contracte care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau a altor categorii de contracte administrati ve reglementate expres prin legi speciale. Cererea având ca obiect încheierea unui contract de concesiune vizând un teren aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrati v-teritoriale nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fi ind astf el în competenţa de solu-ţionare a judecătoriei, ca instanţă de drept comun (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 3681/2010, www.scj.ro).

Secţiunea a 4-a. Dreptul de folosinţă cu ti tlu gratuit

Art. 874. Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţă cu titlu gratuit. (1) Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică.(2) În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu benefi ciază de fructele civile ale bunului.(3) Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 17. Statul şi unităţile administrati v-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrati v, care desfăşoară acti vitate de binefacere sau de uti litate publică, ori serviciilor publice”.

Legislaţie conexă: art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007).

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. Dreptul de folosinţă gratuită: a) este un drept real (art. 866 NCC), putând fi astf el

apărat inclusiv pe calea unei acţiuni confesorii de folosinţă gratuită (art. 875 NCC); b) are o natură administrati vă, deci este precar, putând fi modifi cat în conţinut sau chiar desfi inţat unilateral de administraţie ori de câte ori interesul public o cere; c) este un drept intuitu personae, fi ind dobândit în considerarea unei calităţi speciale a detentorului precar, aceea

Art. 874

1210 OVIDIU PODARU


de prestator al unui anumit serviciu public pentru comunitate; d) în plus, așa cum rezultă în mod expres din textul codului, el are o durată limitată în ti mp. Chiar dacă textul legal nu stabilește o durată maximă, apreciem că el nu poate fi consti tuit pe o durată de ti mp îndelungată (99 de ani, durata vieţii unei persoane etc.).

2. Titularul dreptului de folosinţă gratuită trebuie să aibă una dintre cele două calităţi speciale: a) insti tuţie de uti litate publică (art. 874 NCC) sau persoană juridică fără scop lucrati v, care desfășoară acti vitate de binefacere sau de uti litate publică (art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale), respecti v b) serviciu public (cum ar fi serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale de specialitate). În opinia noastră, există o incapacitate generală a subiecţilor de drept de a încheia un contract de comodat cu privire la o dependinţă a domeniului public, prin care să dobândească acest drept de folosinţă gratuită. Numai enti tăţile anume prevăzute de textele de lege mai sus citate dobândesc o capacitate specială în temeiul căreia pot încheia asemenea acte juridice și dobândi un asemenea drept (Ov. Podaru, op. cit., nr. 43, p. 58-59).

3. Dreptul de folosinţă gratuită este practi c un usus care nu permite o închiriere (arendare etc.) a bunului în favoarea unei alte persoane. Și este fi resc să fi e așa, întrucât autoritatea publică a consti tuit acest drept într-un scop de interes public, iar nu într-unul de speculă. În mod excepţional însă, prin actul de consti tuire a folosinţei gratuite, s-ar putea prevedea că ti tularul acestuia poate culege și fructele, dar numai dacă acest lucru este, de asemenea, în interes public (de pildă, sumele obţinute cu ti tlu de chirie pentru o parte din bunul pentru care s-a insti tuit dreptul de folosinţă sunt uti lizate tot în scop de binefacere) (Ov. Podaru, op. cit., nr. 43, p. 59).

JURISPRUDENŢĂ1. Chiar din textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 rezultă că unitatea administrati v-teritorială poate da imobilul din patrimoniul pe care îl deţine în regim de proprietate publică. Rezultă că unitatea administrati v-teritorială nu poate fi obligată să dea în folosinţă gratuită un imobil (C.A. Târgu-Mureş, s. com., cont. adm. şi fi sc., dec. nr. 163/R/2008, în Jurindex).

2. Este nelegală hotărârea unui consiliu local pentru atribuirea în folosinţă nelimitată în ti mp a unui teren proprietate publică, limitarea în ti mp la existenţa pârâtei, ca insti tuţie de învăţământ superior, neconsti tuind o delimitare în ti mp a perioadei de folosinţă (C.A. Timişoara, s. com. şi cont. adm., dec. civ. nr. 502/R/2006, portal.just.ro).

Art. 875. Apărarea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit. (1) Apărarea în justiţie a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit revine titularului dreptului.(2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ1. A se vedea supra, comentariul de la art. 873. Singura deosebire ar fi aceea că, în

ipoteza în care bunul domenial dat în folosinţă gratuită este ocupat abuziv de către un terţ, ti tularul acestui drept nu îl poate evacua cu de la sine putere (căci nu este autoritate publică), fi ind obligat să recurgă la acţiunea confesorie.

Art. 875

noul cod civil vol. i. art. 1177-1210

Documents