Cuprins

CUPRINS..................................................................................................................................................................1

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.............................................................................................................................2

2. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ................................................................................................7

Bibliografie.............................................................................................................................................................17

1

Noţiunea şi clasificarea faptelor de comerţ

1. Noţiuni introductiveÎn tratarea amplului subiect referitor la comercianţi, considerăm că mai întâi trebuie să

prezentăm concepţia care a fost consacrată de Codul comercial român1 în ceea ce priveşte

faptele de comerţ. În doctrină se susţine existenţa unui sistem subiectiv şi a unui sistem

obiectiv pentru stabilirea raporturilor de drept comercial şi definirea noţiunii de comerciant.

În conformitate cu sistemul subiectiv, comercialitatea actelor sau faptelor juridice este

legată de calitatea de comerciant a persoanei care le exercită. Aceasta înseamnă că dacă actele

sau faptele sunt săvârşite de un comerciant, în mod automat acestea au caracter comercial şi li

se aplică legislaţia comercială, dreptul comercial fiind un drept rezervat persoanelor care au

calitatea de comerciant.

Potrivit acestei concepţii, calitatea subiectului determină natura juridică a actului sau

faptului săvârşit, actul de comerţ fiind caracterizat prin trei trăsături2 şi anume: este realizat de

un comerciant; este realizat în exercitarea unei profesii comerciale şi prin realizarea lui

comerciantul urmăreşte exploatarea comerţului său.

Potrivit sistemului subiectiv, „comerciantul este definit prin activitatea economică pe

care o exercită sau prin înscrierea lui într-un registru profesional ori prin organizarea

întreprinderii sale”3, iar actul de comerţ „este definit într-o manieră subsidiară, ca actul pe

care îl săvârşeşte o persoană care are calitatea de comerciant”.

Sistemul subiectiv a orientat primele reglementări în materie comercială, în perioada

anterioară marii codificări a dreptului comercial de la începuturile secolului al XIX-lea, fiind

adoptat ulterior de Codul comercial german din anul 1900.

Potrivit sistemului obiectiv, actele juridice, faptele şi operaţiunile sunt calificate de

lege ca acte şi fapte de comerţ, indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte. Aşadar,

1 Codul comercial a fost promulgat la data de 10 mai 1887, a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I, din 10 mai 1887 şi s-a aplicat începând cu 1 septembrie 18872 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ediţia 3, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.33 Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia 5, Ed. All Beck, 2004, p.24

2

normele comerciale se aplică unei categorii de acte şi fapte stabilite în mod expres de lege şi

nu unei categorii de persoane, respectiv comercianţilor.

Concepţia obiectivă a fost preluată de Codul comercial francez şi de legislaţia

comercială a altor state.

Codul comercial român a adoptat, după modelul italian, sistemul obiectiv, menţionând

într-un articol distinct actele şi operaţiunile calificate drept fapte de comerţ, dublat de un

criteriu subiectiv. Astfel, în art. 3 Codul comercial enumeră actele şi faptele cărora li se aplică

dispoziţiile legii comerciale, fără a avea importanţă dacă persoana care le săvârşeşte este sau

nu comerciant. Faptele prevăzute de acest articol sunt considerate de doctrina de specialitate

drept fapte obiective de comerţ, „deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorită

naturii lor şi pentru motive de ordine publică”4. Aşadar, dispoziţiile art. 3 se aplică oricărei

persoane care săvârşeşte fapte obiective de comerţ, indiferent de calitatea acesteia, actul fiind

comercial prin natura lui.

În literatura de specialitate5 se afirmă că în concepţia legiuitorului român nu este

suficient criteriul obiectiv pentru determinarea categoriilor de fapte de comerţ, considerând că

şi calitatea de comerciant a subiectului este necesară pentru calificarea unui fapt juridic drept

fapt de comerţ.

Într-adevăr, în afară de faptele prevăzute de art.3, Codul comercial consideră ca fapte

de comerţ şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură

civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul. Aşadar, sistemul obiectiv consacrat prin

art.3 este completat cu o prezumţie de comercialitate, prevăzută de art. 4, determinată de

calitatea de comerciant a celui ce săvârşeşte acte sau fapte, care dobândesc astfel, caracter

comercial.

În concluzie, actele şi operaţiunile care nu se regăsesc în cuprinsul art. 3 dobândesc

caracter comercial dacă sunt săvârşite de o persoană care are calitatea de comerciant.

Necesitatea acestei prezumţii este justificată prin aplicarea aceluiaşi regim juridic tuturor

actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant.

4 Vezi Stanciu D. Cărpenaru, op, cit, p.30; C. Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p.275 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, p.22

3

Aşa cum se arată în doctrină6, reglementarea prevăzută în art. 3 şi art. 4 nu neagă

concepţia obiectivă a Codului comercial român, deoarece săvârşirea faptelor de comerţ

prevăzute de art. 3 are rol preponderent în stabilirea raporturilor juridice comerciale şi în

dobândirea calităţii de comerciant.

Pentru determinarea faptelor de comerţ reglementate de Codul comercial român

trebuie amintite şi dispoziţiile art.56, potrivit cărora „dacă un act este comercial numai pentru

una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de

dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar

dispune altfel”.

Din punct de vedere al terminologiei, Codul comercial român utilizează noţiunea de

fapte de comerţ.

Reprezentând modelul pentru Codul comercial român şi Codul comercial italian, ca şi

cel francez utilizează aceeaşi tehnică de enumerare a actelor faptelor şi operaţiunilor pe care

însă le declară acte de comerţ.

Pornindu-se de la cercetarea lucrărilor pregătitoare ale Codului comercial, în literatura

de specialitate7 s-a menţionat că „legiuitorul român n-a avut intenţia şi nici pretenţia să

inoveze într-o problemă fundamentală ca aceasta”, motiv pentru care trebuie „să tragem

aceleaşi consecinţe juridice ca în dreptul francez şi italian”.

Suntem de părere că noţiunea de fapte de comerţ este folosită în sens larg pentru a

cuprinde în sfera acesteia atât actele, cât şi faptele de comerţ, adică pentru a desemna toate

operaţiunile de comerţ. Cu alte cuvinte, sub incidenţa dispoziţiilor comerciale se regăsesc atât

contractele comerciale, cât şi faptele licite şi cele ilicite care sunt săvârşite de comercianţi în

legătură cu activitatea desfăşurată de ei.

Deci, legiuitorul a avut în vedere fenomenul economic, socotit în toată complexitatea

sa, care intră sub incidenţa dreptului comercial. Acesta cuprinde, nu doar actul în sine, ci şi

actele premergătoare conexe sau ajutătoare, precum şi cele ulterioare. Scopul a fost acela de a

realiza o reglementare juridică unitară diferitelor operaţiuni enumerate de art. 3.

Se pune însă întrebarea dacă există o definiţie legală a actului sau faptului de comerţ,

6 Vezi D.D.Gerota, „Legislaţia comercială” în Revista de Drept comercial nr.7- 8/1999, p.2217 L.L. Georgescu op. cit, 2002, p.145

4

care să surprindă trăsăturile caracteristice tuturor operaţiunilor astfel consfinţite de lege.

Răspunsul este negativ, motiv pentru care în doctrina română şi străină s-a încercat să se

formuleze o astfel de definiţie, pornind de la diferite criterii.

Interesul unei asemenea definiţii este justificat de faptul că este absolut necesar să se

stabilească o delimitare între actele civile şi cele comerciale şi de aici o delimitare a naturii

juridice a litigiului dedus judecăţii, căci normele de competenţă diferă în fiecare caz în parte.

Fără a intra în amănunte asupra diferitelor teorii privind definirea faptelor de comerţ, întrucât

o asemenea abordare excede subiectului tratat de teză, prezentăm pe scurt definiţiile care au

rezultat în raport de criteriile diferitelor teorii doctrinare.

Potrivit teoriei speculaţiei, scopul actului de comerţ este realizarea unui profit, întrucât

comerciantul nu acţionează dezinteresat, ci pentru a obţine beneficii.

În literatura franceză8 s-a considerat „act de comerţ orice act care cuprinde ideea de

speculaţie şi risc”, speculaţia fiind grefată pe circulaţia bunurilor. Pornind de la acelaşi

criteriu, un alt autor francez a conchis că „un act este comercial pentru persoana care îl

săvârşeşte atunci când ea nu înţelege să fie un intermediar care speculează asupra

transmisiunii valorilor care fac obiectul contractului”.

Trebuie însă se precizăm că termenul de speculaţie nu este utilizat în sensul de

înşelătorie în afaceri, ci ca activitate prin care se urmăreşte obţinerea de beneficii.

Această teorie a fost criticată pe motivul inexactităţii criteriului, apreciindu-se că, pe

de o parte, acesta este prea larg, întrucât există şi operaţiuni speculative care au caracter civil,

fiind dată ca exemplu o activitate agricolă sau meşteşugărească, dar pe de altă parte, criteriul

este şi prea îngust, deoarece există operaţiuni comerciale care nu sunt speculative, cum ar fi

vânzarea unor mărfuri pentru atragerea clientelei sau în scop de reclamă.

În practică9, s-a decis că intenţia de câştig sau speculaţie nu e o condiţie esenţială a

actului de comerţ obiectiv; prin urmare este act comercial şi întreprinderea de spectacole

publice cu scopul de a acoperi cheltuielile unui concurs de gimnastică.

În concret, un asemenea criteriu ar fi greu de aplicat, având în vedere că scopul

8 Idei exprimate de Bravard-Veyrrier în Traite de droit commercial, Paris, 1862, VI şi de Boistel în Precis de droit commercial, 1884, 3-a ediţie, citaţi de I.L. Georgescu, op. cit, 2002, p.1539 Curtea de Casaţie Firenzze, 28 noiembrie 1907, citată de Eftime Antonescu în Codul comercial adnotat, Ed. II, Vol.I, p.15

5

obţinerii de profit ar putea fi dovedit numai după realizarea activităţii comerciale.

Potrivit teoriei circulaţiei, criteriul care stă la baza definirii actului de comerţ este

obiectul acestuia, el reprezentând actul de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător

şi consumator. Altfel spus, orice act care realizează sau facilitează o interpunere în schimb,

indiferent de obiectul şi forma schimbului este un act de comerţ.

Acest criteriu îngustează însă, sfera dreptului comercial, în cadrul căreia ar urma să fie

reţinute în exclusivitate doar actele de intermediere între producţie şi consumaţie. Or, există şi

alte acte şi operaţiuni comerciale, cum ar fi cele de producţie, de consumaţie, actele agenţiilor,

care rămân în afara domeniului comercial.

O asemenea teorie, deşi are la bază noţiunea economică a comerţului, este criticabilă şi

considerată inadmisibilă, întrucât nu este capabilă să cuprindă în sfera sa varietatea

operaţiunilor pe care legea le consacră ca fiind comerciale.

În teoria întreprinderii, criteriul pe baza căruia este definită fapta de comerţ vizează o

activitate metodic şi profesional organizată pentru realizarea de bunuri şi servicii, nu un act

sau fapt juridic săvârşit în mod izolat. Aşadar, numai în cadrul unei întreprinderi, care

presupune organizarea activităţii, necesitatea unor mijloace materiale şi repetabilitatea

profesională a operaţiunilor, se poate realiza actul de comerţ.

Şi această teorie a fost pe bună dreptate criticată, atât pentru faptul că există acte de

comerţ care pot fi realizate fără să fie organizată sub aspect profesional o întreprindere, cât şi

pentru faptul că există şi întreprinderi cu caracter civil pe lângă cele cu caracter comercial.

Teoria mixtă s-a născut deoarece nici unul dintre criteriile folosite de celelalte teorii

nu au fost considerate suficiente pentru definirea faptelor de comerţ. Această teorie este rodul

jurisprudenţei, care a recurs la utilizarea mai multor criterii pentru definirea actelor şi faptelor

de comerţ, fiind preferat criteriul profitului şi cel al circulaţiei.

S-a ajuns astfel, ca faptele de comerţ să fie definite ca fiind acele acte juridice, fapte

juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de

lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine

profit10.

10 Y. Guyon, Droit des affaires, Tome 1, 8-eme edition, Economica, Paris, 1994, p.52

6

2. Clasificarea faptelor de comerţAvând în vedere diversitatea faptelor de comerţ prevăzute de lege, doctrina nu a ajuns

la un punct de vedere unitar pentru clasificarea acestora. Dificultatea este determinată de

caracterul eterogen al faptelor de comerţ, care nu dă posibilitatea utilizării unor criterii unitare

în acest scop. Fără a mai prezenta opiniile exprimate, considerăm că cea mai corespunzătoare

clasificare este aceea care rezultă din dispoziţiile Codului comercial. Astfel, faptele de comerţ

se clasifică în:

- fapte de comerţ obiective

- fapte de comerţ subiective

- fapte de comerţ unilaterale sau mixte

Faptele de comerţ obiective

Aşa cum am arătat anterior, faptele de comerţ obiective sunt cele enumerate de art. 3

Cod comercial, calificate astfel de legiuitor în raport de natura sau funcţia lor economică ori,

în unele situaţii, de forma lor. Acestor fapte li s-a recunoscut comercialitatea, fără ca

legiuitorul să se preocupe de calitatea persoanelor care le săvârşeşte.

În cuprinsul art. 3 sunt prevăzute 20 de acte şi fapte pe care legiuitorul le consideră

drept fapte de comerţ pentru motivul că fiecare prezintă cel puţin una din însuşirile socotite de

acesta necesare şi suficiente pentru ca unui fapt să i se imprime caracterul de comercialitate.

Limbajul utilizat nu este unul strict juridic, ci un limbaj comercial tehnic şi economic,

deoarece Codul comercial foloseşte termeni precum „întreprinderi”, „vânzări”, „cumpărări”,

„operaţiuni”, „asigurări”, „depozite”.

Cu privire la caracterul enumerării din cuprinsul art. 3 Cod comercial, în literatura de

specialitate s-au conturat două opinii. Astfel, a fost exprimată părerea11 conform căreia

enumerarea este limitativă, căci „din moment ce legea consideră ca acte de comerţ pe cele

enumerate, nu se poate în mod serios să se considere tot astfel oricărei altele, mai mult sau

mai puţin analoage, dar care nefiind enumerate, prin aceasta chiar sunt excluse”.

De asemenea, s-a susţinut că „dispoziţiile art.3 au caracterul unor norme imperative, în

11 C.C.Arion, Elemente de drept comercial, Vol. I, Ed. Socec, Bucureşti, 1920, p.86

7

sensul că faptele de comerţ enumerate trebuie socotite comerciale, fără posibilitatea unei

dovezi contrarii, în ceea ce priveşte caracterul lor civil sau comercial. Când legiuitorul

dispune că operaţiunile privitoare la navigaţie au natură obiectiv comercială, orice contestaţie

în faţa instanţelor asupra acestei chestiuni trebuie înlăturată”12.

În acelaşi sens este exprimată şi o opinie mai nouă,13 cu care suntem de acord, care

consideră că enumerarea făcută de legiuitor „este absolut limitativă, deoarece nici doctrina şi

nici practica jurisdicţională nu pot spori numărul actelor de comerţ”, însă înlăuntrul fiecărei

categorii pot fi incluse prin analogie, şi alte operaţiuni care ar putea fi considerate fapte de

comerţ.

Caracterul limitativ al enumerării a fost recunoscut şi de instanţa supremă care, în

soluţionarea recursului împotriva regulatorului de competenţă pronunţat de Curtea de apel

Craiova, a statuat că, în speţă, nu s-a făcut dovada că bunurile în litigiu sunt afectate unui

fond de comerţ, simpla calitate de comercianţi a pârâţilor nu este de natură a plasa obiectul

cererii în categoria actelor şi faptelor de comerţ, astfel cum acestea sunt prevăzute limitativ

de art.3 şi 4 Cod comercial14.

Conform unei opinii contrare15, enumerarea din cuprinsul art. 3 Cod comercial este

demonstrativă, argumentul fiind acela că „legiuitorul a procedat în art. 3 la o enumerare

demonstrativă a categoriilor de acte mai frecvente, lăsând ca judecătorul să aplice maxima

latină Ubi eadem ratio ibi eadem legis dispositio”.

Aceeaşi ideea este susţinută şi de o altă opinie16 după care enumerarea are un caracter

exemplificativ, enunţiativ, considerându-se că legiuitorul a consacrat drept fapte obiective de

comerţ cele mai frecvente acte juridice şi operaţiuni care la acea vreme constituiau baza

activităţii comerciale. În această accepţiune, la faptele de comerţ enumerate expres de Codul

comercial pot fi adăugate şi altele, cu condiţia ca acestea să aibă caracteristicile faptelor de

comerţ reglementate de lege. Opinia este argumentată şi prin modul de redactare a textului

art.3, în sensul că legea nu statuează imperativ „sunt fapte de comerţ”, ci prevede că „legea

12 I.L.Georgescu, Drept comercial român, Vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.15113 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, p.2314 Decizia nr.4568 din 7 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, pronunţată în Dosarul nr.1961/2005 - www.îccj.ro - 20.05.200715 M.A.Dumitrescu Codul comercial adnotat, Ed. Cugetarea, Bucureşti, Vol, I16 Stanciu D. Cărpenaru, op. cit, p.25

8

consideră ca fapte de comerţ”, menţionând că doctrina şi practica judiciară au recunoscut ca

fapte de comerţ şi alte acte şi operaţiuni în afara celor expres enumerate de Codul comercial,

cum ar fi producţia de film şi televiziune, hotelăria, publicitatea.

În aceeaşi ordine de idei, s-a mai susţinut că şi în alte acte normative există operaţiuni

care, în realitate, sunt fapte de comerţ, unele dintre acestea negăsindu-şi corespondent între

faptele enumerate de Codul comercial.

De asemenea, s-a mai afirmat17 că enumerarea demonstrativă lasă posibilitatea ca un

fapt nou să intre între faptele de comerţ, dacă prin natura sa, acesta se va asemăna cu unul din

faptele cuprinse în enumerare, fiind aceeaşi raţiune pentru a fi supus codului comercial.

Caracterul exemplificativ al enumerării a fost susţinut în practica mai veche a instanţei

de judecată, care a decis că art.3 Cod comercial enumeră care anume sunt fapte de comerţ în

mod enunţiativ, iar nu limitativ18.

În doctrină19 s-a precizat că sistemul enunţiativ are un dublu inconvenient şi anume, pe

de o parte, denaturează caracterul normelor delimitative prin firea lor, iar pe de altă parte,

expune la primejdii persoanele care exercită cu titlu profesional unele din operaţiunile sau

activităţile situate la graniţa dintre dreptul civil şi comercial, ce nu găsesc în litera legii o

configuraţie precisă. Pentru aceste motive, s-a considerat că extinderea materiei comerciale nu

poate opera decât în virtutea procedeului logic al analogiei, care nu-şi poate găsi aplicarea în

sensul sporirii listei categoriilor de activităţi cuprinse de art.3 şi 6, ci a înglobării pentru

identitate de raţiune în cadrul fiecărui fapt de comerţ sau a unui grup de acte de comerţ în

parte, a activităţilor similare sau afine.

În legătură cu cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 Cod comercial, literatura

de specialitate20 le-a clasificat în trei grupe, având la bază criterii economice, astfel:

- operaţiuni de intermediere (interpunere) în schimb (sau circulaţie) asupra mărfurilor

şi titlurilor de credit;

17 I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p.3318 M.A. Dumitrescu, Codul comercial, cu texte corespunzătoare italiene, franceze, belgiene, austriece. Adnotat cu jurisprudenţă, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1926, vol.I, Tribunalul Ilfov, Secţia comercială, decizia din 16 februarie 1890, speţa nr.1405 de subart.6319 I.L.Georgescu, Drept comercial român, Vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.14920 Vezi în acest sens, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, p.23-24; Stanciu D. Cărpenaru, op. cit, p.31

9

- acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii organizate,

adică întreprinderile;

- fapte de comerţ conexe (acte juridice şi operaţiuni conexe).

O altă grupare a faptelor de comerţ21 este aceea după care se disting:

- operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie, care coincide cu conceptul

economic al comerţului;

- operaţiuni a căror caracterizare este organizarea producţiei. Aceste operaţiuni sunt

comerciale numai cu condiţia efectuării lor în cadrul unei activităţi organizate, în mod izolat,

ele îşi menţin caracterul lor civil;

- operaţiuni conexe, a căror comercialitate derivă din conexiunea economică cu una

din activităţile fundamentale, enumerate de cod.

În doctrina italiană22, pornind de la criteriul juridic, actele comerciale enumerate de

Codul comercial italian au fost clasificate în acte absolute în mod necesar şi întotdeauna

comerciale, oricine le-ar efectua în orice mod şi în orice scop; acte de comerţ relative; acte

comerciale accesorii faţă de actele comerciale principale în sens juridic şi acte comerciale prin

conexiune economică cu celelalte acte comerciale.

În literatura franceză23, actele obiective comerciale prevăzute de Codul comercial

francez au fost clasificate în raport de natura juridică a operaţiunilor în: acte privitoare la

închirieri şi vânzări; închirieri de lucruri şi de servicii, care cuprind orice întreprindere de

manufactură, spectacole publice, agenţii; operaţiuni de schimb în genere şi operaţiuni

privitoare la comerţul maritim şi la asigurările terestre.

În cuprinsul faptelor de comerţ enumerate de Codul comercial român se regăsesc

unele operaţiuni care, deşi nu sunt comerciale prin natura lor, dobândesc caracter comercial

datorită legăturii pe care o au cu acte juridice sau fapte pe care legea le califică drept fapte de

comerţ. Acestea sunt denumite fapte de comerţ conexe, literatura juridică apreciind că ele nu

constituie o nouă categorie de acte de comerţ (operaţiuni de mijlocire în afaceri comerciale,

operaţiuni cu privire la navigaţie, depozitele pentru cauză de comerţ, contul curent şi cecul).

21 I.L.Georgescu, op. cit, 2002, p.179-18022 Isidoro La Lumia, Tratatto di diritto commerciale, Partea generală, Vol. I, Milano-Mesina1940, p.11223 Pardessus, Cours de droit commercial, Bruxelles, 1836, Vol. III, p.76

10

În jurisprudenţa italiană24 actele comerciale accesorii au fost definite ca fiind actele

care fac posibil, înlesnesc şi asigură un act de comerţ principal, obiectiv sau subiectiv, de la

care împrumută caracter comercial absolut sau prezumat, după cum actul principal este

obiectiv sau subiectiv comercial.

Faptele subiective de comerţ

Faptele obiective de comerţ sunt consacrate de art. 4 Cod comercial care dispune că se

socotesc ... ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu

sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.

Această categorie de fapte devin comerciale numai pentru faptul că sunt săvârşite de o

persoană care are calitatea de comerciant. Deci, fără a analiza natura intimă a lor, legiuitorul

le atribuie caracter comercial datorită calităţii persoanei care le exercită adică le prezumă a fi

comerciale. Cu alte cuvinte, fundamentul comercialităţii stă în legătură cu calitatea persoanei

şi nu în legătura cu activitatea comercială.

Prezumţia prevăzută de art. 4 se aplică independent dacă toate părţile sau numai una

dintre ele au calitatea de comerciant.

Această prezumţie este instituită atât în interesul comerciantului a cărui activitatea este

reglementată în mod unitar şi nu fragmentat, dar şi în interesul terţilor, care sunt protejaţi, pe

de o parte, de exigenţele dreptului comercial, iar pe de altă parte de simplitatea probelor

comerciale.

Aşa cum, s-a statuat în practică25 prezumţia de comercialitate se aplică la toate actele

comerciantului, chiar civile, chiar încheiate cu persoane necomerciante, pentru bunul motiv

că toate aceste acte nu apar decât ca un accesoriu al operaţiunii comerciale principale,

pentru că ele, în definitiv nu sunt destinate decât să servească la exerciţiul profesiunii sale şi

la utilitatea comerţului său.

În concret, actul subiectiv de comerţ reprezintă o creaţie a actului obiectiv de comerţ,

căci el este condiţionat de existenţa comerciantului care trebuie să-l facă. Rezultă astfel, un

raport de condiţionare, căci actul obiectiv de comerţ creează pe comerciant, iar comerciantul

24 Luca Bolaffio, citat de I.L. Georgescu, op, cit, 2002, p.16325 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a, Decizia ..nr.107 din 11 Aprilie 1941 - în Codul comercial adnotat, Ed.Tribuna, Craiova 19944, p.55

11

creează actul subiectiv de comerţ.

Legiuitorul a avut în vedere faptul că majoritatea actelor încheiate de comerciant sunt

în legătură cu comerţul lui, astfel că a creat prin art.4 prezumţia legală cum că toate actele

săvârşite de acesta sunt de natură comercială. Aşadar, cu excepţiile arătate, toate obligaţiile

comerciantului sunt socotite comerciale, indiferent de izvorul lor (contracte, fapte licite sau

ilicite).

În practică, instanţa de judecată a statuat că tranzacţia dintre doi comercianţi care

stinge un proces născut dintr-o vânzare comercială constituie un act de comerţ, încadrându-

se în prevederile art. 4 Cod comercial, care consfinţesc o prezumţie de comercialitate pentru

toate actele săvârşite de un comerciant (până la proba contrară care ar rezulta din natura

actului26.

Menţionăm că în Codul comercial francez nu se regăsesc dispoziţii asemănătoare care

consfinţesc o asemenea prezumţie. Doctrina franceză însă, a formulat teoria accesoriului,

potrivit căreia comercialitatea derivă din principiul accesoriul sequitur principale, statuând că

este suficient ca o obligaţie să fie în legătură cu comerţul celui care l-a contractat sau să fie un

accesoriu pentru ca ea să aibă caracter comercial.

Din redactarea art. 4 Cod comercial rezultă că prezumţia instituită poate fi răsturnată,

prin aceea că trebuie dovedită natura civilă a obligaţiei sau caracterul necomercial al acesteia

care trebuie să rezulte din chiar actul săvârşit de comerciant. Cu alte cuvinte, trebuie dovedit

că actul este străin activităţii comerciale.

Referitor la prezumţia legală de comercialitate instituită de Codul comercial, în

doctrină27 s-a considerat că aceasta nu este o prezumţie iuris et de iure, care nu permite proba

contrară, dar nici o prezumţie iuris tantum, care să fie combătură fără limită, ci este „o

prezumţie sui-generis sau mixtă, care permite să se facă dovada că operaţiunea este străină

comerciantului, datorită naturii ei sau a scopului pe care îl urmăreşte”28. Deci, prezumţia poate

fi combătută prin probe şi aceste probe incumbă, astfel cum s-a decis şi în practică, celui ce

26 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, Decizia nr.784/1927, în Practică judiciară în materie comercială, p.2927 I.L.Georgescu, op. cit, 2002, p.29828 Stanciu Stanciu D. Cărpenaru, op. cit, p.51

12

aleghează contrariul29.

Excepţii de la prezumţia de comercialitate

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, textul art.4 Cod comercial instituie regula

generală potrivit căreia toate obligaţiile unui comerciant sunt socotite comerciale. Legiuitorul

însă, a reglementat două excepţii, permiţând combaterea regulii generale pe două căi:

- dovada că obligaţia este de natură civilă;

- dovadă că obligaţia izvorăşte dintr-o activitate străină comerţului.

În primul caz, excepţia este justificată prin aceea că viaţa comerciantului nu este

limitată numai la activitatea sa profesională şi că el poate să încheie acte în afara profesiunii,

acte care nu pot fi supus dispoziţiilor dreptului comerciant.

După mai multe încercări30 nici legislaţia şi nici doctrina şi jurisprudenţa română şi

străină nu au reuşit să adopte o definiţie sintetică a actelor de natură civilă.

În doctrină română31 se consideră că trebuie avute în vedere actele de drept privat care

prin structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân

civile, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Printre actele care intră în această categorie

enumerăm actele juridice nepatrimoniale (căsătoria, adopţia), actele referitoare la succesiune,

actele juridice privind imobilele32, contractele de concesiune.

Aşadar, pentru această excepţie trebuie făcută dovada că actul este civil şi nu dovada

că el nu aparţine activităţii comerciale.

În ceea ce priveşte cea de a doua excepţie instituită de art. 44 Cod comercial, acesta

vizează situaţia în care din însăşi operaţiunea încheiată de comerciant rezultă că ea a fost

săvârşită într-un scop străin comerţului.

29 Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul civil adnotat. Cu textul corespunzător francez, italian şi belgian. Cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868 la 1925, Ed. Librăriei Universala Alcalay & Co., Bucureşti, 1925, vol. IX, Curtea de Apel Chişinău, Secţia a II-a, decizie din 7 octombrie 1924, p.389-39030 Actul civil a fost definit ca fiind actul care prin esenţa lui nu pot fi concepute în mod juridic în scopul facilitării, ajutorării, promovării exerciţiului comerţului. Într-o altă definiţie, este act esenţial civil acela care prin caracteristicile sale juridice este întotdeauna străin comerţului. Vezi I. L. Georgescu, op. cit, 2002, p.29931 Stanciu D. Cărpeanu, op. cit., p.5132 În practică s-a decis că operaţiunile asupra imobilelor sunt de natură civilă, chiar dacă sunt făcute în scop speculativ de către un comerciant, potrivit art.3 Cod comercial. În acelaşi sens, contractele pentru vânzarea sau închirierea imobilelor sunt acte de natură civilă, iar nu acte de comerţ, chiar dacă sunt făcute în scop de speculă. Aceste contracte fiind de natură civilă, ele nu pot lua, conform art.4 Cod comercial, caracter comercial, nici atunci când au loc între comercianţi, Curtea de Apel Bucureşti, Sector 1, decizia civilă nr.434 din 20 noiembrie 1925, respectiv Curtea de Casaţie, decizia nr.14 din 19 octombrie 1940, în Codul comercial adnotat, op. cit. p.55 - 56

13

În acest caz este vorba despre necomercialitatea actului săvârşit de comerciant,

caracter care rezultă din chiar actul încheiat de el.

Cu alte cuvinte, necomercialitatea trebuie să rezulte din voinţa părţilor care au încheiat

actul, adică atât comerciantul cât şi cocontractantul să fi înţeles că încheie un act civil şi nu

unul comercial. Intenţia trebuie să existe la momentul încheierii actului, fără însă ca

legiuitorul să ceară o probă preconstituită asupra caracterului civil al acestuia.

Important este să se imprime un caracter necomercial actului care să rezulte din

împrejurările în care acesta a fost încheiat.

Pentru a dovedi acest lucru, în cazul unui litigiu, este admisibil orice mijloc de probă

pentru ca instanţa să stabilească cu exactitate care anume a fost intenţia părţilor la data

încheierii actului.

Este vorba despre „act” ca operaţiune juridică (negotium) şi nu ca instrument de

probaţiune, de înscris.

Faptele de comerţ unilaterale sau mixte

Cu privire la aceste fapte, în doctrină părerile au fost împărţite asupra ideii dacă ele

constituie sau nu o categorie distinctă de fapte de comerţ, alături de faptele de comerţ

obiective şi fapte de comerţ subiective. Unii autori nu le consideră o categorie separată,

susţinând că ele sunt cuprinse fie în sfera faptelor de comerţ obiectiv, fie în sfera celor

subiective. După alţi autori, ele formează o categorie aparte, deoarece comportă anumite

particularităţi dat fiind faptul că sunt fapte de comerţ numai pentru una din părţile raportului

juridic.

Pornind de la dispoziţiile Codului comercial, considerăm că faptele de comerţ

unilaterale constituie o categorie aparte, astfel cum rezultă şi din modul în care sunt tratate

în cuprinsul lucrării.

Indiferent că e vorba despre fapte obiective sau subiective de comerţ pentru ambele

părţi ori că faptele de comerţ sunt obiective pentru o parte şi subiective pentru cealaltă parte,

nu este nici o dificultate în a concluziona că în toate acest cazuri se aplică regulile comerciale

ambelor părţi.

14

Însă activitatea comercială vizează şi pe necomercianţi, astfel că în cazul încheierii

unui act între un comerciant şi un necomerciant, acesta nu poate îmbrăca acelaşi caracter

pentru ambele părţi. Atunci operaţiunea este comercială numai pentru una dintre părţi, adică

numai pentru comerciant şi necomercială, adică civilă pentru cealaltă parte a raportului juridic

(necomerciant).

În asemenea situaţii, ori când legea prevede expres, cum este cazul art. 5 şi 6 Cod

comercial, că actul este comercial numai pentru una din părţi, se pune problema de a şti care

anume lege este aplicabilă.

Amintim că potrivit art. 5 Cod comercial nu se poate considera ca fapt de comerţ

vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau cel

cultivat de dânsul.

De asemenea, art. 6 Cod comercial dispune că asigurările de lucruri sau stabilimente

care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce

priveşte asigurătorul.

Acelaşi caracter unilateral îl are şi contul curent şi cecul care nu sunt considerate ca

fapte de comerţ în ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele nu au o cauză

comercială.

Regimul juridic al faptelor ce comerţ unilaterale este prevăzut în mod expres de art. 56

Codul comercial, care statuează că dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi

contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiunile

privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Soluţia legiuitorului român inspirată din Codul comercial italian şi Codul german din

1861 este tranşantă, stabilind o dispoziţie unică aplicabilă acestor categorii de acte şi anume

legea comercială. S-a avut în vedere faptul că, în comparaţie cu legile civile şi din punctul de

vedere al părţilor interesate, legile comerciale prezintă unele avantaje de competenţă, termene

şi probaţiune. De aceea, legiuitorul a înţeles să acorde aceste avantaje nu numai

comercianţilor, ci şi particularilor, când aceştia săvârşesc anumite acte pe care legiuitorul le-a

supus zonei de protecţie comercială.

În practică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială a statuat într-o speţă

15

că, potrivit dispoziţiilor art.7 Cod comercial reclamanta este societate comercială, deci are

calitatea de comerciant, astfel că potrivit art. 4 şi 56 Cod comercial, actele încheiate de

aceasta sunt supuse legii comerciale33.

Precizăm că în dreptul francez nu există o dispoziţie similară celei din Codul

comercial român, astfel că în doctrină şi jurisprudenţă s-a adoptat o soluţie dualistă: persoana

pentru care operaţiunea este civilă se supune jurisdicţiei civile, cea faţă de care actul este

comercial, regulilor comerciale.

Regula instituită de art.56 din Codul comercial român conform căreia faptelor de

comerţ unilaterale li se aplică dispoziţiile legii comerciale are două excepţii:

- dispoziţiile comerciale privitoare la persoana chiar a comercianţilor

- dispoziţiile pe care chiar legea comercială le exclude de la aplicare. Prima excepţie

se justifică prin aceea că dispoziţiile aplicabile unei persoane care exercită o anumită

activitate profesională nu pot fi aplicabile şi alteia, care nu are nimic comun cu

respectiva profesie. Legea comercială se aplică numai actului juridic încheiat de părţi

neavând nici un efect asupra statutului necomerciantului.

În concluzie, prin încheierea actelor juridice care sunt guvernate de legea comercială,

necomerciantul nu devine comerciant şi deci, nu este supus obligaţiilor specifice acestei

profesii, cum ar fi înmatricularea în registrul comerţului sau organizarea şi ţinerea

contabilităţii. El îşi păstrează statutul de necomerciant, indiferent de numărul actelor încheiate

care se supun dispoziţiilor comerciale.

Referitor la cea de-a doua excepţie, art. 56 Cod comercial utilizează sintagma „afară ...

de cazurile în care legea ar dispune altfel”, înţelegându-se că legea comercială prevede

anumite cazuri când dispoziţiile sale nu se aplică.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, această normă trebuie interpretată în

sensul că în unele situaţii „legiuitorul supune raportul juridic legii civile şi nu celei

comerciale”, considerându-se că excepţia „este inutilă de vreme ce legea poate deroga prin

dispoziţii speciale de la normele generale”.

Un astfel de exemplu îl reprezintă dispoziţiile art. 42 Cod comercial care în alin.(1)

33 Decizia nr.4419/4 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, pronunţată în Dosarul nr.9066/2004 - www.îccj.ro 20 mai 2007

16

stabilesc regula după care „în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar afară de

stipulaţie contrară, pentru ca în ultimul alineat al aceluiaşi articol să se prevadă că prezumţia

nu se aplică necomercianţilor pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ.

În concluzie, prezumţia de solidaritate nu funcţionează atunci când codebitorii sunt

necomercianţi şi operaţiunile încheiate nu sunt fapte de comerţ faţă de ei. În aceste cazuri este

aplicabilă regula divizibilităţii obligaţiilor cu pluralitate de debitori consacrată de Codul civil.

Bibliografie

I. Doctrină

A. Tratate, cursuri, monografii1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ediţia 3, Ed.

All Beck, Bucureşti, 20042. Constantin C. Arion, Elemente de drept comercial, Ed. Librăriei Socec&Co SA,

Bucureşti, 19203. Stanciu Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile

comerciale - Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 20014. M.A. Dumitrescu, Codul comercial adnotat, Vol.I, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 19265. I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 19296. Ion Luca Georgescu, Drept comercial român, Ed. Socec, Bucureşti, 19467. Ion Luca Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor

comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994

8. D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Ed. „Fundaţia Culturală Regele Mihai I”, Bucureşti, 1928

9. Y. Guyon, Droit des affaires Tome I: Droit comercial général et societés 9e édition, Economica, 1996

10. Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul civil adnotat. Cu textul corespunzător francez, italian şi belgian. Cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868 la 1925, Ed. Librăriei Universala Alcalay & Co., Bucureşti, 1925, vol. IX

11. Dan Drosu Şaguna şi Mihail Romeo Nicolescu, Societăţi comerciale europene, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996

12. Ion Turcu, Teoria şi practica Dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

B. Studii ştiinţifice, articole, comentarii13. Andrei Popescu, „Legislaţia română a muncii şi protecţiei sociale. Prezent şi

perspective” în Dreptul nr. 10/1997

II. LegislaţieIII. JurisprudenţăIV. Site-uri internet

http://portal.just.ro.

17

www.just.rowww.iccj.ro

18