Universitarea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative, Craiova

NOTE DE CURS

DREPT ROMAN II

Obiectul şi importanţa cursului

Două argumente se aduc în mod uzual pentru a fixa importanţa studiului dreptului

roman:

1) originea romanică a Codului civil român, întocmai ca şi a modelului său francez;

2) este bine să se studieze această materie pentru dezvoltarea inteligenţei şi spiritului

juridic. În textele jurisconsulţilor găsim fineţe în analiză şi simţ practic.

Niciunul din argumente nu rezistă unei critici atente:

a) ceea ce a trecut în codul civil este ceea ce au înţeles, la nivelul secolului XVIII,

redactorii acestuia din dreptul roman, nu neapărat ce a fost acesta în realitate. Să nu uităm

că secolele XIX şi XX au adus importante descoperiri de izvoare şi o pleiadă de cercetători

care au clarificat numeroase lacune şi ezitări ale predecesorilor. În plus, ştiinţa actuală a

dreptului a ajuns în două secole la o maturitate, la o treaptă de dezvoltare superioară. Se

poate vorbi, de la jumătatea secolului trecut de o „depăşire” a experienţei romane;

b) dacă ar fi vorba numai de gimnastică intelectuală, am putea foarte bine studia mai

subtila jurisprudenţă talmudică sau cazuistica iezuită.

O putem desprinde încercând să răspundem la întrebarea: care este originea regulilor

juridice? Cum apar, se modifică şi dispar acestea? Mai multe răspunsuri s-au conturat de-a

lungul istoriei: Primul răspuns a fost de ordin teologic: dreptul, în această optică, este un

produs al voinţei divine.

Laicizarea mentalitătilor, începută din Renaştere, a culminat cu ideile raţionaliste:

voinţa omului este liberă, omul este un Creator, deci dreptul este un produs al voinţei

atotputernice a omului. În consecinţă, normele ce le creează sunt imuabile şi optime a-i

satisface aspiraţiile. Aceste idei aparţin precursorilor revoluţiei franceze şi se înscriu în

atmosfera atee a Revoluţiei franceze. Dreptul este „raţiunea omenească întrucât

guvernează popoarele” (Montesquieu, III, C.1).

Dar, s-a observat mai târziu, raţiunea se poate înşela. Rezultă că dreptul nu poate fi

un produs arbitrar al voinţei ci al necesităţilor impuse de mediul social. Echilibrul de forţe

atins în societate la un moment dat şi într-un anumit context se reflectă în juridic.

Se pune întrebarea: cum şi când s-a atins primul moment de echilibru? Cum se

ajunge la transformări în drept? Încotro se merge? Pentru a ne facilita răspunsul, trebuie să

studiem evoluţia societăţilor de la stadiul primitiv până la deplina maturitate şi prăbuşire.

Dreptul roman este singurul model disponibil: este o evoluţie „care începe aproape la

începutul vieţii sociale, pentru a se opri la declinul unei civilizaţii îmbătrânite” (Girard).

Avem deci de a face cu o studiere a dreptului din perspectivă sociologică (von Jhering), nu

exegetică (bartoliştii) şi nici pur istorică (von Savigny).

2. Pe de altă parte, omul pare deci a fi de la natură liber să-şi exercite facultăţile cu

care este înzestrat. Însă viaţa în societate ar fi imposibilă dacă ar fi dominată de dreptul

celui mai tare, deci dacă ar exista o libertate completă. S-au făurit de aceea nişte reguli

care să îngrădească llibertatea individului dar care îi garantează viaţa în societate. Dreptul

este modelarea libertăţii prin inteligenţa verificată în timp. Apelând, la Ulpian, vom

observa că justiţia este (Dig. I.1.10 pr.). Jurisprudenţa este „cunoaşterea lucrurilor divine şi

umane, ştiinţa justului şi injustului” (Dig. I.1.1.2) – definiţie influenţată de stoici şi

pitagoreici.

3. Cursul de „Instituţii de drept privat roman” urmăreşte să ofere studentului ce

începe studiul dreptului o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le va studia în anii

următori. Înţelegerea regulilor juridice contemporane nu poate fi desprinsă de cunoaşterea

originii şi evoluţiei lor. Numai astfel viitorul jurist va dobândi abilitatea de a înţelege

mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta într-o lume caracterizată de inflaţie

legislativă. În plus, materia de faţă se înscrie în pachetul de discipline de studiu specifice

anului I, ce au toate un scop pronunţat propedeutic. Studentul se va familiariza astfel cu

limbajul de specialitate, va învăţa să gândească juridic, va fi pus în situaţia de a analiza

critic soluţii de speţă ingenioase şi de a vizualiza evoluţii instituţionale.

În rezumat, cursul de faţă doreşte să practice analize instituţionale evolutive pornind

de la epoca legendară a fondării Romei şi mergând până la finalizarea codificării lui

Iustinian.

CURS 1

SUCCESIUNEA LEGALĂ (SUCCESSIO AB INTESTATO)

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

transmiterea patrimoniului de la defunct către urmaşii săi.

Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii juridice de la o persoană la

alta, înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea patrimoniului său , ceea ce

constituie o succesiune cu titlu universal, sau numai într-un raport juridic, ceea ce

constituie o succesiune cu titlu particular.

Succesiunile (hereditas) reprezintă o transmitere a patrimoniului ce a aparţinut unei

persoane care a murit, succesorilor săi.

Hereditas este definită şi totalitatea bunurilor lăsate de o persoană decedată.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:

- Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge

- Tendinţa de înlăturare a formalismului în dobândirea succesiunii

Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale :

- Succesiunea legală (ab intestat)

- Succesiunea testamentară – este cea lăsată prin tesatament

- Succesiunea deferită contra testamentului

Succesiunea ab intestat – reglementată de dreptul civil

Succesiunea ab intestat, cea mai veche formă de transmitere mortis causa a

patrimoniului, se mai naşte şi moştenirea legală sau legitimă, întrucât este reglementată de

Legea celor XII table.

Această succesiune se deschidea numai în cazul în care:

- decuius nu a lăsat testament

- testamentul era lovit de o cauză de nulitate

- Heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea.

Legea celor XII Table cuprindea 3 categorii de moştenitori civili:

- Sui heredes (cei ce se moştenesc pe ei însuşi)

Nu sunt sui heredes: soţia căsătorită fără manus, fiul emancipat

- Adgnatus proximus (cei mai apropiaţi colaterali) sunt persoanele care vin la

succesiune în lipsa moştenitorilor sui heredes.

- Gentiles sunt persoanele chemate la moştenire în lipsa primelor două

categorii de moştenitori, care îşi împart moştenirea în părţi egale

Succesiunea ab intestat – după dreptul pretorian

Împăratul Justinian, în lucrarea sa Digestele a definit Dreptul pretorian ca fiind ca

fiind dreptul stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l îmbunătăţi

sau completa conform binelui public.

Moştenirea pretoriană cunoaşte următoarele clase de moştenitori:

- Bonorum possessio unde liberi, constituie categoria de moştenitori formată

din sui herdes, persoane în calitate de descendenţi şi deci rude de sânge ale defunctului.

- Bonorum pssessio unde legitimi, constituie categoria de moştenitori în care

intră agnaţii şi gentilii.

- Bonorum possessio unde cognati, constituie clasa de moştenitori formată din

rudele de sânge.

- Bonorum possessio unde vir et uxor – constituia clasa de moştenitori

pretorieni formată din soţia şi soţul supravieţuitor , în cazul căsătoriei fără manus.

Succesiunea ab intestat – după dreptul imperial, până la Reformele

Împăratului Justinian

În perioada clasică au fost adoptate două senatusconsulte importante pentru dreptul

succesoral roman din acea perioadă:

- Senatusconsultul Tertulian – acorda drept de succesiune mamei faţă de

copii ei, chiar nelegimiti, cu condiţia ca aceştia să fie sui iuris, adică să aibă bunuri proprii.

- Senatusconsultul Orfitian – acorda drept de moştenire copiilor rezultaţi din

căsătoria fără manus, care erau chemaţi la succesiunea mamei lor înaintea tuturor

agnaţilor.

Succesiunea ab intestat – după Reformele Împăratului Justinian

Împăratul Justinian a reformat total sistemul succesoral din dr. roman . Au fost

create 4 categorii de moştenitori:

- Descendenţii – indiferent de sex , dacă se afalu sau nu în patria potestae

- Ascendenţii (părinţii,bunicii,străbunicii) şi colateralii privilegiaţi, respectiv

– fraţii şi surorile bune şi copii lor

- Colateralii privilegiaţi – adică fraţii şi surorile consaquini şi uterini şi copii

lor.

- Colateralii mai îndepărtaţi până la gr. al IV lea.

Succesiuni extraordinare

Sunt succesiunile grupate în 3 mari categorii:

- Succesiunea văduvei

- Succesiunea copiilor naturali

- Succesiunea statului.

CURS 2

SUCCESIUNEA TESTAMENTARA (SUCCESSIO EX TESTAMENTO)

Testamentul este actul solemn prin care o persoana, numită testator, instituie unul

sau mai multi mostenitori pentru ca acestia să-i execute ultima dorinţă.

Caracterele testamentului:

a) Era un act civil accesibil numai cetăţenilor romani (iuris civilis)

b) Era un act juridic unilateral de voinţă

c) Era un act juridic revocabil

d) Era un act exclusiv personal

e) Era un act juridic formal

f) Efectele juridice ale testamentului se produceau numai după moartea

testatorului

Formele testamentului

În epoca veche au fost cunoscute trei forme de testament:

- Testamentum calatis comitiis – cel mai vechi şi îmbrăca forma unei legi

votată de comitia curiata; acesta cunoştea incovenientul că era accesibil doar patricienilo,

deoarece doar aceştia participau la lucrările comitiei curiata.

- Testamentum in procinctu (testamentul în faţa armatei gata de luptă sau în

apropierea luptei) Acesta presupunea exprimarea ultimei voinţe a testatoruli în faţa centuriei din care

făcea parte; rezultând faptul că era accesibil tuturor cetăţenilor romani, dar cu condiţia să

aibă vârst cuprinsă între 17 şi 46 de ani şi să facă parte din legiunile combatante.

- Testamentum per aes et libram (testamentul prin aramă şi balanţă) –

reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare. A cunoscut în evoluţia sa trei faze

principale:

o Mancipatio familiae - reprezintă o vânzarea fictivă a patrimoniului . Se

transmitea proprietatea bunurilor succesorale unui executor testamentar (emptor familiae) ,

în baza unei convenţii numită pact fiduciar.

o Testamentul per aes ei librarum publicum – presupunea transmisiunea

bunurilor succesorale către emptor familiae doar cu titlu de detenşiune, acesta fiind un

simplu detentor.

o Testamentum per aes et libram secretum – conta în faptul că numele

moştenitorilor nu mai este cunoscut dinainte.

În epoca clasică existau următoarele forme de testament:

- Testamentul nuncupativ – este actul care constă într-o declaraţie verbală ,

pronunţată cu voce tare, în prezenţa a şapte martori.

- Testamentul pretorian – consta într-un înscris care purta sigiliile a şapte

martori

- Testamentul militar – era tesamentul întocmit de soldat ; acesta nu

presupunea vreo condiţie de formă .

În epoca postclasică au fost cunoscute următoarele forme de testament:

- Tertamentum tripertium – era redactat în faţa unui notar. Era alcătuit din trei

categorii de norme: norme de drept civil, norme de drept pretorian, norme prevăzute de

constituţiile imperiale.

- Testamentum parentis inter liberos (testamentul părinţilor în favoarea

copiilor)

- Testamentum per holographam scripturam (testamentul olograf) – nu

necesita prezenţa martorilor

- Testamentum principi oblatum – era testamentul scris şi apoi remis spre

păstrare într-o arhivă publică.

- Testamentum apud acta conditium – era acela care era înscris într-un registru

de către funcţionarii publici.

- Testamentum ruri conditum (testamentul rural) – era acel testament care

admitea ca cei 5 martori să fie şi necunoscători de carte

- Testamentum tempore pestis conditum – testamentul întocmit în timpul unei

calamităţi

- Testamentum excepţional – întocmit în condiţii deosebite , când testatorul era

în imposibilitatea de a vorbi, auzin sau vedea.

Testamenti factio

Facerea testamentul reprezintă capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul

sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la

succesiune în caliate de succesor.

Capacitatea testamentară era : testamenti factio activa – desemna aptitudinea

persoanei de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament şi

testamenti factio pasiva - capacitatea de a veni la succesiune în caliate de succesor.

Instituirea de moştenitori

Pentru ca un testament să fie încheiat valabil se impunea instituirea de moştenitori

cu respecatrea unor condiţii de formă şi condiţii de fond.

Condiţiile de formă: instituirea de moştenitori treia să fie scrisă în fruntea

testamentului şi aceasta trebuia făcută în termeni imperativi şi solemni.

Condiţiile de fond sunt exprimate în cele două principii care guvernau materia

succesiunii testamentare : „nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în parte fără

testament„ şi „o dată moştenitor , pentru totdeauna moştenitor”.

Substituirea de moştenitori

Substituirea de moştenitori constă în instituirea unei persoane, ca moştenitor, în

locul alteia.

Subtituirea de moştenitor îmbracă trei forme:

- Substituirea vulgară - cea mai obişnuită şi frecvent folosită

- Substituirea pupilară – constă în desemnarea unui moştenitor pentru fiul

impuber în situaţia în care aceta ar deceda înainte să devină puber

- Substituirea quasipupilară – constă în numirea de către testator a unui

moştenitor pentru fiul alienat.

CURS 3

SUCCESIUNILE.SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA

TESTAMENTULUI

ŞI APĂRAREA MOŞTENIRII.LEGATE ŞI FIDEICOMISE.

Succesiunea deferită contra testamentului (hereditas contra testamentum)

reprezintă o transmitere a succesiunii în alt mod decât este stipulată în testament.

Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două situaţii:

- În cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii

- În cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.

Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea

Succesiunea deferită contra testamentului este o aplicaţie a principiului simetriei în

materie succesorală , în sensul că aşa cum testatorul îşi poate numi descendenţii tot aşa de

bine poate să-i şi dezmoştenească, cu condiţia să respecte anumite forme solemne.

Testamentul prevedea astfel pe lângă persoanle instituiete ca moştenitori şi persoanle

dezmoştenite şi se cerea ca dezmoştenirea să privească întrega succesiune.

În cazul dezmoştenirii unui fiu fără respectarea formulelor solemne testamentul era

nul, iar în cazul dezmoştenirii fiicelor sau nepoţilor acesta putea fi rectificat.

Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios

Acestă teorie porneşte de la faptul că testatorul nu poate dezmoşteni fără motive

întemeiate rudele sale, chiar dacă a respectat formele cerute de lege.

Testamentul inoficios este o creaţie a practicii judecătoreşti romane, care a permis

rudelor apropiate ale testatorului să atace un astfel de testament , sub pretextul că autorul

nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale atunci când a formulat testamentul. Acestă

acţiune în justiţie se numea plângere cu privire la testamentul inoficios. De acesta

beneficiau doar ascendenţii şi descendenţii , iar dintre colaterali numai fraţii şi surorile ;

aceştia din urmă numai dacă testamentul a fost întocmit în favoarea unei persoane turpis

(exp. curtezana) .

Cerinţele pentru a putea introduce o astfel de cerere erau: titularul acţiunii să nu fi

primit cel puţin un sfert din ceea ce ar fi putut primi ca moştenitor legal şi să nu fi existat o

altă cale de acţiune. Exista chiar posibilitatea ca testamentul să fie desfiinţat parţial în

ciuda principiului care guverna succesiunea, atunci când acesta viza o persoană morală.

În timpul lui Justinian s-au stabilit: rudele care puteau uza de acţiunea în instanţă,

partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit dezmoştenitorilor şi cauzele care justificau atitudinea

testatorului de a-şi dezmoşteni descendenţii.

DOBÂNDIREA ŞI APĂRAREA MOŞTENIRII

Clasificarea moştenitorilor

Din punct de vedere al acceptării succesiunii, moştenitorii se clasificau în trei

categorii:

- Heredes sui et necesarii , adică moştenitorii din clasa sui heredes. Făceau

parte din această clasă toţi aceia care după moartea lui pater familias deveneau sui iuris.

- Heredes necesarii – făceau parte din această categori scalvii instituiţi ca

moştenitori prin testamentşi totodată dezrobiţi.

- Heredes voluntarii – era categoria de moştenitori din care făceau parte

voluntarii sau moştenitorii străini şi cuprindea persoanele străine de familie şi colateralii.

Acceptarea mostenirii

Moştenitorii care acceptau succesiunea erau obligaţi să recurgă la una din formele

acceptării. Erau cunoscute trei forme de acceptare a succesiunii şi anume:

a) Cretio era o declaraţie de acceptare a unei succesiuni şi reprezintă cel mai

vechi mod de acceptare a succesiunii; era impusă de testator, devenea obligatorie pentru

cel care devenea moştenitor şi trebuia exercitată într-un termen de 100 zile de la moartea

testatorului sau din momentul în care moştenitorul lua cunoştinţă de deces.

b) Pro herede gestio (gestiunea ca moştenitor), consta într-un act de

administrarea a bunurilor succesorale

c) Nuda voluntas (simpla voinţă) era o formă de acceptare a succesiunii care

presupunea doar simpla manifestare de voinţă prin care moştenitorul accepta moştenirea.

Efectele acceptării succesiunii

a) Confuziunea patrimoniilor – ceea ce înseamnă că patrimoniul defunctului se

contopeşte cu patrimoniul moştenitorului ca efect al acceptării . Neajunsurile apărute au

fost remediate de împăratul Justinian prin introducerea beneficiului de inventar , în baza

căruia moştenitorul făcea un inventar al bunurilor succesorale şi răspundea pentru datoriile

succesiunii numai în limitele activului succesoral. De asemenea , pretorul a creat separatio

bonnorum , pentru situaţia în caremoştenitorul era insolvabil şi astfel se împiedica

producerea confuziunii patrimoniilor.

b) Dobândirea dreptului de proprietate – în situaţia în care existau mai mulţi

moştenitori; creanţele şi datoriile erau împărţite de drept între ei, iar bunurile corporale

erau dobândite în indiviziune.

c) Raportul bunurilor- presupunea adăpugarea la masa succesorală a bunurilor

primite de moştenitor de la pater familias, în timpul vieţii acestuia.

Repudierea moştenirii (repudiatio hereditatis)

Moştenirea poate fi refuzată doar de moştenitorii străini sau voluntari. Repudierea

moştenirii se putea face în mod tacit sau expres, fără vreun act solemn şi acesta era

irevocabilă.

Repudierea avea următoarele efecte juridice:

a) Ius adcrescendi – partea de moştenire refuzată de unii moştenitori revenea

celorlalţi moştenitori de acelaşi grad.

b) Deschiderea substituţiei vulgare - atunci când unicul moştenitor instituit prin

testament renunţa la moştenire. În situaţia în care testatorl nu prevăzuse un substituit se

deschidea succesiunea ab intestat.

c) Trecerea bunurilor succesorale în patrimoniul statului- primea moştenirea

sub beneficiul de inventar, răspunderea limitându-se la activul patrimoniului.

Sancţiunea moştenirii

Pentru a putea face o prezentare corectă a sancţiunii acesteia în dreptul roman mai

întâi trebuie definite:

a) Moştenirea civilă – este sancţionată prin hereditatis petitio , ce putea fi

exercitată împotriva celui care deţinea, în fapt, stăpânirea întregii moşteniri.

b) Moştenirea pretoriană avea la dispoziţie interdictul quorum bonorum –

recunoaşterea de către pretor mai întâi a calităţii de moştenitor şi apoi îl pune în posesia

bunurilor succesorale.

Legate şi fideicomise

Legatul (legtum) este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni,

asupra moştenitorului instituit, prin care testatorul dispune de un bun individual determinat

în profitul unei persoane numită legatar.

Până la impăratul Justinian dreptul roman a cunoscut patru forme de legate:

- Legatul per vindicationem (prin revendicare)

- Legatul per damnationem (prin obligaţie)

- Legatul sinendi modo (cu titlu de permisiune)

- Legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte)

Legatele presupuneau îndeplinirea unor condiţii de fond: testatorul trebuia să aibă

testamenti factio pasiva şi executarea legatelor apăsa asupra moştenitorului instituit.

Fideicomisele

Fideicomisul este un act de ultimă voinţă prin care o persoană roagă o altă persoană

numită fiduciar să transmită un anumit bun, o parte din moştenire sau întreaga moştenire

unei a treia persoană numită fideicomisar.

În dreptul roman fideicomisele erau de două tipuri:

- Fideicomisul de familie

- Fideicomisul de ereditate

CURS 4

OBLIGAŢIILE.NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI ELEMENTELE

CONTRACTELOR.

NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

Juristconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei „natura obligaţiei nu constă în

faptul că un lucru devine al nostru sau ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva

este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru , a face ceva sua a îndeplini o

prestaţiune”.

A doua definiţie a obligaţiei este preluată din Institutele lui Justinian şi se apropie

mai mult de accepţiunea modernă: obligaţia este legătura juridică prin care suntem siliţi a

plăti ceva conform drepturilor cetăţii noastre.

Elementele obligaţiei

Obligaţia (ob-ligare) constituia un raport juridic între două persoane bine

determinate, una dintre ele numindu-se creditor (reus credenti), iar cealaltă parte debitor

(reus debendi).

Din analiza originii şi evoluţiei obligaţiei rezultă că aceasta este constituită din

următoarele elemente:

a) Subiecţii obligaţiei (părţile obligaţiei) au fost desemnaţi prin termenii reus

credendi (creditor), subiectul activ al obligaţiei şi reus debendi (debitor) , subiectul pasiv

al obligaţiei.

b) Obiectul obligaţiei –constituia prestaţia pe care trebuia s-o îndeplinească

debitorul faţă de creditor concret, obiectul obligaţiei constă în plata debitorului către

creditor, plata care putea fi realizată prin : dare, facere, prestare.

Pentru ca obligaţia să fie validă şi valabilă, obiectul acesteia trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

- Să fie licit – în concordanţă cu legea

- Să fie posibil de executat – din punct de vedere fizic şi juridic

- Să prezinte interes pentru creditor

- Să îmbrace forma unei prestaţii, care trebuie făcută de către debitor

creditorului

- Să fie clar şi precis determinată

c) Constrângerea sau sancţiunea juridică – pe care o suportă debitorul în

cazul în care nu execută obiectul prestaţiei.

Clasificarea obligaţiilor după izvoare

În legislaţia lui Justinian, apare clasificare quadripartidă şi cuprinde:

- Obligaţiile contractuale : obligaţii reale (obligationes re contractae) ,

obligaţii verbale (obligationes verbis contractae), obligaţii literale (obligationes litteris

contracte), obligaţii consensuale (obligationes consensu contractae)

- Obligaţiile delictuale – născute din delicte adică din acte ilicite cauzatoare de

prejudicii

- Obligaţiile quasicontractuale – cele ce izvorau din acte juridice

- Obligaţiile quasidelictuale – cele ce izvorau din fapte nepermise. Acestea era

valorificate de către creditori prin actţiuni in factum.

Clasificarea obligaţiunilor după sancţiune

Din acest punct de vedere, obligaţiunile se clasifică în două categorii:

- Civils obligatio (obligaţia civilă) - este obligaţia sancţionată printr-o acţiune,

ceea ce înseamnă că neexecutarea obligaţiei de bună voie de către debitor îi dă dreptul

creditorului ca în urma acţionării în justiţie a debitorului şi obţinerea sentinţei de

condamnare să-l execute silit.

Obligaţiile civile se clasifică în două categorii : obligaţiile de drept strict şi

obligaţiile civile de bună credinţă.

- Naturalis obligatio (obligaţia naturală) – este obligaţia care nu este

sancţionată printr-o acţiune. Prevede o singură sancţiune excepţiunea.

Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane care participă la raportul juridic

obligaţional

Obligaţiile din acest punct de vedere se împart în:

- Obligaţiile simple - sunt acele obligaţii care au un singur creditor şi un

singur debitor

- Obligaţii complexe – sunt obligaţiile cu o pluralitate de subiecte , în cadrul

aceluiaşi raport obligaţional. În cazul pluralităţii de subiecte se disting mai multe situaţii:

o obligaţiile în care creditorii sau debitorii se găsesc pe poziţii de egalitate

numerică : obligaţii conjucte şi obligaţii coreale sau solidare ;

o obligaţii în care creditorii şi debitorii nu se găsesc pe picior de egalitate , în

sensul că alături de creditorul principal pot apărea creditorii accesorii, sau alături de

debitorul principal pot apărea debitorii accesorii sau garanţii.

ELEMENTELE CONTRACTULUI

Orice contract cuprindea două categorii de elemente :

- Elemente esenţiale : consimţământul, obiectul şi capacitatea părţilor

- Elemente accidentale: termenul şi condiţia.

Condiţia era : suspensivă (afecta naşterea unui drept), rezolutorie (afecta stingerea

unui drept), pozitivă, negativă, potestativă, cauzală, mixtă. Pentru a produce efecte juridice

trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să fie posibilă şi să fie licită.

Obiectul contactului trebuia să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii:

- Să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic; să fie licit; să fie suficient

determinată prestaţia la care se obliga debitorul; să prezinte un interes apreciabil penru

creditor

Consimţământul părţilor. Pentru a fi valabil, acesta necesită existenţa cumulativă a

trei elemente: dualitate, concordanţă şi seriozitate.

Cauzele care duceau la inexistenţa consimţământului erau: neseriozitatea, eroarea.

Viciile consimţământului erau: teama (meteus); dolul (dolus)

Capacitatea părţilor – consta în aptitudinea unei persoane de a îmncheia acte

juridice în nume propriu, adică de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.

CURS 5

EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR.NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Consideraţii generale

Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea voluntară a prestaţiei la care

era îndatorat debitorul.În acest mod, creditorul îşi poate valorifica dreptul său de creanţă.

Obligaţiunea este executată conform principiilor din procedura civilă, creditorul

obţinând o sentinţă de condamnare împotriva debitorului, sentinţă care ulterior este

executată. Excepţia, privesc obligaţiile naturale care nu sunt sancţionate printr-o acţiune.

Locul executării obligaţiunii este locul stabilit prin contract, sau atunci când în

contract nu se fac referiri cu privire la acest lucru, locul este acela unde creditorul poate

intenta acţiunea.

Cu privire la persoanele care se obligau, în procedura civilă romană se distingeau

două situaţii, după cum cel ce se obliga era sui iuris sau alieni iuris.

1. Cel care se obliga era o persoană sui iuris

Se disting trei cazuri de executare a obligaţiei şi anume:

- Când pater familias, în calitate de persoană sui iuris, lua parte la un contract

- Când un sclav sau o persoană de sub puterea lui pater familias participa la un

contract

- Când un pater familias sau dominus încheia contractul prin intermediul unei

persoane sui iuris.

Participarea lui pater familias la încheierea unui contract.

Dreptul roman era guvernat de principiul relativităţii efectelor contractului conform

căruia contractul putea să producă efecte numai asupra părţilor contractante, respectiv:

persoanele care încheiau contractul, moştenitorii acestora, creditorii chirografari , care nu

erau titularii unui drept real.

Acest principiu general a fost punctul de plecare pentru materia derptului

contractelor şi el îşi găseşte aplicarea în alte trei principii secundare:

a) Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul – stipulaţia pentru altul era un

contract verbal ce avea rolul de a da naştere unei creanţe în favoarea unei terţe persoane

care deveneau astfel creditor fără a fi luat parte la încheierea contractului.

b) Principiul nulităţii promisiunii pentru altul

c) Principiul nereprezentării în contracte – vechii romani nu admiteau că un

pater familias să devină creditor sau debitor în baza unui contract încheiat de o persoană

străină, de alt pater familias.

Pater familias sau dominus încheie contractul printr-un fiu sau sclav. Acţiunile

cu caracter alăturat.

În perioada veche pater familias nu putea fi făcut debitor prin actele celor aflaţi sub

puterea sa. La sfârşitul Republicii, pretorul a creat aşa –numitele acţiuni adiacentae

qualitatis conform cărora fiul care încheia respectivul act se obliga pe sine, potrivit

dreptului civil, şi în acelaşi timp pe pater familias , potrivit dreptului pretorian.

Acţiunile cu caracter alăturat sunt o creanţia a pretorului şi sunt date în 5 cazuri,

toate în legătură cu interesele oamenilor de afaceri împotriva lui pater familias:

a) Actio quod iussu (acţiunea în baza unei declaraţii speciale)

b) Actio exercitoria , a fost creată în legătură cu interese maritime

c) Actio institoria – se intentau împotriva acelui pater familias care l-a autorizat

expres pe fiul său sau pe sclavsă exercite un comerţ pe uscat

d) Actio de peculio et de in rem verso – acţiunea cu privire la peculio şi la

îmbogăţire

e) Actio tributoria – acţiunea în repartizare

Participarea lui pater familias la încheierea unui contract pentru un alt pater

familias. Reprezentarea în contracte.

Reprezentarea era acel sistem juridic prin care un pater familias se obliga prin

contractul încheiat de un alt pater familias.

Din punctul de vedre al efectelor pe care le genera, reprezentarea putea fi perfectă

sau imperfectă.

Din punctul de vedere al calităţii reprezentantului , reorezentarea putea fi activă şi

pasivă.

2. Cel ce se obligă era o persoană alieni juris.Noxalitatea şi acţiunile noxale

Întrucât această categorie de delicvenţi nu aveau bunuri proprii şi se aflau sub

puterea altuia, răspunderea lor era supusă unor condiţii mai deosebite, respectiv sistemului

noxalităţii şi sistemului acţiunilor noxale.Sistemul noxalităţii era caracterizat prin

părărsirea delicventului de către pater familias, el putând fi luat de victimă şi supus

răzbunării acesteia.

Categorii de acţiuni noxale

Existenţa acţiunilor noxale era cunoscută deja în Legea celor XII Table:

- Acţiunea se îndrepta împotriva lui pater familias pe cale noxală

- Acţiuni copiate după acţiunile delictuale, care deveneau însă autonome.

Condiţiile de exercitare a acţiunilor noxale

Aceste condiţii au fost elaborate şi precizate încă din epoca clasică şi impuneau:

a) Să fi fost vorba de săvârşirea unui delict privat,deoarece în cazul delictului

public nu exista acţiune noxală, pentru că nu exista nici răscumpărare

b) Delictul să fi fost comis de un alieni iuris , de o persoană aflată in potestate, in

manu sau in mancipio

c) Delicventul să se fi aflat sub puterea lui pater familias contra căruia se intenta

acţiunea noxală în momentul lui litis contestatio.

d) Victima să nu fi avut sub puterea sa pe delicvent înainte de intentarea acţiunii.

Existenţa acestor condiţii a condus la apariţia următoarelor consecinţe:

a) Acţiunea noxală era intentată contra acelui pater familias care la data începerii

procesului avea sub puterea sa pe fiu sau pe sclav

b) Acţiunea noxală se stingea odată cu moartea sclavului

c) In cazul în care sclavul era dezrobit, între timp, se dădea acţiune directă

contra lui

d) În cazul în care un om liber devenea sclav, se dădea acţiune noxală contra

stăpânului lui, iar dacă o persoană sui iuris era adrogată, obligaţia trecea asupra

adrogatului.

NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Obligaţiile era de 2 feluri:

a) Obligaţii judecătoreşti

b) Obligaţii convenţionale

Neexecutarea obligaţiei atrăgea după sine plata unor despăgubiri.Analiza

conceptelor juridice în acestă materie şi anume:

Mora – este o întârziere care are loc din vina debitorului sau a creditorului,

respectiv mora debitoris şi mora creditoris; necesita întrunirea cumulativă a următoarelor

condiţii: datoria exigibilă, debitorul să se facă vinovat de neplata datoriei sau creanţei, să

fie existat o somaţie din partea creditorului, numită interpellatio.

Dolul – constituie acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să

producă piirea lucrului datorat.

Forţa majoră - este faptul sau evenimentul căruia nimic nu i se putea opune şi

nimeni nu i-ar fi putut rezista.

Cazul fortuit – era una din cauzele care determinau neexcutarea obligaţiilor,

neimputabilă debitorului.

Custodia - reprezintă o formă specială de răspundere , debitorul este ţinut să

plătească daune interese şi în situaţia în care lucrul a pierit dintr-un caz fortuit.

Culpa - o vină neintenţionată, o neglijenţă, o greşeală nesezisabilă în executarea

unei obligaţii

Sancţiunea neexecutării obligaţiilor

Partea care nu-şi executa corespunzător obligaţia ce îi revenea şi nu găsea în nici

una din situaţiile care o exonerau de răspundere trebuia să plătească celeilalte părţi

anumite despăgubiri denumite daune-interese.

Acestea erau de 2 feluri:

- Daune interese judecătorești

- Daunele interese convenționale

CURS 6

STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Obligaţia ca legătură juridică între debitor şi creditor era destinată să se stingă la un

moment dat.

În dreptul roman obligaţiile se stingeau pe două căi:

- Căi voluntare şi

- Căi nevoluntare; având la bază prezenţa, respectiv absenţa elementului volitiv

.

Modurile de stingere în care era angrenată voinţa părţilor erau: plata, darea în plată,

novaţiunea, compensaţia, remiterea de datorie.

O altă clasificare împărţea modurile de stingere a obligaţiilor în : moduri formale,

moduri neformale.

1. Plata (solutio) – era modaliatatea cea mai uzuală de stingere a obligaţiei şi

consta în îndeplinirea prestaţiei ce forma obiectul obligaţiei.

O plată pentru a fi validă, trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: subiectul

plăţii putea fi orice persoană, plata trebuia făcută creditorului, obiectul trebuia să constea

în însuşi obiectul obligaţiei, locul executării plăţii, proba plăţii se făcea prin martori.

2. Darea în plată (datio in solutum) – esr operaţia juridică prin care debitorul

stingea obligaţia, prin plata unui alt lucru decât cel datorat, cu acceptul creditorului.

3. Novaţiunea (novatio) – consta în înlocuirea unei obligaţii vechi cu alta nouă,

înlocuire ce avea loc printr-un contract. Trebuiau îndeplinite pe lângă condiţiile

contractului şi condiţii specifice . Acestea erau: existtenţa unei obligaţii anterioare,

existenţa unei obligaţii noi, aceeaşi datorie, ceva nou, intenţia de a nova .

4. Compensaţia (compensatio) – este operaţia juridică prin care se stingeau

două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre elel, prin scăderea

datoriei mai mici din datoria mai mare, executarea purtând numai asupra diferenţei.

Compensaţia era de trei feluri : compensaţie voluntară, compensaţie judecătorească şi

compensaţie legală.

5. Remiterea de datorie (pactum de non petendo) – renunţarea de către

creditor la creanţa sa constituia remiterea sau iertarea de datorie. Pentru aceasta erau atât

modalităţi formale : plata prin aramă şi balanţă; acceptio verbis, acceptilatio litteris cât şi

modurile neformale care nu cereau îndeplinirea vreunui ritual.

Contrarius consensu (acord contrar) – era un mod de stingere a unei obligaţii, ce se

aplica numai în anumite circumstanţe şi se realiza printr-o convenţie prin care părţile

renunţau la un contract consensual.

Termenul extinctiv – era un mod de stingere a unei obligaţii printr-un act simetric

invers celui prin care se născuse.

Condiţia rezolutorie – era un eveniment viitor şi nesigur, realizarea condiţiei

rezolutorii decând la stingerea obligaţiei.

În categoria modurilor nevoluntare de stingere a obligaţiilor erau incluse:

1. Imposibilitatea de executare, care putea fi materială, fizică sau juridică

2. Confuziunea – constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de

debitor şi creditor

3. Moartea

4. Capitis deminutio

5. Prescriptia extinctiva – stingerea obligaţiilor prin efectul curgerii timpului

TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR

Transferul de obligaţii se numea cesiune şi era de două feluri : cesiunea de creanţă şi

cesiunea de datorie.

Cesiunea de creanţă era convenţia prin care un creditor ceda unui terţ dreptul său

de creanţă pe care îl avea contra unui debitor.

Delegaţiunea consta într-o novaţiunra prin schimbarea de creditor.

Mandatul creat pentru realizarea cesiunii de creanţă purta denumirea de mandat in

rem suam (mandat în propriul interes)

Cesiunea de datorie se realiza prin aceleaşi procedee juridice respectiv, novaţia

prin schimbarea de debitor şi mandatul judiciar, ca şi în cazul cesiunii de creanţă.

CURS 7

GARANTIILE IN DREPTUL ROMAN

Garantiile sunt definite, in dreptul roman,ca mijloace juridice care aveau ca scop

punerea la adapost a creditorului de consecintele insolvabilitatii debitorului.

Ele au cunoscut două forme :

- Garantii personale

- Garantii reale

Garantiile personale formale, erau acele procedee sau mijloace juridice prin care

debitorului principal i se alaturau unul sau mai multi debitori accesori, numiti garanti.

Pentru a-I ocroti pe creditori de o posibila insolvabilitate a debitorului, au

intrebuintata trei forme verbale:

- Sposio – era forma de garantie accesibila numai cetatenilor romani, garantia

se realiaza printr-un contract verbal si a aparut inca din epoca veche a dreptului roman

- Fideipromissio – se desfasura la fel ca in cazul lui sposio, cu deosebirea ca se

folosea fidepromitto (promit cu buna credinta)

- Fideiussio – a aparut in epoca clasica, partile intrebuintau verbul fiseiubeo

(consimt pe cuvantul meu)

Interesele de calasa au dus la imbunatatirea situatieie de fideiussor , creindu-se

pentru acesta trei beneficii: beneficiu de diviziune – atunci cand existau maia multi

garanti, fiecare sa poata plati la cererea creditorului datoria , beneficiu de cesiune de

actiuni – prevedea dreptul pe care il avea garantul care a platit de a-l sili pe creditorul

satisfacut sa-si cedeze actiunile pe care le avea impotriva debitorului.Cesiunea se facea in

fata magistratului si practic , era un mijloc de amenintare pentru creditor, beneficiul de

discutieune = era dreptul pe care il avea garantul daca era urmarit, sa-l oblige pe creditor

sa pretinda, in prealabil, creanta de la debitor.

Garantii personale neformale

Sunt aceale garantii care nu uzitau de moduri formale de a garanta unele obligatii.

Dreptul roman a cunoscut urmatoarele garantii personale neformale:

- Pactul de constitut – reprezinta o creatie a pretorului numita si constitutum

debiti alieni (pactul pentru stabilirea unui nou termen de plata pentru datoria altuia)

Ester definit ca o garantie personala neformala prin care o persoana, in general un

bancher, se obliga sa plateasca datoria clientului sau la o alta data decat cea prevazuta

initial in obligatia preexistenta.

- Receptum argentariorum – constituia garantia personala neformala care

avea ca baza o conventie prin care bancherul, in prezenta unui tert, se obliga sa plateasca

datoriile clientului sau.

- Mandatum pecuniae credendae – reprezenta garantia principala neformala

prin care o persoana , cu calitate de mandant , insarcineaza pe o alta persoana, in caliate

de mandatar, sa acorde un credit unei terte persoane.

Garantiile reale

- Acestea difera de garantiile persoanle prin faptul ca practic , garantarea se

realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru di patrimoniul debitorului, creditorului, cu

scopul garantarii unei creante.Acesta imbraca mai multe forme: transferul dreptului de

proprietate la fiducie, crearea unui drept real special, remiterea posesiunii unui lucru ,

preluarea datoriei cuiva, fara interes.

Garantiile reale sunt superioare celor personale , creditorii avand unele avantaje:

creditorii aveau drept de preferinta asupra pretului lucrului debitorului, au drept de

urmarire contra tertului dobanditor, au dreptul de a vinde doar bunuri special supuse

dreptului real.

Fiducia cum creditore (ficudia cu creditor) – reprezinta contractul intre creditor si

debitor, prin care creditorul se obliga sa retransmita debitorului proprietatea lucrului

transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio sau iure cessio.

Gajul – consta in remiterea posesiunii unui lucru de catre debitor creditorului sau, la

momentul incheierii contractului de gaj.Debitorul ramamnea in continuare proprietarul

lucruluisi nu mai era expus insolvabilitatii creditorului avand o actiune reala.

Ipoteca – este o garantie reala prin care un lucru ester lasat in posesia debitorului si

numai daca acesta nu plataeste la termen, creditorul ipotecar are dreptul de a intra in

posesia lucrului si de a-l vinde , valorificandu-si astfel creanta. Trebuiau parcurse 4 etape:

dreptul de retentie, interdictul Salvian (proprietarul terenului devenea la scadenta posesor

al materialelor cu care arendasul lucra pe teren, daca acesta nu platea arenda), actiunea

serviana – proprietarul mosiei arendate putea fi pus in posesia materialelor de lucru ale

pamantului, la scadenta, daca reanda nu era platita, chiar daca intre timp acestea fusesera

vandute unei terte persoane, actiunea quasi-serviana – acesta actiune a creat pentru

proprietarul terenului arendat un drept limitata de ipoteca.

Ipoteca era stabilita prin acordul partilor cu privire la un bun mobil sau imobi. Era

oculta, clandestina , secreta.

Efectele ipotecii

- Ius possidendi – adica dreptul creditorului de a poseda bunul ipotecat de catre

debitor

- Ius distrahendi – adica dreptul creditorului de a vinde bunul grevat ca ipoteca

Stingerea ipotecii – fiind un drept accesoriu, ipoteca se va stinge odata cu obligatia

pe care o garanteaza. Ipoteca se mai stinge si prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat si

prin confuziune (cand calitatea de creditor ipotecar si proprietar al lucrului ipotecat se

intrunesc asupra celeiasi persoane).

Intercesiunea (intercessio) – este garantia reala prin care o persoana ia asupra sa

datoriile altei persoane fara a avea un interes.Intalnim doua forme de intercesiune :

intercesiunea cumulativa si intercesiunea privativa.

CURS 8

CONTRACTELE FORMALE SAU SOLEMNE

1. Consideraţii generale privind contractele

Vechiul drept roman a definit contractul ca pe o convenţie a cărei obligativitate era

determinată de formalităţile şi solemnităţile ce trebuie respectate în momentul încheierii

lui.

Primele forme de contracte specifice romanilor s-au caracterizat printr-un riguros

formalism , dar pe măsura creşterii producţiei şi a schimburilor comerciale, şi odată cu

evoluţia societăţii romane, acestea au fost înlocuite cu forme superioare, respectiv

contractele reale şi contracte consensuale.

Indiferent de categoria din care făcea parte , orice contract avea în conţinut anumite

elemente esenţiale :

- Consimţământul – a fost definit ca fiind acordul de voinţă al părţilor care

contractează. Consimţământul se caracteariza prin faptul că trebuia să fie real şi trebuia dat

nu din eroare sau rezultat prin dol sau eroare.

- Capacitatea – constă în capacitatea juridică a părţilor care se obligă prin

încheierea contractului. Persoanle lipsite de capacitatea juridică nu pot încheia acte

juridice.

- Obiectul – reprezintă prestaţia la care debitorul se obligă faţă de creditor.

Obiectul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

a) Să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic

b) Să fie licit, adică să nu contravină legilor şi bunelor moravuri

c) Să fie determinat sau determinabil

Definirea contractelor formale sau solemne aveau nevoie de acordul de voinţă al

părţilor.

Era categoria de contracte care pentru a lua naştere , avea o anumită formă, adică la

încheierea lor trebuiau respectate anumite formalităţi, ritualuri sau solemnităţi.

Aceste solemnităţi erau cerute ad validitateam sau ad solemnitatem, adică pentru

validitatea contractului.

Contractele solemne erau contracte de strict drept , adică erau guvernate de

principiul interpretării literare.

Dreptul roman cunoaşte patru forme de contracte formale sau solemne: contractele

în formă religioasă, contractele în formă verbală, contractele în formă autentică şi

contrcatle în formă scrisă.

1.Contractele în formă religioasă

Acestea erau:

a) sponsio religiosa – obligaţia părţilor contractante era îmbrăcată într-o formă

religioasă.Contractul era accesibil cetăţenilor romani

b) jusiurandum liberti – era o formă a contractului formal sau solemn specific

dezrobiţilor şi constituia jurământul pe care dezrobitul îl făcea pentru executarea unei

prestaţii. Dezrobitul rămânea totuşi obligat în continuare faţă de stăpânul său, care in

momentul dezrobirii rămâne patron.

2. Contractele în formă verbală

Erau contractele formale care presupuneau folosirea anumitor cuvinte solemne , fără

a necesita prezenţa magistratului.

Principalele contracte în formă verbală erau:

a) Sponsio laica – nu mai folosea cuvântul spondeo, folosirea unui jurământ

religios şi devine accesibil şi peregrinilor.

b) Stipulatio – ea cel mai important contract verbal , realizat în prezenţa părţilor

şi consta în adresarea unei întrebări de către un creditor şi răspunsul debitorului la

respectiva întrebare.

c) Dotis dictio (promisiunea de dotă) – era contractul verbal unilateral prin care

se constituia dota . Părţile acestui contract sunt : viitorul soţ, în caliatate de creditor- având

doar obligaţia de a fi prezent la încheierea contractului; viitoarea soţie , tatăl acesteia sau

sau ascedenţii pe linie paternă, în calitate de debitor. Acest contract se realiza prin rostirea

unor cuvinte solemne faţă de viitorul soţ.

În epoca postclasică contractul dotis dictio a fost înlocuit cu pactul de dotă.

3. Contractele în formă autentică

Forma autentică rezulta din prezenţa magistratului cu ocazia întocmirii actului.

Contractul de aservire nexum – este cele mai vechi şi a devenit un mod general de

contractatre a obligaţiilor, şi a fost mult mai târziu înlocuit cu stipulatiunea.

4. Contractele în formă scrisă

Contractele literale erau contractele încheiate în formă scrisă şi ele luau naştere

numai printr-o înscriere sau o consemnare a creditorului în registrul său şi confirmată de

către debitor în acelaşi registru codex.

Acestea cuprindeau:

a) Nomen transcripticium – un contract solemn care consta într-o înscriere

făcută de creditor în registrul de venituri şi cheltuieli. Fiecare şef de familie avea un

asemenea registru în care înscriau veniturile – accepta şi coloana cheltuielilor – expenso.

Nomina transcripticia era de două feluri :

- Transcriptio a persona in personam – era modalitatea prin care un debitor

era înlovuit de un altul

- Transcriptio a re in personam – contractul era folosit pentru schimbarea

cauzei, temeiului juridic.

b) Chirographum – era un act juridic redactat de debitor prin care recuboştea o

datorie creditorului, era încheiat într-un singur exemplar

c) Syngraphae – un act juridic redactat în două exemplare originale, care erau

semnate de părţile contractului şi cuprindeau obligaţia de a plăti o sumă de bani.

Evoluând societatea, aceste contracte literale au dispărut.

CURS 9

CONTRACTELE REALE (OBLIGATIONES RE CONTRACTAE)

Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror valabilitate era necesară, pe

lângă acordul de voinţă al părţilor şi remiterea materială a lucrului (re).

Dreptul roman cunoaşte cinci tipuri de contracte reale :

Mutuum, comodatul , gajul, depozitul şi fiducia.

1. Mutuum (Împrumutul de consumaţie)

Este contractul prin care opersoană denumită creditor, transmitea altei persoane

numită debitor, în mod gratuit proprietatea unor lucruri fungibile (care puteau fi înlocuite

cu altele) cu condiţia ca la termenul stabilit debitorul să restituie bunurile împrumutate în

aceeaşi cantitate şi calitate. Bunurile care făceau obiectul contractului trebuiau să fie

bunuri de gen (genera).

Părţile împrumutului de consumaţie erau:

- Împrumutătorul (creditorul) – acea persoană care transmiterea proprietatea

asupra bunului împrumutat

- Împrumutatul (debitorul) – era acea persoană care primea proprietatea

lucrului împrumutat şi avea obligaţia de a le restitui la termen , în aceeaşi cantitate şi

calitate.

Mutuum trebuia să îndeplinească două condiţii:

- Transmiterea proprietăţii lucrurilor împrumutate . Creditorul trebuia să fie

proprietarul bunurilor, să aibă capacitatea juridică necesară pentru a le înstrăina, să aibă

capacitatea juridică de a se obliga.

- Convenţia încheiată între creditor şi debitor prin care părţile îşi stabileau

obligaţiile.Debitorul putea restitui mai puţin dar niciodată mai mult deoarece aceste

contract era unul gratuit.

În cazul împrumutului de bani , existau două limitări :

- Prima limitare interzicea guvernatorilor de provincii să fie împrumutaţi cu

bani în provinciile unde –şi desfăşurau activitatea

- Interzicerea acordării de bani cu împrumut fiilor de familie.

2. Comodatul (commodatum)

Împrumutul de folosinţă , era contractul real prin care o persoană numită comodator,

lua în folosinţă un lucru de la o persoană, numită comodant, obligându-se să-l restituie la o

dată stabilită de comun acord.

Principale caractere erau:

- Gratuitatea

- Comodatul avea ca obiect lucruri corporale mobile sau imobile şi

neconsumptibile

- Proprietatea lucrului dat în folosinţa nu se transmitea , ci se transmitea doar

detenţiunea

- Contractul de comodat era un contract real care nu se forma prin tradiţiune

- Era un contract sinalagmatic imperfect deoarece presupunea obligaţii atât în

sarcina comodatului cât şi în sarcina comodantului

3. Gajul (pignus)

Era contractul real în baza beditorul transmite posesiunea unui lucur mobil sau

imobil către creditorul său, în baza unei convenţii, conform căreia creditorul promite

restituirea lucrului în momentul achitării datoriei de către debitor.

Principalele caractere a le contractului de gaj sunt:

- Transmite creditorului posesiunea bunului , astfel acesta se putea bucura de

fructele acestuia.

- Contractul nu a fost sancţionat, debitorul având dreptul doar la o acţiune în

revendicare

- Existenţa unor obligaţii pentru părţile contractului

Obligaţiile creditorului: să restituie lucrurile către debitor, să păstreze în bune

condiţii şi nealterat bunul gajat, să răspundă pentru culpa levis in abstracto dacălucrul

dispare

Obligaţiile debitorului: dacă bunul predat în gaj a pricinuit o pagubă aesta este

obligat să-l despăgubească pe creditor, să achite toate cheltuielile efectuate cu conservarea

lucrului, Să garanteze calitatea lucrului, să răspundă pentru culpa levis in abstracto.

4. Depozitul (depositum)

Era contractul real prin care o persoană numită deponenet, încredinţează unei alte

persoane numită depozitar, un lucru spre a-l păstra şi a-l înapoia când îi va fi solicitat.

Principalele caractere ale contractului de depozit erau:

- Era un contract real , născut prin tradiţiune

- Deponent putea fi orice persoană, inclusiv cea care nu era proprietatrul

lucrului

- Era un contract gratuit

- Nu putea fi folosit de depozitar, putând fi acuzat de furtum usus.

- Era un contract sinalagmatic , imperfect

5. Fiducia

Era contractul real care consta în transmiterea proprietăţii unui lucru printr-o

mancipatio sau in iure cesio, însoţită de o convenţie prin care dobânditorul se obliga să

retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a primit.

Principale caractere:

- Este un contract real, se formează prin remiterea materială a lucrului

- Pentru existenţa sa valabilă trebuiau îndeplinite cumulativ două condiţii:

remiterea materială a lucrului şi acordul de voinţă al părţilor.

- Contractul de fiducie ttransmiterea proprietatea lucrului prin mancipaţiune sau

in iure cesio

- Accipiensul avea obligaţia să remită lucrul celei de la care îl primise

În dreptul roman fiducia a cunoscut două forme:

a) Fiducia cum amico – împrumut făcut unui prieten

b) Fiducia cum creditore – garantarea unei datorii prin transmiterea proprietăţii

unui lucru de către debitor creditorului său, care avea datoria de a-l restitui atunci când i se

achita datoria.

Aceste contract se realiza prin acte de drept civil , cum erau mancipatio şi in iure

cesio , fiind accesibil doar cetăţenilor romani.

CURS 10

CONTRACTELE CONSENSUALE (OBLIGATIONES CONSENSU

CONTRACTAE)

1. Consideraţii generale

Contractele consensuale sunt contractele care iau naştere numai prin acordul de

voinţă al părţilor . Pentru încheierea lor valabilă nu se cere nici remiterea bunului, nici

pronunţarea unor formule solemne şi nici redactarea unor înscrisuri.

Principalele caractere ale contractelor consensuale sunt:

a) Contractele consensuale generează obligaţii de a face

b) Acestea cu excepţia contractului de mandat sunt contracte sinalgmatice

perfecte

c) Sunt contracte de bună credinţă

d) Se pot încheia şi între absenţi prin intermediul unui terţ sau prin intermediul

unei scrisori

Principalele contracte consuale din dreptul roman sunt: vânzarea, societatea,

locaţiunea, emfizioza şi mandatul.

1. Vânzarea (emptio-venditio)

A parcurs 2 faze şi anume :

- Vânzarea mancipaţiune , constă în confundarea vânzării cu mancipaţiunea.

Vânzarea era o operaţiune ce se realiza în momentul în care una dintre părţi transmitea

proprietatea unei res mancipi în schimbul proprietăţii unei cantităţi de aramă, care

reprezenta preţul. Mancipaţiunea era un act solemn, transmiterea cantiţăţii de aramă ce

reprezenta preţul fiind o condiţie de formă a acesteia.

- Vânzarea prin stipulaţiune – se realiza prin recurgerea la două stipulaţiuni şi

anume: printr-o stipulaţiune vânzătorul stabilea plata preţului , printr-o alta cumpărătorul

stipula predarea lucrului.

Elementele vânzării au fost definitiv fundamentate în timpul împăratului Augustus

şi erau : consimţământul, obiectul şi preţul.

Consimţământul – constituia acordul de voinţă al părţilor, adică întâlnirea dintre

voinţa celui care doreşte să vânda şi voinţa celui ce doreşte să cumpere.

Obiectul contractului- poate fi constituit din : lucruri corporale şi necorporale,

lucruri care aparţineau altora cu excepţia lucrului furat , lucrurile viitoare, speraţa că se va

obţine un lucru, respectiv cumpărarea speranţei.

Preţul (pretium) - constituie suma de bani pe care cumpărătorul trebuie să o

plătească vânzătorului.

Efectele vânzării

Deoarece era un contract sinalagmatic perfecta acesta generează obligaţiuni pentru

ambele părţiale contractului de vânzare – cumpărare.

Obligaţiile cumpărătorului: plata preţului, plata cheltuielilor de păstrare a lucrului

vândut, plata dobânzilor pentru neplata preţului din momentul în care bunul a fost predat

cumpărătorului de către vânzător obligaţiile cumpărătorului erau sancţionate printr-o actio

venditi, date vânzătorului.

Obligaţiile vânzătorului: obligaţia de a păstra lucrul, riscurile pieirii lucrului în baza

principiului emptoris est periculum (riscurile sunt ale cumpărătorului); obligaţia de a preda

lucrul ; obligaţia de garanţie , care prezintă două forme: obligaţia de garanţie pentru

evicţiune şi obligaţia de garanţie pentru vicii.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a fost sancţionată în dreptul roman prin trei

acţiuni: actio auctoritatis (acordată cumpărătorului care solicită dublul preţului plătit ,

împotriva mancipantului), actio ex stipulatu (era acordată cumpărătorului în sensul că

vânzătorul promitea pentru cazul de evicţiune dublul preţului primit) şi actio empti

(sancţiona atât obligaţia de predare a lucrului, cât şi obligaţia de evicţine).

2. Societatea (societas)

Societatea este contractul prin care două sau mai multe persoane (socii) se obligă să

pună în comun activitatea lor sau anumite bunuri pentru a obţine un câştig.

Societatea este de mai multe feluri:

a) Societatea în care se pune în comun un singur lucru (exp. Un sclav)

b) Societatea tuturor bunurilor (ex. Societatea dintre dezrobiţii aceluiaşi patron)

c) Societatea care reprezintă starea de indiviziune codevălmăşie

d) Societatea care are în comun un singur fel de afacere

Elementele societăţii :

- Un interes comun , în sensul că fiecare asociat trebuia să participe la

beneficiile şi foloasele realizate de societate

- Un aport reciproc , care constă în transmiterea dreptului de proprietate sau a

dreptului de folosinţă asupra unui lucru, ori prestarea unor servicii

- Un scop licit , adică permis de lege şi de bunele moravuri

- Intenţia de a constitui o societate, care individualizeză societatea şi o

deosebeşte fundamental de o simplă stare de indiviziune.

Efectele societăţii:

Obligaţiile membrilor societăţii erau : asociaţii trebuiau să se îngrijească de treburile

societăţii ca de ale lor, proprii; fiecare asociat trebuia să parcipipe atât la câştig căt şi la

pagubă; asociaţii erau obligaţii să execute aportul lor, acest lucru realizându-se fie printr-o

mancipatio şi prin traditio.

Societatea, în dreptul roman, nu avea personalitate juridică, excepţie societatea de

publicani, care avea personalitate juridică şi patrimoniu distinct de cel al asociaţilor.

Stingerea societăţii

Societatea se stingea prin următoarele moduri:

- Prin moartea asociaţilor

- Prin atingerea scopului pentru care societatea fusese creată sau prin ajungerea

la termenul cuvenit

- Prin intentarea unei acţiuni pro socio din partea vreunui asociat

- Prin voinţa tuturor asociaţilor sau chiar a unuia din aceştia

- Când activul societăţii a pierit în întregime

Drepturile societarilor sunt sancţionate printr-o actio pro socio, iar condamnarea în

acest cadru atrage infamia.

3. Locaţiunea

Este contractul consesual prin care o persoană se obliga să-i procure alteia folosinţa

unui lucru sau serviciile sale, sau să execute o lucrare determinată în schimbul unui preţ

merces.

Locaţiunea putea fi de trei feluri:

a) Locaţiunea unui lucru – constă în închirierea unui lucru corporal, mobil sau

imobil. Părţile acestui contract erau : locatorul – persoana care închiria lucrul, conductorul

(chiriaşul) – era persoana care se folosea de lucrul închirat şi plătea preţul.

b) Locaţiunea de servicii – era contractul de locaţiune prin care o persoană îşi

închiria serviciile sale

c) Locaţiunea pentru executarea unei anumite lucrări

4. Emfitioza

Contractul de emfitioză constă în arendare pe termen lung sau pe veci a unor

terenuri imperiale nelucrate, cu obligaţia emfiteotului de a le cultiva şi de a plăti o sumă de

bani (canon).

5. Mandatul (mandatum)

Mandatul este contractul consensual prin care o persoană, numită mandatar, se

obligă să presteze un serviciu gratuit în favoarea unei alte persoane, numită mandant.

Principalele caractere ale mandatului erau:

- Activitatea pe care trebuia să o presteze mandatul trebuia să fie licită

- Activitatea întreprinsă de mandatar trebuia să fie în interesul mandantului

- Prestaţia execută de mandatar trebuia să fie gratuită.

Efectele contractului de mandat erau:

a) Mandatarul era obligat să dea socoteală în faţa mandantului privire la modul

de executare a mandatului

b) Mandatorul avea obligaţia să execute mandatul cu bună credinţă, fiind ţinut să

răspundă pentru neexecutarea mandatului sau executarea sa necorespunzătoare

c) Mandatul era obligat să restituie mandatarului cheltuielile făcut pentru buna

executare a mandatului

d) Mandantul putea să înstrăineze un lucru aparţinând mandatantului dacă avea

un mandat special, în acest sens, din partea acestuia din urmă.

Contractul de mandat se stingea în următoarele condiţii:

a) Prin voinţa uneia dintre părţi, adică prin revocarea mandatului de către

mandant sau renunţarea de către mandatar

b) Prin acordul de voinţă al părţilor

c) Prin ajungerea la termen sau prin executare

d) Prin moartea uneia dintre părţi

CURS 11

CONTRACTELE NENUMITE (CONVENTIONES SINE NOMINE).

În dreptul roman, o convenţie care nu eficacitate juridică decât dacă se încadra în

una din cele trei categorii de contracte recunoscute, respectiv contractele solemne sau

formale, contracte reale şi contractele consensuale.

Contractul nenumit constituie acel contract neformal care generează obligaţii în

sarcina părţilor, respectiv de a transmite proprietatea unui lucru, sau de a face ceva, cu

condiţia ca cel puţin una din părţi să execute obligaţia.

Caracterele şi elementele contractelor nenumite

Contractele nenumite prezintă următoarele caractere:

a) Contractele nenumite au elemente asemănătoare

b) Contractele nenumite, în general, nu sunt desemnate printr-o denumire

specifică pentru fiecare contract în parte

c) Contracte nenumite se caracterizează rpin aceeaşi sancţiune

Contractele nenumite se caracterizează prin două categorii de elemente:

- Elemente generale - obligatorii pentru orice convenţie care îmbracă forma

unui contract după cum urmează: consimţământul, obiectul, capacitatea, cauza.

- Elementele speciale sunt : convenţia care se încadrează în categoria

contractelor nenumite să nu facă parte din vreunul din contractele solemne sau formale,

contractele reale sau consensuale; executarea de către una din părţi a prestaţiei la care se

obligă; bilateralitatea – în sensul că acordul de voinţă se transformă în contract când una

din părţi şi-a executat prestaţia.

Tipuri de contracte nenumite

În dreptul lui Justian, în funcţie de obiectul lor, deosebim patru categorii de

contracte nenumite :

a) Do ut des (dau să-mi dai) În cadrul acestei categorii de contracte nenumite

cele două prestaţii constau în două transferuri de proprietate

b) Do ut facias (dau ca să faci) – în cadrul acestei categorii , o prestaţie constă în

transferul proprietăţii, iar cealalată într-o facere

c) Facio ut facias (fac ca să faci) – atât prestaţia cât şi contraprestaţia constau

dintr-o facere.

d) Facio ut des (fac ca să dai) – în cadrul acestei categorii de contracte nenumite

o prestaţie constă în facere, iar cealaltă în transmiterea proprietăţii unui lucru

Principalele contracte nenumite cunoscute de dreptul roman sunt:

- Permutation (schimbul) – este contractul nenumit din categoria do ut des prin

care părţile transmit, una către alta , poprietatea asupra unor lucruri.

- Aestimatum (contractul estimator) – prin care o persoană remite alteia

posesiunea unui lucru spre a-l vinde într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ

- Donatio sub modo (donaţia cu sarcini) – prin care donatorul transmite

proprietatea unui lucru cu obligaţia pentru donatar de a efectua o prestaţie în favoarea

donatorului

- Precarium (precariul) – este contractul nenumit care se formează prin

remiterea în mod gratuit a posesiunii unui lucru către o parte numită precaritist, care se

obliga să plătească lucrul respectiv şi să-l restituie la cerere

- Tranzacţia – este convenţia prin care părţile renunţă reciproc la pretenţiile lor

pentru a evita un proces

Sancţiunile contractelor

În cazul contractelor nenumite din categoriile do ut des şi do ut facias, creditorul

avea la îndemână exercitarea unei conditio causa data causa non secuta sau conditio ab

causa datorum , pentru a obţine restituirea lucrului dat în condiţiile în care debitorul nu

executa obligaţia şi nu restituia lucru.

În cazul contractelor nenumite din categoriile facio ut des şi facio ut facias,

creditorul avea la dispoziţie actio de dolo , în condiţiile în care debitorul nu şi-a îndeplinit

obligaţia sa , deşi creditorul şi-a exercitat prestaţia corespunzătoare şi ca atare solicită

despăgubiri.

CURS 12

OBLIGAŢII NĂSCUTE DIN DELICTE (OBLIGATIONES EX DELICTO)

Pentru a putea înţelege mai bine noţiunea de obligaţie născută din delicte, vom

defini mai întâi noţiunea de delict.

În dreptul roman clasic nu a fost dată o definiţie concretă a noţiunii de delict, acesta

reprezentând în general o faptă ilicită, generatoare de prejudicii, în detrimentul societăţii.

În general, aceste fapte erau sancţionate prin plata unor sume de bani.

Ulpian, a făcut următoarea distincţie : delicte publice şi delicte private.

Între cele două categorii existau o serie de deosebiri în raport de mai multe criterii:

- Criteriul pedepsei – delictele publice erau sancţionate cu pedepse mai aspre

(moartea, exilul), iar cele private, în general cu amenzi plătite victimei

- În raport cu organele de judecată competente să le soluţioneze, delictele

publice erau de competenţa unor organe specializate ale statului, în timp ce delictele

private erau de competenţa magistraţilor

- În raport de normele juridice după care erau soluţionate, delictele pblice se

raportau normelor de procedură penală, în timp ce delictel private se raportau normelor de

procedură civilă

Au existat patru faze de pedepsire a delictelor private:

- Sistemul răzbunării- victima putând provpca un rău similar autorului

delictului

- Sistemul compuziţiunii voluntare – părţile aveau dreptul de a compune , adică

de a ajunge la o înţelegere prin care autorul faptei ilicite era obligat să plătească victimei o

sumă de bani, cuantum lăsat la aprecierea părţilor.

- Sistemul compoziţiunii legale – victima nu mai putea alege între cele două

sisteme enunţate anterior , ci trebuia să compună , adică să accepte o despăgubire bănească

în schimbul leziunii suferite, cuantumul fiind stabilit de către stat.

- Sistemul reprimării de către stat – pentru a ocroti interesele cetăţenilor săi ,

statul roman introduce sistemul sancţionării cu pedepse publice şi a faptellor care produc

daune de interes privat, transformând delictele private în delicte publice.

DELICTELE DE DREPT CIVIL

Cele mai importante categorii de delicte cunoscute de dreptul civil, în epoca veche

sunt:

1. FURTUL

Reprezenta sustragerea ilegală a lucrului altuia.În epoca veche acesta era considerat

un delict privat, iar mai apoi în epoca clasică furtul era considerat delict public,

sancţionarea sa fiind reglementată de către stat.

Legea celor XII Table cunoaşte două categorii de furturi:

- Furtum manifestum sau furtul flagrant- avea loc cân hoţul era surprins

asupra faptului.În ceea ce priveşte sancţiunea, se făcea distincţia după cum hoţul era om

liber sau sclav.

- Furtum nec manifestum – era furtul în care hoţul nu era prins la locul

faptei.Autorul furtului era obligat la o despăgubire egală cu dublul pagubei produse

persoanei păgubite.

2. INIURIA

Din punct de vedere etimologic, iniuria desemnează orice fapt contrar dreptului. Din

punct de vedere juridic , în dreptul vechi desemna delictul de vătămare corporală.

Legea celor XII Table cunoştea următoarele cazuri de iniuria:

- Membrum ruptum- vătămarea unei părţi a corpului.(inclusiv biciuirea sau

înjunghierea)

- Os fractum - constă în ruperea unui os.Autorul era pedepsit cu o amendă de

300 aşi dacă victima era persoană liberă şi de 150 aşi dacă acesta era sclav.

- Iniuria propriu-zisă- eraa reprezentată de înjurăturile ţi loviturile

simple.Sancţiunea era 25 aşi indiferent dacă victima era o persoană liberă sau un sclav.

3. DAMNUM INIURIA DATUM

Reprezintă o pagubă cauzată pe nedrept. Pentru ca fapta să constituie un delict, în

sensul prevăzut de legea Aquilia trebuia îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) Fapta să fie făcută contra dreptului (cu intenţie)

b) Paguba să fie făcută printr-un act material concret şi direct al delicventului

asupra obiectului

c) Paguba să fie cauzată corpori, adică să fie certă

d) Numai proprietarul lucrului este protejat prin acţiunea legii Aquilia

DELICTELE DE DREPT PRETORIAN

Pe lângă cele trei categorii de delicte cunoscute în epoca veche, în epoca clasică mai

pot fi întâlnite:

RAPINA (TÂLHĂRIA)

Rapina este furtul cu violenţă.

METUS (VIOLENŢA)

Violenţa poate fi de două feluri: fizică şi morală.În ceea ce priveşte violenţa fizică,

ea nu prezintă importanţă juridică din punct de vedere al efectelor în materia contractelor,

un asemenea contract neavând valoare juridică.Violenţa morală însă are o implicaţie

deosebită, aceasta constituind nu doar un delict ci şi un viciu de consimţământ.

DOLUS MALUS (VICLENIA)

Constă în totalitatea mijloacelor viclene pe care le foloseşte o persoană pentru a

determina o altă persoană să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

A fost creată actio de dolo prin care victima unei acţiuni de dol putea cere în justiţie

o despăgubire echivalentă cu valoarea prejudiciului suferit.

Actio de dolo prezenta următoarele caractere:

- Avea caracter subsidiar , adică putea fi folosită în lipsa oricăeri alte căi de

recuperare a prejudiciului

- Era personală, putea fi exercitată doar împotriva autorului delictului

- Era anuală, putea fi intentată în termen de un an de la data săvârşirii delictului

- Era arbitrară şi atrăgea infamia

- Era admisă cognita causa, după ce în prealabil erau cercetate faptele.

Victima a avea la dipoziţie o exceptio doli pentru a se apăra împotriva pretenţiilor

delicventului, dar putea cere şi restitutio in integrum ob dolum.

FRAUS CREDITORUM (ÎNŞELAREA CREDITORILOR)

Era paguba făcută de debitor, în detrimentul creditorilor săi, prin înstraăinarea

bunurilor în scopul de a-şi crea sau mări insolvabilitatea.

Acţiunea prin care creditorii putea anula actele încheiate de debitor în defavoarea lor

purta numele de actio Pauliana . Pentru a putea fi utilizată acestă acţiune trebuia să

îndeplinească anumite condiţii:

- Debitorul să fi suferit o micşorare a patrimoniului fie printr-o acţiune, fie

printr-o inacţiune

- Debitorul trebuia să fie conştient de paguba produsă creditorilor

- Terţul dobânditor de rea credinţă , cunoştea faptul că prin acel act debitorul

devenea insolvabil

- Prin actul încheiat era cauzată o pagubă creditorilor

-

CURS 13

OBLIGAŢII CVASICONTRACTUALE

Cvasicontractele reprezintă fapte ilicite care dau naştere unor efecte juridice

asemănătoare cu cele izvorâte din contracte. Din punct de vedere juridic cvasicontractul

reprezintă un fapt voluntar şi licit care dă naştere la obligaţii.

Din această categorie fac parte:

1. GESTIUNEA DE AFACERI (NEGOTIORUM GESTIO)

Acesta reprezintă administrarea bunurilor unei persoane, fără a avea acordul

acesteia.Persoana care face adminsitrarea poartă numele de gerant, iar persoan în favoarea

căreia se face administrarea, adică proprietarul bunurilor, poartă numele de gerat.

Pentru gestiunea de afaceri trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- Elementul de fapt, reprezintă actul efectiv de gestiune, care poate fi un act

material sau un act juridic

- Elementul intenţional, reprezintă intenţia de a administra bunurile unei

persoane; trebuie ca gerantul să aibă intenţia de a-l obliga pe gerat faţă de el

- Elementul negativ, constă în administrarea unor bunuri fără ştirea

proprietarului

acestora.

Ca instituţie juridică gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii atât în sarcina

geratului , cât şi în asrcina gerantului.

Obligaţiile gerantului sunt:

- Să continue şi să termine gestiunea cu care a fost înzestrat

- Să facă administrarea cu bună credinţă ca şi cum ar administra propriile

bunuri

- Să dea socoteală geratului pentru actele sale

Obligaţiile geratului sunt:

- Să despăgubească pe gerat, cu toate cheltuielile pe care le-a făcut în realizarea

actului de aministrare

- Să libereze pe gerant de obligaţiile pe care caesta le-a făcut în interesul

gestunii de afaceri

PLATA LUCRULUI NEDATORAT (SOLUTIO INDEBITI)

Reprezintă actul juridic prin care o persoană , care din greşeală se consideră debitor,

remite proprietatea unui bun sau o sumă de bani, în favoarea unei alte persoane presupusă

cerditor.

Plata lucrului nedatorat reprezintă principala aplicare a principiului îmbogăţirii fără

justă cauză.

Acţiunea era condictio indebiti, respectiv restituirea a ceea ce se plătise fără a fi

datorat.

Pentru existenţa plăţii lucrului nedatorat, trebuie îndeplinite urmăoarele condiţii:

- Să existe o plată

- Plata să nu fie datorată

- Plata să fie făcută din eroare

- Cel care primeşte plata să fie de bună credinţă

- Plata să nu facă obiectul unei datoriicare atunci când este negată de debitor,

urmează a fi plătită dublu

GESTIUNEA TUTORELUI PENTRU PUPIL

Reprezintă administrarea bunurilor unui pupil de către tutorele acestuia.Se aseamănă

cu contractul de mandat cu deosebirea că pupilul nu poate consimţi în mod valabil actul de

administrare.

INDIVIZIUNEA (COMMUNIO INCIDENS)

Reprezintă starea de fapt prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra

aceluiaşi bun.

În dreptul roman sunt cunoscute două foem principale de indiviziune:

- Antiquum consortium , respectiv starea de indiviziune născută prin efectul

moştenirii

- Starea de indiviziune creată prin voinţa unor persoane de a stăpâni în

coproprietate un bun.

Starea de indiviziune dă naştere la o serie de obligaţii pentru coindivizari:

- Obligaţia de a se supune partajului, în cazul în care unul dintre ei doreşte să

părăsească indiviziunea

- Obligaţia de a împărţi atât profitul , dar şi heltuielile rezultate

- Obligaţia de adespăgubi pe ceilalaţi coindivizari, dacă s-a vătămat bunul

comun din culpa unui coindivizar

ACCEPTAREA SUCCESIUNII

Moştenitorul, prin acceptarea succesiuni se obligă să execute legatele cu care este

însărcinat de către defunct.

CURS 14

OBLIGAŢII CVASIDELICTUALE

Obligaţiile quasidelictuale izvorăresc din quasidelicte care reprzintă fapte ilicite

asemănătoare delictelor.

Noţiunea de quasidelict a fost consacrată de către romani, motivat de faptul că

aceştia au admis că în practică pot fi întâlnite şi la alte fapte delictuale deja reglementate.

Cele mai importante categorii de quasidelicte , întâlnite în practică sunt:

IUDEX QUI LITEM SU AM FECERIT (JUDECĂTORUL CAREA FĂCUT

PROCESUL SĂU)

Reprezintă fapta judecătorului care, din neglijenţă sau cu intenţie produce o pagubă

uneia dintre părţile supuse judecăţii. Judecătorul vinovat poate fi urmărit printr-o actio in

factum, de către cel prejudiciat,şi obligat la plata unei despăgubiri, egală cu valoarea

prejudiciului produs.

EFFUSUM VEL DEIECTUM

Reprezintă paguba produsă prin aruncarea unui lucru dintr-un apartament aparţinând

altei persoane.Acţiunea de reparare a prejudiciului poartă numele de actio de effusis et

deiectis şi era îndreptată împotriva proprietarului apartamentului, indiferent dacă el era sau

nu cel care produsese paguba şi dădea dreptul la o despăgubire egală cu dublul

prejudiciului produs, iar în cazul rănirii unei persoane, sancţiunea era mult mai severă.

POSITUM VEL SUSPENSUM

Reprezintă un qunareasidelict, generat de atârnarea de obiecte în exteriorul

apartamentului cuiva care puteau produce un prejudiciu prin căderea în stradă şi lovirea

cuiva. Acest delict era sancţionat printr-o actio de posito vel suspenso şi era la îndemâna

primului venit, iar sancţiunea era plata unei amenzi.

NAUTARUM, CAUPONUM ET STABULARIORUM

Reprezintă paguba produsă de o persoană aflată în serviciul corăbierilor, hangiilor şi

a proprietarilor de grajduri, în dauna călătorilor.Aceştia aveau la dispoziţie o actio in

factum, prin care puteau solicita o despăgubire pentru paguba produsă, acţiunea fiind

îndreptată împotriva stăpânilor care răspundeau pentru faptele persoanelor aflate în slujba

lor.

Alte categorii de quasidelicte

Falsum modum dicere

Era fapta persoanei desemnată de un arbitru de a stabili hotarele proprietăţii şi acesta

a indicat , în mod fraudulos măsuri false. Era sancţionată cu o actio in factum.

Corruptio servi

Reprezenta instigarea altei persoane de a comite un delict.

Sepulchrum violatum

Era quasidelictul care consta în profanarea unui mormânt şi era sancţionat printr-o

actio sepulchri violati.

Adtemptata pudicitia (ultrajul la pudoare)

Consta în atentatul sau tentativa de corupere a moravurilor în dauna unei mater

familias sau a unui pater familias impuber.