NOI MINUNI ALESFÂNTULUI NICOLAE

Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea

Tipărită cu binecuvântareaPrea Sfinţitului Părinte Galaction,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura SofiaEditura Cartea Ortodoxă

Bucureşti, 2004

Prefaţă

Ierarhul Nicolae este cinstit ca un mare sfânt. Pe cei care au nevoie de ajutorul său îi sprijină nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta. Nu-i trece cu vederea pe cei îndureraţi, pe cei care sunt ispitiţi şi pe cei care plâng şi pier. Dumnezeu săvârşeşte prin el minuni mari, al căror număr nu poate fi socotit.

Viaţa noastră este plină de minuni. Fiece zi este o minune. Fiece gură de aer este o minune. Fiece frunzuliţă sau firicel de iarbă este o minune dumnezeiască. Noi suntem obişnuiţi cu aceste minuni de fiecare zi şi nu le observăm, pe când minunile supranaturale ne sunt date pentru întărirea credinţei. Dumnezeu, Cel Ce ne iubeşte nespus de mult, nu vrea pentru noi nimic altceva decât mântuirea, însă nu trebuie să credem că, dacă noi nu vedem minuni, Dumnezeu Şi-a întors faţa de la noi. Nu! El nădăjduieşte că, o dată ce am văzut minunea înfăptuită, nu vom mai cere altele, ci vom înţelege că Dumnezeu este întotdeauna cu noi. Nu ne este de niciun folos dacă în jurul nostru se vor săvârşi permanent minuni. De la aceasta putem să cădem în mândrie sau slava deşartă.

Dumnezeu ne trimite pe plăcuţii Săi, care săvârşesc minuni uimitoare, pentru ca noi şi mai vârtos să-L urmăm pe Creator, precum L-au urmat aceşti oameni sfinţi. Ei au privit doar înainte, spre lumina dumnezeiască, lăsând în urmă tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu şi aspirând din toată inima şi din toată fiinţa către Creatorul, pentru a

dobândi plinătatea vieţii. Aici, viaţa noastră pământească este atinsă de moarte, iar plinătatea vieţii o putem dobândi doar în veacul ce va să vină. Insă începutul trebuie neapărat să fie făcut aici. Iar Sfântul Nicolae ne este un ajutător nouă, celor slabi şi neputincioşi, să ne întărim în credinţă şi să dobândim viaţa veşnică.

Preot Igor Filin, Parohul Bisericii Cuviosul Serafim de Sarov, oraşul

Sankt-Petersburg

Milostivul făcător de minuni

Această povestire despre mijlocirea ierarhului Nicolae am auzit-o de la soacra mea, Evdokia Sidorovna Tereşkoveţ. Tatăl ei, tânăr pe atunci, a fost mobilizat pentru războiul ruso-turc. Avea deja soţie, un copil şi o gospodărie în satul Niţgal.

El a pornit spre punctul de recrutare, unde recruţii urmau să fie examinaţi de comisia medicală. Pe drum tovărăşii lui râdeau, glumeau, însă el nu înceta să se roage Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Sidor era sănătos tun, însă cineva din comisie l-a întrebat: „Vrei să mergi la război?" „Oricum mă veţi trimite", le-a răspuns el. Ei însă l-au întrebat dacă are soţie, copii şi fără să-i mai spună ceva, i-au dat drumul să plece acasă.

De atunci, el a început să-l cinstească şi mai mult pe Sfântul Nicolae, iar copiilor pe care i-a avut mai târziu le-a poruncit să se roage întotdeauna acestui milostiv Făcător de minuni. Soacra mea are acum optzeci de ani şi păstreza cu sfinţenie icoana veche a ierarhului.

Ea mi-a mai povestit şi o altă întâmplare. In satul lor, Niţgal, locuia

2

un om bogat. Era căsătorit, însă copii nu avea; ducea o viaţă destrăbălată, fiind robit de patima băuturii şi a desfrâului. Când soţia lui a luat o nepoată s-o crească, el a sedus-o şi pe aceasta. Soţia tot timpul plângea si se ruga Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându-i ajutor.

Intr-o zi, când ea nu era acasă, bărbatul a adormit şi în somn au venit la el demoni cu înfăţişările a doi bărbaţi înfricoşători. El s-a speriat foarte tare şi a hotărât să se căiască, încât chiar atunci, în puterea nopţii, s-a pregătit să meargă la preot, însă demonii îi spuneau: „Mergem şi noi cu tine!" Ii era frică să meargă noaptea şi, tot drumul, bărbatul s-a rugat Sfântului Nicolae. In calea lui era un râu. Şi i s-a părut lui că peste acest râu erau două poduri. Demonii îl îndemnau: „Hai mergi, mergi..." Insă el, prin rugăciunile Sfântului Nicolae, s-a întors şi s-a îndreptat spre casa unei bătrâne care se afla nu departe. Palid de frică, a bătut la uşa ei. Aceasta i-a dat să sărute icoana sfântului şi atunci a văzut că de fapt nu era niciun pod peste râu...

Incepând cu acea zi, el s-a lăsat de băut şi a început să ducă o viaţa virtuoasă. Drept mulţumire pentru minunea prin care Sfântul Nicolae l-a salvat, el a comandat la un iconar chipul sfântului şi l-a donat bisericii.

Prietena mea săvârşea un pelerinaj la Sihăstria Elgavsk, aflată lângă Riga, şi acolo a auzit povestindu-se acestea: un om a furat din biserica sihăstriei icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Sfântul i-a apărut în vis şi i-a poruncit să înapoieze icoana. Hoţul a îndeplinit porunca, însă a dat icoana altei biserici, care, mai târziu, a înapoiat-o sihăstriei.

Olga Tereşkoveţ, oraşul Daugavpils, Letonia

Misteriosul tovarăş de drum

O tânără mergea într-o seară să-şi viziteze mama bolnavă şi îi ducea o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Intre timp se întunecase şi îi era frică să meargă singură prin pădure. Tânăra şi-a amintit o rugăciune scurtă - singura pe care o ştia şi pe care o auzise de la bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsit-o. Pe neaşteptate, din pădure îi ieşi în cale un bărbat între două vârste, pe care ea l-a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel Ivanovici. El i-a spus că se dusese în pădure pentru a vedea de un stog de fân şi că Dum-nezeu îi păzeşte fânul, care se afla la locul său. Tot vorbind ei, au intrat, fără să-şi dea seama, în sat. Lângă casa mamei, tânăra şi-a luat rămas bun de la vecin si i-a mulţumit că i-a ţinut tovărăşie.

Când şi-a văzut fiica, femeia bolnavă s-a bucurat, dar s-a şi alarmat: cum a putut ea să meargă atât de târziu prin pădure? Fiica i-a povestit că, atunci când i s-a făcut frică, a început să rostească troparul Sfântului Nicolae:„Indreptător credinţei şi chip blândeţelor..." şi, peste puţin timp, i-a ieşit în cale vecinul lor, Pavel Ivanovici, aşa că au venit împreună acasă.

Dimineaţa mama a rugat-o pe fiică să treacă pe la Pavel Ivanovici pentru o trebuinţă oarecare. Când tânăra a intrat în casa acestuia, i-a spus: „Ce bine şi repede am ajuns noi aseară în sat!" Insă vecinul, mirat, a

3

întrebat-o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat acasă toată seara şi am cusut pâslari".

Oglezneva A. S., oraşul Neviansk, regiunea

Sverdlovsk

Rosteşte „Tatăl nostru"

Această minune s-a întâmplat acum treizeci de ani în satul Nazia, regiunea Leningrad. Sora mea mai mare, Sofia, după naşterea fetiţei, s-a îmbolnăvit de diabet zaharat. Pe atunci avea doar douăzeci de ani. Şi iată că într-o noapte, la fereastră, i-a apărut Sfântul Nicolae. Când Sofia s-a trezit, a văzut un bătrânel, însă nu s-a speriat, pentru că imediat l-a recunoscut ca fiind Sfântul Nikoluşka1. El s-a apropiat de ea şi i-a spus: „Rosteşte «Tatăl Nostru»". Sora mea l-a ascultat şi a început, după putinţă, să rostescă „Tatăl Nostru". A mai trăit după aceea încă douăzeci şi şapte de ani. In toţi aceşti ani ea a fost vioaie, energică şi n-a pregetat să muncească, încât şi duşmanii se minunau: „De unde are ea atâta putere?" O ajutau Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi rugăciunea „Tatăl Nostru".

Irina Savenko, oraşul Kirisi

Covrigi rumeni

In anul 1942, familia noastră a fost deportată din Leningrad în regiunea Iaroslav. Acolo am cumpărat o căsuţă. In acea perioadă mama se îmbolnăvise, însă noi trebuia să supravieţuim cumva. Flămânzeam şi eram nevoite să paştem vitele sătenilor pentru a ne hrăni cât de cât.

Intr-o iarnă, sora mea mai mică a început s-o roage pe mama să-i dea un covrig. In casă nu se găsea niciun pic de făină, dar fetiţa insista. Atunci mama, pierzându-şi răbdarea, a întors-o cu faţa spre icoana Sfântului Nicolae şi i-a spus: „Roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ţi trimită un covrig".

După această discuţie, timp de două zile a bântuit un viscol cumplit. A nins atât de mult, încât în faţa casei s-au adunat troiene mari de zăpadă. In dimineaţa celei de a doua zile, când a ieşit soarele, mama a auzit o uşoară bătaie în uşă. M-a trimis pe mine să deschid, crezând că venise vecina. Deschizând uşa, am zărit agăţat de gard un şirag mare de covrigi rumeni. Am alergat la mama şi i-am povestit minunea. Mama nu m-a crezut. Ne-a îmbrăcat repede pe mine şi pe sora mea şi ne-a trimis în sat să aflăm: poate i-a uitat cineva?

1 Diminutiv rusesc pentru Nicolae.

4

Zăpada era proaspătă; nu se vedea nicăieri nicio urmă. Vecina nu ştia nici ea nimic. Am întrebat oamenii din sat, însă nimeni nu ştia nimic despre şiragul de covrigi. Negăsindu-l pe stăpânul covrigilor, ne-am întors acasă.

De fapt se întâmplase cu adevărat o minune, deoarece nimeni din locuitorii satului nu putea să ne facă un astfel de cadou: foamea bântuia în toate casele. Venind acasă, mama ne-a aşezat în faţa icoanei sfântului şi ne-a spus: „Mulţumiţi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!" şi ne-a dat la fiecare câte un covrig. Aceşti covrigi ne-au ajuns pentru mult timp.

Irina Soboleva

Apărătorul ostaşilor

Sunt un cazac din una din stanitele2 armatei căzăceşti din Orenburg. Am participat la acţiunile militare din câteva „puncte fierbinţi". Faptul că până în prezent sunt viu i-l datorez Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. In 1993, înainte de a pleca în Abhazia [republică autonomă în cadrul Georgiei], am fost binecuvântat la mănăstirea Moskovsko-Donskoe, pri-mind cu această ocazie o iconiţă cu chipul sfântului.

Iconiţa se afla întotdeauna în buzunarul stâng de la piept şi de aceea această parte a corpului a rămas neatinsă, iar partea dreaptă a fost rănită de nouă schije, un glonte, şi a suferit o contuzie de la explozie, astfel încât nici până acum nu aud cu urechea dreaptă. In Cecenia s-a întâmplat exact la fel: iconiţa se afla în buzunarul stâng şi această parte a corpului n-a suferit nimic, însă partea dreaptă a fost rănită grav, în aşa fel încât în prezent sunt invalid.

Cazacul Alexie

Ajutătorul preoţilor

Aş vrea să povestesc câteva întâmplări despre ajutorul minunat al Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Acestea mi-au fost istorisite de către un preot, de la care am primit un medalion cu chipul Sfântului Nicolae. Din păcate, nu i-am aflat numele. Ştiu doar că este din Petergof. El mi-a povestit: Sfântul Nicolae, mare şi grabnic ajutător al tuturor creştinilor, este pe bună dreptate numit Făcător de minuni. Cunosc multe cazuri ale ajutorului său; m-a ajutat şi pe mine, păcătosul.

Odată, în timpul celui de-al doilea război mondial, m-am pomenit

2 Sat căzăcesc (nota trad.).

5

într-un loc pustiu împreună cu încă doi bărbaţi necunoscuţi. La un moment dat, ei s-au retras într-o parte şi au început să se sfătuiască. M-a cuprins neliniştea; din comportarea lor am simţit primejdie. In acea clipă m-am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni: „Părinte Nicolae, ajută-mă! Viaţa mea este ameninţată de o primejdie: aceştia doi au pus ceva la cale împotriva mea". Şi deodată, la o depărtare de douăzeci-treizeci de metri, a apărut un bătrânel, îmbrăcat în alb. Ei l-au zărit si cu cuvintele: „Să mergem, nu avem ce căuta aici!", au plecat.

Iată încă o întâmplare de acum câţiva ani. Veneam cu trenul electric din Petergof, pentru un botez. Trebuia să cobor la staţia „Aeroport". Şi iată, în momentul când trenul se apropia de peron, eu am întins mâna după geanta în care se aflau toate cele trebuincioase pentru Taină, însă aceasta dispăruse. Se pare că o uitasem pe banca din staţia Petergof. Ce vrei, memorie bătrânească!... Am fost nevoit să mă reîntorc. M-am adresat cu o rugăciune Sfântului Nicolae, ca să păstreze geanta neatinsă şi în acelaşi loc. Când am coborât la staţia „Noul Petergof, geanta mea se afla neatinsă, pe aceeaşi bancă.

Valentina

Cel ce a alungat moartea

Această întâmplare s-a petrecut în luna februarie a anului 1994. Mă aflam în vizită la fiica mea, în orăşelul Şeksna, regiunea Vologda. S-a întâmplat însă ceva neprevăzut: să fiu internată în spital cu o hemoragie puternică. Starea mea era critică, pierdusem mult sânge...

Şi iată că, în stare de inconştienţă, văd, după o fâşie neagră de pământ arat, o femeie îmbrăcată ca o mireasă, în alb. Uitându-mă mai atent, observ că mâinile miresei sunt negre. M-am îngrozit: am înţeles că era moartea. Tot atunci a apărut un bătrân înalt şi luminos care m-a acoperit, aplecându-se deasupra patului. I-am reţinut chipul. După vedenie, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit.

Ulterior am început să merg la biserică şi să privesc cu atenţie chipurile sfinţilor. L-am găsit pe cel pe care îl căutam: era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. In prezent merg regulat la biserica Sfântului Nicolae din oraşul Vologda.

Nina Kogulina, oraşul

Vologda

Salvarea unui musulman

La mijlocul anilor '80, un creştin rus a avut prilejul să se afle într-o biserică ortodoxă din oraşul Taskent. Acolo a văzut un musulman care, cu mare evlavie şi neîncetat, se închina şi aprindea lumânări în faţa icoanei

6

Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Tot acolo, lângă icoană, între ei s-a înjghebat o discuţie şi musulmanul i-a împărtăşit minunea pe care a săvârşit-o cu el Sfântul Nicolae.

Intr-o noapte de iarnă mergea prin stepă spre un sat îndepărtat, când deodată, chiar lângă el, a auzit un urlet de lup. In câteva minute s-a văzut înconjurat de o haită de lupi. In disperare, musulmanul a strigat:„Dumnezeule rusesc şi Nicola, ajutaţi-mă!" Şi deodată a început să sufle un vânt puternic şi s-a pornit o vijelie. Ea a năvălit asupra lupilor şi, ridicându-i în vârtej, i-a dus în stepă.

Când vântul s-a potolit, musulmanul a văzut lângă el un bătrânel cărunt, care i-a zis: „Caută-mă în biserica rusească!" şi a dispărut. Venind în biserica ortodoxă, acest om, cu mirare şi bucurie, a recunoscut în chipul Sfântului Nicolae pe „bunicuţul" care l-a salvat noaptea în stepă.

Monahia Pelaghia

Minuni pe pământul Estoniei

Multe locaşuri dumnezeieşti sunt pe pământul Rusiei şi nu puţine dintre ele sunt închinate plăcutului lui Dumnezeu, Sfântului Nicolae. Astfel de locaşuri există şi pe pământul estonian. Iată un mic paraclis, făcut din cărămidă în locul altuia mai vechi cu o sută de ani. El stă în drumul care duce spre lacul Ciudskoe, la poalele muntelui Bogorodiţkaia, pe care se înalţă măreaţă, cu turlele şi crucile de aur, mănăstirea de maici Piuhtiţk. Pierdut printre tufişuri, paraclisul ne descoperă albul pereţilor săi la o cotitură de drum şi se ascunde din nou de ochii lumii, ca o fata morgana.

Odinioară aici era casa în care locuia, împreună cu familia sa, estonianul Soareş, iar alături era satul numit Sompa. Intr-o zi satul a ars şi cu el a ars şi casa lui Soareş. Şi, după cum spun legenda si letopiseţul mănăstirii Piuhtiţk, acest ţăran a început să-şi construiască o nouă casă. Chiar în acea perioadă i-a apărut în vis lui Soareş Sfântul lui Dumnezeu, Nicolae, care i-a poruncit să coboare în fântână şi să scoată de acolo chipul său sfânt, spunându-i: „Tu îţi faci casă, ai un acoperiş deasupra ta, iar eu iată de cât timp mă aflu în fântâna ta murdară!"

Speriat de vedenie, Soareş îndeplini numaidecât porunca sfântului, scoţând din fântână icoana, însă cum ajunsese ea acolo, a rămas o taină. Se pare că aşa a trebuit să se întâmple, pentru proslăvirea Sfântului Nicolae pe acest pământ. După acest eveniment minunat, Soareş împreună cu toată familia au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, iar pe locul acesta, mai târziu, a fost ridicat un paraclis din lemn. Icoana a fost îm-podobită cu o ferecătură de argint şi în prezent se află în mănăstire, în altarul lateral închinat Sfântului Nicolae, din Catedrala Adormirii Maicii Domnului.

In fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Nicolae, la paraclis şi în faţa lui se adună maicile şi pelerinii şi se săvârşeşte slujba sfinţirii apei, iar apoi se citeşte acatistul ierarhului. Nu doar paraclisul, ci şi biserica mare de lemn a Sfântului Nicolae, care se află în mijlocul cimitirului mănăstiresc, cu vârful ascuţit al clopotniţei, arată călătorilor obosiţi cărarea ce duce la izvorul dătător de viaţă. Până în ziua de azi dăinuie în inimile oamenilor

7

dragostea pentru plăcutul lui Dumnezeu, care face minuni, dând ajutor oamenilor. El nu face diferenţe între popoare, ci îi iubeşte şi are milă de toţi.

Astfel, nu demult s-a îmbolnăvit estoniana Vivi, care locuieşte nu departe de mănăstire. Toţi, deopotrivă ruşi şi estonieni, o cunoşteau pe această femeie muncitoare şi se străduiau s-o ajute fiecare cu ce putea. Vivi credea că, după moartea neaşteptată a soţului, i-au cedat nervii şi de aceea o durea inima. Işi făcea griji pentru copii: trebuia să-i crească, să-i educe şi să-i trimită în lume. Vivi lua medicamente pentru inimă, însă starea generală a sănătăţii ei era din ce în ce mai proastă.

Intr-o noapte, fiind aproape adormită, i-a apărut Sfântul Nicolae sub înfăţişarea unui bătrân venerabil, care i-a spus: „Roaba Domnului, tu ai cancer la sân!" Dimineaţa, îngrijorată şi răvăşită, a plecat la policlinica orăşenească, pentru o consultaţie la medicul oncolog. Medicul a confirmat diagnosticul Sfântului Nicolae şi i-a propus să o opereze urgent, fapt care ar putea-o salva, întrucât boala era în fază incipientă.

Vivi a fost operată şi s-a vindecat. A ieşit din spital sănătoasă, vioaie şi cu credinţă în minunile sfântului. Ea a primit credinţa ortodoxă, trăieşte şi munceste întru slava Domnului. Dumnezeu a ajutat-o să-şi educe copiii şi ea se bucură şi-I mulţumeşte Lui şi plăcutului Său, Sfântul Nicolae, pentru marea milă.

Protodiacon Boris Murtazov, oraşul

Peciorî

Primul meu ocrotitor

E cu neputinţă să fie descrise toate minunile care se petrec în urma rugăciunilor adresate Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Fiecare om a primit sprijin de la el - şi cel credincios, şi cel necredincios. Iar cel mai uimitor este că ajutorul sfântului vine întotdeauna repede. De multe ori m-a ajutat şi pe mine.

Ţinându-mă departe de Biserică, deşi sunt botezat, eu mă îndoiam de existenţa vieţii de după moarte. In schimb, mama mea credea în Dumnezeu şi într-o zi mi-a arătat chipul Sfântului Nicolae în Catedrala Sfânta Treime din Lavra Alexandro-Nevskaia. In momentele grele din viaţă, după sfatul mamei, mergeam la catedrală şi aprindeam o lumânare în faţa icoanei sfântului. Spre marea mea mirare, ajutorul venea, într-adevăr, foarte repede.

Dacă se întâmpla ca dimineaţa să mă cert cu soţia, veneam „la Sfântul Nicolae" şi seara ne împăcăm. Dacă apăreau necazuri la serviciu, după o rugăciune în faţa icoanei, ele se aplanau în mod miraculos. Astfel mă apropiam din ce în ce mai mult de viaţa bisericească.

Următoarea întâmplare memorabilă a avut loc când eu deja începusem să merg regulat la slujbele bisericeşti. In acea zi, eu şi soţia am primit salariul. Când am numărat banii, am constatat că lipsea o sută de mii de ruble. Noi, desigur, ne-am intristat, gândind că i-am pierdut, însă

8

mama m-a liniştit: „Roagă-te Sfântului Nicolae şi mergi la casierie. Poate că ei au greşit." După ce m-am rugat, am hotărât că, dacă banii se vor găsi, cu o parte din ei voi cumpăra o icoană mare a sfântului, pe care o văzusem la pangar. Şi minunea s-a săvârşit: casiera - Dumnezeu s-o mi-luiască! - a spus că după ce a împărţit banii salariaţilor a constatat că i-au rămas în plus în jur de o sută de mii... Aşa a apărut în casa mea icoana Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni.

Am mai aflat şi de o altă minune. O cunoştinţă a unui coleg de serviciu avea un fiu, care a fost condamnat şi închis. Acest coleg, om ce nu avea nimic comun cu Biserica, m-a întrebat: „Cui trebuie să se roage o mamă pentru ca judecătorul să atenueze sentinţa?" L-am sfătuit să se roage Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă acea femeie a fost la biserică, însă ştiu că judecătorul a dat o sentinţă mai uşoară decât se aştepta întreaga familie.

Sfântul Nicolae este şi ocrotitorul oraşului nostru, Kolpino. Aici a fost adusă icoana lui făcătoare de minuni, care în prezent se află în biserica „Kulici i Pasha". Să ne ajute sfântul nouă, tuturor creştinilor, în drumul spre împărăţia Cerurilor!

Andrei Ilin, oraşul Kolpino

Iconiţa

Fierăria în care lucra tatăl meu se afla la depărtare de vreo sută de stânjeni3 de vechea bisericuţă de lemn. Preotul şi fierarul se cunoşteau bine, fiind buni prieteni. Clopotele de la biserică fuseseră date jos, însă slujba continua să se ţină chiar şi în anii vitregi de dinainte de război. In raion, cu scoaterea clopotelor se ocupa o brigadă specială. In popor aceşti oameni erau numiţi „şabaşnici".

In 1934, „şabaşnicii" au apărut şi în satul nostru şi au dezafectat trei clopote. Bineînţeles, credincioşii erau nemulţumiţi, dar ce era de făcut? Conducerea raională era mai puternică. Iar a chema enoriaşii la slujbă, mai ales de sărbători mari, era necesar. Satul era mare şi părintele nu reuşea să treacă pe la toţi. Atunci şi-a amintit de prietenul său, fierarul. A venit la el şi i-a spus: „Afanasievici, scoate-mă din încurcătură! Toată nădejdea e la tine".

In locul clopotului se putea agăţa o bucată de şină sau un vechi brăzdar de la plug şi să baţi în el, însă niciunuia nu le-a fost pe plac această idee. Atunci fierarul a propus să făurească un tun, să-l aşeze în clopotniţă şi de fiecare dată înainte de începerea slujbei să se tragă de trei ori. Părintelui i-a plăcut foarte mult ideea şi ei au căzut de acord.

Fiind în tinereţe fierar în cadrul armatei, meşterul ştia cu ce să înceapă. A adus o ţeava de fontă de grosimea unei mâini, la un capăt a turnat plumb, a potrivit suportul de lemn cu juguri de fier şi a făcut o gaură pentru aprindere: tunul era gata. L-au urcat în clopotniţă şi au tras din el

3 Un stânjen = 2,134 metri.

9

de probă de două ori.Drept mulţumire pentru lucrare, părintele a vrut să-i cinstească pe

fierar şi pe ciocănar, însă aceştia au refuzat, spunând că pentru lucrul plăcut lui Dumnezeu nu cer plată. Atunci părintele Alexie a scos din săculeţul de la piept iconiţa Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni şi tămâie, a agăţat-o la pieptul prietenului şi i-a poruncit: „Afanasievici, când va trebui să pleci într-un loc unde viaţa îţi va fi ameninţată, s-o iei cu tine. Ea este sfinţită şi te va păzi de necazuri". Nu mult după această întâmplare, preotul Alexie a fost arestat, iar iconiţa a fost păstrată de tatăl meu, ca o amintire de la un om bun si inimos.

Apoi a început războiul. După vârstă, tata nu trebuia să ajungă pe front, însă a fost luat într-o unitate necombatantă, lângă Murom, unde în acea vreme se pregătea linia de apărare: se săpau şanţuri antitanc şi se înălţau stâlpi şi obstacole de protecţie. Toate uneltele cu care lucrau miile de oameni paşnici mobilizaţi trebuiau reparate şi reglate zilnic. Fierăria de campanie la care a fost trimis tata fumega zile întregi. Avioanele de recunoaştere nemţeşti reperau astfel de obiective şi îndreptau asupra lor avioane de bombardament. Aglomeraţia permanentă de oameni şi tehnica din jurul fierăriei o demascase şi exista pericolul de a fi atacată.

Mama, conducându-l pe tata la război, îi şoptise să nu uite să se roage. Ii cususe în cămaşă Simbolul Credinţei, scris de mână. Apoi îşi amintise şi de iconiţa cu tămâie: o prinsese de pieptul tatei, îl însemnase cu semnul crucii şi adăugase: „Păstreaz-o şi sfântul te va ocroti". Iconiţa din bronz, un pic mai mare decât o cutie de chibrituri, îi amintea întotdeauna tatei că Sfântul Nicolae este aproape şi că în clipa cea grea, fatală, el îi va veni în ajutor.

„Doamne, miluieşte! Sfinte Părinte Nicolae, ajută-mă!", repeta tata când alergau spre adăpost, ca să se salveze de bombardament. Pământul fierbea de explozii. Toţi s-au adăpostit, doar tata s-a oprit pentru o clipă, să vadă dacă fierăria era întreagă.

Suflul exploziei l-a aruncat la pământ, ca şi cum un ciocan greu l-ar fi lovit în piept. S-a trezit apoi într-un bordei sanitar improvizat. Un felcer între două vârste l-a examinat şi a dat uluit din cap: „Ei, fierarule, se pare că te-ai născut sub o stea norocoasă!" I-a arătat o bucăţică de fier de mărimea unui degetar. „Ţi s-a oprit la piept, dar în corp nu a putut pătrunde: iconiţa din bronz a împiedicat-o. Altfel, ţi se făcea parastas şi toţi cei şase copii ai tăi rămâneau fără tată."

„Oare cu adevărat e minunea Sfântului Nicolae şi a îngerului păzitor?” s-a întrebat tata. Cu adevărat iconiţa să fi «luat» moartea mea asupra sa?" I-au răsărit în minte preotul Alexie cu sfatul său, soţia care îl conducea la drum... „Cu adevărat mare este Dumnezeu!", s-a încredinţat tata.

Această iconiţă se păstrează până azi în familia noastră şi se transmite din generaţie în generaţie, ca o relicvă sfântă.

Alexei Nellubin, oraşul Nijni Novgorod

10

Ajutătorul călătorilor

Oriunde am fi plecat, eu şi soţul întotdeauna comandam o moliftă către Sfântul Nicolae, cunoscând grija cu care îi ocroteşte pe călători. De fiecare dată noi, păcătoşii, i-am simţit ajutorul, însă aş dori să povestesc acum ce ni s-a întâmplat nouă.

Acum trei ani, mama mea împlinea şaizeci de ani şi, pentru a o felicita, trebuia să mergem la Moscova. Ne-am înţeles din timp la telefon şi am luat bilete dus-întors. Acolo eram aşteptaţi ca cei mai dragi oaspeţi.

Am plecat de acasă mai devreme, căci eram încărcaţi cu o mulţime de bagaje cu dulciuri şi cadouri. Am hotărât să mergem cu troleibuzul, care ne ducea direct la gară, însă a trebuit să aşteptăm mult timp în staţie până a venit. Când am ajuns la gară, până la plecarea trenului nu mai rămăseseră decât cinci minute. Cine a fost într-o asemenea situaţie, îmi va înţelege foarte bine starea.

In disperare, m-am rugat în gând: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-ne!" Şi atunci s-a întâmplat ceva de necrezut. Nu ştiu de unde am avut putere, însă ştiu că am înşfăcat o parte din bagaje şi m-am repezit să intru în gară; soţul, cu celelalte bagaje, alerga în urma mea. Când am ajuns pe peron, ceasul gării arăta că trenul a pornit din gară. Insă de sus se vedea clar că trenurile de pe toate cele patru linii stăteau pe loc. Nu-mi explic cum eu, fricoasă şi precaută din fire, am coborât scările de parcă aveam aripi. Picioarele m-au condus singure exact la trenul nostru. Am sărit în primul vagon pe care l-am nimerit şi trenul a pornit încet. Soţul, cu restul bagajelor, rămăsese pe peron. Mi-am dat seama de aceasta abia când am văzut două mâini care l-au înhăţat şi l-au urcat în vagon.

Când am ajuns la locurile noastre, trenul deja luase viteză. Din ochi îmi şiroiau lacrimi de bucurie şi de mulţumire pentru mila lui Dumnezeu, arătată nouă prin mijlocirea Sfântului Nicolae.

Irina Haliuhova, oraşul Krasnodar

Repararea nedreptăţii

In ziua de 23 decembrie 1908 s-a stins din viaţă vestitul jurist moscovit F.N. Plevako. Intr-o istorioară din tinereţea sa, acest om credincios, de o înaltă cultură, relatează cum Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, mare milostiv, „i-a pus nota 5 la examen"4.

„Invăţam la Universitatea din Moscova, la Facultatea de Drept. Mama nu avea mijloace ca să mă întreţină, de aceea făceam rost de bani dând meditaţii. Intr-o iarnă s-a întâmplat să locuiesc în Berlin, în familia unui elev, şi atunci am audiat cursurile unui renumit profesor de drept roman. Intorcându-mă la Moscova, m-am prezentat la examen, pregătindu-mă,

4 In învăţământul rusesc, sistemul de notare este de la l la 5; nota 5 fiind echivalentă notelor 9 şi 10 (nota trad.).

11

bineînţeles, să răspund conform cursurilor celebrului profesor berlinez. Pe atunci, la universitatea noastră, dreptul roman era predat de către un rus înflăcărat -Nikita Ivanovici Krâlov.

M-a chemat şi mi-a cerut să trag un bilet. Am tras. Am răspuns bine, după părerea mea. Insă - o, Doamne! - profesorul îmi pune nota 1!... N-am îndrăznit să-i spun nimic, căci nici nu înţelegeam prea bine ce se în-tâmplase, iar protestele, precum cele din zilele noastre, nu erau la modă pe atunci. Am venit acasă şi nu am spus nimănui nimic. Dimineaţă, mama mă întreabă:

- Fedea, de ce nu te duci la examen?- Astăzi nu am niciun examen, răspund.Imi era milă să o întristez pe bătrână, dându-i trista veste că deja am

picat la materia cea mai importantă din facultate. Se însera. Ea îmi aminti iarăşi de examen.

- Mâine, mamă, i-am răspuns mecanic, numai ca să scap cumva de insistenţele ei.

A venit şi dimineaţa. Mă plimb prin casă fluierând şi gândesc: «Poate bătrânica mea a uitat de examen...» însă ea începe din nou:

- Oare nu e timpul să pleci la Universitate?- Examenul e seara, îi răspund. Iată însă că s-a făcut şi seară.- E timpul, Fedea, hai, du-te! îmi aminteşte ea.- Uite că plec, mamă, spun şi încep să mă îmbrac.- Te conduc până la Universitate, zice ea.Nu am de ales: plec cu ea. Pe atunci locuiam pe strada Ostojenko. Trecem

pe lângă Catedrala Hristos Mântuitorul. Mama îmi spune:- Să intrăm, Fedea, în Paraclisul Sfântului Nicolae: el te va ajuta.Intru şi în paraclis, care se află pe malul celălalt al râului Moscova,

lângă podul Kamennâi5. Mama a intrat, a luat o lumânare şi a început să se roage în genunchi. Şi în acel moment mi-a fost atât de milă de bătrânica mea, de faptul că o mint! Şi m-am adresat în gând către cuviosul lui Dumnezeu Nicolae: «Părinte, plăcutule lui Dumnezeu! Sincer să fiu, n-aş vrea s-o mint, dar mi-e milă de ea, căci ştiu că mult se va întrista dacă va afla adevărul! Linişteşte-o, plăcutule al lui Dumnezeu, aşa cum ştii tu!»

După ce s-a rugat, mama îmi spune:- Ei, acum e timpul să mergem, fiule!Am ajuns la Universitate. Mama mă îndeamnă:- Tu, Fedea, du-te, iar eu te voi aştepta uite aici, lângă statuia lui

Lomonosov.Ce să fac? Trebuie să intru în clădirea Universităţii. Mă gândeam:

«Voi intra în sală. Cel puţin voi asculta cum răspund colegii». Când am intrat în sală, soarele care asfinţea m-a învăluit în razele sale. Deodată, aud vocea puternică a lui Nikita Ivanovici, care mă strigă pe nume:

-Plevako!M-am apropiat de catedră.- Toată noaptea nu m-ai lăsat să dorm! Si profesorul mi-a adresat un

cuvânt nu prea plăcut.- Ei, vrei să răspunzi?Ii spun că mai bine decât ieri nu pot răspunde, deoarece m-am

pregătit conform cursurilor profesorului.- A, ai vrut să te lauzi că ştii nemţeşte, că-i citeşti în original pe

5 Kamennâi = pod de piatră (nota trad.).

12

profesorii germani! Iar pe cursurile profesorului tău rus nici nu ai vrut să te uiţi!

I-am explicat de ce nu am învăţat la cursurile lui, căci credeam că aş putea să răspund şi urmând cursurile nemţeşti.

- Trebuia să-mi spui de la început. De unde să ştiu eu unde ai fost tu astă-iarnă? mi-a spus profesorul cu bunăvoinţă şi mi-a cerut să mai trag un bilet.

Am tras, am răspuns excelent şi profesorul mi-a pus nota 5 în loc de 1! In aşa fel Sfântul Nicolae mi-a pus nota 5, a încheiat juristul."

Episcopul Nikon (Rojdestvenski)

Sfântul iubit al poporului rus

In anul 1918, în timpul revoluţiei bolşevice, Moscova a fost zguduită de semnul care a fost dat de icoana Sfântului Nicolae. Una din icoanele sfântului care se afla pe zidul Kremlinului a fost acoperită cu o bucată de stofă roşie. Şi iată că, în văzul miilor de oameni adunaţi în Piaţa Roşie, această stofă, care ascundea chipul sfântului, s-a rupt. Bucăţi de materie cădeau pe pământ şi astfel chipul Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni a apărut din nou în faţa oamenilor. Atunci, această minune a fost tălmăcită ca un semn de apropiată izbăvire de „acoperămîntul roşu" care se lăsase peste Kremlin şi Sfânta Rusie.

Mai târziu, pe parcursul mai multor ani, s-au înregistrat multe semne de la icoanele Sfântului Nicolae, dintre care vom relata doar câteva.

In timpul celui de Al Doilea Război Mondial, organele locale evacuau populaţia din zonele din apropierea frontului. O bătrânică ţinea în mână o boccea. Comisarul a întrebat-o:

- Ce ai acolo?- Icoana Sfântului Nicolae, a răspuns bătrânica.- Arunc-o! i-a poruncit comisarul.- Nu, nu o voi arunca!Comisarul şi-a scos pistolul, l-a îndreptat asupra bătrânei şi i-a

poruncit:- Dacă acum n-o arunci, te împuşc.- Impuşcă-mă, oricum n-o voi arunca. Această icoană m-a păzit toată

viaţa, a fost răspunsul.In aceeşi clipă, deasupra capului comisarului a explodat un obuz

nemţesc, care l-a rupt în bucăţi. De frică, bătrânica n-a reuşit decât să se aşeze, continuând să ţină în mâini icoana dragă.

Cu puţin timp înainte ca războiul să se dezlănţuie, am văzut în Belgrad, în mănăstirea de maici Vvedenski, ce se află pe Topciderski Brno, pe analog, o icoană mare a Sfântului Nicolae, care s-a reînnoit în chip minunat, transformându-se dintr-o icoană veche şi înnegrită într-una nouă, cu culori vii, ce au căpătat prospeţime şi puritate.

Impreună cu toţi mucenicii, care au primit moartea din mâna

13

necredincioşilor pentru adevărul dumnezeiesc, peste tot unde este proslăvit, Sfântul Nicolae parcă ne-ar vorbi cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Să-mi fiţi mie următori, precum si eu lui Hristos! (1 Cor. 4; 16).

Arhiepiscopul Nikon

Ocrotitorul călugărilor

Presimţind vremuri grele pentru zonele de apus ale statului moscovit, cuviosul Kornili, egumenul Mănăstirii Pskovo-Pecersk, a îngrădit în 1565 mănăstirea sa cu un zid de piatră, iar la intrare, chiar lângă porţile ei sfinte, a înălţat o biserică în cinstea Ierarhului Nicolae. Se pare că, prin acest gest, cuviosul a vrut să arate că el încredinţează mănăstirea ocrotirii şi ajutorului nevăzut al bineplăcutului lui Dumnezeu, „celui numit cu nume de biruinţă". Evenimentele ce au urmat la scurt timp după aceea demonstrează în mod concret că sfântul bărbat nu s-a înşelat în preve-derile sale şi în credinţa în Făcătorul de minuni.

In anul 1581, oştirile lui Bathory au asediat mănăstirea, încercând să o facă să se predea. Neputând trece de puternicele ziduri ale mănăstirii, după un asediu lung şi nereuşit, s-au retras.

Până în prezent, biserica Făcătorului de minuni, ridicată de către cuviosul Kornili, a rămas pe locul vechi, pe un munte lângă sfintele porţi, măreaţă prin vechimea sa, precum şi prin minunile ce au avut loc aici.

Protoiereul Oleg Tăor, oraşul Pskov

Halta

Se terminase Marele război pentru apărarea patriei. Călătoream cu trenul. La o haltă s-a oprit, iar eu am coborât din vagon şi m-am îndepărtat puţin. Când m-am întors, trenul lua deja viteză şi uşile vagoanelor erau închise. M-am agăţat de o bară, cu un picior am ajuns pe treapta vagonului, însă cu celălalt nu am reuşit, deoarece m-am lovit tare la el. Mâinile au început să-mi cedeze şi puteam în orice clipă să cad. In acel moment am strigat: „Sfinte al lui Dumnezeu, Nicolae, ajută-mă!" Trenul s-a oprit. Toţi pasagerii erau uluiţi, iar eu de bucurie am uitat de rugămintea mea către sfântul, însă când am adormit, el mi-a apărut în somn şi mi-a spus: „Pentru că te-am ajutat, să-mi faci o slujbă de mulţumire". M-am dus la biserică şi am povestit totul preotului. El a slujit un Te-deum de mulţumire şi mi-a dat o iconiţă cu Sfântul Nicolae, care în prezent stă atârnată deasupra patului meu.

E. A. Larionova, oraşul Rtişevo,

14

regiunea Saratov

„Mamă, eu nu m-am înecat!"

S-a întâmplat demult. Pe atunci aveam vreo zece ani, iar acum am şaptezeci şi patru. Venisem cu întreaga familie la Ozerki. Deşi nu ştiam să înot, m-am dus să mă scald. Am intrat în apă şi, după câţiva paşi, am căzut într-o groapă. Am ajuns imediat la fund; deasupra capului - întuneric beznă; înghiţeam apă, simţeam că pier. Slavă Domnului că m-am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, ca să mă salveze!

Acasă păstram iconiţa lui de lemn. Aveam şi alte icoane, însă nu ştiu de ce mi-am amintit anume de aceasta. Şi iată că am auzit ca prin vis cuvintele: „Străduieşte-te din toate puterile să sari în sus". Am sărit - deasupra capului meu era o femeie. M-a apucat de un deget şi m-a scos afară. Eu am alergat la mama, care plângea.

Iconiţa aceasta este întotdeauna cu noi; a supravieţuit şi blocadei.

O. F. R.

Permis de eliberare

In timpul războiului, un tânăr din localitatea noastră, pe nume Nicolae, a ajuns într-un lagăr de concentrare. Acolo exista o regulă: toţi cei slăbiţi erau adunaţi în grup şi trimişi la „baie". Ce se înţelegea prin acest cuvânt, ştiau toţi - moarte! Intr-un asemenea grup ajunsese şi Nicolae al nostru. Mergea cu greu. Nu mai avea puteri... Dar deodată i s-a aprins în suflet dorinţa arzătoare de a trăi. Din răsputeri s-a rugat Sfântului Nicolae: „Sfinte părinte Nicolae, iartă-mă! Rău te-am cinstit, puţin m-am rugat, însă acum sunt într-un mare necaz. Acasă mi-au rămas soţia şi doi copii mici. Cât de mult aş vrea să mă întorc acasă! Nu vreau să mor aşa tânăr! Ajută-mă!"

Din senin i-a venit în minte un gând: „Cazi!" Era toamnă, frunzele acopereau pământul asemenea unui covor. A căzut. Escorta putea să-l omoare în bătăi şi să-l împuşte, însă nici nu l-a atins. Nicolae a rămas nemişcat până când paşii au încetat să se mai audă. S-a ridicat apoi şi s-a îndreptat spre o luminiţă care se vedea în depărtare. Era seară târziu. A ajuns în sat, a intrat în prima curte şi s-a ascuns într-un hambar cu fân.

Dimineaţa, stăpâna a venit să dea de mâncare animalelor. Văzând un necunoscut, s-a speriat şi şi-a chemat bărbatul, care l-a întrebat: „Cine eşti şi de unde vii? Cum ai ajuns aici? Spune tot adevărul! Dacă minţi, te împuşc". Nicolae i-a mărturisit tot şi despre cum s-a rugat Sfântului Nicolae ca să-l ajute.

Stăpânul casei a poruncit soţiei să încălzească baia, să-i dea lui Nicolae alte haine, ceai dulce şi să-l culce pe cuptor, ca să doarmă. Peste

15

două-trei ore l-au trezit şi i-au dat să bea un pahar cu ceai. După încă un timp, l-au trezit din nou ca să bea ceai cu lapte. Mai apoi - o cană cu lapte, iar la sfârşit i-au dat să mănânce şi o bucăţică de pâine. Astfel l-au îngrijit timp de trei zile.

Intr-o zi a venit la el stăpânul şi i-a zis: „Nici nu-ţi imaginezi ce noroc ai! Eu sunt şef peste toţi prizonierii din Germania. Iţi voi da un astfel de permis cu care nici ai noştri, nici ai voştri nu te vor reţine".

Dându-i toate cele trebuincioase, ei l-au lăsat să plece. La frontiera germană, patrula care i-a verificat actul a zis: „O, gut! Gut! Minunat!" Ai noştri, la fel, se minunau şi se întrebau: „Ce fel de act o fi acesta?" Iată ce fel de permis i-a dat Sfântul Nicolae!

M.T., Biserica Adormirii Maicii Domnului,

oraşul Helsinki

Scăparea din iad

Intâmplarea pe care vreau să o povestesc mi-a fost relatată de mama, care, la rândul ei, a aflat-o de la o cunoştinţă împreună cu care merge la biserică. Ea reprezintă o mărturie a faptului că Sfântul Nicolae ajută tuturor oamenilor, chiar şi celor care sunt departe de Dumnezeu.

Totul s-a întâmplat în Belarus, chiar la începutul războiului. Soţul acestei femei era ofiţer. Locuiau împreună pe teritoriul cetăţii Brest. Când au început luptele, femeia, cu copilul nou-născut în braţe, a reuşit, ca prin minune, să fugă din cetatea învăluită de flăcările războiului.

Când şi-a revenit, a văzut că se află în pădure, într-un loc necunoscut. Nu ştia în ce parte s-o apuce. A cuprins-o deznădejdea. Copilul plângea, în jur erau doar copaci şi nicio speranţă să găsească vreo cărare. Deodată, nu se ştie de unde, a apărut un bătrânel, sprijinit într-un toiag, care i-a spus: „Mergi în direcţia aceasta, acolo vei găsi ajutor!" şi a dispărut. Femeia s-a îndreptat în direcţia indicată de bătrân şi peste puţin timp a ajuns într-un sat. Acolo a fost găzduită de doi ţărani în vârstă, soţ şi soţie.

Atât timp cât a durat războiul, femeia şi copilul au locuit în acest sat. Nemţii nu au ajuns până aici. După război, femeia a mers la biserică şi acolo l-a văzut într-o icoană pe „bătrânelul" din pădure. Era Ierarhul Nicolae. „De atunci merg întotdeauna la biserică şi niciodată nu uit să mă rog sfântului", mărturiseşte femeia.

Elena Cisîikina

După cuvântul mamei

16

Conducându-şi fiul pe front, mama i-a spus: „Kolea, când îţi va fi greu, să-l chemi în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi el te va ajuta!".

In timpul unei lupte, fiul ei împreună cu un prieten au căzut prizonieri. Ziua era caldă, zăpada se topea, în schimb noaptea, când au hotărît să evadeze, au degerat atât de tare, încât nu mai aveau puteri. Kolea şi-a amintit cuvintele mamei şi a început să se roage Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându-i ajutor.

Tot atunci, doi soldaţi cu schiuri mergeau pentru o misiune de luptă. Unul voia să meargă pe de-a dreptul, dar celălalt l-a convins să facă un ocol. Ei i-au găsit pe cei doi camarazi degeraţi şi i-au salvat. Slavă şi mulţumire Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!

Roaba lui Dumnezeu Anna, oraşul Sankt-Petersburg

Salvator de la înec

Vreau să vă împărtăşesc bucuria salvării mele de la moarte de către Făcătorul nostru de minuni, Sfântul Ierarh Nicolae. Aceasta s-a întâmplat acum aproape treizeci de ani. Pe atunci eram tânără, fără griji şi duceam o viaţă nu chiar corectă, deşi din copilărie purtam cruciuliţă şi mergeam la biserică - ce-i drept, din când în când. Locuiam în oraşul Toliati. Intr-o zi, împreună cu încă doi tineri, am plecat să ne plimbăm cu barca cu motor pe Marea Kuibâşev. La un viraj, barca noastră s-a răsturnat şi eu m-am dus la fund.

In câteva fracţiuni de secundă, prin faţa ochilor mi-a trecut toată viaţa. Cu groază m-am gândit la băieţelul meu şi la mama: ea nu va suporta moartea mea, va muri de inimă, iar fiul îmi va rămâne orfan. Şi din toată inima m-am rugat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!" Şi iată că am văzut cum venea spre mine un bătrânel, puţin aplecat, sprijinindu-se de un toiag şi cu piciorul mă împingea uşor în sus. In aceeaşi clipă am ieşit la suprafaţa apei, m-am agăţat de marginile bărcii şi astfel am rămas în viaţă. Barca nu s-a scufundat, deoarece avea perne de aer.

In tinereţe, când am plecat pentru prima dată din casa părintească, mama m-a binecuvântat cu icoana Sfântului Nicolae. Această iconiţă este mereu cu mine, o iau în toate călătoriile şi sfântul mă ocroteşte.In ziua când am plecat să mă plimb cu barca, iconiţa nu era la mine.

In primii ani de după război, Sfântul Nicolae a ajutat-o şi pe mama. I s-a întâmplat să călătorească o dată cu camionul, unde se aflau înghesuiţi mulţi oameni, la un loc cu un cântar mare pentru mărfuri. Şoferul era beat şi conducea cu viteză mare. Şoseaua ducea, şerpuind, în vale.

Pe oameni i-a cuprins frica. Au început să-i strige şoferului să încetinească, însă el continua să conducă cu o viteză şi mai mare. Mama a început să se roage cu voce tare Sfântului Nicolae. La o cotitură, cântarul a alunecat spre partea laterală a maşinii, rupând-o. Maşina s-a răsturnat, iar oamenii au căzut care încotro... Când şi-a revenit, mama a constatat că se afla pe marginea drumului, întreagă şi nevătămată. In jur zăceau ceilalţi

17

oameni gemând, iar unul chiar era strivit de cântar... Dintre toţi cei care erau în camion, numai mama nu a suferit, pentru că a cerut ajutorul Sfântului Nicolae.

In viaţa ni s-au întâmplat multe alte minuni. In clipa când părea că nu mai există nicio şansă, ajutorul sfântului nu întârzia să vină.

Tatiana

Mărturisirea unui întemniţat

Vă scrie un om care se află în închisoare, însă nu trebuie să vă speriaţi de acest cuvânt. Martor îmi este Dumnezeu: sunt curat în faţa Lui şi în faţa oamenilor. Păcatul pentru care mă aflu aici nu este al meu. Poate că Dumnezeu îmi trimite o încercare, nu ştiu...

Doar rugăciunea şi cărţile mă salvează, însă cu cât mai mult citesc, cu atât mai multe întrebări îmi apar. Doresc să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în orăşelul Lopatki, regiunea Sverdlovsk.

In primăvara anului 1994, în închisoare pelagra a început să facă ravagii. In fiecare zi apărea un nou sicriu: boala nu cruţa pe nimeni, nici pe cei bătrâni, nici pe cei tineri. Mi-a venit şi mie rândul. Mi-a slăbit vederea, picioarele mi s-au umflat, dinţii au început să mi se clatine, încât nu mai puteam mânca. Dar mai ales au apărut vestitorii morţii – păduchii; în in-firmerie nu mai erau medicamente. Am înţeles că nu mai aveam mult timp de stat aici pe pământ. Doar o minune mă putea salva. Şi ea s-a întâmplat. In Dumnezeu nu credeam, însă înţelegeam că boala mea era plata pentru viaţa pe care o dusesem înainte. Un om bun mi-a adus o iconiţă de carton a Sfântului Nicolae şi mi-a spus: „Roagă-te şi căieşte-te. El te va ajuta". Eu nu cunoşteam nicio rugăciune, însă acest om mi-a explicat: „Vorbeşte-i! Vorbeşte-i ca şi cum ai vorbi cu mine. Spune-i tot ce ai mai tainic, tot ce ai pe suflet, ceea ce nu poţi să spui altcuiva. Mărturiseşte-i toată viaţa ta păcătoasă!".

Noaptea care a urmat a fost o noapte cumplită. Inţelegeam că nu voi mai ajunge până dimineaţa şi am început să mă rog. Incet, puţin câte puţin, îmi deschideam sufletul înaintea Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă aceasta a fost aievea, în vis sau în delir, însă vedeam în faţa mea doi ochi mari care mă priveau şi de care nu mă puteam ascunde şi un zâmbet, încadrat într-o barbă albă. Privind această faţă blândă, am jurat că, dacă voi rămâne în viaţă, nu mă voi abate de la drumul pe care am apucat.

A venit şi dimineaţa cu mult soare - prima după multe zile ploioase. M-a copleşit o dorinţă mare să trăiesc, să mă bucur de soare, de iarbă, de oameni. Sufletul mi-era învăluit de mulţumire pentru faptul că trăiesc în această lume minunată. Am înţeles că rezistasem. Mi-au reapărut puterile, aspiraţiile, dorinţele, de parcă renăscusem. Sprijinit într-un băţ, am ieşit afară, să mă bucur de căldura soarelui. Spre marea mea mirare, am văzut că mă pot lipsi de toiag. Cu fiece oră mă simţeam din ce în ce mai bine. Aceasta s-a întâmplat pe data de 28 aprilie 1994. Am renăscut. Dar cel mai important este faptul că am găsit sensul vieţii mele nemernice şi păcătoase. Doar credinţa îl salvează pe om, îl face mai curat, mai bun, mai

18

sensibil la durerea aproapelui.

V.N.Piscun, oraşul Neviansk, regiunea Sverdlovsk

Nu a îngăduit batjocura

O femeie a relatat o întâmplare care avusese loc în familia sa când ea abia împlinise şase ani.

Mama ei era o femeie foarte credincioasă, dar tatăl ei, comunist, se purta cu duşmănie faţă de Biserică. Mama era nevoită să ţină ascunsă de el, într-un şifonier, printre haine, icoana Sfântului Nicolae, pe care o primise ca binecuvântare de la mama ei.

Intr-o zi ea a venit de la serviciu şi a vrut să aprindă focul în sobă. Lemnele erau deja puse şi trebuiau doar aprinse, însă nu reuşea nicidecum. Cât n-a încercat - dar lemnele nu luau foc, şi pace!

Atunci s-a gândit să le scoată din sobă şi o dată cu ele a scos şi icoana sfântului, pe care soţul o găsise în şifonier şi hotărâse s-o distrugă cu mâinile soţiei.

„Cine se roagă pentru tine?"

Când eram mică, în satul nostru venea deseori un căpitan de cursă lungă pentru a-şi vizita părinţii. Istorisirea lui mi-a rămas întipărită în minte pentru toată viaţa:

„Corabia noastră - povestea el - a ieşit în larg, ca de obicei, la pescuit. Marea era liniştită, când deodată a început să bată un vânt năprasnic. S-a stârnit furtuna. Pânzele s-au rupt, corabia nu mai putea fi manevrată şi s-a aplecat pe o parte. Valurile mari o aruncau ca pe o cutie de chibrituri. Nimeni nu putea să ne vină în ajutor şi cu toţii am simţit că moartea era inevitabilă...

Am alergat spre puntea corabiei şi, cu mâinile ridicate către cer, cu lacrimi în ochi, am început să mă rog Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor. Cât timp a trecut, nu ştiu, însă am observat că furtuna a început să se potolească. «Băieţi, le-am strigat marinarilor, întindeţi pânzele!» «Imposibil, a venit răspunsul, este o gaură în cală şi apa a început să pătrundă în corabie.» Eu însă insistam. In câteva clipe toţi trei am întins pânzele, deşi de obicei nu reuşeam să facem acest lucru nici în zece oameni. Furtuna se potolea. Când am coborât în cală, am rămas uluiţi: un peşte mare astupase gaura.

Cu lacrimi în ochi m-au înconjurat marinarii şi mă întrebau: «Căpitane, spune-ne, cine se roagă pentru tine?» Era în vremurile când credinţa se persecuta. Le-am răspuns: «Bunica şi mama, dar iată cine ne-a salvat!» - şi am scos din buzunar portofelul unde păstram iconiţa Sfântului

19

Nicolae, Făcătorul de minuni.Conducerea ne-a răsplătit cu un concediu, iar marinarii m-au rugat

să le cumpăr iconiţe cu Sfântul Nicolae şi să plătesc la biserică o slujbă de mulţumire. Toţi care erau pe corabie au transmis salutări călduroase bunicii şi mamei mele pentru rugăciunea lor."

L. N. Goncearova, regiunea Volgograd

O seară de toamnă

Această întâmplare s-a petrecut în anul 1978, când aveam nouăsprezece ani. Intr-o seară am stat până târziu la o prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece noaptea. In jur era întuneric şi pustiu. Dintr-o nesocotinţă specifică tinereţii, nu-mi era frică de nimic. Crezând că nu poate să mi se întâmple nimic rău, nu am dat nicio importanţă faptului că uşa de la o scară era întredeschisă şi de acolo mă urmărea un bărbat.

Când am trecut de uşă, el s-a luat după mine. Presimţind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reuşit: o mână puternică m-a ţinut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut, însă era în zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!", însă el mi-a răspuns: „Acum te omor!" In jur, nici ţipenie. Ajutor, de nicăieri. Am ridicat ochii către cer şi încet, dar din toată inima m-am rugat: „Doamne, Nicolae, Făcătorule de minuni, ajutaţi-mă!"

Şi s-a întâmplat o minune. Degetele care mă ţineau strâns au cedat. M-am simţit liberă. Bărbatul care mă ameninţase cu moartea nu a mai scos niciun cuvânt şi nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc, de parcă înţepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeţii.

Au trecut mulţi ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când am simţit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Ludmila

„Cumpărătorul ceresc"

In anii '60 erau puţine biserici care funcţionau, iar cea mai apropiată de noi se afla la 45 km de sat. Intr-o zi, bunica se pregătea să meargă la biserică. Mai trebuie să vă spun că eram foarte săraci şi, în timpul liber,

20

mama făcea şaluri de lână pentru vânzare. „Ia cu tine şi şalurile! i-a spus ea bunicii. Poate vei vinde la piaţă câteva". Bunica a lăsat capul în jos: „Cine face aşa? Piaţa şi biserica nu au nimic în comun. Şi dacă nimeni nu va cumpăra şi eu nu voi reuşi să ajung la biserică? Eu vreau să merg la biserică!", se tânguia ea. Insă mama continua să insiste. Ce era de făcut? Bunica a luat şalurile - vreo zece - şi a plecat. A plâns tot drumul, cerând ajutor Sfântului Nicolae. Măcar să vândă unul sau două, căci altfel mama va fi nemulţumită. Dar cel mai mult o chinuia gândul să nu întârzie la biserică...

Duminica, dis-de-dimineaţă, ea a venit la piaţă, rugându-se să ajungă cât mai repede la biserică, însă la piaţă erau puţini oameni. Un bătrânel s-a apropiat de ea şi a întrebat-o: „Câte şaluri aveţi şi la ce preţ?" Bunica i-a răspuns. Fără să se uite la şaluri, le-a luat pe toate, i-a dat banii şi... a dispărut. Mirată, dar totodată şi fericită, bunica a ajuns la biserică înainte de deschiderea ei.

Când s-a întors acasă şi i-a dat mamei punga cu bani, care s-au dovedit a fi mai mulţi decât ar fi trebuit, mamei nu-i venea să creadă: niciodată nu i se întâmplase aşa ceva. Bunica i-a povestit despre bă-trânelul straniu. Auzind acestea, mama a început să plângă: „Acesta era însuşi Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni!"

L. N. Goncearova, regiunea Volgograd

„Somn cu pace dăruieste-mi!"

De mai mulţi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani adormeam doar cu ajutorul pastilelor.

Intr-o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Trebuia să ajungă şi în oraşul Toliati, unde locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s-a făcut o procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s-a adunat acolo tot oraşul. Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranţa vindecării. Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit.

In prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineaţă Ii mulţumesc Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Roaba lui Dumnezeu Galina, oraşul Toliati

Cei ce au necinstit Biserica

In 1993, paroh al bisericii ortodoxe Hristos Mântuitorul din Toronto

21

(Canada) a devenit protoiereul Nikolai Boldârev. Numele preotului care slujea alături de el era Nikolai, şi la fel şi al mireanului care slujea în altarul acestei biserici. Enoriaşii s-au înţeles între ei să-l numească pe paroh Nicolae „cel mare", iar pe preotul care slujea alături de el - părintele Ni-colae „cel mic", el fiind mic şi de statură.

Dimineaţa, în ziua prăznuirii Sfântului Proroc Ilie, părintele Nicolae „cel mic" a deschis uşile bisericii cu cheia, s-a rugat şi, după rânduială, a intrat în altar ca să se pregătească pentru Sfânta Liturghie. Era luni, iar în ajun părintele ieşise ultimul din biserică. Imaginaţă-vă mirarea lui, când a văzut pe jertfelnic icoana Sfântului Nicolae cu părticele din moaştele lui, icoană care nu fusese înainte în biserică. Ea stătea în mijlocul mesei, iar obiectele sfinte erau puţin mutate spre marginile ei.

Părintele Nicolae a căzut pe gânduri. Intre timp, citeţul aştepta răspuns, însă în locul răspunsului, a apărut părintele Nicolae cu icoana în mâini pentru a-şi împărtăşi emoţiile. Citeţul şi cântăreţul au sărutat icoana, iar părintele Nicolae a aşezat-o pe analog, alături de cea praznicală.

Deoarece sărbătoarea era în timpul săptămânii, biserica era aproape pustie, iar parohul era plecat. Aşa că vestea despre minune nu a reuşit să se răspândească. In schimb, întorşi acasă de la biserică, toţi cu emoţie discutau despre acest eveniment, mai ales că majoritatea martorilor locuiau în acelaşi bloc. Părintele Nicolae a spus printre altele că icoanele apar deseori oamenilor ca semn pentru evenimentele ce vor urma, pentru ca mulţi să se întărească în credinţă şi să capete nădejde în ajutorul dumnezeiesc, în mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor.

Când parohul s-a întors din călătorie, părintele Nicolae i-a povestit despre apariţia minunată a icoanei. Parohul a fost foarte mirat şi a spus că icoana a dispărut din biserică fără urmă cu câţiva ani în urmă, iar înainte de aceasta o femeie încercase s-o restaureze, însă culorile „curgeau" mereu, ca, brusc, într-o clipă, toate asperităţile şi trăsăturile pierdute să apară de la sine. Icoana a reapărut în biserică complet renovată. Preotul paroh a anunţat poporul despre apariţia icoanei şi a explicat evenimentul ca o purtare de grijă a sfântului faţă de noi.

Despre cele întâmplate a fost anunţat episcopul Serafim al Canadei. Drept răspuns, el a întărit afirmaţia că America de Nord se află în grija deosebită a sfântului, care în ultimul timp, prin multe minuni, îşi arată grija pentru locuitorii ei ortodocşi. Vlădica a binecuvântat ca în fiecare joi seara să se facă o slujbă cu acatistul sfântului.

Cel mai mult m-a uimit însă faptul că evenimentul a trecut neobservat pe lângă cea mai mare parte a enoriaşilor, ca soarele prin faţa unui orb. Nimeni nu venea la acatist. Chiar şi cântăreţii care erau în acest timp la repetiţie, într-o încăpere alăturată, n-au pregetat cel puţin să intre şi să sărute icoana făcătoare de minuni, însă nici ispitele nu s-au lăsat mult timp aşteptate.

Intr-o zi, în urma unor clevetiri, a fost alungat părintele Nicolae „cel mic" din biserică. Nici mijlocirea parohului, nici lacrimile celor apropiaţi nu au putut să înmoaie inimile împietrite ale enoriaşilor. Nici până în prezent nu pot găsi un motiv raţional al acestor uneltiri.

Tatiana Volhonskaia, oraşul Tubingen, Germania

22

Rugăciune în timpul furtunii

La sfârşitul lunii octombrie, de obicei, se termină sezonul călătoriilor turiştilor şi ale pelerinilor la Mănăstirea Valaam. Pentru ghizii de la serviciul pelerinajelor mănăstireşti, acesta este timpul când îşi iau rămas bun de la insulă până la sezonul viitor.

In ajunul plecării, eu şi colegul meu de chilie -ghidul Igor - am pornit cu barca către insula Skitsk, pentru a ne lua rămas bun de la cel mai sfânt loc pentru noi din Valaam - Schitul Tuturor Sfinţilor.

De dimineaţa, pe lacul Ladoga bătea vântul, însă în Golful Nikonovsk era linişte. După cum am presupus, către ora 15 am ajuns la cheiul Schitului Smolensk şi pe cărăruie ne-am îndreptat către ruinele Bisericii Icoanei Maicii Domnului din Smolensk.

După ce ne-am rugat la schiturile Smolensk şi al Tuturor Sfinţilor, ne-am întors la barca noastră. Incepea să se întunece şi pe liniştitul lac Sisi-Iarvi apăruseră valuri mici. Puteam să ne întoarcem altfel: să trecem cu barca Sisi-Iarvi, să debarcăm la ferma călugărească şi să ajungem pe jos prin Schitul Ghetsimani la Schitul Invierii Domnului, însă colegul meu, fost marinar militar, mi-a refuzat categoric propunerea, considerând că nu e bine să cedăm în faţa vitregiilor naturii: „Am trecut prin momente şi mai grele!" Eu, cu inima cât un purice, am căzut de acord. Caracterul furtunilor de pe Ladoga îl cunoşteam bine nu doar din cărţi, ci îl simţisem deseori pe pielea noastră în timpul călătoriilor turistice. După afirmaţiile băştinaşilor, cu o simplă barcă, pe Ladoga, în timpul furtunii nu se poate rezista mai mult de 10-15 minute. Cu toate că vâsleam cu disperare, nu ne apropiam de Golful Nikonovsk, ci, dimpotrivă, vântul şi valurile ne scoteau din golf, în largul Ladogăi.

Frica ne-a cuprins. Slăbiţi de munca inutilă, am încetat aproape simultan să vâslim. Ne-a rămas doar să ne rugăm lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi pentru mântuirea sufletelor noastre. Insă cum? Cu ce cuvinte? Toate rugăciunile învăţate, toate numele sfinţilor ni se şterseseră din minte, suflate parcă de vântul furtunii; ne rămăsese doar rugăciunea lui Iisus. Deodată - parcă luminat de sus - mi-am amintit cuvintele: „Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre!"

Repet iar şi iar cuvintele troparului sfântului meu preferat, ocrotitorul marinarilor şi al pescarilor, al tuturor celor ce călătoresc pe mare. Mă întorc spre prietenul meu şi văd cu greu că buzele lui se mişcă. Din cauza zgomotului, nu auzeam cuvintele şi doar după mâna care se ridica pentru semnul crucii înţelegeam că era cufundat în rugăciune.

Barca, în continuare, era purtată spre largul Ladogăi. Drept înainte, la intrarea în Golful Monastârsk, am zărit farul ce lumina de pe Insula Nikonsk, unde se află Biserica Sfântului Nicolae. Lângă biserică locuiesc pescarii, care au bărci, însă cum să le dăm de ştire că suntem la ananghie?

In minte continuau să-mi răsune cuvintele rugăciunii, care se uneau cu strigătul sufletului: „Părinte Nicolae, cald mijlocitorule, grabnic ajutătorule, care te rogi pentru oameni şi îi scapi de moarte, scapă-ne şi pe noi, păcătoşii!" Apoi rostesc iarăşi rugăciunea lui Iisus. Vântul mi-o smulge de pe buze şi o duce departe.

Inaintea noastră, la vreo cincizeci de metri, în întunecime, apăruse o

23

luminiţă slabă. Peste câteva clipe s-a auzit zgomotul unei bărci cu motor. Luminiţa se apropia tot mai mult de noi, venind dinspre partea Ladogăi. Cu ultimele puteri am strigat şi Domnul ne-a auzit. Peste câteva minute barca era lângă noi. Era a unui pescar localnic, care ne cunoştea (de câteva ori cumpărasem de la el peşte).

Uzi până la piele, dar fericiţi, am intrat în chilie şi am îngenuncheat în faţa icoanelor Mântuitorului, a Sfântului Nicolae, a Cuvioşilor Serghie şi Gherman din Valaam: „Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!"

A doua zi dimineaţa, în biserica de la parter a Catedralei Schimbării la Faţă a Domnului am comandat un Te-deum de mulţumire, iar mai târziu am plecat la magazinul alimentar din sat. Vânzătoarea ne-a spus că despre cele întâmplate ştie tot satul, precum şi întreaga mănăstire.

Toţi care ne ieşeau în cale ne salutau şi ne felicitau. Aproape că fiecare ne întreba: „V-aţi rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni?" „Da." „El v-a salvat!" Mulţi îşi aminteau şi despre alte salvări minunate de la înec, datorită rugăciunilor înălţate către Ierarhul Nicolae şi Cuvioşii Serghie şi Gherman de la Valaam.

Gheorghie Nikolaev, oraşul Sankt-Petersburg

Ştiam că mă va ajuta

Aveam 11 ani când am primit Taina Sfântului Botez. Puţin timp după aceea, mama s-a îmbolnăvit. Medicii i-au pus diagnosticul şi au decis să fie operată. Ar fi fost a treia operaţie şi viaţa mamei era în pericol. Eu înţelegeam toate acestea, pentru că o vizitam la spital în fiecare zi. Nu se ştia dacă va supravieţui. .. Imi amintesc acea senzaţie de pustiu în casă. Auzisem despre Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni şi înţelegeam că ne poate ajuta doar o minune.

In ziua în care tata a dus-o pe mama la spital, eu am rămas singură în casă. Mi-amintesc că am plâns toată ziua şi, în genunchi, mă rugam Sfântului Nicolae. Ştiam că ne va ajuta, pentru că nu mai aveam altă speranţă. Cred că de atunci nu m-am mai rugat atât de sincer. Probabil că aşa se roagă doar copiii.

Câteva ore s-au scurs pe neobservate. Şi minunea s-a întâmplat! Părinţii mei s-au întors acasă veseli. Se întâmplase ceva de necrezut: analizele noi au infirmat diagnosticul şi nu mai era nevoie de operaţie. Medicii nu încetau să se minuneze. De atunci am credinţa fermă că Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, nu mă va părăsi niciodată.

Şapte ani mai târziu m-am îmbolnăvit eu. La început boala semăna cu o bronşită, însă starea mi se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Incepusem să scuip sânge, un simptom destul de periculos. Rezultatele analizelor au indicat în mod clar că e vorba de tuberculoză. Pentru confirmarea diagnosticului am fost însă internată în spital. Trebuie să vă spun că ai mei se aflau deja în spital cu acelaşi diagnostic. Nu venea nimeni să ne viziteze, însă ştiam că cineva se roagă pentru noi. Cu mine

24

era icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.Intr-o zi medicul mi-a spus că a doua zi urma să mai fac o analiză, de

rezultatul căreia depindea dacă voi mai rămâne în spital un an sau voi fi externată. Seara m-am rugat mult în faţa icoanei Sfântului Nicolae, deşi nu mai era aceeaşi rugăciune curată ca în copilărie, însă eu continuam să cred într-o minune şi toată speranţa mea era doar în Dumnezeu. Il rugam pe Sfântul Nicolae să se milostivească spre mine, păcătoasa, şi să mă vindece. La un moment dat am simţit că el m-a auzit. Pe suflet mi se asternuseră liniştea şi uşurarea. Am adormit ţinând în mâini iconiţa -unica mea speranţă.

Dimineaţa, rezultatul analizei a arătat că plămânii mei erau sănătoşi. Medicii se minunau şi voiau să scrie chiar şi un articol despre acest caz. Toţi au ajuns la concluzia că eu şi părinţii mei am avut o infecţie necunoscută, asemănătoare cu tuberculoza. Toată familia a fost externată. Ştiu că m-a salvat o minune, pe care eu nu o meritam. In minte îmi răsu-nau cuvintele Mântuitorului: „De-acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!" (In. 5, 14), şi mi se făcea frică...

Nu demult s-a îmbolnăvit din nou mama. Având în vedere că suportase câteva operaţii, eram conştienţi de faptul că viaţa ei atârna de un fir de aţă. Din nou eram stăpâniţi de frică şi de disperare. Am început să mă rog, de data aceasta împreună cu tata. Insă cât de mult se deosebea rugăciunea noastră de cea din copilărie! In loc de rugăciune, era un murmur continuu: „Pentru ce?" Dar se pare că aveam pentru ce. Lacrimi de disperare mă înăbuşeau. Dar înţelegeam că doar cu lacrimi şi durere nu o voi putea ajuta pe mama. Numai acest gând mă mai susţinea în rugăciune. Impreună cu tata ne rugam Sfântului Nicolae şi Maicii Domnului în faţa icoanei „Bucuria neaşteptată", citeam canoane pentru cea bolnavă, îi rugam pe cei apropiaţi să se roage pentru ea. Iconiţa mea ajunsese deasupra patului de spital. Doar o minune ne putea salva şi ea nu a întârziat să vină.

Ii mulţumeam din inimă Domnului, Preasfintei Sale Maici şi Sfântului Nicolae. Slavă Domnului pentru toate! Din cele trăite am înţeles un lucru: oricât de mult ne-am lupta noi pentru sănătate, pentru succes, pentru iubire, Dumnezeu ni le poate lua în orice clipă sau, dimpotrivă, ni le poate da. Niciun om nu are puterea de a-şi conduce viaţa după voia sa, însă, dacă va cere ceva de la Dumnezeu cu credinţă, El îl va auzi.

Daria, 18 ani, oraşul Sankt-Petersburg

Scrisorile

S-a întâmplat pe când soţul meu lucra la un magazin particular de pâine. Eu rămăsesem fără serviciu şi o duceam greu. Fiica mea, împreună cu familia ei, se mutase în Vorkuta. Din ultimii bani m-a sunat ca să-mi spună că viaţa lor se afla în pragul unor mari hotărâri şi că despre toate acestea îmi scrisese în două scrisori. Vă puteţi imagina câte griji îmi făceam pentru ea şi cu câtă nerăbdare aşteptam aceste scrisori! Şi a sosit

25

şi ziua când le-am primit.Tocmai îi duceam soţului de mâncare la serviciu şi, fără să le

deschid, le-am pus în buzunarul paltonului. Când m-am întors, am constatat că scrisorile lipseau. Probabil că le-am pierdut pe drum, m-am gândit. Am alergat înapoi, controlând fiecare centimetru, dar scrisorile erau de negăsit. Am venit acasă, am căzut în genunchi şi cu lacrimi în ochi l-am rugat pe Sfântul Nicolae să mă ajute. Ii spuneam, printre lacrimi, că ele erau de la nefericitul meu copil şi că îmi sunt mai de preţ decât banii.

Deodată sufletul mi-a fost cuprins de linişte, de parcă aş fi şi primit răspuns la cererea mea. A doua zi am găsit în cutia poştală două scrisori. Cineva cu suflet bun le ridicase de pe drum şi le pusese în cutie. I-am mulţumit din toată inima Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, însă minunile nu s-au terminat aici.

Seara, soţul s-a întors de la serviciu. Era palid. A primit o bancnotă de 50.000 de ruble, a dat pâinea şi restul. S-a dovedit apoi că bancnota era falsă (pe atunci suma aceasta era aproape cât salariul lui). In drum spre casă se gândea cum să-mi dea această veste, căci urma să flămânzim mult timp, iar eu mă luptam din toate puterile să economisesc fiece bănuţ, însă eu eram atât de fericită că găsisem scrisorile, încât nu-mi făceam nicio grijă, şi, încă o dată, împreună cu soţul, i-am mulţumit Făcătorului de minuni pentru mila sa. In definitiv se întâmplase după cum mă rugasem: scrisorile îmi erau mai preţioase decât banii. Cum puteam să mă supăr?

S-a mai întâmplat încă o minune: patronul l-a iertat pe soţul meu şi nu i-a reţinut niciun ban din salariu. Spun „minune", pentru că acest om nu ierta nimănui nici cea mai mică greşeală. Sunt încredinţată că această minune nu s-ar fi întâmplat dacă uitam de cele rostite de mine în timpul rugăciunii.

Aceasta a fost o încercare a credinţei noastre şi, slavă Domnului, El ne-a dat putere să rezistăm. Fie binecuvântat Sfântul Nicolae! Inchinăciune şi mulţumire pentru ajutorul dat nouă, păcătoşilor şi neputincioşilor.

Tatiana Ilina, oraşul Sankt-Petersburg

Ocrotitorul familiei noastre

S-a întâmplat odată să cumpăr o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae, pe care am agăţat-o pe perete. Eu am supravieţuit blocadei şi din această cauză mă doare deseori stomacul. O dată, la ora 4 dimineaţa, nemaiputând suporta durerea, am îngenuncheat şi am început să mă rog: „Dacă mă auzi, Sfinte Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă, căci nu mai am putere!" Durerile, care mă chinuiau de câteva săptămâni, au încetat. Peste o jumătate de an, sănătoasă şi plină de puteri, mi-am sărbătorit jubileul.

Insă peste doi ani, pentru păcatele mele - în Postul Mare mergeam în vizite şi mă distram -, durerile au reînceput. Din nou am îngenuncheat în faţa icoanei Sfântului Nicolae şi m-am rugat: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-

26

mă! Nu pot să merg, iar singură nu voi putea lupta cu boala mea. Voi aprinde câte o lumânare la fiecare icoană din Catedrala Sfântului Nicolae".

Durerea a început să dispară. A treia zi am putut să mă ridic din pat şi, împreună cu fiica mea, să plecăm din Sestroreţk, unde locuiesc, spre Petersburg, la Catedrala Sfântului Nicolae. Sfântul m-a ajutat şi acolo. In biserică se vindeau doar lumânări scumpe, iar sfeşnice erau foarte multe. M-am speriat că nu-mi vor ajunge banii. Am cumpărat mai multe lumânări şi am început să aprind la fiecare sfeşnic câte una. Simţeam că nu-mi vor ajunge nici banii, nici lumânările, că nu-mi voi putea îndeplini promisiunea. Deodată m-a strigat fiica: „Mamă, au adus lumânări mici şi ieftine!" Cât de mult m-am bucurat! I-am mulţumit Sfântului Nicolae pentru ajutorul grabnic. M-am dus la pangar ca să cumpăr lumânări şi pentru acasă, însă ele se terminaseră deja.

A treia oară m-a ajutat sfântul când, fiind bolnavă, în Săptămâna Luminată, m-am rugat lui fierbinte: „Vindecă-mă, pentru Invierea Domnului nostru Iisus Hristos!"

Odată, când deja purtam medalion cu chipul său, Sfântul Nicolae mi-a arătat în vis pericolul ce-o păştea pe fiica mea la serviciu. Ea şi-a dat atunci imediat demisia, iar peste trei luni a găsit alt serviciu, bun, chiar lângă casă.

Sfântul Nicolae m-a ajutat şi pe stradă, când nu puteam scăpa de un om rău. Veneam de la magazin, iar el m-a înhăţat strâns de mână şi a început să-mi spună multe vorbe urâte. In astfel de situaţii reuşeam de obicei să scap, însă de data aceasta - nicidecum. Am început chiar să plâng de disperare. Mi-era frică să nu mă târască în vreun loc întunecos, în plină zi, şi să nu poată nimeni să-mi sară în ajutor. Ce ruşine la vârsta mea! Am ridicat ochii spre cer şi am strigat: „Sfinte Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă să scap de el!" Bărbatul mi-a dat drumul la mână şi astfel am reuşit să fug.

Larisa, oraşul Sankt-Petersburg

Infrângerea duşmanilor

In timpul războiului, satul Plavsk, în care locuia mătuşa mea bătrână, Valentina Evghenievna Ozereţkovskaia, a fost ocupat de nemţi. Intr-o seară au intrat în casă nemţii, cerând alimente, însă alimente nu existau. „A, nu ai? Atunci vei vedea ce se întâmplă când minţi!", au spus oaspeţii nepoftiţi.

Şi au ieşit afară si au început să taie livada. Unul câte unul cădeau pomii îngrijiţi cu atâta dragoste încă de tatăl ei. Printre ei erau soiuri de meri din cele mai vechi. Apoi nemţii s-au întors în casă şi au început din nou să ceară diverse produse. A urmat acelaşi răspuns. „Dă-ne atunci benzină! au continuat ei. Pentru că nu ne-ai dat de mâncare, îţi vom aprinde casa." Benzina era ascunsă şi mătuşa le-a spus iarăşi că nu are. „Atunci te vom omori, i-au spus.

Tatăl Valentinei Evghenievna a fost mulţi ani preot la ţară. Când s-au

27

întâmplat cele relatate, el nu mai era în viaţă, însă icoanele se păstraseră şi erau ascunse bine în casă. Mai ales era în mare cinste o icoană mare a Sfântului Nicolae, care, după cum afirmau oamenii, era făcătoare de minuni.

Această icoană era acoperită cu o pânză, iar deasupra ei era agăţat un cuier. Special stătea lângă ea mătuşa, tremurând toată de frică, în clipa când doi nemţi au intrat în casă. Ea a făcut un pas înapoi şi s-a sprijinit de „cuier". Oaspeţii nepoftiţi au început să tragă cu armele. Distanţa era de 1,5 metri. Peretele a fost ciuruit, însă niciun glonte nu a nimerit în stăpâna casei şi în icoană.

Dar nemţii nu s-au mulţumit cu asta. Injurând, au ieşit afară. Au făcut rost de puţină benzină şi, după ce au băgat fân în crăpăturile din perete, au dat foc. Nu s-a aprins! Pe peretele pe care încercau să-l incendi-eze era agăţată icoana sfântului. Astfel a salvat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, casa preotului si pe fiica sa, Evghenia. După război, mătuşa mea a dat icoana bisericii în care a slujit mulţi ani tatăl ei. Dar peste două săptămâni biserica a fost închisă şi jefuită. Mai departe soarta icoanei a rămas necunoscută.

N. Ozereţkovskaia, oraşul Sankt-Petersburg

Pedeapsa

In ziua pomenirii Sfântului Nicolae, o tânără spăla rufe în curte. Bunicul ei, fost dascăl într-o biserică, o rugă să nu mai spele, spunându-i că sfântul poate să o pedepsească. Ea a răspuns cu obrăznicie şi în bătaie de joc: „N-o să mi se întâmple nimic!"

Puţin timp după aceea, femeia îşi căuta fiul, Petenka, în vârstă de trei ani. Copilul nu era nicăieri: toţi s-au alarmat, nimeni nu ştia unde a dispărut copilul. A trecut mult timp până ce l-au găsit înecat în groapa unde se vărsa apa murdară după spălat. Iartă-ne, Sfinte Nicolae, că nu ţi-am cinstit sărbătorile!

Monahia Maria, Helsinki

Lângă cruce

M-am născut într-un mediu ateu. Familia, şcoala, cărţile, televiziunea şi ziarele închideau generaţiei mele calea către cunoaşterea Adevărului. Perestroika şi dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării sensului vieţii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s-au dovedit a fi false şi fantomatice.

28

Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare cu cele ale majorităţii tinerilor: muzica rock, asociaţii neoficiale, serate studenţeşti şi, în sfârşit, masoneria - slava Domnului că era doar o imitaţie jalnică a ei! - şi sectele. In final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă Dumnezeu m-a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început să-i citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn şi apoi pe mitropolitul de Sankt-Petersburg şi de Ladoga, Ioan. Insă rolul hotărâtor în „îmbisericirea" mea l-a jucat Sfântul Nicolae.

Aceasta s-a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform repartiţiei, am plecat într-un orăşel îndepărtat din taiga. Trebuia să trec prin oraşul Mineralnâe Vodî şi, pentru câteva zile, m-am oprit în Kislovodsk. In ultima zi a şederii mele acolo mă plimbam prin oraş.

In buzunar îmi rămăsese ceva mărunţiş şi am hotărât să intru într-o cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăbliţă cu explicaţia că pe acest loc se va înălţa o catedrală în cinstea Sfântului Nicolae. Lângă cruce se afla un sfeşnic, iar alături, lângă cutia milei, o femeie vindea lumânări.

Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s-au apropiat două femei, mama şi fiica. Ele se deosebeau de ceilalţi oameni printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce. Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie şi au început să se roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu şi, în acelaşi timp, ceva neobişnuit de frumos. Pe faţa celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor erau sincere şi fierbinţi. Nu ştiu de ce, dar îmi venea şi mie să plâng. Sufletul mi s-a umplut de umilinţă, un sentiment nemaicunoscut mie până atunci. Inima mea a simţit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu chinuit.

Femeile plecaseră demult, au ars şi s-au stins lumânările lor, eu însă continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într-o singură oră, cel mai scump lucru. Am scos din buzunar tot mărunţişul şi i l-am întins femeii: „Luaţi-l, maică. E tot ce am". Ea a zâmbit şi mi-a povestit pilda văduvei cu cei doi bănuţi. De atunci locul acesta din Kislovodsk a devenit pentru mine locul cel mai sfânt. In prezent, pe el se înalţă zidurile unei biserici măreţe. De fiecare dată vin aici cu o emoţie adâncă, de parcă m-aş întâlni cu însuşi sfântul.

Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i-a salvat viaţa fiului meu încă nenăscut. Lui m-am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui Dumnezeu Nicolae nu m-ar fi adus în faţa crucii în acea zi de vară şi nu mi-ar fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.

Oleg Seledţov, oraşul Maicop

Orbirea duhovnicească

Kaliningradul este un port în care locuiesc mulţi oameni, ale căror

29

vieţi sunt legate de mare. De aceea, prin pronia lui Dumnezeu, prima biserică din oraş poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni, ocrotitorul marinarilor. Biserica mai are şi un altar în cinstea tuturor sfinţilor care au apărut pe pământul Rusiei. La intrare, în partea din stradă, se află icoana Sfântului Nicolae.

Intr-o seară târzie, câţiva tineri au hotărât să ia icoana sfântului de pe perete. După ce au luat-o, unul dintre ei a străpuns ochii sfântului. Peste câteva zile, o femeie a venit la părintele Marian, cerând iertare pentru fiul ei. S-a constatat că această femeie era mama tânărului care, după cele întâmplate, a orbit. Ce a fost mai târziu, nu ştiu.

Victor Kolisnicenko, oraşul Kaliningrad

Invăţătura duhovnicească

In anul 1993 terminam clasa a IX-a şi trebuia să susţin examen la biologie. Invăţam atât de mult, încât am făcut o criză de nervi: am strigat la mama şi am ieşit din casa. Ca unul ce şi-a pierdut minţile, mă grăbeam să ies din oraş. In jurul meu era doar pădure, iar eu continuam să merg mai departe, neconştientizând ce fac. Tot în acelaşi moment, mama se ruga cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni - ajutătorul călătorilor şi ocrotitorul rătăciţilor şi al celor aflaţi în primejdie. In momentul când a rostit rugăciunea, o putere nevăzută m-a oprit. Ceaţa s-a risipit din faţa ochilor mei. M-am îngrozit de ceea ce am făcut şi îmi părea foarte rău. Pe drumul pustiu mi-a ieşit un motociclist, care m-a dus până acasă. După aceea, mult timp îi ceream iertare mamei pentru fapta mea.

Serghie, oraşul Mirnâi

Lumânarea

Acum câţiva ani am reuşit să-l conving pe viitorul meu soţ să primească Taina Sfântului Botez. Bineînţeles, el era indiferent faţă de credinţă, însă eu speram că el se va schimba. Am început să mergem des la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, din oraşul Kungura, să aprindem lumânări, iar în fiecare joi citeam acatistul sfântului. Treptat ne-am obişnuit cu slujbele lungi. In această biserică eu şi Oleg simţeam linişte şi ocrotirea sfântului.

Peste un timp noi am fost nevoiţi să ne mutăm cu locuinţa în oraşul Permi. Atunci mi-a venit o idee: „Ce bine ar fi dacă l-ar angaja pe Oleg la biserică, cel puţin să facă ascultare!" Am început să mă rog insistent

30

Sfântului Nicolae şi, peste o săptămână, Oleg deja lucra în biserică. Cu timpul, el a devenit tot mai credincios. Eram foarte fericită că petrecea mult timp în biserică.

Curând am devenit soţ şi soţie. Fetiţa noastră, Daşa, avea două luni. Oleg primea un salariu foarte mic: 280.000 de ruble. Aceasta se întâmpla prin 1996. Eram nevoiţi să locuim la părinţii mei, care erau şi ei săraci. Bani pentru concediul de maternitate nu primeam, deoarece fusesem concediată pe caz de boală, iar alocaţia fetiţei era doar de 64.000 de ruble. De-abia ne ajungea pentru pâine. Trebuia să plătim şi întreţinerea apartamentului, de aceea soţul meu a început să facă bani pe cale necinstită.

Plângând, am cerut din nou ajutor Sfântului Nicolae. Il rugam ca soţul meu să fie avansat în post. Am promis Sfântului Nikoluşka să-i aprind o lumânare şi două-trei săptămâni i-am citit acatistul. Intr-o zi a venit Oleg şi mi-a spus: „M-au numit diacon la Biserica Adormirii Maicii Domnului". Această biserică se află aproape de casa noastră şi toţi de acolo ne cunoşteau. Peste trei zile, el a fost hirotonit diacon.

Mai am o mătuşă, Nina, o femeie credincioasă, care îl cinsteşte pe Sfântul Nicolae mai mult decât mine. Este foarte săracă. O dată Sfântul Nicolae a salvat-o de la foame, iar altă dată - de o datorie. Din cauza datoriei s-a iscat un scandal foare mare, iar ea nu avea bani şi nici de la cine împrumuta. Mătuşa Nina s-a rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. A doua zi a primit un plic fără adresă, care conţinea bani.

De multe ori sfântul mă ajută şi pe mine, mai ales când sunt tristă din cauza lipsei banilor pentru mâncare, pentru pomană şi pentru biserică.

Svetlana Kozlova, oraşul Permi

Datorită credinţei mamei

Familia noastră se trage din satul Edrovo, raionul Valdaisk, regiunea Novgorod. In mijlocul satului se înălţau măreţ două biserici: una în cinstea icoanei „Bucuria celor întristaţi" şi a doua a Sfântului Nicolae.

Când mama avea cinci ani, venea să se joace, împreună cu alţi copii, lângă biserică. Odată se apropia furtuna, însă copiii continuau să se joace şi să fie veseli: imitându-i pe cei mari, se însemnau cu semnul crucii şi îngenuncheau. Deodată s-a auzit un tunet puternic. Copiii au înlemnit de frică, iar mama a văzut deasupra bisericii o cruce mare de foc. Speriată, a alergat spre casă. De atunci, toată viaţa ei l-a cinstit pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.

La şcoală a învăţat doar doi ani: părinţii ei au dat-o dădacă la o familie, iar mai târziu a fost servitoare în Petersburg. A trecut prin Revoluţie; îi era milă de tinerii cădeţi, care erau luaţi chiar din stradă şi împuşcaţi. Ea s-a întors în sat, s-a măritat şi s-a cununat în biserica Sfântului Nicolae. Fiul cel mai mare, Boris, a lucrat în Kronstadt, pe vaporul „Stroghii". Mai târziu el îi spunea: „Mamă, rugăciunea ta m-a salvat întotdeauna din primejdii. S-a întâmplat ca odată, împreună cu unul din

31

tovarăşii mei să fim de gardă pe punte, când deodată s-a auzit o explozie. Tovarăşul meu a murit pe loc, iar eu am rămas în viaţă. Plângeam pentru el, dar în acelaşi timp mă bucuram pentru mine".

In timpul războiului, noi am fost evacuaţi în regiunea Sverdlovsk. Am ajuns într-un sat uitat de lume. Era iarnă. Dis-de-dimineaţă, mama a pornit spre centrul raional să-şi găsească un serviciu. Tot drumul se ruga Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor, când deodată, în depărtare, a văzut o pată cenuşie. Să fie oare un lup? s-a gândit mama. Cum pata se apropia, mama a observat că era vorba de un bărbat, care i-a explicat detaliat cum să ajungă la centrul raional. Mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, mama a ajuns cu bine, s-a angajat la un depozit de legume şi în fiecare seară ne aducea legume proaspete.

După spargerea blocadei Leningradului, ni s-a permis să ne întoarcem acasă, în Edrovo. In doi ani, grădina noastră se acoperise cu buruieni. Câteva zile mama a trebuit să smulgă buruienile cu mâinile şi nu s-a putut duce la muncă, la colhoz. Din această cauză, a fost depusă o plângere împotriva ei la judecătorie. Judecătorul din Valdai, Ştokman, bătea cu pumnul în masă: „Tu nu eşti cetăţean sovietic, te vom alunga de aici!" Mama plângea. După citirea sentinţei - şase luni de muncă forţată - s-a închinat în faţa celor prezenţi în sală şi a rostit încet: „Vă mulţumesc, oameni buni".

Acasă s-a rugat mult timp şi apoi i-a scris fiului său în Kronstadt. Noaptea, mama a avut un vis neobişnuit: se făcea că se afla pe câmpul colhozului după ce s-a recoltat inul. Deodată cerurile s-au deschis şi de acolo Maica Domnului cu pruncul în braţe îi zâmbea. Mama a strigat: „Priviţi, este Maica Domnului, priviţi!" însă toţi se mirau şi vedenia a dispă-rut. Câteva zile mai târziu a sosit şi fratele meu, Boris. A mers la Valdai şi a restabilit dreptatea. Judecătorul a anulat sentinţa.

Astfel, datorită credinţei mamei, prin rugăciunile ei către Maica Domnului şi către Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, Dumnezeu a salvat familia noastră de multe necazuri.

Mama s-a stins din viaţă în ziua Sfântului Nicolae, iarna, şi a fost înmormântată pe locul fostei Biserici Sfântul Nicolae din satul Lokotsko, chiar în faţa altarului. In prezent, alături de mormântul ei se înalţă o capelă mică, unde noi Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, precum Ii mulţumea şi iubita noastră mamă.

Biserica noastră din satul Edrovo a fost transformată într-o ceainărie, din care femeile care lucrau acolo fugeau în miezul nopţii, pentru că auzeau dangăt de clopot şi cântări bisericeşti. Astăzi, pe locul ei se află şoseaua Moscova - Petersburg.

Zinaida Gadalina, regiunea Novgorod

„Cum se cuvine a cânta minunile tale?"

In anul 1988 am fost internată în spital cu crize puternice. Trebuia să fiu urgent operată. Soţul meu s-a dus la Catedrala Sfântul Nicolae să se roage Sfinţilor Nicolae, Făcătorul de minuni, şi Pantelimon pentru

32

însănătoşirea mea. Trebuie să spun că pe atunci încă nu eram botezată, la biserică mergeam rar, slujbele nu le înţelegeam si mă adresam lui Dum-nezeu numai după ajutor. In ajunul operaţiei, m-am rugat în gând Domnului nostru Iisus Hristos, promiţându-I că, dacă voi rămâne în viaţă, mă voi boteza. M-am rugat şi Sfinţilor Nicolae şi Pantelimon şi - o, minune! - operaţia dificilă, care a durat câteva ore, a reuşit. M-am însănătoşit repede, fără să fi avut vreo complicaţie. După ce m-am externat, m-am botezat în Catedrala Sfântul Nicolae. Slavă si mulţumire Domnului nostru Iisus Hristos, Sfinţilor Nicolae si Pantelimon!

Fiica mea suferea mult din cauză că nu avea copii. Cu credinţă şi cu nădejde m-am adresat din nou Sfântului Nicolae. Mă rugam în faţa icoanei sale făcătoare de minuni din catedrală. Peste un an s-a născut fiul ei şi nepotul meu cel mult dorit. Slavă Domnului şi sfinţilor Săi!

Al treilea ajutor l-am primit nu demult. Imi place foarte mult marea, însă întotdeauna mi-a fost frică să mă îndepărtez de mal. De data aceasta marea era liniştită şi, mustrându-mă pentru frica mea, am chemat în ajutor îngerul Păzitor şi m-am îndepărtat destul de mult de mal. Imediat am auzit cum cineva mi-a poruncit: „Intoarce-te!" In jurul meu nu era nimeni şi eu m-am îndreptat încet spre mal.

A început fluxul. Valurile mă duceau spre mal din ce în ce mai repede. Mă bucuram de ajutorul lor când, deodată, aproape de mal, ele au început să mă acopere. Nu reuşeam să mai trag aer în piept şi nu ajun-geam cu picioarele la fundul apei. Am înţeles că mai am încă puţin şi mă înec. De teamă că s-ar putea să mor nespovedită şi neîmpărtăşită, am început să mă rog lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. De data aceasta valurile au încetat să mă mai acopere. Incercând din răsputeri să-mi amintesc numele sfântului care îi ajută pe cei aflaţi în primejdie pe mare, mi-am spus: „Sfinte Nicolae, Ajută-mă, dă-mi putere să strig după ajutor, potoleşte valurile!" Şi minunea s-a întâmplat! Am putut striga. Am fost salvată! Totul s-a petrecut în doar câteva minute. Slavă şi mulţumire Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului, Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, şi Sfântului înger Păzitor!

Când am o greutate pe suflet, mă rog, citesc acatiste şi canoane. Gândurile, inima şi sufletul mi se liniştesc, bucuria mi se aşterne în suflet şi dobândesc puterea de a rezista în continuare.

Tamara, oraşul Sankt-Petersburg

Pedepsirea hulitorului

Un stareţ grec, Iacob de Eubei (t 1990), povestea că în mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae din Galata, un păstor păştea împreună cu oile sale şi oile mănăstirii, căreia îi dădea o parte din brânză şi din lână. Insă într-o zi răutatea l-a biruit, îndemnându-l să-şi însuşească pe nedrept oile mănăstirii. In ciuda rugăminţilor şi poveţelor fraţilor, el nu se pocăia, ci stăruia în fărădelegea sa.

Atunci, duminica, după Sfânta Liturghie, egumenul, în veşmintele cu

33

care oficiase, a luat cădelniţa, icoana Sfântului Nicolae şi a urcat pe un munte, de unde se vedea bine satul păstorului. Era mijlocul verii, vremea treierişului. Fiecare om treiera pe câmpul său. Egumenul s-a rugat, a îndreptat icoana Ierarhului Nicolae spre sat şi a spus: „Sfinte Nicolae, în-trucât tu eşti Făcător de minuni, pedepseşte-l pe omul care a nedreptăţit mănăstirea. Căci datorită acestor oi nădăjduiam să ne putem întreţine".

Spunând acestea, cu toate că cerul era senin, fără niciun nor, s-a auzit un tunet şi câmpul păstorului a fost lovit de fulger. Păstorul, familia lui şi întreaga lor gospodărie au ars, fără însă ca fulgerul să facă vreo pagubă altuia dintre locuitorii satului care treierau prin apropiere. Intr-adevăr, „înfricoşător este lucrul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu!" (Evr. 10; 31).

„Lumina Ortodoxiei"

Ziua în care m-am născut

M-am născut în ziua de 22 mai şi nu mi-am pus niciodată întrebarea despre însemnătatea acestei zile.6 La credinţă am ajuns nu demult, când aveam deja familie şi doi copii. Ştiu însă că voi merge pe calea ortodoxiei, cu copiii mei alături de mine. Vreau să povestesc despre faptul cum m-a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.

La grădiniţa de copii la care sunt educatoare se strânseseră banii de taxe. Intr-o zi, deoarece mă simţeam rău, m-am învoit şi am plecat acasă, însă, înainte de a pleca, am ascuns banii, care erau lăsaţi în văzul tuturor, pe raft. După ce am pus într-un loc tainic şi alte lucruri de valoare, m-am grăbit să ajung acasă. I-am telefonat apoi colegei care trebuia să mă înlocuiască, spunându-i unde am pus banii.

Criza de inimă m-a făcut un timp inaptă de muncă. Când m-am întors la serviciu, am aflat că, din păcate, colega mea nu găsise banii, dar nici nu se străduise să-i caute bine. După ce am plâns, am cotrobăit si eu prin toate sertarele. In suflet învinuiam o singură persoană. Totuşi nu m-am pierdut, hotărâtă să înapoiez grădiniţei banii în timp. Nu aveam altă soluţie, căci erau banii statului.

A trecut o lună. Necazul meu mi-a îndreptat paşii spre biserică. La spovedanie am spus preotului că învinuiesc o persoană. Deodată m-a fulgerat un gând! Mi-am amintit că ziua mea de naştere coincide cu ziua când se sărbătoreşte Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Am alergat la Catedrala Sfânta Treime din strada Izmailovsk, la icoana ierarhului. L-am rugat să mă ajute să-mi scot din inimă bănuiala. Il rugam: „Dacă banii sunt în clasă, arată-mi unde sunt. Nu vreau să bănuiesc pe nimeni!"

A doua zi, după ce m-am rugat sfântului, am venit la serviciu şi, dintr-o dată, fără să-mi dau seama, m-am îndreptat spre dulap. Am căutat banii acolo unde îi căutasem şi înainte, însă poate că nu fusesem atentă. Am deschis uşa dulapului, am luat mapa şi am găsit în ea banii pierduţi. Niciodată nu m-aş fi gândit că aş putea să-i ascund în mapă! M-am bucurat

6 Sărbătoarea Aducerea moaştelor Sfântului Nicolae - pe stil vechi 22 mai (nota trad.).

34

foarte mult, cerând necontenit iertare de la colegi. Ii mulţumeam lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae!

Cineva poate crede că în povestirea mea nu este nimic miraculos, însă pentru mine întâmplarea a reprezentat o adevărată minune şi o izbăvire de gândurile cele rele. De Sfânta Treime, în biserică ni s-au împărţit la toţi iconiţe cu Sfântul Nicolae. De atunci, mă grăbesc întotdeauna să ajung la icoana lui din biserică, îi mulţumesc şi îl rog să mijlocească pentru mine în faţa Domnului.

Anna Bolacikova, oraşul Sankt-Petersburg

Pe locul arătării minunate

Pe 11 iunie 1897, asupra satului Kuiuki din gubernia Kazan s-a dezlănţuit o ploaie torenţială, cu grindină, cum nu se mai întâlnise pe acele meleaguri. Grindina era atât de puternică, încât a distrus semănaturile din multe gospodării şi a rănit câţiva ţărani. Ploaia a distrus tot ce a întâlnit în cale. A doua zi, când ţăranii au ieşit din case, au observat că râuleţul lor secat, Kuiukova, se transformase într-un torent vertiginos şi îşi schimbase direcţia. Pe malurile lui s-au descoperit grămezi de piatră, care era necesară ţăranilor atât pentru construcţie, cât şi pentru vânzare. Lucrând la piatră, ei au găsit o mică icoană a Sfântului Nicolae.

Descoperirea minunată - icoana de aramă stătea deasupra apei - i-a pus pe gânduri pe săteni: ce să facă, unde s-o pună? Până a venit preotul, ei au improvizat din piatră un mic analog, l-au înfrumuseţat cu o faţă de masă albă şi au aprins o candelă. Lumea venea să se închine la icoană, să se roage, lăsând pe o farfurioară bani. Din aceşti bani ţăranii au înălţat în doi ani o biserică, unde a fost aşezată icoana.

Această icoană s-a proslăvit prin multe minuni. Erau zile când veneau să se închine Sfântului Nicolae până la cinci mii de creştini.

In prezent, biserica este părăsită. Dar în fiecare an, pe data de 25 iunie, pe locul descoperirii icoanei, unde se înalţă o cruce, se face o slujbă şi se sfinţeşte apa. In această zi se sfinţeşte şi lacul. Oamenii se scaldă în el. Au fost cazuri când unii din ei s-au vindecat.

Galina, oraşul Kazan

Nimic nu poate fi întâmplător

La mine acasă se păstrează câteva picături de ulei sfinţit, pe care l-am primit la biserică după Sfântul Maslu în ziua pomenirii Sfântului Nicolae. S-a întâmplat ca odată să se afle la mine în vizită mama. O durea

35

cumplit o măsea. Eu am dus-o la policlinică, unde i-au scos-o. Insă peste puţin timp mama a făcut febră mare, obrazul i s-a înroşit şi i s-a umflat. Suferea mult, iar eu nu o puteam ajuta cu nimic. La acea oră târzie policlinica era deja închisă.

Mi-am îndreptat instinctiv privirea spre icoane. In minte mi-au răsunat cuvintele din Evanghelie: „După credinţa voastră fie vouă!" (Mt. 9; 29). Am privit sticluţa cu ulei sfinţit şi am început să mă rog Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am luat sticluţa în mână şi am uns cu ulei obrajii mamei, făcând semnul crucii pe ei şi rostind: „In numele Tatălui si al Fiului şi al Sfântului Duh". In văzul întregii familii, mama a început să se simtă din ce în ce mai bine: roşeaţa şi umflătura au dispărut, iar febra a scăzut. Cu toţii ne-am bucurat. De câteva ori i-am propus mamei să citească drept mulţumire, pentru vindecarea minunată, Acatistul Sfântului Nicolae. Ea însă a refuzat, susţinând că nu fusese decât o simplă întâmplare. Tot în aceeaşi seară durerea i-a revenit.

Irina, oraşul Samara

Paznicul minunat

O femeie avea o livadă. In fiecare seară ea însemna casa şi livada cu semnul crucii şi le încredinţa în grija Sfântului Nicolae. Intr-o zi a venit vecinul şi i-a spus: „Iartă-mă! Spune-mi drept: cine păzeşte în fiecare noapte livada şi casa? Căci ştiu că soţul tău este militar şi rareori vine pe acasă, mama ta e bătrână, iar copiii îţi sunt mici. Cine vă păzeşte? De câte ori am încercat să intru în livadă după mere, de fiecare dată văd un bătrân şi atunci mă cuprinde frica". Atunci femeia i-a povestit despre „paznicul" minunat.

Legenda familiei

Stră-străbunicul meu, Gheorghii Fiodorovici Şostakov (1816-1901), provenea din dvoreni7 din gubernia Moghilevsk. Aproape toată viaţa şi-a petrecut-o în războiul din Caucaz. S-a retras din cadrul armatei cu multe medalii, având gradul de general-locotenent. Dumnezeu l-a ferit de răni anume pentru a face cu el o minune. In noaptea din 12 spre 13 august 1860, un subaltern acuzat de o fărădelege a atentat la viaţa lui. Şi-a îndreptat sabia asupra inimii lui, însă, când să-l străpungă, lama a lunecat pe iconiţa Sfântului Nicolae, ce se afla în buzunarul de la piept. A primit totuşi trei răni, dar viaţa nu-i era periclitată.

Această iconiţă se păstrează în familie ca o relicvă sfântă, însă

7 Dvorean - nobil rus (nota trad.)

36

timpul nu cruţă nimic. Cu toate că icoana este frumos împodobită, în unele locuri s-a cojit, iar culorile nu mai sunt cum au fost, deşi chipul sfântului s-a păstrat bine. Ne-am adresat episcopului Pantelimon de Balta ca să aflăm dacă icoana ar putea fi restaurată, însă el, după ce a sărutat-o, ne-a sfătuit s-o păstrăm aşa cum este şi ne-a explicat că este veche şi puţin cunoscută şi am putea-o strica din greşeală. Păstrăm iconiţa printre celelalte icoane, ca să ne amintească de tradiţiile familiei noastre.

Lev Bernikov, oraşul Kaliningrad

Promisiunea neîndeplinită

Această povestire mi-a relatat-o o soră medicală, care lucra în spital, la secţia de oncologie. Acolo era internată o femeie despre care medicii presupuneau că ar avea cancer, deşi nu-i făcuseră încă analizele. Pacienţii din salon au observat că bolnava, care se numea Nina, se ridica deseori din pat şi, stând lângă geam, şoptea ceva. Mai târziu au constatat că Nina se ruga Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. „Cum să nu mă rog? spunea ea. Acasă mă aşteaptă copiii mici".

Intr-o noapte, pacienţii au auzit un strigăt. „Ce-i cu tine?" au întrebat-o ei pe Nina. „Nu aţi văzut? Acum au venit la mine Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, atunci când te rogi, rosteşte-ţi numele!»" Analizele care i s-au făcut a doua zi au infirmat diagnosticul şi Nina a fost externată.

In una din scrisori, Nina îi spunea sorei medicale: „Din nou au venit la mine Maica Domnului şi Sfântul. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, ai promis că atunci când te vei însănătoşi, vei merge la biserică. Nu ai îndeplinit nici alte promisiuni»". Peste puţin timp fiica Ninei ne-a anunţat că mama ei a murit de cancer.

Anton Vahruşev, oraşul Samara

Ajutător în învăţătură

Când lucram la biserică, doream foarte mult să învăţ slavona bisericească, însă nicidecum nu reuşeam. In biserica noastră se păstra o icoană mare şi veche a Sfântului Nicolae. După sfatul unei enoriaşe, m-am rugat în faţa acestei icoane Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, să mă ajute la învăţătură.

Peste puţin timp am avut o vedenie. Se făcea că mă aflu într-un paraclis. Pe un perete am văzut icoana Sfântului Nicolae. Mai erau şi alte icoane. In mijlocul paraclisului, pe un analog, era o carte veche, ce semăna

37

a fi o Biblie slavonă. Era foarte frumoasă: îmbrăcată în argint şi cu o cruce mare la mijloc. Când am deschis-o, paginile îi erau ca şi noi. Am început să citesc din ea, ca şi când ştiam slavona bisericească din fragedă copilărie. De atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, citesc cursiv în această limbă.

Fotinia, regiunea Kirov

Primejdia

Prin oraşul Ufa trece un râu navigabil, care se numeşte Belaia. Intr-o seară, la râu s-au adunat cam vreo doisprezece tineri. Pe atunci eu eram încă tânără. Trebuia să trecem pe malul celălalt. Am urcat în barca în care puteau să-ncapă doar opt oameni. In acel moment, pe lângă noi a trecut un vapor. Valurile ne-au lovit barca şi ea s-a răsturnat. Toţi am căzut în apă, care încotro. Cu noi se afla şi o nepoată de-a mea. Ea m-a apucat de batic şi împreună mergeam la fund. Baticul mi-a alunecat însă de pe cap şi unde a fost dusă fetiţa, nu ştiu. Iar eu ba eram împinsă în sus, ba eram trasă înapoi, la fund.

In casa noastră venea adesea un pelerin. Se culca pe cuptor, iar mama îi spăla hainele. Stătea o săptămână, până mai prindea puteri şi din nou pornea la drum, căci nu putea rămâne mult timp în unul şi acelaşi loc, fiind prigonit. Intr-o zi mi-a spus: „Atunci când omul se îneacă, el trebuie să se roage Sfântului Nicolae".

Mi-am amintit dintr-o dată de acest sfat şi am strigat în gând: „Sfinte Nicolae, salvează-mă!" In acel moment am început să respir în apă, iar la picioare am simţit că mă sprijineam de ceva tare.

Tot atunci, pe râu se mai afla o barcă având în ea doi muncitori: un bătrân şi un tânăr. Ei aprindeau felinare, indicând astfel vaporului drumul. Bătrânul a văzut că într-un loc, pe râu, apa făcea nişte cercuri şi a spus tânărului: „Vâsleşte într-acolo, băiete. Simt că ceva nu-i în regulă. Oare nu cumva se îneacă un om?" Nikolka, aşa se numea tânărul, a sărit în apă şi m-a scos de păr. Eu mă agăţam de marginea bărcii, căci nu mai aveam puteri să intru în ea. Ei m-au tras în barcă şi din gât a început să-mi curgă apă.

M-au dus la spital. Medicul a spus că voi muri, iar dacă voi rămâne totuşi în viaţă, voi rămâne dementă. Auzind acestea, am făgăduit Domnului că dacă voi rămâne în viaţă şi voi fi sănătoasă, de sărbătorile bisericeşti, vreme de un an, nu voi bea şi nu voi mânca nimic. Dumnezeu m-a auzit şi iată că sunt vie şi sănătoasă!

Când s-a calculat distanţa de la locul unde barca noastră s-a răsturnat până la cel unde am fost salvată, s-a constatat că eu m-am aflat în apă nu mai puţin de patruzeci de minute. In jurul meu s-au adunat toţi medicii. Mă priveau ca pe o minune, spunând că Dumnezeu există cu adevărat!

„Rusia Ortodoxă", Jordanville, S. U. A.

38

Chipul plăcutului lui Dumnezeu

Mama avea o icoană veche a Sfântului Nicolae. Când a murit ea, a dispărut şi icoana. A fost învelită într-o cârpă, pusă într-o lădiţă şi dusă într-o cămară. Nu mai avea cine să se roage la ea: nu exista credinţă nici în Hristos, nici în sfinţi.

Au trecut anii. Triind odată lucrurile din lădiţă, am găsit icoana Sfântului Nicolae. Am luat-o în mâini şi am privit-o cu atenţie - o figură mă scruta cu severitate. Cu cât mai mult o priveam, cu atât mai mult simţeam o înţelepciune în acest chip, de parcă sfântul voia să-mi spună ceva important pentru mine. Inima a început să-mi bată tare. Simţeam un sentiment de ruşine. Nu-mi era bine. De câţi ani stătea ascunsă icoana, iar eu nu mi-am amintit măcar o dată de ea! Am adus-o în cameră şi am agăţat-o pe perete. Făceam ce făceam şi priveam la Sfântul Făcător de mi-nuni. Câteodată mă însemnam cu semnul crucii. Sufletul îmi era împietrit şi gol. Nu aveam credinţă.

Intr-o seară târzie, stăteam culcată în pat, cu ochii închişi: somnul nu venea, îmi apăreau în minte diferite gânduri. Deodată am auzit chiar deasupra urechii: „Fiica mea!" Cuvintele au răsunat clar şi tare. Nu am dat nicio importanţă acestui fapt şi l-am uitat repede. Au trecut trei zile. Intâmplarea s-a repetat, numai că de data asta am auzit alte cuvinte: „Eu de mult timp te aştept!" Fără să vreau, am asociat aceste două propoziţii. Am căzut pe gânduri. Ce înseamnă aceasta? A cui este vocea? Negreşit, venea din icoană! Am înţeles că Sfântul Nicolae mă aştepta să mă adresez lui.

Cât de mare este iubirea lui pentru oameni şi cât de mare este răbdarea lui! Mulţi ani plăcutul lui Dumnezeu a aşteptat ca eu, într-un sfârşit, să mă întorc la Dumnezeu. Nu ştiam nicio rugăciune, însă aşa cum am putut, m-am rugat lui cu credinţă şi evlavie. Am înţeles ce înseamnă pentru noi Dumnezeu, Mântuitorul nostru. El S-a sălăşluit în inima mea pentru tot restul vieţii.

Am început să merg tot mai des la biserică, i-am învăţat pe copiii mei să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Imi este cu neputinţă să descriu sentimentul care s-a sălăşluit în mine, când prin Tainele Bisericii m-am legat de Dumnezeu. Acum am puteri să trăiesc, să cred, să iubesc şi să înving. Am început să privesc lumea cu alţi ochi.

Tamara, oraşul Samara

„Credinta mea s-a întărit"

Când au început durerile naşterii premature, am luat cu mine în spital cartea de rugăciuni şi iconiţe cu Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Mă linişteam doar cu gândul că poate

39

pruncul nu va muri de sărbătoare. Aproape o săptămână copilul s-a zbătut între viaţă şi moarte. In acele zile eu îmi aşezam în faţă iconiţele şi mă rugam neîncetat.

Fiul meu s-a născut pe 20 octombrie. A început să respire singur - medicii susţineau că s-a întâmplat o minune. A respirat singur 24 de ore: în spital nu era liber niciun aparat de respiraţie artificială. Imi spuneau să fiu pregătită pentru orice. Iar eu continuam să mă rog. Au urmat zece zile de reanimare, spitalul pentru copii, hemoragie cerebrală, plămâni slabi, greutate mică... înţelegeam că toate acestea sunt încercări de la Dumnezeu. Credinţa mea s-a întărit. Soţul meu a început să creadă şi el în Dumnezeu şi s-a botezat. In spital am reuşit să botezăm copilul cu numele Nicolae. Iar peste puţin timp copilul s-a însănătoşit şi noi am fost externaţi.

Peste o lună, în orăşelul nostru a fost adusă icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, copie de pe cea care se află la moaştele sfântului de la Catedrala Hristos Mântuitorul. Bineînţeles, ne-am dus să ne închinăm la ea împreună cu copilul. Medicii ne spuneau că el poate rămâne invalid şi că poate să sufere mai târziu de multe boli cronice, însă a trecut un an, iar el continuă să fie sănătos. Primeşte Sfintele Taine cu o evlavie neobişnuită pentru un copil; în faţa icoanelor devine serios.

„Sfinte Părinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!"

Iulia, oraşul Ekaterinburg

Candela neadormită

In celula noastră din închisoarea din Dereabinka s-a păstrat neatinsă o icoană mare a Sfântului Nicolae. Se afla lângă perete, în mijlocul celulei şi chiar din primele zile ale venirii noastre a fost luată în grijă de fraţii de rit vechi. Pe căi necunoscute, doar de ei ştiute, făceau rost de ulei şi menţineau candela nestinsă. De sărbători religioase ei aduceau lumânări şi le aprindeau. Nu doar cei credincioşi, ci chiar şi cei necredincioşi se purtau cu evlavie faţă de icoană şi de candelă şi nimeni nu a încercat să le profaneze. Toţi eram de părere că, atâta timp cât icoana era la noi şi ardea candela, sfântul ne va păzi şi ne va ocroti şi va pedepsi pe cel ce va profana icoana şi, mai ales, pe cel care va stinge lumina.

Conducerea închisorii, care trecea în fiecare dimineaţă şi seară pe lângă icoană, încerca să pară ca nu observă nici icoana, nici candela, însă cu o săptămână înainte de eliberarea mea, unul din fraţii de rit vechi s-a apropiat de patul meu şi, agitat, mi-a spus că noaptea trecută, şeful închisorii, trecând pe lângă celula noastră, a stins candela. M-am uitat în jurul meu şi mi-am văzut tovarăşii agitaţi, adunaţi în faţa icoanei. Toţi, într-un glas, am hotărât să reaprindem candela.

Peste două-trei zile, toată conducerea închisorii a fost înlăturată din funcţie şi arestată. Se spunea că ar fi fost şi împuşcată pentru nişte greşeli comise în serviciu. Acest caz i-a tulburat chiar şi pe cei necredincioşi. La iniţiativa credincioşilor, toţi, cu alte cuvinte întreaga Biserică, ne-am rugat

40

în faţa icoanei.

Protoiereu Mihail Celţov,

„Din amintirile unui condamnat la moarte", 1918

Icoanele au fost întoarse

O creştină ortodoxă a hotărât să adere la o sectă. A părăsit biserica şi a început să frecventeze adunările sectanţilor, să le asculte predicile. De la ei a aflat că icoanele nu ar trebui să fie cinstite. A venit acasă şi le-a aruncat. Pregătindu-se să plece la adunare, a observat că a mai rămas o singură icoană, cea a Sfântului Nicolae. Femeia a scos-o afară şi a aruncat-o la gunoi, spunând: „Aici îţi este locul!"

Seara târziu, când se întorcea acasă, era frig şi întuneric. Ploua. Apropiindu-se de casă, a văzut că în prag stătea un bătrân, ud şi îngheţat, care o privea. „Taică, de ce stai în ploaie? Intră în casă." „Nu pot. Stăpâna casei m-a alungat." Femeia a privit cu atenţie şi a recunoscut în bătrân pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Ea a început să plângă cu lacrimi amare, s-a căit de toate cele făcute şi a adus icoanele înapoi în casă.

Tatiana Komissarova, oraşul Cistopol

Mirul tămăduitor

Când fiul meu nu împlinise încă doi ani, a avut o puternică intoxicaţie alimentară. Soţia m-a sunat la serviciu şi mi-a spus de starea lui gravă. Avea febră mare, care continua să crească. Medicul trebuia să vină abia după-amiază şi, dacă starea copilului nu se ameliora, trebuia chemată urgent Salvarea. Am venit repede acasă. Copilul era culcat în pat şi cu ochii aţintiţi spre tavan. Nu recunoştea pe nimeni. Când i-am atins capul, inima mi-a îngheţat pe loc: fontanela era deschisă ca la un nou-născut. Soţia mea era în stare de şoc. Rostea neîncetat „Născătoare de Dumnezeu" şi îşi punea toată speranţa doar în Unul Dumnezeu.

Eu m-am repezit spre colţul sfânt, am îngenuncheat în faţa icoanelor şi am început să mă rog fierbinte. Apoi am venit lângă copil şi cu mâna pe burta lui rosteam „Tatăl Nostru". Am hotărât să nu chemăm deocamdată Salvarea. Când a venit medicul, copilul se simţea deja mai bine, febra îi scăzuse. Medicul a spus că nu era nevoie să-l ducem la spital, ci doar să îi dăm medicamentele prescrise de el. După ce a plecat, eu am uns fruntea şi burta copilului cu ulei sfinţit de la racla Sfântului Nicolae. Aceasta s-a întâmplat într-o joi - ziua pomenirii sfântului. Băiatul a adormit, iar soţia a alergat la farmacie după medicamente. Peste o oră copilul s-a trezit.

41

Zâmbea. Nu mai avea febră, iar fontanela era închisă. S-a însănătoşit fără să mai ia medicamente. „A venit cineva la tine în somn?", l-am întrebat eu. „Da", mi-a răspuns el. Aşa Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, ne-a vin-decat copilul.

Serghei, oraşul Samara

„Pe mulţi de la moarte salvându-i"

Când a început războiul, familia noastră locuia în Gatcina. Trebuia să fim evacuaţi cu o parte a uzinei Putilovsk, unde lucra tata, în Ural. Dis-de-dimineaţă am pornit la drum pe cai. Spre seară am ajuns în Alexandrovka, unde ne-a oprit o santinelă. Am fost nevoiţi să ne instalăm într-o casă liberă, la marginea satului. Lumină nu era. Mama a aşternut pe podea câ-teva haine de-ale noastre şi ne-a culcat.

Noaptea a început un raid aerian: nemţii înaintau spre Pulkov. Tunurile noastre au răspuns la atac. Se auzeau numai bubuituri, totul era în flăcări. Eram speriaţi. Ne-am adunat toţi la un loc şi am început să ne rugăm: „Doamne, ajută-ne!" Când o nouă explozie a luminat casa, mama a strigat şi a privit spre colţul din dreptul ei. Acolo, în fâşia de lumină, se ve-dea clar icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Noi am strigat după ajutor.

Când am plecat din Alexandrovka, mama a luat şi icoana. Impreună cu noi, ea a trecut prin război şi prin trei lagăre de concentrare fasciste. Sfântul Nicolae ne-a ocrotit şi astfel noi am rămas în viaţă.

Nina Sokolova, oraşul Sankt-Petersburg

Icoana cu chip de mongol

S-a întâmplat acum 300 de ani. Pe atunci regiunea noastră era puţin populată, dar bogată în vânat şi animale. In prezent, multe s-au schimbat şi doar Saianî şi-a păstrat semeţia şi măreţia. In 1674 aici, „în cel mai bun şi întărit loc", oamenii ţarului au ridicat o cetate. Cazacii au venit şi s-au stabilit în ea. Aici se termina pământul Rusiei, dincolo era cel al mongolilor. Mongolii nu doreau să cedeze această vale frumoasă şi-i atacau deseori pe locuitori, luându-i în captivitate şi jefuindu-i. Dar în luptele cu ruşii sufe-reau pierderi mari, deoarece aceştia luptau „cu foc", iar mongolii, „cu săgeţi".

Odată a venit o oaste mare de pe pământurile mongolilor, cam la zece mii de călăreţi. Şi-au aşezat tabăra pe malul râului Irkut, în dreptul cetăţii. „Trei zile şi trei nopţi au asediat cetatea." In cetate erau treizeci şi

42

patru de ostaşi. Cazacilor li se terminase praful de puşcă. Mongolii, simţind că izbânda este aproape, au început să treacă râul asemenea unor nori negri. In rândurile lor era veselie. Cei rămaşi în cetate s-au adunat în biserică, la rugăciune. Ei ştiau că îi aşteaptă chinuri şi mari suferinţe, căci aşa procedau de obicei mongolii cu captivii.

Insă s-a întâmplat o minune. Porţile cetăţii s-au deschis şi din ea a ieşit un călăreţ necunoscut. Era călare pe un măgăruş, iar în jurul capului îi strălucea o aură de foc. Mongolii s-au repezit spre porţi, însă caii lor s-au ridicat pe picioarele dinapoi, aruncând călăreţii la pământ şi strivindu-i cu copitele. Săgeţile, îndreptate spre călăreţ, se întorceau înapoi şi îi omorau pe cei ce le trimiteau.

A început panica: oamenii strigau, caii nechezau; înfricoşaţi, mongolii au întors caii şi au părăsit tabăra. De atunci, niciunul dintre conducătorii lor n-a mai încercat să treacă peste hotarele ţarului. Ostaşii, după ce şi-au revenit, afirmau că sfântul care a ieşit din cetate semăna cu băştinaşii: pomeţi proeminenţi, tenul închis şi ochi înguşti.

După această victorie, cazacii au început să se gândească cum să-i mulţumească sfântului. In primul rând, au comandat o icoană a Sfântului Nicolae. Iconarul a pictat chipul sfântului, care s-a dovedit a fi conform descrierii ostaşilor. Iar pe locul cel mai înalt, pe malul râului Irkut, au înălţat o biserică de lemn în cinstea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Cu timpul, aici s-a înfiinţat staniţa Nikolskaia.

Popova, Buriatia

Binecuvântarea mamei

M-am născut în Leningrad, dar se împlinesc treizeci de ani de când trăiesc departe de oraşul meu natal. Când aveam douăzeci de ani şi am plecat de acasă, mama m-a binecuvântat cu o iconiţă a Sfântului Nicolae, spunându-mi: „Când îţi va fi greu, să te rogi lui şi el te va ajuta!"

Intr-adevăr, pentru mine au început timpuri grele. Intr-o noapte mi-am amintit de această iconiţă. Până azi mă minunez cum de nu am pierdut-o, după cât este de mică. Am luat-o în mâini şi, cu lacrimi în ochi, am început să-i spun sfântului toate necazurile mele, cerându-i ajutor. Nu ştiam rugăciuni, mă rugam cu cuvintele mele. Aşa m-am rugat câteva zile şi lucrurile au început să se îndrepte. De atunci păstrez cu sfinţenie această iconiţă.

Odată, când m-am supărat pe sora mea, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, mi-a apărut în vis, exact cum era reprezentat în icoană. Mi-a spus multe. Când m-am trezit, ţineam minte doar că nu trebuie să ne su-părăm. Vara, când am venit în vizită la ai mei, m-am dus în primul rând la sora mea şi ne-am împăcat.

In prezent, de şapte ani sunt enoriaşa Bisericii Inălţării Domnului, unde se păstrează icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae. Probabil că rugăciunile sfântului m-au condus la biserică, căci atunci când am primit din mâinile mamei iconiţa, nu ştiam încă nimic despre Dumnezeu.

43

Nadejda Gamzaeva, Tatarstan

Intâlnirea minunată

Datorită Sfântului Nicolae, am avut parte de o întâlnire minunată. Impreună cu mama pornisem în pelerinaj la locurile sfinte din Moscova. Am ajuns şi la mănăstirea Donskoi. Ne-am închinat icoanei Maicii Domnului şi moaştelor Sfântului Patriarh Tihon. Mama ştia că în mănăstire se mai păstrează o icoană rară, şi anume un mozaic izvorâtor de mir al Sfântului Nicolae, însă nicăieri nu o puteam găsi. Pregătindu-ne să plecăm, mama s-a apropiat de o bătrână îmbrăcată sărăcăcios şi a întrebat-o unde poate fi găsită această icoană. Bătrâna s-a oferit bucuroasă să ne ajute. Voi ţine minte toată viaţa plimbarea prin oraş cu acea femeie care cunoştea şi iubea fiecare piatră.

Am ajuns la un mic paraclis al Sfântului Nicolae. In interiorul lui strălucea cu o lumină dumnezeiască chipul din mozaic al Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. In fata icoanei ardea o candelă si se auzea adierea uşoară a vântului. Aş fi venit aici în fiecare zi. Şi bătrânicii îi plăcea să vină aici. Am rugat-o să ne spună numele, ca să o pomenim în rugăciuni, însă a refuzat şi ne-a cerut de trei ori iertare pentru aceasta.

Ea ne-a condus apoi la statuia Mântuitorului. „Alegeţi-vă un loc la picioarele Lui. Oh, cât suntem de nerecunoscători Ţie, Doamne, noi, ucenicii Tăi!", a rostit ea cu lacrimi în ochi. După puţin timp a adăugat: „Cine se roagă din toată inima, acela primeşte darul lacrimilor". Ce dar mare este cel al lacrimilor de pocăinţă şi de umilinţă în faţa milei şi a harului lui Dumnezeu! O inimă împietrită nu poate vărsa lacrimi adevărate decât atunci când primeşte darul lui Dumnezeu.

Bătrânica ne-a spus că trebuie să plece şi ne-a lăsat în grija îngerului păzitor. Mult timp am privit după ea: firavă, încălţată cu pantofi vechi, îmbrăcată într-un palton la fel de vechi. Nu-i voi uita niciodată faţa blândă, cu ochi senini şi sinceri. Cine ştie dacă va binevoi vreodată Dumnezeu să mai întâlnim în viaţa aceasta un astfel de exemplu de smerenie!

Ioanna, oraşul Vologda

Reîntoarcerea la viată

M-am căsătorit devreme. Puţin timp după aceea au apărut şi copiii: o fată şi doi băieţi gemeni, însă căsnicia mea nu mergea: soţul meu bea şi mă bătea. Când copiii au început să meargă la şcoală, m-am apucat si eu de băut. A trebuit să schimb multe locuri de muncă din această cauză. Şi eu, şi soţul meu ne dădeam seama că nu procedăm bine, însă nu aveam

44

puterea să ne oprim. Tot mai des eram internată în spital, la dezalcoolizare. Imi era milă de copii, dar, dacă se întâmpla să beau doar un păhărel, nu mă mai opream zile întregi. Simţeam cum pier şi că nu voi mai putea scăpa de iadul acesta. Toţi se aşteptau să mor cât de curând.

In urmă cu trei ani, la serviciu, şefa noastră, Nina Ivanovna, în faţa colegilor mei mi-a dat o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, spunându-mi: „Lena, roagă-te! Priveşte în ochii Sfântului Nicolae şi cere-i ajutor!" Mi-a dat şi apă sfinţită. Am început să mă rog din tot sufletul meu chinuit. Mă rugam acasă, pe stradă, în maşină, şi peste tot iconiţa era cu mine. Slavă Domnului! Rugăciunile mele au fost auzite.

Mi-am rupt un picior şi am rămas un timp acasă, bolnavă. Când am putut să merg, m-am dus la biserică şi am povestit preotului ce se întâmpla cu mine. El mi-a explicat că trebuie să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. După ce am primit Sfintele Taine, viaţa mea s-a schimbat brusc în bine. Dumnezeu mi-a dat putere şi răbdare. Am încetat să mai beau. Tot mai des mergeam la biserică, şi anume la paraclisul Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. De profesie sunt patiser-cofetar, toată ziua lucrez în picioare, iar după fractură aveam dureri îngrozitoare. Peste un timp mi s-a diagnosticat şi artroza încheieturii şi a trebuit să fiu urgent operată. In spital am stat opt luni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut şi peste aceasta, doar că soţul meu continua să bea. Eu nu încetam să mă rog. Când m-am externat, medicii mi-au spus: „Trebuie să-ţi schimbi locul de muncă". Acum aveam şi o infirmitate, iar un alt serviciu nu puteam găsi.

Din nou m-am dus la paraclisul Sfântului Nicolae. Acolo am cumpărat o carte despre minunile şi nevoinţele stareţului Zaharia. Din ea am aflat despre Pravila Maicii Domnului şi am început s-o citesc. Şi s-a întâmplat minunea! Am venit la Catedrala Invierii, unde m-am spovedit şi m-am împărtăşit. După slujbă, m-am apropiat de părinte pentru binecuvântare şi să-i spun să se roage pentru mine ca Dumnezeu să-mi dea un serviciu bun. După o clipă de tăcere, părintele mi-a spus: „ Noi avem nevoie de un bucătar. N-aţi vrea să lucraţi la noi?"

Am căzut pe gânduri. Nu ştiam ce să fac. Acolo unde lucram, îmi promiseseră un apartament: locuiam cinci persoane într-o garsonieră. Dar, bineînţeles, am acceptat oferta părintelui, căci mă rugasem mult Maicii Domnului pentru un post şi Dumnezeu mi-l trimisese. Cei de acasă s-au împăcat cu gândul, iar cunoscuţii şi colegii m-au condamnat.

In prezent, lucrez ca bucătar la biserică. Cu ajutorul lui Dumnezeu m-am lăsat de băutură şi ţin toate posturile. Iar nu demult şi soţul meu s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Sperăm că şi copiii noştri vor veni la Dumnezeu, căci a fost vina noastră că nu mergeam la biserică şi că nu-i învăţasem nici pe ei. Deşi înghesuiţi în garsonieră, trăim în pace şi înţelegere.

Elena, oraşul Cerepoveţ

Dătătorul de înţelepciune

45

Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, m-a ajutat de-a lungul întregii mele vieţi. El este călăuzitorul meu. In 1960 am intrat la Academia Militară din Iaroslav. Nu puteam deloc înţelege radiotehnica. Nu pricepeam nici măcar ce este acela un electron. Colegii mei înţelegeau şi fiecare încerca să-mi explice, dar eu continuam să mă uit ca un prost la formule. Desigur, eram supărat până la lacrimi din cauza neputinţei mele. Toată speranţa mea era în ajutorul Sfântului Nicolae.

A venit şi sesiunea. Am învăţat doar un singur subiect, pentru celelalte nu am mai avut puteri. Şi iată că a venit şi ziua examenului. Am intrat în sală, m-am prezentat în faţa comisiei şi mă pregăteam să trag biletul. După acelaşi bilet au întins mâinile şi ceilalţi colegi. O voce lăuntrică îmi şoptea să renunţ la el. Când am tras un alt bilet şi i-am citit conţinutul, mirarea mea nu avea margini: era exact subiectul pe care îl tocisem în ajun. Am răspuns bine şi am fost trecut în anul al doilea, însă cel mai uimitor este faptul că unii dintre colegii mei, care învăţau bine, au picat examenul. In anul următor, mintea mi s-a luminat şi până la absolvirea Academiei nu am mai avut probleme. Am absolvit Academia ca şef de promoţie.

Vitali Orlov, oraşul Novgorod

Intoarcerea datoriei

Odată, un prieten de-al soţului meu a venit la noi în vizită. Primise mulţi bani şi se lăuda, arătându-mi-i. „Ia aceşti bani, mi-a spus. Ii las drept arvună, iar Oleg, în schimb, îmi va lucra ceva din piatră". „Şi dacă nu va fi de acord să-i primească?" l-am întrebat. „Nu-i nimic, ne vom înţelege", a fost răspunsul lui. Mi-a lăsat apoi o mică sumă de bani şi a plecat.

A doua zi, eu m-am dus la biserică şi am văzut acolo o icoană mare a Sfântului Nicolae. Deşi era scumpă, am cumpărat-o. Iar după ce am mai cumpărat şi lumânări, mi-am adus aminte că aceşti bani nu erau ai mei, ci, de fapt, ai soţului meu. Insă nu i-am spus nimic lui Oleg.

Când a revenit Vitali, prietenul soţului, şi a întrebat de banii lăsaţi drept arvună, soţul nu ştia ce să-i răspundă. De-abia atunci i-am explicat tot. Nu mai aveam cum să-i întorc lui Vitali datoria. Pentru preţul propus de el, Oleg a refuzat să lucreze: cioplitul în piatră este migălos şi greu. Ambii erau supăraţi pe mine, iar eu plângeam.

Am început să mă rog Sfântului Nicolae: „Aju-tă-mă! Nu ştiu ce să fac, căci ceea ce am făcut eu seamănă cu un fel de tâlhărie..." Intr-o dimineaţă am văzut pe masă nişte bani. Era exact suma de care aveam nevoie, însă de unde erau? Am întrebat-o pe mama: „Sunt ai tăi?" „ Nu", mi-a răspuns ea. L-am întrebat pe tata: „Sunt ai tăi?" „Nu." Am alergat la Oleg: „De unde sunt?" „Cred că vecina ţi-a adus datoria." Am întrebat-o şi pe vecina, dar a urmat acelaşi răspuns negativ. De-abia atunci am înţeles de la cine erau banii. A venit Vitali, i-am întors datoria şi ne-am împăcat.

46

Svetlana, oraşul Permi

Invăţătorul copiilor

O femeie între două vârste a venit în bisericuţa noastră. S-a rugat mult timp sfântului, cu lacrimi în ochi. Iată ce ne-a povestit.

In satul nostru era o biserică mare şi frumoasă. In timpul puterii sovietice a fost închisă. Mai bine zis, a fost închisă pentru credincioşi şi deschisă pentru necredincioşi. Crucea de pe biserică a fost dată jos, gea-murile sparte, iar obiectele sfinte, furate. Uşile bisericii erau deschise vraişte şi copiii veneau aici după lecţii pentru a se juca. Urcau în clopotniţă, se jucau de-a v-aţi ascunselea, strigau şi stricau ceea ce mai era întreg. Acasă, mama mă îndemna: „Ninuşka, să nu mergi să te joci în biserică. Iar când treci pe lângă ea, să te închini!"

După lecţii, colegii mei de clasă se adunau în biserică. Mă chemau şi pe mine, dar mi-era frică să mă duc, fiindcă mama nu-mi dădea voie. Toate prietenele mele erau deja în biserică, alergau şi râdeau. M-am gândit: „Poate că mama nu va afla...". Şi am intrat şi eu în biserică. Am deschis o uşă, de acolo am pătruns într-un hol, dar m-am împiedicat de ceva. Când am vrut să mă întorc, nu mai ştiam pe unde intrasem. Unde mă întorceam, mă trezeam într-un loc necunoscut. Aşa am rătăcit mult timp prin biserică. Se întuneca şi mi se făcuse frică. Am început să strig după ajutor, dar nimeni nu răspundea. Sleită de puteri, m-am aşezat pe o treaptă şi am izbucnit în lacrimi. In minte mi se învârtea un gând: „Nu am ascultat-o pe mama şi acum nimeni nu mă va mai găsi aici". Deodată am observat lângă mine un bătrânel. Am vrut să-l întreb cum pot ieşi, dar el, fără să spună ceva, mi-a arătat cu mâna ieşirea. Am sărit de bucurie şi m-am repezit într-acolo. Când am întors capul, bătrânelul nu mai era. Dispăruse.

Am ieşit afară şi am alergat spre casă, fără să spun cuiva cele întâmplate. Doar peste un timp, când mama a scos din nişte sertare icoanele ascunse, într-una din ele l-am recunoscut pe bătrânelul întâlnit de mine în biserică. I-am povestit totul mamei. Ea m-a certat un pic pentru neascultarea mea, iar după aceea mi-a spus că acel bătrân era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. S-a închinat la icoană şi a ascuns-o înapoi în dulap.

Zinaida Pavlova, oraşul Cerepoveţ

Rudele mele

Voi povesti două întâmplări despre cum le-a ajutat Sfântul Nicolae,

47

Făcătorul de minuni, pe bunica mea, Glicheria Prokopievna Kazimova, şi pe sora ei, Maria Prokopievna, întâmplări pe care, din păcate, eu le-am aflat abia după moartea lor.

Prima minune s-a întâmplat cu bunica în 1930. Ea locuia în satul Kamennâi Bor, judeţul Nicolaev, gubernia Samara. Bunica se trăgea dintr-o familie de credincioşi, iar tatăl ei era staroste la biserică. Vasili, cel de-al treilea copil al ei, era bolnav. In popor această boală se numeşte „bătrâneţea câinelui".

Intr-o zi, în casa lor a intrat un bătrân mic de statură, cu o barbă albă, şi a întrebat-o: „Ţi-e bolnav fiul?" Bunica i-a răspuns printre lacrimi: „Nici nu moare, nici nu trăieşte". Bătrânul a continuat: „Se va însănătoşi şi va fi la bătrâneţe sprijinul tău". Şi apoi a ieşit din casă. Glicheria şi-a amintit că nu îi dăduse milostenie bătrânului şi a fugit să-l ajungă din urmă. Din păcate, nu mai era nici în curte, nici în stradă. După această vizită minunată, Vasea, fiul ei, a început să se simtă din ce în ce mai bine. După mulţi ani, bunicii au locuit împreună cu familia unchiului Vasea şi astfel s-au împlinit cuvintele bătrânului.

Pe sora cea mai mare a Glicheriei, Maria, Sfântul Nicolae a ajutat-o când se afla în închisoare, în urma unei false învinuiri. In lagăr, Maria Prokopievna a trebuit să lucreze în calitate de spălătoreasă, femeie de serviciu, păstoriţă. A fost chiar şi la tăiat lemne în pădure. Odată, pe când păştea oile, acestea s-au împrăştiat prin pădure. Speriată, ea a început să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Peste puţin timp, la o mică depărtare a zărit un bătrân cu un toiag în mână, care îi aduna oile. Când oile au fost adunate, el a dispărut. Pe loc a înţeles cine a ajutat-o şi I-a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae.

Nina Kelicina, orăşelul Ciapaev, regiunea Samara

Avertizarea

Tatăl meu mi-a povestit cum l-a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, în copilărie. El a crescut într-o familie săracă, cu mulţi copii, în satul Kumak, regiunea Orenburg. Copiii flămânzeau adesea şi erau nevoiţi să-şi câştige pâinea de la o vârstă fragedă. Pe când tata avea vreo zece ani, împreună cu fratele său mai mic, era pe câmp şi strângea fân pentru animale. Căruţa era plină cu fân. Chiar lângă ei trecea o cale ferată. In acea zi era foarte cald şi doar un nouraş plutea pe cer.

Deodată, în faţa lor se ivi un bătrân cu o barbă lungă până la brâu. Privirea îi era blândă. „Copii, ascundeţi-vă în şanţ sau sub căruţă, le-a spus el. Va veni furtuna". Şi a plecat în direcţia căii ferate. Tata i-a spus fratelui: „Nu l-am mai văzut niciodată pe acest nene". A alergat în urma lui, dar nu l-a mai găsit. Doar năgara se clătina. Nu a mai avut timp să se gândească însă la aceasta, că a şi început furtuna cu ploaie şi grindină. Copacii erau smulşi cu tot cu rădăcină. Terasamentul de cale ferată a fost inundat chiar în locul pe unde a trecut bătrânul, iar şinele s-au dislocat. Fraţii s-au ascuns, după cum i-a sfătuit bătrânul, sub căruţă, şi s-au îngropat în

48

pământ.

Nadejda Kostiusko, oraşul Celeabinsk

„Nu plânge, copilă!"

Voi povesti o minune care s-a întâmplat în 1958. In acel an mama mea a fost operată. Nici nu şi-a revenit bine de la operaţie, când s-a îmbolnăvit de congestie pulmonară. Starea ei era critică. Medicul ne-a spus să ne aşteptăm la ce este mai rău. Nu mi-au permis să rămân în spital pentru a o îngriji, spunându-mi că noaptea care urma era hotărâtoare.

Acasă am ajuns plângând. Sora mea a adormit. Eu însă am rămas trează. Plângeam şi mă rugam: „Doamne, fie-Ti milă de noi! Ajut-o pe mama, că în afară de ea, nu mai avem pe nimeni".

Uşa camerei o încuiasem cu cheia.Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s-a deschis si a

intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. Era îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă de in. In viaţa mea nu am văzut un asemenea bătrân. A ajuns la patul meu, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: „Nu plânge, copilă. Mama ta se va însănătoşi!" Pe frunte mai păstram căldura mâinii lui.

Când a ieşit din cameră, m-am speriat foarte tare si am trezit-o pe sora mea: „Mergi şi vezi dacă uşa este încuiată". „Bineînţeles că este încuiată!" Am aşteptat cu nerăbdare ivirea zorilor, pentru a merge la spital. Secţia unde era internată mama se afla la etajul al treilea. Când am ajuns la al doilea, m-am oprit înspăimântată. Plângeam. O femeie s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Du-te, nu-ţi fie frică, a trecut criza. Mama ta va trăi".

După ce mama s-a însănătoşit, i-am povestit despre bătrân. Ea mi-a spus că în acea noapte bătrânul i s-a arătat şi ei. Uşa salonului se deschisese, intrase un bătrân şi îi spusese: „Ce să fac cu tine? Tu ceri moarte, şi nu iertare şi viaţă, pentru a creşte copiii..." „Eu, i-a răspuns mama, cer viaţă." Bătrânul a dispărut. Slavă Domnului! Mama noastră s-a însănătoşit şi a trăit până în 1991.

Oricui povesteam această întâmplare, nu mă credea, spunându-mi că acesta nu a fost decât un vis. Insă eu ştiu că a fost aievea, chiar şi cuvântul „copilă"8 nu-l mai mai auzisem înainte.

L. Varlamova, oraşul Novokuibâşevsk

8 In limba rusă „otrokoviţa" (cuvânt învechit), în loc de „ditea", în limba contemporană (nota trad.).

49

O întâmplare din copilărie

Era imediat după război. Mamei nu i se dădea voie să cosească iarbă pentru vacă. Fiind văduvă şi având cinci copii, a hotărât să ceară ajutor de la pădurari. A umblat o zi întreagă, dar nu a obţinut nimic. A doua zi, de ziua Sfântului Nicolae de primăvară, ne-a spus nouă, copiilor: „Rugaţi-vă lui Dumnezeu!" şi a plecat. Niciodată mama nu ni se adresase cu o astfel de rugăminte. Noi am îngenuncheat în faţa icoanei Sfântului Nicolae, să ne rugăm. Pe neaşteptate, mama s-a întors: reuşise. Nici nu apucase bine să iasă din curte, când a văzut că de casa noastră se apropiau două care cu fân.

Sora mea şi-a amintit de această întâmplare când, fiind deja mare, se împrietenise cu un băiat. Intr-o zi ei s-au depărtat mult de casă, într-un loc pustiu. Brusc, el a început să-i rupă hainele. Sora mea s-a speriat şi, amintindu-şi cum în copilărie stătea în faţa icoanei sfântului, a strigat: „Doamne, ajută-mă!" Băiatul a căzut, deşi nimeni nu îl împinsese, iar ea a reuşit să fugă şi nu s-a mai întâlnit niciodată cu el.

Altă dată, sora mea a fost trimisă cu colhozul, după cartofi. Lucrătorii erau duşi şi aduşi de la lucru cu tractoarele. Locul era prăpăstios, pământul - ud. Intr-o zi, după ploaie, tractorul nu a reuşit să urce până sus şi era cât pe ce să alunece într-o râpă, iar remorca să se răstoarne cu tot cu oameni. Lumea s-a speriat, doar sora mea repeta întruna: „Părinte Nicolae, ajută-ne!" Şi ce a urmat? Tractorul nu a alunecat, ci doar a atârnat deasupra prăpastiei. Şoferul, palid, le-a spus oamenilor: „Coborâţi toţi din remorcă". A scos apoi tractorul din prăpastie şi astfel şi-au putut continua drumul.

Sora mea le-a mărturisit colegilor: „M-am rugat Sfântului Nicolae ca să ne salveze". O femeie a arătat spre un bărbat pe care îl chema Nicolae şi a râs: „Iată-l pe sfântul nostru Nicolae". Sora mea s-a înroşit şi a tăcut. Peste un timp a întâlnit-o pe femeie. Era toată îmbrăcată în negru: soţul îi murise într-un accident de maşină. Dumnezeu nu Se lasă ponegrit!

P.I. Şmakova, oraşul Reazan

Barca minunată

In anii '30, când bisericile erau distruse, iar clericii arestaţi, în satul Borisovka locuia un preot, Nicolae. Intr-o după-amiază el mătura prin curte. Purta o pălărie cu boruri mari şi un halat. Deodată de el s-au apropiat nişte oameni şi l-au întrebat:

- Părintele este acasă?Părintele a înţeles că nu este voia lui Dumnezeu să se lase prins de

50

aceşti oameni, dacă nu 1-au cunoscut. A ridicat mâna şi le-a arătat direcţia, spunându-le că părintele a plecat în partea aceea, iar el a fugit în cealaltă. Râul era destul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să-l treci înot era imposibil: se apropia seara şi se lăsa frigul. Dar a observat o bărcuţă cu un pescar. L-a chemat încet, făcându-i semn că ar vrea să treacă pe malul celălalt pe la mijlocul râului. Pescarul l-a întrebat:

- Cine eşti?„Iată că a venit şi timpul încercării mele, s-a gândit părintele. Dacă

nu voi spune adevărul, ce fel de creştin sunt eu? Iar dacă îl voi spune, mă va îneca."

Erau timpuri când oricine avea „dreptul" să-şi bată joc de oamenii credincioşi, însă păstorul adevărat al turmei lui Hristos nu a ezitat. S-a lăsat în voia lui Dumnezeu, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a spus:

- Sunt preot.- Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i-a răspuns omul din barcă şi s-a făcut

nevăzut, iar părintele Nicolae s-a pomenit pe malul celălalt al râului.

Monahia Măria, oraşul Helsinki

„Rugăminţile multora ascultând"

La începutul celui de-al doilea război mondial, când nemţii înaintau, într-un sat de lângă Smolensk ţăranii luau din depozite tot ce găseau de mâncare. O femeie, însărcinată, fiind în ultima lună, mergea prin sat.

Un bărbat care trecea pe lângă ea i-a strigat: „Tu de ce nu iei nimic? Vei muri de foame! Ţine acest sac, cel puţin vei avea cartofi", şi a aruncat la picioarele femeii sacul. Ea a încercat să-l târâie, însă nu a putut. Epuizată, s-a aşezat pe el şi a început să plângă.

In acel moment, de după nişte tufişuri a apărut un bărbat şi a întrebat-o: „De ce plângi? Hai să te ajut!" Şi, ridicând sacul, i l-a dus până acasă. Când a dat să plece, femeia l-a oprit: „Aşteaptă să te mulţumesc", i-a zis şi a intrat în casă. Acolo privirea i-a căzut pe icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Un gând i-a fulgerat prin minte. A ieşit afară, dar nu mai era nimeni.

Nellea Toporkova, oraşul Armavir

Gazda

S-a petrecut în Ucraina de vest, la sfârşitul războiului. Vreo şapte-opt soldaţi se retrăgeau din încercuire spre vest, încercând să ajungă la ai săi.

51

Mergeau pe drumuri lăturalnice şi prin câmpii, pentru a nu fi prinşi de nemţi. Intr-o zi, către seară, rătăcind prin zăpadă istoviţi, au ieşit într-un câmp. „Se vede că aici ne-a fost scris să murim", a spus unul din ei. Dar zărind în depărtare o luminiţă, s-au îndreptat spre ea. Aceasta s-a dovedit a fi o casă, ridicată pe un deluşor, în mijlocul câmpului. Un soldat a bătut la uşă, dar, neauzind niciun răspuns, a intrat. Acolo, pe un scaun, stătea un bătrân şi cosea pâsle. Nu a mai fost nevoie să ceară adăpost: cum i-a văzut, bătrânul le-a spus să intre toţi în casă şi să rămână acolo peste noapte. Istoviţi, soldaţii s-au întins pe jos şi au adormit imediat.

Dimineaţa, s-au trezit nu în casă, ci în câmp, sub cerul liber, acoperiţi uşor cu zăpadă, iar în tăcerea care domnea au desluşit dangătul clopotelor unei biserici. Când au intrat în biserică, unul dintre soldaţi a spus, arătând spre icoana Sfântului Nicolae: „Uite-o şi pe gazda noastră!"

S.I. Fudeli

Mâna pe icoană

Bunica mea s-a născut în anul 1861 şi s-a stins din viaţă în 1943, în timpul războiului. Toată viaţa a locuit în satul Sajino, regiunea Smolensk. Ea avea o prietenă, la care mergea deseori să facă baie. Prietena locuia în satul vecin. Intr-o zi, după baie, cele două bătrâne stăteau la masă şi îşi beau ceaiul. Deodată bunica a văzut cum din icoana Sfântului Nicolae a ieşit o mână. S-a speriat şi a început să strige: „O mână, o mână!" In aceeaşi clipă, din podul casei a sărit un bărbat, care a tras zăvorul de la uşă şi a fugit. Femeile au înţeles că era un tâlhar, care intrase în casă şi aştepta să adoarmă stăpâna. Auzind strigătul bunicii, el a crezut că ele i-au văzut mâna pe care o întinsese şi a fugit. Aceasta a fost o minune! Două femei au fost salvate.

Nu departe de aceste locuri se află satul Miliukovo. In biserica satului se găseşte icoana Sfântului Nicolae. In zilele prăznuirii sfântului vine aici multă lume. In fiecare an, femeile aduceau în biserică papuci. Se spune că Sfântul Nicolae pleacă din biserică, încălţat în ei, la oamenii aflaţi în necazuri.

Ekaterina Sokolova, oraşul Sâcevka, regiunea

Smolensk

Pedeapsa

Vreau să povestesc despre Biserica Sfântul Nicolae din satul Pelgora, raionul Tosnensk, în preajma căruia mi-am petrecut copilăria. La începutul

52

războiului, în ea încă se mai slujea, însă din 1942, când s-a hotărât evacuarea populaţiei, a fost închisă. După război, când m-am întors în sat, am găsit biserica întreagă şi neatinsă: din depărtare i se vedeau crucile, care străluceau în soare. Erau foarte frumoase, din cristal înrămat în metal, reflectând razele soarelui. In biserică toate se păstraseră neatinse: icoanele, podoabele, obiectele de cult, pictura. Doar slujbe nu se mai ţinuseră.

In anii '50, în sat şi-au făcut apariţia nişte necunoscuţi, care au început să scoată tot din biserică şi să încarce în maşini, plecând într-o direcţie numai de ei ştiută. Noi, copiii, urmăream toate acestea de la gea-murile şcolii, care se afla vizavi de biserică. După lecţii, alergam să strângem de pe jos iconiţele şi cruciuliţele căzute din maşini. Bunicul meu, fost staroste, plângea. Nu a mai putut afla nimic despre soarta obiectelor de cult. Biserica a fost transformată în depozit şi apoi în sală de dans. Mai târziu a fost lăsată în paragină şi în batjocura oamenilor necredincioşi.

In altar, pe perete, rămăsese însă fresca având chipul Sfântului Nicolae, de mărime naturală. Credincioşii se rugau şi se închinau în faţa ei. Primarul satului, împreună cu fostul preşedinte de colhoz, un necredincios, la rugămintea unei învăţătoare cărea îi era frică să treacă pe lângă biserică, au acoperit însă cu vopsea fresca.

Peste un timp, fiul necredinciosului a murit într-un accident, chiar în faţa bisericii. Familia i s-a destrămat, iar el a plecat din sat. După o congestie cerebrală, primarul a orbit. Restul vieţii şi l-a petrecut neajutorat, îngrijit de soţia sa. Toţi credincioşii afirmau: „Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că a pângărit lucrurile sfinte!"

Imi este greu să privesc biserica. Părintele din Liubani a fost la noi. Ne-a spus că este greu de reconstruit biserica, pentru că nu sunt resurse.

Lidia Erohina, oraşul Sankt-Petersburg

Scăunelul

Când fiica mea duhovnicească, Lidia Karaseva, era copil, împreună cu fratele său mai mic şi cu alţi copii se dădeau pe derdeluş cu săniile. Pe derdeluş, sub zăpadă, era o fântână părăsită. Fratele Lidiei a alunecat pe deal şi s-a prăbuşit cu săniuţa în fântână. Au venit repede nişte oameni să-l scoată. Mare le-a fost mirarea când au văzut că băieţelul nu s-a înecat, deşi fântâna era adâncă. Adus acasă, frecat cu spirt şi culcat pe sobă, băieţelul a adormit. Când s-a trezit, a povestit că în fântână era un bătrân care i-a pus sub picioare un scăunel şi el a stat aşa până când a fost salvat. Iar bătrânelul era cel din icoana de pe perete. Băieţelul avea atunci trei ani.

Ieromonah Anastasie,

oraşul Nikolo-Pestrovka, regiunea Penza

53

Binefăcătoarea dezinteresată

S-a întâmplat demult, în 1970. Am primit salariul şi în drum spre casă am pierdut portmoneul cu bani. Acasă, când am descoperit pierderea, m-am necăjit atât de tare, încât am căzut în genunchi în faţa icoanei Sfântului Nicolae şi, cu lacrimi în ochi, l-am rugat să facă o minune. A doua zi, le-am povestit colegelor de serviciu cele întâmplate.

In timpul pauzei de masă, o colegă s-a dus la piaţă. A intrat în vorbă cu o femeie care vindea seminţe şi, în treacăt, a pomenit despre necazul meu. Cât de mare i-a fost mirarea când femeia i-a spus: „Ieri eu am găsit un portmoneu exact cu această sumă de bani. Să vină colega ta la mine şi să şi-l ia".

La ora fixată, m-am dus la piaţă. Femeia mi-a dat portmoneul. Dorind să-i mulţumesc, i-am oferit o parte din bani. Ea însă a refuzat: „Nu pot să fac aşa ceva, pentru că nu este creştineşte". Auzind aceste cuvinte, i-am povestit despre rugăciunea mea şi am rugat-o să ia bani cel puţin pentru o lumânare, ca s-o aprindă la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Alexandra Golovanova,

oraşul Pugaciov, regiunea Saratov

Celor legaţi slobozire

In anii'30, un om oarecare a ajuns în lagăr. Condiţiile condamnaţilor erau insuportabile. Intr-o zi el a înţeles că, dacă va mai ieşi la muncă în pădure, nu se va mai întoarce înapoi în baracă: va muri. Pentru că a refuzat să iasă la muncă, a fost închis în carceră: podeaua, tavanul şi pereţii erau din fier. Nu exista nici pat, nici scaun. De necaz, a început să plângă. Cu ultimele puteri a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!" Tot atunci uşa s-a deschis. „Acum au venit să-şi bată joc de mine", s-a gândit condamnatul. Dar a intrat un bătrân. El i-a spus: „Mâine să ieşi la muncă şi, când vă vor alinia, tu să fugi". Spunând acestea, a ieşit. „Cum vine asta - să fug? Unde să fug? Dar santinelele, câinii?" A simţit însă cum îi revin puterile. A bătut la uşă şi a cerut să fie dus a doua zi la muncă.

A doua zi a început alinierea. Niciodată până atunci nu mai fuseseră atâţia soldaţi şi câini. Câinii răi, hrăniţi pe săturate, lătrau; un ofiţer alerga cu nişte hârtii în mână în faţa condamnaţilor. Omul nostru ţinea bine minte că acum era timpul să fugă. Doar ce a făcut un pas şi a ieşit din rând, şi s-a lăsat o linişte de mormânt. Nu se auzea nici vorbă omenească, nici lătrat de câine. A privit înapoi: paza şi arestaţii parcă încremeniseră. A început să alerge. O sută, trei, cinci sute de metri... A auzit un strigăt: „Stai! Intoarce-te!" Au urmat împuşcături. „Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii

54

de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia" (Ps. 90; 7). Gloanţele zburau din toate părţile, însă niciunul nu şi-a atins ţinta. Nimeni nu a alergat în urma lui, ca să-l prindă. Au crezut poate că oricum nu va supravieţui singur în pădure şi mai ales iarna. El a rătăcit până a ajuns la un bordei. A intrat. Inăuntru era o femeie care gătea. S-a dovedit a fi o aşezare de tăietori de lemne. Femeia a înţeles imediat cine era în faţa ei şi l-a ascuns pe fugar.

La scurt timp au venit şi lucrătorii la masă. După ce au plecat ei, femeia l-a hrănit şi i-a dat şi pâine pentru drum - s-o răsplătească Dumnezeu pentru binefacerile sale! I-a spus cum să iasă la halta de cale ferată. Bărbatul a ajuns cu un tren până la prima staţie. La fel de bine a ajuns apoi până la Stalingrad, iar de acolo până în satul lui natal, unde nimeni nu l-a mai căutat şi nici nu a mai întrebat de el.

Calina Borisova, oraşul Volgograd

Credinţa unui copil

Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una dintre ele:

Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă nevastă, care, pentru mine, s-a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Intr-o zi m-a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi-a spus:

- Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să mănânci pe degeaba!

Şi a plecat. Eu am apucat plugul, am mers în urma calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. In jur - ţipenie de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile spre ea şi am strigat:

- Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă bată!

Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat:- De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi

spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi continuă tot aşa mai departe.

Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a părut atât de uşor, încât am început să râd de bucurie.

- Vei reuşi? m-a întrebat bătrânul.- Da, da, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae.

55

După aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

L. N, oraşul Sankt-Petersburg

Eliberarea

Preotul Alexie Kibardin, duhovnicul Ţarului, se afla în lagărul din Zabaikalie. Acolo mai erau mulţi preoţi şi credincioşi. După moartea lui Stalin, li s-a permis să se roage. Toţi sperau într-o schimbare, în amnistie, însă eliberarea lor se lăsa mult aşteptată. Intr-o zi părintele Alexie a spus la predică: „Ştim cu toţii că Sfântul Nicolae este un mare mijlocitor. El îi ajută chiar şi pe cei necredincioşi. Să ne rugăm şi noi sfântului pentru eliberarea noastră şi să postim trei zile, până în ziua prăznuirii lui".

Patruzeci de oameni au acceptat să nu primească mâncare, dar au rezistat postului doar douăzeci şi şase, printre care şi părintele Alexie, care i-a si împărtăşit la sfârşit. In ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, pe 22 mai 1955, conducerea lagărului a primit înştiinţarea despre eliberarea celor douăzeci şi şase de condamnaţi. Cât de mult se tânguiau cei ce nu au ţinut postul până la capăt!

Părintele Alexie pleca cu bucurie şi cu speranţă în suflet. Mai târziu, el îşi amintea că în timpul călătoriei nu numai că a uitat de grijile care îl măcinau, dar a făcut şi un mare păcat: fiind cu gândul mereu la familia sa, nu a mulţumit lui Dumnezeu. El spunea: „Când suntem în necaz, ne amintim de Dumnezeu. Ne este bine când Ii primim ajutorul, dar să-I mulţumim nu ne ajung niciodată timpul şi puterea". La Moscova, în momentul când cobora din tren, a căzut pe peronul din gară şi nu a mai putut să se ridice: partea stângă a corpului i-a paralizat şi nu putea rosti niciun cuvânt. Spre fericirea lui, alături de el era un preot din Kalinin, cu care călătorise împreună. De-abia a putut scrie pe un bileţel să nu fie dus la spital, ci să fie urcat în trenul spre Leningrad. Acolo era aşteptat. A fost urcat în tren şi culcat pe o bancă din vagon.

Rudele îl aşteptau deja în gară. L-au adus acasă - toţi plângeau şi se rugau pentru el. Părintele Alexie cerea iertare de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului, de la îngerul păzitor şi de la Sfântul Nicolae. Peste o lună el s-a însănătoşit şi a fost trimis să slujească unde slujise înainte - în Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, din satul Vâriţa.

Alexandr Trofimov

Prin nori, spre soare

Această istorisire am auzit-o în anii '70 de la doi oameni care nu s-au

56

cunoscut niciodată: de la un aviator, Alexei, şi mai târziu de la preotul E.„Avionul nostru se afla în zbor. Chiar în faţă ne-a apărut un nor uriaş.

Nu puteam să-l ocolim, pentru că aveam o rută bine stabilită. Pe neaşteptate - n-o să mă credeţi - lângă nor a apărut un bătrân cu barbă albă şi în veşminte bisericeşti. Ţinea în mâini o mătură. Bătrânul semăna leit cu Sfântul Nicolae, dar nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când l-am recunoscut într-o icoană.

Bătrânul a început să facă mişcări circulare cu mătura, de parcă alunga norul sau făcea în interiorul lui un tunel. Intr-adevăr, în nor a apărut o gaură mare şi noi am trecut prin ea. De partea cealaltă a norului strălucea soarele. Este greu de crezut aşa ceva, însă noi am fost ajutaţi atunci de către Sfântul Nicolae. Intreg echipajul l-a văzut, iar mai târziu, de fiecare dată când ne aminteam de această întâmplare, nu încetam să ne minunăm."

Vladimir Gubanov, „Rusia sfântă", oraşul Lipeţk

„Căieste-te de păcatele tale!"

Inainte nu credeam în Dumnezeu, deşi în copilărie am fost botezată. Am făcut multe păcate grele. Din această cauză viaţa mea s-a destrămat. Am căzut în deznădejde. Intr-o zi, nemaiputând suporta necazurile, am hotărât să mă spânzur. Nu mai voiam să trăiesc, ci doar să se termine o dată toate chinurile. Am început să-mi pregătesc funia. Dar din beci a apărut un bătrân. Era plăcut la înfăţişare, cu o faţă blândă şi luminoasă, încălţat în cizme şi îmbrăcat într-un cojoc. „In loc să te spânzuri, ar trebui să te rogi", mi-a spus el şi mi-a enumerat toate avorturile pe care le făcusem. Ingrozită, mi-am văzut copiii nenăscuţi, cu înfăţişări groaznice. Imi era foarte greu din cauza păcatelor dezvăluite, dar bătrânul m-a învăluit cu o privire blândă şi a dispărut.

Am plâns mult timp. Mai târziu, când am coborât după el în beci, acolo nu mai era nimeni. Cuvintele bătrânului îmi mai răsunau însă în minte. Gândul sinuciderii m-a părăsit. Am început să mă gândesc serios la viaţa mea. Am povestit cele întâmplate unei femei credincioase şi i-am cerut sfatul. Ea mi-a spus: „Aceasta a fost o minune dumnezeiască. Mergi la biserică şi spovedeşte-te. Dumnezeu îţi va ierta păcatele şi atunci ţi se va schimba şi viaţa".

M-am dus la biserică, unde într-o icoană l-am recunoscut pe bătrânul care mă vizitase, numai că aici era îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Am întrebat oamenii din jurul meu: „Cine este acesta din icoană?" „Sfântul Nicolae, a fost răspunsul, Episcopul Mirei Lichiei. Un mare făcător de minuni!"

Minunea săvârşită şi mila lui Dumnezeu mi-au schimbat viaţa. Am început să cred din toată inima. Deseori merg la biserică, mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Mă străduiesc din răsputeri să duc o viaţă creştinească. Nu încetez să-i mulţumesc Sfântului Nicolae, ajutătorului nostru grabnic în scârbe şi necazuri.

57

Fragment din cartea pr. Vladimir Emilicev „Povestiri despre

minuni"

„Fiule, trezeste-te!"

In 1988, fiind încă ierodiacon şi slujind în una din bisericile eparhiei Nijegorodsk, simţeam puterea ajutorului minunat al Sfântului Nicolae. Aceasta s-a întâmplat în săptămâna Patimilor, în Vinerea Mare. Toată săptămâna a fost încărcată cu treburi şi pregătirea pentru slujba Prohodului. Dormeam doar patru-cinci ore. Eram obosit peste măsură. Pe la ora zece seara, după ce am pregătit totul în altar, am intrat în chilie - la două noaptea începea Prohodul Domnului.

Din cauza oboselii, ochii mi se închideau de la sine. Am hotărât să nu mă culc, ca să nu adorm, ci să mă odihnesc puţin, în fotoliu. Nu aveam ceas, toată nădejdea era în ajutorul plăcutului lui Dumnezeu. L-am rugat: „Părinte Nicolae, grabnic ajutătorule, trezeşte-mă la timp!" Cu aceste cuvinte am adormit imediat. In somn am auzit o voce blândă: „Fiule, trezeşte-te!" şi mi s-a părut că cineva mi-a atins uşor umărul.

Ieromonah Anastasie,

satul Nikolo-Pestrovka, regiunea Penza

Salvarea de la necinstire

In 1973, la Biserica Icoanei Maicii Domnului „Bucuria celor întristaţi" a venit o fată de vreo 17-18 ani cu rugămintea să fie botezată, deşi părinţii ei erau necredincioşi şi nebotezaţi. Luând în consideraţie timpurile tulburi, a fost întrebată cărui fapt se datorează această dorinţă. Drept răspuns, ea a povestit următoarele:

„Intr-o seară târzie mă întorceam singură acasă. Deodată am simţit cum doi tineri m-au apucat de mâini - cu ei mai era şi al treilea - şi m-au târât într-o curte. Speriată, nu ştiam ce să fac, şi atunci mi-am adus aminte că Dumnezeul creştinilor are un sfânt cu numele Nicolae, care ajută oamenilor în situaţiile cele mai grele. M-am adresat lui în gând: «Sfinte al Dumnezeului creştinilor, salvează-mă de la necaz!» Imediat am observat că tinerii care mă târau au căzut, de parcă ar fi fost loviţi de o putere nevăzută. In faţa mea a apărut un bătrân îmbrăcat într-un veşmânt negru şi mi-a spus: «Nu-ţi fie frică, te conduc până acasă!»

Mergeam fără să scoatem un cuvânt. Când am ajuns lângă casa mea, am vrut să-i mulţumesc, dar el nu mai era. A doua zi, analizând cele întâmplate în ajun, am ajuns la concluzia că cel care m-a ajutat nu a fost

58

altul, decât Sfântul Nicolae. De aceea, drept mulţumire pentru salvarea mea, am hotărât să mă botez."

Tânăra a fost botezată. Ea s-a împărtăşit şi a mulţumit Sfântului Nicolae pentru ajutor.

„Blagovest", oraşul Riazan

Vârtejul

Un căpitan al unui vas pescăresc povestea: „Eram pe Marea Albă, dar ea nu ne-a întâmpinat cu blândeţe.

Valurile grele se loveau unul de altul, vârfurile lor erau numai spumă şi creau o imagine sinistră. Peste puţin timp am observat că de vasul nostru se apropia un vârtej. Pe dată ne-a apărut gândul: acesta e sfârşitul... Am coborât pânzele. Valurile deja spălau puntea. Erau momente când credeam că vasul a început să se cufunde. Unul din marinari a strigat: «Trebuie să cerem ajutor de la Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Pe mulţi i-a salvat de la înec!»

Toţi s-au aliniat ca la jurământ şi, fără nicio comandă, au început să strige într-un glas: «Sfinte frate Nicolae, scoate-ne din necaz!» Inima când ni se strângea, când bătea cu putere, încât îi auzeam bătăile. Vârtejul, în toată furia lui, se apropia tot mai mult de noi. Ne simţeam mici şi neputincioşi, ca nişte purici. Aveam doar o singură speranţă: Sfântul Nicolae. Feţele tuturor erau congestionate şi schimonosite de frică...

Deodată, un tânăr marinar - aiurind sau de frică, nu ştiu - a început să vorbească repede: «Ştiam că vei veni şi ne vei ajuta! Tu iubeşti oamenii. Mama se roagă ţie întotdeauna. Bunicuţule, drăguţule, mi-e frică! Ia-ne pe toţi într-o barcă şi salvează-ne!» Băiatul plângea.

După o clipă de tăcere, căpitanul a continuat:„Eu l-am strâns la piept, acoperindu-i ochii, ca să nu vadă dezastrul, însă el continua să vorbească, adresându-se cuiva: «Da, da! Vom face întocmai!» In aceeşi clipă vârtejul şi-a schimbat brusc direcţia. Am spus băiatului: «Totul a trecut. Suntem salvaţi!» Tânărul emoţionat ne spunea printre lacrimi: «Sfântul Nicolae s-a apropiat într-o barcă de vasul nostru şi nu a lăsat ca vârtejul să se apropie de noi». Niciunul dintre marinari, afară de acest băiat, nu l-a văzut pe Sfântul Nicolae, dar eu am auzit destul de bine convorbirea lui cu cineva nevăzut.

Corabia noastră a rătăcit mult timp pe mare. Pistoanele erau defecte, hrana pe sfârşite, iar cu foamea, cum se spune, nu-i de glumă! Băiatul nu înceta să ne încurajeze. Cu naivitatea unui copil ne spunea: «Bunicul Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte. Nu i-ar fi greu să ne salveze şi de la foame. Doar că ne-a poruncit să ne rugăm la masă, chiar ne-a ameninţat şi cu degetul. Iar eu i-am strigat: Da, da! Vom face întoc-mai!» Eu i-am confirmat cuvintele, însă atunci, pe moment, am crezut că de frică începuse să aiureze.

Am coborât imediat în cambuză. Bucătăreasa s-a însemnat cu semnul crucii, întreg echipajul i-a urmat exemplul. Ne-am aşezat la masa

59

goală, în timp ce tânărul continua să ne încurajeze: «Sfântul Nicolae nu ne va lăsa de izbelişte!» Ţin minte că l-am bătut pe umăr şi m-am gândit: «Iată cum poate omul, cu credinţă, să liniştească şi marea!» Deodată s-a auzit strigătul bucătăresei: «Veniţi repede! Ne apropiem de o insulă!» Când am ajuns pe ţărm, am găsit o colonie mare de păsări. Cum îi mai mulţumeam noi Sfântului Nicolae! La fiecare pas întâlneam numeroase cuiburi cu ouă de pescăruşi şi de păsări polare. Datorită acestor ouă, noi am putut supravieţui!"

Vasilisa, oraşul Pohvistevo, „Blagovest", oraşul Samara

Hoţii

O văduvă i-a povestit unei locuitoare din oraşul Riazan, Liubovi Rasskazova, o întâmplare care a avut loc în decembrie, în ajunul prăznuirii Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, Episcopul Mirei Lichiei. Văduva, care pe atunci locuia la ţară, a hotărât să taie porcul şi s-a adresat după ajutor unor bărbaţi. Aceştia s-au învoit cu bucurie. Ei au tăiat carnea şi au pus-o la păstrare în tindă. Seara, femeia se pregătea să plece la biserică, la vecernie. Bineînţeles că îi era frică să nu-i fure cineva carnea. S-a rugat însă Sfântului Nicolae şi a plecat la biserică. Când s-a întors acasă, ea a văzut că nu s-a întâmplat nimic. Dimineaţa, femeia s-a rugat din nou sfântului şi a plecat.

Intre timp, bărbaţii care au tăiat porcul au pândit momentul când femeia lipsea şi au intrat în casă, ca să fure carnea. Dar în tinda casei ei au zărit un bătrân, care i-a întrebat cu severitate: „Ce căutaţi aici?" Uluiţi, hoţii nu ştiau ce să-i răspundă, însă bătrânul a continuat: „Cum aţi venit, aşa să şi plecaţi!" Aceştia au ieşit printr-o deschizătură mică, pe care o făcuseră pentru a pătrunde în casă.

Când femeia s-a întors acasă, hoţii au încercat să afle cine era bătrânul. Unul dintre ei chiar a venit la ea, a intrat în casă, i-a urat sărbători fericite şi a întrebat-o dacă nu cumva a avut oaspeţi. Văduva i-a răspuns că nu avut pe nimeni, însă el i-a dat de înţeles că a văzut un bătrân. Femeia a căzut pe gânduri. Peste un timp, i-a spus: „Inainte de a ieşi din casă, m-am rugat lui Dumnezeu şi l-am rugat pe Sfântul Nicolae să aibă grijă de carne. Inseamnă că acest bătrân nu putea fi altcineva decât Sfântul Nicolae".

Hoţul a înţeles cu cine au avut ei de-a face. Speriat, i-a povestit totul femeii şi i-a cerut iertare.

„Blagovest", oraşul Riazan

Adevărul

60

„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!" De adevărul acestor cuvinte m-am convins încă o dată, după ce am auzit povestirea Mariei Lavrentievna despre învăţătoarea ei. „ Bunica mea ne ducea deseori la biserica ce se afla la o depărtare de zece kilometri de casa noastră. Ne aduna pe toţi nepoţii, lua pâine şi lapte şi rămâneam peste noapte în biserică. Intr-o sâmbătă nu m-am dus nici la şcoală, atât de mult voiam să merg la biserică împreună cu bunica.

Luni, când am apărut în clasă, învăţătoarea deîndată m-a aşezat la colţ, în genunchi. Pe bănci noi aveam nişte găuri, făcute special pentru cerneală. Ea lovea cu degetul în una din aceste găuri şi striga: „Ia te uită la ce s-a gândit ea: Maica Domnului, Sfântul Nicolae! In loc să vină la şcoală, ea s-a dus la biserică!"

Ea m-a pedepsit aspru, iar peste puţin timp i s-a întâmplat o nenorocire. Ce anume a fost, nu ştiu, dar ştiu sigur că s-a tras în ea cu o armă. Din cauza rănii, a trebuit să i se amputeze mâna. Era exact acea mână cu care lovise în bancă, certându-mă.

Au trecut mulţi ani. Intâmplător, ne-am revăzut într-o zi. Când m-a zărit, a început să plângă. Ea rămăsese singură, iar în viaţă avusese parte doar de necazuri. Mi s-a făcut milă de ea..."

Şi mie mi s-a făcut milă de ea, însă ce se mai putea face? Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!

Evghenii Sanîn, oraşul Sankt-Peîersburg

Cinstiţi sărbătoarea Ierarhului Nicolae

Familia mea era necredincioasă. Intr-un an, pe 22 mai, ziua prăznuirii moaştelor Sfântului Nicolae, ai mei au hotărât să pună cartofi în pământ. Din această cauză eram foarte necăjită. Le-am spus: „Nu putem lucra, pentru că este sărbătoare". Ei însă nu m-au ascultat, iar eu nu am mai insistat, nedorind să mă cert. Dimineaţa, eu nu mă simţeam bine. Pe la amiază toţi au plecat să pună cartofi. Peste câteva zile au dat îngheţurile, iar când a venit vremea să-i scoatem din pământ, cartofii erau mâncaţi de viermi. „Iată, - le-am spus eu - ce înseamnă să pui cartofi în zi de sărbătoare!" lartă-ne, Sfinte Nicolae!

M. Gavrilova, oraşul Ialutorovsk

Obiectul pierdut

De obicei, în decembrie, eu aduc cu tractorul fân de pe câmp. Când

61

este multă zăpadă, aduc fânul cu ajutorul unor plase. Intr-o zi, când veneam acasă, am observat că îmi lipseau actele şi permisul de condu-cere. Le păstram după placa de deasupra parbrizului. Probabil că ele au alunecat de acolo din cauza vibraţiei, iar portofelul, în care ţineam actele, a căzut din cabină, sub roţile tractorului. In urma tractorului era un stog de fân. Era sigur că actele au ajuns sub roţi şi apoi au fost îngropate în zăpadă.

Eram foarte necăjit. Dar mi-am amintit că pe lângă permis mai aveam şi o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae. In suflet mi s-a aşternut pacea. De ce să-mi fac griji, dacă printre acte se afla şi iconiţa cu ocrotitorul călătorilor? In scurt timp am şi uitat de necazul meu. Insă într-o zi de primăvară, un consătean de-al meu mi-a adus actele. El le găsise în pădure, exact în locul pe unde trecusem. Actele nici nu s-au umezit, cu toate că iarna a fost grea şi cu multă zăpadă. Pe lângă acte, Sfântul Nicolae mi-a înapoiat şi iconiţa sa.

Nicolae Surtaev, Republica Altai

Recăpătarea vederii

Arhiepiscopul Nikon de Vologda îşi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare creştin evlavios, care nu lipsea de la nicio slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare. Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu în-târzia la slujbă, a uitat să încuie uşa de la casă.

In sat locuia şi un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat şi a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate într-o legăturică şi a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat şi Sfântul Nicolae, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. L-a privit supărat pe hoţ şi i-a spus: „Oamenii care Il iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă uşa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câştigat cu sudoarea frunţii lor!" Spunând acestea, l-a lovit peste obraz şi hoţul, dintr-o dată, a orbit.

Inspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reuşea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat şi cum Sfântul Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, şi-a cerut iertare de la sfânt şi a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el şi-a recăpătat vederea.

Tatiana Komissarova, oraşul Cistopol

62

Povestirea unui marinar

Nu întâmplător marinarii îl consideră pe Sfântul Nicolae ocrotitorul lor. Multe minuni a săvârşit el şi cu mine, cu echipajul meu şi cu familia mea. In timpul lungilor mele călătorii, am avut parte de multe: furtuni mari, necazuri, confruntări cu conducerile ţărilor străine, care ne priveau cu duşmănie, însă întotdeauna în ajutor ne venea Sfântul Nicolae.

Am reţinut mai ales minunea care s-a întâmplat cu noi în Amsterdam. Noaptea, vasul nostru a fost încărcat cu marfă, iar dimineaţa am ieşit din port şi ne îndreptam spre Suedia. La început vizibilitatea era bună, însă cum am intrat în canalul Amsterdam, s-a lăsat o ceaţă deasă. Prora corabiei nu se vedea. Ne ţineam la 20-30 de metri distanţă, de-a lungul malului drept al canalului, care abia se zărea. Au fost luate toate măsurile de precauţie. La proră se afla un marinar experimentat. Dar pericolul cel mai mare era înainte: ecluza strâmtă care dădea din canal în mare. Era foarte riscant. Cea mai mică greşeală se putea solda cu un accident grav.

In cabina de comandă domnea o tăcere de mormânt. Cu privirea aţintită înainte, mă rugam, punându-mi toată speranţa în mila lui Dumnezeu şi în ajutorul Sfântului Nicolae. Din nou cârmaciul a luat le-gătura cu cei de pe ecluză şi le-a comunicat că vizibilitatea a rămas aceeaşi: 40-50 de metri. Să ancorăm şi să aşteptăm până când se risipea ceaţa era imposibil, căci nu aveam unde. Deodată, cu cinci minute înainte de a ajunge la ecluză, s-a petrecut o minune. Spre uimirea cârmaciului şi a întregului echipaj, ceaţa s-a risipit. Soarele strălucea şi noi am intrat cu bine în ecluză. Cineva a spus: „A fost o simplă coincidenţă!", însă eu sunt sigur că şi de data aceasta ne-a ajutat Sfântul Nicolae.

Victor Demidov, oraşul Sankt-Petersburg

Hrănitorul celor flămânzi

Familia mea era foarte credincioasă. In casa noastră se păstrau icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. In faţa lor ardea întotdeauna candela. In anii grei de după revoluţie, părinţii împreună cu noi, copiii - eram trei, de la vârsta de un an până la cinci ani -, locuiam în Smolensk. Tata avea serviciu, iar mama, pentru a ne hrăni, se ducea în satele de prin apropiere şi schimba hainele pe pâine, lapte, făină - orice găsea, însă nu reuşea întotdeauna şi foamea o silea să mai încerce încă o dată.

Imi amintesc cum o dată mama ne-a promis că ne va aduce lapte, ne-a încuiat în casă şi a plecat. S-a întors plângând, a pus în faţa noastră un bidon plin cu lapte, iar alături, geanta cu haine. Fără să spună ceva, a îngenuncheat în faţa icoanelor. Plângea si-i mulţumea Sfântului Nicolae. Noi, copiii, nu înţelegeam nimic, dar am început şi noi să plângem.

63

Mai târziu, mama ne-a povestit următoarele: în ziua aceea, înconjurase satul Cermuşki şi nu putuse face rost de nimic. Mergea necăjită, pentru că ne promisese lapte, dar nu reuşise să obţină nicio picătură. Aşa ajunsese la hambarul de la marginea satului. Acolo văzuse un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de parcă voia să-i spună ceva. Mama s-a apropiat, iar el i-a spus: „Dă-mi vasul pentru lapte". El s-a dus în spatele hambarului, apoi s-a întors cu bidonul plin cu lapte. „Mergi în pace. Du copilaşilor tăi lapte!" Mama a vrut să-i mulţumească, a înconjurat hambarul de câteva ori, dar n-a mai găsit pe nimeni. Bătrânul dispăruse. Oare nu a fost aceasta o minune?

M. P., oraşul Sankt-Petersburg

Minunea

Dumnezeu săvârşeşte nu doar minuni mari, ci si unele mici, cum s-ar spune, cele de fiecare zi. In copilărie, deasupra patului meu era atârnată o iconiţă a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Aproximativ de la vârsta de doi ani până la cinci, de două ori pe lună, dimineaţa găseam sub pernă o bomboană. Nimeni din rudele mele nu mi-a pus vreodată bomboane, ci, dimpotrivă, ei credeau că eu le ascundeam sub pernă. Poate că este greu de crezut, însă eu le mâncăm şi eram încredinţat că erau trimise de Dum-nezeu şi de Sfântul Nicolae. Această minune mi-a întărit credinţa. Acum eu cred cu tărie în ajutorul sfântului şi deseori mă rog lui. Iar Dumnezeu mă ajută întotdeauna.

„Sfânta Rusie", oraşul Lipeţk

„Acesta este Nikola!"

In timpul războiului, cuterele noastre minau golful Ţemesk, aflat sub controlul bateriilor germane. Minam, bineînţeles, doar noaptea. Odată, în timpul unei astfel de operaţiuni, unuia dintre cutere i-a cedat motorul. Defecţiunea nu s-a putut stabili. Se apropiau zorile. Detaşamentul de cutere s-a retras. Vasul rămas nu mai avea nicio şansă de salvare. Timonierul a înţeles că acesta îi era sfârşitul şi a hotărât să mai doarmă puţin. In somn a văzut cum un bătrân i-a spus:

- De ce ai părăsit postul? S-a găsit defecţiunea. Mergeţi toţi la locurile voastre şi - înainte!

Când a reuşit să ajungă la timonă, a auzit aceeaşi comandă. Au reuşit să se salveze chiar în ultima clipă. După ce a fost înlocuit, s-a prezentat în faţa căpitanului:

64

- Pe corabie se află un bătrân... Şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Căpitanul nu s-a mirat câtuşi de puţin.

- Oare nu ştii că acesta este Nikola?Marinarii nu au putut afla prin ale cui rugăciuni au rămas ei în viaţă.Se mai povesteşte că demult, într-o noapte furtunoasă, în parapetul

din Capul Hersones, la o vizibilitate mică, o corabie de mărfuri naufragiase. Intreg echipajul se ruga Sfântului Nicolae. Deodată, în depărtare, ei au auzit clopotul salvator al unei mănăstiri ce se afla aproape de mal. Marinarii au reuşit astfel să se orienteze, au ancorat şi s-au îndreptat spre mănăstire. Mare le-a fost mirarea când au aflat de la călugări că în acea noapte şi în acel ceas nu a bătut niciun clopot! In cinstea acestei minuni, proprietarul vasului a comandat un clopot mare, care a fost sfinţit în cinstea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Acest clopot se află şi astăzi pe locul unde a avut loc minunea.

Vladimir Priluţki,

„ Semeinaia pravoslavnaia gazeta "

Datinile bunicii

Răposata mea bunică a fost o femeie foarte credincioasă. Ea mi-a relatat aceste două întâmplări. Intr-o localitate din Mordovia, pe malul râului Urs, unde locuia ea pe atunci, erau două biserici: o catedrală şi o bisericuţă. In timpul războiului civil, în sat a venit Armata Roşie, care a anunţat că au venit timpuri noi şi catedrala trebuie dărâmată. Oamenii s-au adunat la sfat. Ei au hotărât să mute icoanele si toate obiectele sfinte din catedrală în bisericuţă, iar ce nu va încăpea, să fie împărţite pe la casele preoţilor.

In acele zile s-a pierdut icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae. Au căutat-o trei zile. Intr-un sfârşit, au găsit-o într-o pădure, agăţată pe cel mai înalt şi mai frumos pin. Ţăranii au încercat să-l doboare cu ajutorul unui ferăstrău, însă dinţii lui zburau în toate părţile; au încercat să-l taie cu toporul, dar şi acesta s-a rupt. Atunci l-au chemat pe Mitro-politul Mordoviei. El i-a ascultat cu atenţie şi a spus că este nevoie de multă rugăciune. S-au rugat trei zile şi trei nopţi. In a patra zi, dimineaţa, mitropolitul s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de pin, l-a aplecat fără greutate, iar când icoana a fost dată jos, cu aceeaşi uşurinţă l-a îndreptat la loc. După acest eveniment, oamenii au aşezat icoana la loc, în catedrală, unde se află până astăzi.

In timpul foametei, care a urmat războiului civil, o femeie credincioasă, care si-a dedicat viaţa lui Dumnezeu si slujirii oamenilor, s-a dus într-o seară după apă. Ea a întâlnit lângă fântână un bătrân. După îm-brăcăminte a înţeles că acest om s-a aflat mult timp în călătorie şi, mai ales, că era foarte obosit. Femeia i-a spus: „Taică, văd că vii de departe. Rămâi peste noapte la mine, iar mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, îţi vei continua drumul!"

65

Bătrânul a acceptat propunerea femeii. Dimineaţa, după ce s-au rugat împreună, bătrânul i-a cerut să-l conducă până la poartă. Când femeia s-a întors în casă, a găsit pe masă două pâini mari. A ridicat ochii la icoană şi a înţeles că îl găzduise pe însuşi Sfântul Nicolae.

Alexei Ivanov, Satul Troiţkoe-Antipovo, regiunea

Moscova

Rugăciunea mamei

După război, la noi a stat în gazdă o femeie credincioasă, Maria Nicolaevna Nikiforova. Cât a durat războiul, ea se ruga neîncetat ca fiul ei să rămână în viaţă. El s-a întors acasă şi a povestit mamei şi surorii sale următoarele:

A căzut prizonier, însă a reuşit să evadeze. Impreună cu el au evadat şi alţi câţiva prizonieri. Nu ştiau însă în ce parte s-o apuce ca să ajungă la trupele ruseşti. Dimineaţa, fugarii au zărit în faţa lor un pod, iar de partea cealaltă a lui, o poieniţă. In mijlocul acesteia se înălţa o căsuţă. Ei au intrat şi au găsit înăuntru o masă încărcată cu mâncare. Au mâncat şi, obosiţi, au adormit imediat.

Mai târziu, în casă a intrat un bătrân, care, conform descrierii lor, era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. El i-a trezit şi le-a spus să plece cât mai repede, le-a arătat drumul şi a mai adăugat să nu se mai oprească nicăieri. Aşa au ajuns ei până în unitatea noastră.

„Pravoslavnoe Slovo", oraşul Volgograd

Bunicul

Era în anul 1937. NKVD-ul lovea cu furie. Sufereau îndeosebi clericii şi credincioşii. A fost arestat şi a dispărut fără urme părintele parohiei Şovsk, au fost date jos clopotele Bisericii Naşterea Domnului, altarul şi icoanele au fost distruse. Niciun ţăran nu a participat la aceasta nelegiuire şi profanare. Acestea au fost săvârşite de oameni special aduşi, beţi şi care se comportau mai rău ca animalele.

Tot atunci din sat a dispărut şi o fetiţă, Nina. Mama a trimis-o la păşune să aducă vaca. Era o zi senină şi blândă, câmpul era plin de romanite. Jucându-se, fetiţa nu a observat că vaca a dispărut. Iar când şi-a dat seama, a pornit s-o caute. Tot plângând, a ajuns pe un câmp de secară. A mers aşa până seara, când a constatat că se afla într-un loc complet necunoscut. In faţă îi apăru o pădure întunecoasă.

Nina cutreieră pădurea, încercând să găsească vaca si drumul spre

66

casă. Intr-un sfârşit, obosită şi speriată, se aşeză pe o movilită şi adormi. Dimineaţa, când s-a trezit, lângă ea stătea un bătrân, îmbrăcat într-o haină albă, cu opinci. Sub braţ ţinea un cojocel, iar pe umăr avea un sac de pânză. Cum l-a văzut, Nina a început să plângă.

- Ce ai păţit, copilă? a întrebat-o bătrânul, cu blândeţe.Nina i-a povestit necazul său.Bătrânul s-a aşezat lângă ea, a aşternut pe pământ cojocelul, iar pe

el a pus mâncarea scoasă din sac. Au mâncat apoi amândoi din cele trimise de Dumnezeu.

După aceea bătrânul a luat fetiţa de mână şi au pornit la drum. Mergeau şi bătrânul o încuraja întruna:

- Nu plânge! Găsim vaca şi ne întoarcem la mama, acasă.Când fetiţa obosea, el o lua în braţe.Intre timp, întreg satul s-a pus în mişcare. Oamenii cutreierau toate

râpele şi pădurile, însă în zadar. Şi iată că, după patru zile, când toţi credeau că nu mai era nicio şansă ca fetiţa să fie găsită, ea a apărut în chip minunat, nu departe de sat. Şedea pe o movilită, iar alături de ea păştea liniştită vaca, alungând cu coada muştele.

Toţi sătenii o întrebau pe fetiţă unde a fost şi ce a mâncat. Fetiţa ţinea minte doar că a mers cu bătrânul prin nişte locuri minunate, cum sunt doar în rai, că tot timpul strălucea soarele şi nu era noapte, că păsări minunate cântau şi i se aşezau pe mâini. Bunicuţul avea puţină pâine şi apă într-o sticlă. Când flămânzeau, mâncau şi beau, iar a doua zi mâncarea apărea la loc.

Fericită, mama şi-a adus copilul acasă. Dintr-un dulap ea a scos o icoană pe care o salvase în timpul dărâmării bisericii şi a spus:

- Fetiţa mea, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru salvarea ta minunată!

Nina a privit icoana şi nu a putut să rostească decât: „Bunicuţul!"...Ştirea s-a răspândit repede prin sat, însă nu a fost dezvăluită

niciunui străin, căci pentru o asemenea afirmaţie puteai fi învinuit de instigare religioasă si trimis acolo unde fusese trimis şi părintele. Dar oa-menii continuau să păstreze în inimi această minune.

Nicolae Popov, regiunea Lipeţk („Tânăra Rusie")

Bătrânul din gară

Cine nu-l cunoaşte pe Sfântul Nicolae cel Milostiv? Numele lui este rostit nu numai de creştini, ci şi de oameni de alte confesiuni. Icoane cu chipul lui pot fi întâlnite atât în biserici şi în casele oamenilor, cât şi în îndepărtata tundră, în taiga, în iurtele nomazilor, precum şi în cabanele vânătorilor.

Multe s-au scris despre ajutorul lui, dar se pare că multe au rămas şi nescrise. Cine a trăit în China cunoaşte că mulţi chinezi şi buriaţi îl cinstesc pe sfântul lui Dumnezeu. Nu o dată Sfântul Nicolae i-a salvat pe cei care l-au chemat în rugăciune. Despre o astfel de întâmplare vrem să povestim şi

67

noi.Intr-o gară din oraşul Hrabrin se găsea icoana Sfântului Nicolae,

ocrotitorul călătorilor. Ea a fost împrejmuită cu un gărduţ, iar alături se afla un mic sfeşnic. Lângă sfeşnic, într-o cutie, erau lumânări. Rusul este obişnuit ca la orice lucrare a sa să ceară binecuvântarea Domnului. Inainte de călătorie, oamenii se apropiau de icoană, aprindeau lumânări, puneau banii alături, în cutie (niciodată nu s-a întâmplat ca ei să dispară) şi se rugau sfântului. Deseori, în faţa icoanei puteau fi văzuţi şi chinezi care se rugau în genunchi. La ieşirea din gară ajungeai în cealaltă parte a oraşului, numită Pristani, care ducea la râul Sungari - un râu mare şi lat. Locuitorii îl numeau „vicleanul", pentru că se întâmpla ca liniştitul Sungari să se aco-pere brusc cu valuri mari, ameninţând astfel să scufunde bărcile. Barcagiilor, care în acel moment se aflau pe râu, le venea foarte greu să le menţină la suprafaţă. Au fost şi cazuri când valurile le-au răsturnat.

Odată, într-o astfel de furtună a nimerit şi un chinez. Cu toate că era marinar cu experienţă, el nu reuşea să învingă valurile, care îl ameninţau din toate părţile. Deodată şi-a amintit de icoana din gară şi a început să strige: „Bătrânul din gară, ajută!"

Mai târziu el povestea că dintr-o dată, în chip minunat, s-a trezit pe mal. După ce şi-a venit în fire, a alergat la gară, a căzut în genunchi în faţa icoanei şi printre lacrimi a povestit cum a fost salvat de acest „bătrân din gară" (aşa era numit sfântul de către chinezi, într-o rusă stâlcită).

Uneori sfântul se înfăţişa şi ca acuzator înfricoşător. Odată în gară era multă lume. In faţa icoanei stăteau credincioşi, ardeau lumânări. S-au apropiat şi câţiva soldaţi din armata roşie. Unul dintre ei se lăuda: „Uite acum îmi aprind o ţigară de la candelă!" Ceilalţi încercau să-l oprească: „Să nu faci asta! La ce-ţi trebuie?" El însă o ţinea morţiş: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!" Cu aceste cuvinte, s-a aplecat deasupra icoanei, a aprins ţigara de la candelă şi, zâmbind, s-a întors la tovarăşii săi. Soldatul avea atârnate la brâu câteva grenade. Dintr-o dată, inexplicabil, ele au explodat, rupându-l în bucăţi. Cu toate că explozia a fost puternică, nimeni din cei aflaţi în gară nu a suferit.

A. Kuzminskaia, „Sobornaia vesti", 1994

Despre post

Intr-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire blândă şi îngăduitoare. In ajunul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei - în timpul postului mâncăm mai simplu. Slănina o ascundem în cămară şi postim. Eşti de acord să ţii post?" „ Da", a răspuns nora.

Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi-a adus de acasă mâncare de post. Toţi au luat-o în râs: „Ia vedeţi! O sfântă a apărut printre noi! S-a făcut călugăriţă şi acum posteşte!"

A suportat o zi. A doua, nu a mai răbdat. Supărată, a venit acasă:- Nu mai postesc. Toţi îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oamenii nu

68

postesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!- Cum voieşti! i-a spus socrul. Noi nu obligăm pe nimeni. Şi i-a

deschis cămara unde se păstra slănina.In ziua următoare, la lucru, în timpul pauzei, în văzul tuturor, a scos

slănina, dar de data aceasta nimeni nu a mai spus nimic. Ea a mâncat şi a adormit. Pauza s-a terminat, dar ea continua să doarmă. Au încercat s-o trezească, însă n-au reuşit. Ea doar tresărea în somn şi gemea. Aşa a dormit mult timp. Când s-a trezit, a spus doar:

- Râdeţi de mine cât vă pofteşte inima; eu voi posti mai departe!Şi a povestit următoarele: Cum a adormit, s-a apropiat de ea un

bătrân, a apucat-o strâns de mână şi i-a spus:- Să mergem!A dus-o pe un drum îngust şi înfricoşător. In depărtare se auzeau

gemete omeneşti. El a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. In jur se auzeau doar strigăte şi gemete.

- Sari! i-a spus bătrânul, că doar tu spuneai: „Vreau să fiu şi eu în rând cu ei!" Vezi cum ajung oamenii...

- Nu, bunicule, te implor, iartă-mă! Voi posti până la moarte. Şi voi povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă dacă nu postesc!

Urmele degetelor lui i-au rămas pe mână până la sfârşitul vieţii.

m. M., Biserica Adormirii Maicii Domnului

Operaţia

In spital era operat un om. Brusc, când chirurgul terminase operaţia, a început hemoragia. Medicul nu pricepea de unde curgea sângele. A trimis după un alt medic şi se gândea: „Până vine el, omul poate să moară." In disperare, a strigat: „Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă!" In aceeaşi clipă, unul din asistenţi i-a spus ceva, iar el, pentru o secundă, şi-a întors privirea de la masa de operaţie. Când s-a uitat din nou la bolnav, hemoragia încetase la fel de brusc precum şi începuse. De atunci acest chirurg şi colegii săi nu încep nicio operaţie fără să se roage. Astfel au ajuns ei la credinţă.

Nelly Toropkova, oraşul Armavir

Staţia

S-a întâmplat în mai, de sărbătoarea Sfântului Nicolae. Mama se întorcea acasă de la biserică. Stătea lângă terasă, aşteptând să vină vreun mijloc de transport, însă toate maşinile treceau pe lângă ea - nimeni nu voia să ia o bătrână. De prea mult stat în picioare, mama a obosit. Iar când a văzut în depărtare o maşină, s-a rugat cu lacrimi Sfântului Nicolae s-o

69

ajute să ajungă acasă. Maşina a trecut cu viteză, dar brusc, la o depărtare de vreo sută de metri, s-a oprit. A ieşit o femeie şi i-a făcut semn cu mâna, invitând-o să urce. Fericită, mama a alergat la maşină, iar când a dat să urce, a văzut feţele speriate ale pasagerilor. Nu era niciun loc liber. „Mătuşico, tu nu cumva ne-ai blestemat? a întrebat-o femeia. Spune-mi sincer: la ce te-ai gândit când aşteptai?" „Nu, nu v-am blestemat. Doar m-am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, ca să oprească maşina. Vă mulţumesc că vi s-a făcut milă de mine şi aţi oprit". Unul din pasageri a tras o perdeluţă din colţul din dreapta al geamului din faţă, unde era atârnată iconiţa Sfântului Nicolae. Toţi cei din maşină, cu emoţie şi într-un glas, au exclamat: „Iată, el ne-a oprit." „In momentul în care am trecut cu maşina pe lângă tine, a continuat femeia, din colţul în care se află iconiţa Sfântului Nicolae s-a auzit brusc un pocnet şi maşina s-a oprit."

Astfel, deşi claie peste grămadă, mama a ajuns cu bine acasă.

V.G. Savelieva, oraşul Samara

Nădejdea

Seara, când eram în casă cu fiul meu, au intrat peste noi trei tineri - se vedea clar că erau tâlhari. Au cerut de la el o sumă mare de bani sau apartamentul în schimb. Termenul - 24 de ore. „Dacă te vei plânge miliţiei, nu mai ai zile de trăit!", l-au ameninţat şi ne-au tăiat firul de la telefon, spunând că vor veni a doua zi după răspuns.

Eram în stare de şoc. Afară nu puteam ieşi, de frică să nu fim urmăriţi. Copiii nu puteau merge la şcoală, de teamă să nu fie răpiţi. De bani nici nu putea fi vorba. Să împrumutăm, nu aveam de la cine. Şi cine ne-ar fi împrumutat într-o astfel de situaţie? Ne-a cuprins deznădejdea: fiul meu nu avea nicio vină, iar bandiţii ne şantajau.

A urmat o noapte groaznică. Ne simţeam ca într-o închisoare. Nu-mi ajung cuvintele ca să descriu frica noastră! Fiind un om credincios, ştiu că în asemenea situaţii „ajutorul meu vine de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul". Am început să ne rugăm, fiecare cum putea: Mântuitorului, Impărătesei cerului şi, desigur, Sfântului Nicolae, ajutătorul grabnic al celor aflaţi în necazuri.

A trecut termenul stabilit, a trecut şi de miezul nopţii, a venit şi dimineaţa, a trecut şi a doua zi. Seara, am ieşit la magazin - în jur nimeni, era linişte. A trecut şi a treia zi. Am înţeles puterea rugăciunii, a speranţei în ajutorul lui Dumnezeu. Răufăcătorii au dispărut ca prin minune, iar cu ajutorul lui Dumnezeu am recăpătat pacea.

M.P., oraşul Sankt-Petersburg

Ceream din tot sufletul

70

Soţul meu, Nikolai, şi-a rănit degetul mare de la picior cu ferăstrăul, zdrobindu-şi osul. Aproape o lună a mers zi de zi la spital; i-au pus ghips, însă degetul continua să sângereze. Soţul avea febră şi frisoane. Imi făceam griji pentru el. Noi suntem credincioşi, mergem împreună la biserică. Intr-o zi mi-a venit o idee: să merg la biserică si să cer ajutorul Sfântului Nicolae. Am venit la biserică şi m-am rugat din tot sufletul. Trei zile mai târziu, soţul meu s-a vindecat. I-au scos bandajele, iar peste un timp nici nu mai şchiopăta. Iată ce ajutător minunat este Sfântul Nicolae!

K.N., oraşul Zelenogorsk

Camera Sfântului Nicolae

Un fost lucrător NKVD, Dimitri Efimov, a relatat următoarea întâmplare:

In vara anului 1938 a fost repartizat în raionul Novoderevensk. Trebuia să-şi caute o locuinţă, însă acest lucru s-a dovedit a fi greu, întrucât cei care veniseră înaintea lui ocupaseră cele mai bune case. Lucrătorii administraţiei locale au hotărât să-i închirieze o cameră la o femeie văduvă. Ea le-a spus că nu se poate acest lucru, deoarece camera aparţine Sfântului Nicolae.

Cerându-i să descuie camera, au intrat şi au văzut o icoană mare, de la podea până în tavan, a Sfântului Nicolae. Cu toate lacrimile sărmanei văduve, icoana a fost urcată în podul casei. In cele din urmă femeia s-a dat bătută. Oricum, sfântul nu va lăsa pe nimeni să-i ocupe camera. Cei de faţă au râs. Dimitri şi-a adus bagajele în cameră, a încuiat-o cu cheia şi a plecat la serviciu.

Era o zi frumoasă de iunie, când din senin a început să tune şi să fulgere. Prin geam, Dimitri a observat un incendiu chiar în acea parte a satului unde închiriase camera. A alergat într-un suflet: ardea casa sărmanei văduve. Vecinii şi chiar gazda povesteau cum a apărut pe cer un nouraş „ca un pumn", a tunat şi fulgerul a lovit exact în acea cameră închiriată de lucrătorul de la NKVD.

Casa a ars complet. Astfel Sfântul Nicolae nu a permis nimănui să ocupe camera unde se afla icoana cu chipul său, care de altfel a rămas neatinsă. Stăpâna casei a primit o asigurare din care şi-a ridicat o casă nouă, mulţumindu-i Sfântului Nicolae pentru ajutorul şi mila sa.

„Blagovest", Riazan

De o sută de ori

71

Impreună cu soţul meu am cumpărat o maşină veche, dar destul de bună. Pe părintele meu duhovnic, Igor Filin, l-am rugat să ne-o sfinţească. După sfinţire am primit de la o soră de-a mea duhovnicească, Elena, o iconiţă cu Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. De atunci nu ne-am mai despărţit de ea.

S-a întâmplat ca într-o zi să parchez lângă piaţă. După ce am cumpărat cele necesare, de cele zece ruble rămase mi-am luat un ziar. Vânzătorul mi-a dat restul - nouăzeci de ruble şi câteva copeici, ca şi cum aş fi dat o sută. La început nu mi-am dat seama, însă, pe măsură ce mă apropiam de maşină, am realizat că vânzătorul greşise: când am intrat în piaţă aveam doar o bancnotă de zece ruble.

Tot gândindu-mă dacă să înapoiez banii sau nu, am hotărât să-i păstrez: doar nu-i furasem, ci îi primisem, chiar dacă din greşeală. Dar maşina nu pornea, cu toate că încercam în fel şi chip. Sfântul Nikoluşka încerca să mă înţelepţească şi să nu mă lase să greşesc, însă eu am ieşit din maşină şi am cerut ajutorul altui şofer. Când a urcat el, maşina a şi pornit, de se mira cum de eu nu am reuşit. Am plecat fără să înapoiez banii. La scurt timp au urmat câteva accidente, unul după altul, care ne-au golit însutit buzunarele. De abia atunci am alergat la spovedanie şi la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, din biserică.

Tatiana Smirnova, oraşul Sankt-Petersburg

Pierderea

Intr-o zi, soţul meu s-a întors de la serviciu foarte necăjit: „Mi-au furat portmoneul. Bani nu prea erau, dar aveam paşaportul şi încă nişte acte importante." „Nu-ţi face griji, i-am spus. Poate că se vor găsi. Mă voi ruga Sfântului Nicolae."

Soţul meu a dat din mână: „Nu-mi arde mie acum de glume!" Eu, împreună cu fiicele noastre, am îngenuncheat în faţa icoanei, am citit Acatistul Sfântului Nicolae şi l-am rugam să ne aducă paşaportul. Ceream asta mai mult pentru ca soţul meu să creadă. Aşa au trecut două zile.

A treia zi, când am venit de la serviciu, fiica mai mare mi-a povestit că au venit nişte femei şi au adus paşaportul tatei, găsit lângă uşa scării noastre. Nu-mi venea să cred: în faţa mea era chiar paşaportul, puţin murdar. Am mulţumit din toată inima sfântului şi m-am repezit la telefon să-i spun soţului noutatea. El, în schimb, nu a avut nicio reacţie, nemaivorbind de mulţumire şi găsind la toate o explicaţie.

- Dar celelalte acte nu s-au găsit? m-a întrebat el.- Ştii ce, mă sufocam eu de supărare, am cerut doar paşaportul.- Ei, acum cere şi celelalte acte!Simţeam că mă lua peste picior şi m-am grăbit să închid telefonul.

Incetul cu încetul întâmplarea a început să fie uitată, când într-o zi am găsit în cutia poştală un plic pe numele soţului. Deoarece în acel moment el nu se găsea în oraş, i l-am lăsat pe birou. Dar plicul nu-mi dădea pace.

72

Mi se părea foarte straniu: nu avea nicio ştampilă. Intr-un colţ era puţin rupt, iar prin gaură se vedea ceva bătut la maşină. Mi-a venit ideea să-l desfac, nu cumva să fi fost ceva urgent.

L-am desfăcut, iar din el au căzut nişte adeverinţe şi facturi. Inmărmurită, priveam toate aceste acte, fără să înţeleg ce legătură aveau cu soţul meu. Deodată m-a străfulgerat un gând, greu de crezut... Se vedea că hârtiile fuseseră culese dintr-o băltoacă şi împăturite cu grijă.

Maria Slavina, oraşul Sankt-Petersburg

„Sfinte Nicolae, ajută-mă!"

Această istorioară s-a petrecut cu unchiul meu, care a avut o soartă grea. Când era la început de viaţă duhovnicească, în una din vizitele lui la noi, în Petersburg, i-am spus: „Dacă ţi se va întâmpla ceva, să-ţi aduci aminte de Sfântul Nicolae şi să-i ceri ajutorul." Peste o jumătate de an, când a venit din nou la noi, ne-a povestit următoarele:

Intr-o zi s-a dus la vărul său care îşi sărbătorea ziua de naştere, în Kinghiseppe, dar, dintr-un motiv oarecare, nu s-au înţeles. Unchiul meu, supărat, nu a rămas peste noapte la vărul său şi s-a pornit spre satul său, Usti-Lugu. S-a bizuit pe faptul că nopţile erau luminoase şi că va da peste o maşină de ocazie. Dar trecuseră deja câteva ore şi nu se zărea nicio maşină. Brusc, şi-a amintit de cuvintele mele şi a zis: „Hai, Nikola, ajută-mă, dacă poţi!", cu toate că nu avea mari speranţe. Ce s-a întâmplat mai departe, el ne-a povestit râzând: „Inţelegi, nici n-au trecut două minute şi pe drumul absolut pustiu s-a ivit o maşină. Un tânăr a oprit maşina, întrebându-mă unde vreau să ajung. «Ai trecut demult de răspântie. Ia loc, te duc unde ai nevoie». I s-a făcut milă flăcăului de mine si m-a dus până în sat, nici bani nu a vrut să ia. Uite aşa m-a ajutat Sfântul Nicolae, deşi chiar eu am fost de vină."

Maria Slavina, oraşul Sankt-Petersburg

Bunicul din icoană

Era chiar după război, în satul Samarovsk, regiunea Rostov (staţia Kaiala). Intr-o iarnă, mătuşa mea, Niusea, s-a dus după apă. Cu toate că era zăpadă multă şi ger, nu avea de ales.

73

A ajuns la copcă şi s-a aplecat ca să umple găleata cu apă când, deodată - ori a alunecat, ori gheaţa de sub ea s-a spart -, s-a pomenit în apa rece şi pe moment şi-a pierdut cunoştinţa. Când s-a trezit, stătea culcată pe zăpadă lângă copcă, iar alături de ea era un bătrânel. Deşi mătuşa s-a speriat rău, ar fi vrut să-l întrebe: „Bunicule, de unde ai apărut şi cum m-ai putut scoate?", dar bătrânul şi dispăruse. Mătuşa a venit acasă şi a privit spre icoană. Iată, bunicul era însuşi Sfântul Nicolae!

Ochii lui Kolea

Mama mi-a povestit cum bunica, Varvara Nicolaevna, l-a îngrijit pe fiul său, Kolea: îl dureau ochii. L-a dus la oftalmologi, însă fără niciun rezultat. Copilul suferea mult. Ii puneau în ochi nişte picături atât de puternice, încât, atunci când el plângea pe umărul bunicii, mătasea rochiei se găurea. Bunica s-a adresat unui profesor renumit. El a consultat băieţelul şi a spus: „Un ochi i s-a scurs. N-a rămas mult nici din celălalt. Eu nu sunt Dumnezeu, nu-i pot pune ochii la loc!" Varvara Nicolaevna a plătit la biserică o slujbă pentru vindecarea pruncului Nicolae. Sfântul Nicolae s-a milostivit de copil. Băieţelul s-a vindecat, nu i-a rămas nicio urmă de la boală. Mama spunea că ochii lui Kolea erau cei mai frumoşi.

Varvara Semionova, oraşul Ghelengik

Călăuza

Mama era o femeie bătrână şi oarbă, însă în curtea ei se mişca singură, fără niciun ajutor. Imaginaţi-vă un sat de lângă Moscova. Intr-o seară ea a ieşit din ogradă să ducă gunoiul şi s-a rătăcit. Nu putea nici-decum să găsească drumul înapoi spre casă. A tot umblat, dar fără niciun rezultat: nu găsea nici drumul, nici poarta. Se făcuse târziu. Pe drum nu era nimeni. Mama a început să se roage Sfântului Nicolae. Deodată a simţit cum cineva a apucat-o de mână. Ea nu s-a opus, bănuind cine ar putea fi. El a adus-o până acasă. Mama s-a oprit, a pipăit portiţa şi a intrat în curte, iar călăuza a dispărut.

Ocrotitorul meu cel sfânt

Sfântul Nicolae m-a ajutat de multe ori. Deşi în tinereţe am fost ateu, în adâncul sufletului ştiam că există ceva mai important decât tot ce este material. De la o bătrânică am primit o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae,

74

Făcătorul de minuni.Pe atunci învăţam la colegiul de medicină şi visam să intru la

facultatea de medicină. La biserică nu mergeam, rugăciuni nu ştiam, dar îngenuncheam mereu în faţa icoanei şi spuneam: „Nicolae Făcătorule de minuni, fă o minune: fă în aşa fel ca să intru la facultate!" Am absolvit colegiul, fiind printre cei mai buni studenţi. Printr-o minune am scăpat de armată şi am primit trimitere pentru facultate. Bani pentru meditaţii nu aveam, m-am pregătit singur şi am intrat. Cu timpul, prin rugăciunile sfântului, am devenit credincios.

Intru slava lui Dumnezeu am plecat să muncesc la mănăstirea Zeleneţk. La bucătărie făcea ascultare un bătrân foarte vioi, robul lui Dumnezeu Nicolae. El avea o carte despre minunile Sfântului Nicolae, pe care o dădea cu bucurie s-o citescă oricui i-o cerea. Din ea am aflat de multe minuni ale sfântului. Mi-a plăcut îndeosebi minunea prin care Sfântul Nicolae şi Cuviosul Simeon, Primitorul lui Dumnezeu, l-au ajutat pe Cuviosul Petru Atonitul.

Intr-o zi, după ce am îndeplinit ascultarea, am simţit o slăbiciune. De-abia am putut să stau până la sfârşitul privegherii. M-am spovedit şi m-am întors la hotel. Dimineaţa mă simţeam atât de rău, încât nu puteam nici să mă mişc. Nu putea fi vorba să merg la slujbă. Am început să mă rog Sfântului Nicolae şi Cuviosului Simeon. Peste puţin timp am putut să mă mişc. Slăbiciunea a dispărut, mă simţeam din ce în ce mai bine. M-am ridicat din pat, cu greu, dar am putut să ajung la biserică, iar după ce m-am împărtăşit, eram complet sănătos.

Intr-o seară târzie de noiembrie, împreună cu familia treceam cu maşina pe lângă oraşul Nikolskoe. Prima zăpadă şi gerul transformaseră şoseaua într-un adevărat patinoar. La prima curbă, maşina a derapat brusc într-un şanţ de scurgere. Locul era pustiu şi era târziu. Timp de două ore, pe lângă noi au trecut doar câteva maşini, care nu ne-au putut ajuta cu nimic. Era nevoie de un camion. Dar de unde? Se lăsa frigul. Eram ameninţaţi să petrecem o noapte sub cerul liber. Bineînţeles, în adâncul inimii am spus că ne poate ajuta doar Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Am început să mă rog. Liniştea nopţii a fost întreruptă de zgomotul unui camion ce se apropia de noi. Am fost scoşi din şanţ şi am ajuns acasă cu bine. Interesant este că, deşi am plecat imediat după camion, nu l-am mai văzut în faţa noastră, deşi, logic, trebuia să-l ajungem din urmă...

Robul lui Dumnezeu Igor, oraşul Sankt-Petersburg

Ne-a ocrotit si ne-a hrănit

Bunica mea, Zinaida, locuia singură cu trei copii mici: soţul ei fusese omorât de către bandiţi. Intr-o iarnă, în timpul celui de-al doilea război mondial, se întorcea acasă din oraşul Kurik. Drumul era lung. Deodată, chiar lângă ea, au început să urle lupii. Bunica a înţeles că în orice clipă poate să moară. A început să se roage lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Ca din senin, lângă ea a oprit o maşină. Doar ce a reuşit să urce şi să

75

închidă uşa, că lupii s-au şi repezit spre maşină.A doua oară Sfântul Nicolae a salvat-o pe bunică după război. Ii

venea greu singură şi cu copiii mici. Nu aveau lemne şi nici mâncare. Bunica a împrumutat nişte bani şi a plecat în Orehovo-Zuievo, ca să cumpere ciorapi şi după aceea să-i revândă. Pe atunci asta se numea speculă şi se pedepsea aspru. S-a întors seara târziu şi când se pregătea să se culce, la uşă s-a auzit o bătaie: „Miliţia!" Rugându-se Sfântului Nicolae, bunica a deschis uşa. Miliţienii au intrat spunând: „Sunteţi învinuită de speculă. Arătaţi ce aveţi în ladă!" Chiar lângă ladă era sacul cu ciorapi. Bunica a deschis lada şi a început să scoată totul din ea, acoperind astfel sacul cu ciorapi. Miliţienii au observat că în casă era frig şi copiii erau flămânzi. I-au spus să ia sania şi să-i urmeze. Bunica s-a întors cu un sac de cărbune, cu lemne şi cu două pâini.

I.Kirina, oraşul Novgorod

Duşmanul nu a putut trece

In timpul blocadei Leningradului, Mitropolitul Alexie, viitorul Patriarh, a avut o vedenie cu Sfântul Nicolae, care i-a grăit: „Este bine să veniţi după ajutor la mine, dar cel mai bine este să n-o uitaţi pe Maica Domnului!"

Găsind un loc retras în Catedrala Sfântului Nicolae, împreună cu marea nevoitoare, schimonahia Maria, el săvârşea rugăciuni, nădăjduind că Maica Domnului Grabnic Ajutătoarea şi Sfântul Nicolae (în catedrală se găseau icoanele lor făcătoare de minuni) nu vor permite ca duşmanul să intre în oraş.

Duşmanul nu a intrat în oraş. Mai mult decât atât: el nu a putut înainta mai departe în Rusia.

Schiegumenul Savva (f 1980)

Pedeapsa

Am crescut într-o familie credincioasă. Bunicul meu, Vasili Efimovici Taraskin, şi bunica erau oameni evlavioşi. Il cinsteau mult pe ţarul Nicolae. Când s-a născut prima lor fiică, mama mea, au numit-o, în cinstea fiicei ţarului, Olga. Ea a absolvit trei clase la şcoala parohială, unde obiectul preferat era religia. A învăţat să citească atât de bine din Psaltire, încât o chemau să citească la înmormântări nu doar în satul nostru, ci şi în satele din împrejurimi.

In colţul roşu, deasupra mesei, se aflau icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului şi cea a Sfântului Nicolae. De sărbători, bunica aprindea

76

candela, a cărei lumină aducea pace sufletească. Se întâmpla ca noaptea să mă trezesc, întredeschideam ochii şi de la candelă se întindeau fire aurii. Când priveam cu atenţie chipurile dumnezeieşti, mi se părea că erau cu adevărat vii. Aşa şi sunt. Ţin minte că eram atât de fericit când, o dată, de Paşti, împreună cu alţi copii, am avut ocazia să urc până la al treilea etaj al clopotniţei bisericii noastre.

Din păcate, am fost martor la dărâmarea acestei clopotniţe. Sub îndrumarea comunistului Jitkov, clopotele au fost date jos şi s-au sfărâmat în bucăţi. Le ajuta un beţiv, nenea Vanea Braghin. Pentru asta a primit bani şi a băut atât de mult, încât, întorcându-se acasă, a căzut într-o fântână părăsită şi s-a înecat, deşi apa acolo era până la genunchiul broaştei. Bise-rica a fost închisă. Au vrut să facă în ea o sală de dans, însă ţăranii refuzau să o frecventeze şi atunci a fost transformată în depozit.

Biserica a fost distrusă până la temelie după război şi tot sub îndrumarea aceluiaşi Jitkov. De data aceasta însă, el nu a putut evita răsplata. S-a îmbolnăvit de tuberculoză, tuşea cu sânge şi nu după mult timp a murit. A fost pedepsit şi un băieţel, un pionier. El îşi umplea buzunarele cu pietre şi le arunca în chipurile sfinţilor. A răcit la picioare şi a rămas pentru toată viaţa invalid. Nu demult l-am întâlnit în oraş. Când a venit vorba de biserica Sfântului Nicolae, a spus doar: „Am fost nişte proşti"- şi s-a îndepărtat de mine, sprijinindu-se în cârje.

Eu însumi, mulţi ani, am fost puţin credincios. Mama deseori îmi spunea să citesc din Sfânta Scriptură, dar eu întotdeauna găseam un pretext ca să fac altceva. Când, în '42, am plecat pe front, mama mi-a dat o panglică pe care era scrisă o rugăciune, „Cel ce locuieşti în ajutorul Celui Preaînalt...". Cred că ea m-a salvat, căci de la război m-am întors viu şi nevătămat. Tot prin rugăciunile mamei m-am întors la biserică. Acum nu mă va zdruncina din credinţă nicio putere diavolească.

N. A. Kulinicin, oraşul Riazan

Lecţia

Când în Kaliningrad s-a târnosit o nouă biserică în cinstea Mântuitorului Hristos, eu m-am dus la prima slujbă. La pangar atenţia mi-a fost atrasă de o icoană a Sfântului Nicolae. Tot drumul spre casă mă încăl-zea sentimentul de evlavie pentru noua icoană. Când însă am intrat cu ea în casă, fiica mea a luat icoana în mâini şi imediat a dat-o la o parte cu dispreţ, spunând: „De ce ai mai cumpărat-o? Şi aşa ai prea multe icoane şi mai spui că nu ai bani nici măcar de pâine!" Cu durere în suflet, i-am răspuns: „Eu nu-ţi impun să crezi. Dar despre Dumnezeu şi icoane te rog să nu vorbeşti niciodată urât. Nu judeca ceea ce nu ştii!" Câteva ore mai târziu, maşina în care se afla ea a avut un accident. Dintre pasagerii celor două maşini care s-au ciocnit, doar ea a suferit; ceilalţi s-au ales numai cu o sperietură, pe când fiica mea avea fractură de bazin, o puternică comoţie cerebrală, răni la cap, la faţă, la mâini şi la picioare. I-am spus că toate acestea i-au fost date ca o lecţie pentru atitudinea ei neserioasă faţă

77

de icoane şi credinţă. M-am rugat Sfântului Nicolae pentru iertarea şi însănătoşirea ei. In prezent, fiica mea este sănătoasă. Din păcate, ea nu a ajuns încă la o credinţă fermă, deşi nu mai are nicio îndoială.

Liubovi Nikitina, oraşul Kaliningrad

De partea cealaltă a râului Ujeni

Intr-un sat îndepărtat şi uitat de lume, Zaujeni, care este situat la poalele pădurilor sălbatice din regiunea Tveri, de partea cealaltă a râului Ujeni, se află o capelă, aproape ruinată, ridicată în cinstea Sfântului Nicolae. In ea se găsea o icoană mare a sfântului, cinstită de către toţi locuitorii. Capela a fost înălţată în secolul al XIX-lea. In zilele când ea funcţiona, aici veneau să se roage atât ţăranii din sat, cât şi cei din satele de prin împrejurimi. Sărbătorile Sfântului Nicolae erau considerate aici aproape cele mai importante. In acele zile se organizau mese mari şi pe-treceri. Majoritatea bărbaţilor din sat purtau numele Nicolae.

In anii grei, când biserica era prigonită, ţăranii din Zaujeni au hotărât să nu permită profanarea capelei. Multe din icoane au fost ascunse prin case. Icoana mare a Sfântului Nicolae şi a vieţii sale a fost luată de un mare rugător, ţăranul Nicolae. Capela a fost închisă, dar fiecare ţăran din Zaujeni continua să se roage şi să-l cinstească pe Sfântul Nicolae la el acasă.

Se relatează un fapt în urma căruia icoana mare a fost considerată făcătoare de minuni. In primii ani de după război, într-un grajd de vite a izbucnit un incendiu. Focul se răspândea cu iuţeala fulgerului şi era gata să cuprindă nu numai casele învecinate cu grajdul, ci si mai departe, întreg satul. Maşini de pompieri în sat nu existau, iar ţăranii nu erau în stare să lupte singuri cu focul. Lumea intrase în panică. Atunci bunicul meu a luat în mâini icoana ocrotitorului său ceresc şi, cu rugăciunea pe buze, s-a îndreptat spre partea satului cuprinsă de flăcări. Peste puţin timp, focul a început să se potolească şi să se stingă. Satul a fost salvat datorită mijlocirii Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

După această minune, prin intermediul icoanei, multă lume se adresa sfântului. Oameni bolnavi sau îngreunaţi cu necazurile de zi cu zi primeau de fiecare dată vindecare şi mângâiere. Inainte de a călători, fiecare ţăran se însemna cu semnul crucii şi rostea rugăciunea binecunoscută: „Nicolae, Plăcutule al lui Dumnezeu, ocroteşte-mă în timpul călătoriei!" După moartea bunicilor, icoana a ajuns la mine. La înce-putul anilor '90 eu am adus-o în Sankt-Petersburg.

Igor Kuzmin, oraşul Sankt-Petersburg

Nikola - dătătorul de pâine

78

Cum intri în biserică, în partea dreaptă se află icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Chipul este aproape şters, culorile au căpătat o nuanţă cenuşie, însă privirea a rămas clară, vie şi blândă. Chiar de la început icoana mi-a atras atenţia. Avea în ea ceva simplu, sigur şi necesar, cum este şi o bucată de pâine.

- Acesta este Nikola, dătătorul de pâine! mi-a explicat o călugăriţă.- Nikola, dătătorul de pâine? am întrebat eu. E prima dată când aud

ca o icoană să fie numită astfel.- Nici noi nu am auzit, până când nu a fost adusă aici, a spus

măicuţa şi a scos cutiuţa pentru lumânări. Priviţi!In cutiuţă se aflau nişte fâşii subţiri de hârtie. Ciudat. .. Toate rudele

mele, mulţi ani la rând, au trăit pe cartele pentru pâine. Am auzit multe istorisiri şi întâmplări, însă cartelele nu le-am văzut niciodată. Printre lucrurile vechi din podul casei găseam bilete vechi de film, bonuri de manufactură, chiar şi bani ieşiţi demult din circulaţie, însă cartele pentru pâine - niciodată. Le aveam în faţa mea pentru prima dată.

O cartelă era pe numele Elisavetei Efimovna Hmeliova - în noiembrie 1941 ea trebuia să primească 400 grame de pâine. A doua, pe numele Mariei Petrovna Pavlova - noiembrie 1941, raţia întreagă (800 grame). Acestor două cartele nu le-a fost dat să fie întrebuinţate. Pe 16 octombrie armatele germane înaintau spre Georgia, Budogorosci şi Tihvin, iar pe 8 noiembrie au ocupat oraşul, încercând să supună Leningradul la o a doua blocadă.

Pe perete se afla icoana înnegrită a Sfântului Nicolae.- Cum a ajuns aici?- Nu ştiu, a dat din cap maica. Femeile care au adus-o ne-au istorisit

această întâmplare...- Care anume?- Ele, la rândul lor, au auzit-o în copilărie de la părinţi. Aşa a fost:

nemţii se apropiau de oraş. Femeile cărora le aparţin aceste cartele au nimerit sub ocupaţie. Nu aveau ce mânca, întrucât nemţii nu mai dădeau pâine pe baza cartelelor. Măcar să moară toţi de foame! îi condamnaseră ei pe localnici. A plâns Elisaveta Efimovna (ei îi aparţinea icoana), şi-a pus cartela în cutiuţa pentru lumânări, s-a rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, şi s-a culcat. Dimineaţa, pe masă a găsit pâine, 400 grame de pâine! Chiar în acel moment a venit la ea Maria Petrovna. „Masa, tu ai adus pâinea?", a întrebat-o Elisaveta Efimovna. „Nu", a urmat răspunsul. „Atunci de unde? Stau singură şi nu aveam pâine." Elisaveta Efimovna i-a povestit minunea şi Maria Petrovna a rugat-o să pună şi cartela ei în cutiuţa pentru lumânări.

Aşa au supravieţuit cele două femei ocupaţiei, a spus maica. Cum s-a întâmplat această minune, nu ştiu, însă în fiecare dimineaţă în casă apărea o bucată de pâine. Sfântul Nikola, dătătorul de pâine, le hrănea. Ce-i drept, nu pentru mult timp, căci ocupaţia a durat doar o lună. In decembrie armatele noastre au eliberat Tihvinul.

Maica şi-a făcut semnul crucii, a luat bonurile de hârtie din mâinile mele şi cu grijă le-a aşezat înapoi, în cutiuţă.

„Indreptător credinţei şi chip blândeţelor, a început ea să cânte apoi, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor.

79

Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!"

„Sfinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!", şopteam eu, însemnându-mă cu semnul crucii.

Priveam ochii sfântului, luminaţi de bunătate şi înţelepciune, plini de căldura pâinii.

Nicolae Koneaev, oraşul Sankt-Petersburg

Cei ce cântă minunile tale

Un prieten de-al meu avea un mare necaz. Era chiar în primii ani de după război. Nu avea nicio vină şi se ruga fierbinte Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor. Obosit, el s-a culcat. In vis a văzut cum pe cer erau o mulţime de sfinţi, iar printre ei Sfântul Nicolae strălucea cel mai tare. Prietenul meu se gândea: „Ce mângâiere că avem un aşa mijlocitor şi apărător!" Când s-a trezit, s-a însemnat cu semnul crucii şi a spus: „Slavă Domnului! Dumnezeu m-a miluit!" Intr-adevăr, Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a miluit.

Altă întâmplare despre ocrotirea minunată a Sfântului Nicolae: Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea de un copil. Când părinţii lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae şi se ruga. Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.

Intr-o zi, după serviciu, părinţii erau ocupaţi cu menajul. Geamurile de la balcon erau deschise. Copilul a ieşit pe balcon şi privea în jos, la copiii care se jucau şi râdeau în curte. A vrut şi el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - şi a sărit de la etajul al patrulea.

S-a adunat multă lume. Toţi strigau: „A căzut un copil!" Părinţii au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băieţelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în braţe:

- Fecioraşule, cum de-ai rămas în viaţă?- Bunicuţul m-a prins! a urmat răspunsul.- Care bunicuţ?- Cel din geamantanul bunicuţei. Au venit acasă.- Bunicuţo, deschide geamantanul!Ea îşi păstra în taină credinţa, însă atunci a fost nevoită să se

descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:- Acest bunic m-a prins!

Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)

Biserica Sfântul Nicolae

80

De profesie, sunt specialist pe probleme sociale într-un sat. Prin Pronia dumnezeiască mi s-a încredinţat un monument arhitectonic - ansamblul bisericesc Sfântul Nicolae, alcătuit din două biserici: una de vară şi alta de iarnă. Din cauza lipsurilor financiare, aceste biserici erau într-o stare jalnică.

De patru ani trebuia să rezolv probleme de ordin organizatoric. Câte ceva am reuşit să facem, dar a rămas încă mult de lucru. Biserica are cinci altare: al Sfântului Nicolae, care funcţionează, al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir - din biserica de iarnă, al Invierii Domnului, al Mucenicilor Fior şi Lavr, al Cuviosului Serghie de Radonej. Din ansamblu mai fac parte şi porţile lui Avraam, care sunt la intrarea în cimitir, şi clădirea şcolii duminicale.

Biserica s-a construit din donaţiile oamenilor. Inceputul construcţiei datează din 1776, iar prestolul în cinstea Sfântului Nicolae a fost sfinţit în 1786. Doar el a rămas neatins de răufăcători, împreună cu toate obiectele sfinte - o minune!

Erau timpuri când această biserică era singura care funcţiona în întreg raionul Soligalsk. Până la revoluţie, aici erau cincizeci de biserici. In anii 1939-1944 biserica noastră a fost închisă, iar părintele, care era înain-tat în vârstă, dat afară din casă. Pe atunci paroh al bisericii era preotul Alexandr Ivanovici Kastorski. La doi kilometri de biserică, el a cumpărat o căsuţă, iar mai târziu încă una, chiar lângă biserică. Oamenii povesteau cum părintele slujea chiar în această căsuţă.

Bineînţeles că nu toţi încăpeau înăuntru, de aceea mulţi rămâneau afară. Deşi după acte, părintele Alexandr figura ca fiind exilat în satul Verhovie, el continua să slujească pe la case. Avea picioarele bolnave şi nu putea să urce scările. Oamenii îşi înfrumuseţau curţile pentru sfinţirea apei.

Inainte de război, părintele Alexandr a fost arestat pentru agitaţie religioasă. Dar oamenii continuau să-l viziteze la închisoare şi să-i ducă de-ale gurii. Se spune că în acea perioadă toţi deţinuţii din închisoare mâncau pe săturate. Din cauza vârstei înaintate, el a fost eliberat. Părintele Alexandr a slujit în Biserica Sfântul Nicolae până la moarte. S-a stins din viaţă la vârsta de 85 de ani.

Galina Gromova, satul Burdukova, regiunea Kostroma

Fotografia

In Samara, parohul Bisericii Vera, Nadejda, Liubovi9 şi mama lor, Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov, îi cununa pe Serghie şi Olga. A doua zi, tânărul căsătorit a venit la biserică şi i-a arătat preotului o fotografie făcută în timpul cununiei, cu un aparat „Polaroid" obişnuit. In partea stângă a fotografiei se

9 Credinţă, nădejde şi iubire.

81

vedeau clar contururile unei figuri omeneşti, asemănătoare, după afirmaţiile preotului Vitali, cu Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni: aureola, barba, cutele veşmintelor... Uimit, preotul s-a îndreptat spre unul din pereţii bisericii, unde era înfăţişat Sfântul Nicolae - era exact copia de pe fotografie! Singura diferenţă era că pe fotografie se vedea în mâna stângă a sfântului Potirul pentru Sfânta Impărtăşanie, iar în cea dreaptă, Evanghelia. Conform tradiţiei picturii bisericeşti ortodoxe, cu Potirul în mână este înfăţişat doar Sfântul Ioan de Kronstadt.

In fotografie chipul sfântului părea că plutea în văzduh, vizavi de peretele unde încă înainte de revoluţie era o sobă. Când după zece ani s-a reconstruit biserica, zidarii au tencuit peretele care nu avea nicio pictură.

Curioşi, slujitorii bisericii au hotărât să verifice dacă nu cumva a fost vreo coincidenţă. Ei au fotografiat acelaşi loc, unde a apărut chipul sfântului. Pe fotografii au văzut exact acelaşi lucru. Un fapt curios: biserica a fost sfinţită în 1898 cu hramul Nikolo-Sofiiski.

După această întâmplare, enoriaşii s-au adresat conducerii eparhiale, ca să-i fie întors bisericii numele vechi.

„A mai fost o minune, când s-a înălţat turla bisericii, povestea părintele Vitali. Chiar deasupra ei, pe cer, a apărut o urmă ca a unui avion cu reacţie, în chipul unei cruci cu opt colţuri, îndreptată spre răsărit."

Andrei Polânski

Visul

Pe când eram directorul unei case de cultură, am fost invitat într-un an să petrec Revelionul la restaurant. Deşi era în Postul Crăciunului, m-au ispitit banii propuşi şi am căzut de acord. In ajunul petrecerii am avut un vis. In biserica noastră se află moaştele Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Toţi cei prezenţi în biserică se apropiau şi le sărutau. A venit şi rândul meu. Dar atunci când am vrut să sărut moaştele, Sfântul Nicolae s-a ridicat, m-a împins la o parte şi a început să mă certe în faţa tuturor.

De ruşine şi de frică, m-am trezit si mult timp nu am putut să adorm. Mă rugam şi plângeam, însă nu mi-am schimbat hotărârea. Nu voiam să ratez şansa de a câştiga jumătate din salariu într-o singură seară. Mult timp sentimentul de frică şi ruşine nu m-a părăsit. Din cauza lui am avut şi alte necazuri, căci nu poţi rămâne curat în timp ce te scalzi într-o băltoacă.

Toţi banii câştigaţi au mers pentru medicamentele fiicei mele, care s-a îmbolnăvit din senin. Eram disperat, fiind conştient de păcatul meu. Nişte oameni cu suflet bun mi-au dat o iconiţă şi viaţa sfântului. Pe icoană era exact chipul sfântului din visul meu. In fiecare zi îi cer iertare sfântului pentru că îi port cu nevrednicie numele, îi cer ajutorul şi ocrotirea. Şi ştiu ca, deşi sunt păcătos, plăcutul lui Dumnezeu nu mă va lăsa să pier.

Nicolae Ivanenko, oraşul Velelka, regiunea Minsk (Bielorusia)

82

In acel cumplit an

Război. Toamna târzie a anului 1942. Ne aflam sub ocupaţie. Şcolile din Letonia nu funcţionau. La lucru se putea angaja doar în Bielorusia, dar până acolo era greu de ajuns. Intr-un moment de disperare, m-am apropiat de icoane şi am început să mă rog Sfântului Nicolae: „Părinte Nicolae, pe toţi îi ajuţi. Niciodată nu m-am adresat ţie. Ajută-mă! Am rămas singură cu mama bolnavă, nu am nici tată, nici frate, nici soţ. Fii-mi tu tată, ajută-mă! Tu, care nu refuzi pe nimeni, nu mă refuza nici pe mine!" In aceeaşi zi noi am putut pleca în Bielorusia. Acolo, într-un sat, m-am angajat ca administratoră într-o şcoală.

Locuiam la un ţăran, care ne şi hrănea. Pentru aceasta eu îi plăteam cu lemnele pe care le primeam de la şcoală şi care erau greu de găsit. Pe la mijlocul iernii s-a zvonit că nu vor mai fi lemne. Imi făceam griji. Din nou m-am adresat Sfântului Nicolae: „Tăicuţule! Scoate-mă din încurcătură, ajută-mă să găsesc lemne! Căci nu mai am cu ce plăti gazdei, care ne şi hrăneşte!" Peste câteva zile am fost înştiinţaţi că ni s-a oferit un alt teren pentru lemne, dar că acolo în acel moment se aflau partizani. Eu continuam să mă rog: „Ajută-mă, singură nu pot face nimic..." De câteva zile stăteam fără lemne. De frig, apa îngheţa noaptea în cameră.

Intr-o dimineaţă, gazda a plecat să caute lemne. La scurt timp, am zărit prin geam că spre casa noastră se îndrepta o căruţă cu lemne. Am aflat că aceste lemne erau pentru mine. Căruţaşul mi-a povestit ur-mătoarele: „Ieri a trebuit să duc lemne în raion. Am încărcat căruţa şi am pornit la drum. Deodată calul s-a oprit şi nu a vrut să mai meargă. S-a culcat pe pământ şi gata! Nu puteam să fac nimic. Tot l-am îmboldit să facă măcar câţiva paşi. Aşa am ajuns cu greu la voi în sat. Când s-a întunecat, nişte oameni m-au găzduit peste noapte. Dimineaţă am hotărât să pornesc spre casă, iar de acolo, în raion. Am ajuns la drum, dar calul meu se culcă din nou. In întâmpinare mi-a ieşit un învăţător de la şcoala dumitale. El mi-a spus să ţi le aduc: «Oricum trebuia să le primească, iar eu voi semna în acte că lemnele au ajuns la destinaţie»".

L-am ospătat pe ţăran, i-am arătat drumul pe care trebuia s-o apuce şi el a plecat. Eu am intrat în casă, am îngenuncheat în faţa icoanei şi am izbucnit în plâns. Aş fi intrat în pământ ca să-i mulţumesc neîncetat celui pe care l-am rugat să-mi fie tată în acel cumplit an... Imi place să-mi amintesc aceasta întâmplare, care îmi încălzeşte întotdeuna sufletul. Plâng şi acum, când scriu aceste rânduri.

Din amintirile Pavlei Ivanovna Krukovskaia f f 7995 j, T.S. Kuzmici, or. Pskov

Duşmanii Bisericii

Până la sfârşitul anilor '50 la noi se slujea în Biserica Sfântul Nicolae.

83

Incă înainte de a fi dărâmată, un oarecare Iastrebov a tras cu arma în crucile bisericii. Peste câteva zile a nimerit sub roţile unei căruţe şi a rămas fără picioare. Striga de durere, dar mulţi din cei care erau de faţă în momentul accidentului nu s-au putut apropia de el. O putere nevăzută îi oprea. Nici soţia lui nu a putut face nimic ca să-l salveze. El a rămas acolo, sub roţi, mult timp. Intr-un târziu a fost totuşi scos, dar picioarele i-au rămas ţepene până la sfârşitul vieţii. A trăit puţin. Până azi mulţi săteni îşi amintesc despre aceasta întâmplare. Nu au murit de moarte bună nici cei care au participat la dărâmarea bisericii.

Viaceslav, regiunea Ivanovo

Pe râul Belaia

S-a întâmplat în oraşul nostru, în timpul puterii sovietice. O familie locuia pe malul râului Belaia. Băiatul lor a găsit o icoană a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, şi a adus-o acasă. Mama a agăţat icoana pe perete. Seara, tatăl s-a întors de la serviciu si, când a văzut-o, a aruncat icoana la coşul de gunoi. Peste câteva zile, soţul şi soţia se aflau într-o barcă. Voiau să ajungă pe malul celălalt, unde se afla o păşune. La jumătatea râului, vaca a aplecat barca şi a răsturnat-o. Soţia şi vaca au reuşit să iasă la mal, însă soţul s-a înecat.

R. F. Guseva, oraşul Ufa

Vedenia

O femeie avea un fiu bolnav. Băiatul avea nouă ani şi nu putea să meargă. Mama se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Intr-o seară, când s-a întors acasă de la serviciu, mama a auzit cum fiul ei vorbea cu cineva. L-a întrebat cu cine a vorbit, iar băiatul i-a spus că l-a vizitat un bătrân, care semăna cu cel de pe icoană şi că s-au jucat îm-preună. După această vedenie, copilul a început să meargă.

V.V. Suhoroslova, oraşul Permi

84

Bunicul cu barbă albă

Aveam cinci ani când, în timpul somnului, m-am speriat şi din această cauză m-am îmbolnăvit. Aveam adesea crize şi dureri mari de cap. Odată, în timpul războiului, când tocmai îmi reveneam după o astfel de criză, în faţă mi-a apărut un bătrân cu barbă albă:

- Ce s-a întâmplat, drăguţă, nu cumva eşti bolnavă?- Cine eşti, bunicule? l-am întrebat eu.- Sunt Nicolae, Făcătorul de minuni. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu

şi nu vei mai fi bolnavă.Bătrânul a dispărut, iar eu am chemat-o pe mama şi i-am povestit ce

mi s-a întâmplat. Ea m-a pus să-i jur că voi merge la biserică. Dar era război şi ne aflam sub ocupaţia nemţilor.

După război m-am căsătorit, însă nu aveam copii. Când a fost eliberat oraşul Petrozavodsk, m-am dus la biserică, am plătit o slujbă cu Acatistul Sfântului Nicolae, am aprins o lumânare şi am împodobit icoana sfântului cu un ştergar.

După slujbă m-am dus la o prietenă şi m-am culcat puţin. Din nou mi-a apărut în somn bătrânul cu barbă albă:

- Ei, drăguţă, acum eşti sănătoasă. Continuă să faci cum ai făcut azi. Iar cine te va obijdui, va suferi toată viaţa lui. Tu să nu cerţi pe nimeni, ci doar să spui: „Doamne, miluieşte-i pe cei ce mă urăsc".

De atunci nu l-am mai văzut. M-am însănătoşit. Am cinci copii: patru băieţi şi o fată.

N. G. Paikaceva

Prin mila Sfântului Nicolae

Prima mea întâlnire cu Sfântul Nicolae a avut loc în copilărie. Noi, copiii, pe când ne jucam în casa străbunicii, am găsit icoana sfântului şi am adus-o în camera noastră. De atunci au trecut mulţi ani. Prin mila lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae m-a salvat de o boală grea.

In 1995, după o operaţie, am simţit o durere acută în plămâni. Mi-au făcut o radiografie, în urma căreia au depistat o infiltraţie. Şi, după cum se întâmplă de obicei, medicii, fără să cerceteze cazul, m-au trimis la sanatoriu, unde am stat o perioadă, în nişte condiţii groaznice, fiind diagnosticată cu TBC. La un moment dat am vrut să fug de acolo.

In salon cu mine stătea o femeie credincioasă, care mi-a dat cartea ei de rugăciuni şi m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae.

Peste câteva zile, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sfântului Nicolae, eram deja acasă, vie şi sănătoasă. Pe plămâni mi-a rămas doar o cicatrice.

Vă imaginaţi?! După septicemie, la câteva zile după operaţie, slăbită, cu un plămân bolnav, am nimerit într-un focar de tuberculoză şi am reuşit să supravieţuiesc!

Roaba lui Dumnezeu Irina,

85

oraşul Serafimovici, regiunea Volgograd

Bătaia în geam

S-a întâmplat la începutul războiului, într-un orăşel de lângă Moscova, Balaşih. In familia Soloviov erau patru copii. Iarna, mama s-a îmbolnăvit grav, era pe moarte. Fiica ei de zece ani, Parascheva, stătea la geam şi plângea. Deodată ea a auzit o bătaie în geam. Parascheva a şters uşor cu degetul un colţ din geamul îngheţat şi a văzut un bătrân care avea peste umăr o panglică. El i-a spus:

- Fetiţo, nu plânge! Mama ta nu va muri. Parascheva s-a liniştit şi s-a dus să le povestească vecinilor întâmplarea.- Mama nu va muri. Mi-a spus un bătrân.- Care bătrân?- Cel care a bătut la noi în geam. Avea o panglică pe umăr. El mi-a

spus că mama nu va muri.I-au arătat câteva icoane. Intr-una din ele l-a recunoscut pe Sfântul

Nicolae, care era înfăţişat cu omofor şi cu Evanghelia în mână.

Vinogradova, oraşul Lipeîk

Cine m-a chemat în ajutor?

Nu departe de malul mării locuia o tânără familie. Se apropia ziua de naştere a unuia din soţi şi au hotărât să o sărbătorească pe o plută, împreună cu prietenii. Tinerii au construit o plută şi, când a sosit ziua mult aşteptată, au sărbătorit. Veselie, băutură şi mâncare multă. Deodată cerul s-a întunecat, au apărut nori negri, a început să tune şi să plouă. Prietenii s-au grăbit să ajungă la mal, iar soţii, nu se ştie din ce cauză, au mai rămas pe plută. Un val puternic a lovit însă pluta şi i-a scos în largul mării. Era întuneric beznă.

Brusc, soţul şi-a amintit că în cele mai grele momente oamenii îl cheamă în ajutor pe Sfântul Nicolae. Soţii nu credeau în Dumnezeu, nu ştiau rugăciuni, dar s-au rugat cu propriile cuvinte. Peste câteva clipe s-a auzit zgomotul unei bărci cu motor şi o voce care li se adresa: „Cine m-a chemat, ce s-a întâmplat?" Tinerii, cu lacrimi în ochi, i-au spus necazul. Bătrânul le-a întins o funie şi ei au legat-o de plută.

Cât timp a trecut, nu se ştie. In depărtare s-a auzit lătrat de câini. Când au ajuns pe mal, tinerii l-au invitat pe bătrân la ei. Insă el le-a răspuns că nu poate rămâne, pentru că trebuia să-i ajute şi pe alţi oameni. Ei l-au întrebat unde să-l caute, ca să-i mulţumească. Bătrânul le-a dat o adresa dintr-un alt oraş.

86

După un timp, tinerii au plecat în acel oraş. Au ajuns acolo, au găsit strada şi casa, care, de fapt, era o biserică, şi au început să întrebe de bătrân. Nimeni nu-l cunoştea. Pe când se uita prin biserică, soţia a re-cunoscut într-una din icoane pe cel care îi salvase. Acesta era Sfântul Nicolae. Tinerii au lăsat darurile şi au adus mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului.

G. Bulanova, regiunea Volgograd

Casa neîncuiată

O femeie s-a dus în pelerinaj la o mănăstire şi abia la sfârşitul zilei şi-a amintit că lăsase uşa casei descuiată. Casa era la capătul oraşului Kirov şi în afară de ea, nu mai locuia nimeni acolo. Ce să facă? Toţi o sfătuiau să se întoarcă, însă ea le-a spus: „Nu, nu mă voi întoarce. Facă-se voia Domnului!" Şi şi-a continuat drumul. Peste o săptămână s-a întors acasă. Uşa era larg deschisă. A înţeles că înăuntru era cineva. S-a oprit speriată în prag. Din casă a ieşit un bărbat tânăr, care s-a aruncat la picioarele ei.

- Lasă-mă să plec, striga el, în numele lui Dumnezeu, lasă-mă să plec! Iţi întorc tot ce-am luat, numai lasă-mă să plec!

- Uşa este deschisă, pleacă!- Nu pot! Bătrânul nu mă lasă.- Care bătrân?- Unul... aşa, mic de statură. Eu am intrat în casa ta, am golit

frigiderul, am mai luat câte ceva, uite, nici nu le-am atins şi am dat să ies. Când colo, în uşă stătea el. Nu scotea un cuvânt. Mi s-a făcut frică. Am încercat să ies noaptea - el tot acolo stătea. Dacă vrei, du-mă la miliţie!

- Uite ce-ţi mai trece prin cap! Pleacă. Nu ai dat foc casei, şi-ţi mulţumesc pentru asta!

- Mi-e frică de bătrân.Femeia a spus o rugăciune şi a lăsat hoţul să plece.

„Pavoslavnâi Suzdali"

Bătrânul

Imi amintesc că în copilărie mama mi-a povestit că se dusese în pădure după ciuperci şi se rătăcise. S-a aşezat pe o buturugă şi a început să plângă. Nu a trecut mult timp şi s-a pomenit lângă ea cu un bătrân care avea o barbă albă. Parcă îl mai văzuse undeva. El a întrebat-o: „De ce

87

plângi?" „M-am rătăcit, i-a răspuns mama, nu ştiu cum să ies din pădure şi deja a început să se întunece". „Ia-o pe cărăruia aceasta şi mergi tot înainte. Vei ajunge în satul tău."

Şi, într-adevăr, mama a zărit cărăruia şi s-a bucurat mult. Cât despre bătrân, el a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Mama a ajuns acasă cu bine. Tatăl i-a spus: „Simţeam că ai păţit ceva şi m-am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni".

Ekaterina Plipenko, oraşul Iaroslav

Serioja

Această întâmplare a avut loc în satul nostru, în ziua de 22 mai 1956. O femeie, Antonina, cu fiul său, Serioja, în vârstă de trei ani, lângă ea, s-a apucat să-şi împrejmuiască grădina. Bunica ei, o femeie credin-cioasă, a atenţionat-o să nu lucreze în ziua Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Antonina i-a răspuns că sărbători sunt multe, iar munca nu aşteaptă, şi s-a apucat de lucru. Peste 15-20 de minute femeia s-a alarmat brusc: „Unde-i Serioja?" Copilul nu era nicăieri. A căutat peste tot. Vecinii şi noi, elevii, ne-am pornit să căutăm băieţelul în pădure, însă fără niciun rezultat.

A treia zi, vânzătoarea de la magazinul din sat a plecat pe cal în satul vecin, după marfă, şi la 11 km de sat l-a zărit pe Serioja. Stătea nu departe de drum, pe un muşuroi de furnici. Băieţelul mărturisea că un bătrân îl lăsase acolo, spunându-i: „Stai aici. Vor veni oamenii şi te vor găsi". Uimitor era că furnicile nici nu îl atinseseră, deşi era îmbrăcat subţire.

Cu timpul, sătenii au ajuns la concluzia că acest bătrân nu putea fi altul decât Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.

Roaba lui Dumnezeu Galina, regiunea Kemerovo

Ocrotitorul ceresc

Am rămas fără serviciu. Producţia uzinei unde am lucrat aproape 16 ani s-a oprit. Câştigam bani prin diverse locuri, cum şi unde puteam, iar ca să mă angajez în specializarea mea nu era nicio nădejde, mai ales că mă apropiam de 50 de ani. Situaţia în familie era critică. Părintele de la biserică, aflând de situaţia mea, m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae şi să-i citesc în fiecare zi acatistul. I-am urmat sfatul.

Peste câteva zile am fost anunţat că eram aşteptat să fiu angajat conform specializării mele. Interesant este faptul că la întreprinderea unde am început să lucrez era ordinul ca să nu fie angajaţi oameni „de pe

88

stradă" şi, când îmi semna cererea, şeful mă tot întreba cine este patronul meu.

De această minune m-am învrednicit eu, nevrednicul, din partea Sfântului Nicolae.

Alexei Popov, oraşul Volgograd

Lupii

Toată viaţa, şi a trăit 80 de ani, mama a crezut în ajutorul Sfântului Nicolae, căruia adesea i se ruga. Când din cauza bătrâneţii şi a bolilor nu mai putea să meargă la biserică, ea citea şi cânta acatiste acasă. Mi-a povestit multe despre ajutorul sfântului, dar eu am reţinut o anume istorisire.

S-a întâmplat pe la sfârşitul anului 1941, în regiunea Iaroslav, unde fuseserăm evacuaţi. Am primit o înştiinţare că tata s-a pierdut fără urmă. Mama trebuia să meargă în centrul raional. Nu exista niciun mijloc de transport până acolo, aşa că de la colhoz i-au dat un cal înhămat la o sanie.

Seara târziu, când se întorcea acasă prin pădure, a observat cum o haită de lupi îi înconjura sania. Mama a început să se roage Sfântului Nicolae. A lăsat hăţurile din mâini şi a închis ochii. Când i-a deschis, calul alerga din toate puterile, iar lupii nu se mai vedeau. In depărtare se zărea satul, unde era aşteptată de copii.

Spre sfârşitul vieţii, mama s-a îmbolnăvit grav. Cel mai mult se temea să nu ne împovăreze pe noi. Se ruga mult, chiar şi în ziua morţii sale, pe 22 mai, ziua cinstirii Sfântului Nicolae, şi spre dimineaţă s-a stins încet din viaţă.

Roaba lui Dumnezeu Galina, oraşul Sankt-

Petersburg

Referatulpreotului Bisericii Schimbarea la Faţă din oraşul Penza, Gherasim Iakovlevici Dubasovski, din partea asesorului10 Subocev

In 1818, la genunchiul drept mi s-a deschis o rană, din cauza căreia sufeream atât de mult, încât, sprijinit în baston, de-abia puteam să calc, durerea fiind insuportabilă. Prin grija şefilor mei, au fost consultaţi diferiţi medici.

10 Kolejskii asessor - al optulea din cele 14 grade ale ierarhiei civile din Rusia ţaristă (nota trad.).

89

Dorind să-mi salveze viaţa şi temându-se să nu înceapă cangrena, medicii au hotărât să-mi amputeze piciorul bolnav. Imediat şi-au luat instrumentele necesare şi opiul, însă, prin lucrarea lui Dumnezeu, eu m-am împotrivit, spunându-le că mai bine mor, decât să rămân fără picior.

Toate tratamentele s-au dovedit însă ineficiente. Aşa am suferit mai mult de un an.

Intr-o noapte de iarnă, mă întorceam de la slujbă acasă (locuiesc aproape de capela Preobrajensk). In momentul când treceam pe lângă poarta capelei, din urmă m-a ajuns un bătrân, îmbrăcat ţărăneşte. Deoa-rece era o noapte cu lună, am putut să-i văd bine faţa. M-a întrebat de boala mea şi de tratamentele pe care le-am urmat. I-am povestit tot, iar când am ajuns în dreptul capelei, bătrânul mi-a spus: „Dacă nu te-au putut vindeca medicii, te va ajuta această capelă. Să iei din ea apă şi pământ. Cu apa să speli rana, iar pământul să-l presari peste ea".

Apoi parcă am leşinat, iar când mi-am revenit şi m-am uitat în jur, însoţitorul meu dispăruse. Nici până astăzi nu pot pricepe cum s-a întâmplat aceasta. Bătrânul nu mai era nici în faţa, nici în spatele meu. In dreapta aveam un mal abrupt, iar în stânga, un deal asemănător, şi deci nu ar fi avut pe unde să treacă. Din această cauză eram foarte speriat, ceea ce au observat şi vecinii mei în momentul când am ajuns acasă. La întrebările lor, eu le-am povestit tot ce mi se întâmplase. Gazda mea a plecat imediat la capelă, a luat un pumn de pământ şi, într-un vas, apă. După ce a uscat pământul pe sobă, mi-a curăţat rana cu apă şi a presărat pământ peste ea, după care mi-a bandajat în cârpe piciorul. Noaptea am dormit liniştit, ceea ce nu mi se mai întâmplase de foarte mult timp. A doua zi dimineaţa şi seara următoare a urmat aceeaşi procedură, iar mai mult nu a mai fost nevoie, pentru că piciorul mi se videcase.

Câteva săptămâni mai târziu, întâmplător, am intrat în capelă, unde se afla icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am rămas înmărmurit când am recunoscut în Sfântul Nicolae pe acel bătrân. Adevă-rul celor relatate de mine sunt gata să il confirm prin jurământ.

„Penzenski vremennik", 1849

Viata

Când ne-am căsătorit, nu aveam casa noastră şi de aceea locuiam la soacra mea. Viaţa de familie nu mergea. După trei ani, am hotărât să divorţez. Fiul nostru avea doi ani. In vis sau în realitate, nu ştiu, mi-a apărut Sfântul Nicolae, într-un veşmânt gri, împodobit cu cruci, şi mi-a spus: „Să nu-l părăseşti!" Fireşte, nu am îndrăznit să nu-i dau ascultare, mai ales că, deşi puţin, eram totuşi credincioasă: în copilărie, bunica mea, o cazacă de pe Don, m-a educat în credinţa creştină.

Noi locuiam pe atunci aproape de Biserica Sfinţii 12 Apostoli, în oraşul Tuia. Deseori, bunica mă lua cu ea la biserică. Imi plăcea să asist la cununii, iar când oboseam, plângeam la urechea ei: „Bunico, mă dor picioarele". Ea îmi răspundea: „Stai în genunchi şi nu te vor mai durea."

Peste un timp, îrapreună cu soţul meu am plecat mai întâi în poitul

90

Varvno, iar după aceea, în regiunea Magadan. Am trăit împreună treizeci şi doi de ani, până la moartea soţului, pe 19 decembrie (stil vechi), în ziua Sfântului Nicolae.

I. J. Kosiiunum, regiunea Kaliningrad

Rugă din adâncul mării

In Marea Egee, la cinci kilometri de insula Paros, s-a scufundat o corabie. Din cinci sute de pasageri, au pierit vreo optzeci. In întuneric, corabia s-a lovit de o stâncă. S-a făcut o spărtură mare, prin care a început să pătrundă apa. Căpitanul a dat comanda ca toţi pasagerii să părăsească vasul. Mulţi dintre ei dormeau. Luminile s-au stins. A început panica generală, fiecare grăbindu-se, după cum putea, să sară în apa învolburată.

Printre ei era şi o femeie de vreo 50 de ani. Neştiind să înoate, era cât pe ce să se înece. Ea însă nu voia să moară şi din toate puterile a început să strige: „Doamne, dacă este voia Ta cea sfântă, salvează-mă! Sfinte Nicolae, ajută-mă, nu vreau să mor!" Deodată s-a apropiat de ea o barcă. Cele cinci persoane care se găseau în ea cu greu au scos-o din apă.

Despre această minune, ea a povestit la o emisiune televizată. Astfel, telespectatorii au fost martori ai credinţei vii a acestei femei, a cărei rugăciune a ajuns până la cer şi a primit ajutor grabnic de la Dumnezeu şi de la Sfântul Nicolae.

Evanghelia Legopoulu, Grecia

Nu a permis săvârşirea păcatului

I s-a întâmplat unei cunoştinţe de-ale mele în 1988. Fiind o persoană puţin credincioasă, a hotărât, deşi era femeie măritată, să plece în alt oraş, pentru a se întâlni cu bărbatul iubit, şi el căsătorit. Pe atunci se făcea rost cu mare greutate de un bilet de avion. Cunoştinţa mea a luat cu sine o iconiţă a Sfântului Nicolae şi a plecat la aeroport.

Bilete nu erau nici pentru acea zi, nici pentru următoarea. Femeia a luat în mâini iconiţa şi i s-a adresat sfântului cu cuvintele: „Nicolae, Făcătorule de minuni, doar tu poţi! Fă o minune! Ajută-mă să fac rost de un bilet!" După ce a spus ea aceste cuvinte, în sală s-a anunţat că este un bilet pentru ziua următoare, exact la cursa de care avea ea nevoie. Bucuroasă peste măsură, a cumpărat biletul.

Dar mai interesant a fost ceea ce s-a petrecut a doua zi. Venind la ora indicată la aeroport, femeia aştepta să se afişeze cursa pentru ruta ei. A venit şi timpul decolării avionului, dar afişarea tot nu se producea. Ingrijorată, s-a adresat la ghişeul de informaţii. Aici a aflat că în ziua respectivă niciun avion nu avea ruta respectivă.

91

Lucrătorii aeroportului se mirau cine putea să anunţe şi să vândă un astfel de bilet. Ei o încredinţau că aşa ceva nu se putea întâmpla, dar după ce au văzut biletul şi au verificat pe calculator, şi-au cerut scuze şi i-au returnat banii.

Astfel Sfântul Nicolae a făcut o minune, dar în acelaşi timp a înţelepţit-o pe femeie, căci o asemenea călătorie ar fi dus la păcat, ceea ce el nu putea îngădui. In consecinţă, a împiedicat-o să păcătuiască!

Tatiana Stepanovna, oraşul Sankt-Petersburg

Vânzătorul de piei

Un vânzător de piei se pregătea să plece să-şi vândă marfa, dar a întârziat dintr-un motiv oarecare.

Era iarnă, se întuneca repede şi a hotărât să înnopteze în primul sat care îi va ieşi în cale. A întâlnit un om şi acela i-a arătat o casă în care îl puteau primi. A intrat în curte, a deshămat caii si cum a intrat în casă, s-a culcat pe cuptor. Era pe cale să adoarmă, când a auzit cum cineva a intrat în casă şi a întrebat în şoaptă:

- A adormit? Gazdele i-au răspuns:- A adormit.- Unde-i toporul? Eu acum, dintr-o lovitură...A înţeles omul nostru că nimerise la oameni răi. Voia să se roage, dar

nu-i venea în minte nicio rugăciune. Şi-a amintit doar de Sfântul Nicolae şi a început să şoptească înfrigurat: „Nicolae, Făcătorule de minuni, scapă-mă de moarte năprasnică! Până la sfârşitul vieţii te voi cinsti!"

Gazdele deja se pregătiseră să-l omoare, când de afară a răsunat o voce:

- Hei! Inhamă caii! Nu mai dormi! Pe tine te mai aşteptăm!Gazdele, nedumerite, se întrebau: „Oare nu fusese singur?"Vânzătorul de piei s-a însemnat cu semnul crucii, a sărit de pe cuptor

şi a ieşit afară în mare grabă, strigând din răsputeri:- Aşteptaţi-mă şi pe mine!Afară, în jur, ţipenie de om. A înhămat caii şi restul nopţii l-a petrecut

pe drum. A plâns toată calea, mulţumind Sfântului Nicolae. Spre dimineaţă a ajuns acasă şi a povestit tuturor cele întâmplate.

Până la sfârşitul vieţii el şi-a ţinut promisiunea: în zilele de sărbătoare aduna toţi copiii din sat şi le împărţea dulciuri. Intâmplarea aceasta se povesteşte şi azi. Soţia lui încă mai trăieşte.

Roaba lui Dumnezeu Vasilisa, oraşul Pogvistnevo, regiunea

Samara

92

Bunica Ecaterina

In grădină înflorea liliacul, iar în casă murea bunica Ecaterina.Avusese o viaţă grea. Fusese milostivă cu oamenii, blândă şi

muncitoare. Se străduia să-i ajute pe toţi. Nu voia să fie nimănui o povară şi, când s-a îmbolnăvit, a început să se roage: „Sfinte părinte Nicolae, milostive, ia-mă la tine!" Plângea fiica, tăceau nepoţii.

Cu puţin timp înainte de ziua Sfântului Nicolae, bunica i-a şoptit fiicei sale: „Valea, mi s-a spus că trebuie să mă spovedesc înainte de moarte". Fata ar fi vrut să-i amintească: „Mamă, la noi nimeni nu a fost spovedit! Cine putea să-ţi spună aşa ceva?", însă a tăcut şi, plângând, a ieşit afară, ca să îndeplinească ultima rugăminte a mamei sale iubite. Dar de cine să întrebe?

In oraş nu era nicio biserică, trăiau timpuri grele, când era periculos şi să stai de vorbă cu un preot. Dar, pentru a fi cu inima împăcată, a întrebat-o pe prima femeie care i-a ieşit în cale: „Nu ştiţi la cine a venit părintele?" „La ce vă trebuie?" Ea i-a povestit necazul său. Femeia a condus-o la casa unde venise preotul la rugămintea credincioşilor.

Bunica Ecaterina s-a spovedit, s-a împărtăşit şi, trei zile mai târziu, în ziua pomenirii Sfântului Nicolae, în zori, s-a stins din viaţă.

Roaba lui Dumnezeu Nadejda, regiunea Krasnodar

Două minuni

Aceste întâmplări mi-au fost relatate de către roaba lui Dumnezeu Galina, din satul Bogotolea, regiunea Krasnodar. Prima s-a petrecut pe 31 decembrie 1945, într-un sat din Ural. Acolo locuia o văduvă evlavioasă, împreună cu fiicele sale. Soţul uneia era beţiv şi înjura întruna. Când a murit văduva, singurii bărbaţi care mai rămăseseră în sat erau bătrânii şi invalizii de război. Nu era nimeni care să-i sape groapa, în afară de ginerele ei. Tot înjurând el, s-a dus la cimitir. Dar, când a ridicat piconul, acela i-a căzut pe mână şi l-a lovit la deget. Bărbatul, continuând să înjure, s-a întors acasă, aşa că fiica văduvei a fost nevoită să meargă în locul lui la cimitir, să sape groapa mamei sale.

Era un ger de crăpau pietrele. Femeia a ajuns la cimitir, a ridicat cu greu piconul, a lovit cu el pământul, însă l-a scăpat imediat din mâini. S-a aşezat atunci pe un mesteacăn tăiat şi a început să plângă.

Deodată a simţit cum cineva a atins-o pe umăr şi a auzit o voce:- De ce plângi, femeie?Ea a ridicat capul. In faţa ei stătea un bătrân, fără căciulă, îmbrăcat

într-o haină de pânză impermeabilă. Alături de el era un băiat de vreo 12

93

ani. Femeia le-a spus că i-a murit mama şi nu avea cine să-i sape groapa. Bătrânul a liniştit-o, zicându-i că o vor ajuta ei, şi şi-au agăţat imediat desagile de crengile unui copac. Bătrânul ridica piconul cu uşurinţă şi lovea cu el pământul, iar băiatul lua cu mâinile bolovanii şi îi dădea la o parte. Peste 20 de minute, groapa era gata.

- Am săpat un metru şi jumătate, a spus bătrânul, mai mult nu trebuie.- Cum să vă răsplătesc?- Noi nu avem nevoie de nimic! a fost răspunsul lor.Ea i-a invitat la pomană.- Dacă vom putea, vom veni! i-a răspuns bătrânul.- Cu aceste cuvinte, ei au plecat. Mergeau pe zăpadă de parcă ar fi

mers pe un drum asfaltat, fără să se afunde, iar când au ajuns la o distanţă mai mare de femeie, au dispărut. După înmormântare, toţi s-au adunat la pomană, însă nimeni nu se aşeza la masă: toţi îl aşteptau pe bătrân. Neliniştită, fiica văduvei a ieşit în tindă să vadă dacă nu cumva se zărea oaspetele în depărtare, dar a auzit o voce:

- Nu ne aştepta, că nu vom veni! Peste un timp, ea a plecat în vizită la o mătuşă, o femeie

credincioasă. Aceasta a invitat-o să intre în casă. Mare a fost mirarea nepoatei când, ridicând ochii, a recunoscut într-una din icoanele aflate pe un perete... chipul bătrânului care săpase groapa. Acesta era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Nu putea să treacă nici pragul, căci icoana emana o lumină orbitoare. Din acel moment ea a crezut în Dumnezeu şi până la sfârşitul vieţii l-a cinstit pe Sfântul Nicolae.

A doua minune: Intr-un sat, doi oameni s-au dus la pescuit, dar nu au prins niciun peşte. Atunci unul dintre ei a spus: „Hai să aprindem de zece ruble lumânări Sfântului Nicolae!" Celălalt pescar s-a învoit. Nu a trecut mult timp, şi ei au prins un nisetru de un metru si jumătate.

Câteva zile mai târziu, alţi doi oameni s-au dus la pescuit. La fel, nu au prins niciun peşte. Unul dintre ei şi-a amintit de cei doi tovarăşi si a spus: „Hai să aprindem şi noi lumânări Sfântului Nicolae!", însă celălalt, fiind beat, a început să înjure. In acelaşi moment, barca în care se aflau ei s-a răsturnat. Nu au mai putut-o întoarce şi cu mare greutate au ajuns la mal.

Ieromonah Nifon, satul Itat, raionul Tiajinsk, regiunea Kemerovo

Schiloada

Incă din 1903, în gara oraşului Cerepoveţ este un paraclis al Sfântului Nicolae. El a fost construit ca oamenii să vină să se roage aici înainte de călătorie, să aprindă o lumânare. Chiar şi în zilele noastre vin oamenii aici ca să se roage sfântului, cerându-i să-i ocrotească în timpul călătoriei, după care aleargă grăbiţi la tren. Dar se întâmplă, dacă mai rămâne timp, să povestească şi câte o întâmplare. Iată, de exemplu, ce mi-a povestit o femeie:

„M-am născut bolnăvicioasă. Toţi credeau că nu voi trăi mult. Pe lângă crize, aveam şi un strabism. In familie mai erau cinci copii. Noi eram foarte săraci, niciodată nu mâncam pe săturate. Despre mine mama

94

spunea: «De te-ar lua Dumnezeu! La ce să mai cresc o schiloadă?»Dar eu continuam să trăiesc. Ţin minte că îmi era ruşine de mine

însămi pentru faptul că nu muream şi le stăteam tuturor în cale. Câteodată, părinţii le cumparau surorilor mele rochiţe sau pâslari, iar mie nimic, dar eu nici măcar nu mă supăram. Inţelegeam: eram o schiloadă.

Pe atunci televizoare nu existau. La noi în casă, în colţul roşu, conform tradiţiei, erau icoane. Odată m-am apropiat şi eu de icoane. Părintele Nicolae mă privea. In oricare colţ al casei mă duceam, el con-tinua să mă privească. Şi atunci am început să-l rog: «Părinte Nicolae, fă ceva ca să nu mai fiu schiloadă, ci să fiu şi eu ca toţi copiii! Să nu mai am crize, să nu mai fiu bolnavă şi ochii să mi se vindece!» Ţin minte că am plâns. Nu era nimeni în casă.

A doua zi a venit la noi o femeie şi o ruga pe mama să mă dea ca dădacă pentru copilul ei. Mama i-a spus:

- Ce-ţi trece prin cap? Ia pe altcineva! Asta e schiloadă şi pe deasupra mai este şi bolnavă.

Inima mea a încetat să mai bată. Priveam icoana şi mă rugam în gând: «Părinte Nikola, te rog, să mă ia pe mine!» Femeia însă insista:

- Nu, o vreau pe ea!- Dacă-i aşa, treaba ta! i-a răspuns mama. Numai că mi-o vei aduce

singură înapoi peste două zile.Femeia m-a luat cu ea. Locuia în satul vecin. Avea mâncare multă: nu doar

cartofi şi pâine, ci şi terci cu lapte, să mănânci cât îţi pofteşte inima. Toţi erau buni cu mine, iar copilul era cuminte şi blând. Primăvara au venit să mă viziteze mama împreună cu surorile mele:

- Vai, Nina! Cât de bine arăţi! Şi ochii ţi s-au îndreptat, şi ce vioaie eşti!

Mai ţin minte că într-o noapte cineva m-a trezit. Am deschis ochii. Un bătrân stătea în faţa mea:

- De ce mai ai nevoie, Nina? Cere!- Ce să mai cer? i-am răspuns. Acum sunt sănătoasă, şi pentru

aceasta îţi mulţumesc, părinte!De atunci nu este sărbătoare a Sfântului Nicolae şi eu să nu merg la

biserică. Aşa am crescut. Mă rog şi-i mulţumesc mult Sfântului Nicolae pentru ajutorul său. Imi amintesc că odată, eram deja măritată şi aveam copiii mici, într-o seară, fiind foarte obosită şi a doua zi fiind sărbătoarea Sfântului Nicolae, îmi făceam griji că voi adormi şi voi întârzia la slujbă. M-am trezit simţind cum cineva mă trăgea de umăr şi-mi spunea:

-Nina, trezeşte-te! Slujba!M-am trezit. Lângă mine nu era nimeni. Ai mei toţi dormeau. M-am

îmbrăcat şi m-am grăbit să ajung la biserică. Pe drum tot mai simţeam atingerea mâinii, iar în urechi îmi răsuna vocea. Sfântul Nikola nu mă părăseşte niciodată."

Femeia îşi ştergea încet lacrimile. Z. S. Pavlova, oraşul

Cerepoveţ

Intoarcerea

95

Am o iconiţă cu chipul Sfântului Nicolae. Simplă, dar cu mare har. Am decupat-o dintr-un calendar şi mi s-a părut - iartă-mă, Doamne! - nu prea reuşită: parcă avea chipul prea întunecat. Dar când am privit ochii sfântului, m-am simţit vinovată: privirea lui severă îmi pătrundea până în adâncul sufletului. Nu puteam să mă ascund nicăieri de ea. Aveam exact aceeaşi senzaţie pe care mulţi dintre noi o încercam în copilărie, când ne aflam în faţa părinţilor şi simţeam că ei ne ştiu deja greşeala, însă aşteaptă să ne-o recunoaştem singuri.

Această iconiţă simplă, de carton, am agăţat-o pe perete. Peste câteva zile am aflat că unei prietene de-a mamei mele i-a dispărut fiul de patru zile. A plecat într-o dimineaţă la serviciu şi nu s-a mai întors. Am îngenuncheat ca să mă rog. Dar cui să mă rog? Cum? De obicei, în momentele cele mai grele, eu mă rog fericitei Xenia, dar atunci am simţit o căldură aparte când mă rugam Sfântului Nicolae. Cu lacrimi îl rugam să ajute pe cel dispărut.

Nu mă aşteptam să se rezolve atât de repede. Peste o jumătate de oră m-a sunat mama şi mi-a spus că tânărul s-a întors acasă. Bătut până la sânge, el povestea că, pe neaşteptate, hoţii nu i-au mai cerut bani şi l-au adus acasă...

M. D., oraşul Sankt-Petersburg

Deasupra prăpastiei

Intr-un sat locuia o bătrână. Se descurca greu, mai ales iarna, când trebuia să încălzească casa şi să-şi procure de mâncare. Copiii ei se mutaseră de mulţi ani în oraş. O chemau să stea cu ei, însă ea nu dorea să-şi părăsească satul natal. Intr-un sfârşit au reuşit s-o convingă, spunându-i că în oraş erau multe biserici şi că va putea merge la slujbe. Numai atunci s-a învoit. Dar, mai întâi de toate, a hotărât să dea bisericii din sat toate icoanele din casă, cu excepţia icoanei celei mari a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care a vrut s-o dea bisericii din satul vecin.

Ploua. Autobuzul se apropia de sat. Se zăreau turlele bisericii, însă la o cotitură autobuzul a alunecat şi roţile din urmă au ajuns să atârne deasupra prăpastiei. Toţi pasagerii erau speriaţi. Şoferul le-a spus să coboare în linişte, mai întâi cei de pe scaunele din spate şi, tot aşa, până le venea rândul celor din faţă.

Bătrâna a coborât ultima. Ea se ruga Sfântului Nicolae. Când autobuzul a fost adus de deasupra prăpastiei, şoferul s-a apropiat de pasageri, ştergându-şi sudoarea de pe frunte: „Se pare că un sfânt s-a rugat pentru noi!" In acel moment bătrânica i-a arătat icoana Sfântului Nicolae. Şoferul s-a închinat şi a sărutat icoana. Exemplul lui l-au urmat toţi pasagerii. In procesiune au adus ei icoana în biserică. Au povestit minunea preotului, care a săvârşit o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae.

96

Roaba lui Dumnezeu Maria, satul Bobiakova, regiunea Voronej

Oaspetele ceresc

Eram internată în Spitalul Alexandrovsk, când a ieşit numărul curent al ziarului „Adevărul credinţei". Pe prima pagină era icoana Sfântului Nicolae de la Catedrala Nikolo-Bogoiavlensk. Vecina mea de salon, Asia, mi-a povestit următoarea întâmplare:

Era în timpul războiului. Ea avea zece ani. Intr-o seară geroasă de iarnă, cineva a bătut la uşă. Un bătrân se ruga să fie găzduit peste noapte.

Deşi era puţin loc în casă, mama l-a primit cu bucurie. I-a dat să mănânce. Bătrânul i-a spus că tata a căzut prizonier (lucru adeverit mai târziu). S-a plâns apoi că a îngheţat până la oase. Mama i-a propus atunci să se culce el pe cuptor, iar pe Nicolae, fiul ei mai mare, l-a trimis să se culce în altă parte. Dimineaţa, mama a vrut să-l cheme pe bătrân la masă şi să-i pună în desagă ceva de-ale gurii. Dar el nu mai era nicăieri, dispăruse. S-au dus cu toţii la uşă: aceasta era însă încuiată. Şi-au îndreptat privirile spre icoană - bătrânul semăna cu Sfântul Nicolae.

Asia mi-a luat din mâini ziarul şi cu blândeţe a întrebat: „Bunicule, unde ai plecat atunci? Nici mâncare nu ai luat!"

N. A. Milanova, oraşul Sankt-Petersburg

Botezat cu numele Nicolae

Când s-a născut fiul meu, nu ştiam ce nume să-i pun. M-am gândit mult şi până la urmă l-am numit Stanislav. O prietenă, care mă ajuta să-l îngrijesc, mi-a spus: „Dacă vrei să ai un fiu sănătos, pune-i numele Nicolae." Şi a mai adăugat că aşa spun oamenii bătrâni. Copilul creştea sănătos, dar nu a mers până la vârsta de doi ani. Medicii nu i-au depistat nimic patologic şi nu puteau explica fenomenul. Copilul se deplasa cu ajutorul mâinilor, şi chiar destul de repede. După doi ani a început să meargă pe picioare, însă nu-i plăcea, mai ales să alerge. Deseori stătea cu picioarele încrucişate şi cu o privire gânditoare. Când cineva se apropia de el şi începea să-i vorbească, el parcă atunci se trezea din somn şi nu înţelegea ce se petrece în jurul său.

Pe când avea cinci ani, de Paşti, l-am luat cu mine la biserică. Stăteam la rând pentru lumânări. El dorea să vadă ce se vindea la pangar şi ţinea morţiş să-l iau în braţe. Era ceva neobişnuit pentru el, deoarece, de obicei, era foarte liniştit. Când l-am ridicat ca să vadă ce se afla la pangar,

97

dintr-o mulţime de iconiţe care se poartă la gât, el a ales una şi cerea să i-o cumpăr. Aveam puţini bani şi încercam să-i explic că cei nebotezaţi nu au voie să poarte iconiţe, însă fiul meu continua să insiste şi chiar a început să plângă.

A venit şi rândul nostru. Femeia care vindea lumânări mi-a spus: „Cumpăraţi-i copilului iconiţa! A ştiut el ce să aleagă, acesta este Nicolae, Făcătorul de minuni!" Auzind aceste cuvinte, fiul meu dintr-o dată s-a liniştit, iar când i-am cumpărat-o era nespus de fericit. A purtat-o mult timp. Când dormea, o strângea în pumn, când se trezea şi-o punea în buzunarul cămăşii. In ziua când a pierdut-o, a plâns mult. Stătea pe vine, iar cu o mână îşi sprijinea un obrăjor. Iconiţa a fost găsită şi bucuria fiului meu era nespus de mare. Deseori se retrăgea într-un colţ şi vorbea cu ea.

A fost botezat la vârsta de opt ani. Când i se înregistra numele pentru botez, ni s-a spus că la ortodocşi nu există în calendar numele Stanislav. Femeia care l-a înregistrat, auzindu-i data naşterii, a spus: „Nu-i nimic că nu există numele Stanislav. Tu doar eşti Nicolae! Eşti născut pe 19 decembrie!" Acum fiul meu are 13 ani. El vrea să fie clopotar; eu aş vrea doar atât: ca el să fie demn de numele ce i s-a dat la botez.

Zlata Şaghina, oraşul Saratov

Timpul a fost oprit

Sunt dăscăliţă în Biserica Cuviosul Paisie Velicikovski. Vreau să povestesc despre cum Sfântul Nicolae mă ocroteşte. Adesea îmi amintesc două întâmplări:

Imi cresc singură cei trei copii, într-un apartament cu două camere. Toată speranţa noastră este doar în Dumnezeu şi în sfinţii Săi. Intr-o zi nu mai aveam bani în casă, nu aveam nici de pâine. Până la salariu mai era mult. Copiii erau trişti, iar eu am luat în mâini cartea de rugăciuni şi le-am spus: „Copii, să-i cerem Sfântului Nicolae să ne trimită bani pentru pâine!" Şi am îngenuncheat pentru rugăciune. Martor la întâmplare a fost un tânăr, care acum este soţul surorii mele. Cât de mare ne-a fost mirarea, când el ne-a spus că a fost trimis de cineva ca să ne aducă nişte bani!

Un alt caz: Impreună cu sora mea eram în anul întâi la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Ţariţâno, la secţia de cântăreţi. In orar, în fiecare joi, la şapte dimineaţa era trecută practica la strană. In acea zi, anul nostru începea Sfânta Liturghie la mănăstirea de călugări Sviato-Duhovnâi, unde se află şi Universitatea şi unde noi mai făceam şi ascultare. Odată, s-a întâmplat ca noi (eram patru surori) să rămânem peste noapte la nişte prieteni, pentru că trebuia să ne întâlnim cu părintele nostru duhovnic, Vasili (Şveţ).

In casă nu era niciun ceas deşteptător şi dimineaţa ne-am trezit târziu. Până la începutul slujbei mai era un sfert de oră. Ne aflam în celălalt capăt al oraşului şi aveam mult de mers. Nu ne-am pierdut cu firea şi am ieşit glonţ din casă. Pe stradă era polei, noi alergam, cădeam, din nou ne ridicam şi strigam: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-ne, fă ceva!" Aşa

98

am alergat mult timp. Pe drum am oprit un taxi şi l-am rugat pe şofer să ne ducă repede. Nu aveam voie să întârziem. Dacă întârziam, nu avea cine să înceapă slujba.

Am ajuns la mănăstire şi, cum am intrat în biserică, au răsunat primele cuvinte din Sfânta Liturghie. Cu sufletul la gură, am ajuns la strană şi am cântat: „Amin". Toate ne trăgeam aer în piept şi ne uitam la ceas. Era ora 7 fix. Fără să scoatem un cuvânt, ne-am închinat Domnului, Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae şi am început să cântăm. Aşa, prin rugăciunile Sfântului Nicolae, timpul s-a oprit în loc.

I. Breidakova, oraşul Volgograd

Ocrotirea sfântului

Nu departe de satul nostru se află satul Nikolskoe, cu Biserica Sfântul Nicolae. In ea se slujeşte şi astăzi - este mare, frumoasă şi plină de har, deşi a fost construită cu mulţi ani în urmă. Bătrânii spun că în vre-murile grele, când se dărâmau bisericile, un om a vrut să dea jos crucea de pe biserica satului. A urcat până la turlă, dar acolo stătea un bătrân. „De ce ai urcat?", l-a întrebat el. Omul şi-a dat seama că acesta era Sfântul Nicolae şi, speriat, a coborât. De biserică nimeni nu s-a mai atins.

Tatiana Avdeeva, satul Bobiakova, regiunea Voronej

„După credinţa voastră fie vouă!"

Victoria Bronislavovna Tihonova s-a născut în 1941. Relatările ei demonstrează faptul că bolnavii primesc ajutor prin rugăciunile părintelui Serafim de Vâriţa. E nevoie însă de o credinţă sinceră, căci Insuşi Dumnezeu a spus: „După credinţa voastră fie vouă!"(Mt. 9; 29).

„Am copilărit în timpul blocadei Leningradului. Când am împlinit un an şi jumătate, peste grădiniţa noastră de copii a căzut o bombă. Mulţi copii au fost răniţi, precum şi mulţi educatori. Eu am suferit cel mai puţin. Schijele mi-au zdrobit degetele de la piciorul stâng. Au urmat osteomielita şi ulcerul trofic la talpă, astfel că încă din copilărie am ajuns infirmă.

Cu vârsta, boala s-a agravat. Ani în şir aveam dureri îngrozitoare. In 1981 am fost trimisă pentru analize şi tratament la Institutul de protezare. După câteva operaţii nereuşite, mi s-a amputat talpa. Mi-au lăsat doar osul tălpii. M-am întors acasă cu proteză. Suferinţele s-au înmulţit, permanent aveam dureri.

Inchipuiţi-vă cum ar fi câteva decenii la rând să aveţi o durere acută de dinţi, din cauza căreia să nu vă puteţi găsi nicăieri locul. Pe parcursul

99

acestei perioade, aproape că nu am dormit. Doar două-trei ore reuşeam să aţipesc, sleită de puteri. Dimineaţa, îmi muşcam buzele de durere şi plecam la serviciu. Câteodată mi se întuneca în faţa ochilor.

In primăvara anului 1983, în ziua prăznuirii aducerii moaştelor Sfântului Nicolae din Mira - Lichiei în Bari, am îngenuncheat în faţa icoanei din Catedrala Sfântul Nicolae şi m-am rugat mult, cu lacrimi în ochi. Mă rugam din tot sufletul, cerând sfântului ajutorul său ceresc. De mine s-a apropiat o femeie şi m-a sfătuit să plec în Vâriţa. Astfel, Sfântul Nicolae mi-a îndreptat paşii spre părintele Serafim de Vâriţa.

A doua zi, m-am dus la mormântul sfântului. In dimineaţa aceea aveam dureri îngrozitoare. Cu greu am ajuns de la staţie până la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan. Cu inima zdrobită, am îngenuncheat şi cu rugăciunea pe buze am înconjurat mormântul. Mi-e greu să descriu ce se petrecea în sufletul meu în acel moment. Pentru prima dată însă, după mulţi ani, am simţit că sunt un om complet sănătos. Imi venea să zbor! Am ajuns repede la staţie şi am urcat în trenul electric.

Aceste mici detalii vorbesc de la sine: părintele Serafim m-a auzit şi m-a ajutat să ajung repede acasă. Seara, pentru prima dată, am adormit liniştită. După această călătorie minunată, am început să vizitez des mormântul făcătorului de minuni. Trebuie doar să te rogi şi durerea dispare. Câteodată mi se întâmplă să ajung acolo în genunchi de durere, iar înapoi să vin zburând."

Valeri Filimonov, oraşul Sankt-Petersburg

In faţa icoanei nefăcute de mână omenească

In 1997, în familia noastră era o situaţie critică din cauza certurilor permanente. Soţul mă alunga de acasă. Eu ba plecam, ba mă întorceam, însă împăcarea nu dura mult timp. Toate încercările mele de a ne păstra căsnicia erau inutile. Pe zi ce trecea, noi ne îndepărtam tot mai mult unul de altul. Şi iată că, după o nouă ceartă, soţul mi-a arătat uşa şi am înţeles că încă o împăcare nu mai avea sens. M-am îmbrăcat ca să plec. Imi era greu. Căsnicia noastră se destrăma din cauza unor fleacuri. Deodată, în minte mi-a apărut chipul Sfântului Nicolae. Pe suflet mi s-a aşternut pacea. Câteva minute am stat la balcon şi am admirat copacii, iar apoi am intrat în casă şi cu hotărâre am spus: „Nu plec de aici. Mă vei răbda aşa cum sunt!" Nici nu vă închipuiţi cât de mult s-a bucurat soţul meu auzind acestea! Eu cred că de fapt nu el mă alunga, ci demonul din el. De atunci, aproape că nici nu ne mai certăm. Din păcate, familia noastră a rămas o familie bolnavă, pentru că soţul meu este departe de biserică. Sfinte Nicolae, ajută-ne să dobândim duhul credinţei!

In 1998, Dumnezeu m-a învrednicit să săvârşesc un pelerinaj în Ţara

100

Sfântă şi în oraşul Bari, la moaştele sfântului lui Dumnezeu. Inainte de călătorie, am citit timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Nicolae. Dumnezeu mi-a trimis multe ispite, necazuri şi boli. Odată, când aveam febră mare, în somn, l-am văzut pe Sfântul Nicolae, care mergea pe malul mării, îmbrăcat în veşminte. Era încă departe de mine, dar ştiam că venea anume în întâmpinarea mea. Mă temeam că Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, nevrednica, să ajung la locurile sfinte. Dar, prin rugăciunile sfântului, am ajuns pe corabia „Dmitri Şostakovici".

Pe 21 mai, în ajunul sărbătorii sfântului, am ajuns în oraşul Bari. Cu procesiune ne-am îndreptat spre biserică pentru priveghere. Oare nu a fost aceasta o minune? Sfântul Nicolae, atât de mult iubit în Rusia, a adunat la sărbătoarea sa, tocmai în depărtata Italie, peste 500 de oameni din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Estonia. Arhiepiscopul Nifon de Luţk şi Volânsk, care era în fruntea pelerinajului, a ţinut o predică emoţionantă. Lacrimile curgeau din ochii femeilor şi ai bărbaţilor, ai copiilor şi ai preoţilor; plângea chiar şi arhipăstorul. El spunea cât de apropiat este Sfântul Nicolae de fiecare dintre noi şi că încă înainte de creştinarea Rusiei el venea în ajutorul ruşilor. Când din Ţarigrad au venit preoţi ca să boteze poporul, în una din icoane oamenii îl recunoşteau pe sfântul: „El mi-a întins o vâslă când mă înecam!", spunea unul; „El mi-a arătat drumul prin pădure!", striga altul. Şi până în prezent rugătorul milostiv ne ajută pe fiecare dintre noi.

In biserica catolică nu există icoane, de aceea unui ortodox îi vine greu să se roage. In timpul Liturghiei, întâmplător, am ridicat ochii în sus - şi am înlemnit: pe cupolă apăruse o icoană, formată din umbrele becurilor. Se vedeau clar conturul capului, umerii şi o mână binecuvântând. In mijlocul nostru se afla Sfântul Nicolae! El ne binecuvânta pe toţi cei adunaţi la sărbătoarea sa. Acum mă puteam ruga, cu ochii aţintiţi în sus, asupra icoanei nefăcute de mână omenească. Minunile Sfântului Nicolae sunt nenumărate.

Nu demult, câteva zile la rând m-a durut un dinte pe care abia îl tratasem. Aplicam pe el un tampon cu ulei sfinţit de la moaştele sfântului şi mă rugam: „Sfinte Nicolae, vindecă-mi dintele, iar eu, în schimb, voi trimite o scrisoare în Sankt-Petersburg cu minunile tale!" Dintele însă continua să mă doară. Cu smerenie m-am adresat medicului. S-a constatat că nu era bine pusă plomba. Medicul a făcut toate cele necesare, fără să-mi ia bani şi durerea a trecut. Din spital am ieşit mulţumind Domnului şi Sfântului Nicolae.

Olga Zubkova

„Oare nu a fost aceasta o minune?"

Vreau să povestesc cum l-a ajutat Sfântul Nicolae pe fiul meu, Vladimir. In 1986, el a fost luat în armată, în Afganistan, şi trimis pentru „pregătire" la 15 km. de Fergana. O lună am fost parcă pe altă lume. Am

101

început să merg la biserică, la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Pe atunci nu ştiam nicio rugăciune. Cu lacrimi ceream doar un singur lucru: „Lasă-mi fiul acasă!"

Fiul meu a fost luat în septembrie, iar în decembrie am avut un vis. El stătea înaintea mea, dar faţa nu i se vedea. Eu tot încercam să-l întorc spre mine şi îl întrebam: „Fiule, unde eşti?" " Lângă Leningrad!" a fost răspunsul. De profesie, el este şofer. Inainte de a fi luat în armată, a sărit de trei ori cu paraşuta şi de aceea a fost luat în trupele paraşutate.

La sfârşitul lui decembrie am primit o scrisoare: fiul meu era internat în spitalul militar; fusese bătut şi avea o serioasă comoţie cerebrală. Nu i s-a acordat primul ajutor, pentru că ei credeau că simulează. Din această cauză i s-a deplasat pupila şi nu mai putea conduce maşina. Peste o lună l-am vizitat - de trei ori am fost la el -, medicii au spus că va rămâne cu un ochi bolnav.

Nu a mai fost trimis în Afganistan. In aprilie, toţi cei inapţi au fost repartizaţi în diferite oraşe. Fiul meu a fost trimis în Vitebsk. Pentru orice eventualitate, am luat de la spital o adeverinţă de invaliditate. Gândeam că nu va mai putea fi şofer, însă în Vitebsk el nu mai avea nimic. In prezent, fiul meu are 31 de ani şi, slavă Domnului, nu are nicio complicaţie de pe urma bolii. Oare nu a fost aceasta o minune? Prin ea, Dumnezeu m-a adus la biserică şi mi-a îndreptat viaţa.

A. N. Lipatova, oraşul Tver

„Vei rămâne în viată!"

In orăşelul nostru de mineri există o comunitate de creştini care îl cinstesc pe Sfântul Nicolae. Ea a fost înfiinţată în 1992 de către nişte călugări din Lavra Troiţe-Serghiev. Dumnezeu ne-a adus la credinţă pe noi, cei din îndepărtatul nord. Sfântul a săvârşit multe minuni cu enoriaşii noştri, dar aş vrea să povestesc despre minunea care s-a întâmplat cu tatăl socrului meu - un om care era departe de credinţă. Intr-un an, eram în vizită la rudele din Gorlovka, regiunea Don. Discutam despre Dumnezeu. Socrul meu a spus: „Eu îl am pe Dumnezeul meu!" Mai târziu am aflat că el îl numea Dumnezeu pe Sfântul Nicolae şi, la protestele mele că Sfântul Nicolae este doar slujitorul lui Dumnezeu, el mi-a povestit următoarea istorisire:

In timpul războiului, tatăl său preda la un gimnaziu din Kiev. Nemţii l-au arestat.

Celula unde a fost închis bunicul Emanuil era strâmtă. Şapte oameni erau aşezaţi pe podea, iar picioarele şi le întideau spre mijlocul celulei, unul peste altul. In câteva minute, picioarele celui de dedesubt oboseau şi atunci el le punea deasupra celorlalţi. Aproape că nu dormeau. Odată, aţipind, Emanuil a auzit o voce: „Vei rămâne în viaţă. Să vii să mulţumeşti pe adresa...", şi i-a numit casa, strada, etajul. Tovarăşii lui Emanuil au fost împuşcaţi toţi, unul după altul. In celulă a rămas doar bunicul. Oraşul a fost eliberat, iar deţinuţilor li s-a dat drumul.

102

Bunicul nu înceta să se gândească: cine oare l-a salvat? S-a dus pe adresa indicată. A urcat la etajul al doilea, dar s-a pierdut. Nu mai ştia numărul apartamentului. A mers prin coridorul întunecat. In stânga şi în dreapta erau doar apartamente. La capătul coridorului se zărea o luminiţă. Bunicul şi-a îndreptat paşii într-acolo. Când a ajuns, a văzut pe perete icoana Sfântului Nicolae şi o candelă care ardea. Iată cine l-a salvat! De aceea, mai târziu el le-a cerut copiilor săi să-l cinstească pe Sfântul Nicolae.

Liudmila Kotlovskaia, orăşelul Beringovsk (Ciukotka)

Nu se va pierde nimic

Impreună cu sora mea am plecat în Egipt. Am luat cu mine o iconiţă pliantă cu chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, pe care o primisem în dar de la redacţia ziarului „Adevărul credinţei", precum şi ultimul număr al ziarului. In a doua zi a şederii noastre în Hurgad, după o plimbare prin oraş, coborând din autocar, fără să-mi dau seama am scăpat portmoneul. Am constatat că nu-l mai aveam abia în ziua următoare. Vă imaginaţi situaţia noastră, când mi-am dat seama că pe lângă o sumă neînsemnată de bani, în portmoneu mai era şi cheia de la seif, unde se păstrau toţi banii noştri.

Ne-am adresat la biroul de informaţii. Nimeni nu ne înţelegea. La ora trei am fixat o întâlnire cu agenta noastră de turism. Aşteptarea mi s-a părut lungă. Eu m-am întors la hotel şi am început să mă rog. După aceea am luat în mâini ziarul „Adevărul credinţei", unde pe prima pagină era icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am îngenuncheat pentru rugăciune. Ceream sfântului să facă o minune - să găsesc portmoneul.

La ora fixată, ne-am întâlnit cu agenta noastră şi i-am povestit cele întâmplate. Ea ne-a liniştit, încredinţându-ne că dacă portmoneul s-a pierdut în autocarul nostru, el se va găsi negreşit.

Agenta a sunat la sediul firmei şi ce mare ne-a fost bucuria când am aflat că portmoneul nostru se găsea acolo! Tot drumul până acolo nu încetam să-I mulţumim lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Dar cea mai mare bucurie a fost că am găsit iconiţa cu chipul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei, căruia i-am promis că voi scrie despre această minune la ziar.

„Bucură-te Nicolae, mare făcător de minuni!"

Nina Levitskaia, oraşul Sankt-Petersburg

Rugăciunea

103

In satul nostru se reconstruieşte Biserica Sfântului Nicolae. Conform legendei, nu departe de biserică a fost găsită de către un nebun pentru Hristos o icoană a Sfintei Parascheva. Ţăranii au luat-o cu forţa şi au adus-o la biserică, însă ea, în chip minunat, a fost găsită din nou în acelaşi loc, lângă izvor. Mai târziu, acolo a fost înfiinţată o mănăstire de femei, iar apa din izvor era socotită tămăduitoare.

Biserica se reconstruieşte cu greu. Au fost refăcuţi pereţii, s-au scos tone de gunoi, s-a cimentat podeaua şi s-au pus geamurile. Din păcate, turla bisericii este din cărămidă şi, din cauza ploilor, se năruie. Trebuie acoperită cu tablă, dar nu mai avem resurse. Noi dorim din tot sufletul să ne rugăm în biserică şi sperăm că Dumnezeu ne va trimite şi un preot.

In luna mai, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, din satul vecin, Vâşnii Volocika, a venit la noi un preot. Peste o săptămână, de Sfânta Treime, s-a stins din viaţă o bătrână, Maria Tomkina, care îl cinstea în mod deosebit pe Sfântul Nicolae. Sfântul i-a apărut de două ori. Maria ne-a povestit aceasta după slujbă, la masa de sărbătoare.

Prima dată, când era mai tânără, a fost arestată pentru că nu venea la muncă. A fost închisă în casa parohială. A plâns şi s-a rugat toată noaptea. Dimineaţa, o mână grea de bărbat, povestea ea, a atins-o pe umăr. Era Sfântul Nicolae, care i-a spus că nu va păţi nimic. Maria a trecut fără frică pe lângă miliţian şi, într-adevăr, două ore mai târziu a fost eliberată. Noi am întrebat-o de ce era sigură că acela fusese anume Sfântul Nicolae, iar ea ne-a explicat că lui i se rugase cel mai mult.

A doua oară, Maria l-a văzut iarna, în pădure, când aducea cu carul lemne pentru calea ferată. Ne spunea că se ruga întotdeauna Sfântului Nicolae ca să ajungă cu bine şi să nu se răstoarne carul cu lemne. Lângă o movilită, unde multe care se răsturnau, pe trunchiul unui mesteacan retezat stătea aşezat un bătrân, îmbrăcat în negru. El a salutat-o. Când au ajuns la destinaţie, femeile au întrebat-o de ce acesta a salutat-o numai pe ea, şi nu şi pe ele. Iar bărbaţii care mergeau în urmă le întrebau pe cine au văzut. La întoarcere, lângă mesteacăn, nu mai era nimeni.

Nicolae Dubrovin, satul Tubos, regiunea Tver

„Incremenirea Zoiei"

In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă - „încremenirea Zoiei". Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev).

O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!" La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie:

104

„Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!" Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe - era ca o stană de piatră şi rece ca marmura.

Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire.

Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei". Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune.

Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!" Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana11 şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!"12.

In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în pi-cioare?" A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae.

Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga: „Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!" Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.

- Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?- Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia. Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi

a iertat-o.Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi

localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau - cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.

După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să

11 Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.12 Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) - Pastele (nota trad.).

105

răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi

luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!" Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfân-tului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.

Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda":

„Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova.

«In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un mili-ţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură...” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»"

Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov:

„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.13"

Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la se-minar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei."

...După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus: «Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din

13 Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.

106

mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis. Părintele poate fi din nou arestat».

Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite.

Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?" El i-a răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi."

O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte, dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?" Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni."

Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea.

In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă".

Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)14:

„L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o - nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»

Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae - este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit."

Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva

14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891-1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit, în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 - arhimandrit, stareţ al Lavrei Aleksandro-Nevsk. Din 1929 - episcop, din 1941 - mitropolit al Kievului, din 1942 - administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutiţk. A depus multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra Troiţe-Serghiev.

107

oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere.

Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!

In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţi-neau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»15

Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara.

Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.

Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu16.

După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii '50 el slujea în catedrala din Kuibâşev):

„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nicio minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a

15 Voljskii Komsomoleţ, 2 septembrie, 1990.16 Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.

108

promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare."

I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.

Extras din cartea „Stareţul din Belgorod.

Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)", (Lavra Troiţe- Serghiev,

1998)

Pierzătorul învăţăturilor diavoleşti

Ieromonahul Serghie (Râbko), parohul Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din cimitirul Sfântul Lazăr, oraşul Moscova, a relatat următoarele: La începutul anilor '90, a fost trimis să reorganizeze schitul Optina. O femeie i-a povestit cum ajunsese ea la credinţă. Era membru activ de partid şi se ocupa de propaganda antireligioasă. De la un timp, a început să-i vină în somn bunicul, Stepan, care fusese preot. El îi povestea nepoatei anumite întâmplări din viaţa ei, pe care aceasta nici nu le bănuise. Astfel, i-a descoperit că mama ei nu era femeia pe care o considera ea drept mamă, fapt care, mai târziu, s-a adeverit. Iar altă dată, tot în vis, ea a văzut moartea mucenicească a bunicului său: cum comuniştii l-au bătut, l-au batjocorit şi l-au aruncat de viu într-o fântână, unde el a murit în chinuri groaznice, iar familia sa - preoteasa şi copiii - a fost obligată să stea zile întregi lângă fântână şi să privească la chinurile lui.

După aceste vise, concepţiile ateiste ale nepoatei preotului s-au năruit, însă nu până la capăt. Şi atunci i s-au întâmplat următoarele. Fiica sa aştepta un copil. Când era în luna a şaptea, a fost internată în spital: copilul era slab dezvoltat şi medicii le-au spus să se aştepte la ce poate fi mai rău.

Auzind sentinţa medicilor, nepoata preotului a venit acasă şi a căzut în genunchi. In casă nu avea icoane, căci cu mâna ei le dăduse jos. Ii rămăsese doar o singură iconiţă, prăfuită, a Sfântului Nicolae. Acestui sfânt a început ea să i se roage cu foc. Peste puţin timp a observat cum deasupra umărului drept i-a apărut o luminiţă, care s-a apropiat de icoană şi a intrat în ea. Femeia a înţeles că rugăciunea îi fusese auzită.

Fiica ei a născut, într-adevăr, cu bine şi în curând a fost externată. Pruncul era în braţele bunicii, care l-a adus în cameră, iar când a trebuit să fie desfăşat, privirea lui a căzut pe icoana Sfântului Nicolae. Copilul slab, mic, născut înainte de termen, a zâmbit şi şi-a întins mânuţele către icoană.

„Am fost uimită de acest gest. Era un gest conştient. De-abia atunci

109

am înţeles totul. Am aruncat carnetul de partid şi m-am însemnat cu semnul sfintei cruci".

Astfel a demascat sfântul învăţătura comunistă, a adus la credinţă şi a împăcat cu Dumnezeu pe nepoata preotului martir. Să odihnească Dumnezeu în pace sufletul lui şi să ne miluiască pe noi! Amin!

Ieromonahul Serghie(Râbko), Moscova

In semnul crucii

S-a întâmplat chiar la începutul războiului. Mi-a povestit un preot din Moscova. O rudă de-a lui locuia în Moscova. Soţul acesteia era pe front şi rămăsese singură cu copiii. Trăiau de pe o zi pe alta, iar ea nu mai putea suporta să-i vadă chinuindu-se. La un moment dat, femeia deznădăjduită se gândea să-şi pună capăt zilelor. Ea avea o iconiţă a Sfântului Nicolae, deşi nu-l cinstea în mod deosebit. Nu i se rugase niciodată. La biserică nu mergea. Probabil că icoana îi rămăsese moştenire de la mama ei.

Intr-o zi, femeia s-a apropiat de această icoană şi a început să-l certe pe Sfântul Nicolae, strigându-i: „Cum poţi privi liniştit la aceste chinuri, la cum lupt eu singură? Vezi, copiii mei mor de foame! Iar tu nu faci nimic ca să mă ajuţi în vreun fel!" In deznădejdea sa, femeia a ieşit din casă, probabil cu gândul de a porni spre râu sau de a încerca să-şi pună capăt zilelor. Deodată se împiedică şi căzu. Când dădu să-şi ridice privirea, jos, în faţa ei, zări o mulţime de bancnote de zece ruble, aranjate în semnul crucii. Femeia se cutremură. Căută mai întâi cu privirea pe cel care le-ar fi putut pierde. In jur nu era nimeni. Atunci înţelese că Dumnezeu S-a milostivit de ea şi că Sfântul Nicolae i-a trimis aceşti bani.

Aceasta a impresionat-o atât de mult, încât şi-a îndreptat mintea şi gândul spre biserică. S-a întors acasă şi a îngenuncheat în faţa icoanei. Plângea, se ruga şi-I mulţumea lui Dumnezeu. De banii primiţi a cumpărat de mâncare. Dar cel mai important lucru a fost că ea s-a încredinţat că Dumnezeu îi este întotdeauna aproape şi că în momentele cele mai grele din viaţă El nu-l părăseşte pe om, ci îi întinde o mână de ajutor.

Femeia a început să meargă la biserică, iar copiii au crescut cu credinţă în Dumnezeu, unul dintre ei devenind preot.

Istoria unui hippy

Am călătorit mult cu autostopul (bani, desigur, nu aveam). Mi se întâmpla şi iarna, seara târziu. Uneori mi se întâmpla să nu treacă ore în

110

şir nicio maşină sau nu voia niciuna să oprească. Atunci când îngheţam prea tare şi îmi dădeam seama că s-ar putea să petrec o noapte sub cerul liber, într-un loc pustiu sau chiar în zăpadă, începeam să mă rog Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni (trebuie menţionat aici că, în general, hippy-i sunt credincioşi). Nu treceau nici 20 de minute şi apărea o maşină, care întotdeauna se oprea. Deşi mă aflam doar pe calea care duce la Dumnezeu, înţelegeam totuşi că nu este bine să abuzez de ajutorul Lui şi mă rugam cu frică doar atunci când era strict necesar. Şi sfântul mă ajuta de fiecare dată, iar aceasta mă întărea şi mai mult în credinţă.

Biserica nu a fost închisă

La sfârşitul anilor '20, starostele bisericii noastre, Sfântul Nicolae, din satul Novai, care se află la aproximativ 75 km. de oraşul Vladimir, era Ivan Tarasovici Matveev. Când autorităţile au început să închidă bisericile, el, înţelegând că nu va putea să-şi apere biserica, la adunarea sfatului satului, a depus cheile. Le-a luat Grigori Ilici Semionov. Multe a avut de îndurat acesta: la început l-au obligat să plătească impozite mari, iar apoi îl ameninţau că îl vor deporta în Siberia. I-au luat grâul şi vaca. I-au luat tot, iar el avea nouă copii. Dar toate le-a îndurat cu bărbăţie. Odată, când a fost chemat la sovietul sătesc, şi-a sfâşiat cămaşa şi a spus: „Puteţi să mă şi omorâţi, dar cheile tot nu le veţi primi!"

Prigoana s-a înteţit însă. Atunci, la adunarea generală a enoriaşilor, Grigori Ilici a pus cheile pe masă şi a spus că nu va mai putea apăra biserica şi că, dacă nimeni nu le va lua, nu-i rămânea decât să le arunce în iaz, iar biserica o va lăsa în grija lui Dumnezeu.

Cheile le-a luat o fecioară, Tatiana Semionovna Mocialova. Avea în jur de 80 de ani şi venise în acest sat tocmai din Serghiev Posad, unde un stareţ îi spusese că anume aici va fi nevoie de ea şi tot aici ea se va mântui.

La scurt timp după aceasta, ea a primit o înştiinţare: „A se prezenta la sovietul raional din Iuriev-Polsk pentru a depune cheile şi a închide biserica". Indurerată, s-a dus stareţa în oraş. La jumătatea drumului, pe panta care ducea de la satul Pianiţâno la râul Kolokşa, a ajuns-o din urmă un bătrân:

- Departe te-ai pornit? a întrebat-o el.- Mi s-a spus că trebuie să mă înfăţişez la sovietul raional cu cheile

de la biserică.- Să nu te apropii tu singură de masă, ci să aştepţi să te cheme ei!I-a spus acestea şi bătrânul a plecat în drumul său. Ea i-a urmat

sfatul. Starostii de la alte biserici, care primiseră şi ei înştiinţare, se apropiau de masă, puneau cheile şi plecau. Bătrânica stătea pe scaun şi aştepta să fie chemată. La sfârşitul programului de muncă, au întrebat-o:

- Mătuşico, tu ce cauţi aici?- Nici eu nu ştiu.- Mergi acasă, noi nu avem nevoie de tine aici.Ea a plecat. Cât despre biserică, nimeni nu a mai deranjat-o.

111

Cine a fost acel bătrân, a rămas o taină. Poate chiar însuşi Sfântul Nicolae, care a venit să-şi apere biserica.

Extras din cartea „Stareţul schiarhimandrit Ghedeon"

(M. 1998)

Ajutătorul celor aflaţi în necazuri

Mi s-a întâmplat ca în 1922 să predic în una din bisericile de pe Taganka, nu departe de cimitirul Rogojisk. Vorbeam despre Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi despre minunile săvârşite de el, despre grabnicul său ajutor.

După slujbă, s-a apropiat de mine un bărbat bine îmbrăcat, de vreo 45 de ani. S-a prezentat ca fost proprietar al magazinului de haine de pe Petrovka, P., şi m-a invitat la el la o cafea, pe care o păstrase încă din perioada de dinainte de război. Mi-a mai spus că predica mea l-a înduioşat până la lacrimi şi că dorea foarte mult să-mi povestească două întâmplări despre ajutorul minunat al Sfântului Nicolae.

Am acceptat invitaţia. P. împreună cu soţia sa locuiau nu departe de biserică. Nu aveau copii; după lucrurile din casă, se vedea că odinioară fuseseră oameni înstăriţi.

Iată ce mi-a povestit gazda mea binevoitoare: „Locuiam într-un orăşel mic din gubernia Voronej. Tatăl meu se ocupa cu comerţul. Cumpăra din satele de prin împrejurimi cânepă, in, piei şi altele. Eram săraci, familia era numeroasă.

Odată, în decembrie, când împlinisem 10 ani, tata a hotărât să mă ia cu el după marfă în satele aşezate la 25 de verste de oraş. Aveam o iapă bătrână şi o sanie uşoară. Era o zi frumoasă de iarnă. Soarele încălzea, drumul era bun şi nici nu am observat cum trecuseră primele zece verste. In jurul nostru erau doar câmpii, iar în cale, niciun sat.

Deodată, a început brusc să bată vântul, cerul s-a înnorat şi a început să plouă. Ploaia ne-a udat până la piele. Apa ni se scurgea pe după gulere. Şi apoi, la fel de neaşteptat, s-a schimbat şi vântul. A devenit tăios. S-a lăsat gerul şi a început să viscolească. Pentru o astfel de regiune, în câmp deschis, viscolul este destul de periculos. Tata îşi făcea griji. Biciuia din răsputeri calul, care abia se mişca pe drumul înzăpezit. Viscolea din ce în ce mai tare. Hainele ude de ploaie îngheţaseră pe noi. La un moment dat, calul şi-a încetinit pasul şi s-a oprit. Ne-a învăluit o căldură plăcută. Eu am adormit.

In vis, am zărit în depărtare o luminiţă care se apropia de noi, mărindu-se pe parcurs ce se apropia, luând o formă ovală. In ea am văzut un bătrân cu o barbă scurtă şi părul întunecat, însă alb la capete.

Acest bărbat m-a privit cu severitate şi mi-a spus: «Vasea, trezeşte-l pe tata!» Am încercat să mă ridic, pentru a face ce mi-a spus el, însă trupul refuza să mă asculte. Nu puteam să mă mişc. Bătrânul din nou a

112

strigat la mine: «Vasili, ţie îţi spun! Trezeşte-l pe tata, că veţi îngheţa!» Din nou am încercat să mă mişc, dar în zadar. Am observat că mâna mea era peste mâna tatălui meu. Din răsputeri mi-am înfipt atunci unghiile în mâna tatei.

Tata s-a trezit şi în aceeaşi clipă, în apropiere, s-a auzit un lătrat de câine. El s-a ridicat în picioare, s-a însemnat cu semnul crucii şi a spus: «Slavă Domnului, suntem salvaţi!» A coborât apoi din sanie şi s-a îndreptat spre locul de unde s-a auzit lătratul.

Imediat a dat de un gard. Câinele a început să latre şi mai tare. Tata s-a apropiat de casă. Un bărbat a ieşit în prag şi tata i-a explicat că ne rătăcisem.

Cinci minute mai târziu, m-am pomenit într-o casă bine încălzită. M-au frecţionat cu vodcă încălzită, m-au înfăşurat şi m-au culcat pe cuptor. Samovarul deja fierbea. Mi-au dat ceai şi am adormit pe loc. A doua zi ne-am trezit târziu, dar sănătoşi. Am hotărât să ne întoarcem acasă.

Eu uitasem cu desăvârşire de vedenie, crezând că nu fusese vorba decât de un vis, şi nu am povestit nimănui despre ea.

Pe 1 ianuarie, mama mi-a spus: «Vasea, astăzi este ziua numelui tău. Să mergem la slujbă! Te vei împărtăşi cu Sfintele Taine ale lui Hristos!» După slujbă, mama a mai rămas în biserică să-şi caute pomelnicul. Eu, între timp, mă plimbam prin biserică şi deodată, spre uimirea mea, am văzut pe stâlpul drept care sprijinea turla bisericii chipul acelui bătrân care apăruse în momentul când eu şi tata îngheţaserăm în timpul călătoriei noastre nereuşite. Aceasta m-a tulburat atât de mult, încât nu-mi mai puteam lua ochii de la acel chip, pictat chiar pe perete.

Printre altele, pictorul zugrăvise ceva care nu poate exista în realitate: bătrânul avea părul negru, iar pe la vârfuri, alb. Exact aşa îmi apăruse şi mie acel bărbat. Sfântul era pictat în picioare, pe un fundal lu-minos, în formă ovală - aşa cum îl văzusem.

Mama mă striga să plecăm. Eu însă, emoţionat, îi făceam semne să vină la mine. I-am povestit ceea ce ni s-a întâmplat în timpul călătoriei.

Povestirea mea a impresionat-o mult. Ea mi-a spus: «Acesta este Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. El v-a salvat viaţa, ţie şi tatălui tău!»

Mama a cerut să fie chemat preotul din altar, i-a povestit totul si i-a cerut să facă o slujbă de mulţumire şi să citească Acatistul Sfântului Nicolae.

Sfântul Nicolae mi-a salvat viaţa şi a doua oară, mulţi ani mai târziu. Mă stabilisem în Moscova şi îmi deschisesem un magazin destul de bun, care putea să concureze chiar cu cel al lui Mendel. Era prin anul 1920.

Bântuia foametea. Nu se putea face rost de ceva mâncare decât din sate, în schimbul hainelor sau al obiectelor preţioase. Ţăranii le considerau pe acestea foarte ieftine. In schimb, produsele lor erau foarte scumpe.

In ianuarie sau februarie am luat nişte bucăţi de stambă, ceva haine şi alte obiecte preţioase şi am plecat cu trenul în regiunea Tuia, într-o localitate unde cunoşteam câţiva ţărani înstăriţi. Am coborât la una din staţii şi am ajuns în satul vecin, unde locuia un ţăran pe care îl cunoşteam de mulţi ani. I-am spus pentru ce venisem şi l-am rugat să-mi împrumute calul ca să pot ajunge în satul unde mi se promiseseră trei saci de cartofi.

Ţăranul s-a învoit şi a doua zi am plecat la drum. Acolo am reuşit să schimbăm stamba şi costumul pe cartofi. După ce m-am odihnit puţin, am pornit înapoi. La mijlocul drumului, trebuia să urc un deal. De ambele părţi ale drumului erau plantaţi mesteceni şi din această pricină nu se vedea

113

bine drumul.Pe neaşteptate, de după o cotitură a apărut un car mare, încărcat.

Nu demult căzuse zăpadă şi pârtia era destul de îngustă. Am vrut să fac loc carului. Am tras căruţa mea la stânga, încercând să merg pe lângă mesteceni, dar nu am băgat de seamă la povârniş. Am simţit mai întâi cum sania s-a înclinat, iar apoi a alunecat în jos, trăgând după ea şi calul.

M-am pomenit sub sanie, într-o râpă plină de zăpadă moale. Calul era culcat pe o parte, peste hulubă. Incercările lui de a se ridica erau zadarnice, deoarece zăpada era foarte mare şi el nu avea în ce să se spriji-ne. Din aceeaşi cauză, nici eu, deşi cu greu îmi scosesem capul de sub sanie, nu reuşeam să ies de sub ea şi să mă ridic în picioare. Căci, neavând de ce să se sprijine, picioarele îmi alunecau neputincioase şi se îngropau tot mai mult în zăpada moale.

In timp ce mă zbăteam eu să ies de sub sanie, vântul s-a răcit şi s-a lăsat gerul. Mi s-a făcut frig, deşi la început, tot încercând să mă eliberez de sub sanie, de prea mult efort transpirasem. Calul continua să stea nemişcat.

Am avut aceeaşi senzaţie ca şi cu 25 de ani în urmă, când împreună cu răposatul meu tată eram cât pe ce să îngheţăm. M-au trecut toţi fiorii. Aceeaşi căldură plăcută mi-a învăluit însă trupul şi sub freamătul crengilor de brazi m-a luat somnul. Din nou am pornit să fac mişcări disperate, încercând cu tot dinadinsul să mă ridic în picioare, dar fără rezultat. Atunci am început să strig. Strigam atât de tare, încât cred că vocea mi se auzea la o mare depărtare. In curând, deasupra capului meu, pe povârnişul înalt pe unde trecea drumul, s-au auzit scârţâitul carelor şi voci omeneşti. Am strigat şi mai tare.

Scârţâitul a încetat. Am auzit cum doi oameni îşi făceau cu greu drum până la mine. In sfârşit, m-au zărit. Au ajuns până la mine, m-au privit cu compătimire şi au încercat să ridice calul, bătătorind zăpada în jurul carului. Dar nu au putut face nimic şi au plecat în cele din urmă, strigându-mi: «Suntem patru oameni, dar oricum nu te putem lua cu noi, iar ce să facem cu calul tău, nu ştim. Noi venim de departe. Mai strigă, poate te vor auzi cei de aici şi te vor scoate. Rămâi cu bine!»

Vântul se înteţea tot mai mult. A început să ningă. S-au ridicat nori grei de zăpadă. Inţelegeam că mi se apropia sfârşitul. Dar mi-am amintit cum în copilărie, fiind într-o situaţie asemănătoare, m-a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Căzut în râpa plină de zăpadă, m-am adresat marelui ierarh, cerându-i ajutorul.

Ţin minte, îşi continua istorisirea P., că m-am rugat ca un copil, cu lacrimi: «Sfinte al lui Dumnezeu! Acum 25 de ani, copil fiind, mi-ai salvat viaţa. Mijloceşte şi acum pentru mine şi cu rugăciunile tale, sfinte, salveză-mi viaţa, nu mă lăsa să mor fără pocăită, într-un loc pustiu! Tu eşti ajutătorul grabnic al celor care cu credinţă te cheamă. Ajută-mă, că pier!»

De-abia am reuşit să spun aceste cuvinte, că am şi auzit deasupra mea scârţâitul unor care şi voci omeneşti. Am strigat din ultimele puteri. In curând, am văzut nişte ţărani care se îndreptau spre mine. Zăpada le ajungea aproape până la brâu. Erau patru sau cinci oameni. Ei au ridicat calul şi, luându-l de căpăstru, l-au scos la drum.

Peste trei sferturi de oră eram deja la prietenul meu, care, văzând că începuse vijelia şi se întuneca, iar eu nu veneam, îşi făcea griji pentru mine.

Când am ajuns la el, am mulţumit Domnului şi Sfântului Nicolae,

114

Făcătorul de minuni, pentru salvarea mea”, şi-a încheiat el povestirea, adăugând că de atunci îl cinstea în mod deosebit pe acest sfânt.

Iată, a concluzionat P., si mai spune lumea că nu există minuni; dar eu cred că m-a salvat Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului Nicolae!"

Istoria acestui om nu a putut să nu mă impresioneze.

Protoiereul Konstantln Rovinski, extras din cartea „Discuţii cu un preot", 1995

La capătul răbdării

S-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război.Comuniştii îl împuşcaseră pe tata. Il luaseră în 1937, la ora două

noaptea. Dimineaţa, mama încercase să afle ceva despre el, dar i se spusese scurt: „Condamnat la zece ani. Corespondenţa cu familia, inter-zisă." Vestea îi sfâşiase mamei inima. Noi eram opt copii, însă Dumnezeu Cel Mult Milostiv S-a îndurat de ea şi, cu timpul, a luat la El copiii, unul după altul. Am rămas doar noi două: sora mea, născută în 1931, si eu, născută în 1935.

Eram săraci şi deseori flămânzeam.Odată mama a vândut cartelele de pâine, a cumpărat bolduri şi alte

mărunţişuri şi a plecat cu o vecină în sat, ca să le schimbe pe cartofi. Era primăvara devreme. Zăpada se topea şi în jur erau doar băltoace. Pe atunci eu aveam vreo opt ani.

Ele au făcut schimbul pe câte un sac de cartofi şi se întorceau acasă cu sania. Se însera şi drumul trecea prin pădure. Sperau să iasă din ea până la lăsarea întunericului şi chiar ajunseseră aproape de margine, când au dat însă de apă: unde întorceau, apa le ajungea până la genunchi. Mama a început să se roage Sfântului Nicolae. Amândouă erau sleite de puteri. Se întuneca şi au hotărât să aştepte până dimineaţa. Deodată au auzit scartâitul unei căruţe şi o voce care îndemna caii: „Di, căluţule!" Auzind vocea, femeile s-au uitat una la alta, dar nu au scos niciun cuvânt. Peste o clipă, chiar lângă ele s-a auzit scartâitul roţilor şi s-a aşternut liniştea. Mama a rupt prima tăcerea: „Hai să vedem, poate este o cărare". Când au ajuns, au văzut trei scânduri late, care serveau drept pod. Astfel au putut trece. Abia atunci au înţeles că vocea fusese a Sfântului Nicolae.

Era de Sfântul Nicolae cel de iarnă. Nu aveam nimic de mâncare. Mama era bolnavă. In disperare, a spus: „Dacă am avea cel puţin nişte coji de cartofi!" (Noi le adunam de pe la gunoi.) Apoi s-a ridicat din pat şi a ieşit în curte. Acolo aveam un coteţ pentru câine, deşi câine nu aveam. In acest coteţ, mama a găsit o mânecă de la un cojoc. A adus-o în casă şi cu ciudă a spus: „Uite, acum voi începe să lucrez!" Noi ne-am culcat, deşi somnul nu se lipea de noi. O auzeam pe mama cum spunea: „Voi descoase mâneca şi îi voi face o căciulă Liubei (adică mie)." A început s-o descoasă, în timp ce se ruga singură Sfântului Nicolae. Deodată s-a apropiat de noi: „Liuba! Vera! Sculaţi-vă! Sfântul Nicolae ne-a făcut un cadou!", striga ea şi

115

ţinea în mână o monedă de 10 ruble. Fără să înţeleg ceva, am spus: „A găsit o copeică şi se bucură!" Această monedă fusese cusută în mânecă. Noi am vândut-o şi, pe lângă bani, am primit şi făină. Au mai venit apoi şi alţi cumpărători, care ne ofereau o sumă mai mare, dar noi deja o vânduserăm.

Ţin minte că era în plin război, de Crăciun. Noi nu aveam nimic de mâncare; mama, bolnavă, stătea culcată în pat. In seara de Crăciun i-a spus sorei mele: „Vera, mergi cu Liuba în sat. Ea se va duce pe la case, iar tu o vei aştepta în pădure." Verei îi era ruşine să cerşească. „Mai bine mor, decât să merg!", a fost răspunsul Verei, iar eu pentru mama eram gata să merg şi la capătul lumii! Cred că pe atunci aveam vreo 10-11 ani. Ne-am culcat toate. O auzeam pe mama cum plângea şi spunea: „Doamne, nu am loc nici aici! Ia-mă la Tine, pe mine şi pe copiii mei!" Era târziu. Din cauza foamei, nu puteam însă dormi. Mama s-a ridicat din pat şi a ieşit în tindă. O iubeam mult pe mama. De aceea o urmam întotdeauna peste tot. In casă era frig. M-am aşezat într-un colţ, în bucătărie, chiar sub icoane. M-am lipit de perete şi aşa am rămas. Mama a reintrat în casă. A adus tizic pentru foc şi mi-a spus: „De ce te-ai sculat? E frig!". A aprins focul în sobă, s-a rezemat de ea şi a început să plângă.

Deodată s-a auzit o bătaie în uşă. Fără să se întoarcă, mama a strigat „Cine-i acolo? Intră!" Un bătrân a intrat în casă. Era plăcut la înfăţişare, cu o privire blândă. S-a închinat la icoane şi a spus: „Daţi-mi ceva de mâncare, în numele lui Dumnezeu!" Mama nici nu a ridicat ochii să vadă cine a intrat. Plângea: „Iartă-mă, dar nici noi nu avem nicio coajă de pâine!" El a continuat: „Lăsaţi-mă cel puţin să mă încălzesc." „Incălzeşte-te!" El s-a aşezat lângă mine. Mama continua să plângă. Eu mă gândeam: „Poate el îmi va da ceva". Dar bătrânul nu avea nicio traistă.

Fără să-mi dau seama, în mâinile bătrânului au apărut o bucată dintr-un material mai plin şi un ac cu aţă; nu le-a scos de nicăieri, ele au apărut ca din senin în mâinile lui. Materialul era asemănător cu cel din veşmintele preoţeşti - aceasta am aflat mai târziu. Eu am strigat: „Mama! Mama!" Nu puteam să ies de la masă. De-abia atunci a înţeles mama ce s-a întâmplat. Ea mi-a spus: „Nu te teme. Stai liniştită." Bătrânul, fără să-i pese de ceva, stătea liniştit şi cosea. Mama l-a întrebat: „Ce coşi?" „O traistă." „Dă-mi-o să ţi-o cos eu". El i-a dat-o. Cât timp mama cosea, el cânta cuvintele pe care le repeta ea adeseori: „Doamne, ai milă de mine, nu mai pot suporta, nu pot să mai văd chinurile copiilor mei, nu mai pot răbda!" Deseori o auzeam pe mama spunându-le. Bătrânul a privit-o lung şi a mai spus: „Iar Dumnezeu îţi porunceşte: Trebuie să rezişti!" Mama l-a întrebat: „Când se va termina războiul?" „Când voi pleca, când voi veni, când voi sosi!", a urmat răspunsul.

Mama i-a terminat de cusut traista. El i-a spus: „Intoarce-mi-o ca să pot pune pâinea în ea." S-a ridicat în picioare, s-a închinat la icoane şi a plecat. Mama a ieşit să-l conducă. Când s-a întors în casă, a spus: „Liuba, el a dispărut în uşă. Ştii cine a fost?", şi a arătat cu degetul la icoana Sfântului Nicolae. „Da, mama! El a fost!", am strigat eu. Abia ce am spus aceste cuvinte, că sora mea s-a ridicat din pat şi, cu o voce calmă, a spus: „Liuba, repede, îmbracă-te! Vom merge în Rakşa (un sat din apropiere)." Mamei nu-i venea să creadă că sora mea a hotărât să mă ducă în sat. A căzut în genunchi în faţa icoanei şi cu lacrimi îi mulţumea Sfântului Nicolae. Noi am plecat. Sora mea a rămas să mă aştepte în pădure, iar eu

116

m-am dus pe la case.Mama ne învăţa să nu furăm şi acest sfat mi-a folosit foarte mult. Se

întâmpla să intru într-o casă, iar stăpâna lipsea. Pe masă abureau cartofii. Ii fierbeau pentru animale. Mă opream în prag. Mâna mea era ispitită să ia un cartof şi să-l ducă la gură. Dar imediat în minte îmi răsunau cuvintele mamei: „Să furi este un mare păcat!"

Astfel, Sfântul Nicolae ne-a făcut o traistă şi noi am putut supravieţui în acele timpuri grele, iar când sora mea şi cu mine am mai crescut, am început să muncim în grădina noastră.

Monahia F., regiunea Ivanovo

117

Cuprins

Prefaţă.........................................................................................................................................5Milostivul făcător de minuni.......................................................................................................7Misteriosul tovarăş de drum .......................................................................................................9Rosteşte „Tatăl nostru"..............................................................................................................10Covrigi rumeni .......................................................................................................................11Apărătorul ostaşilor...................................................................................................................13Ajutătorul preoţilor....................................................................................................................14Cel ce a alungat moartea...........................................................................................................15Salvarea unui musulman...........................................................................................................16Minuni pe pământul Estoniei .................................................................................................17Primul meu ocrotitor.................................................................................................................20Iconiţa........................................................................................................................................22Ajutătorul călătorilor ..............................................................................................................25Repararea nedreptăţii................................................................................................................27Sfântul iubit al poporului rus....................................................................................................30Ocrotitorul călugărilor...............................................................................................................32Halta ........................................................................................................................................33„Mamă, eu nu m-am înecat!" ..................................................................................................34Permis de eliberare ..................................................................................................................35După cuvântul mamei...............................................................................................................38Salvator de la înec.....................................................................................................................39Mărturisirea unui întemniţat .....................................................................................................41Nu a îngăduit batjocura.............................................................................................................43„Cine se roagă pentru tine?"......................................................................................................44O seară de toamnă.....................................................................................................................45

118

„Cumpărătorul ceresc" ............................................................................................................46„Somn cu pace dăruieşte-mi" ..................................................................................................48Cei ce au necinstit Biserica.......................................................................................................48Rugăciune în timpul furtunii.....................................................................................................51Ştiam că mă va ajuta.................................................................................................................54Scrisorile...................................................................................................................................58Ocrotitorul familiei noastre.......................................................................................................60Infrângerea duşmanilor.............................................................................................................62Pedeapsa ...................................................................................................................................63Lângă cruce...............................................................................................................................64Orbirea duhovnicească ............................................................................................................66Invăţătura duhovnicească ........................................................................................................67Lumânarea.................................................................................................................................68Datorită credinţei mamei...........................................................................................................70„Cum se cuvine a cânta minunile tale?"....................................................................................73Pedepsirea hulitorului................................................................................................................75Ziua în care m-am născut ........................................................................................................76Pe locul arătării minunate..........................................................................................................78Nimic nu poate fi întâmplător...................................................................................................80Paznicul minunat.......................................................................................................................81Legenda familiei .......................................................................................................................81Promisiunea neîndeplinită.........................................................................................................82Ajutător în învăţătură................................................................................................................83Primejdia...................................................................................................................................84Chipul plăcutului lui Dumnezeu...............................................................................................86„Credinţa mea s-a întărit" .........................................................................................................88Candela neadormită....................................................................................................

119

...............89Icoanele au fost întoarse ...........................................................................................................91Mirul tămăduitor.......................................................................................................................92„Pe mulţi de la moarte salvându-i"...........................................................................................93Icoana cu chip de mongol.........................................................................................................94Binecuvântarea mamei ............................................................................................................96Intâlnirea minunată....................................................................................................................97Reîntoarcerea la viaţă ..............................................................................................................99Dătătorul de înţelepciune........................................................................................................101Intoarcerea datoriei .................................................................................................................102Invăţătorul copiilor .................................................................................................................104Rudele mele ..........................................................................................................................105Avertizarea ...........................................................................................................................107„Nu plânge, copilă!" ...............................................................................................................108O întâmplare din copilărie.......................................................................................................110Barca minunată........................................................................................................................111„Rugăminţile multora ascultând" ..........................................................................................113Gazda.......................................................................................................................................114Mâna pe icoană.......................................................................................................................115Pedeapsa ................................................................................................................................116Scăunelul.................................................................................................................................117Binefăcătoarea dezinteresată...................................................................................................118Celor legaţi slobozire..............................................................................................................119Credinţa unui copil ................................................................................................................121Eliberarea................................................................................................................................123Prin nori spre soare..................................................................................................................124„Căieşte-te de păcatele tale!" ...............................................................................................125„Fiule, trezeşte-

120

te!".................................................................................................................127Salvarea de la necinstire .........................................................................................................128Vârtejul ...................................................................................................................................129Hoţii........................................................................................................................................132Adevărul ................................................................................................................................133Cinstiţi sărbătoarea Ierarhului Nicolae....................................................................................134Obiectul pierdut.......................................................................................................................135Recăpătarea vederii.................................................................................................................136Povestirea unui marinar...........................................................................................................137Hrănitorul celor flămânzi .....................................................................................................139Minunea..................................................................................................................................140„Acesta este Nikola!" ............................................................................................................141Datinile bunicii ......................................................................................................................142Rugăciunea mamei ...............................................................................................................144Bunicul .................................................................................................................................145Bătrânul din gară.....................................................................................................................147Despre post .............................................................................................................................150Operaţia...................................................................................................................................151Staţia........................................................................................................................................152Nădejdea..................................................................................................................................153Ceream din tot sufletul ..........................................................................................................155Camera Sfântului Nicolae.......................................................................................................155De o sută de ori.......................................................................................................................157Pierderea .................................................................................................................................158„Sfinte Nicolae, ajută-mă!".....................................................................................................160Bunicul din icoană...................................................................................................................161Ochii lui Kolea ......................................................................................................................161Călăuza ...................................................................................................................................162Ocrotitorul meu cel sfânt.........................................................................................................163Ne-a ocrotit şi ne-a hrănit .......................................................................................................165Duşmanul nu a putut

121

trece.......................................................................................................166Pedeapsa ................................................................................................................................167Lecţia.......................................................................................................................................169De partea cealaltă a râului Ujeni.............................................................................................170Nikola - dătătorul de pâine......................................................................................................171Cei ce cântă minunile tale.......................................................................................................174Biserica Sfântul Nicolae .........................................................................................................176Fotografia ..............................................................................................................................178Visul ......................................................................................................................................179In acel cumplit an ..................................................................................................................180Duşmanii Bisericii...................................................................................................................182Pe râul Belaia..........................................................................................................................183Vedenia...................................................................................................................................184Bunicul cu barbă albă .............................................................................................................184Prin mila Sfântului Nicolae.....................................................................................................186Bătaia în geam.........................................................................................................................187Cine m-a chemat în ajutor?.....................................................................................................188Casa neîncuiată........................................................................................................................189Bătrânul...................................................................................................................................190Serioja.....................................................................................................................................191Ocrotitorul ceresc ..................................................................................................................192Lupii ......................................................................................................................................193Referatul ................................................................................................................................194Viaţa ......................................................................................................................................196Rugă din adâncul mării...........................................................................................................197Nu a permis săvârşirea păcatului.............................................................................................198Vânzătorul de piei...................................................................................................................199Bunica Ecaterina.....................................................................................................................201Două minuni ..........................................................................................................................202Schiloada.................................................................................................................................205Intoarcerea...............................................................................................................................208

122

Deasupra prăpastiei.................................................................................................................209Oaspetele ceresc ....................................................................................................................210Botezat cu numele Nicolae .....................................................................................................211Timpul a fost oprit...................................................................................................................213Ocrotirea sfântului...................................................................................................................215„După credinţa voastră fie vouă!" ........................................................................................215In faţa icoanei nefăcute de mână omenească .........................................................................218„Oare nu a fost aceasta o minune?"........................................................................................221„Vei rămâne în viaţă!" ...........................................................................................................222Nu se va pierde nimic .............................................................................................................224Rugăciunea .............................................................................................................................225„Incremenirea Zoiei"...............................................................................................................227Pierzătorul învăţăturilor diavoleşti ........................................................................................238In semnul crucii.......................................................................................................................240Istoria unui hippy .................................................................................................................241Biserica nu a fost închisă.........................................................................................................242Ajutătorul celor aflaţi în necazuri...........................................................................................244La capătul răbdării...................................................................................................................251

123