Nicolae Moldoveanu(1922 – 2007)

Când vine vorba de oameni speciali suntem înclinaţi fie să-i idolatrizăm fie să nu le

recunoaştem meritele şi să-i considerăm oameni obişnuiţi. Ca şi creştini suntem datori şi în

această situaţie să luăm Scriptura ca şi etalon de exprimare. Apostolul Pavel spune despre un

slujitor al Evangheliei „…preţuiţi pe astfel de oameni.” (Filipeni 2:29)

Nicolae Moldoveanu se încadrează în pleiada oamenilor lui Dumnezeu care trebuie preţuiţi.

Consider că deşi este cunoscut în lumea evanghelică este totuşi necesară o prezentare mai amplă

a vieţii compozitorului, poetului şi scriitorului Nicolae Moldoveanu.

Aşadar, fratele Nicolae Moldoveanu s-a născut la 3 februarie 1922 în comuna Movileni,

comună ce aparţine azi judeţulului Galaţi. Este cel mai mare din cei 15 fraţi şi surori. Parinţii,

Ioan şi Săndica, erau oameni credincioşi – aveau în casă chiar şi o mică bibliotecă cu cărţi

religioase, iar tata era abonat la revista creştină Lumina satelor1.

Încă din fragedă copilărie, micuţul Culai, cum i se spunea acasă, a manifestat interes pentru

cele spirituale. A învăţat rugăciunea Tatăl nostru într-un moment dificil din viaţa sa, în timpul

celor trei zile cât trupul neînsufleţit al tatălui său a stat în casa lor. Culai încă nu împlinise patru

ani.

Mama a rămas cu doi copii şi după un an şi jumătate s-a recăsătorit. Mersul la biserică era

practicat cu seriozitate şi aici Culai a făcut cunoştinţă cu muzica religioasă pe care a început să o

îndrăgească. De asemenea, tot ce era legat de muzică prezenta interes pentru el.

Cercetarea lui Dumnezeu a început încă la această vârstă fragedă. Răsfoind cartea Intraţi în

Oastea Domnului, scrisă de preotul Iosif Trifa, a văzut două poze dintre care una reprezenta o

cârciumă cu uşa larg deschisă la care şedeau de o parte diavolul iar de cealaltă parte moartea, şi

multă lume intrând în interior. În fundal se puteau observa flăcările iadului. Cealaltă uşă arăta

sub formă de cruce, pe care intrau doar trei, patru oameni apoi şerpuia un drum ce ducea la o

cetate frumosă ce se arăta în zare.Culai a întrebat-o pe mama sa ce înseamnă aceste imagini. A

înţeles că este vorba de iad şi rai. Manifesta groază faţă de iad şi se uita cu plăcere şi interes spre

uşa care mergea spre Cetatea de sus.

1 Cântările Harului, (Bucuresti, Stephanus, 1990)

În ce priveşte şcoala, Culai a început-o foarte devreme. Văzând că prietenul său, Vasile,

merge la şcoală s-a dus cu el. La început dascălul a refuzat să-l primească, deoarece avea doar

cinci ani şi jumătate, dar lacrimile cu care îl ruga să-l primească l-au înduplecat în cele din urmă

pe învăţător. 2

O dată cu sosirea Crăciunului, copiii erau duşi la biserică să se spovedească şi să se

împărtăşească. Preotul i-a fixat şi lui nişte canoane pe care trebuia să le îndeplinească.Cu această

ocazie Culai a luat prima hotărâre să fie mai bun. Adevărata convertire o va trăi mai târziu în

1938 când, prin credinţă, Îl primeşte pe Domnnul Isus ca Mântuitor personal.

În anul 1934 pleacă de acasă în oraşul Sfântu Gheorghe, la o unitate militară. Aici, ca şi

copil de trupă, din fragedă copilărie intră în tainele muzicii. Întorcându-se acasă, în toamna lui

1935, află că în sat a luat fiinţă o adunare creştină Oastea Domnului. De fiecare dată când venea

în vacanţe participa la adunare şi astfel în 1938 se hotărăşte serios să îl urmeze pe Domnul. Din

acest moment începe să adune cântări pentru a le pune pe note spre folosul fraţilor. Era deja

avansat în ale muzicii: cânta la trompetă, ţambal, pian şi acordeon. De acum devine cunoscut ca

Niculiţă Moldoveanu. Una din cele mai mari dorinţe ale sale era să aibă o Biblie. Fiind sărac s-a

hotărât să vândă jumătate din raţia zilnică de pâine şi toată raţia de lapte şi astfel şi-a cumpărat

prima Biblie şi s-a abonat la revista Viaţa Creştină. Începe să publice primele poezii, iar Ioan

Marini, redactorul revistei Misionarul vieţii creştine, împreună cu Traian Dorz îl invită să

alcătuiască prima carte de cântări a Oastei Domnului şi astfel devine cunoscut în întreaga ţară.

Primul volum de poezii îl publică în 1947 iar în acelaşi an se căsătoreşte cu Elena Bogdan

din judeţul Alba. Dumnezeu îi binecuvintează cu o fiică, Daniela, în anul 1954. Publică apoi

melodia compusă la Cartea Psalmilor şi la cartea Cântările Bibliei – versuri Traian Dorz.

Urmează compunerea melodiilor la multe poezii personale dar şi ale altor autori: Traian Dorz,

Ioan Marini, I. Tudusciuc şi alţii.3

Între anii 1959-1964 fratele Niculiţă are parte de o şcoală grea a suferinţei în temniţele

comuniste. Se întoarce acasă cu 360 de cântări primite de la Domnul în această şcoală.Trebuie

să menţionăm că aceste cântări le-a memorat în închisoare neavând posibilitatea să scrie. 4

2 Carte3 Cântările Harului, (Bucuresti, Stephanus, 1990)4 Internet http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Moldoveanu accesat in data 20.12.2010.

„… Consider că în România nu a fost şi probabil nici nu am să mai ajung să cunosc o altă

personalitate din lumea evanghelică care a reuşit să ocupe un loc din care toţi copiii Domnului

să-l considere frate. Cineva se întreba a cui este Nicolae Moldoveanu ? A oastei Domnului, a

baptiştilor, a penticostalilor, a creştinilor după Evanghelie. Nu! El a fost a Domnului şi al

tuturor.”(Beniamin Poplăceanu) Aici se cuvine să facem precizarea că fratele Niculiţă a primit

de la Domnul direct să se boteze. A auzit o voce care spunea „Să împlinim tot ce trebuie

împlinit.” Astfel, pe 4 noiembrie 1974 este botezat împreună cu soţia Lena şi fiica Daniela.

Soţia lui a declarat că în cei 60 de ani de căsnicie nu s-au certat vreodată. El a spus după

căsătorie: „Dragă, trebuie să ştii că pentru ceartă sunt necesare două persoane - eu niciodată nu

voi fi a doua persoană!”

Fiecare dimineaţă fratele nostru o începea cu laudă, apoi scria o meditaţie, după ce primea

de la Domnul cuvânt din Scriptură.

Era foarte atent cu timpul, folosind-ul la maxim, cu eficienţă. Într-o dimineaţă era supărat

pentru că s-a trezit cu zece minute mai târziu! Iată una din rugăciunile lui: „Doamne, te rog să-

mi strici planul pe care îl am în ziua de azi, ca să fac doar planul Tău!”

Cineva a spus despre el că a fost „un titan spiritual”, iar R. Wurmbrand a spus că „după ce

venea de la tortură zâmbea”. Moldoveanu a petrecut cinci ani în temniţele comuniste pentru

singura vină că a compus cântări pentru slava lui Dumnezeu.

Cei care l-au vizitat înainte de plecare spun că, deşi avea dureri mari, nădejdea în Domnul că

nu l-a părăsit. A pomenit Psalmul 103: „Binecuvintază suflete pe Domnul şi nu uita nici una din

binefacerile Lui”. Ghighi Iovin spunea: „Cu toate că era îndoit de durere avea o bucurie şi un

fel de o prospeţime pe care nu le aştepţi de la un om suferind”.

Iată şi declaraţia unui specialist în muzică: „Fratele Niculiţă ne încuraja de pe patul de

suferinţă... mă încuraja mereu să descopăr noi şi noi armonii în melodiile sale de inspiraţie

divină. Aprecia şi gusta combinaţiile sonore mai mult sau mai puţin cromatice, lucru care pentru

noi înseamnă o încurajare spre o mai mare aprofundare a unui stil românesc de muzică creştină

care s-a impus deja”.

Florian Guler din Detroit a spus: „Plecarea lui Nicolae Moldoveanu este, pentru mine,

pierderea unuia dintre puţinele repere morale în 'pustia României'”. Acest „Bach al românilor”,

cum l-a numit în urmă cu 30 de ani muzicologul George Bălan, va rămâne pentru noi „apostolul

cântării creştine româneşti”. Când l-am vizitat prima dată în 1974 am întâlnit „un uriaş” blajin

care după câteva cuvinte de bun venit a anunţat cumva ceremonios şi cu bucurie în glas: „Spre

slava Domnului cântăm cântarea: Facă-mi-se totdeauna după sfântul tău Cuvânt/ Chiar de-ar fi

să-mi cadă toate planurile la pământ...”

În cei 85 de ani de viaţă, Nicolae Moldoveanu a compus aproape 8000 de melodii (la cele

mai multe şi cuvinte), a scris 30 de volume de meditaţii, 20 de volume de cântări şi mai are 50 de

volume de meditaţii care urmează să vadă lumina tiparului. A venit din închisoare cu 361 de

căntări pe care le-a memorat (una a uitat-o). Cu adevărat, cum zicea Beni Poplăceanu, este vorba

de izvor divin!

A fost un om smerit, un om care a iubit şi n-a vorbit de rău pe nimeni. Iată câteva cugetări

notate către finalul vieţii: „Atâta întuneric vezi în altul, cât întuneric este în tine.” şi„Binele se

poate vedea în două feluri: de sus în jos şi de jos în sus.”

L-a caracterizat modestia şi simpliatea, nu a avut niciodată o casă a lui, stând întreaga viaţă

în chirie, iar locul în care a fost înmormântat aparţine altuia. El a putut cânta fără rezerve: „Sunt

străin şi călător, n-am aici palate...” Chiar şi înainte de a pleca la Domnul (12 iulie 2007), pe

patul de suferinţă, a continuat să scrie. Fratele Niculiţă este acasă la Domnul Isus pe care L-a

cântat şi L-a iubit. Noi rămânem să cântăm cântarea „Mai avem puţin, puţin pân' la sfânta

întâlnire / În văzduhul cristalin cu Isus, preascumpul Mire.”

Bibliografie

1. Cântările Harului, (Bucuresti, Stephanus, 1990)

2. Carte

3. Internet http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Moldoveanu accesat in data 20.12.2010.