1

Nicolae MARKOV

Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ („Glasul bulgarilor bănăţeni“)

– scurtă prezentare – Bulgarii bănăţeni sunt acei bulgari care trăiesc în provincia istorică Banat. Ei sunt cea

mai veche diasporă bulgară din lume şi chiar dacă sunt catolici, reprezintă o „parte unică a poporului bulgar şi a culturii bulgare“1, deoarece au reuşit să-şi ridice limba la rangul de limbă literară, aceasta ajungând să fie recunoscută ca atare chiar de către Academia bulgară: „În a doua jumătate a secolului al XIX-lea bulgarii bănăţeni îşi crează propria scriere şi dezvoltă o literatură semnificativă. Pentru nevoile lor, ei îşi ridică dialectul la rangul de limbă literară, creându-se astfel a doua limbă literară bulgară. […] După caracterul şi funcţiile ei, această limbă seamănă foarte mult cu limba folosită în Bulgaria până la Eliberare“.2

De remarcat este şi faptul că limba bulgarilor bănăţeni este cel mai vechi dialect bulgar, care s-a păstrat în afara graniţelor Bulgariei.3

După emigrarea în Imperiul Austriac, aceşti bulgari formează un grup etno-religios separat, cu caracteristici distincte: sunt catolici, vorbesc în dialectul propriu, folosesc alfabetul latin şi au o cultură materială şi spirituală proprie.

Dar nu trebuie să uităm faptul că strămoşii bulgarilor bănăţeni, după plecarea din Bulgaria nu au ajuns direct în Banat. O bună bucată de timp ei au trăit la Craiova, Alvinţ (Vinţul de Jos), Deva, organizaţi în comunităţi separate de ceilalţi locuitori, având episcop, biserici şi mănăstiri şi s-au bucurat de privilegii din partea domnitorilor români.4 Oriunde se aşezau, chiar şi temporar, primul lor gând era construirea unei biserici, şi pe lângă aceasta, a unei şcoli confesionale, adeverind astfel sintagma lui Nicolae Iorga, că cea de-a doua biserică trebuie să fie şcoala.5

Se ştie că timp de sute de ani, singurele şcoli din Europa erau cele confesionale, de pe lângă biserici şi mănăstiri. În urma Conciliului de la Trident, care a avut loc între 15 decembrie 1545 şi 4 decembrie 1563 s-a hotărât, ca pe lângă fiecare parohie să se construiască şi câte o şcoală în care copiii, pe lângă credinţă, să poată învăţa să scrie şi să citească. Iar în locurile unde exista episcopie să se deschidă gimnazii în care să se predea mai multe discipline. Bulgarii bănăţeni s-au bucurat de astfel de şcoli încă din timpul când erau în Bulgaria, la Ciprovţi şi Trănceviţa existând câte un gimnaziu. De altfel, primul gimnaziu de pe teritoriul Bulgariei a fost cel întemeiat de episcopul catolic Ilia Marinov la Ciprovţi, în anul 1625.

Odată cu întemeierea primelor localităţi de bulgari în Banat, la Beşenova Veche (azi Dudeştii vechi) şi Vinga, pe lângă biserică au fost construite şi şcoli. Primele şcoli ale bulgarilor bănăţeni aveau cu precădere un caracter religios. Dar pe lângă predarea religiei şi a cântecelor religioase, în aceste şcoli copiii învăţau să scrie şi să citească. Şi spre deosebire de celelalte şcoli din Bulgaria şi Banat, aici prezenţa elevilor era obligatorie. Această tradiţie datează încă din vara anul 1641, când la Congregaţia slujitorilor Bisericii de la Ciprovţi convocată de Petăr Bogdan Bakşev s-a luat hotărârea ca învăţământul elementar să fie obligatoriu pentru copiii bulgarilor catolici, aducându-se argumentul că şcoala nu este utilă doar religiei, ci bulgarilor însăşi. Pe lângă religie şi teologie, s-a convenit că este utilă şi studierea ştiinţelor laice: gramatica, matematica, filosofia şi logica.

1 Благовест Нягулов, Банатските българи. Историята на една малцинствена общност във времето на

националните държави, Парадигма, Sofia, 1999, p. 5. 2 Стойко Стойков, Банатският говор, Editura Academiei bulgare, Sofia, 1967, p. 6. 3 Стойко Стойков, Банатският говор, Editura Academiei bulgare, Sofia, 1967, p. 5. 4 În privilegiile din anul 1727 li se dă bulgarilor din Oltenia dreptul să aibă biserici, şcoli, mănăstire, să-şi aleagă singuri primarii ş.a. 5 v. Iorga, Nicolae, O nouă epocă de cultură, Studiu introductiv şi ediţie de Valeriu Râpeanu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Colecţia „Mari ziarişti români“, 2000, p 12.

2

Pentru ca să poată învăţa, copiii aveau nevoie de manuale. La început manuale în limba bulgarilor nu existau, atât în şcoli cât şi în biserici fiind folosite cărţi croate (ilire). Dar şi preoţii, şi dascălii, le vorbeau copiilor în limba bulgară bănăţeană.

După Revoluţia maghiară de la 1848, când habsburgii supun Croaţia, preoţii şi învăţătorii din Beşenova şi Vinga au iniţiativa de a înlătura limba croată din şcoli şi din biserici şi în locul lor să folosească limba bulgară. Dacă şcoala este bulgară, în ea trebuie să se predea nu în limba iliră (croată), ci în limba bulgară – spuneau ei.

Din fericire, politica Austro-Ungariei este foarte înţelegătoare în această privinţă, şi după 1850 le permite minorităţilor să-şi folosească limba în şcoli şi în biserici. Astfel începe tipărirea primelor cărţi în limba bulgarilor bănăţeni. Este vorba la început de cărţi strict religioase: „Catehismul“6 preotului din Beşenova Imre Berecz, „Micul catehism“7 al învăţătorului din Beşenova Ivan Uzun şi „Glasul duhovnicesc“8 al preotului Andria Klobucsar. Odată cu apariţia acestor cărţi s-a dovedit faptul că în limba bulgarilor din Banat se poate scrie, se poate citi şi se poate publica.

Şi dacă se poate scrie şi publica, de ce n-ar avea şi bulgarii din Banat un ziar al lor? Aşa a gândit şi învăţătorul din Vinga, Leopold Kossilkov, care a fondat primul ziar scris în limba bulgarilor bănăţeni, „Vingánska nárudna nuvála“ (Ziarul popular de Vinga). Cu o apariţie bilunară şi un tiraj de 500 exemplare, ziarul se vindea în toate satele locuite de bulgari bănăţeni. Primul număr apare în anul 1881. În anul 1881 au apărut numere 1 - 24, numai în limba bulgară. Datorită piedicilor de natură politică ziarul îşi încetează temporar apariţia în anul I. După ce editorul a fost de acord să introducă şi articole în limba maghiară, ziarul îşi reia apariţia. În anul 1885 apar numerele 1-2, în 1886 numerele 1-25 şi în 1887 numerele 1-17.

Acest prim ziar este urmat de un al doilea, care apare tot la Vinga, „Madžársći balgarin“ (Bulgarul maghiar (sic!)). Editată de Mihail Manuşov, publicaţia era organul oficial al Asociaţiei agricultorilor din Vinga. Ziarul apărea şi în ediţie maghiară cu titlul „Temes-Vingai hiradó“. Cu o apariţie săptămânală şi un tiraj de 300 de exemplare, ziarul se vindea doar în Vinga. Primul număr apare în anul 1893. În anul 1893 apar numerele 1-35 iar în anul 1894 numerele 1-14. Numărul 10 din 8 aprilie 1894 a apărut şi în limba germană.

Al treilea ziar al bulgarilor bănăţeni este „Nárudna nuvála“ (Ziarul popular), apărut sub redacţia lui Ljubomir Karolov (pseudonimul lui Heinrich Karl, tipograf). Organ al Asociaţiei catolice din Vinga, publicaţia apărea săptămânal într-un tiraj de 300 de exemplare. Ziarul se găsea doar în Vinga, fiind editat în principal pentru nevoile membrilor asociaţiei. Primul număr apare în anul 1908. Câteva numere apar şi în anul 1909, după care ziarul îşi încetează apariţia. Pe lângă informaţiile de actualitate, articole economice şi texte creştine, ziarul publica şi opere literare, originale şi traduceri. Era o publicaţie care susţinea politica guvernului Kálmán Tisza.

Cu aceste trei ziare se încheie prima etapă a editării de periodice la bulgarii bănăţeni. Urmează o pauză de 25 de ani în care aceştia nu s-au mai bucurat de lectura ziarelor în limba maternă.

Dar, după cum spune proverbul, în Banat până şi câinii latră în patru limbi. Mulţi bulgari bănăţeni cunoşteau trei-patru limbi, în sensul că le puteau vorbi. Cât despre citit şi scris, se pare că marea majoritate nu se descurcau decât în limba maternă, pe care mulţi au învăţat-o în şcoală. Iată de ce printre bulgarii bănăţeni se aflau doar aproximativ 40 de abonaţi la ziare maghiare. Cât despre ziarele româneşti, nu ştia să le citească nimeni, iar ziare bulgăreşti din Bulgaria nu veneau. Iată de ce a apărut ideea reînfiinţării unui ziar în limba bulgarilor bănăţeni.

Ideea exista, dar nimeni nu dorea să se ocupe concret de punerea ei în aplicare. În iarna anului 1934 câţiva membri ai Asociaţiei bulgarilor din Beşenova Veche, în frunte cu Vichentie Velciov, au pornit „cu colindul“ pe la diverşi învăţători şi funcţionari bulgari cu rugămintea de a deveni redactori de ziar. Dar nimeni n-a dorit să se înhame la o astfel de activitate, de frică să nu- 6 Imre Berecz, Manachija kathehismus za katholicsanske Paulichiane, Pisal Imre Berecz, misnik. Dál ij štámpati Peter Uzun, Brešchenshi birov. Štámpal ij Jos. Beichel,Timişoara, 1851. 7 Iván Uzun, Manen katekizmus za R. katulicsanske pavlityene. Dal shtampati Jván Uzun, ucsitely, Szegedin, 1858. 8 Andrija Klobučár, Duhovni Glás ali mulitvi kasi, detu sutirna i vecsar pud sv. Misa na prech i sled ispuved i

pricses i u seko vreme moxat da se molat za bogoljubni krastjane Palichene, parvi pach izdadini, U Szigydin, Tiparisal S. Burger, 1860.

3

şi piardă locul de muncă. Atunci delegaţia s-a deplasat la Timişoara, unde l-a găsit pe studentul în anul I la Facultatea de ştiinţe juridice din Cluj, Karol Telbis. Deşi avea doar 18 ani, se pare că era singurul care avea oarecare experienţă în domeniul editorial deoarece, ca elev, publicase câteva articole – reportaje şi povestiri – în marile cotidiene maghiare „Temesvári Hírlap“ şi „Deli Hírlap“. Dacă putea să scrie în limba maghiară, de ce n-ar putea şi în limba maternă? I s-a promis că ziarul va avea cel puţin 1.000 de abonaţi, iar din plata abonamentului se vor acoperi cheltuielile de tipar. Pentru munca lui, de redactor, nu i s-a promis nici un fel de remuneraţie, deoarece „pentru munca ta poporul te va pomeni cu drag“.

Karol Telbis acceptă provocarea şi se întâlneşte cu tinerii studenţi Anton Lebanov la Cluj, cu Anton Dermendjin la Vinga şi cu Anton Ciocani la Breştea, pe care îi invită să participe la realizarea ziarului. Aceştia acceptă şi ei provocarea.

Pentru ca să poată apărea ziarul, era nevoie de aprobarea Ministerului de Interne de la Bucureşti. Cererea a fost trimisă pe numele lui Karol Telbis, dar a fost respinsă, întrucât nu era încă major (nu avea 21 de ani împliniţi). Repede trebuia găsit altcineva, major, pe numele căruia să fie trecută proprietatea ziarului. Au fost întrebate peste 20 de persoane, dar nimeni n-a dorit să devină editor al ziarului, de frica consecinţelor. Atunci Karol Telbis îşi lămureşte tatăl, ţăran cu studii medii, care pe atunci avea 41 de ani, să fie de acord să devină editor. A fost trimisă din nou cererea, cu numele lui Ivan Telbis, şi cu ajutorul unui avocat cererea a fost aprobată destul de repede. Autorităţile au pus doar câteva condiţii, printre care să se respecte legile ţării şi îndeosebi Legea presei.

Pentru a putea începe editarea mai era nevoie ca Prefectura să numească un cenzor. Iată cum descrie Karol Telbis în ce mod a reuşit să facă rost de cenzor: „Cenzor putea fi doar cineva care lucra în administraţia statului, preferabil în Prefectură, şi care cunoştea limba în care se scria ziarul. O astfel de persoană nu exista în Timişoara, şi era cât pe ce să nu putem scoate ziarul. Atunci m-am dus la şeful secţiei administrative de la Prefectură, sârbul Jiva Suboni, care era cenzor la ziarul sârbesc. L-am rugat să fie cenzor şi la ziarul nostru. La început a refuzat categoric, sub pretextul că nu cunoaşte limba bulgară şi că este mult de lucru. Atunci am apelat la spiritul lui de solidaritate slavă. M-a privit mulţumit şi acest lucru m-a încurajat. I-am spus că eu cunosc şi cântecul „Srem, Banat şi Bacika“ (cântec iredentist sârb) şi am început să-l fredonez: «Srem, Banat i Bačka, tri sarcá junáčka» («Srem, Banat şi Bacika, trei inimi viteze»). Suboni a zâmbit şi am înţeles, că este măgulit. M-am grăbit să-l asigur că ştiu şi popularul cântec haiducesc «Kukuruz se zeleni» («Porumbul a-nverzit»). L-am fredonat şi pe acesta: «Kukuruz se zeleni, saki žandar se boji…» («Porumbul a-nverzit, orice jandarm se teme…»). Cucerit de această reprezentaţie s-a ridicat de pe scaun, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis: «Bine, bulgare!» După care mi-a spus că o să preia postul de cenzor, dar să fiu atent şi să nu permit tipărirea unor lucruri din cauza cărora ar putea avea probleme. Eu, bineînţeles, i-am promis iar el m-a pus să jur. Am jurat, ne-am dat mâna şi am plecat, bucuros că am trecut acest mare hop din calea editării ziarului“.9

a) Periodicitate Primul număr al ziarului „Banátsći balgarsći glásnić“ a apărut la 1 martie 1935, în şase

pagini. Până la numărul 6 inclusiv a apărut în şase pagini, după care a continuat să apară în patru pagini. Iniţial, periodicitatea era o dată la două săptămâni (bilunar). Deoarece a fost foarte bine primit de cititori, în numărul 5/1.VII.1935 găsim anunţul „«Glásnika» za badi sedmičin!“ („«Glasul» va deveni săptămânal!“): „La cererea cetăţenilor, începând cu data de 1 august bulgarii bănăţeni vor plăti anual 150 de lei şi vor citi ziarul în fiecare săptămână“.10

În numărul 22/29.V.1938 din „Banátsći balgarsći glásnić“ găsim anunţul conform căruia „ziarul va apărea o dată la două săptămâni, pentru că legea cere ca ziarele care apar cu mai mult de 30 de numere pe an, să fie editate de societăţi pe acţiuni cu capital mai mare de un milion de lei. În numărul 23/12.VI.1938 redacţia revine asupra anunţului, informându-şi cititorii abonaţi, că în locul ziarelor vor primi cărticele. Din fericire, problema s-a rezolvat după scurt timp,

9 Петър Монев, Вестник „Банатски български гласник“ (1935-1943), Sofia, 1975. 10 „Banátsći balgarsći glásnić“, Anul I, nr. 5, 1 iulie 1935, Timişoara, p. 2.

4

deoarece s-a dovedit că acest ziar nu avea scop comercial şi astfel, în anul 1938 „Glasul“ apare cu 41 de numere.

Anul 1938 a început în România sub auspiciile unei guvernări de tip nedemocratic, printr-o dictatură. Dizolvarea partidelor, instrumente prin care se conducea ţara, a fost precedată de o nouă Constituţie, la 27 februarie 1938, ratificată prin Referendum, eveniment care se petrecea pentru prima dată în viaţa politică românească. Noua Constituţie preciza că „individul dispare, dând locul grupărilor alcătuite în stat şi reprezentând anumite categorii profesionale“11, ceea ce însemna că solidaritatea socială se sprijinea pe grupările care alcătuiesc statul. De asemenea, puterea legiuitoare ceda în faţa celei executive, instaurând un regim de autoritate. Şeful statului avea iniţiativa legilor, constituţionalizând sistemul decretelor legi. S-a iniţiat un regim serios de control asupra tuturor publicaţiilor şi activităţii grupurilor sociale, au fost luate măsuri pentru suspendarea stabilităţii şi inamovibilităţii funcţionarilor publici, epurându-se cadrele incomode, a fost retras dreptul de a practica anumite profesiuni tuturor acelor ce-şi căpătaseră cetăţenia şi toate drepturile, în condiţii preferenţiale. Desfiinţarea partidelor istorice şi înfiinţarea unui partid unic – „Frontul Renaşterii Naţionale“ – constituia un mijloc prin care se pune capăt „învrăjbirii între diferitele grupări care ajunseseră să primejduiască însăşi existenţa statului“12. Uneori accentuarea activităţii cenzurii era considerată a aduce un real serviciu culturii române. „Admitem azi cenzura şi recunoaştem că este nevoie de ea, pentru că trăim vremurile acestea de nesiguranţă. Pentru că străinii pândesc hotarele ţării“.13 Legea din 13 aprilie 1938 asupra controlului mijloacelor de existenţă ale publicaţiilor periodice – prima lege de acest fel în România – a urmărit introducerea unor măsuri energice împotriva unor practici considerate abuzive ale presei, sancţionând îndeosebi „originea mijloacelor de existenţă a anumitor organe de presă“.14 În Expunerea de motive se afirma că s-a urmărit „a se asigura independenţa şi demnitatea presei româneşti; nu este vorba nici de distrugerea, nici de limitarea, ci dimpotrivă, numai de apărarea libertăţii presei“.15

Un lucru interesant s-a întâmplat în timpul acestor „evenimente“ legate de periodicitatea ziarului. Se pare, că existau persoane care doreau desfiinţarea acestuia. Duşmanii ziarului erau bulgarii mai înstăriţi, care nu aveau nici un folos din trezirea conştiinţei naţionale a bulgarilor, care ar fi putut să ducă în cele din urmă la dorinţa acestora de a reveni în Bulgaria. Aceştia au publicat chiar într-un ziar românesc care apărea la Timişoara, un anunţ conform căruia ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ îşi încetează apariţia, fiind interzis. Văzând anunţul, Anton Lebanov a cerut imediat o audienţă la prefectul Timişoarei. Prefectul i-a confirmat că într-adevăr, a venit la el o delegaţie din Vinga, în frunte cu un avocat de la Timişoara. Membrii delegaţiei i-au spus, că ei nu sunt bulgari, ci pavlicheni şi au insistat să se interzică ziarul. La aceasta Lebanov i-a replicat că, dacă nu sunt bulgari, nu au nici un drept să solicite interzicerea unui ziar bulgăresc. Apoi i-a explicat prefectului care era scopul ziarului şi rolul lui pentru renaşterea naţională a bulgarilor bănăţeni. Prefectul l-a înţeles pe deplin şi i-a spus: „Mergeţi şi continuaţi munca în folosul poporului vostru“.

Dar oponenţii ziarului nu s-au lăsat aşa uşor şi au recurs la acţiuni josnice: într-o seară, cineva a aruncat o ţigară aprinsă în grajdul tatălui lui Anton Lebanov la Vinga. Focul a fost observat foarte târziu, şi în grajd au ars patru cai. Dar nici aceasta nu l-a putut opri pe tânărul patriot.

În anul 1938 au apărut 41 de numere din „Banátsći balgarsći glásnić“, iar în anul 1939 – 44 numere. Aceasta înseamnă o periodicitate medie între săptămânal şi bilunar. Din anul 1940 încolo autorităţile sunt mai categorice şi periodicitatea ziarului este redusă la o apariţie bilunară. Astfel, în anul 1940 au apărut 22 numere, în anul 1941 – 26 numere, în anul 1942 – 20 numere iar în ultimul an de apariţie, 1943 – 9 numere.

11 „Parlamentul românesc”, anul X, nr. 285, 15 ianuarie 1939, p. 3. 12 Idem, p. 3. 13 Idem, p. 9. 14 „Parlamentul românesc”, anul X, nr. 297 – 297, 1 mai 1939, p. 18. 15 Idem, p. 18.

5

b) Format şi prezentare grafică Forma unei publicaţii şi grafica fiecărei pagini au un impact semnificativ asupra

cititorului. De aceea, paginarea unui ziar constituie o adevărată filosofie.16

Se ştie că la paginarea unui ziar trebuie ţinut cont de faptul ca materialul să poată fi în primul rând citit, apoi înţeles şi în final, să convingă. Fiind rare cazurile în care un ziar se citeşte de la un cap la altul, în întregime, trebuie găsite căi de expresie grafică inspirate care să ghideze atenţia şi interesul cititorului. Altfel spus, structura grafică a paginii trebuie corelată cu conţinutul fiecărui articol şi luată în calcul mărimea textelor, a titlurilor, ierarhizarea informaţiilor în pagină. Textul în sine al articolului de ziar are pentru cititor o valoare destul de relativă şi mult diminuată fără „ambalajul“ în care este îmbrăcat, adică fără expresia grafică şi fără contextul în care este plasat.

Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ avea un format tabloid, cu dimensiunile de 29/42 cm. Din punct de vedere estetic era paginat foarte simplu, pe trei coloane, fără a se evidenţia vreun anumit concept grafic. Lăţimea coloanelor (ecartamentul) era de 16 cicero (aproximativ 7 cm) iar spaţiul dintre coloane era de 1 cicero.

Literele pentru titlu erau desenate în tuşe groase, uşor colţuroase, cu o expresie grafică caracteristică. Deoarece în tot timpul apariţiei ziarului literele din plumb folosite pentru titlu au fost schimbate doar de două ori, în decursul timpului găsim destule numere la care titlul este şters şi abia se poate citi.

Puţine materiale îşi aveau un loc bine stabilit în paginile ziarului. Cu excepţia articolului de fond şi a unor materiale oficiale, care se găseau mereu pe prima pagină, restul articolelor erau dispuse pe pagini în funcţie de mărimea lor. Acest lucru nu deranjează foarte mult, deoarece se ştie că lectura presei are un caracter discontinuu, selectiv, diferită fundamental de lectura liniară a unei cărţi, fiind o lectură generată de interesul de moment, dar care permite accesul rapid la informaţia căutată. Un ziar mai întâi se „răsfoieşte“, unele pagini captează mai mult atenţia cititorului, altele mai puţin, şi abia apoi începe lectura în detaliu a informaţiilor selectate.

În general, pe pagina 2 (mai rar pe pagina 3), cel mai adesea în prima coloană, sus, se afla rubrica „Novu“ („Noutăţi“). Textele din această rubrică nu aveau titluri, ci aveau primul rând scris cu litere îngroşate (aldine, bold). Dar nu întotdeauna materialele puse acolo erau într-adevăr ştiri. Deseori putem găsi acolo diverse note ale redacţiei, calendarul săptămânii, poezii sau chiar necroloage. De multe ori, imediat sub această rubrică se continua articolul de fond de pe prima pagină.

Continuarea articolelor de pe o pagină pe alta se făcea destul de haotic, un articol de fond început în prima coloană de pe prima pagină se continua pe două coloane în pagina 2, fără a se mai specifica titlul, iar de acolo, pe pagina 3 sau 4, tot fără titlu.

În general nu s-a ţinut cont nici de calibrarea titlurilor. De multe ori articolele de fond, care începeau de obicei pe prima coloană de pe pagina 1 aveau titlurile culese cu litere necorespunzătoare, prea mici, iar multe ştiri scurte, paginate pe două coloane, aveau titluri cu litere prea mari.

Aceste lucruri se datorau faptului că, deşi redactorii aveau habar despre importanţa titlurilor şi cum ar trebui ele aranjate, nu aveau posibilitatea să-şi aplice în practică aceste cunoştinţe. Tipografia era foarte mică şi redactorii ziarului puteau conta doar pe literele de titlu care erau „libere“ în momentul culegerii, care se făcea vineri după amiaza sau sâmbătă dimineaţa. De multe ori, din lipsă de timp, redactorii arătau tipografilor cum să pagineze doar materialele mai importante, iar restul titlurilor erau paginate după priceperea tipografilor. Faptul este evident şi deseori în acelaşi număr de ziar putem găsi titluri paginate cu fonturi şi la dimensiuni alese foarte bine pentru un material, iar pentru altul fonturile pentru titlu sunt alese şi puse la întâmplare.

Fontul folosit pentru culegerea textelor propriu-zise este o variantă mai îngustă de Latin, asemănător cu Garamond, cu o dimensiune aproximativă de 1 cicero. Culegerea se făcea atât

16 Mihai Cernat, Conceperea şi elaborarea ziarului, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti, 2003, p. 188.

6

manual, cât şi pe linotip. Literele culese la linotip nu erau întotdeauna la aceeaşi înălţime şi ici-colo unele nu se pot citi. De remarcat este faptul că nu întâlnim aproape deloc rânduri culese la linotip care să iasă din coloană, în stânga sau în dreapta.

Linii între coloane nu se foloseau. Se foloseau doar linii orizontale, cu o grosime între 2-6 puncte, care delimitau materialele cu o întindere mai mare.

Reclamele erau făcute bine, de obicei în careuri, aşezate pe una sau pe două coloane, cu excepţia reclamei „Dr. Boncev“, care era aşezată mereu pe trei coloane.

Anumite anunţuri legate de evenimente importante, precum sărbătorirea Jubileului de 200 de ani, dar şi altele asemănătoare, erau paginate în stil afiş, pe întreaga lăţime a paginii sau pe două coloane, încadrate în chenar.

Cât priveşte materialele în sine, nu se specifica care material este poveste, basm, eseu şi nu întotdeauna se specifica dacă este vorba despre un material original sau despre o traducere.

Calitatea clişeelor foto era destul de bună. Micile scăpări legate de concepţia grafică şi de aranjarea în pagină sunt scuzabile, ţinând

cont de faptul că pentru o paginare de calitate este nevoie de cunoştinţe speciale, pe care nici unul din redactori nu le avea. Tot ceea ce puteau ei să facă era să se orienteze după modelele celorlalte ziare. Mai important pentru ei era ca ziarul să apară la timp, fără întârzieri, şi să oglindească evenimentele importante. Se căuta mai mult impactul cuvântului scris decât impactul grafic, vizual, al artei tiparului. Dar şi aşa, cu un aspect neşlefuit, inegal din punct de vedere grafic, uneori cu titluri prea mari fără a fi nevoie, cu multe greşeli de tipar, ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ a fost prietenul şi chiar mentorul bulgarilor bănăţeni timp de nouă ani.

c) Redactori şi colaboratori La început redactor şef şi director al ziarului a fost Karol Telbis, până în octombrie

1940, când se mută în Bulgaria. Originar din Beşenova Veche, până în anul 1938 Karol Telbis a fost student la Universitatea din Cluj, iar între 1938-1940 şi-a satisfăcut stagiul militar la Timişoara. Deoarece a intrat în armată cu hainele şi cu calul propriu, avea dreptul să doarmă în afara cazărmii. Astfel a putut şi în această perioadă să lucreze la editarea ziarului.

Anton Lebanov a fost originar din Vinga. Până în anul 1936 a fost şi el student la Universitatea din Cluj, după care a lucrat ca avocat stagiar la Vinga. Între 1938-1939 şi-a satisfăcut stagiul militar după care a devenit avocat la Vinga. Din octombrie 1940 preia munca de redactor şef şi conduce ziarul până în anul 1943, când se mută şi el în Bulgaria iar ziarul îşi încetează apariţia. În afară de articole, a publicat în ziar şi poezii.

Anton Dermendjin, din Vinga, a fost inginer agronom. El şi-a terminat studiile la Viena, dar datorită lipsei unui serviciu corespunzător, lucra ca agricultor. În ziar a publicat articole legate de agricultură şi de creşterea animalelor.

Anton Ciocani din Breştea. Absolvent de studii medii, a terminat un curs de secretari, ceea ce i-a permis să muncească ca şi funcţionar într-o firmă privată din Deta. În ziar a publicat articole şi poezii. Ele era reprezentantul ziarului pentru zonele Breştea şi Deta.

Iaku (Iakob) Ronkov, învăţător la Beşenova Veche, cantor şi dirijor al corului din localitate. A publicat în ziar povestiri, articole istorice, legende.

Toma Dragan, învăţător pensionar. A ajutat cu sfaturi şi a scris câteva articole. Jofika Hailemas, învăţătoare pensionară din Beşenova Veche. A publicat sub

pseudonimul Tétka (Mătuşa) foarte multe poveşti şi poezii pentru copii. Luca Uzun, originar din satul Ghiurghevo, Banatul sârbesc. A fost funcţionar la un barou

din Timişoara. Îl înlocuia pe Karol Telbis în problemele tehnice ale editării ziarului. A publicat doar câteva articole.

Matia Banciov, originar din Modoş (Serbia). A fost funcţionar la un barou din Modoş. Este autorul câtorva eseuri, a mai multor povestiri, a unei nuvele dar şi a primului roman scris în limba bulgarilor bănăţeni, „Lutanji“ („Hoinăreală“).

Gheorghi Damianov a fost învăţător în Modoş (Serbia). A publicat câteva poezii. Ultimii doi s-au îngrijit de difuzarea ziarului în localităţile bulgare din Banatul sârbesc.

7

Ziarul a mai avut şi alţi colaboratori ocazionali. Din păcate, remarcăm că nimeni din „vechea gardă“ a intelectualilor bulgari nu s-a implicat în editarea ziarului. De exemplu avocatul Petre Telbis din Beşenova, preşedinte al redacţiei, proeminent reprezentant al „vechii gărzi“ de intelectuali, nu a publicat nici măcar un rând.

d) Baza materială şi tiraj Ziarul nu avea un sediu propriu, redactorii întâlnindu-se în tipografie, care se afla într-un

subsol din Timişoara. Chiar şi corespondenţa se primea pe adresa tipografiei. Tipografia aparţinea unui preot, care edita ziarul catolic al minorităţii germane din Timişoara, „Sonntagsblatt“ ce apărea într-un tiraj de 7.000 de exemplare17. Tot aşa se numea şi tipografia, care îşi avea sediul în Piaţa Dragalina, nr. 2.

Redacţia nu a avut nici măcar maşină de scris. Totul se scria cu mâna iar apoi textele erau culese la linotip. Nu exista nici fotograf, ci se foloseau clişee trimise de agenţiile de presă.

Tipărirea se făcea sâmbăta şi era efectuată cu o maşină de tipar plan, cu alimentare manuală a hârtiei. Corectura se făcea de către redactorul care era de serviciu în sâmbăta respectivă. Corectura era lucrul „cel mai dureros“: tipografii erau germani şi maghiari, care nu cunoşteau deloc limba bulgară şi degeaba corecta redactorul un cuvânt în şpalt, când textul se culegea din nou la linotip, se făceau alte două-trei greşeli.

Tipărirea unui număr de ziar în patru pagini costa 2.000 de lei, pentru un tiraj de 1.000 de exemplare.

La început ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ apărea într-un tiraj de 1.000 de exemplare, dar foarte curând el a trebuit să fie ridicat la 1.500, ajungându-se chiar şi la 2.000 de exemplare. Exista un număr de 1.200 de abonaţi permanenţi, dintre care numai în Beşenova erau 600. La vânzare liberă rămâneau în jur de 100 exemplare.

În localităţile cu populaţie preponderent bulgară – Beşenova, Vinga, Denta, Breştea, Telepa (Colonia bulgară), Kanak, Ivanovo, Modoş – ziarul era difuzat de către reprezentanţi ai redacţiei. În localităţile din Banatul românesc ziarul ajungea sâmbăta după amiaza iar în celelalte localităţi din Ungaria, Bulgaria, România (inclusiv Dobrogea şi Basarabia) şi în cele două Americi – ziarul se trimitea prin poştă. Numere gratuite erau trimise câtorva personalităţi din Bulgaria, printre care prof. Stoian Romanski, prof. Petăr Mutafciev, scriitorilor Dobre Nemirov şi Stilian Cilinghirov, politicienilor Atanas Burov, Grigor Vasilev, Janko Sakâzov, Ekaterina Karavelova ş.a. Ziarul se trimitea şi tuturor legaţiilor bulgare, Direcţiei de presă din Sofia, Bibliotecii naţionale din Sofia. Numere gratuite erau trimise, direct de către tipografie, şi instituţiilor culturale din România.

e) Genurile jurnalistice Varietatea materialelor publicate în ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ reprezintă o

bogăţie a acestuia. Aproape că nu există gen jurnalistic care să nu fi fost folosit. Redactorii, oameni fără experienţă jurnalistică, au devenit cu timpul tot mai pricepuţi în această nobilă meserie. Materialele publicate, care iniţial aveau un conţinut mai degrabă propagandistic, cu timpul au început să devină adevărate articole jurnalistice. Faptele erau analizate mai în profunzime iar concluziile nu erau doar fruct al emoţiei, ci erau un rezultat al unei analize raţionale, argumentate.

Articolele cu temă politico-socială publicate în ziar nu sunt seci, didactice, ci cuprind în ele o parte din sufletul autorului. Multe dintre articolele de fond sunt construite în jurul unui exemplu concret, luat din viaţa minorităţii. Deseori, ca pretext pentru scrierea articolelor de acest gen erau folosite scrisorile adresate redacţiei, replici, versuri din poezii sau din cântece populare ş.a.

Multe din articolele de fond sunt un melanj între „nota redacţiei“ şi articol propriu-zis. Acest lucru se datorează în primul rând spaţiului limitat din ziar, dar şi lipsei de timp a redactorilor, care deseori îşi scriau materialele chiar înainte de intrarea ziarului la tipar. Şi totuşi,

17 I. Georgescu, Presa catolică, în Vestitorul, Anul XIII, nr. 24, 15 decemvrie 1937, p. 216.

8

majoritatea acestor materiale poartă în ele spiritul autorului şi nici azi ele nu se pot citi cu detaşare, fără emoţie şi simpatie.

Pentru scopul educativ al ziarului, acela de a ajuta la învăţarea şi înţelegerea istoriei Bulgariei şi a poporului bulgar, sunt folosite reportajul, notele de călătorie, schiţa, schiţa literară şi mai rar, foiletonul

f) Literatura originală Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ a sprijinit activ şi crearea de literatură originală, în

limba bulgarilor din Banat. Materialele publicate în ziar aveau un dublu rol: pe de o parte făceau cunoscute cititorilor fapte şi întâmplări din istorie şi din viaţa de zi cu zi iar pe de altă parte dovedeau, că şi bulgarii bănăţeni sunt în stare să scrie poezie, eseuri, povestiri în limba maternă, insuflând sentimentul naţional şi ajutând procesul renaşterii naţionale.

În paginile ziarului găsim o mulţime de autori, printre care: Jaku Ronkov, învăţător şi cantor, care a publicat multe articole despre istoria Bulgariei, dar şi zeci de materiale literare – scurte povestiri, legende, poezii – care se dovedesc a fi şi azi o lectură plăcută şi interesantă; Jofika Hailemas, care sub pseudonimul literar „Tetka“ („Mătuşa“) a publicat poezii pentru copii, poveşti, glume dar şi câteva poeme reuşite; Anton Lebanov, care s-a remarcat atât ca jurnalist-redactor dar mai ales ca poet18, cel pe care îl numim astăzi „patriarhul poeziei bulgare bănăţene“; poetul Anton Ciocani, notar de profesie, unul din cei mai prolifici poeţi bulgari bănăţeni şi mulţi alţii.

În fiecare an redacţia ziarului edita câte un Almanah-calendar, în care erau publicate şi lucrări literare, originale şi traduceri. De asemenea, ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ a editat şi un volum omagial „200 de ani în Banat“, în care de asemenea sunt publicate multe poezii, povestiri şi alte materiale literare.

Întreaga literatură originală publicată de-a lungul timpului în ziarul „Banátsći balgarsći

glásnić“ am adunat-o în cartea „Antologija na banátskata balgarska literatura“ („Antologia

literaturii bulgare din Banat“), din care deja a apărut primul volum19. Poveştile sunt adunate şi ele în trei volume deja apărute20. Urmează să adunăm în volume separate poeziile, ca şi articolele mai interesante.

g) Ştirile Ştirile, publicate în rubrica „Novusti“ („Noutăţi“) ocupau destul de mult spaţiu în ziar.

Ele apăreau uneori cu titlu, de multe ori fără titlu, caz în care prima frază era tipărită cu litere îngroşate (bold). De obicei rubrica începea pe pagina 2 şi se continua pe paginile 3 şi 4. Informaţiile oglindeau viaţa cotidiană, necazurile şi bucuriile de zi cu zi ale sătenilor şi ale intelectualilor bulgari, dar se găseau şi informaţii legate de politica internă şi externă, diferite anunţuri (cum ar fi preţul produselor agricole, mărirea impozitelor etc.) precum şi diverse alte materiale, pe care le-am putea numi „senzaţionale“. Aici îşi găseau adeseori locul şi materialele oficiale, pe care redactorii le primeau de la autorităţi şi pe care erau obligaţi să le publice. Dar ei le prescurtau în aşa măsură, încât le reduceau la o simplă ştire.

Tocmai pentru că materialul adunat în această rubrică este foarte divers, dar şi foarte voluminos, nu ne vom ocupa de el în mod special acum, studierea lui meritând a fi făcută mai pe larg cu altă ocazie.

Să menţionăm doar că ştirile erau preluate în general din buletinul agenţiei „Rador“21, la care redacţia a fost abonată. Ştiri au mai fost preluate şi din ziarele româneşti („Adevărul“,

18 Poemul lui cel mai cunoscut, „Sabuždenji“ („Trezire“, „Deşteptare“), considerat un fel de manifest menit să-i trezească pe bulgarii bănăţeni la renaştere naţională, a fost tipărit pe foi separate, diferit colorate, şi difuzat în toate localităţile cu bulgari bănăţeni, exact ca un manifest. Poemele lui sunt adunate în volumul Anton Lebanov, Izbráni

poeziji, Editura Mirton, Timişoara, 2006, 240 p. 19 Miki Márkov, Antologija na banátskata balgarska literatura, Tom I, Editura „Mirton“, Timişoara, 2010, 236 p. 20 Miki Márkov, Banátsći balgarsći prikazći, Tom I, Editura „Mirton“, Timişoara, 2009, 204 p.; Miki Márkov, Banátsći balgarsći prikazći, Tom II, Editura „Mirton“, Timişoara, 2009, 252 p.; Miki Márkov, Banátsći balgarsći

prikazći, Tom III, Editura „Mirton“, Timişoara, 2010, 190 p. 21 Orient Radio – „Rador“ este prima agenţie naţională română de presă în accepţiune modernă, fondată ca societate

9

„Curentul“, „Timpul“, „Universul“) şi maghiare care apăreau la Timişoara şi Bucureşti. Dintre ziarele minorităţilor, ca sursă de informare erau folosite doar cele maghiare.

h) Reclamele Aproape în fiecare număr de ziar erau publicate una sau mai multe reclame. După spusele

redactorilor, pentru acestea nu se primeau bani. Scopul era acela, de a stimula „trezirea“ naţională, de a-i încuraja pe micii meseriaşi şi pe negustorii bulgari, dar şi de a-i îndemna pe bulgari să cumpere cu predilecţie produse bulgăreşti şi să folosească serviciile muncitorilor bulgari. Cel mai des era publicată reclama unui medic bulgar – dr. Boncev, care a inventat medicamentul numit „Nevradol“. Această reclamă era publicată cu scopul de a ridica moralul bulgarilor bănăţeni şi de a arăta tuturor, că şi un bulgar este capabil să inventeze lucruri măreţe, cum ar fi un medicament. Reclama era publicată întotdeauna în careu, se întindea de obicei pe trei coloane (mai rar pe două), în paginile interioare sau pe pagina 4.

Deseori erau publicate în ziar, pe o coloană sau două, în careu, apeluri către cititori să-şi reînnoiască abonamentul.

În primele câteva numere, când ziarul apărea în şase pagini, o pagină era destinată exclusiv ilustraţiilor, publicate sub rubrica „Štámpan Glásnić“ („Ziar ilustrat“). Aici îşi găseau locul cele mai diverse ilustraţii, mai ales fotografii reprezentând evenimente din ţară şi din lume. Acestea erau însoţite de câte un scurt text explicativ. După ce numărul paginilor ziarului a fost redus la patru, rubrica a dispărut iar numărul fotografiilor a fost mult mai mic. Se publicau fotografii doar ca ilustraţii la anumite evenimente importante.

h) Primii paşi spre trezirea conştiinţei naţionale a bulgarilor bănăţeni Până la apariţia ziarului „Banátsći balgarsći glásnić“ puţini bulgari bănăţeni îşi

cunoşteau cu adevărat istoria, iar tinerii deseori se ruşinau de faptul că nu puteau spune nimic despre strămoşii lor. Mulţi ştiau că aceştia au trecut Dunărea, venind din Bulgaria, dar nu puteau înţelege în mod clar dacă sunt bulgari sau nu. La acest fapt a contribuit foarte mult şi religia catolică, care prin explicaţia că aceşti bulgari au fost catolicizaţi de un anume Paul, i-a numit „paulicheni“ („pavlicheni“). Cu timpul, această denumire a intrat adânc în conştiinţa oamenilor, înlocuind aproape cu totul noţiunea de bulgar.

Încă din primul număr al ziarului, în articolul de fond „U imetu na Boga!“ („În numele lui Dumnezeu!“) Karol Telbis punctează aceste lucruri: „Vremurile de azi sunt cu totul diferite. Astăzi fiecare se străduieşte să înveţe, să vadă ce există în jurul lui, de ce există, de unde vine şi se străduieşte să vadă aceasta cât mai bine… Noi am rămas în urmă. În aşa măsură, încât intelectualilor bulgari, ridicaţi din rândurile noastre, le este ruşine să se declare că sunt bulgari. În 200 de ani am uitat să ne simţim bulgari. Pavlicheni? Acest cuvânt este greşit. Este un cuvânt din vechime. De azi ziarul nostru nu-l mai recunoaşte. Noi suntem bulgari. Un singur sânge avem cu bulgarii din Bulgaria, care timp de 500 de ani s-au jertfit, pentru a se putea păstra bulgari. Suntem bulgari, fii ai unui neam mândru şi jurăm că ne vom păstra limba şi obiceiurile încă mulţi ani aici, în câmpia Banatului. Copiii noştri nu mai ştiu să citească în limba maternă. Pentru ei am făcut acest ziar. Fie ca ei să înveţe să gândească în limba maternă şi fie ca ei să se simtă bulgari! […] Cu fiecare zi ce trece devenim tot mai puţini. Fraţii noştri se mută la oraş sau în America. Oameni buni, dacă sunteţi bulgari adevăraţi, nu vă părăsiţi locul de baştină, staţi în satele bulgăreşti iar voi, oameni înstăriţi, daţi de lucru fraţilor voştri, pentru ca aceştia să nu mai plece din sat, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Politică nu vom face în «Glasnik». Nu trebuie să mai fim marionetele partidelor, care ne promit marea cu sarea până la alegeri […] Mai departe, calea ziarului „Banátsći balgarsći glásnić“ este următoarea: să trezească sentimentul naţional al acelor bulgari, care se numesc „pavlicheni“; să-i unească pe aceşti bulgari, să-i facă să simtă la fel şi în acelaşi ritm să le bată inima; să-i educe, să-i introducă în viaţa culturală, să le dea cunoştinţe privitoare la viaţa agricolă, să-i înveţe pe copii să se ferească de rău şi să ocolească primejdiile… Chiar aşa va fi! Credeţi-mă!“22

mixtă la 16 iunie 1921. 22 „Banátsći balgarsći glásnić“, Anul I, nr. 1, 1 martie 1935, Timişoara, p.1.

10

Începând cu numărul 2/1.IV.1935, în partea dreaptă sus a ziarului, lângă titlu, se află un motto extras din „Istoria“23 părintelui Paisie: „Dar unii nu vor să ştie de rădăcinile lor bulgare, apelează la culturi şi la limbi străine şi nu se îngrijesc de limba lor bulgară… şi le este ruşine să se numească bulgari. O, nesăbuiţilor şi nemernicilor! De ce vă este ruşine să vă numiţi bulgari, să citiţi şi să vorbiţi în limba voastră? Oare bulgarii nu au avut împărăţie şi ţară? Au domnit foarte mulţi ani în glorie şi sunt cunoscuţi pe întreg pământul…“ Acest text incendiar va apărea, în acelaşi loc, în fiecare număr al ziarului, de 289 de ori.

Existau şi foarte multe legende care trebuiau lămurite. Una din legende se referea la faptul că bulgarii şi-au abandonat religia şi au adoptat catolicismul, pentru a putea primi pământ în Banat. În articolul intitulat „Ud kugá smi katolici“ („De când suntem catolici?“), publicat în nr. 2 din 1.IV.1935 de către învăţătorul Iaku Ronkov, această legendă este demontată, aducându-se argumente de ordin istoric care dovedesc faptul că bulgarii bănăţeni sunt catolici încă de pe timpul creştinării bulgarilor, sub ţarul Boris I: „Deseori ni se scot ochii, fiind învinovăţiţi că ne-am abandonat vechea credinţă pentru a putea primi pământuri în Banat. Deoarece sunt puţini aceia care ar putea răspunde temeinic acestor acuzaţii, lăsăm rândurile de mai jos să răspundă întrebării «De când suntem catolici?».

Bulgarii – neam de care aparţinem şi noi – când au părăsit pământurile din jurul Volgăi din Rusia, unde le-a fost primul leagăn, şi cu sânge au cucerit Bulgaria de astăzi, nu erau creştini. Ei îşi aveau credinţa lor: credeau în duhuri bune şi rele, dar nu le ciopleau chipuri cărora să se închine. […] În noua patrie, Bulgaria, au avut ceva mai mult răgaz să audă despre noua religie, a lui Isus, deoarece vecinii lor erau cu toţii creştini. […] Renumitul ţar al bulgarilor Boris I (853-889) şi-a dat seama că bulgarii doar astfel îşi pot menţine patria, dacă trec la creştinism. De aceea, după încheierea păcii cu grecii, s-a creştinat şi a primit numele de Mihail. Dar n-a fost mulţumit de greci [bizantini], astfel încât în anul 866 a trimis soli la papa de la Roma, Nicolae I, şi l-a rugat să-i trimită misionari care să-i creştineze pe bulgari. Papa a trimis doi episcopi, pe Formoza24 şi pe Paul25, pe care Boris I i-a primit şi le-a permis să propage creştinismul în Bulgaria. Boris a fost încoronat cu o coroană trimisă de papă. […]“26 Se spune, că de la numele acelui episcop, Paul, care i-a creştinat pe strămoşii noştri, ne-a rămas etnonimul de „paulicheni“, „pavlicheni“.

Într-un alt articol de fond, publicat în numărul 10/24.V.1942, sub titlul „Istoria unei naţii“ se arată că bulgarii din Banat încă nu pot trece peste etnonimul „pavlichean“ şi se trage semnalul de alarmă, ca nu cumva să se facă confuzia că cineva e „pavlichean“, dar nu e „bulgar“. Din nou se explică de unde vine denumirea de „pavlichean“.

Redactorii se folosesc de orice pretext, chiar şi de sărbătorile religioase când acestea se întâmplă la date jubiliare, pentru a aminti bulgarilor despre trecutul lor. De exemplu, în articolul „Dvestotnija Velikdenj u Banáta“ („Al două sutelea Paşte în Banat“), publicat în numărul 16 din 17.IV.1938, Anton Lebanov le reaminteşte din nou cititorilor întreaga epopee a venirii în Banat – de la trecerea Dunării, într-o noapte întunecată, cum pe drum i-au plâns pe cei ucişi acasă şi cum, odată ajunşi în Banat, s-au bucurat că au scăpat de o moarte cruntă. Autorul îi îndeamnă pe cititori să-şi aducă aminte, în aceste zile de Paşte, de jertfa strămoşilor, care au îndrăznit primii să intre în luptă cu turcii. „Noi, cei care sărbătorim al două sutelea paşte în Banat, ne amintim şi de primul Paşte sărbătorit în Banat de către strămoşii noştri. […] Iată-ne aici, în Banat. Iată, încă suntem bulgari, păstrând limba Părintelui Paisie. Toţi ne cunosc. Suntem minoritatea cea mai loială patriei şi legilor ţării de adopţie“.27

Una din tematicile preferate ale ziarului este răscoala de la Ciprovţi şi tot ce este legat de aceasta. În numărul 2/9.I.1938 găsim articolul „250 gudini ud Čiprovskotu vastánie“ („250 de ani de la răscoala din Ciprovţi“), în care este prelucrat un articol publicat în numărul din 31 decembrie 1937 al ziarului bulgar „Zora“ („Zorile“), prilej cu care se reaminteşte întreaga istorie 23 Paisie din Hilendar, Istoria slavenobolgarskaja, 1762. 24 Formosus de Porto (c. 816 - 896). 25 Paul de Populonia (it. Paulo di Populonia). 26 „Banátsći balgarsći glásnić“, nr. 2, 1 aprilie 1935, pp. 2-4. Articolul a fost republicat în volumul omagial Banat.

1738-1938 editat de ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, Timişoara, 1938, pp. 6-8. 27 „Banátsći balgarsći glásnić“, Anul IV, nr. 16, 17 aprilie 1938, Timişoara, pp.1-2.

11

a oraşului Ciprovţi: „[…] După cum ştim, Ciprovţi nu este altă localitate, ci este chiar locul din care au venit strămoşii noştri după tragicul an 1688, când turcii au nimicit orăşelul şi au omorât majoritatea locuitorilor. […] Ziarul „Zora“ scrie, că aceasta a fost prima răscoală împotriva jugului otoman din Bulgaria, şi de aceea ar trebui ca toţi bulgarii să-şi amintească de ea. Pentru că după această răscoală, despre care s-a auzit în întreaga Bulgarie, poporul şi-a dat seama că trebuie să se elibereze odată, cu orice preţ. […] Noi, bulgarii bănăţeni, urmaşii acelora care, precum rândunica, au vestit bulgarilor că vine primăvara, trebuie să ne mândrim cu această jertfă, adusă de strămoşii noştri la Ciprovţi“.28

Articolul „Klánimi se na Kiprovskite junáci“ („Ne plecăm în faţa eroilor de la Ciprovţi“) este articol de fond pentru numărul 35/2.IX.1938 al ziarului: „În această zi de 8 noiembrie întreg poporul bulgar şi-a amintit de cele mai glorioase zile ale istoriei bulgare: prima răscoală, prima mişcare de independenţă. Cel mai glorios moment din istoria Bulgariei este răscoala de la Ciprovţi. Şi întreaga Bulgarie se închină azi memoriei acelor eroi. Răscoala de la Ciprovţi este una din primele mişcări de independenţă din Europa. Scopul ei a fost eliberarea de sub jugul otoman. La ea au participat toate categoriile de oameni: preoţi, neguţători, muncitori, ţărani şi cel mai important, catolici şi ortodocşi. […] Răscoala de la Ciprovţi a aprinsă flacăra naţionalismului. Lumina acestei flăcări a trezit Bulgaria […] pe noi, bulgarii bănăţeni, ne interesează acest eveniment istoric pentru că strămoşii noştri au fost aceia care au adus această jertfă pentru eliberarea poporului bulgar.“29

Dedicat în întregime memoriei răscoalei de la Ciprovţi este şi articolul de fond din numărul 3/2.II.1941 al ziarului, „Să ne reamintim“, în care autorul Anton Lebanov aminteşte că bulgarii bănăţeni sunt urmaşii eroilor martiri: „Doar fiind credincioşi acelui crez, acelor idealuri, putem continua să ne numim bulgari. Noi trebuie să dovedim că suntem urmaşii destoinici ai bravilor eroi de la Ciprovţi“.

* * * Privind retrospectiv cele 290 de numere apărute în timpul celor 9 ani ne dăm seama că

ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ nu a fost doar o oglindă a vieţii bulgarilor bănăţeni din perioada 1935-1943, ci el şi-a îndeplinit cu demnitate obiectivul principal, acela de a trezi în bulgarii din Banat spiritul naţional. De necontestat este faptul că ziarul şi-a adus pe deplin aportul la ridicarea nivelului cultural al cititorilor săi dar şi la trezirea conştiinţei naţionale, în acea perioadă bulgarii aflându-se în pericol de deznaţionalizare. Prin articolele şi atitudinea patriotică a ziarului, bulgarii bănăţeni au devenit conştienţi de apartenenţa lor la marea familie a bulgarilor. Redactorii s-au străduit să accentueze asemănările dintre bulgarii din Bulgaria şi bulgarii din Banat, în pofida faptului că aceştia din urmă cu greu au acceptat ideea că sunt urmaşii unui popor a cărui limbă o înţelegeau destul de greu şi a cărui scriere trebuiau să o înveţe. Dar cel mai greu le-a fost să accepte faptul că sunt parte a unui popor care împărtăşea o religie diferită – ortodoxismul. Cu timpul însă această prăpastie a fost învinsă, mai ales odată cu reîntoarcerea, în anul 1943, a unor grupuri de conaţionali în Bulgaria, care a devenit astfel „patria mamă“, „Mama Bulgaria“.

Foarte greu a fost acceptată şi trecerea de la (auto)denumirea de „pavlicheni“ la cea de „bulgari bănăţeni“. Chiar şi în zilele noastre mulţi încă nu acceptă acest fapt istoric, că sunt parte a poporului bulgar, şi se consideră urmaşii „vechilor pavlicheni“, ignorând faptul că acest lucru denumeşte apartenenţa la o credinţă, iar nu apartenenţa la un popor.

Un singur lucru nu au reuşit din ceea ce şi-au propus redactorii ziarului „Banátsći

balgarsći glásnić“, şi anume înlocuirea scrierii cu litere latine cu scrierea cu litere chirilice şi implicit implementarea limbii literare bulgare din Bulgaria. Paradoxal, acest fapt ne bucură, pentru că astfel se dovedeşte încă odată, că în afară de Bulgaria cea dintre graniţele geografice există şi „Cealaltă Bulgarie“, cu o limbă încă vie, vorbită pe stradă, în biserică şi în şcoală, la radio şi TV, o limbă în care se scriu şi cărţi, cu alte cuvinte, o a doua limbă literară bulgară.

28 „Banátsći balgarsći glásnić“, Anul IV, nr. 35, 11 noiembrie 1938, Timişoara, pp. 1 şi 4 29 „Banátsći balgarsći glásnić“, Anul IV, nr. 2, 9 ianuarie 1938, Timişoara, p. 3-4.

12

Bibliografie:

* * * 200 gudini u Banáta. 1738-1938“, Timişoara, 1938, 160 p.; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul I, 1935, nr. 1-26; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul II, 1936, nr. 1-52; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul III, 1937, nr. 1-50; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul IV, 1938, nr. 1-41; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul V, 1939, nr. 1-44; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul VI, 1940, nr. 1-22; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul VII, 1941, nr. 1-26; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul VIII, 1942, nr. 1-20; * * * Ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“, anul IX, 1943, nr. 1-9; Благовест Нягулов, Банатските българи, Парадигма, Sofia, 1999; Карол Телбизов, Банатската българска книжнина. (Обзорен библиографски

очерк), publicat în revista Литературна мисъл, г. XXVIII, кн. 2, София, 1984, с. 127-142; Петър Монев, Вестник „Банатски български гласник“ (1935-1943), Sofia, 1975

(lucrare de diplomă nepublicată); Стойко Стойков, Банатският говор, Editura Academiei bulgare, Sofia, 1967.

ADDENDA

13

Câteva reclame

14

Articol de fond în trei limbi

15

Câţiva dintre redactorii şi colaboratorii ziarului