Hai sa-l bocim cu totii pe Vadim! La dracu sa-i ia de musulmani si de refugiati!

Ramona Ursu,

Ma tot gandesc la neamul asta al nostru, ce-o fi cu el de e atat de gresit. Unde ni s-o fi rupt, in sutele de ani, firul acela de logica, farama aceea de suflet, dramul de credinta care ne ridica de la bucata de carne la om. Si parca niciun argument drept nu mai functioneaza in mintile noastre, umblam cu inimi de imprumut, ca si cum nu ne-am fi nascut niciodata intregi, cu sufletele noastre.

Dar suntem buni, suntem perfecti, suntem aia care avem dreptul. Suntem poporul ales! Asa suntem, in mintile noastre acoperite de ceata, schimonosite de-o boala pe care tot noi, alesii Celui de sus, am inventat-o si ne-am infipt-o bine in noi, sa nu iasa vreodata. Ma tot gandesc la neamul asta al nostru si incerc sa inteleg cum de ma dezarmeaza de fiecare data. Ce-o fi cu noi de nu ne mai oprim din jelit toti mafiotii tarii, toti aia care ne-au jefuit tara si sufletele, toti aia care au calcat cat au vrut peste cadavrele noastre de vieti, toti aia care ne-au mai aruncat o bucata de paine, cat sa avem pe ce sa ne mai sfasiem. Ce-o fi cu noi de ne imbulzim fara pic de decenta peste gropile unor morti? Morti care nu sunt ai nostri. Doar circul e al nostru. Am mai dus unul la groapa. Am facut din nou ce stim noi, romanasii alesi, sa facem cel mai bine. Sa jelim in direct, sa lesinam pe langa cruci, sa ne ghiontim cand popii canta acolo, ca langa orice ultima groapa, sa ne punem baticele negre pentru mortul intregului neam. L-am dus pe Tribun la groapa. Am varsat lacrimi. Ne-am intrecut, mai rau ca niste bocitoare, in urlete nationale. Ne-am luat haina de dumnezei si-am inceput judecata de apoi. Ba ca a fost cel mai, ba cel mai, ba CEL MAI. Ba ca n-a fost nimic, mai bine ca s-a dus! Ne-am batut in cuvinte mari, penibil de mari, in scenarii halucinante, scornite de mintile unor morti vii, care se plimba aiurea pe pamant. Ba ca Vadim e mort, ba ca nu e, ba ca a fost asasinat, ba ca n-a fost, ba ca-l respinge si pamantul, ba ca nu-l primeste cerul, ba ca fara el o sa murim si noi, ba ca nevasta-sa-i plansa, ba ca, la naiba!, de ce a murit el si nu altu'? Ca altu' era mai bine daca crapa! Eram si noi mai fericiti. Eram si noi, in sfarsit, un popor normal! Dar n-a fost asa. N-a fost sa crape altul. N-a fost sa fim normali. O clipa n-am tacut la moartea asta. O clipa nu ne-am oprit din judecat, din acuzat, din tras pana la sange in ceilalti, oricare ar fi fost ceilalti. Noi am avut dreptate si de data asta! Noi, judecatorii supremi ai acestei lumi, ne-am dus si mortul asta la groapa, exact asa cum doar noi stim sa o facem. Fara decenta. Fara macar decenta aceea fireasca, umana, care te face sa intelegi ca judecatile de apoi nu le vom face niciodata noi. Ca mortul ala, asa cum a fost el cat umbla printre noi, n-o sa-ti mai poata spune vreodata nimic din groapa in care l-am aruncat.  Ma tot gandesc la neamul asta al nostru. La ce o fi cu noi de nimic omenesc pare sa nu mai conteze? Ne-am prins cu ghearele de destinele a mii de oameni care fug de pe un pamant spre altul, in cautarea vietii. Si-am inceput, din nou, sa urlam. Sa ne sfastiem intre noi. Sa hulim. Sa strigam ca NU, NU, NU! Nu vrem refugiati la noi! Sa nu prindem pe pamantul asta crestin al nostru picior de musulman! Sa nu calce toti teroristii (pentru ca, desigur, sunt teroristi. Cum altfel?) in tara asta a noastra, pe care, evident, noi ne-am dat-o pe lume. Sa nu calce nimeni pe bucata noastra de pamant, unde doar noi avem toate drepturile omenesti. Nu mai conteaza ca ei, fugarii, nu vor cu niciun chip sa vina la noi, dar vor ajunge, probabil, fortati, cateva mii. Nu mai conteaza ca nici macar unuia dintre noi nu i s-a miscat cu vreun milimetru viata din cauza lor. Nu mai conteaza compasiunea. Nu mai conteaza omenia. Nu mai conteaza nici crestinismul. Nici binele. Nici gandirea aceea fireasca si logica de a intinde mana celor care nu au macar cat ai tu. Cat ti s-a dat tie pe lumea asta in care ai ajuns si care nu iti datora nimic. Nu mai conteaza ca tu, ala cu judecata in mana, ai doar norocul divin ca nu esti, acum, in locul lor. Nu mai conteaza ca ai mai ajuns si tu si sigur vei mai ajunge, in istoria asta prea lunga care ni se tot da, in genunchi in fata altora, in fata vietii. Nu mai conteaza nimic firesc, nimic venit din sufletul de om. A devenit, habar nu am de ce, un argument stupid, acum, sa fim buni, sa fim asa

cum ne batem cu pumnii in piept ca suntem, alesii Domnului. E o rusine. O slabiciune sa fii om. Esti fraier, ma, baiatule! Naiv de-a dreptul. Scoate-ti, dracului, inima aia din piept! Ce-o tii ca prostul? Acum, gandim cu creierul. Numai cu creierul, ai inteles? Acum suntem in razboi, sa nu calce nimeni, chit ca nu vrea, pe plaiurile noastre mioritice. In tarisoara asta minunata, perfecta, cu oameni drepti si harnici. Si primitori, desigur. Ma tot gandesc la neamul asta al nostru. Cum ne tot gasim noi judecati, si zbateri, si suparari, si rafuieli degeaba. Cum nu vrem, macar pentru o secunda, sa stam sa ne gandim. Cum nu conteaza nimic din ce ar trebui. Cum nu ne deranjeaza ca, de exemplu, tara asta in care NU, NU, NU vrem refugiati si, in niciun caz, musulmani, e pe mana unor golani, a unor plagiatori de ultima speta, a unor corupti pana in maduva oaselor, a unor haite de politruci, a unor analfabeti, pitipoance si lipitori de afise. A unor securisti si progenituri de criminali comunisti care, de-un sfert de veac, ne-au jefuit sufletele. Ne-au spalat mintile. Ne-au saracit, imbolnavit, indobitocit voit nu doar pe noi, ci si pe copiii si nepotii nostri. Dar asta nu conteaza. La dracu sa-i ia de refugiati!