new kÈs cultura creţtinfldocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/cultura... · 2011. 11....

ANÛL XVII IÙNIE-IÙLIE 1937 KÈs 6-7

CULTURA CREţTINfl R E V I S T A L U N A R A

DOCTRINR IERTĂRII

I.

Creştinismul a creat multe cuvinte nouă, şi mai ales a dat un înţeles nou multor cuvinte vechi. Semaseologia — ştiinţa despre sensul cuvintelor — n'a cercetat până azi aceasta problemă foarte importantă pentru a înţelege până la ce treaptă înaltă a ridicat Evangelia gândul, sentimentul şi simţirea omanească. Cuprinzând nouă adevăruri — şi anume pe celea mai înalte — referitoare la complexa vieaţă spirituală, şi fără o cercetare sematică, e limpede pentru ori cine că Evangelia a trebuit să creieze şi cuvinte nouă, să dea şi înţeles nou multor cuvinte vechi.

Unul dintre acestea este şi cuvântul iertare. Acest cuvânt, In înţelesul lui creştin, nu a fost cunoscut lumii antice. Când a apărut pe orizontul vieţii omeneşti în acest înţeles, lumea a privit mirată, neîncrezătoare, neînţelegătoare, revoltată chiar. Actul iertării era considerat ca o lipsă de voinţă, ca o slăbiciune, sau chiar ca o lipsă a simţemântului de demnitate omenească. Ca realizare, actul iertării în înţeles creştin era nacunoscut în lume.

După cum astronomii descoperă stele nouă pe cer, tot astfel omenirea a început să descopere în doctrina creştină adevăruri şi înţelesuri înainte necunoscute. Şi uimirea n'a fost mai puţin mare ca la descoperirea cutărui nou astru ceresc. Dar astronomii, prin calculele lor ne spun, că steaua descoperită de ei există de mii şi milioane de ani, insă lumina ei abia a ajuns acum până la noi. Tot astfel adevărurile creştine, deşi au ajuns la noi în timp, existau din vecinicie în cauza primă, în Ziditorul tuturor.

Intre ele şi iertarea, cu doctrina creştină asupra iertării. Ce este iertarea?

1

394 CtJLTUftA Cf t£$TlNÂ Nr. i-1

In domeniul lumii materiale iertare nu există, şi cuvântul nu s'ar fi putut naşte dacă vieaţa s'ar reduce la materie şi legile ei.

Legile naturale ale materiei nu iartă. Ele îşi urmează drumul lor, ori ce nenorociri ar aduce.

Pe şesul larg al râului ce luminează în soare ca un brâu de argint şerpuit, sunt în pârgă lanurile grele de grâu, şi mireasma lor umple văzduhul. Intr 'o zi se pornesc ploi mari, râul îşi tulbură apele, îşi creşte valurile, şi năvăleşte revărsându-se ca un potop peste lanurile din întinsul şesului, culcându-le la pământ, îngro-pându-le în noroiu. Pentru apele revărsate ale râului ele aveau o vină: au stat în calea lor. Ori ce rugăminte de iertare a holdelor, chiar dacă ar avea putere să se roage, e zadarnică. In locul lor se roagă plugarul, în aceeaşi zădărnicie. Dar marile esundări duc şi locuinţe omeneşti, înneacă animale, oameni, cu aceeaşi neîndurare. Aci e absurd să se vorbească de iertare.

Când puterile cutremurului de pământ nu mai pot fi ţinute în adâncimi, muntele fumegă şi crapă; lava ţişneşte şi distruge tot în drumul ei năvalnic de râu leneş de foc; tot ce i se pune în cale e considerat vinovat faţă de împlinirea legilor lui, şi cutremurul distruge natură moartă şi natură vie.

Când fulgerul ce şerpueşte printre norii negri plini de furtună îşi caută locul de descărcare, acolo unde îl atrage electricitatea concentrată de pol opus, el nu alege unde nimereşte : copac, casă, copil nevinovat sau Casa Domnului.

Dar îndurarea şi iertarea nu sunt cunoscute nici în lumea vieţuitoarelor lipsite de spirit.

In pădurea voinică de stejari dintr 'o ghindă a răsărit un lu-geraş, care s'ar sălta şi el către lumină. Stejarii din jurul lui nu-i fac loc, ci mai vârtos îşi îndeasă ramurile şi frunzele să nu mai pătrundă prin ele nici o rază de lumină.

Turturica nevinovată sboară prin văzduh spre cuibul din pădure unde o aşteaptă puii cari abia gânguresc. Instinctul uliului îi spune că-i prada lui, e dreptul lui şi nu o iartă când, înspăimântată, după ce 1-a zărit, sboară din toate puterile. Se avântă după ea şi o prinde.

Cuvântul iertare nu are ascultare nici în trupul nostru. Zadarnic batem pământul pe care a căzut copilul cel mic, care-şi încearcă paşii, el, copilul, plânge mai departe fiindcă-1 doare unde s'a lovit. Trupul nu se poate elibera de durere, simţurile nu iartă. Zadarnic plânge o familie în jurul mamei ce-şi chinue ultimele zile într 'o boală fără leac, boala nu iartă. Zadarnic ne-am strădui să nu simţim foamea, setea, frigul, simţurile nu iartă. Dacă nu le

Nr. 6 4 CULTURA CREŞTINA 395

dai ceeace instinctiv ele simt că e dreptul lor, legea lor, se răzbună cumplit.

Iertarea nu se poate întâlni decât în domeniul vieţii superioare, a vieţii spirituale.

Dar este iertarea o tendinţă naturală, firească, a spiritului omenesc, sau este numai o forţare, ceva nefiresc şi impus? Porneşte iertarea din rădăcinile vieţii spirituale, sau e numai o urmare a educaţiei, sau a constrângerii sociale?

Sau, nu cumva, a ierta însemnează numai a uita? Nu cumva iertarea e bazată pe uitare, şi în acest caz nu e decât un proces fiziologic? Senzaţiile de durere, de neplăcere, cu reversul lor: aplicarea spre răzbunare, spre a întoarce ce ni-s'a dat, cu trecerea timpului se învechesc, pierd din intensitate, până se şterg din conştiinţa noastră. Aşa se produce uitarea durerii sau a nedreptăţii suferite, şi dispărând cauza, e firesc să dispară şi efectul, adică dorinţa de a pedepsi, de a te răsbuna.

Desigur că sunt iertări şi în urma acestui proces natural, fiziologic.

Deşi foarte rar procesul iertării pe această cale e desăvârşit. Foarte obicinuit e de-ajuns să-ţi ese în drum, şi după ani,

cineva care ţi-a pricinuit o durere trupească sau sufletească, pe care-ţi pare că ai uitat-o ca şi duşmănia faţă de agresor, — pen-truca să simţi impulsul urei sau a dorinţei de răzbunare.

Deci iertarea, întemeiată numai pe procesul fiziologic al învechirii senzaţiilor, a uitării, nu este iertarea adevărată, iertare în înţelesul doctrinei creştine. Aşa, cum am arătat mai sus, se poate spune despre animale că iartă.

Când îl baţi, ori ce câne îşi arată colţii, şi poate sare la tine. Şi câtă vreme stăruie senzaţia de durere a bătăii te latră sau te încunjoară. După trecere de săptămâni, după ce s'a şters impresia neplăcută, se gudură din nou la picioarele tale.

Iertarea, în înţeles psihologic, este un act de voinţă, şi însemnează a-ţi îndepărta din spirit, în mod conştient, resensul, ura, duşmănia, dorinţa de răzbunare, faţă de acela care ţi-a produs senzaţii sau sentimente de durere, sau îţi pare că le-a pricinuit, şi aceasta câtă vreme încă nu ţi s'au şters, de scurgerea timpului, acelea senzaţii. Procesul psihologic al iertării este destul de anevoios, de îndelungat şi greu. Actul de voinţă conştientă este înfruntat de temperamentul deosebit al fiecăruia, şi e nevoie de stăruinţa şi îndârjirea voinţei pentru a ajunge la iertare.

V

396 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-7

De aceea, la întâia întrebare, nu putem răspunde că iertarea este o tendinţă firească a spiritului omenesc, pentrucă aplicările naturale se realizează spontan, sau cel puţin cu uşurinţă, în vreme ce realizarea iertării e anevoioasă.

Iertarea este un act spiritual, determinat de voinţă. Dar voinţa nu se mişcă şi nu se determină delà sine. Ea trebue să fie preocupată de un alt motiv de ordin spiritual.

Unul voeşte să ierte, pe cel ce i-a greşU, din marinimozitate, pentru a dovedi altora, şi chiar şi celui greşit, ce om superior este dânsul. Altul vrea să ierte pentrucă are interese comune cu cel care s'a certat, cu cel care i-a greşit. Al treilea iartă, reface relaţiile cu cel greşit, numai pentrucă aşa-i pretinde familia, societatea.

Toate acestea motive nu pot determina voinţa decât la o iertare imcompletă, târzie, sau ne venită la timp, şi nesinceră.

Şi nu aceasta este iertarea în interpretarea ei superioară şi în esenţa ei reală.

A ierta în înţeles etic creştin însemnează nu numai a-ţi îndepărta, în mod conştient, din spirit, tot resensul, ura, duşmănia, dorinţa de răzbunare faţă de cel ce ţi-a greşit, ci şi a-i dori acestuia tot binele şi a-i ajuta să-l realizeze. Motivul care va determina voinţa la un astfel de act nu poate fi decât unul singur: iubirea.

Deci vom conclude: Iertarea nu e o tendinţă naturală a spiritului omenesc decât într 'un singur caz : când voinţa de a ierta e determinată de iubire. Sau, cu alte cuvinte, iertarea nu e o floare a spiritului brut, ci o virtute a spiritului creştin.

II.

Din acest motiv ea s'a arătat pe pământ numai odată cu creştinismul. înainte de răsărirea în lume a Răsăritului celui de sus, pedeapsa şi răzbunarea era legea vieţii, aproape ca şi în lumea legilor ce stăpânesc vieaţa lipsită de organe şi cea organică. „Dinte pentru dinte", era un principiu considerat ca o lege a onoarei şi a demnităţii omeneşti. Cine nu plătea cu aceeaşi măsură cu care i s'a măsurat, era considerat drept un laş, sau un om desonorat. Nu numai între singuratici, ci chiar delà societate la societate, delà o clasă socială la alta, delà un popor la altul, principiul pedepsei şi al răzbunării era considerat ca o lege firească.

Sluga, robul, care gresia, era supus la torturile celea mai mari, adeseori era chiar ucis. Stăpânii, boerii, căpeteniile armatelor cari greşiau împotriva Regelui erau pedepsiţi cu asprime în feliurite chipuri: închisori, confiscarea averilor, exil, sau tăerea capului.

Nr. 6-7 CULTURA CREŞTINA 397

O pătură socială se răzbuna împotriva alteia de câte ori numai putea. Prinsonierii de războiu erau decapitaţi, sau puşi în libertate numai în preţul unor grele sume de răscumpărare. Rari sunt cazurile, în întreaga lume păgână, când cel greşit era iertat. Dar chiar atunci actul iertării nu era determinat de iubirea faţă de cel greşit, ci de alte sentimente şi mai ales scăderi, ca dorinţa de-a se arăta cineva superior, mărinimos, filosof.

Iertarea, deci, nu era nici sinceră, nici completă. Rădăcina iertării nu era iubirea.

Iertarea adevărată a început a răsări în inimele oamenilor, numai dupăce ei au început să înţăleagă porunca iubirii propovăduită de Mântuitorul. „Dacă cineva te-a lovit pe obrazul drept, tu întoarce-i şi cel stâng". „Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă?.. . Faceţi deci bine celor ce vă fac vouă rău. Iubeşte pe deaproapele tău ca pe tine însuţi".

Iată porunca cea nouă din care a răsărit legea iertării. Dar porunca aceasta nouă a iubirii pe ce se întemeia? Ce

miracol a putut să determine pe omul egoist, vanitos, superb, susceptibil la orice vătămare, pe omul care vedea în deaproapele său un duşman, o piedecă în drumul lui, să-1 iubească precum se iubeşte pe sine însuşi, şi aşa să ierte şi să dorească duşmanului său binele?

Este miracolul adevărului etern, adus de Mântuitorul în lume: Toţi oamenii sunt fiii Aceluiaşi Părinte ceresc; toţi oamenii sunt fraţi.

Nu în sens figurat, în imaginaţie, într 'un sistem de gândire umanitarist, ci în adevăr şi în realitate.

Şi, atunci, logica iertării e l impede: nu poţi sta în manie nici cu Părintele tău, nici cu fratele tău. E nefiresc, împotriva naturii, să vezi în deaproapele tău un duşman. Dacă ţi-a'greşit, t rebue să te gândeşti că-i muritor ca şi tine, plin de aceleaşi slăbiciuni, că ţi-e frate bun, dar că binele lui, Dumnezeu îl voeşte cu aceeaşi ardoare ca şi binele tău.

Suntem cu toţii florile lui Dumnezeu sădite în stratul lumii. In ori care poate intra viermele la rădăcină, în tulpină, în frunze sau în coroană, şi să ajungă neplăcută, supărătoare pentru vecina sa.

Doctrina iertării nu s'a putut înfiripa pe pământ înainte de creştinism, pentrucă oamenii nu cunoşteau încă porunca nouă ca să se iubească unii pe alţii, consecinţă logică şi imperioasă a adevărului nou semănat pe pământ : Dumnezeu Tatăl tuturor; Toţi oamenii fraţi.


Nici nu ar putea exista al motiv şi alt adevăr care să fie în stare a determina voinţa omului să ierte. Adică să săvârşească un act împotriva firii sale naturale, să treacă în domeniul actelor de valoare supranaturală.

Pentrucă a ierta din acest motiv, pentru dragostea de Părinte şi de frate, este act care iasă din domeniul procesului psihologic al iertării.

Greutatea lui, pentru firea omenească, este evidentă. Poate din acest motiv Isus a legat iertarea noastră din partea Tatălui de iertarea ce o vom dovedi fată de deaproapele nostru.

Spun mulţi: iertarea e mai mult o problemă de tempérament decât una de etică creştină. Sunt oameni buni de inimă, care iartă uşor, şi oameni răi de inimă care iartă greu, sau peste tot nu pot ierta chiar să voiască. Pentru o greşală săvârşită faţă de el te urmăreşte până'n pânzele albe, până în urmaşi. Sunt alţii cari azi stau să t e distrugă, iar mâne îţi zimbesc.

Am spus delà început că actul iertării in în Jele s etic creştin, e mai mult, e o complectare al actului psihologic al iertării. De aceea e limpede că realizarea iertării atârnă şi de temperamentul individului. Dar dacă se reduce şi se rezumă numai la actul psihologic, nu este actul iertării din doctrina creştină. Temperamentul poate fi o piedecă de întârziere şi în actul iertării creştine. Numai cei mai desăvârşiţi dintre creştini pot să se depersonalizeze aproape complet când e vorba de durerea, ofensa, nedreptatea ce-i pricinueşte cineva.

Dar dacă ne vom gândi mai bine despre cine spunem că e bun, şi iartă uşor, şi cine este rău şi iartă anevoe, vom descoperi aproape în toate cazurile că la temeiul bunătăţii stă iubirea, şi că răutatea naşte din lipsa acestui sentiment.

Unde nu este iubirea ca temelie, poate fi cineva cu temperamentul cel mai liniştit, poate fi cineva stăpân cu desăvârşire pe nervii săi, şi iertarea nu va veni, deşi duşmănia nu se arată pe fată. Şi iarăşi, poate fi cineva cât de plin de temperament, se poate aprinde ca o volbură, peste un ceas, o zi sau o săptămână, dacă are în suflet iubire, va ierta.

Semnul neînduios al iertării adevărate, în înţeles etic creştin, este când îl ajuţi pe cel greşit să se îndrepteze, câud îi voeşti şi-i faci binele.

Iar în acest domeniu temperamentul are prea putină importanţă, întreaga dorire şi realizare a binelui în deaproapele tău porneşte din iubire, şi e susţinută de ea.


III.

împotriva doctrinii iertării în înţeles etic-creştin, şi anume aşa cum e cuprinsă în Taina Mărturisirii, s'au ridicat şi se ridică o cutezătoare şi grea acuză. Se afirmă anume de către unii, că doctrina iertării e imorala şi antisocială.

Isus a iertat o mulţime de delicvenţi şi criminali. Oameni cari au călcat legile morale, legile Statului, au fost iertaţi şi îmbrăţişaţi dè El. A iertat pe femeea prinsă în adulter, pe care jidovii voiau să o ucidă cu pietri, după prescrierile legii lor. A iertat pe Maria Magdalena, pe care, dintr 'o curtezană cunoscută, a făcut'o mironosiţă. A iertat pe înşelătorul vameş Zaheiu, dispreţuit de societate tocmai pentru călcările lui de lege; a intrat şi a prânzit în casa lui. A iertat până şi pe tâlharul ucigaş de pe cruce.

Nu a fost de-ajuns atât. A înfiinţat Biserica sa şi i-a dat putere să ierte păcatele, greşelile oamenilor. A înfiinţat taina Mărturisirii şi le-a dat apostolilor şi urmaşilor lor putere să lege şi să deslege. De aproape două mii de ani Biserica ţine această poruncă, urmează acest drum.

Şi atunci se naşte un contrast isbitor între legea iertării creştine, şi necesitatea pedepsei omeneşti, pentru a se slugi dreptatea. Naşte o desnădejde în sufletul omului cinstit şi drept care se vede pus în rând cu cel ticălos. Şi între cei mai buni e pretutin-denea revolta fiului bun din Evangelie, care înfruntă pe Tatăl său pentrucă a tăiat viţelul cel gras la întoarcerea fiului celui rătăcit.

Câte femei, cari se cred creştine, nu îşi spun în Intimitatea gândului lor: Se plăteşte să fiu cinstită, săracă, credincioasă soţului, când şi aceea care nu ţine seama de morală şi de porunci, trăind în libertinaj, în bogăţie, în mărire şi pompă, va ajunge în rând cu mine? E de-ajuns să se spovedească. Dumnezeu o iartă, prin Biserică. Pentru ce n'aş trăi şi eu ca e a ? Multe sfinte au fost în tinereţea lor nişte femei prăpădite.

Câţi bărbaţi nu-şi spun: Dacă Zachei a fost iertat, pot înşela şi eu şi fura. Dacă tâlharul a fost dus în raiu, nu e nevoe să-mi torturez sufletul cu conştiinţa păcatului. Eu până la crimă n'am ajuns. Mă voiu spovedi şi voiu fi iertat. Dar, nici nu mă voiu spovedi acum, ci mai târziu, la bătrâneţe, când nu mai sunt bun să fac nici rău nici bine.

Da, doctrina iertării e imorală şi antisocială — spun mulţi. Ce folos — zic ei — că Statul, societatea s'a îngrădit cu legi

împotriva adulterului, a furtului, a jafului, a jurământului strâmb;


dacă intervine scaunul mărturisirii cu deslegarea preotului, şi iertarea lui Dumnezeu? Aceasta iertare nu desfiinţează legile civile şi sociale? Nu Ie desfiinţează, dar omul isteţ uşor se poate sustrage acestor legi, sau intervine protecţia şi-1 sustrage, şi dacă el e sigur că Dumnezeu îl va ierta, va cuteza să calce legile.

Iată deci cum doctrina iertării e în detrimentul moralei şi a societăţii. Acuze ca acestea se pot auzi uneori şi din partea creştinilor cari se cred înţelegători în materie.

Din afirmaţiile şi osânda lor se vede cât sunt de departe de doctrina iertării în înţeles etic-creştin aşa cum e cuprinsă în sf. Pocăinţă.

Dacă într 'adevăr iertarea creştină ar putea da credinţa şi convingerea că poţi călca ori ce lege divină sau omenească şi vei fi iertat de Dumnezeu prin puterea dată bisericii în taina mărtu-risirei, iertarea ar fi un puternic stimul de imoralitate şi de des-agregare socială. Dar Însuşi gândul că poţi păcătui bizuindu-te pe îndurarea lui Dumnezeu, e o blasfemie, un păcat împotriva Spiritului Sfânt. Şi cine interpretează în acest înţeles iertarea creştină, săvârşeşte Ia rândul lui o blasfemie.

Pentru a vedea limpede în doctrina iertării creştine, va fi de ajuns să ne gândim pe cari călcători de lege i-a iertat Mântuitorul.

Vom vedea că El a iertat nu pe cei cari perpetuiază păcatul, ci pe aceia cari, dându-şi seama de drumul rău pe care au apucat, sunt hotărîţi să-şi îndrepteze vieaţa.

„De-acum să nu mai păcătueşti, pentruca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău", ii spune bolnavului vindecat. Zacheiu cel iertat declară singur: „Jumătate din averea mea o dau săracilor, şi de am înşelat pe cineva, cu ceva, întorc împătrit". Tâlharul de pe cruce mărturiseşte deasemenea singur: — „Nu ţi-e frică de Dumnezeu că în aceeaşi osândă eşti? Noi ne luăm pedeapsa după dreptate, dar acesta nici un rău nu a făcut... Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia ta".

Iertarea creştină priveşte trecutul greşit pentru viitorul mai curat, mai bun. Nu iartă pe păcătos pentru a rămânea păcătos, ci pentru hotărîrea lui de îndreptare. In clipa în care vine iertarea creştină, vinovatul este de mai înainte îndreptat prin recunoaşterea vinei, prin părerea de rău şi hotărîrea de îndreptare.

Fiul cel rătăcit înainte de a fi îmbrăţişat de tatăl său, înainte de a se fi junghiat viţelul cel gras, a mărturisit singur: „Scula-mă-vpiu şi mă voiu duce la Tatăl meu şi-i voiu zice : Ţaţă, greşit-

Nr 6-7 CULTURA CREŞTINA 401

am la ceriu şi Înaintea ta, şi de-acuma nu mai sunt vrednic să mai fiu fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi".

Iată în ce condiţii şi în ce clipă vine iertarea creştină! Nu se iartă călcările de lege pentrucă greşelele ar fi indife

rente creştinismului. Intre Dumnezeu care iartă şi transgresiunea omului nu poate fi nici o apropiere, ca între foc şi apă. Dar se iartă ca nişte rătăciri recunoscute, urgisite de omul care e hotărît să înceapă o vieaţă nouă, In spiritul legii.

In realitate iertarea se dă omului care a fost vinovat, dar nu mai este tn voinţa lui; care a fost rătăcit, dar a revenit la drumul drept. Iertarea se dă, pentru a-1 ajuta pe om în viitor la realizarea binelui pentru care s'a hotărît.

Dar în ce situaţie sufletească se află omul care zice: Pot călca legea până la sfârşitul vieţii ; e de ajuns ca în pragul morţii să mă pocăesc şi să mă îndreptez, şi Dumnezeu mă va ier ta? Sau care zice : de cutare greşală am fost iertat de zece ori până acum. Mai pot să o săvârşesc odată, şi iar voiu fi iertat?

Un astfel de om nu este îndreptat în sufletul său, şi ori câte deslegări i s'ar fi dat de către preot subt patrafir, nu s'a prins nici una de el. Este un om care-şi bate joc de celea sfinte, şi mai folositor i-ar fi să nu se apropie niciodată de scaunul mărturisirii, decât cu acest gând sacrileg.

Iar acela care calcă legea încrezut pe iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu, rămâne toată vieaţa duşmanul lui, şi nu poate nădăjdui că-i va ajunge prieten chiar în ultima clipă a vieţii.

Iertarea din s. Mărturisire deci, departe de a fi element de imoralitate şi de disoluţie socială, este, prin esenţa şi condiţiile ei, singurul mijloc de a ridica în picioare pe cel îngenunchiat de rău, singura modalitate de îndreptare a lumii. Pentrucă ea intervine numai în cazul când sunt date condiţiile îndreptării celui greşit.

IV.

Dar, se mai spune: creştinismul iartă, e dator să ierte, fără a pedepsi. Ori, pentru restabilirea dreptăţii e cu totul necesară pedeapsa. Legea civilă, care nu e perfectă, nu poate lăsa nepedepsită transgresiunea. Pedeapsă în bani, închisoarea uneori pe viaţă, pedeapsa capitală, restituirea pagubei făcute dacă are de unde, — toate acestea sunt menite să aducă o contrapondere In cumpăna dreptăţii mişcată delà locul ei prin călcarea legii. Pedeapsa e necesară ca o pildă pentru alţii, pentrucă alţii să nu mai


cuteze a devia delà ordinea legal stabilită. Ea are menirea să-1 abată şi pe infractor delà călcarea legii în viitor. Societatea omenească a luat toate precauţiunile pentru a face inofesivi pe infractori, pentru a nu lăsa să se înmulţească transgresiunile.

Ce face însă creştinismul cu iertarea obligatoare ce o acordă oamenilor? Pe cine pedepseşte? Pe nime. El iartă pe ucigaşi cu pedeapsă cu tot.

Sunt două foruri deosebite de judecată, unul extern şi unul intern. In forul extern judecă, achită ori osândeşte puterea civilă, constituită. Forul extern judecă faptele externe ale omului, când acestea ajung în opoziţie cu ordinea stabilită. Când cineva intră în dreptul la vieaţă, la avere, la numele bun al altuia, ordinea legală trebue restabilită pentru ca societăţile şi singuraticii să poată exista. Pedeapsa, în caz de vinovăţie, e şi necesară, şi posibilă. Delicventul are cum şi la ce plăti transgresiunea săvârşită. Dacă cu altceva nu, o poate plăti cu capul său.

In forul intern, al conştiinţii, în al cărui domeniu intră iertarea din s. Taină, lucrurile se prezintă altfel.

Şi aici, prin călcarea legii, prin păcat, se conturbă o ordine legal stabilită. Dar una care nu mai priveşte societatea şi Statul, ci pe Dumnezeu şi pe om. Ordinea etică ce se calcă prin păcat e aceasta: Dumnezeu e stăpânul şi Părintele, omul e sluga şi fiul. Omul e dator, în calitatea ce o are, cu supunere, ascultare şi iubire, adecă prin ţinerea legilor lui Dumnezeu.

Răsturnând aceasta ordine, desigur că omul e vrednic de pedeapsă. Ar fi obligat să-i plătească lui Dumnezeu căruia i-a greşit, preţul greşelii. Dar omul nu are cu ce plăti acest preţ, chiar dacă ar fi ţinut în închisoare ori în iad în vecii vecilor. Pentrucă paguba săvârşită, rupând ordinea legală stabilită de Ziditorul, este infinită.

Neînţelegătorii acuză creştinismul că iartă fără a pedepsi pe cel greşit, şi spun că valoarea etică a pedepsei este neînţeleasă de creştinism. Dar în întreaga existenţă nu există pildă mai cutremurătoare despre necesitatea pedepsei pentru păcat decât cea cuprinsă în economia divină. Pentru păcatul sumeţiei şi al neascultării, săvârşit de strămoşi, au suferit toţi oamenii, au fost pedepsite toate generaţiunile delà Adam până la Isus, şi totuşi nu au putut şterge vina greşelii; n'au putut plăti de-ajuns. Fericirea de veci a fost zăvorită tuturor. Pedeapsa pentru păcatul cel dintâi, şi pentru păcatele tuturor oamenilor, din toate vremile, nu s'a putut şterge, nu i s'a putut da satisfacţie ordinei divine violate, decât prin întruparea, patima şi moartea însuşi Fiului lui Dumnezeu,

Nr. 6-7 C0LTURA CREŞTINA 403

Prorocul Isaia, insuflat de Spiritul sfânt zice: „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra sa... A fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi... şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor noastre".

Iertare, fără pedeapsă? Dar ce ar putea da omul ca pedeapsă în schimbul iertării?

Nimic, pentrucă nu are nimic de proporţii nemărginite. De aceea în iertarea din forul intern, în iertarea din conştiinţă, celui greşit nu i se aplică decât pedepse pentru îndreptări, nu pentru espiere şi iertări. Pentru iertarea în forul intern a fost pedepsit odată pentru totdeauna, şi pentru greşelile tuturor oamenilor, însuşi fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul.

Acuza că creştinismul nu pedepseşte pe călcătorii de lege, e infirmată şi de faptul că cei mai mulţi delicvenţi trec prin amândouă forurile: cel extern al Statului, şi cel intern al conştiinţii. In cel extern, care are puterea constrângerii externe, omul îşi ia pedeapsa. Aceeaşi pedeapsă nu i-o poate aplica şi Biserica ; că nu are puterea săbiei. Dar nici nu e just să fie pedepsit de două ori pentru aceeaşi transgresiune.

Dar delicventul care părăseşte închisoarea cu osânda făcută, nu se simte încă iertat, deşi e pus în libertate. In conştiinţa sa se simte încă vinovat; câtă vreme nu se împacă şi cu Dumnezeu, nu are iertarea Lui.

Nu este însă adevărat că doctrina creştină a iertării din s. Pocăinţă exclude pedeapsa. In afară de canonul ce se dă în spo-vedire, iertării creştine îi premerge cea mai grea pedeapsă. Nimic nu este mai greu pentru om decât a-şi recunoaşte şi mărturisi vina sa. Cei mai mulţi sunt capabili să îndure ori ce suferinţă şi privaţiuni, numai să nu recunoască greşala săvârşită. Mândria omului trebue să şi-o calce singur în picioare pentru a ajunge la acest punct al recunoaşterii şi al mărturisirii. A ajunge din superb umilit, delà conştiinţa că eşti un zău la aceea umilinţă care-ţi arată că nu eşti decât o mică scântee spirituală, şi aceea îngreunată de humă, însemnează a trece printr 'un proces sufletesc de chin şi suferinţă cu care nu se pot compara celea mai multe pe depse a forului extern.

Dar în procesul care duce la iertarea creştină urmează ceva şi mai înfricoşat: părerea de rău pentru vina săvârşită. A ajunge la conştiinţa că prin călcarea legii te-ai depărtat delà Dumnezeu, izvorul şi stăpânul vieţii Tale, că ţi-ai distrus însuţi şi liniştea şi


bucuria vieţii, şi raportul de fiu către Părinte, şi că din prieten al Lui te-ai făcut duşman ; că singur ti-ai agonisit osânda vecinică când puteai să nădăjdueşti la fericirea eternă, aceasta e cea mai grea osândă, cea mai istovitoare pedeapsă pentru păcat.

Dar iertarea creştină condiţionează antecedenţa acestui proces sufletesc.

„Greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numeşti fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi".

Iată adevărata, reala expiere, cea mai formidabilă pedeapsă a călcării de lege.

Prin ce trebue să treacă omul care râvneşte la iertare în taina curăţirii de păcate!

E în realitate, şi singura pedeapsă care vindecă, îndreptează. Sute de mii de delicvenţi de drept comun îşi fac pedeapsa

dictată de forul extern, şi iasă din închisori mai răi şi mai pervertiţi decum au intrat. Pentrucă pedeapsa externă, constrângerea, nu are nici o putere asupra spiritului.

Dacă justiţia civilă ar putea trezi — prin pedepse — părerea de rău pentru crima săvârşită, în măsura care o cere creştinismul pentru deslegare şi iertare, nu ar mai fi recidivişti în lume.

Aceia care spun: doctrina creştină porunceşte o iertare prea uşoară, fără pedeapsă, nu ştiu ce spun. Iertării în taina mărturisirii — îi premerge părerea de rău şi mărturisirea. Dacă cred că e prea uşoară iertarea creştină, să poftească să o esperieze : Să-şi recunoască vina săvârşită, şi în cea mai mare taină, să deştepte în suflet sincera părere de rău, şi să-şi plece capul supt patrafir mărturisind unui om ceea ce adeseori nu ar mai cuteza — după săvârşire — să-şi mărturisească nici şie-însuşi. Şi, în aceeaşi vreme, să fie conştiu de hotărîrea nestrămutată de a nu recidiva.

Vor vedea atunci dacă iertarea creştină se dă prea uşor în sf. Mărturisire.

Se ştie din cazuri reale: pedeapsa suferită fără părere de rău pentru crima săvârşită, nu e pedeapsă, nu are nici o urmare bună.

Spiritual, omeneşte, în înţeles înalt, pedeapsa nu există decât în propria recunoaştere a vinei şi în părerea de rău pentru gre-şala săvârşită. Numai aceasta stare sufletească acopere scopul pedepsei: îndreptarea.

* * *

Dar, se spune : sunt recidivişti destui şi între aceia cari primesc iertarea în taina pocăintii. Desigur că sunt. Cei mai mulţi se recrutează dintre oamenii cari nu-şi recunosc nici vina, nu aii


nici adevărată părere de rău pentru greşele, nici hotărîre sinceră de îndreptare. Dintre cei cari spun că Dumnezeu iartă uşor, că pot greşi iară şi iară, şi vor fi deslegaţi. Aceştia, deşi vor primi absoluţia preotului care nu poate citi în inima omului — nici nu sunt iertaţi. Ei sunt cei cari îşi bat joc de celea sfinte.

Dar sunt destui cari recidivează din alte motive : voinţă prea slabă, păcatul prea Înrădăcinat. Ei au avut părere de rău, şi-au recunoscut vina, au avut propus de îndreptare, însă au alunecat din nou din pricina slăbiciunii voinţei lor.

E o poruncă a iubirii ca aceştia să fie ajutaţi întru ridicarea lor definitivă în picioare, e şi o necesitate pedagogică să fie mai de multe ori iertaţi şi ridicaţi din căderea lor.

Dai Ar fi o realitate ideală, sau de desăvârşire, ca cel îndreptat să nu se mai strâmbeze. Mulţi creştini au şi urmat acest drum, şi-1 urmează.

Dar cine aşteaptă delà fiecare om acte de eroism, nu cunoaşte natura omenească. Dumnezeu o cunoaşte. încă în gura Psalmistului a pus cuvântul: „de şaptezeci ori câte şapte să iertăm greşelele altora".

Aceia cari se arată intransigenţi, pretensivi până la ferocitate, cari un înţeleg nici în taina Spovedirii decât o singură des-legare, nu ştiu ce este iubirea, rădăcina iertării. Un părinte e gata să ierte mereu fiului său, dacă bănueşte în el voinţă de îndreptare, şi îi e milă de slăbiciunile pe care nu le poate birui deodată. Dar Dumnezeu e părintele cel mai desăvârşit.

Isus a spus, iertând pe Apostolii adurmiţ i : „Sufletul e treaz, însă trupul e slab".

Scopul iertării e îndreptarea omului şi nu pedepsirea lui.

V.

Trecând delà ceea ce ne-a preocupat în capitolul precedent, şi revenind la doctrina iertării, nu în Taina Spovedirii, ci ca act psihologic realizat între oameni, va trebui să recunoaştem că iertarea realizează de celea mai multe ori mai mult bine, aduce mai multă îndreptare, decât pedeapsa.

Scopul şi al pedepsei, şi al iertării, fiind îndreptarea de-aproapelui, este evident că, ceea ce faci din iubire, trebue să fie mai ducător la ţintă decât ceea ce faci din obligamentul slujirii dreptăţii.

In educaţia familiară e un principiu stabilit de milenii că, prin dragostea faţă de copii reuşeşti să le dai o creştere cu mult mai

406 CULTURA C R E S T A I ^ Nr. 6-7

bună, să le ajuţi Ia formarea unui caracter superior, decât prin pedeapsă după fie care greşală. Vergeaua nu s'a dovedit a fi nici odată un bun dascăl. Este adevărat că sunt cazuri când şi ea poate fi întrebuinţată. Constrângerea externă e necesară uneori, dar dacă ea nu provoacă îndreptarea internă, e zadarnică. In educaţia în şcoală, ba chiar şi în armată, se folosesc tot mai rar mijloacele constrângerii externe, pedeapsa. Pedagogia a ajuns la convingerea că tratarea transgresorului cu iubire, aplicând principiul iertării, e cu mult mai eficace pentru îndreptarea omului. Chiar şi în închisori, în penitenciare, în readucerea minorilor căzuţi în diferite viţii, pedeapsa nu se mai foloseşte decât în cazuri externe.

Principiul educaţiei moderne în aceasta materie vrea să se apropie de doctrina creştină a iertării. Să trezească în delicvent recunoaşterea greşelii, să-1 facă să vadă cât e de urâtă şi condamnabilă aceea greşală, cât e de potrivnică firii celei superioare a omului. Şi ca urmare a acestei recunoaşteri, cel greşit să simtă părerea de rău pentru vina săvârşită, şi să i se nască în suflet dorinţa de îndreptare.

Iertarea adevărată e răgazul dat din toată inima pentru îndreptare, interesul societăţii fiind nu de a ţinea cu zecile de ani pe om în închisoare, eliminat din societate, eliminat, nefolositor, şi de a-1 reda lumii tot aşa de căzut cum a fost la intrare, ci de a-1 ajuta să se refacă spiritual, în conştiinţă, cât mai în grabă.

Iertarea, chiar şi numai ca proces psihologic, este un mijloc de a umaniza relaţiunile dintre oameni, de a eşi din violenţa animalică şi de a birui prin spiritualitate.

Iertarea ca act spiritual este desmaterializare. Pornind din iubire, susţinută din iubire, ea este menită să arate că alta este legea materiei şi alta legea duhului.

Fulgerul se descarcă în trăznet fără nici o considerare la urmări, unde loveşte, pe cine aprinde. Mania, ura, dorinţa de răs-bunare prin facultatea noastră de a putea ierta, nu se descarcă nicăiri, rămâne ineficace. Că iertarea şi nu „dinte pentru dinte", e mai potrivită vieţii superior omeneşti, aşa cum a ridicat'o creştinismul la înălţime, se poate desluşi din multe procese spiri^ tuale ale noastre.

N'ai avut cu cineva în viaţa ta nimic de împărţit . I-ai fost chiar prieten, l-ai ajutat unde ai putut. Şi de-odată, într 'o clipă de grea cumpănă pentru tine, îţi împlântă pumnalul pe la spate. Reacţiunea firească nu poate fi decât închiderea inimei faţă de un astfel de om. Pier toate sentimentele pe cari le-ai avut faţă


e el. El ajunge un om mort pentru tine. De celea mai multe ori reacţiunea nu se opreşte insă aici, ci mai depar te : urăşti pe acel om, şi cauţi să te răzbuni pe el, plătindu-i cu aceeaşi măsură.

Noul sentiment ce s'a trezit în tine, mania, ura, dorinţa de răzbunare, dacă le vei cerceta mai de aproape, vei vedea că sapă gropi urîte, rele şi primejdioase, în sufletul tău. Ele alimentează mai mult instinctul animalic prin apa ce o adună în ele.

De unde, până atunci munceai şi dormeai liniştit, acum eşti mereu treaz şi încordat, gata să te arunci asupra duşmanului ca animalul de pradă asupra victimei sale. Ideile înalte, sentimentele generoase, preocupările superioare, te părăsesc cu toatele. Spiritul tău se strâmtează, preocupat acuma vecinie numai de două trei sentimente aşa de rudimentare, încât par mai degrabă instincte: duşmănia, cu revărsarea ei în răsbunare.

Oamenii cari nu-şi disciplinează voinţa pe drumul iertării sunt vecinie întunecaţi, neliniştiţi, nemulţumiţi, şi nu-şi mai pot vedea cu succes de ocupaţiile lor.

Şi, dimpotrivă, iertarea lărgeşte spiritul nostru, il luminează, il umple de căldură. înfrângând, prin iertare, dorinţa de răsbunare, sufletul nostru se umple iar de pace, facultăţile sale pot activa normal. Elasticitatea spiritului creşte prin faptul că prin voinţă îl destindem dupăce fără voia noastră, aproape instinctiv, a fost încordat de fapta altuia spre ură şi răsbunare.

Prin iertări repetate spiritul nostru se îmbracă cu tot mai multă elasticitate, aşa că delà o vreme, la ofensa suferită, la răul ce i se face, după o scurtă cutremurare, îşi revine la normal. Astfel că, aproape în clipa răului ce i se face, omul poate judeca liniştit, cu toată bunăvoinţa, şi să vadă cauzele din care a pornit ofensa, şi nu pe ea însăşi. Adică omul prin virtutea iertării poate ajunge aşa de departe încât să-şi explice, să caute a-1 înţelege pe cel ce i-a greşit, şi astfel în chip firesc să depărteze delà sine sentimentul urii şi răsbunării.

E o mare bucurie a vieţii să vezi oameni cari rămân perfect liniştiţi în mijlocul insultelor ce cad asupra lor, a mizeriilor ce li se fac. E chiar o minune a vieţii că dacă cineva îţi dă o palmă pe obrazul drept, tu să-1 întorci şi pe cel stâng. Şi una şi mai mare să iubeşti nu numai pe deaproapele tău, ci pe duşmanul tău ca pe tine însuţi.

Dar la acestea realizări nu se poate ajunge decât prin repetarea actului psihologic al iertării, prin voinţa ce presionează hotărîrea de a ierta; o voinţă izvorîtă din iubire.

In definitiv, a ierta însemnează a iubi.


Ca element de pace internă, de linişte socială, de stabilire a păcii între popoare, iertarea e dintre celea mai preţioase mijloace.

Nu e, cum am arătat, o tendinţă firească a spiritului brut, ci o floare, o virtute a spiritului creştin, care se hrăneşte din iubire.

De aceea, cu cât iubirea e mai mare, cu atât şi iertarea e mai sinceră, mai la timp venită, mai completă.

Pacea pe pământ, împărăţia lui Dumnezeu în lume, va veni numai prin iertarea izvorîtă din iubire. Ura, duşmănia, pedeapsa, răzbunarea, legea „dintelui pentru dinte", sunt porniri ale spiritului natural, neatins de psalmul izvorît din legea cea nouă a iubirii, din creştinism. Practicând iertarea din iubirea faţă de Dumnezeu şi deaproapele, ne ridicăm din ordinea naturală a vieţii, la ordinea supranaturală; delà acţiunea firească, la actul săvârşit din graţia divină. Din fii ai omului ne ridicăm la înălţimea fiilor lui Dumnezeu.

Cine se ridică până la înălţimea virtuţii de a putea ierta chiar şi pe duşmanul său de moarte, merge cu vitejie pe urmele Mântuitorului, care pe lemnul crucii se ruga pentru cei ce l-au răstignit: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac".

Iată virtutea spiritului creştin, iertarea, poruncită şi născută din iubire, care ar putea să şteargă aproape trei sferturi, dacă nu toate, suferinţele, chinurile şi nenorocirile lumii, şi să aducă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

I. AGÂRBICEANU

CEVA DESPRE FRUMSEŢEA LITURGHIILOR ORIENTALE

Orientul creştin este foarte bogat în rituri şi limbi liturgice Aşi spune că are un prisos de bogăţie Dar, cu toată variaţia numeroasă a liturghiilor *), totuşi unele calităţi comune tuturor riturilor menţin unitatea In multiplicitate şi, dacă am nega acest fapt, am săvârşi o nedreptate. Fondul comun al acestor rituri variate se vădeşte sub următoarele şapte aspecte: bogăţie teologică cu conţinut dogmatic; bogăţie de învăţătură ascetică şi balsam de evlavie*); folosirea deasă a Sfintei Scripturi; importanţa specială ce se dă învăţăturilor patristice; lirismul poetic al imnografiei; însfârşit, Riturile Orientale prin varietatea, strălucirea şi popularitatea lor sunt într'a-devăr superioare riturilor Apusene.

1. Bogăţia Teologică. — Numai despre bogăţia dogmatică şi morală a liturghiilor răsăritene s'ar putea scrie cu uşurinţă o carte întreagă, în care s'ar grupa, în ordinea subiectelor, bucăţi alese din diferitele cărţi liturgice privind Trinitatea, întruparea, Răscumpărarea, Eucharistia ca sacrament şi sacrificiu, Născătoarea de Dumnezeu şi misterele sale, Biserica, primatul Sf. Petru şi al succesorilor săi, Conciliile, Tradiţia, cele şapte Taine, cultul îngerilor, al Sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament, cultul Moaştelor, al Icoanelor şi rugăciunile pentru morţi. De sigur, temele acestea sacre se găsesc şi în liturghia occidentală şi este de dorit ca cineva să ne dea într'o zi o substanţială „Teologie liturgică*. Dar în timp ce geniul apusean şi îndeosebi geniul roman se mulţumeşte cu simple şi scurte afirmaţii, geniul răsăritean din contră, îşi deprinde bucuros, chiar în câmpul dogmatic, însuşirile literare, de a amplifica şi desvolta, cu riscul de a i-se reproşa prea desele repeţiri. De altfel Răsăritul fiind de-a lungul multor secole leagănul marilor erezii şi teatrul perma-

l ) Deşi orientalii înţeleg prin cuvântul «liturghie* mai ales sacrificiul euharistie, totuşi noi, ţinând seama de faptul că ştiinţa care tratează despre totalitatea serviciilor divine se numeşte chiar de către orientali «Liturgică*, vom înţelege prin cuvântul «liturghie» toate slujbele religioase cu caracter public.

*) Fiindcă expieaia franţuzească «onction de piété» nu se poate reda bine î i limba românească, deaceea rog pe onoraţii cetitori să-mi ierte îndrăsneala de a traduce această expresie cu «balsam de evlavie*.

2


nent al luptelor doctrinare, se înţelege de ce liturghia sa a păstrat cu mai multă tărie răsunetul înflăcăratelor mărturisiri de credinţă ortodoxă şi de ce a înfăptuit în mod constant, epocă de epocă, principiul pe drept atât de celebru, care zice că puritatea şi tăria învăţăturilor serveşte de îndreptar cultului şi rugăciunii: Lex credendi legem statuii suplicandi.

Că liturgiile răsăritene constituesc, chiar mai mult decât liturghia romană, un loc teologic ce merită să fie mai bine exploatat decât cum a fost până în prezent, este un adevăr necontestat; fiindcă pe lângă argumentele ad hominem ce îmbie catolicilor în controversele dogmatice, ele pot să inspire teologiei progrese ulterioare, să înfăţişeze meditaţiei cugetării creştine orizonturi puţin sau chiar de loc cunoscute, să redea întrun mod mai concret majoritatea tezelor teologice ale Sfinţilor Părinţi, care se găsesc în actualele formule liturgice ca într'o prelungire vie şi perpetuă. Mai ales teologia sacramentală, căci deşi aceasta are, prin însăşi definiţia ei, un raport foarte intim cu cerimoniile cultului, totuşi, până în prezent, studiul aprofundat asupra riturilor orientale nu i-a dat tot profitul ce pot să i-1 dea. Şi din acest punct de vedere, noi ne însuşim foarte bucuroşi următoarele rânduri scrise în 1893, de un înfocat prieten al Răsăritului creştin. „...Dacă Biserica are plinătatea adevărului, credincioşii şi chiar preoţii n'au plinătatea ştiinţei. Sf. Pavel îndemna pe Coloseni să crească în ştiinţa lui Dumnezeu: „Creşteţi în ştiinţa lui Dumnezeu" Sf. Petru îşi încheia epistola a doua îndemnând credincioşii să crească nu numai în graţie, ci şi în cunoaştera Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos: .Creşteţi în graţia şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru lsus Hristos" ') Aşa dar, dacă este adevărat, ceea ce de altfel trebue să credem, că Dumnezeu rezervează noi progrese generaţiilor viitoare, şi dacă teologia, exegeza, filosofia creştină... pot aştepta unele sporuri de lumină în viitor, atunci, aceasta nu va fi decât când ştiinţa catolică îşi va îndrepta privirea spre Răsări t" 3 ) .

2. Balsam de evlavie; Euhologiul marilor devoţiuni. — Dimpreună cu ştiinţa, şi evlavia catolică poate merge cu încredere să se adape la izvoarele liturghiilor orientale. Enumerând mai sus principalele subiecte dogmatice, pe care le amintesc mai des cărţile sacre ale Orientului creştin, am enumerat, în acelaşi timp, devoţiunile Bi-sericei şi ale sufletelor creştine. Elementul liric şi efectiv găsindu-se totdeauna, la Răsăriteni, nedespărţit de elementul doctrinar, de aceea

') Col. I, 10, •) H Petr., III, 18 ') E, BOUVY, tn Études préparatoires au pèlerinage eucharistique de

Jérusalem, Paris, 1893, p. 224.

Nr. 6-7 CBTLTtJRfl CREŞTINA 411

fiecare carte liturgică adevereşte admirabil, cât de intim se îmbină liturghia, teologia şi evlavia. Ce Euhologiu minunat este Cartea de rugăciuni orientale, pentru acela care, practicându-le sârguincios, le-a pătruns! Şi în feliul acesta, le-a găsit pline de evlavie către Dumnezeul cel Viu al Prea Sfintei Treimi: închinăciune Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfânt; rugăciunea de adoraţie, de mulţumire, de iubire şi de cerere este zilnică, în doxologiile sau exclamaţiile sacrificiului liturgic ori ale celorlalte slujbe; în serviciile de Dumineca şi delà celelalte praznice, rugăciunile acestea sunt mult mal stăruitoare. — Evlavie către Hristos, către Cuvântul, care întru-pându-se devine fratele şi Răscumpărătorul nostru; misterele Domnului, care constituesc, pentru ca să mă folosesc de un cuvânt scump Sfinţilor Părinţi şi liturghiilor orientale, zic, misterele acestea, care constituesc dumnezeeasca economie a predestinării şi mântuire! noastre sunt evocate într'un mod pe cât de gingaş pe atât de energic; cântece înfocate de iubire „prea dulcelui lsus", expresie atât de înrudită cu imnurile liturghiei apusene către Prea Sfânta Inimă a Iui lsus, şi care se repetă aproape în fiecare rând din nenumăratele strofe ale imnografiei bizantine, ca şi o obsesie sacră. Evlavia către Patimile, Crucea şi învierea Mântuitorului este deosebit de înduio-şetoare; evocarea acestora se reînoeşte în accente de triumf şi gingăşie la slujbele de Dumineca.

Deşi, anumite aparenţe externe lasă uneoria să se creadă că evlavia către Prea Sfânta taină a Euharistiei nu ar fi totatât de vie în Răsărit ca în Apus, totuşi, toate cărţile sacre orientale mărturisesc cu convingere, în cântări şi rugăciuni înflăcărate, credinţa euharistică, şi în faţa acestora, evlavia catolică nu poate decât să se edifice şi să se întărească.

Dacă, liturghia orientală nu întrece uneori liturghia apuseană în evlavie către Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor, de sigur o egalează, fiindcă într'o splendidă coroană, ţesută din numeroasele, variatele şi expresivele tropare de mărire, împreună amintirea Măriei cu a lui lsus, la slujba din orice zi sau sărbătoare.

îngerii, incorporalitatea şi spiritualitatea cărora este totdeauna proclamată, nu numai că sunt onoraţi cu sărbători şi slujbe dedicate lor, ci mai ales sunt înfăţişaţi în rolul lor tainic, dar rea], de concelebranţi sau conasistenţi şi de conadoratori ai misterului euharistie.

Cât de mult sunt onoraţi sfinţii în liturghia orientală este de prisos să mai vorbesc: Mineele sunt o probă sdrobitoare. — La fel este de prisos să mai vorbesc şi despre cultul moaştelor şi al

2*


icoanelor, fiindcă este atât de desvoltat, mai ales cel din urmă incât la prima vedere se pare de-a-dreptul exagerat.

Orientalii cinstesc pe cei morţi: se roagă şi oferă Sfânta Jertfă pentru ei; în onoarea lor celebrează de două ori pe an, în Sâmbăta „lăsatului de carne" şi în ajunul Rusaliilor o amintire generală şi solemnă, cu slujbe speciale, întocmai cum fac Apusenii la 2 Noem-vrie. Mai mult, în fiecare săptămână ziua Sâmbetei, fericită alegere, este consacrată pomenirei morţilor şi cartea liturgică numită Para-clitchi, (Octoichul cel Mare), — care conţine slujbele din zilele de lucru de peste săptămână, după cele opt glasuri, — are Sâmbăta, după Canonul tuturor sfinţilor un alt Canon pentru morţi. Să ne permită onoratul cetitor să arătăm câteva trăsături de ale liturghiei bizantine pentru morţi, pentru ca să vadă, într'un singur exemplu un specimen aproape desăvârşit al frumseţiior celor mai autentice ale riturilor orientale. Ceremoniile înmormântare! au o splendoare lirică de-a dreptul uimitoare. Să se judece după acest scurt pasagiu din imnul atât de înduioşetor al „sărutării celei din urmă", în timpul căreia asistenţii merg să sărute crucea de pe sicriu: „Mulţumind Iui Dumnezeu, fraţilor, veniţi să dăm răposatului ultima sărutare, căci a părăsit pe ai săi şi e gata să între în mormânt: nu se mai îngrijeşte de cele deşarte şi de trupul mult pătimitor; rudenii şi prieteni, de acum suntem cu totul despărţiţi! Să ne rugăm Domnului să-1 odihnească" *)•

„Ce despărţire, fraţilor! ce jale, ce tânguire în clipa de faţă! Veniţi să-1 sărutăm pe cel ce puţin mai stă cu noi, că-i gata să fie înmormântat cu cei morţi şi să se despartă de toate rudeniile şi prietenii. Să ne rugăm Domnului să-1 odihnească".

Aceste strofe incomparabile ar putea fi citate în întregime. Ne mulţumim să dăm două tropare, în care, in câteva trăsuri de o simplă dar bogată concizie, dogma şi îndemnul moral se împletesc cu pioasa amintire a repausatului:

„Să cântăm cu evlavie măreţia întreită a unei Dumnezeiri, strigând: Sfânt eşti veşnicule Tată, Fiule deasemenea veşnic şi dumne-zeescule Spirite, luminează-ne pe noi care cu credinţă te adorăm şi ne mântueşte de focul cel de veci...

„Hristoase, pentru rugăciunile Celei ce te-a născut, ale Inainte-mergătorului tău, ale Apostolilor, ale Arhiereilor, ale Cuvioşilor, ale Drepţilor şi ale tuturor Sfinţilor, pe robul tău cel adormit îl odihneşte".

Liturghia din Sâmbîta „lăsatului de carne", închinată amintirii morţilor, are accente de o mişcătoare catolicitate:

„Mântuitorule, care ne-ai răscumpărat pe noi cei muritori prin

') Specimenele sunt traduse direct după originalul grecesc.


însuşi sângele tău şi prin moartea ta ne-ai scăpat de moartea cea amară şi ne-ai dat viaţa cea veşnică prin învierea ta, odihneşte pe toţi cei cuvioşi adormiţi, fie în deserturi ori în oraşe, fie pe mare ori pe uscat, sau în orice loc: pe împăraţi, pe preoţi, pe arhierei, pe sihastri, pe călugări şi pe toţi oamenii de orice vârstă, şi-i învredniceşte de cereasca ta împărăţie.

.înviind din morţi, Hristoase, stăpânirea morţii asupra celor ce cuvios repausează o ai distrus, de aceea cu diadinsul te rugăm ca pe servii tăi, care delà Adam şi până astăzi te-au adorat cu nevinovăţie: pe părinţii şi fraţii noştri, pe prietenii şi rudeniile noastre, pe toţi oamenii care cu credincioşie şi-au trăit viaţa şi care s'au mutat delà noi în multe şi felurite împrejurări, să-i odihneşti, Dumnezeule, în corturiie tale şi în sânul lui Avraam şi să-i învredniceşti de cereasca ta împărăţie".

Insfârşit, să ţinem seama că în ritul bizantin fiecare zi din săptămână este consacrată unui mister, unui sfânt sau mai multor sfinţi, nu dintr'o devoţiune particulară, ci într'o strânsă legătură cu liturghia, cam aşa cum „liturghiile votive" din Missalul Roman sunt închinate anumitor zile. Dumineca, este închinată învierii Domnului şi Prea Sfintei Treimi; Lunea, Sf. îngeri; Marţia, Inaintemergătorului; Miercuria, (ziua trădării lui luda) şi Vinerea (ziua răstignirii) sunt zile de pocăinţă şi au tropare închinate Crucii şi Durerilor Preacuratei; Joia, Apostolilor şi Sf. Nicolae, care reprezintă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii; Sâmbăta, ultima zi din săptămână, reamintind o-dihna dumnezeească de după creaţie şi pe cea veşnică, este închinată tuturor Sfinţilor şi morţilor. Născătoarei de Dumnezeu, într'un cuvânt, ii este închinată fiecare zi.

In această supraîncărcare, cauzată de închinările mai sus amintite, care totuşi pot varia — mai ales în mănăstiri — trebue să recunoaştem un fond foarte bogat în evlavie cu adevărat catolică.

3 Bogăfie de învăţătură ascetică. — In afară de nenumăratele îndemnuri ascetice şi morale, care sunt în strânsă legătură cu învăţăturile teologice, după cum s'a putut vedea din troparele precedente, extrase din rânduiala înmormântării, liturghia orientală, mai ales cea bizantină, conţine o ne bănuită bogăţie de rugăciuni de căinţă şi de pocăinţă. Numirea specială de „părere de rău" este rezervată unei serii întregi şi bogate de slujbe care exprimă cu o statornică şi evlavioasă uncţiune sentimentele de căinţă ale sufletului pocăit, teama binefăcătoare de păcat şi de pedepsele lui şi totodată generozitatea sfântă a iubirei reparatoare. Cartea numită Paraclitichi conţine pentru fiecare din cele opt glasuri mai multe Canoane inspirate de aceste sentimente de pocăinţă. Această notă de pocăinţă, care nicidecum nu exclude Încrederea, ci din contră o


întăreşte, se găseşte de altfel în toate cărţile liturgice şi In toate ceremoniile. Cităm la întâmplare numai două tropare luate din a-cest tezaur de evlavie doctrinală, care este „Rânduiala sfintei Cuminecări".

„Doamne, cela ce te-ai născut din Fecioara, treci cu vederea fărădelegile mele şi curăţeşte inima mea, făcându-o biserică a preacuratului tău Trup şl Sânge; şi nu mă lepăda pe mine delà faţa ta Cela ce ai nemăsurată milă.

„Născătoare de Dumnezeu, mulţimea păcatelor mele este nenumărată, având nevoe de mântuire la tine mă refugiez, Curată; tu singura binecuvântată, cercetează neputinciosul meu suflet şi roagă pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce le-am făcut".

Mineiul, sau culegerea slujbelor sfinţilor din fiecare zi a celor douăsprezece luni, ar putea procura, cu numeroasele sărbători ale călugărilor, sihastrilor şi asceţilor, o minunată colecţie a virtuţilor principale ale vieţii creştine şi călugăreşti.

4. Întrebuinţarea Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură a avut totdeauna şi în toate liturghiile un loc de frunte şi a jucat un rol principal. Locul pe care-1 ocupă şi rolul ce joacă în liturgiile răsăritene sunt unul din elementele cari contribuesc mai mult la cunoaşterea exactă a diferitelor rituri şi la studiul comparat al acestora, împărţirea Psaltirei In douăzeci de părţi numite Catisme; distribuirea Psalmilor pentru diferitele ore canonice; împletirea troparelor dumnezeeşti cu versete biblice, etc., constituesc tot atâtea note caracteristice, ce ne fac să pătrundem în inima Liturghiilor şi ne permit să ne urcăm până la originile lor cele mai îndepărtate. A-celaşi lucru se întâmplă şi cu împărţirea, peste întreg anul, a citirilor din Vechiul şi Noul Testament. Epistolele, Faptele Apostolilor, dar mai ales Evangheliile, in ritul bizantin, pentru a ne mulţumi numai cu un exemplu, au un ordin mult mai sistematic decât în ritul roman. Mai precis, ritul bizantin, pentru Epistolele şi Evangheliile Jertfei euharistice, are o împărţire a pericopelor asemănătoare cu aceea a cetirilor din prima Nocturnă a slujbei apusene. Aşa că o perioadă a anului liturgic fiind consacrată, de ex , Evangheliei Sf. Matelu, altă perioadă Evangheliei Sf. Luca, etc., se va putea indica precis una sau cealaltă Duminecă din perioadă cu numele: Dumineca a noua a lui Mateiu, a zecea a lui Luca, ş. a.

Poate chiar mai mult decât în ritul apusean, formulele liturgice din Răsărit sunt pătrunse de idei şi expresii biblice. Acest lucru reiese foarte bine din ţesătura Mânecatului din ritul bizantin, pentru următorul motiv. Delà început acest oficiu a adoptat drept cadru cântările din Vechiul şi Noul Testament, numite de Greci ode


şi încetul cu încetul fixate în număr de nouă. Dar iată că începând cu secolul VUI-lea, sau poate ceva mai înainte, intervine o schimbare. S'a început să se intercaleze tropare sau strofe imnografice printre ultimele versete ale celor nouă ode biblice. Atunci s'a compus pentru fiecare din aceste ode un grup de tropare homogène, al căror ritm şi melodie erau identice cu strofa iniţială, irmos, inspirată şi ea mai mult sau mai puţin din însăşi cântarea biblică. A-ceste grupuri de strofe imnografice au constituit de atunci încoace tot atâtea ode extrabiblice, care toate la un loc au fost numite Canon. Un exemplu tipic al acestui fel de compoziţie, pătrunsă în întregime de suflu biblic, se poate vedea în oda a VU-a şi a VlII-a a Canonului din Sâmbăta Mare, inspirate din rugăciunea şi cântarea: Binecuvântaţi, a celor trei tineri israeliji din cuptorul din Babilon:

„O, negrăită minune! Cel ce pe cuvioşii tineri din cuptor i-a mântuit de văpaie, în mormânt se aşează mort, fără suflare, pentru mântuirea noastră, a celor ce cântăm: Dumnezeul, Răscumpărătorul nostru, bine eşti cuvântat...

„Cerul îngrozit să se minuneze şi temeliile pământului să se cutremure că iată printre morţi se socoteşte şi'ntr'un mormânt strâmt se sălăşlueşte Cel ce locueşte 'ntru cele de sus. Tineri binecuvân-taţi-1, preoţi lăudaţi-1 popoare preaînălţaţi-1 întru toţi vecii.

„Templul cel Fărăprihană năruindu-se, ridică Cortul cel căzut; Cel ce locueşte întru cele de sus, al doilea Adam, s'a scoborît până în adâncurile Iadului, la întâiul Adam. Tineri binecuvântaţi-1, preo(i lăudaţi-1, popoară preaînălţaţi-1 întru toţi vecii.

„învăţăceii îşi pierd curajul, iar losif din Arimateea cutează căci văzând mort şi gol pe Dumnezeul lumii, îl cere şi-1 îngroapă, strigând: Tineri binecuvântaţi-1; preoţi lăudaţi-1, popoară preaînălţaţi-1 întru toţi vecii".

5. Importanţa elementelor patristice. Acest argument nu voim să-1 desvoltăm în întregime, ne mărginim, doar, să sugerăm studiul acesta acelora care cunosc binefăcătoarea şi minunata influenţă a studiului Sfinţilor Părinţi. Citirea din operele patristice propriu zise, în timpul slujbelor dumnezeeşti, este cunoscută mănăstirilor din Răsărit, dar distribuirea lecturilor nu este atât de practică cum e în Apus. Multe expresii teologice sunt bine atribuite unuia sau altuia dintre Sfinţii Părinţi sau scriitori bisericeşti; iar partea cea mai mare a imnografiei coincide cu cea mai înfloritoare Epocă patristică.

(Va urma)

P. SÉVÉRIEN SALAV1LLE, A. A-

ARDEREA CADAVRELOR

Chestiunea asupra căreia dorim să insistăm in cele următoare, a câştigat importanţă practică pe urma propagandei, ce i-se face mai nou, de către Societatea „Cenuşa" la Bucureşti. Multe din rezultatele civilizaţiei ne lipseau nouă Românilor; între acestea e şi crematorul, cuptor pentru incinerarea resturilor pământeşti ale celor ce se duc dintre noi. ,'S'au găsit deci oameni, cari să ia iniţiativa In această direcţie şi acum capitala României-mari poate să spună, că nimic nu-i lipseşte, ca să fie pusă într'un rând cu marile centre din Apus!

Dar gravitatea chestiunii stă în aceea, că întreaga mişcare se prezintă ca îndreptată împotriva religiei. Aşa s'a prezintat crema-ţiunea modernă, din capul locului, cum vom vedea mai la vale; şi aşa se prezintă la noi, Românii, cum ne putem convinge din inter-vievurile publicate în ziare de corifeii mişcării.

Ori, tot ce se prezintă în România ca îndreptat contra religiei, a Bisericii, merită atenţiune.

Vom căuta deci să examinăm cât se poate de obiectiv, în toate amănuntele şi referinţele ei, chestia arderii cadavrelor şi vom face concluziile necesare. Vom întreba istoria, vom conzulta morala, igiena, sociologia, dreptul, estetica, dacă vreţi, şcl.

I. Istoricul chestiune! De când se arată pe pământ omul — homo sapiens — el e

preocupat de îngrijirea resturilor pământeşti ale decedaţilor lui. Găsim încercări de conservare a cadavrelor prin îmbalzamare — ce sunt mumiile egiptenilor? — prin presărare cu sare de mare, ori în alte chipuri.

In minunata sa novelă „Atala şi René" (trad. N. Daşcovici, Bibi, p. toţi 548—9). Chateaubriand ne prezintă pe femeea indiană care-şi mângăie în braţe copilul mort, apoi îl aşează pe o creangă, într'un frunziş mirositor, mormânt aerian, mausoleu de flori şi .verdeaţă. Ne prezintă mai departe pe cei desmoşteniţi, pribegind cu osemintele părinţilor lor, învelite în piei de animale.. Am găsit şi la alţi călători în ţările exotice descrierea obiceiului de a se lăsa morţii să se usuce.

Nr. 6-7 CULTORA CREŞTINA 417

/. Vechimea inmormântărlt

Cel mai obişnuit procedeu a fost însă, la toate popoarele, Înmormântarea celor decedaţi. Aşezarea lor In pământ, ca acolo să se desăvârşească procesul de descompunere şi de reunire a materiei cu sine însaş. înmormântarea se făcea totdeauna cu anumite rituri religioase, iar locul, unde se punea mortul, era anume ales şi desigur obiectul cultului multă vreme. Urmele cultului religios se găsesc In aşezarea mortului, în obiectele găsite lângă oase.

înmormântarea a fost cea mai potrivită formă de aşezare a cadavrelor, răspunzând acelui sentiment comun al omenirei, pe care teologia îl derivă delà prima revelaţie şi care mult puţin a fost întunecat mai târziu la diferitele popoare. O minunată apologie a înmormântării o găsim în celebra tragedie a lui Sofocle, Antigona. Eroina acestei tragedii, Antigona îşi propune să înmormânteze pe fratele ei, Polinice în ciuda opreliştei regelui Creon al Tebei. Ea se sfătuieşte cu sora ei, Ismena:

„... Creon a 'ngropat Pe unul doar din fraţii noştri cel iubiţi, Lui Eteocte el i-a dat locaş de veci, Precum e datina delà strămoşi şi delà zei; Pe Polinice insă, dârz a poruncit Să nu-1 îngroape, nici să-1 plângă cineva, Ci trupul lui să stea neplâns şi ne'ngropat Pe câmp, o pradă dulce poftei fiarelor"...

Şi când sora ezită să calce porunca regelui, ea zice: „... Eu nu te silesc, şi chiar De ţi-ai întoarce vorb'acum şi-ai vrea să vii, Eu n'aş putea să te 'nsoţesc. Tu fă ce vrei, Dar numai eu voiu îngropa pe frate-meu. Sunt veselă că pot muri de-o crimă sfântă. Murind eu, dragă, celui drag, zac lângă el. Cu cei de jos voiu sta mai mult decât cu cei de-aci: Acolo veşnic voiu trăi. Iar tu de poţi, Infrânge-acuma sfânta lege-a zeilor".

Ostaşul de pază aduce vestea, cumcă cineva a izbutit să facă riturile îngropării lui Polinice. Toată străşnicia lui Creon fusese zadarnică. El devine furios. Dă ordin să se aducă In faţa lui vinovatul. E adusă Antigona. Luată la răspundere, cum de a Indrăsnit să calce porunca regelui, îi răspunde:

„Nu-mi poruncise toate acestea mie Zeus, Şi nici dreptatea zeilor de sub pământ. Eu ştiu că numai ei au dat legi veşnice, Şi n'am crezut că tu, un simplu muritor, Să sfarmi nescrisa lege dreaptă a zeilor;

418 CULTURA CREŞTAlN Nr. 6-7

Ea nu de azi şi nu de eri — deapururea Trăeşte, nimeni neştiind de când s'a pus"...

Legea nescrisă, legea dreaptă a zeilor, legea veşnică, legea înmormântării!...

2. Cremaţiunea Dar pe măsura, în care popoarele s'au depărtat de — cum

i-am zis — prima revelaţie, intervenind şi alte circumstanţe hotărî-toare, s'a introdus, alături de îngroparea morţilor, un alt uz, devenit aproape general la păgâni: acela al arderii cadavrelor! Obiceiul acesta, în raport cu întunecarea minţii popoarelor, a degenerat până la arderea, împreună cu mortul, a lucrurilor ce-i aparţineau, a femeilor chiar, cum se mai practică până azi în Indii, pe unde nu poate ajunge controlul englezilor. (Bineînţeles, în sine arderea cadavrelor e admisă de englezi şi e practicată pe toată linia, cum ni-o arată dl General Găvănescul în descrierea călătoriei, ce a făcut, împreună cu fostul Prinţ, azi Regele Carol, în jurul pământului. A-supra acestei descrieri vom reveni!)

Să vedem, cum se prezintă acest obiceiu la diferitele popoare.

3. Cremaţiunea la Greci şt Romani Arderea pe rug o găsim minunat descrisă în Iliada, 23,1—256

şi în Odiseia 24, 35—94. Deci Ia Grecii din Asia mică s'a introdus mai întâiu incinerarea. Asta din cauza răsboaielor continue, care nu lăsau în siguranţă mormintele. Dar săpăturile lui Schliemann au scos la iveală, că şi la Troia se practica amestecat: îngroparea şi arderea. Chiar şi în Iliadă găsim, că Patroclu, adecă duhul lui, ară-tându-se în vis Iul Achile, zice:

„Pune-mă în groapă curând ca aşa să pot trece pe poarta Iadului... Nu mai viu eu înapoi, dacă trupul pe rug îmi veţi arde". Iar Achile poruncise: „Trupul să-1 mistue aprigul foc şi mal iute din faţa ochilor noştri să piară, ca oastea să-şi cate de lucru" (23, 52—3. 7 0 - 7 5 ) .

La Romani s'a întrodus cremaţiunea ca şi Ia Greci, din cauze accidentale. Plinius (Hist. Nat. 7, 54) arată, că în vechime Romanii se îngropau. Dar dupăce au văzut, că în răsboaie se spoliază mormintele, s'a întrodus arderea. Cu toate acestea, multe familii au păstrat riturile vechi; însuş Sulla numai aşa s'a lăsat să fie ars, fiindcă se temea să nu fie scos după moarte 1)- Uzul acesta s'a întrodus

l ) Ipsum cremare apud Romanos non fuit veteris instituti; terra conde-bantur. At postquam longinquis bellis obrutos erui cognovere, tune institutum. Et tamen multae familiae priscos servaveie ritus, sicut in Cornelia nemo ante Sullam dictatorem traditur crematus idque voluisse veritum talionem eruto C> Marii cadavere. (A se vedea şi Cicero, De legibus 2, 22. 56).


destul de curând, căci deja Numa, precum arată Plutarh, a interzis să fie ars; dar a rămas paralel şi înmormântarea: legea celor 12 table spune că în oraş.,. „Hominem mortuum in Urbe ne sepelito neve urito".

La Greci şi la Romani arderea servea şi anumite pretenţii ale luxului, iar peste toate acestea, era un postulat al filozofiei lor despre materializarea sufletului, cum arată Ovidius (Tristitium I. Elegia IV) şi Quintilian. Ei considerau sufletul ca ceva semimaterial, ce e atât de concrescut ca trupul, încât — ca aurul din minereu — numai cu ajutorul focului se poate scoate şi trece In regiunile mai înalte. Asta se numea „consecratio cum rugo".

După cele două popoare, reprezentante ale clasicismului vechiu, să vedem pe Evrei şi pe barbari.

4. La Evrei Despre Evrei ştim, că îşi ingropau morţii; numai în mod excep

ţional, în timp de răsboiu ori de boale cantagioase, îi ardeau. Citim la 1 Imp. 31, 12 că „s'au sculat toţi oamenii viteji şi au mers toată noaptea şi au luat trupul Iui Saul şi trupul Iui Ionatan, fiul lui, din zidul Vetsamulul, şi le-au dus în lavis şi le au ars acolo". Asta s'a făcut din cauza că filistenii au profanat trupul lui Saul, i-au tăiat capul şi l-au spânzurat pe zidul Betsamului; ca să-1 asigure in faţa altor profanări, l-au ars evreii. — Aşa ceva s'a putut întâmpla şi mai târziu.

Renumitul arheolog Dr. Jahn spune că mai târziu, pela anul 914 I. Hr. cremaţiunea a ajuns la rol onorific, aplicându-se chiar împăraţilor. După captivitatea babilonică — spune mai departe — Evreii au stat peste 200 ani sub stăpânirea persană, şi au abandonat din nou cremaţiunea, ba au urît-o atât de mult, încât talmu-diştii au declarat-o de obiceiu păgân.

Adevărul e, că afară de cazurile extraordinare, menţionate mai sus, nu se poate dovedi, că la Evrei s'ar fi practicat sistematic cremaţiunea. Câteva locuri din Biblie, la cari se refer susţinătorii a-cestei teze (2 Par. 16, 14 — cazul Asa — 21, 19 etc.), nu dovedesc arderea cadavrelor ci arderea aromatelor la înmormântare 2), de aceea Biblia Alexandrină (LXX) după care s'a făcut cea românească, nu traduce „ardere", ca Vulgata (combustio), ci „îngropăciune".

In legislaţia lui Moise (Facere 38, 24. Lev. 20, 14. 21, 9) era arderea de viu ca pedeapsă pentru anumite păcate ale desfrâului;

') Bibi. Archaologie, I. Theil II Band, Wien, 1797, pp. 549 urm. ') Vigouroux, Dictionnaire delà Bible, la cuvântul Crémation şi Kath.

Szemle 1916 pp. 4 8 0 - 4 .


pe urmă se spune în Biblie (Ezech. 16, 20 şi 4. Imp. 17, 31) că E-vreii îşi jertfeau copiii la zeii păgânilor; dar acestea n'au a face cu arderea morţilor.

5. La popoarele barbare In ce priveşte popoarele barbare, monumentele istorice ne

spun următoarele. Vechii Germani, cum ne arată Tacitus (Germania c. 27), cuno

şteau arderea cadavrelor, nu ştim însă, dacă a fost obiceiu general. Anglosaxonii au dus cu sine acest obiceiu din Germania. La popoarele nordice găsim, din epoca de peatră, numai urme de înmormântare, iar din epoca de bronz aproape numai urme cu cenuşele morţilor. Legendele istorice, în baza obiceiurilor respective, deosebesc epoca arderii, ca mai veche, de epoca înmormântării ca mai nouă (brunaold şi hangsold); de aci se vede că la redactarea acestor legende pierise deja amintirea epocei de peatră. Celţii, după Însemnările lui Diodor (Bibi. hist. 5, 18) aveau arderea, dar nu pe toată linia. Cu această restricţie avem să primim şl relaţiunea lui Cesar despre Gali (De bello gali. 6, 19) spunând că la aceştia se ardeau, cu decedaţii, toate lucrurile ce le avusese dragi, chiar animalele, robii şi clienţii. Tot aşa ardeau pe morţi vechii slavi, conform obiceiului adaus din Asia. Despre venzi scrie sf. Bonifaţiu (Ep. 59) că femeea îşi ţinea de cinste, a-şi face moarte, ca să fie arsă pe acelaş rug cu bărbatul ei.

La popoarele din India se menţine până azi cremaţiunea. In Babilonia s'a găsit in secolul trecut o localitate denumită Necropole, plină cu resturi de cadavre arse de jumătate; nu se ştie, dacă s'au ars In localitatea aceea morţii unei boli cantagioase ori resturile au rămas delà vreun popor străin, fiindcă babilonienii nu ardeau morţii 2); o făceau canaanenii, fenicienii, ca şi cartaginenii.

6, Creştinismul

In tot locul, unde a ajuns creştinismul, el a sistat obiceiul pă-gânesc al cremaţiunii. Motivele le arătăm la locul său. Observăm numai, că Românii prezentându-se în istorie ca popor creştin din naştere, la poporul nostru nu putem vorbi de arderea cadavrelor, decât In sensul, în care, durere, pare a se fi menţinut în unele părţi 'până azi: arderea acelora, cari socotiţi fiind de strigoi, se desgroapă noaptea pe ascuns şi se dau focului să-i mistue 8 )!

l ) Slavii păgâni... înaintea încreştinării lor, „brulaieat leurs morts" p. 183 Lubor Niederle, Manuel de l'antiquité slave, I. II. Paris 1925 p. 45. cf. „Grai si Suflet vol. IV. fasc. I.

') Wetzer-Welte, Kirchenlexikon, la „Leichenerbrennung". ') Dovezi de această aberaţie avem, durere, şi după răsboiu.


Mai greu a mers sistarea obiceiului cremaţiunil acolo, unde ea se menţinea direct din duşmănie pentru creştinism, cum a fost la vechii saşi, la cari Carol cel Mare în Capitularde din 785 (No. 7) a ordonat, că cel ce îşi arde mortul după obiceiul păgânesc, să fie omorît şi el.

Tot aşa de energic a păşit împotriva cremaţiunii Mohamed. Prin urmare, pela anul 800 în toate locurile, unde ajunsese

creştinismul ori islamismul, arderea cadavrelor a fost eliminată din practica populară 1 ).

O mie de an! s'a menţinut această situaţie. A trebuit să vină revoluţia franceză, ca să reînvieze o veche practică păgână.

7. Neocremaţionismul Dupăce la 3 Oct. 1793 Conventul din Paris a abandonat cro

nologia creştina şi a stabilit, că anii se vor socoti delà 22 Sept. 1792 introducând în loc de săptămâni decade şi în loc de sărbătoarea Duminecii, — tot a 10-a zi (decadele) ca zi de repaos; iar la 10 Nov. al aceluiaşi an s'a declarat inexistenţa iui Dumnezeu şi s'a inaugurat cu mare fast în biserica Notre-Dame cultul raţiunii, punându-se pe tron, în locul altarului, o cântăreaţă delà Operă ca personificarea supremei fiinţe: în mijlocul acestor orgii ale patimilor dtslănţuite, şi-a reamintit lumea şi de o altă practică a vechei lumi păgâne, de arderea cadavrelor! In anul V. (1797) şi VII. (1799) al revoluţiei s'a propus desfiinţarea înmormântărei religioase şi arderea cadavrelor!

Conventul a delegat o comisiune, care să studieze chestia, dar era greu a găsi ceva, ce să fie la demnitatea omului şi să excludă religia. Aşa a rămas chestia cremaţiunii până la 1848. Atunci a fost relua'ă în Franţa de către Bory de S . Vincent, Reynaud şi Balzac; la 1849 în Germania de către Grimm, la 1853 în Italia de către Coletti; la 1857 în Anglia de către Cobbe. La congresul internaţional al medicilor ţinut la 1869 în Florenţa s'a adus hotărîrea de a se lucra pe toate căile legislaţiei, ca în interesul sănătăţii, actualul sistem de înmormântare să fie înlocuit cu arderea cadavrelor. Iar la 8 Dec. 1869, ca o demonstraţie împotriva sinodului din Vatican, s'a deschis Ia Neapol un congres internaţional al francmasoneriei, la care „fraţii" au luat angajamentul solemn, de a lucra cu toate mijloacele ce stau la dispoziţie, neexcepţionând nici forţa revoluţionară, pentru grabnica şi radicala înlăturare a catolicismului. Ca un mijloc foarte potrivit li-s'a părut prefacerea cimitirelor în crematorii; arderea morţilor având să nimicească orice credinţă în vieaţa viitoare.

*) Kirchenlexikon 1. c.


S'a început opera de propagandă, în Italia sub conducerea dr-ului Pini Gaetano, a cărui corp s'a Incinerat la 1887 în Milano; şl pe rând în toate ţările. S'au publicat scrieri, concurse pentru cele mai bune sisteme de incinerare, s'au ţinut congrese naţionale şi Internaţionale (Roma 1871. Dresda 1876. Milano 1877,1880. Florenţa 1885, Milano 1887), s'au făcut memorii către guverne şi parlamente, s'au construit crematorii, diferite sisteme (Milano, Roma, Cremona, Bologna, Padua, Siena, S. Remo, Berlin Brema, Breslau, Dresda, Gotha, Hamburg, Lipsea, Londra, Paris, Viena, Zurich); s'a constituit „Liga tuturor societăţilor de cremaţiune din Italia" şi în fine (1887) „Liga Internaţională a tuturor societăţilor pentru arderea cadavrelor". Deosebit de vie a devenit agitaţia din ziua, în care s'a aflat că la Roma Congregaţia Inquisiţiunei la 19 Mai 1887 a interzis credincioşilor de a face parte din vre-o societate de cremaţiune şi de a dispune să li-se ardă trupul.

La anul 1911 erau în toată lumea 121 crematorii în funcţiune. Ele se repartizau astfel: Italia 28, Germania 19, Anglia 13, Elveţia 7, Franţa 5, Svedia-Norvegia câte 2, Dania 1, Statele Unite 33, Mexic 2, Argentina 1. Afară de acestea câte unul în Tunis, Montréal, Rio de Janeiro, Montevideo, Adélaïde, Bombay, Calcutta, Sanghay.

Rezultatele la cari s'a ajuns, le vom vedea mai la vale.

II. Critica Cremaţiune!. /. Principii

Cart sunt motivele, pentru cari religia creştină delà început a abandonat cremaţiunea, adoptând exclusiv înmormântarea? Nu sunt motive dogmatice în sensul că arderea morţilor ipso facto ar fi ne-gaţiunea unui adevăr de credinţă, deci condamnarea cremaţiunei nu e de flde, cum se zice în Dogmatică. E din raţiuni de convenienţă.

încă Cicero a spus-o, că prin înmormântare trupul se redă pământului şi aşa aşezat se acopere oarecumva cu pătura mamei sale 1 . . Credinţa creştină ne învaţă, că trupul omului, compus din materiile pământului, are să se descompună în aceleaş materii, iar la judecata din urmă omul va învia cu trup cu tot. Se cade deci, ca procesul de descompunere să-1 lăsăm în grija nature), neavând noi nici un motiv ca să-1 accelerăm. încolo să ascultăm ce spune mai nou. Exc. Sa Mitropolitul Al. Nicolescu (Despre arderea morţilor, în Calendarul delà Blaj pe 1928. pp. 1 1 1 - 2 ) .

„Moartea în ochii noştri, a creştinilor, este o pedeapsă, în care e distrusă orice deşertăciune pământească şi prin care trupul pătat

») De leg. II. 22.


prin păcat, se 'ntoarce în ţărâna, din care a fost luat. «Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac). Dar tot după învăţătura creştinească, moartea nu este o nimicire totală şi definitivă, pentru totdeauna. Sufletul e ferit de moarte; iar trupul el însuş e rezervat pentru învierea de apoi. Dacă arderea de o parte exprimă gândul nimicirii, ea totuş exagerează acest gând, mergând prea departe şi înlăturând oarecum ideea reîntoarcerii la viaţă. Pe când ce idee minunată nu ne furişează în suflet îngroparea cadavrelor! Iată corpul omului ascuns în măruntaiele pământului, ca să devină nu peste mult pradă viermilor şi să se unească cu ţărâna din care a fost luat. Iată un cadavru aşezat în mormânt singuratic şi pustiu şi despărţit de persoanele dragi rămase între cei vii. Deci nimicire \ Şi totuşi nu nimicire totală, căci trupurile morţilor sunt aşezate într'un cimitir, adecă într'un dormitor, cum ne dă a înţelege cuvântul grecesc „cimitir" {KoipiTi'iQiov), aşezat în dormitor, unde numai dorm şi se odihnesc, aşteptând trezirea cea din ziua de apoi. Sămânţa aruncată în pământ trebue să putrezească, pentrucă să crească la primăvară şi să răsară trupul fraged şi mlădios al plantei, nădejdea economului harnic. „Seamănă-se trup întru stricăciune, sculase-va întru nestricăciune" (Cor. 15, 42). Cât de minunat nu se potriveşte deci înmormântarea creştinească cu gândul despre moarte, descoperit de legea noastră creştinească! De altmintrelea, dacă lsus Hri-stos, noul Adam, a murit şi a fost aşezat In mormânt, ca după 3 zile să învieze, noi ceice suntem împreună altoiţi după asemănarea morţii lui, şi învierii lui vom fi părtaşi, ca să mă folosesc de cuvintele apostolului Pavel (Rom. 5, 6), trebue să ne asămănăm Iui Hristos în moarte, în înmormântare ca să i-ne asămănăm cândva şi în înviere. Intr'adevăr lsus Hristos este capul trupului bisericii. El este începătura, întâiul născut din morţi (Col. 1, 18) el, cel întru toate începător. Deci să i-ne asemănăm lui întru toate: în viaţă, moarte, înmormântare, înviere".

Iată deci, că oricât de depreciată ar fi valoarea trupului ca materie, după moarte 1 ), raţiuni de simbolică religioasă, considera-ţiuni morale fac, ca — neavând nici un motiv deosebit de a face contrarul — procesul de descompunere al aceluia să-1 lăsăm în calea naturală, fără a ne nelinişti mult de cuvintele „mâncare viermilor şi putoare", (aşa se cântă la înmormântare) cari pentru un

*) Un învăţat din America a făcut socoată că corpul unui om conţine: grăsime pentru a fabrica din ea 7 bucăţi de săpun; fer, pentru a face din el un cuiu de mărime mijlocie, zahăr pentru a umplea o sărătiţă; var pentru a spoi un coteţ de găini; fosfor, pentru a pune cap la 220 chibrituri, praf pentru a descărca un pislol mic. Toate acestea materii laolaltă au o valoare de 200 Lei... Cal. „Lumina Satelor" 1927 p. 61.

424 CCJLTORfl CREŞTINA Nr. 6-7

cadavru închis ermetic sub pământ, nu sună mai penibil ca multe inconvlente ale trupului în viaţă!

Iată cum a intrat in conştiinţa popoarelor de religie monoteistă, în cultura şi civilizaţia acelora, înmormântarea, ca singură formă convenabilă de aşezare a morţilor.

2. Rezultatele Rezultatele la cari a ajuns neocremaţionismul nu se pot numi

deloc uriaşe. Sunt interesante datele statistice atât sub raportul cifrelor, cât şi sub acela al religiei celor incineraţi. In cele 19 crematorii ale Germaniei dinainte de răsboiu au fost arse la 1909, 4779 cadavre, provenind delà: 3727 protestanţi, 401 r.-cat., 38 catolici vechi, 220 izr., 65 de rel. liberă, 68 disidenţi, 11 budhişti, 249 aconfesionali. Deci protestanţii dau 78%, catolicii abia 13% al incinerărilor. Raportat la numărul total al deceselor, după respectiva religie, s'au incinerat 0 07% la catolici şi 0 3 % la protestanţi. In Italia, cu 28 crematorii, în timp de 30 de ani (1877-1907), abia s'au incinerat anual 208, în total 6251, ceeace raportat la numărul total al deceselor, abia face 0026%, deşi s'au adus acolo multe cadavre din străinătate! In Franţa în toate crematoriile abia au fost incineraţi la 1909, 422, în raport cu numărul total al deceselor 0 0 4 % . In Anglia — ca şi în Franţa altfel — sunt crematorii, unde într'un an nu se ard nici zece cadavre. In Dania raportul e 0'05°/o

Mai nou se poate spune că cremaţiunea a dat înapoi în toată lumea. Numai în Germania a luat avânt. In 1880 abia era în Germania un cremator, în 1933 erau 109 cu 63.491 incinerări. In unele regiuni ale Germaniei mai multe cadavre se ard decât se înmormântează. Aşa în Braunschweig 53%, în Gera 60°/», în Meiningen 50%

Ce priveşte celealalte ţări, Anglia are azi 25, Austria 5, Franţa 6, Italia 36, Cehoslovacia 10, Statele scandinave 24 crematorii. Pâoă la sfârşitul anului 1933 nu aveau nici un cremator Spania, Jugo-slavia, Irlanda, Bulgaria şi Grecia (Kath. Kirchenztg N. Salzburg 28 III 1935).

La Viena în anii 1923—33 au fost incinerate 26 696 cadavre, din cari 15 896 bărbaţi şi 10 800 femei; 15 872 r.-cat. 5.449 acon-fensionali, 2.564 evangelici şi 2215 mozaici (Arbeiterzeitung 7 II 1933).

E clar, că unde există o religiozitate conştientă, cum e în ţările catolice, apoi în Anglia, Dania, în ţările de nord, cremaţiunea câştigă teren mai greu. Un mare inconvenient e denegarea serviciului religios. La catolici — cum am amintit mai sus — s'au dat ordine categorice în această privinţă, opreliştea s'a legiferat după toată forma în Codex Juris Can. delà 1918 (cc. 1203, 1240 şi 1241). Preo-ţimea protestantă a hotărît în congresul delà Eisenach la 1899, că


preotul nu poate lua parte oficial nici la arderea cadavrelor nici la vre o solemnitate împreunată cu aceea. înşişi rabinerii ortodocşi au denegat orice asistentă religioasă.

Cu toate acestea protestanţii şi evreii săvârşesc funcţiuni religioase la incinerări. România e prima ţară, unde biserica ortodoxă a ajuns să se pronunţe In această chestie, şi constatăm, că biserica ort. română — deşi canoane vechi nu există în această materie — s'a declarat potrivnică cremaţiunei.

E interesant, cât de mult îi doare pe propagandiştii cremaţiunei faptul că se deneagă asistenţa religioasă! Ori, întreaga practică e introdusă cu tendinţa de a combate religia, deci nu că ei să regrete posibilitatea ei, ci ar trebui să o declare chiar inadmisibilă!

Dar propaganda se face pe alte motive. Pe motive de estetică, de economie şi de igienă. Să le luăm pe rând!

3 . M o t i v e l e

a. Estetica Se zice că e mai frumos a fi mistuit prin flacăra curată a

focului, rămânându-ţi cenuşa într'o urnă, ce va putea împodobi casa ori grădina urmaşilor tăi, — decât a ajunge în pământ, cum am spus mai înainte, mâncare viermilor! Lasă, că într'un mormânt bine închis, cadavrul nu mai devine mâncare viermilor, dar de altă parte nici incinerarea nu e un lucru aşa de poetic, cum cred unii că o pot prezintă! Să vedem descrierea ei, în revista protestantă „Der alte Glaube" anul 1911, după expunerea unui martor ocular:

„Sus în paraclis, preotul protestant face mortului serviciul de adio. La un semn, sicriul porneşte şi se cufundă. Se aude în capelă, cum ajunge în anticamera cuptorului şi se aşează pe şinele ce duc în cuptor. Sună roţile, se deschide uşa de fer a cuptorului, puţin dup'aceea se închide cu mare sgomot. Ce gânduri se nasc în sufletele jalnicei asistenţe, la auzul acestora? Abia ajunge sicriul în cuptorul încălzit la 1600 grade, într'o clipă se topeşte de pe mort sicriul şi îmbrăcămintea. Chiar şi sicriul de metal. Iar cadavrul stă încă, în jalnică goliciune, pe grătarul roşu. Cu acesta nu isprăveşte cuptorul aşa de repede. Muşchii se contractează de grozava dogoreaiă, membrele se îngârbovesc sub durata mistuirei lente. Gândeşti că reînvie cadavrul în cazna îngrozitoare, ca încă în ultimul moment să protesteze împotriva acestei nimiciri forţate.

Arderea totală durează cam 3—4 ore. Atunci resturile mortului, nemistuite de foc, cad prin grătar, în vatră. Şi întră în funcţiune un puternic drug de fier, cu ajutorul căruia se adună pe o lopată resturile de sicriu (aramă) şi de cadavru; dupăce au răcit, se aleg

3

426 CULTURA CREŞTINA Nr. 6-?

resturile de aramă, celelalte sunt resturile adormitului în Domnul. . Am examinat urnele, călăuza mea îmi explica din greu, eu însă în „urnele de probă" (ale unor animale — viţei, porci — arse de probă), pe lângă cea mai bună silinţă, n'am putut descoperi cenuşe, numai resturi de oase arse. Călăuza mea — paznic ia cuptor — mi-a explicat, că doar adevărata cenuşe e luată de curentul puternic al cuptorului, numai oasele mai groase rămân sub grătar. M'a mirat şi aceea, cum pot încape resturile de oase ale unui adult într'o cutie mică de tinichea; călăuza m'a lămurit, că dacă nu vor să intre „cu frumosul" le îndeasă.

Toate aceste intimităţi nu

new kÈs cultura creţtinfldocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/cultura... · 2011. 11....

Documents