Nelly Noel

Pământurile zeilor

”Albe și pustii au rămas pământurile zeilor. Pașii nici unui muritor nu mai rătăcesc pe acolo. Și totuși, cine se va încumeta să înfrunte stihiile va fi răsplătit, căci în locul acela cei din vechime spun că a fost îngropată Piatra Cunoașterii. Dar Pământul și-a întors fața de la omenire, pentru că nimeni nu poate reveni viu din ținuturile de dincolo de lume…”

1

PrefațăDupă ce a apărut „Cartea Mediatorului”, cursul banal și firesc al

existenței mele s-a schimbat radical. O mulțime de oameni au fost interesați deodată de Nelly Noel și singura lor legătură cu ea eram eu, persoana care se ocupase de tehnoredactarea computerizată a manuscrisului cărții. Așa încât nu mai pridideam să-mi citesc căsuța de e-mail, activitate căreia ajunsesem să-i consacru câteva ore bune pe zi. Toată lumea voia să știe dacă Nelly e un personaj real, dacă există sau existase vreodată civilizația extraterestră numită a fiilor luminii sau dacă, măcar în parte, aventurile descrise în carte se întâmplaseră aievea. Bineînțeles că locurile pomenite de Nelly au fost cercetate cu un interes avid și fiecare piatră întoarsă pe toate fețele, dar asta n-a generat răspunsuri, ci numai o serie nouă de întrebări.

Așa a trecut toată primăvara și vara apoi, abia către toamnă, nebunia a început să se potolească și am putut să mă întorc, oarecum liniștită, la viața mea de dinainte. Inutil să spun că în tot acest timp încercasem cu disperare să dau de Nelly la singurul număr de telefon pe care mi-l lăsase, cel al fundației pentru literatură horror de la Sasca. Dar de obicei răspundea robotul, până când, odată, am reușit să vorbesc cu o voce plictisită de secretară, care mi-a spus că Nelly plecase în Statele Unite, de unde numai Dumnezeu știe când avea de gând să se întoarcă. Nu lăsase, după bunul ei obicei, nici o adresă, nici un număr de telefon, nimic de soiul acesta. După ce am înjurat în gând, m-am resemnat să țin eu piept cohortei de admiratori – în fond, mă plătise destul de bine pentru carte ca să nu fac nazuri . Ba chiar îmi pusesem problema dacă să nu-mi abandonez slujba, dar nu mă vedeam nicicum stând acasă și nefăcând nimic. Așa că am continuat să-mi văd de treabă, mergând la aceeași firmă din centrul orașului și făcând aceleași tabele anoste dintotdeauna, fără ca șefii și colegii mei să aibă habar în vreun fel că numele meu era legat cumva de cel al celebrei Nelly.

La mijlocul iernii, povestea era deja veche de aproape un an, apăruseră între timp alte cărți de succes, iar eu repetasem de prea multe ori, până la epuizare, puținul pe care-l știam despre Nelly. Uitarea s-a așternut cu încetul peste toată afacerea și uneori mă întrebam dacă nu cumva totul fusese un vis al meu. Dar nu – câteodată mai vedeam prin vreo librărie volumul cu copertele lui negre, iar extrasele de cont îmi confirmau în mod plăcut că nu visasem.

Apoi m-am luat cu treburi – cumpărături de Crăciun, pregătiri de sărbători, toate alea… M-am trezit la sfârșit de ianuarie, urmându-mi cursul plicticos al vieții și lăsând să treacă zile întregi fără să mă gândesc la Nelly Noel, care nici vorbă să se fi întors din America între timp. Nu mă așteptasem să primesc de la ea vreo felicitare de An Nou și evident că nici nu am primit. Câtă nepăsare!

2

Încet-încet, zilele au început să se lungească și să se mai lumineze. Uneori un soare timid și palid răzbătea prin stratul gros de nori așa încât mi-am reluat plimbările prin Parcul Botanic cu sandvișul în mână, în pauza de prânz de la serviciu. Parcul acesta e la nici cinci minute de mers pe jos de locul meu de muncă și acolo îmi dezmorțesc de obicei oasele după orele interminabile în care stau nemișcată în fața calculatorului. Exact asta făceam și în ziua aceea de februarie, privind fulgii care se străduiau – zadarnic – să se așeze peste covorul de frunze moarte al toamnei trecute. Nu era destul de frig pentru o zăpadă adevărată, ceea ce e normal pentru o iarnă la Timișoara. Dar chiar și așa era plăcut – aer proaspăt, fulgi mari, natura încă încremenită în somnul iernii, cu excepția ciorilor care croncăneau undeva între vârfurile copacilor… În parc nu era nimeni (vara nu e chip să găsești o bancă liberă) dar după zumzetul continuu al vocilor de la serviciu, liniștea parcului chiar îmi făcea bine. Am înaintat fără griji pe aleile tot mai depărtate de intrare, către zona cea mai sălbatică a parcului, o pădurice al cărui gard se învecina cu linia ferată care taie orașul în două.

Deodată ceva negru s-a mișcat printre copaci. Am înlemnit. Uitasem cu totul de spărtura din gard și de câinii vagabonzi care puteau intra pe acolo. Nu era o senzație prea plăcută să mă știu departe de intrare și de căsuța paznicului, înconjurată de o haită de cinci-șase dulăi morți de foame și agresivi cât cuprinde. Sunt o fană a felinelor, ador pisicile și prin urmare nu am sentimente prea amicale față de „cel mai bun prieten al omului”, mai ales când acesta mârâie și-și arată colții. Cu ochii la chestia aia neagră dintre copaci care nu știam ce este, m-am răsucit încetișor pe călcâie, cu mișcări line și am căutat aleea cea mai apropiată care să mă conducă în câmp deschis, la intrarea în parc. Nu s-a auzit nici un lătrat – Doamne ajută, poate totuși nu era o haită de câini! Apoi o voce a răsunat chiar în spatele meu, făcându-mă să tresar speriată.

-Hei, pot să știu de ce ai fugit? Sau ești cumva supărată pe mine?-Supărată? Nu, nici vorbă, mi-e doar frică de câini, am aruncat peste

umăr, fără să mă opresc.-Păi, nu era nici un câine acolo, zise silueta întunecată postându-se

în fața mea. Și atunci am înlemnit – Nelly stătea la un pas de mine, cu un

zâmbet jucăuș în ochii ei liliachii. Nelly Noel în persoană! Parcă de când nu o văzusem uitasem cât putea fi de frumoasă, deși

ea nu se schimbase deloc – înaltă, blondă, cu trupul superb conturat vizibil chiar și sub hainele groase de iarnă pe care le purta. Și mai presus de toate, de o eleganță copleșitoare – părea coborâtă de pe coperta ultimei reviste de modă și mă făcea să mă simt al naibii de inconfortabil în prezența ei. Nelly își scutură coama impresionantă de bucle aurii, lăsând să-i cadă gluga paltonului lung, de stofă fină, pe care-l purta.

-Deci frică de câini, hm…dar nu ți-e frică să te plimbi cu mine prin parc? Curios! N-o să-i înțeleg niciodată pe oameni și pace.

Am pufnit cu un aer de neîncredere. Știam, desigur, ce susținuse Nelly despre sine în „Cartea Mediatorului”. Dar cine ia de bune fanteziile unei blonde, chiar dacă milioane de fani îi citesc cărțile?

Am început o conversație politicoasă, întrebând-o cum a fost în America și m-am ales cu răspunsuri în doi peri, stereotipe până la exasperare.

3

Dar trebuia să vorbesc despre ceva, nu? Și n-aveam nimic mai deștept pregătit dinainte, pentru că mă așteptasem la orice, dar nu să mă întâlnesc cu Nelly în Parcul Botanic.

În timp ce ne plimbam, ninsoarea se întețise, dar se pare că pe ea n-o deranjau deloc fulgii care i se prindeau în păr. Uneori își scutura, râzând, pletele cu mâna înmănușată. Paltonul lung și negru se asorta cu mănuși, fular de mătase și ghete înalte, toate liliachii, în culoarea ochilor ei. Trebuia să memorez combinația, dacă voiam vreodată să fiu considerată elegantă. Ochii îi erau zâmbitori, obrajii roz-pal, gura perfect rujată – fata asta nu auzise niciodată de cuperoză, de ochi care lăcrimează la frig sau de nas care curge? De ce toate astea trebuiau să mi se întâmple numai mie, iar ei nu? M-am resemnat să o privesc în timp ce flecărea veselă, cercetându-i îmbrăcămintea ca să știu ce se va purta în sezonul următor. Apoi un fulg i s-a așezat pe buze și a rămas acolo. La început nu i-am dat atenție, dar pe urmă am privit tot mai insistent, până când am ajuns să mă holbez ca o proastă – fulgul era tot acolo și nu dădea nici un semn că ar vrea să se transforme într-o picătură de apă. Brusc, m-a luat cu frig, mai ales că și Nelly a remarcat, în fine, căutătura mea fixă.

-Hei, la ce te uiți așa?-Ai…ai un fulg pe buze, am zis cu voce tremurată, încercând să mă

adun.-Și nu e normal? Doar ninge!-Da, dar…nu se topște?A râs.-Ah, acum înțeleg! Nu, nu se topește. Nu în cazul meu!Stomacul mi s-a făcut ghem. M-am uitat panicată în jur – parcul

pustiu, căsuța paznicului închisă. Am simțit că mi se taie picioarele, dar ea a râs văzându-mi privirea speriată.

-Parcă ziceai că ți-e frică de câini. De cei ca mine n-ai pomenit nici o vorbuliță! Sau nu m-ai luat în serios?

Nu mă simțeau deloc confortabil să-i spun că nu luasem de bună nici măcar o singură propoziție din cartea ei. Era o simplă fantezie, nu? Nelly continua să râdă, în timp ce reluă firul discuției, cu vocea ei molcomă și rece:

-Nu te teme de mine, n-ai de ce s-o faci. Am nevoie de tine. Uite-aici! Se bătu cu mâna peste geanta mare pe care o purta pe umăr. Un nou manuscris te așteaptă.

Aha, deci acesta era motivul întâlnirii. Ar fi putut s-o spună de la bun început și să mă scutească de conversația inutilă.

-Să înțeleg că n-ai fost în America? Te-ai retras undeva să scrii în liniște?

Nelly zâmbi ironic.-Am fost și în Statele Unite - știi doar că mă mișc repede. Dar am

mai fost în multe alte locuri: în Egipt, în Grecia, iar acum mă pregătesc de o expediție în Bucegi. Însă lumea nu trebuie să afle toate astea. Îl ajut pe Mediator – i-am promis doar – dar îmi apăr și propria piele. Mi se pare cinstit, nu? Iar ceea ce facem noi acum e mai periculos decât pare și nici nu știm unde va duce… dacă nu cumva e o căutare zadarnică, iar asta ar fi mai mult decât foarte rău.

-În ce te-ai băgat iarăși? am întrebat cu jumătate de gură.

4

-De scrierile zeului Toth ai auzit? Trebuie să dăm de respectivele scrieri și n-am nici cea mai vagă idee cum să facem asta.

-Scrierile…unui zeu? Adică tu crezi că a existat un fel de ființă supranaturală care s-a apucat să lase cine știe ce însemnări și că poți să găsești cu adevărat obiectul în cauză?

Nelly mă privi cu asprime.-Nu ar fi singura ființă supranaturală care scrie ceva aici pe Pământ.

(Ah, da, uitasem – un alt exemplar se afla în fața mea, sau cel puțin ea asta susținea).

Nelly îmi dădu manuscrisul.-Vei găsi aici rezumatul ultimelor luni din existența mea și a

prietenilor mei. Ai, te rog, mare grijă – nu arăta nimănui hârtiile și nu vorbi cu nimeni despre ele. Nu trebuie să se știe că manuscrisul meu e la tine, altfel vei fi în primejdie și nu am cum să te protejez, fiindcă voi fi mai mult plecată. Te rog să-l pui pe suport informatic și să-l ascunzi cu grijă. Cartea asta așteaptă vremuri mai bune ca să apară. Îmi promiți să te păzești?

I-am promis, ce altceva puteam face? -Nelly, dar ce sau cine se află pe urmele voastre? De unde vine

pericolul?Ridică doar din umeri.-Asta aș vrea s-o știu și eu. Nu știu nici ce e înaintea noastră, nici ce

ne calcă pe urme. Dar voi afla, fii sigură!O spusese cu un aer serios, fără obișnuitul zâmbet poznaș. Mi-a

aruncat în grabă un „rămâi cu bine”, apoi a dispărut ca și cum n-ar fi fost acolo niciodată. M-am trezit singură în parc, cu un dosar în brațe care parcă îmi ardea degetele și părea greu ca plumbul. Am înjurat zdravăn în gând și am pornit spre ieșirea parcului, întrebându-mă când - și dacă - o voi mai revedea pe misterioasa Nelly Noel.

După ce am terminat paginarea documentului și după ce îl citisem deja de vreo trei ori, am devenit curioasă: povestea se întrerupea brusc. Unde umbla iarăși Nelly și când avea de gând să-mi dezvăluie ce se întâmplase după revederea noastră din Parcul Botanic? Am salvat documentul pe un hard-disk extern și pe câteva memorii flash, l-am șters cu grijă din calculator astfel încât să nu lase nici o urmă și, în fine, am dosit manuscrisul în dulapul de lenjerie, unde am uitat până și eu de el. Toate aceste prevederi mi s-au părut mai mult decât inutile: citeam conștiincioasă ziarele și în nici unul nu scria că vreun psihopat ar fi încercat s-o asasineze pe celebra romancieră. O vreme am mai găsit articole despre turneul ei în Statele Unite și Canada, articole pe care le-am decupat și le-am pus cu grijă într-o cutie de carton, apoi ziarele au trecut la un alt subiect de interes – comunitatea arabă locală era tulburată de niște dispariții inexplicabile. Poliția n-a reușit să găsească decât un singur cadavru, în Pădurea Verde, la multe zile după moartea bărbatului. Am trecut repede peste articol – nu era genul de știre cu care-mi place să mă delectez – mulțumind în gând ziarului că nu publicase și fotografii, așa cum mai făcea uneori.

Dar după o vreme și disparițiile s-au rărit, iar ziarele au pus pe tapet eternul subiect al crizei economice de care mie, uneia, mi se urâse deja. Rezultatul? A început să nu-mi mai pese de știri și deci în mod inevitabil am devenit o ignorantă. Dacă Nelly a mai apărut sau nu în ziare, nu aveam de

5

unde să știu. Așa au trecut primăvara și vara și chiar o bună parte a toamnei. Ca să predau la timp veșnicele proiecte cu termen la sfârșit de an, ajunsesem să plec la ore târzii de la serviciu, binecuvântând primăria care se îngrijise ca orașul să fie luminat ca-n palmă.

Și totuși într-o seară mi s-a făcut inima cât un purice: ploua mărunt, arareori vedeam câte un trecător și cu toate acestea auzeam pașii unui bărbat în spatele meu, la mică distanță. De câte ori ajungeam într-o intersecție importantă, speram ca drumul urmăritorului să se despartă de al meu, dar zadarnic – pașii răsunau în continuare în urma mea. Pe măsură ce mă îndepărtam de centrul orașului, către zone mai pustii, iuțeam ritmul mersului și bărbatul făcea același lucru. Am cotit pe o străduță lăturalnică și – Doamne ajută! – în jurul meu s-a lăsat liniștea. Auzeam de departe claxoanele mașinilor, dar sunetul enervant, ca de metronom, al pașilor din spatele meu încetase. Acum parcă îmi lipsea cadența aceea care-mi amintea că mai sunt și alți oameni bătuți de soartă, nevoiți să străbată orașul seara târziu, în ploaie. Tocmai când reflectam la acest „nicicum nu e bine”, am auzit din nou pași în urma mea. De data aceasta era mersul ușor al unei femei și sunetul inconfundabil al unor tocuri metalice pe caldarâm. M-am liniștit și mi-am văzut de drum fără grabă.

În zona – întotdeauna animată, fie zi, fie noapte – căminelor studențești, tinerii circulau grupuri-grupuri și discutau în gura mare. Mă simțeam bine în locul acela, așa că am încetinit. Așteptam pe trotuar culoarea verde a semaforului când o mulțime de tineri s-au bulucit în spatele meu și lângă mine. Și atunci l-am remarcat: un chip palid, aproape strălucitor de alb în negura nopții, cu părul blond ca spicul de grâu, o față zâmbitoare cu un aer tineresc. Și totuși tânărul nu făcea parte din grup, pentru că se ținea evident deoparte și nu schimba nici o vorbă cu nimeni. Am traversat, tinerii s-au dus pe drumul lor iar eu am auzit o bufnitură undeva în urmă și un fâșâit, ca și cum cineva ar fi tras ceva în tufele care delimitau parcul pe lângă care tocmai trecusem. Mi-am jurat să nu mai citesc Agatha Christie în noiembrie, mai ales atunci când trebuie să stau peste program la serviciu. La următorul semafor am crezut că am halucinații – blondul stătea în fața mea! Când naiba mă depășise? Apoi el a cotit pe o străduță la dreapta, eu am luat-o înainte și am auzit în urma mea țăcănitul liniștitor al unor tocuri înalte, de damă, pe asfalt. Femeia a trecut pe lângă mine, s-a întors fulgerător și mi-a spus:

-Ascultă, ai de gând să mă pui să alerg prin tot orașul după tine? Cruță-mi picioarele, tu măcar nu ești cocoțată pe tocuri.

Am recunoscut îndată vocea rece și puțin ironică. -Nelly, am exclamat cu bucurie.-Chiar eu. Parcă era vorba să te păzești de necazuri și tu te plimbi

noaptea prin oraș, singură.-Păi, fac asta destul de des și nu mi s-a întâmplat niciodată ceva

rău. -Nu, pentru că am fost pe fază. N-ai auzit nimic suspect în urma ta?-Pașii unui bărbat? am întrebat neîncrezătoare.Nelly răse.-Sigur că da, te-ai temut exact de ce nu era nevoie. Ăla a fost fratele

meu Ulrich, care te proteja pe tine.-Blondul? Nelly dădu din cap afirmativ. Mă proteja de ce anume?

6

-N-ai auzit o bufnitură?-Ba da, am recunoscut cam speriată. M-am gândit la un corp care

cade și mi-am spus că e cazul să nu mai citesc romanele Agathei Christie, cel puțin pentru o vreme.

-Genial! Dar dacă un om distrat ca tine a auzit, îl voi trage de urechi pe ăla micu’ la noapte. Putea să-l elimine pe egiptean în liniște.

Am încremenit pe loc, de parcă aș fi prins rădăcini în asfalt.-Da, dragă, Steve l-a urmărit din Egipt până aici. Se pretindea

exportator de bumbac, dar de fapt avea misiunea să-ți ia manuscrisul cu orice mijloace, chiar și cu asta!

Nelly își îndesă mâna fin înmănușată în buzunarul impermeabilului și scoase de acolo un toc lung de piele. În lumina galbenă a lămpilor de pe stradă sclipi lama strălucitoare a unui cuțit. Eram sigură că Nelly nu-l cumpărase în vreun magazin de menaj, pentru că eu, una, nu văzusem o asemenea lamă niciodată.

-Mergem la tine și stăm un pic la povești, decretă Nelly. Evident, nici nu-i trecuse prin cap să întrebe dacă aveam timp sau

chef de așa ceva.-Te invit la cină, am zis cam zăpăcită. Nu eram sigură dacă e

elegant sau nu să inviți pe cineva la pâine cu salam și brânzeturi, dar eu asta cinez de obicei.

-Bine, vin, dar să știi că nu mănânc nimic.Am bâiguit ceva și am condus-o acasă la mine. Nelly și-a lăsat în

hol impermeabilul ud, dându-mi răgazul să-i contemplu ținuta impecabilă. O rochie de catifea cu multe broderii și dantele și cu o curea lată pe talie îi scotea în evidență silueta perfectă. Își șterse cu grijă botinele ude și se așeză într-unul din fotoliile din bibliotecă, luând cu ea și cuțitul în toc de piele, un lucru care nu-mi făcea de loc plăcere.

-Am venit să te scap și de manuscris, și de bătăile de cap. Gata cu prudența, egipteanul acela era ultimul.

-Ultimul ce?-Ultmul membru al bandei. Steve i-a eliminat pe rând, nu atât de

repede cum aș fi vrut, dar acum nu te mai amenință nimeni și nici manuscrisul nu mai trebuie să rămână la tine.

M-am dus la dulap și am scos dosarul lui Nelly dintre fețele de pernă și cearșafurile frumos împăturite. Asta părea s-o amuze. Duse dosarul la nas, îl mirosi și păru să-i placă.

-Hm, lavandă! Accept că ascunzătoarea aia a fost bună.Apoi făcu la fel cu cuțitul, în timp ce eu căscam ochii mari. O lamă

atât de strălucitoare, care să reflecte lumina în curcubeie atât de spectaculoase, nu văzusem decât în filme.

-Miroase a sânge, concluzionă ea. Tipul era atât de prost că nici măcar n-a spălat bine lama între două crime.

Nu-mi plăcea deloc subiectul discuției, așa că mi-am permis să întreb:

-Pot să știu cum se termină povestea ta?-Păi, nu se termină de fel, răspunse ea încurcată. E vremea să iei o

pauză, până când voi ști cum se încheie și voi avea răgazul să scriu continuarea. Dacă se termină bine, vei afla. Dacă nu…

7

Apoi se ridică brusc și se grăbi spre holul unde-și lăsase impermeabilul.

-Nu stai la cină?Se uită la mine cu ochii ei mari, liliachii, zâmbind în timp ce

răspundea:-Nu cred că ți-ar face plăcere.-Nelly, când te voi revedea?-Atunci când povestea se va fi sfârșit – bine sau rău, n-am de unde

să știu.Continuarea manuscrisului am primit-o prin poștă, un an mai târziu,

cu obișnuita rugăminte de a-l edita. Când mi-am terminat munca, a venit cineva din partea ei să ia dosarul și hard-discul, dar pe Nelly nu am mai văzut-o din seara aceea de toamnă. A dispărut înghițită de întuneric, fără un zgomot, așa cum apăruse, lăsându-mă – ca de obicei – confuză. Poftim de încrede-te în blonde!

Helga, Timișoara iulie 2010 – octombrie 2011

8

Partea 1 : Tablele de smarald

9

Cap.1 : Invitație la cinematografFiecare om, oricât de mult ar iubi o viață aventuroasă, păstrează un

loc special în inimă unui spațiu pe care-l numește, tandru, „acasă”. Serafina nu făcea nici ea excepție de la regulă.

Luminile casei erau stinse, doar la parter se zărea un licăr strecurându-se printre obloanele de lemn, semn că bunica încă mai citea, dacă nu cumva adormise cu o carte în mână. Trecuse de mult de miezul nopții – Serafina și Peruggio înaintau tăcuți pe poteca din pădure care dădea într-un luminiș aflat pe culmea dealului. Acolo se găsea casa.

Cândva fusese o modestă casă de țară, fără etaj, ridicată, din nu se știe ce motive, departe de satul Sasca, de care aparținea de fapt. Din sat un drum de aproape trei ore, prin păduri de foioase, urca până în fața casei și se termina în dreptul unui gard nu prea înalt, din bârne de lemn. De acolo o alee pavată cu pietriș mărunt, alb, ducea la intrare, ocolind un uriaș brad argintiu, singurul copac care creștea în luminișul unde se înălța casa. Acum cuvântul „înălța” era cum nu se poate mai potrivit, după ce ultimele generații de Dumitrești, Iustin și fiica lui Serafina, transformaseră căsuța bătrânească într-o vilă cu etaj, elegantă, spațioasă și confortabilă.

Bătrâna se mutase la oraș, prea obosită ca să mai gospodărească singură casa și acareturile din jurul ei, iar clădirea o dăruise Serafinei, cu câțiva ani în urmă. Bătrâna își petrecea însă verile tot în vechea casă, în aerul proaspăt al pădurii și susurul izvorului care curgea la marginea proprietății. Bunica voise ca nepoata ei să-și întemeieze o familie în casa care fusese a lor de generații, iar ea să-și crească acolo strănepoții – visul oricărei bunici!

Serafina, căreia soarta îi rezervase o existență aventuroasă, mereu departe de neamul ei, nu contenea să se mire că dorința bătrânei părea mai aproape ca oricând de realizare. Tânăra străbătea pădurea cu mâna în mâna soțului ei – se întorceau din voiajul de nuntă, o nuntă atât de ireal de frumoasă încât Serafina trebuia să se ciupească de braț ca să-și dea seama că nu visează și evenimentul chiar avusese loc. Dacă a avut cândva rețineri să locuiască departe de oameni – în fond se născuse și crescuse la oraș - acum era încântată de izolarea deplină a casei bunicilor. Și asta nu numai pentru că, după întoarcerea bunicii la Timișoara, aveau să rămână singuri, doar ei și dragostea lor, într-o lună de miere care promitea să devină perpetuă. Nu, Serafina renunțase la viața ei agitată, la conducerea unui prestigios institut de cercetare și la desele ei apariții în public. Avea – aveau amândoi, de fapt – o realitate de ascuns pe care prea puțini oameni erau pregătiți să o înțeleagă.

Ajunseră la poarta grădinii, închisă pe dinăuntru cu un zăvor, dar fără lacăt. Peruggio știa bine cum merg lucrurile pe acolo, pentru că își trecu brațul peste gard și trase zăvorul apoi, în timp ce poarta se deschidea, își ridică soția în brațe și înaintă pe aleea cu pietriș alb, care ducea în casă. Serafina își petrecu brațele pe după gâtui lui, nu înainte însă de a-i mângâia obrajii cu degetele – pielea lui Peruggio era incredibil de catifelată. O purtă până la ușa holului, apoi o depuse cu grijă cu picioarele pe pietriș, ca să-și răscolească buzunarele hanoracului după legătura de chei.

10

Becul de veghe care lumina peste noapte o mică parte a curții se aprinse și fețele celor doi tineri se iviră din întuneric – erau cele mai frumoase chipuri pe care un ochi omenesc putuse să le zărească vreodată. Pielea le era palidă, ușor îmbujorată în obraji. Serafina avea o cascadă de bucle roșcate, de culoarea aramei și, ca orice roșcată, o mulțime de pistrui în jurul nasului micuț. Ochii îi erau de un albastru – turcoaz intens, genul de culoare care nu poate fi văzută decât în ilustratele de vacanță din mările Sudului și despre care oricine n-a fost acolo susține că nu e decât un trucaj fotografic. Peruggio avea părul negru ca noaptea, buclat și lung și tot negri îi erau ochii. În lumina becului, pielea lor avea o ușoară strălucire sidefie. Dar cel mai ciudat lucru pe chipurile celor doi tineri erau ochii – păreau ireal de mari și de adânci, iar pe exteriorul irisului se găsea câte un cerc subțire argintiu – metalic, care emitea propria lui lumină. Aveau amândoi siluete subțiri și oarecum eterice, statura mai degrabă măruntă și un mers atât de grațios încât părea să fie un balet.

Serafina ciulise urechile pe tot drumul prin pădure, deși noaptea era extrem de liniștită. Uneori se mai auzea fâlfâitul aripilor unei păsări de noapte, câte o creangă trosnind sau fâșâitul pașilor vreunui prădător prin iarbă. Însă ei totul i se părea diferit de alte drumuri pe care le parcursese prin pădure după apusul soarelui – i se întâmpla pentru prima oară să simtă în felul acela adânc și personal emoția fiecărei ființe vii, a fiecărui arbore, animal sau fir de iarbă. Fusese mereu o fată sensibilă la natura din jur, dar devenise o fiică a luminii și toate senzațiile erau noi pentru ea. De asta se bucura de izolarea casei în care urma să trăiască de-acum încolo: un ochi omenesc atent i-ar fi observat lucirea pielii și a ochilor, care nu puteau fi explicate pe cale rațională.

Și totuși, omenirea știa adevărul. Știa că cei strălucitori existaseră în vechime alături de oameni, știa că făpturi venite dintre stele interacționaseră cândva cu oamenii și că schimbaseră soarta umanității. Dar istoria a fost mereu scrisă de învingători, iar materia, cu incredibila ei capacitate de a se extinde, a cotropit teritoriile spiritului. Așa încât ființe de altă natură decât cea umană au fost alungate în mituri și legende – li s-a spus elfi și zâne, zei și demoni, pitici și uriași. Dar ei au continuat, cu toate acestea, să existe alături de noi, fie că credem în ele, fie că nu. Serafina nu făcuse decât să privească atentă în jur și să accepte realitatea fără păreri preconcepute – iar această realitate o absorbise înăuntrul ei, obligând-o să trăiască la granița dintre două lumi: cea a oamenilor și cea a fiilor luminii. Nu exista decât o singură făptură capabilă să mențină balanța în echilibru, astfel ca lumea oamenilor să nu se prăbușească în haos, cunoscându-și dintr-o dată adevărata istorie: soția Mediatorului. Ea…

Serafina se trezi în mirosul familiar, inconfundabil, de „acasă”. Mobila veche de lemn mirosea a acasă, a flori de câmp și a trandafiri de grădină, aerul răcoros care intra pe geamul deschis avea aroma fânului cosit, lăsat să se usuce la soare. Era atât de bine! Încercă să se miște și deveni conștientă că dormise cuibărită în brațele lui Peruggio, care era treaz dar se prefăcea că doarme ca să nu-i strice ei somnul. Serafina constată încântată că-i poate citi gândurile. Cititul gândurilor era o experiență nouă pentru ea, deși dintotdeauna îi simțise emoțiile, datorită sentimentelor puternice care o legau de el. Dar acum era altfel – o întrepătrundere a minților lor, completă și

11

fără nici o reținere, care ei i se părea încă de domeniul magiei. I se întâmplaseră atât de multe lucruri în atât de puțin timp că nu avusese vremea să se familiarizeze cu toate.

Peruggio deschise ochii. „Ai ochii argintii”, îi transmise mintal Serafina.„Știu. Și tu”Ciudat cât de clar îi putea recepționa gândurile, fără bruiajul lumii

exterioare și fără să facă nici un efort pentru asta!-Avem întotdeauna ochii argintii când ne trezim din somn?-Poți vorbi în gând, te înțeleg perfect.-Știu, râse Serafina. Dar eu tot ador să-ți aud inflexiunile vocii.

Peruggio râse și el, cu glasul lui cristalin ca de clopoțel.-Păi, ochii ne devin argintii atunci când ne stăpânesc emoții

puternice, dorințe intense sau când ne folosim de energii foarte mari, pe care le putem trimite cu precizie oriunde.

-Adică aș putea și eu să ridic un megalit în aer cu puterea gândului meu?

-Dacă asta ți-ar face plăcere, nu văd de ce nu. Trebuie numai să te învăț cum să obții concentrarea necesară, dar asta nu va fi o problemă.

-Și nu voi putea să mai mint niciodată?Peruggio deveni un pic mai serios, deși tot mai păstra un zâmbet în

colțul ochilor săi uriași, negri, cu irisurile înconjurate de cercuri strălucitoare, argintii.

-Acum ești cu totul ca mine, iubito. Nu, nu vei putea să minți. Să nici nu încerci, pentru că ți-ar fi foarte rău. Va trebui să ne gândim la o strategie, pentru că aici pe Pământ sinceritatea absolută nu e un lucru bun întotdeauna. Eu mă mai descurcam eludând întrebările care nu-mi conveneau și te vei obișnui să faci și tu același lucru.

-Mi-e puțin teamă, recunoscu Serafina. Tu ai fost născut să fii un fiu al luminii. Ai avut timp să te pregătești pentru asta și să înțelegi ce ți se întâmplă. Pe când eu până săptămâna trecută eram omul cel mai obișnuit cu putință. Și-acum, dintr-o dată, asta… Un simplu gest al Arianei m-a transformat pentru totdeauna.

-Îți pare rău că s-a întâmplat așa?-Știi bine că nu-mi pare! E modul cel mai bun de a trăi alături de

tine. Dar de aceea tot mi-e un pic teamă…Peruggio o întoarse spre el și o ajută să i se adâncescă și mai

comod în brațe, apoi începu să o mângâie cu mișcări delicate.-Sunt aici să te ajut, îi șopti în ureche cu cea mai dulce voce cu

putință. Și tu m-ai ajutat în toți anii aceia în care mă schimbam fără să știu încotro mă îndrept. Și eu am trecut prin teama și neliniștea prin care treci tu acum, așa că aș ști exact ce simți și fără să-ți citesc gândurile. Ai fost întotdeauna o ființă puternică, iar acum ai devenit și mai puternică – de ce te-ar speria acest lucru?

-Pentru că mă tem să nu-mi folosesc puterea într-un mod nepotrivit și să fac rău cuiva, răspunse Serafina. Nu îndrăznesc să privesc oamenii în ochi, de când ochii mei… chiar, Peruggio, ochii mei pot ucide sau asta e numai abilitatea Mediatorului?

12

-Poți să ucizi din priviri, desigur, iubito, îi susură tandru Peruggio. Dar ca să faci asta, trebuie să vrei și nimic rău nu se va întâmpla atâta vreme cât gândurile tale sunt pașnice. Poți să privești liniștită oamenii în ochi, îți vor remarca cel mult irisurile argintii, dar dacă devin prea curioși le spui adevărul și apoi le alterezi memoria. Vezi cât e de simplu? Dacă o faci cu grijă, nu vor simți nici cea mai mică neplăcere.

-Nu mă mai pot concentra, se plânse Serafina.Într-adevăr, era greu să se concentreze, pentru că mângâierile lui

Peruggio deveniseră tot mai fierbinți, mâna lui delicată insinuându-se prin locurile cele mai tainice ale trupului Serafinei.

-Încercam numai să-ți amintesc de avantajele de a fi ceea ce ești. Ariana ți-a spus adevărul: oamenii nu pot trăi dragostea cu aceeași intensitate cu care o trăim noi. Prin urmare, de ce nu ți-ai începe ziua de azi, fiică a luminii, cu cel mai plăcut dintre lucruri?

„Fiică a luminii” – suna bine! Serafina își deconectă mintea de la realitatea înconjurătoare. Contururile camerei dispărură, ciripitul păsărilor nu se mai auzi prin geamul întredeschis, lumea exterioară se topi într-o ceață aurie. Plutea într-o mare de lumină, numai ea și Peruggio al ei și singurul sunet existent în această lume erau bătăile accelerate, în același ritm, ale inimilor lor. Peruggio se întinse leneș în așternut și-i luă încheieturile mâinilor, ajutând-o să alunece lin peste corpul lui.

-Iubito, privește-mă în ochi!Dar Serafina nu știu dacă auzise vorbele, sau ele răsunaseră doar

în gândurile ei. Își ridică privirea spre ochii lui argintii și văzu în ei un vârtej de lumină care o absorbi cu totul.

Iustin Dumitrescu bătuse deja de două ori în ușa de la camera tinerilor, fără să primească nici un răspuns, iar el nu era tipul cel mai răbdător de pe fața pământului. Puse urechea la ușă și ascultă atent – nu se auzea nici un zgomot dinăuntru, numai ciripit de păsări, ceea ce însemna că geamul era deschis. Oare se treziseră?

-Hei, e cineva acasă? Mai bătu o dată în ușă – tot nimic. Serafina n-ar rata cu nici un chip

cafeaua de dimineață, al cărei miros delicios se răspândise deja din bucătărie pe scara ce ducea la etaj. Iustin își făcu curaj și apăsă pe clanță. Spre surprinderea lui, ușa se deschise.

Intră și rămase mirat – ordine perfectă! Își plimbă ochii în liniște peste mobilierul bătrânesc (Serafinei îi plăcea mobila asta), peste dantelele fine care împodobeau masa și comoda, peste draperia înflorată de la geam. Iustin înaintă spre patul ascuns într-o firidă a camerei – era cazul ca cineva să-i trezească totuși pe însurăței înainte de amiază! Înlemni cu privirea atrasă ca de un magnet de sfera de lumină care plutea peste așternuturile imprimate cu maci roșii. Lumina aceea depășea în intensitate tot ce văzuse vreodată și totuși, în mod curios, nu-i rănea ochii. Era o sferă perfectă de lumină albă – Iustin văzuse odată fulgere globulare pe munte, înaintea unei furtuni, dar nu atât de mari și nu pe timp senin. Orice ar fi fost lucrul acela, nu lăsa nici un semn pe mobilă și nicăieri nu mirosea a ars. Părea că se rotește încet, ca un cristal cu miliarde de fețe sclipitoare – uneori țâșneau raze divers colorate, ca

13

apoi sfera să revină la albul mai alb și mai strălucitor decât zăpada. Iustin se întrebă dacă arătarea era materială sau el avea vedenii. Se simțea ciudat – o stare de fericire și de liniște pusese stăpânire pe el, ceva diferit de orice altceva simțise până atunci. Se uită hipnotizat la sferă, fără să-și poată desprinde ochii. În subconștientul lui își făcea cumva loc ideea că fericirea izvorăște din sfera aceea și se întreba de unde-i venise gândul.

Pierduse noțiunea scurgerii timpului. Nu știa dacă stătea acolo, contemplând fenomenul în tăcere, de minute, de ore sau abia pășise în încăpere. După o vreme, strălucirea sferei începu să descrească, apoi aceasta se scindă în două globuri mai mici. Părea că lumina este absorbită în interiorul lor și pe măsură ce încăperea se întuneca, Dumitrescu începu să vadă o imagine în fața ochilor. Lumina devenea materială, se întrupa în două siluete la început eterice, apoi din ce în ce mai reale. Din albe-argintii, siluetele prinseră culoarea pielii și consistența normală a trupului omenesc. Serafina își ascunse capul, rușinată, la pieptul lui Peruggio, care trase o pătură peste amândoi.

-Ah, scuze tată-socrule, nu trebuia să vezi asta. Dar se rezolvă, într-o secundă nu-ți vei mai aduce aminte de nimic.

Peruggio ridicase deja mâna (Dumitrescu văzu că pielea tânărului radia încă lumină), dar Serafina își lovi ușurel bărbatul peste braț.

-Nu, lasă-l să știe. E mai bine așa.Peruggio își coborî brațul și se scuză cu un zâmbet în colțul buzelor.-Îmi pare rău, Iustin, dar pun în practică prima lege a căsniciei: să

nu-ți contrazici niciodată nevasta. Deși eu tot cred că ar fi fost mai bine să uiți ceea ce tocmai ai văzut.

Iustin se cutremură. Nu pentru că trebuia să îndure realitatea fără alinarea uitării, ci pentru că Serafina îl privi drept în față. Iar ochii ei, ochii fetei lui, erau acum ca două mări de argint lichid, întocmai ca ochii lui Peruggio. Simți că i se face rău și bâigui slab „cafeaua e gata”, înainte de a fugi din încăpere. Nu știa cum coborâse scara – se împiedică de maică-sa și se prăbuși pe primul scaun întâlnit în cale, cu capul pe masa din bucătărie. Bătrâna veni cu pași ușori și-și așeză protectoare mâinile pe umerii fiului ei.

-Tu ai știut asta? Ai știut că i-am dat-o pe Serafina de soție unei ființe din altă lume? Ai știut că și ea a devenit ca el? Cu ce am greșit eu, ca să mi se întâmple așa ceva?

Bătrâna își păstră calmul. Agitația fiului ei nu părea s-o afecteze prea tare.

-Nu înțeleg de ce te frămânți . Peruggio a fost un fiu al luminii de la bun început, care a trecut printr-o scurtă experiență umană. Ce e rău în asta? Peruggio e bun și blând și o iubește pe Serafina așa cum nu cred că mai poate iubi cineva. Nu asta ți-ai dorit pentru ea, să fie cât mai fericită? În locul tău m-aș bucura și nu mi-aș bate capul – doar știi că lumea e plină de făpturi stranii și nu toate sunt binevoitoare.

În fond, bătrâna avea dreptate. Și totuși…-E o zi superbă, ce-ar fi să scoți masa în curte și să mâncăm afară?-Tu crezi că ei mănâncă, întrebă Iustin cu gura uscată?-Păi, se umplu de energie stând la soare, nu? Dar Peruggio n-a

refuzat niciodată o ceașcă de cafea amară, asta e sigur.

14

Iarăși maică-sa o nimerise bine. Iustin puse mâna și scoase masa pe peluza însorită care înconjura casa. Până la urmă, puțină mișcare îl ajuta să-și facă ordine în gânduri.

Își sorbea cafeaua încercând să se liniștească, lăsându-și mintea să disece cele văzute și așteptându-i pe tineri să coboare, când privirea îi fu brusc atrasă de o strălucire ciudată, care venea din adâncul pădurii. „Destul pe ziua de azi”, își spuse Iustin. „Întâi sfera de lumină, acum asta…” Ce naiba putea să fie? Doar Serafina și Peruggio rămăseseră în camera lor și nu-i văzuse ieșind de acolo nici sub formă umană, nici…

Misterul se lămuri repede: pe cărare venea o pereche, ținându-se de mână. Fata era vecina lor Giovanna, cu frumusețea ei măslinie de meridională și trupul robust ca una din statuile lui Michelangelo. Iar sursa luminii era soarele jucându-se prin părul incredibil de blond al unui bărbat neobișnuit de palid, cu ochii mov-albăstrui și trăsăturile perfecte ca cele ale unui portret pictat în Renaștere. Bărbatul ieși din pădure în poiana unde se găsea casa, luminată din plin de soare, iar Iustin icni dureros. Dar bărbatul continua să înainteze nestingherit, cu o mână ținând grațios degetele Giovannei, iar cu cealaltă răsfirându-și pletele aurii, ca soarele să le facă să sclipească.

-Ulrich, tu nu…bâigui Iustin.-Nu, nu ard la soare. Azi-noapte a trecut Peruggio pe la mine și

darurile Mediatorului sunt lucrul cel mai minunat de pe lume. Atât că a trebuit să vin pe jos și asta mi-a luat mai bine de două ore, mie și Giovannei. Ziua sunt aproape om și nu dispun de puterile pe care mi le dă întunericul.

-Vă pot servi cu cafea? Sau cu un mic-dejun? Bătrâna tocmai ieșise din bucătărie și își lua în serios rolul de gazdă.

-Ei, și tu acum, râse bărbatul pe care Iustin Dumitrescu îl numise Ulrich. Dacă te las să continui așa, mâine îmi vei propune iaurt cu cereale! Dar Giovanna cred că ar mânca ceva.

Giovanna dădu repede din cap, afirmativ. Două ore de drumeție pe stomacul gol o făcuseră să flămânzească.

-Iustin, azi ești foarte tăcut și ai un aer speriat, continuă Ulrich. Cine ți-a făcut asta?

-Ginere-su, răspunse zâmbind bătrâna în locul fiului ei.-Hei, nu e drept, pe aici numai eu am voie să sperii oamenii!Giovanna veni din spate și ciupi fără milă una din fesele lui Ulrich,

care se reliefau îndrăzneț sub pantalonii mulați de catifea reiată. -Uri, dragule, nu te da băiat rău! Drept răspuns, Ulrich o luă în brațe

și începu să se învârtă cu ea prin curte, ca un titirez.Ușa casei se deschise. Peruggio și Serafina apărură în prag.

Mișcarea lui Ulrich îngheță, acesta o așeză cu grijă pe Giovanna cu picioarele pe iarbă, apoi puse un genunchi la pământ în fața lui Peruggio și-și duse o mână la frunte.

-Pace ție, Mediatorule!Peruggio îl ridică fulgerător, apoi își duse și el mâna la frunte și la

inimă.-Uri, ești prietenul meu! Lasă prostiile, ce naiba-i asta?-Ești alesul Celui Veșnic! Ești Mediatorul!

15

-Da, dar acum nu sunt decât prietenul tău. Și în povestea cu Mediatorul, meritul meu este că am moștenit câteva picături din sângele Arianei și că n-a fost un alt fiu al luminii pe care să cadă alegerea.

Peruggio își ținea acum o mână pe brațul lui Ulrich, privindu-l în ochi. Ochii lui își păstrau un inel subțire argintiu în jurul irisurilor, dar de altfel redeveniseră negri, iar ai Serafinei își reluaseră culoarea turcoaz. Ea se duse lângă tatăl ei.

-Iartă-mă tati pentru scena de adineauri. Ar fi fost mult mai ușor să-ți ștergem memoria, dar am încredere că vei înțelege.

-Ce scenă? Ulrich devenise extrem de curios și, cum nimeni nu catadicsi să-i răspundă, continuă tot el: Ce s-a întâmplat? Iustin, ai năvălit cumva peste ei când ăștia doi făceau dragoste, sau ce?

-Uri, protestă Giovanna, ține-ți gura închisă. Nu ți-e rușine?-De ce să-mi fie rușine și de ce să-mi închid gura, când nici măcar

nu mi-am scos colții? Iustin, ce s-a întâmplat? continuă Ulrich imperturbabil.-Nu prea știu, vorbi Iustin Dumitrescu într-un târziu. Am urcat să le

spun că e gata cafeaua și în camera tinerilor era o sferă de lumină de la care nu puteam să-mi iau ochii și care genera cumva o stare de extaz. Nu știu nici eu să explic prea bine cum vine asta.

-Ah, deci așa se vede prin ochii unui om? Curios, făcu Peruggio. Serafina se trase doar lângă el, roșind ușor.

-Am avut dreptate, rânji vesel Ulrich. Frumoasă scenă, cred că pot să mi-o imaginez! Dar de ce sunteți îngrijorați?

-Peruggio nu e om, răspunse bătrâna. Iar acum, nici Serafina. Și fiul meu aici de față crede că asta e ceva rău.

-Nu cred că e rău, cred doar că e …hm…diferit și asta mă neliniștește, recunoscu iustin.

-Păi nici eu nu sunt om, făcu Ulrich. Și voi totuși m-ați considerat mereu unul de-al casei – m-ați înțeles, m-ați ajutat și m-ați ascuns în beci când era nevoie. E oare atât de rău să fii altfel?

Iustin privi încurcat în jos.-Nu asta mă îngrijorează. A fost alegerea Serafinei să se mărite cu

el și dacă ei sunt fericiți împreună, eu nu pot decât să mă bucur de fericirea lor. Dar visam pentru fata mea o viață liniștită și un bărbat care s-o apere de toate primejdiile și s-o ferească de toate necazurile. Iar Peruggio exact genul ăsta de persoană nu e.

Ulrich râse ușurat.-Păi, Serafina nu cred să aibă nevoie de cineva care s-o apere. S-

ar plictisi de moarte să ducă o existență pașnică și probabil l-ar urî pe nenorocitul care i-ar oferi așa ceva. Și-apoi la necaz omul mai are și prieteni, nu? Ia spune, Peruggio, ai voie să vorbești despre misiunea ta sau e secretă?

-Față de voi nu am secrete, răspunse Peruggio roșind ușor, apoi începu să explice molcom, așa cum făcea de obicei, privindu-i pe rând cu ochii lui frumoși, plini de lumină. V-am povestit tuturor, mai mult sau mai puțin detaliat, cam la ce se referă conținutul Cărții Mediatorului. Ariana, ultimul Mediator, a fost o strămoașă directă a mea și a trăit pe vremea când lumea noastă a fost distrusă. De atunci n-a mai existat vreun Mediator, iar tradițiile noastre spun că nici nu e nevoie de așa ceva atât timp cât vremurile sunt liniștite.

16

-Ce înseamnă vremuri liniștite? vru să știe Ulrich. Există așa ceva?-E vorba de perioadele de pace – pace la scara Universului, pentru

că mici gâlcevi locale vor fi, din păcate, întotdeauna. Acum solii unei lumi îndepărtate ne acuză că am fi ascuns pe Pământ așa-numita piatră verde a cunoașterii și prin aceasta am fi condamnat o civilizație întreagă la ignoranță și stagnare.

Iustin icni dureros. Era adevărat deci – ginerele lui nu era căutat din afara Pământului ca să se ocupe de mărunțișuri. Iar lucrurile mari sunt întotdeauna serioase și periculoase.

-Piatra cunoașterii trebuie să ajungă în posesia solilor în cel mult doi ani tereștri, continuă Peruggio. Altfel, ni se promite un război nimicitor.

-În fine, izbucni Ulrich! E rost de ceva bătaie! N-au decât să poftească!

-Nu e așa de simplu, Uri! Un război la nivelul acesta înseamnă decimarea populației din toate lumile participante, dacă nu chiar mai rău. Și nu uita că omenirea mai trebuie să evolueze ca să suporte un asemenea război, altfel e o victimă sigură. Nu de parcă aș putea accepta, chiar și așa, ideea luptei. Gândul că omenirea a putut să treacă prin două războaie mondiale mă umple de oroare, nu vreau să-mi imaginez un război între galaxii. Rolul Mediatorului e să împiedice conflictele, nu să le câștige.

-Bine, și ce știm despre piatra cu pricina? Serafina pusese întrebarea cu bunul ei simț înnăscut. Era prea puțin dispusă să discute în contradictoriu, spiritul ei practic îi cerea să treacă imediat la treabă și să caute obiectul în cauză.

-Din păcate nu știm nimic, veni răspunsul descurajant al soțului ei. În scrierile noastre străvechi o asemenea piatră nici măcar nu e menționată, de unde mă îndoiesc că ea există într-adevăr. Alergăm după himere cu alte cuvinte și asta e ceea ce mă sperie .

-Adică un lucru de proveniență extraterestră a fost ascuns pe Pământ fără știrea noastră? Iustin clătină sceptic din cap. Eu nu pot să cred așa ceva!

-Dacă piatra există, a fost adusă aici înainte ca omenirea să se fi născut, vorbi Peruggio lăsându-i pe toți cu gurile căscate. Pe toți, în afară de unul – Ulrich scoase la iveală din buzunarul hainei o hârtie veche, îngălbenită de timp și acoperită de un scris îngrijit, cu litre gotice.

-Dacă tot ați trecut astă-noapte pe la mine și mi-ați destăinuit una-alta din ce vă frământă, am încercat să-mi petrec vremea cu folos. Pe la 1700, existase o listă de așa-numite „cărți blestemate”. Cel aflat în posesia lor risca tortura, dacă nu chiar arderea pe rug, iar pe mine m-a pasionat dintotdeauna acest gen de scrieri. Însă n-aveam de gând să-mi termin glorioasa existență pus la frigare de cine știe ce comisie de popi ignoranți, așa că a trebuit să fur lista respectivă de la un frate iezuit pe care-l îmbătasem într-o tavernă și să o copiez.

Peruggio își mușcă buzele. Ah, manierele deplorabile ale lui Ulrich!-Și călugărul în cauză…l-ai ucis?-Habar n-am, făcu blondul indiferent. Când am plecat de lângă el

dormea dus, nu mă ating eu de un om beat care doarme!Ochii negri, strălucitori ai Mediatorului se opriră o clipă scrutători pe

fața palidă a lui Ulrich. Apoi Peruggio își desprinse privirea hipnotică și zâmbi.

17

-Ești un tip cinstit, șmecherule! Să ai însă grijă de acum înainte, darul pe care ți l-am făcut e condiționat de bună purtare. Dacă mai ucizi oameni, soarele te va face scrum.

Iustin aruncă o privire admirativă micului Peruggio. Acum înțelegea nonșalanța cu care Ulrich se plimbase pe pajiște, în lumina strălucitoare a soarelui de dimineață. Câtă putere zăcea în privirea aceea argintie, dacă Peruggio fusese capabil să schimbe astfel natura lucrurilor! Serafina – spirit practic – studia deja lista lui Ulrich.

-Ia uitați-vă la asta, tablele de smarald ale zeului Toth sunt pe lista cărților blestemate! Cum au ajuns acolo, când sir Isaac Newton însuși le-a tradus în engleză?

-Păi, Newton ăla de care zici s-a ocupat mai toată viața de treburi oculte. Am fost de două ori în Anglia să-l văd, părea numai bun de pus pe rugul Inchiziției. În fine, asta a fost cam de multișor, zise Ulrich. Dar asocierea pe care o faci între tablele de smarald și piatra verde a cunoașterii pare interesantă.

-Interesantă, dar nerealistă, replică Peruggio. Conținutul tablelor de smarald e public, se găsește până și pe Wikipedia. De ce am căuta ceva ce avem la îndemână? Și, mai ales, ce fel de cunoaștere secretă ar putea oferi tablele de smarald? Iubito, iartă-mă, dar ca să căutăm tablele de smarald am nevoie de argumente.

Serafina zâmbi. Argumentația logică era punctul ei forte.-Păi, primul argument ar fi tocmai ce ai văzut tu pe internet. În ce

limbă ai citit textul tablelor?-În greacă, latină și engleză, răspunse automat Peruggio.-Și, dacă într-adevăr zeul Toth a fost autorul lor, în ce limbă se

presupune că au fost scrise?-În cea vorbită în Egiptul antic, la începutul primei dinastii, iar

scrierea era hieroglifică.-Bun. A văzut cineva așa ceva?Se lăsă tăcerea. Serafina continuă liniștită:-Textul tablelor de smarald a circulat la început în greacă pentru că

unii îl asimilează pe zeul Toth cu Hermes Trismegistos, mesagerul grec al zeilor și îi atribuie acestuia paternitatea tablelor. Știm că Toth îndeplinea aceeași funcție în mitologia egipteană și putem presupune că a existat cândva, demult, o culegere de texte care au stat la baza civilizației actuale, scrise sau aduse omenirii de un învățat aflat în contact cu zeii. Pot bănui doar cine erau acești „zei”, citind scrierile biblicului Enoch, un alt personaj civilizator cu care Toth a fost asimilat de unii oameni. Zeii veniți din spațiu vă spun ceva?

-Parcă am auzit vorbindu-se despre ei, recunoscu Peruggio cu un zâmbet în colțul buzelor. Dar mă încăpățânez să înțeleg de ce cărțile străbunilor mei nu amintesc nimic despre ele.

-Din același motiv pentru care cartea mea despre demoni din 1712, pe care am lansat-o ca pe un best-seller, a căzut în uitare, făcu Ulrich mucalit.

-De parcă știai la 1700 ce e acela un best-seller, îl tachină Serafina. Dar îți înțeleg remarca, societățile ca și oamenii au tendința să măture sub preș tot ce nu pot înțelege sau ce contravine învățăturilor oficiale.

-Oamenii da, dar ai mei? Peruggio îi privi pe rând, cu ochii gravi.

18

-Ai tăi – ai noștri, de fapt, se corectă Serafina – au fost abandonați aici, într-o lume ostilă și sălbatică, în mijlocul unor ființe primitive care nu se deosebeau încă prea mult de animale. Ți se pare imposibil ca tocmai ei să le fi trădat oamenilor anumite cunoștințe din secretele „zeilor”? Ce interes ar fi avut să se afle cine i-a trădat pe zei? Dacă au existat vreodată însemnări precise despre acel Toth, ele trebuiau să dispară ca personajul să se transforme într-un erou mitologic și să nu mai fie un individ în carne și oase, care poate fi luat la întrebări pentru faptele lui. Și-apoi, de unde știm că nu au existat scrieri despre Toth? Nu am recuperat decât două dintre cărțile fiilor luminii, e prea puțin ca să putem reconstitui o lume plecând de la ele.

-Sună plauzibil. Ulrich urmărea dezbaterea cu interes, plimbându-se cu pași mari încoace și încolo pe iarba din fața casei. Și totuși ceva nu se potrivește: tablele de smarald datează din antichitate, oare învățăturile cuprinse în ele n-au devenit un lucru desuet între timp? Ce știau anticii și noi n-am descoperit încă și ce ar putea interesa o civilizație venită din spațiu, care se presupune că e mult mai avansată decât omenirea?

Serafina rămase gânditoare, tăcând pentru o vreme. În jurul mesei se lăsă liniștea. Giovanna, Iustin și bătrâna, care nu interveniseră în discuție, păreau că încremeniseră și abia respirau. În fond, ei nu erau decât oameni, iar acolo se vorbea despre zei. Oftatul Serafinei sparse tăcerea.

-Ulrich, ai pus o întrebare a naibii de complicată. Aici nu există decât două răspunsuri: sau tablele conțin secrete care oamenilor le-au scăpat, pentru că încă nu au nivelul de înțelegere necesar, sau piatra cunoașterii nu reprezintă un tezaur de înțelepciune, așa cum am crezut noi.

-Dar ce ar putea fi în cazul ăsta?-Poate descrierea unei metode secrete de a dobândi cunoașterea?

În fine, ipoteza mea e fantezistă, acceptă Serafina, dar nu am o alta mai bună, cel puțin deocamdată. Problema e ce facem acum?

-Asta e relativ simplu, zise Peruggio încetișor. Este îndeobște acceptat că începuturile civilizației, așa cum o cunoaștem noi, trebuie căutate în Egipt. Deci plecăm acolo!

Comesenii răsuflară ușurați – aveau măcar un plan, chiar dacă nu știau prea multe despre el. Numai Ulrich bombăni supărat.

-Plecăm în Egipt, hm…Și eu care tocmai voiam să merg la cinematograf! De fapt n-am trecut pe aici numai ca să mă aflu în treabă, nici să mă arăt ce frumos îmi lucește părul la soare (nuuuu!) ci ca să vă invit la cinema. E un film cu vampiri la Oravița și vreau să-l văd. Vine cineva cu mine?

-Nu știam că există cinematograf la Oravița, murmură bătrâna. Pe vremuri mai rulau filme duminica, în sala căminului cultural, dar asta a fost de mult.

-Caută pe „Oravița punct ro”, lămuri Ulrich în râsetele generale. S-a dat în folosință acum două luni o sală ultimul răcnet, mică dar cochetă. Am rezervat cinci locuri, pentru azi după masă.

-Filmele horror nu se dau numai noaptea?-Există și reprezentații de noapte, răspunse Ulrich întrebării lui

Iustin, dar am considerat că e mai bine așa. Știi, sala mică, aerul închis, mulți oameni cu sânge cald la un loc…nici nu vreau să mă gândesc! Mă simt mai bine să văd filmul ăsta atât timp cât soarele e pe cer.

19

-Dar ai grijă, dragule, făcu Giovanna. Precis vor fi în sală unii care vor spune răutăți despre neamul tău și nu e cazul să te iei la bătaie. Ziua ești vulnerabil, nu uita asta!

-Bine, promit! Ne revedem la mine peste vreo trei ore, da?Un cor de voci entuziaste îi răspunse. Din fața casei lui Ulrich

pornea șoseaua forestieră care ducea la Sasca, iar de acolo drumul comunal spre Oravița. Serafina își privi tatăl și soțul cu seriozitate.

-Poate voi n-aveți chef de filmul ăla, dar ați face bine să veniți amândoi. Uri n-a fost niciodată într-o adunare așa mare de oameni și n-aș vrea să se întâmple ceva rău. Merită să avem grijă de el…și de ceilalți.

Peruggio încuviință.-Suntem prieteni, iar Uri s-ar putea să aibă nevoie de ajutor.

Cap 2: Un tip documentatPe pânza perfect întinsă zburau în toate direcțiile mâini, picioare și

capete desprinse de trupuri, sângele curgea în valuri iar muzica bubuia infernal. „Marfă”, comentau puștii din primele rânduri, îndesându-și în gurile căscate o nouă porție de floricele de porumb. Giovanna strângea pe întuneric mâna lui Ulrich, în timp ce privea cu ochii mari bătălia care părea că nu va lua sfârșit decât odată cu filmul. Ședeau în mijlocul rândului, flancați de Iustin de-o parte și de Serafina și Peruggio de partea cealaltă. Ulrich privea încântat, constatând mulțumit că vederea fluviului de vopsea roșie pe care asistenții regizorului o răspândiseră peste tot nu-l excita de fel, cum nu-l tenta nici mirosul oamenilor aflați în jurul lui. Era bine! Dumitrescu arunca priviri scârbite ecranului: renunțase la munca lui de criminalist pentru o activitate mai liniștită și își dădea seama cu neplăcere că pentru oamenii din jur cea mai grozavă imagine era cea a cadavrelor hăcuite. Dezgustător! Serafina și Peruggio se distrau în felul lor, sondând mințile celor din sală și schimbând mintal impresii. Numai Uri era impenetrabil pentru darurile lor telepatice – mintea lui nu emitea nici un semnal, nu de parcă ar fi fost nevoie! Expresia de satisfacție de pe chipul lui arăta cu prisosință că se distra de minune.

După două ore de tortură a ochilor și urechilor spectatorilor, lumina se aprinse. Iustin oftă din greu – în fine! Puștii din primele rânduri se îndemnau să plece, dar fură măturați de pe scară de un grup de tineri în haine de piele, care împingeau la o parte fără milă lumea buimacă. Până și Ulrich primi un ghiont zdravăn, iar la ieșire nasul unuia dintre copii sângera destul de serios. Giovanna își trase logodnicul deoparte – acum nu mai era vorba de vopsea roșie și ar fi fost mai bine ca Ulrich să nu vadă sângele. Ieșiră în lumina puternică a soarelui de sfârșit de vară, clipind des, mai ales Uri ai cărui ochi erau mult mai obișnuiți cu întunericul. Un individ cu un reportofon se luă după el.

-Domnul Heller, domnul Heller, un moment! Sunt de la „Vocea Oraviței”. Ne puteți spune câteva cuvinte despre încântătoarea dumneavoastră soră? Noi toți aici suntem fanii cărților ei!

20

Ulrich se întoarse cu cel mai fermecător zâmbet spre omul cu reportofonul.

-Nelly regretă că momentan nu poate fi aici cu noi, dar este în Statele Unite unde își lansează o nouă carte. Din păcate nu mi-a destăinuit când se va întoarce, asta depinde de modul în care merg negocierile. Unele din cărțile ei se vor ecraniza și Nelly se află în tratative cu diverse studiouri cinematografice.

-Îmi permiteți să scriu asta în ziarul de mâine?-Desigur, domnule!-Dacă tot vorbim de filme, cum v-a plăcut cel pe care tocmai l-ați

vizionat?-Oh, foarte mult! Nu vedeți entuziasmul tinerilor? Oravița a intrat în

stăpânirea vampirilor, ce mai vorbă!-Vă mulțumesc, domnule Heller. Bun titlu mi-ați dat pentru ziarul de

mâine! Și ziaristul dispăru în mulțime. „Sper să nu fi avut o premoniție” murmură Ulrich pentru sine. Dar nu

mai avea timp de reflexii, Dumitrescu, Serafina, Peruggio și Giovanna îl înconjurară și plecară cu toții, plini de veselie. Lângă ieșirea cinematografului nu mai rămăseseră decât grăbiții de adineauri, care ieșiseră primii din sala de spectacol. Unul dintre tineri își freca înciudat pumnul.

-Aproape că mi-a rupt mâna, criminalul ăla blond. O să mi-o plătească! Parcă avea o armură sub țoalele alea de om spilcuit.

-Potolește-te, ce vrei să-i faci? Dacă are asemenea mușchi de fier e mai bine să-l eviți. Vina ta, dacă dai ca boul!

-Poate că l-am lovit eu în grabă, dar tipul mi-o va plăti, asta e sigur. Știu unde locuiește individul și-i voi face o vizită când nu se va aștepta.

„Concentrează-te, concentrează-te intens asupra locului în care vrei să ajungi, ca și cum de asta ar depinde viața ta. Imaginează-ți trupul tău dizolvându-se în aer și pe tine privind scena de undeva din afara lui. Simte că plutești asemenea unui fulg fără greutate – lasă-te purtată de vânt încotro te va duce el, iar dacă nu te duce acolo unde vrei, schimbă-i direcția. Închide ochii și concentrează-te asupra sinelui tău. Închide ochii…” Serafina își tot repeta aceste cuvinte auzind, undeva în străfundurile îndepărtate ale minții, și îndemnurile lui Peruggio care se gândea intens la ea. Fixă cu privirea capătul poienii, la vreo cinzeci de pași distanță, strânse pumnii și ridică ochii spre soarele care se afla în mijlocul bolții. Se lăsă absorbită de lumina acestuia, până simți că ea însăși începe să radieze lumină. Închise ochii, conștientiză aceea senzație minunată de zbor cu care de acum începea să se obișnuiască și, când deschise ochii din nou, poiana era deja în urma ei și ea ajunsese tocmai în locul pe care îl privise adineauri.

„Superb, iubito, ești excepțională” auzi în gând vocea catifelată a lui Peruggio. „Acum încearcă doar să-ți imaginezi locul în care vrei să ajungi, fără să-l vezi. Ar trebui să reușești chiar și așa”. Serafina își strânse părul, își fixă mai bine chingile rucsacului pe umeri și se lăsă pradă gândurilor. Să aleagă un loc, altul decât ceea ce vedea înaintea ochilor…un loc frumos, unde ar vrea neapărat să ajungă. În mintea ei se formă imaginea încântătoare a cascadelor Beușniței - șuvoaie cristaline de apă curgând domol peste

21

bolovani imenși, acoperiți de cel mai mătăsos mușchi verde din câte existau pe Pământ. Fiecare picătură de apă transformată într-un smarald lichid scânteietor, care reflectă soarele și alte milioane de picături la fel de verzi și de strălucitoare…Simți mirosul umed și aerul proaspăt din jurul cascadei, care de fapt se afla cu doi kilometri mai încolo, pe firul apei.

-Hei, întotdeauna dai buzna în felul ăsta? Anunță-te măcar într-un fel sau altul, înainte să mor de inimă!

Glasul ăsta – glasul rece al unui bărbat – sigur nu mai venea din mintea ei. Serafina deschise ochii: se afla chiar pe podețul de lemn străbătut de potecă, sub un uriaș bolovan surplombat, în firul principal al cascadei. Uri îi zâmbea strâmb de la câțiva pași distanță, clipind des din ochii lui liliachii – probabil rematerializarea Serafinei, într-un flux strălucitor de raze de lumină îl orbise.

-Uau, Uri, sunt bună! Adineauri eram abia în poiana de lângă păstrăvărie și-acum…

-Păi, chiar ești bună! Ce faci, înveți să te deplasezi ca fiii luminii?-Da, și nu mi se mai pare greu. La început aveam probleme să-mi

păstrez concentrarea, nu puteam să zbor singură, trebuia ca Peruggio să mă țină de mână. Dar încep să mă obișnuiesc - e cumva ca și cum aș învăța să înot, dar nu în apă, ci în aer. Când treci de șocul inițial, e chiar plăcut!

-Și bărbatul tău? N-a venit cu tine ca tu să poți exersa singură?Serafina râse.-E în mintea mea de fapt, așa cum probabil bănuiești. Dar a preferat

să stea acasă. E un hatâr pe care i-l face tatei. Știi, e ultima zi de concediu și tata pleacă mâine înapoi la slujbă, dar înainte de asta a vrut să vadă nu știu ce meci de fotbal la televizor. Peruggio a zis că stă să se uite și el, dacă poți să-ți imaginezi așa ceva.

-Nu pot nici mort, recunoscu Ulrich, apoi râse ca de o glumă bună. De fapt, nu pot și pace. Ar fi ultimul lucru de pe fața pământului care să-l intereseze. De ce să-și piardă vremea cu asta?

-Pentru că vrea să fie drăguț cu tata. Peruggio se simte vinovat - știe că e o prostie fenomenală și totuși. Tata avea reticențe față de el, ca fiu al luminii. N-ar fi vrut o căsătorie cu cineva – Serafina își căută cuvântul – cineva diferit de noi, oamenii. A fost bucuros să afle că Peruggio era uman, când s-a întors sau s-a reincarnat în forma lui materială, așa cum zice el. Tata a binecuvântat imediat această nuntă, apoi lucrul de care se temea s-a întâmplat, când încă nici nu ne întorsesem din luna de miere: Peruggio a redevenit un fiu al luminii, iar eu am pășit în lumea lui. Acum se străduiește din greu să-i arate tatei că nu e diferit de un om normal, chiar dacă asta înseamnă pentru el să suporte cu stoicism fotbalul la televizor.

-Dar voi nu puteți minți. A zis cumva că-l interesează meciul?Serafina zâmbi.-Uri, fii serios, o fi tata un împătimit al fotbalului, dar nu e prost. Nici

măcar el nu crede că soțul meu ar fi interesat de meci. Nu, Peruggio i-a spus că nu îl vom vedea până de Crăciun și vrea să stea cu el, asta e tot. De fapt acum e mai mult aici cu mine decât la televizor cu tata, dar poate să fie atât de adorabil cu oamenii ca tata să nici nu sesizeze cât de tare se plictisește.

-Și tu? Te împaci cu noua ta situație?Serafina se așeză în iarbă, cu fața la cascadă și vorbi calm:

22

-Cu lucrurile bune te obișnuiești repede. La început am fost copleșită – citeam gândurile oamenilor, puteam zbura, nu trebuia să mănânc de trei ori pe zi, ci doar să stau la soare, observam mai bine toate lucrurile frumoase din jurul meu decât înainte. Am pus mâna pe broderiile vechi din lada de zestre a bunicii, cele cusute de mama ei și de bunica ei și dintr-o dată am simțit la ce se gândiseră acele femei din familia mea când au țesut și au brodat, cu multe decenii în urmă. A fost o experiență fascinantă! E adevărat, sunt și unele trăiri neplăcute – reacționez la durerea celor din jur ca și cum ar fi propria mea durere, le împărtășesc emoțiile și temerile, dar Peruggio spune că voi învăța, cu timpul, să-mi protejez mintea de aceste intruziuni externe și experiențele oamenilor să nu mă mai afecteze atât de puternic. E bine că locuim izolați, departe de sat, cel puțin într-o primă perioadă.

-Ai condus institutul. Nu-ți lipsește?În ochii uriași, albaștri-turcoaz ai Serafinei se aprinse un licăr

nostalgic.-A fost o viață agitată, Uri. Ani de zile mi-am găsit refugiul în muncă,

încercând să uit de singurătate și de ceea ce credeam a fi moartea lui Peruggio. Acum mă bucur de un pic de tihnă, îmi iau timpul necesar să privesc în jurul meu. Știi că pot simți prezența a tot ce e viu? Plantele și animalele au și ele emoțiile lor – simple, e adevărat, dar încântătoare și mă minunez de fiecare lucrușor în parte. Și-apoi, n-ar mai fi corect să lucrez în cercetate. Colegii mei de la institut se chinuiesc din greu cu proiectele lor, iar eu respir cunoașterea asemenea aerului.

-Nu te tentează să dezvălui omenirii mai mult decât știe știința actuală? Umanitatea ar putea face un salt uriaș înainte.

Serafina păru în cumpănă, dar zise într-un târziu:-Nu, n-ar fi bine. Omenirea mai dispune încă de prea mult din

agresivitatea ei primară. N-ar face decât să fabrice noi arme. Nu, ne vom ține departe și nu vom interveni decât atunci când un dezastru iminent ar pune viața în pericol pe Pământ. De altfel avem cu ce ne petrece vremea – dacă piatra cunoașterii ar fi așa ușor de găsit, n-ar mai fi fost necesară intervenția Mediatorului.

Uri tresări.-Aha, deci lucrați la subiectul ăsta…-Zi de zi, răspunse zâmbind Serafina. Crezi că șomăm sau suntem

cumva în vacanță? Am parcurs wikipedia și toată biblioteca bunicii. Știi, încă învăț - pot citi cu viteza cu care citește Peruggio, dar mi-e greu să-mi mențin concentrarea prea mult timp și trebuie să fac pauze dese. El spune că asta ține de amintirile naturii mele umane și că voi trece peste aceste amintiri cu timpul. Una e să citești o carte, întorcând pagină cu pagină, alta e să atingi doar coperta, să te lași absorbit în interiorul cărții și să scanezi instantaneu atât conținutul ei, cât și toate gândurile celui care a scris-o, chiar dacă asta s-a întâmplat cu secole în urmă.

-Dar îți place…-Da, e o parte din noua mea experiență de viață și mă fascinează.

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc, însă modul în care percep acum conținutul unei cărți e ceva cu totul nou și imposibil de redat în cuvinte.

-Și ai ajuns la vreo concluzie?Serafina oftă.

23

-Da, dar probabil e greșită. E prea simplă și nu cred să fie nevoie de Mediator pentru asta. Textele medievale spun despre tablele de smarald că posesorul lor dobândește nemurirea și mie îmi vine greu să cred că asta ar vrea să obțină o civilizație avansată. Prea e împotriva legilor firii.

-Nemurirea nu se obține decât în urma morții, rosti Ulrich sumbru. Știi că vorbesc din propria experiență. Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Ulrich reluă firul discuției: deci nu crezi că ar fi înțelept să cercetezi tablele de smarald? Traducerile nu sunt niciodată fidele textului original și probabil în tablele autentice stă cine știe ce putere străveche, pe care textele de pe wikipedia nu o pot avea.

Serafina oftă.-Îți dai seama și tu că tablele de smarald s-au pierdut în noaptea

istoriei! Nu există decât transcrieri ale lor. Ar trebui oare să căutăm tablele lui Toth, atunci când știm deja ce conțin ele? John a cercetat Biblioteca Congresului, nu sunt nici măcar acolo, deși există câteva mii de referiri la ele.

Ulrich făcu agitat câțiva pași, așa încât Serafina decise să schime firul discuției. Va reveni, desigur, la cartea lui Toth, atunci când Uri se va liniști și va încerca să afle, cu multă diplomație, ce anume îl scosese din calmul lui de invidiat. Era însă limpede, amicul familiei voia cu încăpățânare să plece în Egipt.

-Dar tu ce faci aici? Și mai ales ce faci singur?-Mă plimb.-Haide, Uri, nu fii enigmatic cu mine. Ne cunoaștem de prea multă

vreme…-Mă plimb pur și simplu. După mintea ta, n-are voie omul să se

plimbe?-Ba da, atât că tu nu ești om!-Nu fii îngrijorată! Ulrich râse. N-am plecat după pradă - știi că nu

mă pot hrăni în timpul zilei. Și chiar și acum, când sunt singur, beau tot sânge sintetic. N-aș vrea s-o supăr pe Giovanna și hrana artificială mă face să fiu mai controlat și mai puțin agresiv.

Serafina căscă gura de uimire și aproape că uită s-o mai închidă.-Cum adică ești singur? Tu nu ești singur niciodată, Giovanna e

mereu cu tine.-Nu și acum! Citești mințile oamenilor și chiar nu știi că prietena ta

cea mai bună a plecat în Italia?-Nu știam. Celor apropiați nu le citesc mintea niciodată, nu consider

corect față de ei să le aflu secretele pe care ei nu vor să mi le spună. Deci, când și cum a plecat Giovanna?

-Sunt patru zile de atunci, răspunse Ulrich. A zis că stă o săptămână sau cam pe-acolo, că are de rezolvat niște treburi legate de o moștenire. Acum înțelegi de ce rătăcesc pe coclauri? Fără ea casa mi se pare un cavou. E un loc mort, Serafina, un loc dezolant – oricât ar fi de frumoasă, eu singur nu-i pot da viață: doar ziduri pustii și flori uscate în vaze de sticlă, pașii mei care stârnesc ecouri stranii, încăperi goale și tăcere. Sunt mort, nu e nici o picătură de viață în mine și orice aș încerca să fac, casa mea fără o ființă vie tot cu un mormânt aduce.

-Păi poate ar trebui să schimbi florile uscate pe ceva mai vesel. Pune și tu flori proaspete, Uri și dă-le apă rece în fiecare zi.

24

-Nu, Serafina, nu înțelegi. Ulrich o privi cu tristețe, cu ochii lui violeți plini de melancolie. Florile se ofilesc în prezența mea pentru că sunt …sunt ceea ce sunt, asta e. Buchetele minunate din casa noastră au fost puse acolo de mâna Giovannei. A doua zi după ce ea a plecat le-am găsit pălite, ca și cum soarele le-ar fi ars și le-ar fi uscat. Le-am aruncat cu părere de rău – răspândeau un miros de putrefacție - și am cumpărat buchete mari de imortele, florile de pai care se pun de multe ori pe morminte. De astea măcar mă pot bucura și eu…

-Te conduc acasă, zise brusc Serafina sărind în picioare. Cred că am o soluție pentru problema ta cu florile.

-Da, dar eu nu pot ține pasul cu tine, mai ales ziua.-Păi n-am zis nimic de zburat. Ne plimbăm și eu voi culege flori de

câmp pe drum, de acord?Ulrich se învoi și plecară agale pe poteca ce ducea la Lacul

Dracului. Septembrie își intrase în drepturi – pe cărări apăruseră primele frunze galbene, așa încât covoarele de flori din iunie nu mai erau decât amintirea verii care trecuse. Și totuși ochiul atent al Serafinei zărea mereu câte o floare întârziată – ea le numea „buruieni drăguțe” și în fond asta erau, pentru că nimeni nu le plantase acolo și nimeni nu le purta de grijă. Și totuși, an de an, ele răsăreau ca să aducă bucurie ochiului.

-Nu ți-e milă să le rupi așa? Vor muri în vază!-Crezi asta? Nu aș fi soția Mediatorului dacă n-aș simți durerea

fiecărei ființe vii. Dar florilor ăstora nu trebuie să le plângi de milă, ți le voi dărui din toată inima mea. Știi că asta le poate da viață?

-Chiar și acasă la mine, unde totul este mort?-Da, chiar și așa!-Ai un plan?Serafina păru scandalizată.-Doar nu ți-ai închipuit că am cules florile numai ca să le arunc pe

cărare! Sigur că am un plan. Dacă măcar toate lucrurile ar fi atât de simple ca planul ăsta al meu!

-Iartă-mă, n-ar fi trebuit să întreb așa o prostie. Dar cum tot vei trece pe la mine, îți voi arăta ceva care să merite drumul. Poți să-ți chemi și soțul, nu am secrete față de el.

Oare de ce Serafina se gândi imediat că acel ceva era legat de tablele de smarald?

Ajunseră la casa de lângă lac, Uri flecărind vesel – își recăpătase buna dispoziție – iar Serafina cu brațele pline de flori, din care făcu un buchet superb. Pe din exterior, casa părea aceeași dintotdeauna – o vilă luxoasă cu un etaj, din piatră de munte, cu o scară în spirală ducând pe platforma pe care se găsea intrarea – două uși imense de sticlă lăsând lumina gălbuie, dulce, a zilei de toamnă să se răspândească în hol.

Serafina își ridică nasul cârn în vânt și mirosi aerul. Avea un iz ciudat – parcă mirosea a praf, a neaerisit, a vechi, deși locuința era nouă. În plus, în holul înalt care se întindea pe două niveluri, un geam de la etaj rămăsese deschis și tot nu putea împrospăta aerul. Bizară treabă!

25

-E mirosul morții, lămuri Ulrich. Așa e de când a plecat ea. Nici n-am intrat în dormitorul nostru comun, ca să nu mă deprime mai tare – pur și simplu mi-am petrecut o bună parte din timp ca pe vremuri, pe fundul lacului.

Lacul Dracului era locul în care Ulrich își găsise moartea, cu aproape cinci secole în urmă. De atunci obișnuia să bântuie prin apele reci, lipsite de pești sau alte forme de viață, exceptând stratul superficial, verde, de mătasea-broaștei, care părea uneori un lințoliu. Serafina simți două lacrimi adunându-i-se în colțul ochilor. Dacă percepea durerea făpturilor vii, pe cea a lui Ulrich nu o putea percepe, dar era atât de evidentă pe chipul frumos și palid al bărbatului blond încât Serafinei îi veni să plângă. Se stăpâni – era și așa destulă tristețe acolo - și zise pe un ton autoritar, arătând spre buchetele mari de imortele răspândite prin casă:

-Pe astea ți le cari în biroul de la subsol, n-au nevoie de apă sau de soare. Iar mie îmi aduci un bol mare de sticlă, în care ai pus apă rece.

Ulrich se execută fără o vorbă. Între timp Serafina făcu rost de pe masa din hol de un cuțit de desfăcut scrisori și, când primi bolul cu apă, își crestă vârful unui deget, pe care răsări o picătură de culoarea argintului. Sângele fiilor luminii nu are același efect asupra celor nevii ca sângele uman. Lichidul argintiu este pentru ei o otravă mai distrugătoare chiar și decât alcoolul, așa că nici măcar mirosul, asemănător celui de rășină de brad, nu le trezește setea. Ulrich se mulțumi să ridice din umeri și plecă să caute un plasture pentru degetul Serafinei, o măsură inutilă pentru că soarele închide instantaneu rănile celor strălucitori. Ea însă picură de pe deget câțiva stropi în bol, apoi aranjă buchetul cu pricepere. S-ar fi zis că florilor nici nu le trebuia altceva, pentru că îndată își ridicară viguros capetele. Serafina dădu mulțumită ocol aranjamentului floral – arăta foarte bine, chiar și pentru gusturile ei exigente.

-Așa vei avea pentru eternitate flori proaspete. Sângele nostru e viața însăși.

Ulrich păru mișcat - și totuși dispoziția lui era schimbătoare. Se bucura de flori și de prezența bunei prietene, ca peste câteva clipe să-și reia aerul melancolic.

-Bine, na, uite că-mi calc pe inimă și-ți mai fac un hatâr. Voi scana pentru tine mintea Giovannei, ca să știi ce face și ce gândește cu adevărat – altceva decât banalitățile pe care și le spun oamenii când vorbesc la telefon. Vrei?

-Numai dacă nu-i faci rău și n-o să doară, zise Ulrich repede. Serafina se concentră. Nu era greu să ia legătura cu Giovanna,

chiar dacă se aflau departe una de alta. Erau prietene atât de bune că ar fi găsit-o în orice loc de pe Pământ, oricât de îndepărtat.

-Iubita ta e într-un taxi, la Roma, zise ea după ce se relaxă și întrerupse legătura cu mintea Giovannei. Tocmai a dat șoferului adresa unui orfelinat. Zău, Uri, nu are rost să devii nefericit pentru atâta lucru. Știi bine că Giovanna a avut un trecut până nu v-ați întâlnit. Știi că a avut un tată șef peste Mafia calabreză, care i-a lăsat o avere imensă și mai știi și că Giovanna nu voia acești bani murdari și i-a împărțit între biserici, spitale, orfelinate și tot felul de fundații caritabile. E deci normal să meargă uneori să viziteze aceste instituții, nu e nimic rău în asta.

-Știu, dar a plecat îngrijorată. Și nu a vrut să merg cu ea.

26

-Nu a vrut pentru că te iubește, iar îngrijorată a fost tot din cauza ta. Se temea că în absența ei îți vei relua vechile obiceiuri - știi tu, cele specifice neamului vostru.

-I-am promis doar că n-o să beau sânge de om, atunci când am o altă alternativă. Putea să mă creadă pe cuvânt, sau să mă ia și pe mine la Roma.

-Uri, nu fii prost! Giovanna s-a dus să discute cu tot felul de oameni și știe că nu ți-e ușor să-ți reprimi pornirile naturale față de cei cu sângele cald și roșu. N-a vrut să te facă să suferi de sete, atâta tot. Știi doar că te iubește, că se gândește la tine și că așteaptă să se întoarcă aici tot atât cât o aștepți și tu să revină. Și mai știi că eu nu spun minciuni.

De astă dată, Ulrich scoase la iveală un zâmbet radios, care-i lumină întreaga făptură.

-Chiar că sunt nevoit să te cred. Mulțumesc, Serafina, m-ai făcut fericit! Dar ți-am promis și eu ceva – hai în bibliotecă!

Numita bibliotecă ocupa tot subsolul clădirii și era locul în care Ulrich își petrecuse zilele, de la răsărit până la apus, înainte ca Peruggio să-i dăruiască abilitatea de a nu arde la lumina soarelui. Poseda o serie de manuscrise medievale, foarte valoroase, păstrate într-un spațiu fără geamuri, cu umiditatea și temperatura reglate de sofisticate sisteme electronice de control. Ulrich citea enorm de mult și era de o inteligență sclipitoare. Își făcuse mai nou un nume în literatura horror și semnase o mulțime de cărți sub pseudonimul de Nelly Noel, despre care susținea că e sora lui. Oamenii din Sasca și din împrejurimi o știau mai bine pe frumoasa Nelly decât pe fratele ei, dar de fapt Ulrich se folosea cu prisosință de abilitatea de a fermeca oamenii, pentru ca ei să vadă o persoană inexistentă.

Serafina intră în bibliotecă – era așa cum și-o amintea, luminată de lămpi puternice, cu o panoplie impresionantă de arme albe de paradă pe un perete și stive de cărți peste tot. Ulrich o trase spre partea rezervată cărților celor mai vechi și mai prețioase, unele datând dinainte de inventarea tiparului. Rafturile cele mai dragi lui erau cele cu cărți oculte, tratând vrăji, blesteme și tot felul de ciudate credințe medievale. În acest moment se auzi interfonul de la intrare.

-S-o fi terminat meciul. Mai bine, nu trebuie să vorbesc de două ori. -E Peruggio, confirmă Serafina și se grăbi să urce scara care ducea

în hol. Uri rămase în bibliotecă, râzând.-Sunt nostimi ăștia doi, fug unul după celălalt chiar și acum, când s-

au luat cu acte în regulă!Serafina se afla deja în prag, în brațele lui Peruggio. Îi căuta gura cu

buzele lacome și nerăbdătoare, se topea în îmbrățișare, în timp ce el se lipea fierbinte de trupul ei și ochii îi deveniseră argintii.

-Iubito, ce dor mi-a fost de tine!-Bine, na, țineți-o așa până mâine, bombăni Uri, că eu am vreme.

Timpul meu este veșnicia.Peruggio se îmbujoră și dădu drumul Serafinei.-Ulrich, nu fii rău, doar tu și Giovanna…Au! Serafina îl ciupi ușor de braț și Peruggio intui că e preferabil să

schimbe subiectul.-Soția mi-a transmis să trec pe aici că ai ceva să ne spui. Așa este?

27

-Ceva foarte important, preciză Ulrich. Asta, bineînțeles, dacă vă interesează tablele de smarald.

Cei doi tineri făcură ochii mari. Ulrich împinse două fotolii spre rafturile rezervate magiei negre, după care el însuși se așeză pe colțul biroului și începu să vorbească pe tonul lui rece și uniform:

-De la ultima noastră discuție pe tema tablelor de smarald, am cercetat colecția mea de manuscrise medievale și am pus datele cap la cap. Știam că am pe undeva blestemata de traducere, dar de mai bine de două sute de ani nu m-am ocupat de ea și, credeți sau nu, nici măcar memoria mea nu e infailibilă. Iată ce am aflat: corespondența Toth – Hermes – Enoch nu poate fi dovedită, deși apare în unele texte. Aici ne mișcăm pe terenul incert al unor legende foarte vechi. Ce trebuie să rețineți e pasiunea alchimiștilor din Evul Mediu pentru cartea lui Toth - ei credeau că ar conține formula magică de transmutație a elementelor cât și secretul vieții veșnice.

Tresăriră – Ulrich fusese ucenicul unui alchimist, pe vremea când deja devenise un mort-viu. Dacă exista cu adevărat o piatră filozofală, aceasta se găsea în buzunarul Giovannei, permițându-i să se bucure o eternitate de dragostea lui Uri, fără să trebuiască să moară pentru asta, așa cum murise el.

-Fiecare alchimist care se respecta susținea pe atunci că are originalul cărții, cel scris de mâna zeului Toth, continuă blondul. Asta era desigur o bazaconie, dar pe unii i-a dus de-a dreptul pe rugurile Inchiziției. Cel mai probabil exemplarul original trebuia să se fi aflat în Biblioteca din Alexandria, asta dacă presupunem că a mai existat în epoca lui Alexandru Macedon. În fond, între anii în care a fost scrisă și Alexandru s-a scurs cel puțin atât timp ca între Alexandru și epoca modernă. Chiar și cronicile primei dinastii egiptene vorbesc despre cartea lui Toth ca despre ceva venind din timpuri imemoriale, asemenea Cărții Morților. Deci documentul, probabil scris pe papirus, ar trebui să aibă cel puțin șase mii cinci sute de ani, dacă ar exista. Numai că noi știm sigur că azi nu mai există – a ars fie în primul, fie în cel de-al doilea incendiu al Bibliotecii din Alexandria. Ceea ce tulbura mințile alchimiștilor medievali erau desigur copii manuscrise ale cărții - știm că la Alexandria scribii multiplicau de zor cele mai valoroase documente ale epocii.

-Dacă era într-adevăr opera unui zeu, se putea apăra singură de foc, șopti Peruggio. Și Cartea Mediatorului e indestructibilă! Una din două, ori cartea a fost distrusă și atunci e un artefact uman, ori e opera lui Toth și atunci există și astăzi. Poate ar trebui să cercetăm istoria alchimiei și să mergem la Praga, orașul medieval al alchimiștilor.

-E inutil, făcu Ulrich rece. Pe seama ei circula o legendă ciudată – se zice că ar conține formula elixirului nemuririi, dar nici o ființă muritoare nu putea atinge manuscrisul. Deci e sigur că toți cei care l-au tradus au avut la dispoziție copii mai mult sau mai puțin conforme cu originalul. Interesant lucru, chiar și capetele cele mai luminate de acum două-trei secole se ocupau cu așa ceva, ceea ce dovedește că oamenii aceia credeau cu convingere în puterile miraculoase ale cărții.

Zicând asta, Uri se apropie de bibliotecă și arătă cu mâna un raft întreg.

-Poftim! Astea nu sunt decât volume de traduceri sau cărți care tratează subiectul Tablelor de smarald. Iar asta – scoase un op vechi din raft –

28

este celebra traducere din latină în engleză a lui Newton, în prima ei ediție tipărită. Acum să vă văd, dragilor, cum o interpretați!

Serafina luă cartea și începu să-i întoarcă filele îngălbenite, cu un respect aproape religios.

-Păi, știm exact ce conține: un text tot atât de criptic ca și catrenele lui Nostradamus, din care fiecare înțelege altceva. În esență mesajul se învârtește în jurul formulării „cum e sus, așa e și jos”, despre care unii au spus că ar putea fi un imn adus simetriei naturii.

-Și tu ce crezi?Serafina privi calmă în ochii liliachii ai lui Ulrich. Acești ochi, care

tulburau mintea omenească, nu aveau nici o putere asupra fiilor luminii. -Asta nu-ți va plăcea deloc, dar mie îmi seamănă prea bine cu

„precum în cer, așa și pe Pământ” din rugăciunea Tatăl Nostru. Parcă ar vrea să spună că lumea oamenilor și lumea zeilor nu sunt atât de diferite și că, în esență, sunt conduse de aceleași principii. Dacă e așa, nu are cum să conțină nu știu ce formulă a nemuririi, pentru că toate ființele vii sunt muritoare, chiar și Toth era.

-Da, dar unele se reincarnează fără să piardă experiența vieților lor anterioare. Aceste făpturi nu fac nici o diferență între moarte și somn, pentru că din punctul lor de vedere e același lucru, observă Peruggio. Și noi suntem astfel, adăugă el în șoaptă. Voi chiar credeți că în cartea lui Toth zace un mesaj ascuns, cu care merită să ne pierdem vremea?

-Eu, una, aș zice că nu strică să vedem dacă nu cumva putem găsi originalul, răspunse Serafina.

-Și cum…-Păi, e simplu. Excursia în Egipt devine o prioritate și o urgență. Ce

ați zice de o vizită la piramide?-Sună tentant! Ulrich părea entuziast, lucru rarisim pentru o ființă

nevie. Numai să așteptăm câteva zile, să se întoarcă Giovanna din Roma, că eu nu plec fără ea.

Serafina zâmbi.-Am înțeles, va trebui să organizez o croazieră pe Nil și o

săptămână de plajă, pentru că Ulrich va vedea pentru prima oară soarele Mediteranei și merită atâta lucru.

-Numai să se întoarcă Giovanna, repetă Ulrich cu încăpățânare.Peruggio ridică mirat din sprâncene, dar zise cu diplomație:-Firește, Uri, fie cum vrei tu.

Cap. 3: Iubirea GiovanneiOdată cu plecarea lui Iustin și a bunicii, casa de pe deal deveni

puțin ciudată – Peruggio și Serafina n-ar fi tulburat cu vreun sunet liniștea naturii din jur. Își vorbeau în gând, se mișcau sincron, iar uneori pe geamurile casei se vedeau lumini atât de puternice, ca și cum înăuntru cineva și-ar fi făcut de lucru cu un aparat de sudură. Turiștii din zonă plecaseră, toamna își intrase în drepturi depline și numai Ulrich mai bântuia prin pădurea devenită

29

aurie. El vedea uneori luminile, dar ridica doar din umeri, în timp ce în colțul buzelor îi apărea câte un zâmbet poznaș.

-Eh, se distrează tinereii, că doar sunt pentru prima oară singuri în propria lor casă.

Apoi ocolea gardul proprietății, astfel ca prezența să nu-i fie simțită. Peruggio și Serafina aveau dreptul să creadă, măcar pentru o vreme, că sunt singuri pe lume – numai ei și dragostea lor.

Într-una din aceste clipe foarte fierbinți și foarte romantice, Serafina stătea întinsă pe pat, sprijinită într-un cot și mângâia pletele ca noaptea ale iubitului ei. Peruggio, cu irisurilei lui argintii, hipnotice, o privea în ochi cu fascinația orbului care și-a recăpătat brusc vederea și contemplă adorator lumina. Desluși în ochii Serafinei o umbră ca un nor trecător și deveni surprins și îngrijorat.

„Ce te neliniștește, iubita mea?”„Giovanna”„Am simțit că ceva nu e în ordine, iubito. În mintea ta era îngrijorare

când te gândeai la ea”-Peruggio, poate o dragoste perfectă să se termine într-o zi din

senin? Sau poate o femeie să iubească doi bărbați în același timp?Serafina se surprinse vorbind cu voce tare. Când era încordată,

încă mai păstra acest obicei uman. În plus, în acest fel îl determina pe dragul ei Peruggio să-i răspundă în același mod și putea să se bucure de vocea lui mai catifelată decât orice mângâiere.

-Nu te îngrijora, în lumea noastră asta nu e posibil. Nu mă voi sătura vreodată de tine, cum nici tu nu vei avea ochi decât pentru mine.

-Da, dar în lumea oamenilor? Giovanna e om!-I-ai scanat mintea? Nu trebuia să faci asta – ea e prietena noastră

și noi respectăm intimitatea prietenilor noștri. -N-am făcut-o decât pentru Ulrich. Era atât de disperat și de singur!-Și ce ai descoperit?-Că Giovanna se gândea la Ulrich, dar cumva ciudat – ca și cum n-

ar fi vrut ca el să știe ce face ea. Și se mai gândea și la Dario. -Dario, repetă Peruggio îngândurat. Dario…Nu uita că el a fost

prima iubire a Giovannei. Știu, pentru noi e greu să pricepem una ca asta – nici tu și nici eu n-am cunoscut înainte de a ne fi întâlnit o altă dragoste. Eram un copil - diferit de ceilalți, atât de diferit că toată lumea mă respingea. Apoi ai apărut tu și dintr-o dată n-am mai simțit că sunt un străin care nu știe ce caută pe lumea asta. La început ceea ce simțeam nu era decât o stare de siguranță și de bine, care dispărea de îndată ce ieșeai din încăpere. Abia mai târziu am început să-mi pun întrebări – de ce tresăream de câte ori te vedeam, de ce pielea mea ardea când mă atingeai, de ce tânjeam să mă mângâi și de ce nu puteam dormi noaptea imaginându-mi cum ar fi dacă m-ai săruta? Niciodată nu mi-am dorit o altă iubire și asta va rămâne așa pentru tot restul vieții mele. Dar Giovanna e om – l-a iubit pe Dario și l-a pierdut în mod tragic și prima dragoste nu se uită. Iar Ulrich, cu sute de ani în urmă, a fost căsătorit cu Ghizella, care era însărcinată când a murit. Pe ei doi îi leagă nu numai iubirea, ci și durerea – fiecare îl înțelege pe celălalt, pentru că au trecut prin aceeași tragedie. Peruggio mângâie brațele soției sale, șoptindu-i dulce: să nu-ți faci

30

griji degeaba din cauza lor, sunt fericiți împreună. E fericirea pe care Ariana i-a promis-o lui Ulrich, pentru bunătatea lui și știi că voința Mediatorului e lege.

Ochii lui Peruggio licăriră severi. Respectul pentru instituția Mediatorului era esența civilizației fiilor luminii și ideea că cineva s-ar putea îndoi de cuvintele Mediatorului era de neimaginat în lumea lor. Serafina conștientiză realitatea – acum Mediator era el, soțul ei, o ființă infailibilă. Iar ea, în prezența acestei făpturi copleșitoare, se gândea la… oh, nu, numai la asta nu! Concentrează-te, fetițo, adună-ți gândurile! Nu te gândi la nimicuri, ca un om! Da, dar mâna lui Peruggio pe trupul ei o împiedica să se gândească la orice altceva…

-Astea nu sunt nimicuri, îi susură el dulce în ureche. Să nu-ți mai treacă prin minte asemenea prostii! Cum pot oamenii să numească un nimic aceea energie a iubirii fără de care Universul nu ar exista?

Serafina roși – blestemat obicei ăsta, cu cititul gândurilor! Apoi se agăță de cuvintele lui de mai devreme, ca înecatul de un pai.

-Deci voința Mediatorului e lege?-Da, dragostea mea…-Și ce vrea Mediatorul acum?Peruggio râse.-Știi prea bine ce vreau. Și când zic acum, e chiar acum, în clipa

asta!Realitatea încăperii din jur se topi într-o lumină nepământeană.-Bravo lor, mormăi Ulrich afară, bine-dispus (și nițel invidios). Copiii

ăștia nu pierd vremea degeaba, bravo lor!Serafina se cuibări relaxată în brațele primitoare ale lui Peruggio și

rămase nemișcată multă vreme. Într-un târziu își aduse brusc aminte de ceva, sări din pat și luă de pe noptieră minunatul album de fotografii, alb cu auriu, cu pozele lor de la nuntă. Își încolăci turcește picioarele și începu să-l privească, în timp ce Peruggio o strânse de talie și i se uită peste umăr.

-De-acum nici tu nu vei mai putea fi fotografiată, asemenea mie. Îți pare rău?

Serafina râse.-Cum să-mi pară rău? Cele mai minunate clipe ale vieții mele de om

sunt prinse în albumul ăsta.-Te-ai schimbat de atunci, ai devenit cu mult mai frumoasă.Serafina chibzui.-Da, dar parcă avem calități artistice înnăscute, date de sângele

nostru argintiu.-Așa este!-Păi, în cazul acesta, nu cred că voi avea nevoie de fotograf prea

curând. Râse și dispăru pe scara ce ducea în sufragerie, de unde reveni cu

un bloc de desen și o mulțime de creioane colorate.-Peruggio, nu te mișca, bine?Ochii tânărului sclipiră ca nestematele. Îi venise o idee și era

încântat.-Îți mai aduci aminte concursurile de fotografii de la institut? Ce-ai

zice să concurezi contra mea, de astă dată la desen?

31

Serafina desprinse câteva file din blocul de desen și i le întinse, însoțite de jumătate din creioane. Pe vremuri, Serafina și Peruggio desenaseră mult. Institutul, care trecea drept o realizare arhitectonică excepțională, fusese proiectat de ei până în cele mai mici detalii. Dar Serafina nu exersase de mult în domeniul portretului și mereu avusese o problemă cu chipul lui Peruggio. I se părea că oricât s-ar fi străduit, nu putea să prindă pe hârtie frumusețea lui strălucitoare. Luă un creion și începu să-i schițeze trăsăturile dragi, dar se opri contrariată. Desenase bine întotdeauna, dar nu în felul ăsta. Mâna ei se mișca acum singură, fără cel mai mic efort, iar ceea ce se vedea pe hârtie, trasat din numai câteva linii, era un chip perfect – frumusețea divină însăși, atât de vie cum nici o fotografie nu părea s-o poată reda. Peruggio doar râdea.

-Da, dragostea mea, e ceea ce crezi. Moștenirea sângelui argintiu ne face să simțim frumosul cu fiecare respirație!

Serafina veni să privească desenul lui și înlemni.-Dar trișezi, trișezi cu nerușinare! Eu am schițat un portret de bun-

simț, pe care să-l înrămez și să-l agăț pe perete, iar tu m-ai desenat nud? Să-ți fie rușine!

-Nu-mi este, ba chiar deloc! Ești perfectă! De ce desenul meu nu poate sta lângă al tău pe perete? Îi găsești vreun cusur?

Grea întrebare…Nu era, bineînțeles, nici un cusur de găsit schiței lui Perugio, oricât de cârcotaș ai fi fost. Dar totuși…nud…

-Valurile mării, oricât de grațios s-ar undui, nu sunt nimic pe lângă formele desăvârșite ale trupului tău. Nici un fruct nu are aroma ispititoare a pielii tale, nici gustul divin al buzelor tale. Petalele nici unei flori nu sunt la fel de catifelate ca obrajii tăi.

Poate că descrierea lui Peruggio ar fi părut un pic dulceagă și siropoasă, dacă n-ar fi fost rostită cu un glas tremurând de emoție, cald și înnebunitor de tandru. Și, bineînțeles, dacă n-ar fi fost purul adevăr. Serafina roși până la rădăcina părului ei arămiu și în timp ce fața părea să-i ia foc, pistruii i se accentuară. Peruggio încetase să-i vorbească, dar mâna lui o mângâia, accelerându-i pulsul.

-Fulgeră cam des pe aici, bombăni Ulrich când văzu unul din geamurile de la etaj inundat de o lumină orbitoare.

Serafina se cuibări iarăși în brațele lui Peruggio. Era bine și cald - oare se va sătura vreodată de asta? Privi schițele aruncate cât acolo, îl privi și pe el și simți fericirea prin toți porii pielii. Era ca și cum fiecare celulă din corpul ei ar fi cântat – o senzație greu de explicat și totuși extrem de concretă. Surâse și-și trecu degetele peste chipul drag pe care tocmai îl desenase cu câteva minute în urmă.

-Peruggio, oamenii pot uita în timp trăsăturile celor apropiați, care au murit de mult?

-Nu știu, de ce întrebi? Gândește-te de pildă la bunicul tău, ți-l poți aminti?

-Da, desigur, fiecare rid și fiecare fir din mustață, deși au trecut mai bine de zece ani de când l-am pierdut. De ce atunci în cazul Giovannei, când se gândește la Dario, în mintea ei nu se formează nici o imagine? Știam că se gândește la el, își repeta într-una „Dario, Dario, Dario” și eu totuși nu vedeam nimic.

32

-O explicație ar fi, numai că nu sunt sigur de ea. Dario a fost asasinat de mafia calabreză, trimisă de tatăl Giovannei, de față cu ea. Probabil șocul a făcut-o să nu vrea să-și amintească. Eu cred că și-a șters din minte în mod voit această imagine.

-Asta pot înțelege. Dar să nu fi păstrat figura lui din clipele fericite? Nu uita, au fost colegi de facultate timp de cinci ani și Giovanna spunea mereu că aceia erau anii ei cei mai frumoși, până a nu ajunge la institut.

Peruggio se încruntă.-Da, pare logic ce spui. Dacă te interesează subiectul atât cât să

faci investigații, aș zice să cauți facultatea de inginerie chimică din Roma, pe care Giovanna a absolvit-o cu trei ani înaintea mea. Trebuie să existe un site cu fotografii ale foștilor studenți sau ceva de soiul ăsta. Dar crezi că o ajuți răscolindu-i amintirile dureroase din trecut?

-Ea nu va ști nimic, se opuse hotărâtă Serafina. Dar simt că am de săpat în direcția asta, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine între ei. Pe Ulrich nu am cum să-l citesc, mintea lui e ca o găleată cu apă rece și gândurile lui sunt ca ceața pe care nu o poți prinde în mâini. Dar chiar dacă nu știu ce se petrece în mintea lui, îi pot simți tristețea. Toată averea lui pe lumea asta e Giovanna, iar ea e cumva distantă față de el în ultima vreme. Și mai nou pleacă singură la Roma, de unde înainte nu făcea un pas fără Uri al ei. Nu pot să cred că pur și simplu s-a plictisit de el – relația lor a fost prea profundă și ea s-a implicat prea serios ca focul să se stingă așa, deodată. Însă ceva o distrage și nu pot înțelege ce anume – Dario era mort când ea s-a întâlnit cu Ulrich și ea deja acceptase că l-a pierdut. De ce atunci se gândește iarăși la el atât de intens?

Monologul Serafinei fu întrerupt de soneria telefonului. Ea se grăbi să răspundă, alunecând grațios spre o măsuță aflată în colțul încăperii, în timp ce Peruggio îi sorbea din ochi fiecare mișcare și fiecare gest cu privirile lui argintii.

-Vorbești de lup, murmură Serafina. E Giovanna! Apoi se întoarse către receptor: da, dragă, îi transmit. Probabil rătăcește pe undeva prin pădure, dacă n-ai putut să dai de el la vila voastră. L-am văzut, desigur, e trist –îi lipsești foarte mult. Te-ai gândit serios când ai decis să mai stai la Roma? Poate ar fi fost mai bine dacă ați fi plecat împreună. Știi doar că el se poate controla atât de admirabil încât nu te-ar fi încurcat deloc și nici nu i-ar fi pus în primejdie pe oamenii din jurul tău.

Serafina tăcu, ascultând cuvintele Giovannei și rostind arareori câte un „da” sau „nu”, ca semn că era atentă. În final adăugă:

-Bine, dar să știi că ție îți va părea rău! Pregăteam expediția în Egipt, după tablele lui Toth, dar dacă vei mai sta mult la Roma, va trebui să amân plecarea pentru noiembrie. Știi doar că Ulrich sărbătorește Haloween-ul acasă!

Mai ascultă o vreme vocea Giovannei, apoi își luă rămas-bun. Serafina era confuză.

-Își prelungește vizita la Roma cu cel puțin încă o săptămână și mi-a cerut să-l anunț pe Ulrich. Tu ai face așa ceva, dacă ai ști că ești așteptat acasă de cineva căruia îi este foarte dor de tine? Cum a putut să ia o asemenea hotărâre?

Peruggio chibzui, apoi răspunse într-un târziu:

33

-M-am îndoit că interpretezi corect ce se întâmplă între Ulrich și Giovanna. Te rog să mă ierți, ai avut dreptate. Ideea ta e bună – ca să înțelegem situația, ar trebui să facem investigații în trecutul ei. Iar să-l anunțăm pe Uri că va mai rămâne singur o vreme nu-mi surâde deloc, dar absolut deloc!

Îl găsiră hălăduind prin pădure, fără vreun scop anume. Culorile toamnei erau incredibile, dar dădeau pădurii un aer melancolic, iar nici starea lui Ulrich nu era mai veselă. Însă Serafina tresări dureros abia atunci când el ridică privirile și ochii li se întâlniră – ochii lui păreau o reflectare în oglindă a albastrului adânc din irisurile Serafinei. Iar ea știa prea bine ce însemna asta: că el nu mai băuse nimic, nici măcar sânge sintetic, de o vreme.

-Uri, de ce lași să te chinuiască setea? Dacă Giovanna n-a umplut cămara voastră înainte de plecare, știi că poți găsi la noi sânge sintetic cât poftești. Sau vrei să ataci pe cineva?

El doar negă din cap, dar nu răspunse. Serafina îi mângâie obrazul rece, el îi luă mâna și-i mirosi încheietura.

-Dacă te-aș putea ajuta cu sângele meu, aș face-o. Dar știi că lichidul argintiu e otravă pentru tine.

-Știu. Îmi place doar mirosul pielii tale. Mă întrebi de ce nu mă mai hrănesc: Giovanna îmi aducea paharul la masă și aroma ei divină rămânea impregnată în pahar. Nu știu dacă ceea ce-mi potolea setea era sângele sintetic sau mirosul ei dulce, dar mă făcea fericit și stăpân pe mine însumi. Pe când acum…

-Acum va trebui să rezolvăm cumva lucrurile, cel puțin până când Giovanna se întoarce. Ce-ar fi să iei cina cu noi în fiecare seară? Știi, absența ei se va mai prelungi, tocmai m-a sunat ca să mi-o spună.

Peste chipul lui Ulrich trecu o umbră. Când vorbi, vocea îi suna obosită:

-Ești prea bună, Serafina, dar voi sunteți proaspăt căsătoriți și nu vreau să vă stric intimitatea.

-Păi, avem timp toată ziua și toată noaptea pentru asta, iar vizita unui prieten ne-ar prinde bine, zise roșind Serafina. Și-apoi nu mă gândesc să-ți fac ție un bine, ci mă îngrijorează oamenii din împrejurimi. Dacă suferi prea rău de sete, ai putea deveni agresiv și necontrolat. Mi-e teamă de asta, crede-mă!

Ulrich păru să ofteze, ceea ce morților-vii nu li se prea întâmplă.-Nu sunt un companion agreabil. Am și eu problemele mele, așa că

mai mult aș tăcea și aș sta bosumflat deoparte.-Nu-ți face griji degeaba. Știi că Giovanna te iubește și că se

gândește la tine. -Nu Giovanna mă îngrijorează, ci cei de soiul meu, recunoscu

Ulrich. Până acum trebuia deja să stabilim unde vom petrece de Haloween. I-am invitat ca și-n alți ani, dar au refuzat spunând că eu nu sunt demn de ei. Și mi-au interzis să merg să-i caut, deși probabil vor fi în cimitirul din Sasca sau în cel din Oravița, ca-n alte dăți. Știți, nu i-am pus pe tinerii aceia de la cinematograf să-și plătească datoria de sânge pe care o aveau față de mine pentru că m-au lovit și practic am fost exclus din societatea vampirilor.

Asta era ceva grav. Vampirii nu aveau decât o singură sărbătoare pe an și aceea era Ziua Morților. Pentru că prea puțini dintre ei dispuneau de

34

un adăpost decent, majoritatea ducându-și existența prin cripte vechi din cimitire, casa lui Ulrich devenea în fiecare an locul de adunare pentru petrecerea de Haloween – un lucru bun până la urmă, pentru că în ultimii ani nu se mai semnalase nici o moarte sau o dispariție misterioasă în zonă. Serafina bănui că Ulrich găsise o metodă de a se impune printre colțoși și de a-i obliga să-și restrângă orgia anuală în limite rezonabile. În noaptea cu pricina, Giovanna dormea întotdeauna în casa de pe deal a Dumitreștilor, pentru că prezența ei printre invitații lui Ulrich i-ar fi pus serios viața în primejdie.

Peruggio, care până atunci doar ascultase, interveni:-Uri, cât ești de stăpân pe tine însuți noaptea, în prezența

oamenilor?-Păi, eu aș zice că mă descurc bine, mai ales dacă mă hrănesc

dinainte. Dar de ce vrei să știi asta?-Pentru că mai nou și oamenii sărbătoresc Haloween-ul printr-o

petrecere, lucrul ăsta e din ce în ce mai răspândit printre tineri. Iar anul acesta la Oravița se organizează un bal mascat și mă gândeam că ar fi distractiv să ne ducem cu toții, dacă nu ai nimic împotrivă.

-Bineînțeles că nu! Ultimul bal mascat la care am participat a fost la Veneția, într-o noapte de carnaval, să tot fie trei secole de atunci. Cred că mi-ar face plăcere să merg la balul din Oravița.

-Unde mai pui, adăugă Serafina, că dacă apar și acolo zevzecii de la cinema, îi poți face să-și plătească datoria de sânge. Ajunge doar să-i sperii zdravăn!

Ulrich zânbi. Planul părea bun.

Giovanna se întoarse în Sasca după vreo zece zile și două amânări, pe mijloc de octombrie. Pe Ulrich îl găsi în casa Serafinei și a lui Peruggio, unde obișnuia să vină în fiecare seară la cină și să-și bea paharul de sânge sintetic.

-Noi ieșim la o mică plimbare, așa ca între fete, aruncă peste umăr Serafina, plecând pe cărare împreună cu Giovanna.

Ulrich fu oprit de Peruggio să le urmărească.-Tu ce treabă ai cu bârfele fetelor? Probabil discută subiectul

rochiilor de bal mascat sau ceva pe-acolo.Spre norocul lui, Peruggio zisese „probabil”. Nu putea minți și știa că

discuția dintre Serafina și Giovanna era orice, numai o bârfă nevinovată nu.-Scuză-mă, poate nu e cazul să mă amestec, dar te-ai gândit bine

ce faci când ai rămas atâta vreme departe de Ulrich? Știi cât de mult depinde de tine, Giovanna, făcu Serafina supărată. Ți-ai pus măcar problema că ar putea ucide într-un moment de disperare sau pur și simplu de sete?

-M-am gândit la asta, recunosc. Dar el e incredibil de stăpân pe sine și mai erați și voi prin preajmă, la nevoie. Practic știam că Ulrich nu va pune probleme cât timp eu lipsesc de acasă.

Serafina nu păru mulțumită de răspuns.-Giovanna, iartă-mă că mă bag în asta, dar familia mea îl știe pe Uri

de zeci de ani și mă simt datoare să veghez asupra lui, așa cum și el veghează asupra noastră. Nu cumva în anii de când sunteți împreună lucrurile

35

s-au schimbat între voi? Mai ești capabilă încă să-l accepți cu toate … hm… diferențele lui?

-Uri este iubitul meu și va rămâne așa, afirmă Giovanna cu hotărâre (slavă Domnului !). Dar și tu trebuie să înțelegi un lucru: că e un tip matur și responsabil, care știe perfect să-și poarte de grijă de unul singur. Iar o femeie simte uneori nevoia să poarte cuiva de grijă, să se ocupe de cineva slab și neajutorat. Asta face parte din firea noastră, spune-i instinct matern sau cum crezi, dar dacă vreau să-l apăr și să-l protejez pe Uri sigur dau de belea, pentru că îi încalc teritoriul. Poți să pricepi asta?

-Cred că am trăit ceea ce spui tu. Peruggio era un astfel de tip neajutorat când ne-am cunoscut și eu eram cea puternică. Totul a început exact cum spui – cu bucuria de a avea grijă de o ființă plăpândă, și uite unde au ajuns lucrurile acum!

Giovanna clătină din cap.-Nu e chiar același lucru. Tu te-ai îndrăgostit de Peruggio și ai ajuns

să-l iubești ca pe un bărbat. În timp ce eu voi continua să apăr și să protejez, fără să amestec nici un pic de dorință în acest sentiment. Obiectul dorinței mele rămâne Ulrich, ți-am mai spus.

-Poți iubi doi oameni la fel de mult dar în mod diferit, în același timp? Serafina păru sceptică.

-Păi de când te-ai măritat cu Peruggio nu-ți mai iubești tatăl? Bine, acum e adevărat că pentru o vreme nu va exista decât Peruggio pe fața pământului pentru tine, e firesc să fie așa. Dar odată vei ajunge și tu să descoperi că poate să existe o relație de un soi diferit, chiar mai puternică decât relația dintre tine și soțul tău.

Serafina se îndoi de acest lucru, așa că hotărî să schimbe subiectul. Rochiile de bal erau o temă neutră și numai bună ca să încheie conversația în mod plăcut. Dar un ghimpe i se înfipse în creier – putea exista o altă legătură, de un fel mai puternic decât dragostea dintre ea și Peruggio?

În seara aceea Ulrich nu mai cină la ei. Giovanna se întorsese și-i va pune pe masă un pocal cu sânge sintetic, care păstra mireasma pielii ei, iar el va fi nespus de fericit. Serafina și Peruggio cinară singuri, iar ea nu-și feri gândurile de mintea lui iscoditoare.

-Așa ceva nu există, afirmă scandalizat Peruggio după ce Serafina derulase în minte tot scenariul discuției cu Giovanna. Niciodată nu voi fi capabil să iubesc pe altcineva mai intens decât pe tine, oricine ar fi acel altcineva.

-Nu știu, poate că noi n-am trăit destul ca să acumulăm toate experiențele umane. Sau poate suntem diferiți de ei, atâta tot, făcu împăciuitoare Serafina. Sau poate chipul primului iubit se imprimă astfel în memorie, încât rămâne pentru tot restul vieții lucrul cel mai frumos dintre toate și te întorci mereu la acel chip, indiferent de cine te-a legat soarta.

Peruggio ridică ochii, curios.-Ai văzut în mintea Giovannei persoana la care se gândea cât timp

ați discutat? Parcă până acum nu-i vedeai chipul.-Da, am văzut-o, cu toate că n-am vrut dar era un gând atât de

intens încât mi s-a transmis și mie. Nici măcar nu pot crede că era iubire, ci mai degrabă adorație. Da, asta ar descrie lucrurile mai exact – adorația pe care oamenii o au față de zeii lor. Era un adolescent frumos, cu părul

36

castaniu-închis și ochii negri, ca ai Giovannei, și cu pielea ei creolă de meridională. Iar ea îl numea Dario.

-Ceva nu se potrivește, iubito. Dario și Giovanna s-au cunoscut la facultate, ea n-avea de unde să știe cum arătase el în adolescență.

Serafina înlemni, confuză: Peruggio avea dreptate!

Cap.4: ProfesorulProfesorul tocmai își încheiase lecția și vedea entuziasmul pe fețele

studenților săi. Categoric, era un om care impunea respect. Puțini oameni se bucurau de atâta considerație la Harvard și puține cursuri se țineau fără să existe un singur loc liber în sală. Nu ceru să i se pună întrebări la terminarea orei – își obișnuise auditorii că poate fi întrerupt în orice moment al expunerii. Cu un calm desăvârșit, lămurea orice problemă, apoi își relua discursul din punctul în care îl lăsase, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru acest lucru (și pentru multe altele) trecea drept una dintre cele mai organizate minți din campus dar el, când i se spunea acest lucru, răspundea doar cu modestie că studiul minții omenești e domeniul lui de activitate și că devenise ordonat, analitic și meticulos printr-un efort de voință accesibil tuturor. Într-un fel s-ar putea ca acest lucru să reprezinte purul adevăr, pentru că John Smith preda psihologia.

Acum studenții așteptau nerăbdători „tema de casă”, înainte să plece din sală. John nu-i lăsa niciodată fără așa ceva și lor chiar le făcea plăcere - exercițiile lui John nu erau din cele care se găseau în manuale, în schimb pretindeau istețime și creativitate, de care ei toți credeau că dispun din belșug.

-Ne vedem peste o săptămână, tinerii mei prieteni. Dar până atunci, ca să vă distrați un pic, veți face fiecare câte un mic experiment. Cursul de astăzi s-a axat pe puterea minții de a crea realitatea cu ajutorul gândurilor. Ce ați zice deci să provocăm soarta? Nu vă cer să vă gândiți la un palat și să-l aveți într-o săptămână, așa ceva nu ar fi posibil. Dar – John se încruntă gânditor pentru câteva clipe, apoi continuă – dar ce ați spune de un prieten din copilărie, pe care nu l-ați văzut sau despre care nu mai știți nimic de ani de zile? Ceea ce aveți de făcut e simplu și plăcut – vă veți concentra asupra persoanei în cauză, eventual asupra unei întâmplări agreabile din trecutul vostru la care a participat aceea persoană, până când veți simți o stare de bine aproape euforică. Nu uitați, gândurile bune creează mult mai ușor și mai repede realitatea decât cele rele. Dacă mesajul emis de mințile voastre a fost clar, așteptați-vă ca în câteva zile să vi se vorbească despre aceea persoană, să citiți despre ea sau să o întâlniți absolut din întâmplare. Tema voastră este să descrieți pe cel mult o pagină experiența trăită. Și nu uitați, alegeți o persoană care este improbabil să se afle în anturajul vostru în viitorul apropiat, ca să fiți siguri că ceea ce ați experimentat este puterea de atracție a propriei minți.

-Poate fi și gagica din adolescență? întrebă veșnicul mucalit al clasei.

37

-Desigur! Orice persoană a cărei amintire vă provoacă o emoție plăcută. Alte întrebări?Nimeni nu mai zise nimic. Studenții își strânseră notițele și părăsiră amfiteatrul. John ieși în urma lor, zâmbind.

Preda psihologia de mai bine de zece ani și acest lucru îi făcea plăcere. Nu-i displăcea activitatea didactică, deși la început nu fusese convins că se va împăca bine cu studenții. Pe el pregătirea cazonă începută de timpuriu îl făcuse să creadă că nu va înțelege spiritul nonconformist al tinerilor și luase propunerea de a preda ca pe o misiune de serviciu, printre atâtea altele. Dar timpul trecuse, studenții îl îndrăgiseră și numai seara, când se închidea în casa lui tăcută de burlac unde locuia singur, se mai gândea uneori că ceea ce face nu e decât o fațadă, care într-o zi va trebui dată la o parte. Desigur, la popularitatea de care se bucura, contribuiau din plin și legendele – studenții le răspândeau cu ușurință, iar John nu făcea nimic să-i împiedice. Tinerii motivau desele lui plecări de scurtă durată la Washington prin aceea că FBI-ul îi folosea experiența de psiholog atunci când încerca să-i încolțească pe cei mai înrăiți criminali. Probabil chipul său dur sau mușchii puternici îl făceau să semene în ochii lor cu un criminalist, dar nici cel mai isteț dintre ei n-ar fi putut să bănuiască adevărul: John se ocupa de contactele cu inteligențele extraterestre. Cariera îi fusese hotărâtă din adolescență, când se îndrăgostise de fetița ciudată și tăcută a vecinilor. Într-o zi fata i-a spus o poveste pe care l-a rugat să o țină doar pentru el – fusese răpită de un OZN și niște personaje stranii făcuseră experiențe asupra ei. John n-a crezut o boabă din istorisirea ei – fata a fost ulterior diagnosticată cu epilepsie. Dar când ea s-a sinucis „pentru că ei mă urmăresc și sunt mereu în mintea mea”, cum scrisese în biletul de adio, John a hotărât să afle adevărul cu orice preț.

Din prețul plătit făcea parte și casa singuratică în care își ducea zilele – nu că n-ar fi avut bani pentru ceva mai spectaculos, dar nu trebuia să fie ostentativ. Și-apoi la ce i-ar fi servit un palat? Trăia singur – avusese destule relații cu femei, care trăgeau ca muștele la miere la corpul lui sculptural, dar toate se sfârșeau brusc atunci când ele deveneau interesate de cariera lui. Într-un fel era bine că n-avea familie în situația lui - era căsătorit cu munca. Într-un alt fel era rău, mai ales în serile lungi când nimeni nu-l întâmpina în locuința pustie.

În seara asta însă, urma să aibă companie. Un vechi amic și colaborator, Steve Brown, urma să sosească. E adevărat că fusese convocat de John, care-i era superior ierarhic și că această ierarhie nu era de natură universitară. John ar fi vrut să-l revadă pe Steve în împrejurări diferite – nu atunci când îl rechema dintr-un concediu ca să-i dea vești proaste. În campus, Steve avea imaginea unui adevărat șoarece de bibliotecă: mic de statură, cu ochelari, matematician de talent și de renume, era adesea văzut împreună cu John, cu care alcătuia un cuplu oarecum comic – unul înalt și musculos, tipul de atlet care adunase trofeu sportiv peste trofeu sportiv în colegiu, celălalt neavând mușchi decât la creier și nici o altă pasiune decât matematica. John îl invidia un pic pe Steve, deși mama-natură nu-i dăduse acestuia nici o calitate fizică. Dar Steve avea o viață de familie perfectă, își petrecea fiecare clipă liberă cu sora lui mai mică, Amber, care-l răsfăța cu toate deliciile culinare imaginabile și pe care Steve nu prididea s-o laude ca pe cea mai bună bucătăreasă de pe Pământ.

38

Steve apăru spre seară la casa lui John. Evident, concediul îi priise – avea o figură odihnită și câteva kilograme în plus. John îl invită în „sanctuar”, un birou în care intra extrem de puțină lume și din care nu răzbătuse niciodată cel mai mic zvon despre ce anume se discuta acolo.

-A murit „Puștiul”, spuse John fără nici o introducere. De asta te-am chemat, să te pun la curent cu detaliile.

Steve își scoase ochelarii, ca să șteargă o lacrimă cu mâneca hainei.

-Știu. Veștile circulă repede în branșa noastră. Dar tot nu mă pot împiedica să-l plâng, doar am colaborat cu el ani de zile. Mare păcat!

-Și eu sunt întors pe dos, recunoscu John. Nu-mi pot ierta când pierd oameni din echipa mea, iar „Puștiul” era printre cei mai buni. De asta am vrut să te văd așa în grabă – va fi înmormântat mâine și ai ceva de făcut pentru mine. Vreau să-ți folosești abilitățile ca s-o scanezi pe nevastă-sa. Aveau doi copii mici – dacă putem să o ajutăm cumva, ar fi de datoria noastră să o facem. Mă refer la orice i-ar ridica moralul bietei femei – ajutor financiar, psihologic sau orice altceva. Poți să te ocupi de asta? Și încă ceva – trebuie să știu cât din activitatea soțului ei bănuia sau cunoștea ea.

-E simplu, răspunse Steve. Am trecut pe la ea să-i transmit condoleanțe, înainte de a veni la tine. Soția lui știa că „Puștiul” lucrează la niște planuri secrete, dar n-a insistat niciodată să afle despre ce e vorba.

-E bine așa, admise John. Te rog să nu uiți partea cu gândurile ei.-Se face, șefule. Doar să ajung în apropierea ei mâine la

înmormântare.Steve era o comoară pentru grupul condus de John – nimeni nu i-ar

fi bănuit, sub înfățișarea modestă, abilitățile telepatice. John studiase îndelung metodele de a-și bloca mintea, înainte de a-l accepta pe Steve în echipă. Nu e simplu să lucrezi într-o agenție secretă cu un individ care te citește ca pe o carte deschisă. În final, John se convinsese de fidelitatea absolută a lui Steve și-și făcuse din el principalul colaborator, față de care nu se mai străduia să aibă lucruri de ascuns.

-Care e povestea oficială a morții „Puștiului” și ce s-a întâmplat cu adevărat?

-L-am trimis în Egipt, vorbi John, pe care întrebarea nu-l luase de loc prin surprindere. Acolo s-ar fi încăierat cu niște turiști turbulenți și unul din ei a scos un pumnal. A murit la spital, în urma hemoragiilor.

Steve clipi din ochi, alungându-și lacrimile.-Bine, și adevărul?-Adevărul e că nici un turist, dacă nu e cumva chirurg, n-ar nimeri cu

cuțitul aruncat de la douăzeci de pași, noaptea, pe întuneric, inima cuiva. Cel care a lovit era de meserie, asta e sigur. „Puștiul” mi-a trimis un raport destul de îngrijorător, acum câteva zile. I-am cerut să plece la Cairo, unde urmează să sosească, nu peste multă vreme, Peruggio cu proaspăta lui soție. Trebuia să se asigure că pe cei doi tineri nu-i amenință nici un pericol.

Steve luă o expresie supărată. John știa că Peruggio nu era chiar feblețea lui, de când Steve dăduse greș lamentabil în încercarea de a-i citi gândurile. Mândria lui ieșise șifonată serios din înfruntarea cu ochii hipnotici ai lui Peruggio și el nu-i putuse ierta acest lucru, chiar dacă trecuseră câțiva ani de-atunci.

39

-Uite, oficial nu comentez, misiunea e misiune, dar noi suntem o agenție pentru cercetarea inteligenței extraterestre. De ce naiba ne riscăm viețile de dragul acestui Peruggio? I-am studiat arborele genealogic, am ajuns până în epoca Renașterii și n-am găsit nimic ciudat. Bine, admit că individul e deosebit, dar e tot atât de pământean pe cât suntem tu sau eu.

-Zău? Steve, nu te amăgi singur. Peruggio îți citește gândurile fără cel mai mic efort, iar dacă încerci să-i faci și tu același lucru, te alegi cel mult cu o săptămână de migrene, dar fără nici un alt rezultat.

-Peruggio e om, se încăpățână Steve. E adevărat că a cules două premii Nobel la vârsta la care alții abia se hotărăsc ce carieră să urmeze, sunt de acord cu cei care susțin că e un super-geniu, dar asta nu-l face încă să fie altceva decât un om.

-Asta nu, într-adevăr. Peruggio nici nu vrea să fie considerat altceva decât un om. Numai că nu e. Nu faptul că e genial e dovada originii lui, ci unele însușiri pe care le are. Câți oameni ai văzut să aibă sângele și cercul exterior al irisurilor argintiu? Câți dispar dintr-un loc ca să apară instantaneu în altul? Câți vindecă o rană numai trecându-și degetele deasupra ei?

-Lasă-mă cu povestea. Isus învia morții și totuși o mulțime de lume nu crede în el. Nu mă îndoiesc că Peruggio e un tip isteț, dar mie îmi pare un scamator fără pereche.

John cotrobăi într-un sertar al biroului, de unde scoase un plic de format mare, maroniu, plin cu fotografii. Deșertă fotografiile pe birou și-l privi grav pe Steve.

-Ceea ce vezi acum nu există și n-a existat niciodată. Clar?Apoi îi întinse o fotografie veche, neclară, în alb-negru,

reprezentând un obiect metalic, circular, zăcând vizibil avariat pe sol într-o zonă aridă. Steve întoarse fotografia și citi pe verso „Roswell, 1947”.

-Bine, ce legătură are asta cu Peruggio? Oricum jumătate din America știe ce s-a întâmplat la Roswell, iar cealaltă jumătate bănuiește.

-Am fost cu el acolo, când a venit să-și țină turneul de conferințe pe la universități. Conferințele au fost pretextul ca să-l pot cunoaște, își aminti John. Scena din fotografie eu am văzut-o pe viu, la fața locului. Peruggio a creat pentru mine o buclă în timp și ne-am întors în 1947, ca eu să pot vedea totul cu proprii mei ochi. Câți oameni crezi că sunt în stare să facă asta?

-N-a fost o proiecție holografică sau o secvență dintr-un film indusă în creierul tău? întrebă Steve neîncrezător.

-Par eu atât de ușor de păcălit? Nu, am fost la Roswell în anul 1947, înainte de a mă fi născut și am asistat la prăbușirea acelei nave extraterestre. Apoi evident că l-am dus să vadă totul.

Steve tresări îngrijorat. John îl liniști:-Am fost autorizat să fac asta, ca să nu spun că mi s-a cerut.

Reacția lui Peruggio a fost descrisă într-un raport de câteva zeci de pagini, din moment ce filmarea sau fotografierea lui erau imposibile.

-Cum s-a purtat când a văzut cadavrele? E cumva din aceeași specie cu extratereștrii de la Roswell?

John zâmbi.-Adineauri ziceai că e om, nu?-Bine, știi că nu mă dau în vânt după genul de frumusețe efeminată,

iar lui i s-a făcut deja prea multă publicitate. Adolescentul-minune, cea mai

40

frumoasă ființă de pe Pământ și alte tâmpenii. Cred că e și el sătul, până peste cap.

-Încerc să-ți înțeleg antipatia, Steve, dar să știi că îi datorăm infinit de multe lucruri.

-Chiar așa? Cel pe care ziarele îl numesc cel mai mare savant al epocii noastre se retrage pur și simplu, declarând că se lasă de azi pe mâine de cercetare. Dacă e atât de bun, de ce nu se gândește că omenirea mai are nevoie de invențiile lui? Oare avem tot ce ne trebuie ca să ducem o existență ca-n rai? Milioane de oameni se chinuiesc în fiecare zi cu boli a căror origine nu o cunoaștem – lui nu-i pasă de toți acești nenorociți?

-Poate că există lucruri mai serioase care amenință Terra decât toate acele boli și prioritățile lui Peruggio sunt altele. La asta nu te-ai gândit?

Steve nu răspunse. John continuă:-Ca să-ți răspund legat de cadavrele extratereștrilor de la Roswell,

Peruggio nu se înrudește cu ei. Altfel ar avea trăsăturile lor și pielea gri-verzuie, cu solzi de reptilă, dar el e ca noi. Peruggio e întru totul uman, are corpul fizic al unui om, numai creierul diferă. Cea mai bună descriere ar fi cea de persoană capabilă să treacă în alte dimensiuni ale realității.

Steve rămase cu gura căscată.-Asta e prea de tot!-Știu. Și totuși nu-ți pot da decât explicațiile pe care mi le-a furnizat

el mie, atât cât l-am putut înțelege. Să știi însă că tot ce urmează poate fi dovedit, până în cele mai mici amănunte. Peruggio are dovada verigii lipsă din lanțul evoluției umane – la un moment dat, o intervenție a unor ființe raționale dintr-o altă lume ne-a făcut să devenim ceea ce suntem astăzi. Atât că creatorii noștri, o civilizație războinică, ne voiau asemenea lor: uriași, având o durată a vieții de mii de ani și de o cruzime fără limite. Aceste creaturi au aterizat pe Pământ după ce distruseseră cea mai evoluată formă de viață cunoscută din Univers. Nu li s-a ripostat pentru că ființele evoluate considerau violența o încălcare a legilor Universului, de care ele se foloseau pentru a-și duce existența într-o armonie desăvârșită. Pe nava învingătorilor erau și câțiva prizonieri din această lume care avea un avans de civilizație de mii de ani-lumină față de orice ființă vie. Aceste făpturi s-au folosit de sângele lor argintiu ca să modifice codul genetic uman – asta ne-a dat posibilitatea să dobândim o parte din caracteristicile lor, în primul rând emotivitatea și sentimentele. Drept pedeapsă pentru gestul lor, aceste forme de viață au fost abandonate pe planetă și drumul lor de atunci încoace e drumul nostru. Cei mai mulți s-au stins în mediul ostil în care ajunseseră, dar linia de sânge a conducătoarei lor ne duce direct la Peruggio Sorriente , care este capabil să trăiască atât într-un corp fizic, cât și ca o formă de energie, așa cum făceau strămoșii lui.

Steve ascultase toată expunerea cu o figură șocată. Pașii săi se intersectaseră o singură dată cu cei ai lui Peruggio, dar acesta nu-l impresionase cine știe ce, până nu-i zărise privirea. Aceea întâlnire îi producea și acum lui Steve fiori pe șira spinării. John extrase din teanc o altă fotografie, de astă dată color și realizată cu tehnica ultimilor ani.

-Spune-mi ce vezi aici!Steve răsuci fotografia și o privi cu atenție.

41

-Altă navă extraterestră, bănuiesc, într-o pădure de brad sau ceva similar. De unde o ai?

-Mi-au furnizat-o serviciile secrete rusești. Într-o primă fază ne-au acuzat pe noi că le trimitem asemenea „jucării”, dar s-au lămurit repede că tehnologia e de natură extraterestră. A aterizat la ei acum mai bine de șapte ani, era agresivă și a ucis câțiva zeci de soldați. Rușii au avut mari probleme să mușamalizeze incidentul.

-Și? Ce s-a întâmplat cu nava? I-au venit cumva de hac?-Nu, n-ar fi fost în stare nici ei, dar nici noi. John mai căută o fotografie. Privește asta!Steve compară imaginile.-Este același loc, aceeași pădure, doar că în locul navei se zărește

un cerc perfect în interiorul căruia pământul este ars. Să înțeleg că nava a plecat de bunăvoie?

-Nu. A fost distrusă. -Cum, când ziceai că nici rușii, nici noi nu avem tehnologia

necesară?-Peruggio a trecut pe acolo, lămuri John. A obținut suficientă energie

prin concentrare mentală, cât să dezintegreze nava pur și simplu. Era de mărimea unui stadion și putea rezista fără o zgârietură unui atac cu arme nucleare.

-Și tu crezi că un asemenea individ are nevoie de o gardă de corp și-l trimiți pe „Puștiul” să moară degeaba în Egipt?

-Steve, nu ții de loc seama de psihologia lui Peruggio. Cu nava a fost prevenit, știa că acolo sunt dușmani și tot a încercat să ducă tratative cu ei. Dar cu oamenii e de o bunătate și o naivitate fără leac, absolut incapabil să bănuiască un lucru rău și deci incapabil să se apere. Să nu uiți, Peruggio e o ființă muritoare și, în fond, fragilă.

-Bine, acum ce caută un asemenea super-tip în Egipt și cine ar avea interesul să se ia de el?

-Bună întrebare, Steve. La prima parte am răspunsul: o civilizație din afara Pământului pretinde că aici ar fi fost ascuns un obiect pe care ei îl numesc „piatra verde a cunoașterii”. Vom fi atacați în caz că obiectul respectiv nu le este restituit.

Steve căzu pe gânduri.-Nu se poate, șefule, e prea ambiguu. Nu știm nimic despre piatra

cu pricina. -Noi nu, dar Peruggio are motivele lui să creadă că tablele de

smarald ale lui Toth sunt o copie târzie după un artefact extraterestru care ar putea corespunde cu piatra în cauză. De asta întreprinde voiajul în Egipt, ca să adune cât mai multe informații din locul unde se presupune că tablele de smarald au fost scrise. De ochii lumii, filmează un documentar pentru National Geographic despre tehnicile de mumificare.

-Există ceva ce nu se știe încă despre mumiile egiptene?-Dar există ceva ce se știe cu certitudine? În fine, e treaba celor de

la National Geographic, dar în mod sigur un film care vorbește despre blestemul faraonilor va avea priză la public, chiar dacă a fost precedat de încă o sută pe tema asta. Ceea ce nu cunosc e răspunsul la a doua parte a întrebării tale: cine are interesul să-i facă rău lui Peruggio și, implicit, nouă?

42

„Puștiul” a prins o convorbire între doi tipi care erau revoltați că Peruggio ar fi înviat un mort și spuneau că un asemenea individ trebuie să dispară, pentru că nu a făcut fapta cu pricina în numele nici unei religii cunoscute.

-Și chiar a făcut Peruggio una ca asta?-Nu, nici vorbă. Mi-a spus că poate vindeca cele mai grave răni, dar

că, și aici îl citez, „stăpânul vieții și al morții e doar Cel Veșnic, eu nu am nici o putere”. El chiar s-a întrebat de unde a putut să pornească un zvon atât de absurd. Cert e că „Puștiul” i-a urmărit pe cei doi tipi pe străduțele aglomerate ale bazarului când a fost înjunghiat.

-Ce chef aș avea să-i iau puțin la întrebări pe cei doi, făcu Steve cu năduf. Asta nu-l va readuce pe „Puștiul” la viață, dar măcar mi-ar ostoi mie durerea.

În ochii lui John se aprinse o lumină.-Păi, nu e imposibil să ajungi acolo dacă vrei neapărat. Pe moment

nu am decât câțiva colaboratori de ocazie la Cairo, dar nici un om al agenției. Însă păzește-te, s-ar putea să fie extrem de periculos. Cine știe peste ce grupare de fanatici religioși vei da, capabili să cumpere serviciile unui asasin plătit?

-Tocmai asta face abilitățile mele necesare în zonă. Nu uita, eu nu trebuie să trag de limbă pe nimeni. Ajunge doar să aflu ce gândesc oamenii.

-Da, i-o întoarse John, dar probabil te vei întâlni cu Peruggio, cum te împaci cu ideea asta?

Steve reflectă o clipă.-În fond, știu și eu că e un om bun. Și bănuiesc că e mai sătul decât

mine de tot tapajul pe care ziariștii îl fac în jurul lui. Cred că ne vom înțelege.-Bine, Steve, dar ține minte să fii cât se poate de prudent. M-ar

durea enorm să te pierd și pe tine, ca să nu pomenesc de dezastrul care ar domni în agenție dacă ne-ai lipsi de abilitățile tale. Nici măcar Peruggio nu pleacă la drum singur în încercarea asta.

-Păi, el nu e niciodată singur, făcu Steve. Logodnica lui Serafina, de-acum soția lui, e mereu cu el, oriunde s-ar duce.

John se aplecă și culese dintr-un alt sertar al biroului un plic, de asemenea de format mare, dar foarte elegant, din carton gros alb-crem și înconjurat de un chenar subțire în filigran auriu. Din plic scoase o fotografie pe care i-o întinse lui Steve.

-Poftim, asta e din arhiva mea personală.Steve privi fotografia cu atenție. Era lipită pe același soi de carton

ca și plicul, iar sub fotografie se găseau câteva cuvinte caligrafiate cu cerneală neagă. Steve își spuse că nu credea că e posibil să existe un scris atât de frumos. Citi cu voce tare. „Dragul meu prieten, dacă oamenii ar fi pe jumătate atât de fericiți pe cât sunt eu astăzi, am trăi cu toții în Paradis. Îți trimit această imagine în amintirea celei mai frumoase zile din viața mea”. Urma data și semnătura, la fel de artistică și de elaborată ca și scrisul – Peruggio Sorriente. Fotografia reprezenta patru tineri, toți incredibil de frumoși. În mijloc, un cuplu în alb – el cu tenul palid, ochii imenși, negri și părul în bucle ca abanosul, ea cu superbi ochi albaștri-turcoaz și păr ca bronzul, cu fața îmbujorată plină de pistrui. Pe cele două laturi ale grupului, alături de tânăra în alb se găsea un bărbat cu ochii violeți și părul ca aurul, iar lângă tânărul tot în alb, o femeie cu tenul măsliniu, o frumusețe meridională plină de

43

foc, într-o superbă toaletă de un mov-pal. Steve privi cu atenție încordată fața perfectă a tânărului în alb.

-Ciudat! N-aș fi crezut, deși auzisem că Peruggio a putut fi fotografiat o scurtă perioadă de timp. E exact așa cum l-am văzut acum opt ani în aeroport, complet neschimbat. Bănuiesc că fata în alb e Serafina, pe care n-am văzut-o niciodată, fata cealaltă trebuie să fie prietena ei Giovanna, dar despre bărbatul blond n-am nici o idee cine poate fi.

-Îți spun eu tot ce știu despre fiecare din ei. Ai memorat fețele lor?-Parcă trebuie să le memorez? Odată ce l-ai văzut, Peruggio îți

bântuie visele până trăiești.-Hm, și ziceai că nu-ți plac bărbații efeminați…Steve roși.-Nu în sensul în care crezi. Când zic că mă bântuie, mă refer la

privirea lui care arde ca focul. N-o voi uita în veci…-Privirea aceea poate ucide, șopti John ca pentru sine. E bine să nu

uităm asta când discutăm despre el. Dar cum am tot vorbit despre Peruggio, să-ți prezint și restul persoanelor din fotografie. Cum ai bănuit, fata cu ochi albaștri e soția lui, Serafina. Din câte știu, ea a devenit după nuntă asemenea lui, tot o fiică a luminii, cum își spun ei. Dacă vei fi pus vreodată în situația de a-i ajuta, nu trebuie decât să-i scoți la soare. Au o incredibilă capacitate de regenerare la lumină, orice leziune li se vindecă aproape instantaneu și își sporesc puterile în mod miraculos. Pot trăi numai cu lumină, fără hrană, săptămâni în șir. Serafina a fost campioană la arte marțiale, un amănunt de care e bine să ții seama. Bună la suflet ca și el, Serafina prezintă totuși o alergie particulară la ziariști, cărora nu le-a făcut niciodată viața ușoară. Cealaltă fată, Giovanna, e singurul om din grup. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că trebuie desconsiderată: fiică a unui șef de clan mafiot, deosebit de încăpățânată, și-a înfruntat de mică tatăl care dispunea, ca mijloc de persuasiune, de o armată de asasini plătiți și de o cameră de tortură. Mediul din care provine a făcut-o să fie tenace și neînduplecată, fără a fi însă un om crud. Are împreună cu Serafina un premiu Nobel, ceea ce spune multe despre nivelul ei de inteligență. Cel de-al doilea bărbat din grup e Johann-Ulrich Heller, prieten cu Peruggio și Serafina și logodnicul Giovannei. Se va implica activ în paza grupului și este de neînvins, dar numai noaptea.

-Aș fi preferat, dacă era după mine, ca Peruggio să-și fi ales un bodyguard ceva mai solid, îl întrerupse Steve. Individul ăsta e ceva mai înalt și mai vânjos, dar asta numai în comparație cu Peruggio, care pare un fulg de zăpadă rătăcit în poza aia. Cred că amicul lui, dacă încasează un pumn, nu se mai scoală de pe jos.

-Iar cel care-i dă pumnul trebuie dus de urgență la spital ca să i se pună brațul la loc, completă John.

-Chiar așa? Atunci ce soi de extraterestru e Heller ăsta?-Ulrich – Uri pentru apropiați – e cât se poate de pământean,

răspunse John.-Da? Parcă ziceai că din grup singurul om e Giovanna.-Așa ziceam, confirmă John.-Atunci ce naiba e Ulrich?-Ceva mult mai ciudat și mai incredibil decât Peruggio. Pentru cei ca

el nu există nici o agenție care să se ocupe de ei. Când Peruggio mi-a vorbit

44

de prietenul lui, l-am întrebat dacă nu cumva își bate joc de mine, dar el mi-a explicat că în reprezentarea pe care fiii luminii o au despre lume, creaturile magice își au locul lor, ca o formă de trecere între materie și energiile subtile ale Universului. Deci din punctul lui de vedere, în existența lui Ulrich nu e nimic anormal sau în afara legilor Universului.

-Nu mă mai fierbe atâta, bombăni Steve. Deci totuși ce e Ulrich?Răspunsul veni abia șoptit:-Ulrich e vampir.După care în biroul lui John se făcu liniște pentru o bună bucată de

vreme…

Cap.5: Bal mascatLa întrebarea lui Ulrich, Giovanna rămase cu lingurița suspendată în

aer. Era neobișnuit ca el să intre în bucătărie când ea mânca și era și mai neobișnuit ca un vampir să întrebe cum se costumează oamenii la balul mascat de Haloween. Giovanna își înghiți cu noduri iaurtul din gură, apoi răspunse:

-Știu eu? Voi participa pentru prima oară la balul ăsta, ca și tine. Dar bănuiesc că ar trebui să fie ceva tematic – adică fantome, vrăjitoare, plus nelipsitele prințese și prinți, fără asta nu se poate. Evitase intenționat să pronunțe cuvântul „vampiri”, dar era convinsă că jumătate din oraș va fi acolo cu mantii negre, făină pe față și colți de plastic.

Ulrich întoarse pe toate fețele cele auzite.-Și tu cum te vei costuma?-Aș putea să fiu vrăjitoare, nu crezi? Mi-aș cumpăra un soi de

pălărie neagră țuguiată, o mantie cu luna și stelele cusute pe ea, iar mătură avem și noi, nu trebuie să cumpărăm.

Ulrich nu păru încântat de idee.-Nu vreau să fii vrăjitoare – toate erau bătrâne și urâte și crede-mă

că am cunoscut câteva vrăjitoare adevărate în lunga mea existență. Nu erau simpatice deloc – majoritatea niște scorpii care practicau cea mai neagră magie, fără pic de remușcare.

Prudența o învățase pe Giovanna să nu ceară detalii – voia să doarmă bine nopțile și n-avea chef de coșmaruri.

-Dar tu ce ai vrea să fiu? Nu-mi spune că vreo prințesă, vor fi cel puțin o sută de prințese în sală!

Ulrich râse.-Nu m-am gândit la asta. Tu n-ai pielea albă ca laptele, ești mai

degrabă o frumusețe sudică, solară și ești mai fierbinte ca un cuptor încins. Închise un ochi și o privi chiorâș dintr-o parte. Da, mi te pot imagina ca pe-o cadână. Favorita sultanului, ce spui de asta? Te-aș putea îmbrăca în văluri transparente, sub care trupul tău divin să strălucească în toată splendoarea lui și te-aș putea acoperi cu bijuterii somptuoase.

-Și tu să fii sultanul? Giovannei îi surâdea ideea, mai ales partea cu bijuteriile.

45

-Nu, nici vorbă! Unde ai mai văzut un sultan atât de palid? În ce crezi că se vor costume majoritatea bărbaților?

-Vor fi vampiri, îi scăpă Giovannei.-Asta nu mă avantajează. I-ar face pe ceilalți să pară niște imitații

jalnice și cumplit de bronzate. Dar dacă tot vreau să-mi las la vedere fața albă, ce-ai zice de…Privirea lui Ulrich se roti prin bucătărie, în căutarea oricărui obiect alb. Frigider – nu, chiuvetă – nici atât, farfurie nu m-ar tenta. Ochii îi căzură pe paharul de iaurt început, abandonat de Giovanna pe masă. Îl luă și începu să-l studieze. Oare cum aș arăta costumat în iaurt Milli? Crezi că risc să întâlnesc pe altcineva la fel?

Giovanna se înecă de râs. Putea să jure că nimeni, niciodată, nu se dusese la vreun carnaval îmbrăcat în iaurt.

Seara cea mare veni rece și umedă. Serafina și Peruggio își făcură apariția pe cărare înainte de lăsarea întunericului, sau cel puțin se putea bănui că ei erau. Serafina era mai argintie ca o cutie de conserve, purta un fel de cască rotundă cu vizor, cu niște antene pe cap, iar pe costumul strâns pe ea se vedeau tot soiul de becuri minuscule care clipeau intermitent. Centura lată, tot argintie, de pe șolduri, conținea probabil bateriile și electronica întregului ansamblu. Se încălțase în cizme argintii, iar fața și mâinile îi erau vopsite în aceeași culoare. Putea fi luată în egală măsură drept astronaut sau drept roboțel, dar și într-un caz și în celălalt făcea o figură onorabilă. Alături de ea mergea cea mai clasică și mai convențională stafie – Peruggio se mulțumise să-și pună pe cap un cearșaf vechi, lung până la pământ, în care decupase două găuri pentru ochi și le conturase cu vopsea neagră. Costumul nu era cine știe ce, dar cum Peruggio putea să leviteze cu ușurință, impresia era covârșitoare.

Giovanna apăru într-un soi de costum de baie verde cu auriu, peste care-și trăsese niște pantaloni bufanți din voal verde. În rest, era literalmente îmbrăcată în șiraguri de perle și-și strânsese părul sub un turban de catifea împodobit cu smaralde și pene de păun. În spatele ei pășea cea mai caraghioasă făptură care fusese văzută vreodată: un individ cu pielea incredibil de albă, îmbrăcat în pantaloni și tricou mai albe ca zăpada, cu pantofi albi în picioare și ale cărui membre și cap ieșeau dintr-un fel de pahar uriaș de carton, cu capac, pe care scria „iaurt Milli” cu litere de-o șchioapă. Omul își pusese în vârful capului o beretă la fel de albă ca restul îmbrăcămintei, dar bereta lunecase pe părul lui mătăsos, galben-pai, și-acum stătea pe o parte, dându-i un aer boem.

-Luăm mașina, dragilor, sau…-Sau fii serioasă, Serafina. Ne întoarcem în zori, așa că Ulrich și

Giovanna pot călători și ei ca și noi.Peruggio dispăru într-o străfulgerare de lumină aurie, Serafina îl

urmă, iar Ulrich o ridică pe Giovanna în brațe și se topi în întunericul tot mai dens.

Peruggio se materializă pe o stradă dosnică și slab luminată, unde la ora aceea nu se vedea nici țipenie de om. Serafina apăru la câțiva pași de el, iar Ulrich și Giovanna chiar pe mijlocul străzii.

-Ulrich…pantofii, șopti Peruggio. De câteva zile începuseră ploile interminabile de noiembrie, noroiul

se întinsese peste tot iar încălțările lui Ulrich erau albe ca neaua.

46

-Ah, da…Făcu câțiva pași prin băltoace, atât cât să se vadă o dungă maronie

pe încălțările impecabile.-Așa e bine?-Da, excelent. Ia-o înainte!Merseră câteva minute în tăcere, ascultând zgomotele nopții.

Tămbălăul provocat de muzica dată la maxim în sala de bal se auzea până departe. Când cotiră pe strada principală, Peruggio îl opri pe Ulrich.

-Ești sătul și liniștit?-Oh, am băut atâta sânge sintetic că abia mă pot mișca și sunt mai

calm decât o bornă kilometrică așezată pe marginea drumului.-Și ce vei face dacă ne întâlnim iarăși cu tinerii de la cinema?-Să-i ia dracu, mormăi Ulrich. Scuze, șefu! N-o să-i omor fiindcă

sunt idioți, aștept să o facă singuri.Muzica petrecerii fu acoperită de un răpăit infernal. Oamenii aflați în

fața vechiului teatru din Oravița își puseră mâinile peste urechi.-Isuse, ce e asta? făcu mirată Serafina.-Dați-vă la o parte, dați-vă la o parte, urlă îngrozit careva de pe

marginea drumului. Nebunii nu știu de glumă!Trei motociclete uriașe, călărite de tineri în haine de piele, își făcură

apariția în viteză, ambalate la maxim.-Iată-ți oamenii, Ulrich, apucă să spună Peruggio înainte să le

lipească pe Serafina și pe Giovanna de zidul unei case, cu o mișcare fulgerătoare.

Lucrurile se petrecură apoi prea rapid ca cineva să-și mai amintească exact ce se întâmplase. Văzură cu toții o siluetă albă și caraghioasă, ca un fel de om îmbrăcat într-un pahar, stând șocată în mijlocul drumului, urmă o bufnitură puternică și în final motocicletele zăceau contorsionate pe drum, iar tipul cu hainele albe examina calm și meticulos trunchiul unui copac aflat în fața unei clădiri. Vitejii călăreți ai motocicletelor priveau buimaci scena, zgâriați, murdari și plini de sânge și noroi, dar întregi.

-Așa se merge, hahalerelor? izbucni omul în alb. Dacă nu era copacul ăsta să vă oprească, mergeați până la lună și înapoi, sau ce? Să cheme cineva o ambulanță, tipii ăștia trebuie reparați cumva. Iar de la motociclete luați-vă adio, le puteți duce la fier vechi.

Cei trei tineri fură înghesuiți iute în ambulanță, deși unul din ei protesta și nu voia să meargă.

-Am zis că-i așteptăm pe ceilalți în fața teatrului, lăsați-ne în pace, n-avem nimic!

-Ba aveți la cap, bombăni un spectator al scenei, nu numai voi ci și ceilalți. Toți opt sunteți nebuni de legat. Ziceți mersi că sunteți oarecum întregi, deși nimeni în orașul ăsta nu v-ar fi plâns dacă lucrurile se terminau prost pentru voi.

Cum toată lumea se ocupe de motocicliști, nimeni nu-l mai privea cu atenție pe omul în alb. Acesta își îndoi cu greu trunchiul prins în paharul rigid de carton, până când reuși să ajungă cu mâna la micile băltoace de sânge care rămăseseră pe locul accidentului. Apoi, nebăgat în seamă, duse degetele la buze și scuipă supărat.

-Pfui, alcool, puteam să jur că sunt beți turtă.

47

Cineva totuși îl auzi, pentru că o voce se apucă să zbiere:-La poliție cu ei, pentru testul de alcoolemie! La poliție!Duba ambulanței se închise în urma celor trei tineri și mulțimea de

gură-cască se buluci spre intrarea teatrului, în holul căruia se ținea balul. În fața ușii, doi zdrahoni angajați ca oameni de ordine își ștergeau sudoarea de pe față.

-Va fi o noapte lungă, făcu unul.-Și grea, completă celălalt. Au mai rămas cinci și se pare că erau

vorbiți să vină încoace. Vom avea de lucru, nu glumă!Fantoma, roboțelul, cadâna și iaurtul intrară fără probleme. Păreau

oameni la locul lor, calmi și civilizați. Numai iaurtul se opri în ușă, holbându-se perplex la un stand lipit la exterior chiar de zidul teatrului, unde un întreprinzător vindea tot felul de nimicuri de sezon. Printre pălăriile de vrăjitor, dovlecii de Haloween, mantiile negre și măștile horror, articolul cel mai căutat era perechea lungă și albă de colți de plastic. Ulrich își cumpără o pereche și se amuză trăgându-și colții artificiali peste caninii care arătau cum nu se poate mai umani.

-Ești iaurt sau vampir, hotărăște-te, îl apostrofă cineva din holul aglomerat.

-Sunt un iaurt care trebuie mâncat repede, altfel te mănâncă el pe tine, răspunse Ulrich râzând.

Apoi căscă ochii mari: jumătate din bărbații aflați în sală purtau mantii negre și colți de plastic, în cealaltă jumătate predominau, la egalitate, vrăjitorii și prinții. Numai un grăsan își împingea înainte burdihanul ca o sferă, peste care trăsese un tricou cu un imprimeu reprezentând o minge uriașă de fotbal. Petrecerea se încinse. Până și Ulrich se apucă să danseze, deși nu putea fi vorba de dansat cu Giovanna lipită de el, pentru că îl incomoda teribil costumul. Dar se distra de minune, asta era sigur. Giovanna câștigă fără bătaie de cap concursul pentru cel mai frumos costum feminin și asta puse capac bunei dispoziții de-a dreptul molipsitoare a lui Ulrich.

Când nimeni nu mai părea să-și amintească incidentul cu cei trei motocicliști, de afară se făcu auzit un tărăboi infernal: veniseră ceilalți cinci, în huruitul motoarelor și cereau insistent să fie lăsați să intre în sală. Păreau cam agitați și cam speriați, iar costumele lor de piele neagră erau pe alocuri ferfenițite. Paza de la intrare le opuse rezistență dar pierdu repede – în fond erau doi contra cinci. Motocicliștii își făcură o apariție pe gustul lor, plină de zgomot și de înghionteli. Se repeziră la pupitrul unde DJ-ul mixa muzica, îi smulseră microfonul și cerură liniște.

-E vreun vampir printre voi? Dacă da, avem un mesaj pentru el. Vreo sută de capete se întoarseră în direcția intrușilor, toate

arătându-și colții amenințători, albi și lungi, din cel mai veritabil plastic.-Cam mulți din ăștia, bombăni unui din tinerii în geci negre de piele.

Parc-a plouat cu ei pe aici!-Avem metode să-l recunoaștem pe cel autentic, zise șeful bandei.

Numai un vampir adevărat știe care e biserica blestemată, cel puțin asta ne-au spus ăia din cimitir.

Aha…deci goniseră prin cimitir cu motoarele lor infernale, o impietate față de bieții oameni care merseseră acolo să aprindă o lumânare pentru cei dispăruți. „Ăia” din cimitir însă făcuseră o impresie profundă asupra

48

găștii de vagabonzi, pentru că șeful lor păli când aminti de ei și ceilalți patru schimbară priviri neliniștite.

-Deci, reiau! Care te știi vampir de-adevăratelea, te așteptăm peste cinci minute în fața teatrului.

Cei cinci părăsiră încăperea și oamenii începură să comenteze zgomotos evenimentul. Nimeni însă nu se grăbi să-i urmeze.

-Vampiri, pe naiba! Precis li s-a făcut de cafteală și caută nod în papură cui o fi destul de prost să-i creadă. Cine ar avea mintea să se pună cu cinci deodată?

În jurul vocii care rostise aceste cuvinte se adunară grupuri-grupuri de oameni care acum își dădeau cu părerea. Într-un târziu conveniră că toată treaba cu vampirii era o poveste și derbedeii căutau de fapt un prilej de gâlceavă. Ca cei cinci să nu se poată întoarce, se apucară să baricadeze ușile, dar nu înainte ca tipul costumat în pahar de iaurt să fi putut ieși.

Ulrich își roti ochii în noaptea de afară. Vederea perfectă în întuneric îi dezvălui de îndată locul unde tinerii așteptau, discutând aprins.

-Șefu, eu am chef să mă car de aici. Cele cinci minute aproape au trecut, nu va veni nimeni să preia mesajul. E clar că cineva ne-a făcut o farsă sinistră trimițându-ne încoace.

-Ba nu era nici o farsă, istețule. Pe tine nu te mai doare gâtul? întrebă șeful lor, frecându-se cu măna pe sub gulerul bluzonului, într-un loc care părea tumefiat chiar și la lumina chioară a becurilor de pe stradă. Eu nu sunt un fricos, dar ce am pățit azi la cimitir m-a lecuit pentru o vreme de dorința de a mai trece pe acolo. Nu știu peste ce am dat, dar ăia sigur nu erau oameni.

-Șefu, nu mai povesti că se zbârlește părul pe mine, scânci un altul. Crezi că dacă ne-au mușcat, vom deveni ca ei?

-De unde vrei să știu, idiotule? Ah, dar uite un tăntălău a cărui mutră cere palme. Ce dracu caută albinosul pe stradă la ora asta? Și unde sunt prietenii noștri?

-Păi, ăsta-i cretinul care era să-mi rupă mâna la cinema, moaca lui albă nu o uit așa ușor. Să-l batem, ne mai răcorim un pic cu asta și-apoi ne cărăm!

Ulrich înaintă fără teamă spre cei cinci, care râdeau de el.-Hei, parcă voi ați spus în holul teatrului, acum câteva minute, că

aveți un mesaj pentru vampir. Eu sunt ăla și ca dovadă, dacă parola era „biserica blestemată”, răspunsul la așa ceva nu poate fi decât Domul din Timișoara. Oamenii n-au de unde să știe asta, dar precis tipii din cimitir v-au spus răspunsul corect.

-Cară-te de aici, caraghiosule!-Încetișor, mormăi șeful tinerilor. Caraghiosul a zis ce trebuia, într-

adevăr Domul din Timișoara era răspunsul. -Da, mă, dar n-are ăsta față de vampir cum n-am nici eu. Ăia din

cimitir da, te băgau în sperieți, dar ăsta? Unde-ți sunt, amice, ochii roșii?-Mi s-au deschis la culoare , pentru că beau sânge sintetic, dar amic

ești cu trântorii de teapa ta, nu cu mine – eu îmi aleg prietenii mai bine de atât. -Fii, omule, serios! Ești vreun profesoraș de istorie care a citit pe

undeva balivernele cu „biserica blestemată” și acum se dă mare. Dispari sau te batem!

49

-Da?Cu o mișcare fulgerătoare, Ulrich îi rupse celui care vorbise mai

înainte gulerul jachetei, lăsându-i gâtul descoperit și cercetă două mici semne roșiatice pe care individul le avea pe gât. Gestul fusese atât de iute și de imprevizibil că ceilalți patru nu apucară nici să se clintească din loc.

-Ai avut noroc, va trece în trei zile. Nu mi-ar fi plăcut să fii transformat și să împart eternitatea cu un gunoi ca tine.

Apoi se întoarse către cel care părea a fi șeful derbedeilor.-Mutra mea cere palme, zici? Nimeni nu e perfect! Dar ia să mă

ocup puțin de a ta!Ulrich îi trase fulgerător o palmă zgomotoasă, iar pielea se crăpă

instantaneu, lăsând sângele să țâșnească. Vampirul își înmuie un deget în sângele individului, totul sub privirile înghețate și pline de panică ale celorlalți patru, apoi duse mâna la buze.

-Pfui, alcool. Mai e vreunul dintre voi care n-a băut?-E…eu, se bâlbâi cel care părea cel mai puțin masiv dintre cei cinci.

Mi se face rău la beție.-Bine, zise Ulrich apropiindu-se.-Să nu mă seci de sânge, strigă îngrozit tânărul.-Nu, dacă te porți decent. Să-mi povestești ce s-a întâmplat la cimitir

și care era mesajul.-Am fost cu motoarele să-i speriem pe cei care mergeau să aprindă

lumânări de Ziua Morților. Dintr-o dată au apărut trei umbre negre din spatele unor cripte vechi, erau zdrențăroși, slabi, groaznic de palizi și miroseau sinistru. Au zis să-l găsim pe vampir și să-i spunem să fie peste trei nopți, fix la miezul nopții, la monumentul din fața bisericii blestemate. Apoi, oricât de repede am fi gonit noi, erau mereu în fața noastră și la un moment dat ne-au oprit și ne-au făcut asta…a fost dureros, noi credeam că sunt colți din ăia de plastic, dar tăiau ca un brici și ardeau ca focul.

Tânărul își arătă rana de la gât.-Apoi au zis să dispărem de acolo și să nu privim înapoi și ne-au

însoțit până la poarta cimitirului. Noi ne-am uitat în urmă, ne era prea frică să nu ne urmărească, dar ei n-au ieșit din cimitir. După un timp ne-am despărțit, trei dintre noi au venit direct la petrecere, iar ceilalți urma să-i întâlnim aici. Erau…erau vampiri adevărați?

-Unii foarte vechi și foarte primitivi, răspunse Ulrich. Viețuiesc prin cripte, se tem de oraș, de mașini, de electricitate și se hrănesc cu sângele puținilor oameni care noaptea se învârtesc în jurul cimitirului, de regulă niște vagabonzi așa cum erau ei înșiși cât timp au trăit.

-Deci sunt morți?-Sunt morți ziua și vii noaptea, lămuri Ulrich. -Înseamnă că tu nu ești ca ei, te-am văzut astă-vară la

cinematograf, ziua în amiaza mare.-Mă deosebesc mult de ei, într-adevăr, dar asta nu mai e treaba

voatră. Nu vă așteptați prietenii, sunt la spital – au făcut cam mult zgomot pe aici și i-am potolit cum m-am priceput mai bine. Motoarele lor sunt acolo – arătă o grămadă diformă de fier pe marginea drumului – însă n-o să le puteți repara vreodată. Acum plecați, până nu mă răzgândesc!

50

Cei cinci o luară în josul străzii, dar se opriră după câțiva pași. Ulrich se întorsese cu spatele la ei și se pregătea să intre în clădirea teatrului.

-Sunteți niște lași, tună șeful tinerilor. Vă lăsați prostiți de primul venit – credeți că individul are ceva supranatural în el? Ne întoarcem și-l batem! Acum!

-Da, șefu, dar obrazul tău…-Aiurea! Tipul purta un inel masiv pe mână și când m-a pălmuit inelul

mi-a tăiat fața, atâta tot. Ați văzut vreo urmă de colți la el? -Nu, dar…-Nici un „dar”! Urmați-mă!În fața teatrului se găseau acum două siluete – cel care se

pretinsese vampir și o arătare micuță cu un cearșaf pe cap, părând o fantomă.-Ăla e chiar culmea! Uitați-vă numai, pare un copil de școală! Cu

așa ceva ne batem noi?-Spre binele vostru, sper că nu, vorbi „stafia”. Avea o voce catifelată

și micuță, în acord cu silueta fragilă care se ghicea sub cearșaf.Apoi se ridică de la pământ, începând să plutească încolo și

încoace. Prin găurile pentru ochi făcute în cearșaf se vedea ceva ce părea argint lichid și care emitea o lumină nepământeană. Cei cinci o luară la sănătoasa fără să mai stea pe gânduri, în timp ce Peruggio și Ulrich se prăpădeau de râs.

-Le ștergi memoria, Mediatorule? întrebă vampirul după ce se mai liniști.

-Din păcate va trebui s-o fac. Înțeleg că și ai tăi s-au cam dat în spectacol și n-avem nevoie de asta.

-Scursorile alea nu sunt „ai mei”!-Scuze, Uri! Ai de gând să mergi la„biserica blestemată”?-E nevoie, făcu Ulrich. N-am nici o idee ce vor să-mi spună și prefer

să-i țin cât mai departe de casă și de Giovanna.Apoi dispăru ca o părere și nu se opri decât la gardul vechiului

cimitir al orașului. Privi în jur – liniște și nemișcare - și strigă destul de tare ca să fie auzit de urechile sensibile ale vampirilor dinăuntru:

-Datoria de sânge a fost plătită, nu vă mai luați de copiii ăia fără minte!

Piața Unirii, sau a Domului, nu s-a schimbat prea mult în ultimii două sute cincizeci de ani: clădirile, mereu îngrijite și restaurate, arată ca în ziua când fuseseră inaugurate, iar peste casele scunde, turlele Domului se înălță maiestuoase. În noiembrie, noaptea, piața e de obicei pustie, spre deosebire de lunile de vară, când e împânzită de terasele cafenelelor și ale berăriilor. În fața bisericii se ridică o coloană de piatră, monumentul Sfintei Treimi, care cu statuile lui baroce comemorează ultima epidemie de ciumă abătută asupra orașului. Acum la baza coloanei părea că dorm doi cerșetori zdrențăroși, în timp ce un al treilea își făcea veacul chiar pe scările Domului. Becurile cu lumina lor galben-portocalie dădeau o înfățișare ciudată chipurilor celor trei vagabonzi: fețele, lipsite de expresie, semănau mai bine cu niște mulaje de ceară decât cu capetele unor oameni vii. De pe o străduță laterală, un al patrulea personaj se ivi și înaintă cu pași siguri spre monument: un tânăr cu

51

părul deschis la culoare și haine croite după ultima tendință a modei, cu mersul sprinten și ținuta mândră. Singurul lucru pe care-l avea în comun cu cei trei zdrențăroși era paloarea și aspectul de ceară al chipului. Chiar și așa, bărbatul atrăgea atenția prin frumusețea fără cusur a trăsăturilor și prin ochii adânci, visători.

Clopotele Domului băteau miezul nopții când tânărul ajunse în fața monumentului Sfintei Treimi. Individul de pe scările bisericii se prelinse și el către mijlocul pieței, cu mișcările leneșe ale cuiva trezit din somn.

-Am venit la miezul nopții, așa cum ați cerut, șopti Ulrich. Care e motivul acestei întâlniri?

-Ia-o încetișor, tinere, răspunse unul din cei trei cerșetori. -Mă grăbesc, zise Ulrich tăios.-Neobișnuit lucru pentru unul ca noi. De ce să alergi, când timpul

tău este eternitatea? Sau te-ai pus cumva în slujba oamenilor?-Numai a Mediatorului, replică sec nou-venitul. Iar el nu e om.-Oooo, deci e adevărat! Există așa ceva! Stai jos și povestește, îl

invită una din creaturile de la baza monumentului.Ulrich se așeză pe piatra rece, aranjându-se cu grijă ca să nu-și

șifoneze pantalonii impecabili. Contrastul dintre el și cei trei cerșetori îl făcea să pară un adevărat dandy. Unul din ei mirosi aerul.

-Ce e asta?-Hugo Boss, parfumul meu favorit, lămuri Ulrich. Dacă voi preferați

să mirosiți a cimitir, e treaba voastră, fiecare cu gusturile lui.-Deci chiar există un Mediator? Și e adevărat că nu mai bei sânge,

că ai fost văzut la lumina zilei și că femeia cu care ești are sânge cald?-Până aici! Dacă vreunul din voi îndrăznește numai să se

gândească să-i facă rău logodnicei mele, acela nu va prinde zorile. Am țărușul pregătit!

Ulrich sărise în picioare și îi domina cu privirile lui liliachii, strălucitoare. Acum ochii aceia ca ametistele aruncau scântei.

-Așează-te, nu despre asta era vorba. Suntem trei, iar tu ești singur și nu ești prost să ne ataci. Dar parcă vorbeam despre tine și despre relația ta cu oamenii, cu lumina și cu Mediatorul.

Ulrich se calmase. Când vorbi, vocea îi suna rece și stăpânită.-Prea bine. Dacă ați amintit de oameni, datoria de sânge a tinerilor

din Oravița a fost plătită, așa că nu vă mai luați de ei. Oricum nu-și aduc aminte de nimic din tot ce li s-a întâmplat.

-Le-ai băut sângele?-Nu. Erau beți cu toții și cumplit de grețoși. Dar asta nu înseamnă că

datoria n-ar fi fost plătită: sângele lor a înroșit caldarâmul străzii.-Știm. Ne-am ospătat noi, mai pe urmă.Ulrich făcu doar un gest de dezgust.-E adevărat că poți ieși la soare? întrebă unul din cei trei.-Da, e darul Mediatorului pentru mine, un dar condiționat de

promisiunea de a nu mai ucide un om, niciodată.-Va trebui să-ți încalci promisiunea, sau nu mai ești de-al nostru. Ai

aproape cinci sute de ani și n-ai transformat încă pe nimeni…Ulrich se înnegură la față.

52

-Nu voi face rău nici unei făpturi cu sânge cald. Dacă un om mi-o va cere vreodată, îl voi transforma, dar altfel nu – asta chiar cu riscul de a fi exclus din toate comunitățile celor nevii. Mi-am făcut alegerea – rămân fidel Mediatorului și luminii pe care el o reprezintă.

-Adică oamenilor, vrei să spui. Știi că oamenii pe care îi aperi atât sunt mai răi decât noi? Știi că ucid pentru plăcerea lor, pentru putere, din orgoliu și dintr-o mie de alte motive la fel de lipsite de temei? Noi măcar ucidem ca să ne hrănim, lor ce justificare le găsești?

-Asta i-am spus și eu Mediatorului și mi-a zis să nu caut justificări. Alegi binele sau răul, să fii într-o tabără sau în cealaltă, fără să cauți să înțelegi de ce faci asta. Atât timp cât te simți împăcat cu tine însuți, înseamnă că alegerea ta e corectă.

Cei trei lăsară capetele în jos și șușotiră o vreme între ei. Ulrich se retrase câțiva pași. Apoi îl chemară.

-Ce părere are Mediatorul tău de cei ca noi? Cum se raportează el la lumea noastră?

Ulrich păru ușurat. Se așteptase la întrebări mai grele.-Mediatorul ocrotește viața și tot ce e viu. Nu e nici cu noi, nici

împotriva noastră. Pur și simplu ne recunoaște dreptul de a exista – de fapt uneori îmi face chiar impresia că ne înțelege, pentru că și unele din puterile lui țin de magie. Nu îi datorați nimic, nici supunere, nici ascultare și totuși vă sfătuiesc să nu stați împotriva lui – e mai puternic decât tot ce ați cunoscut vreodată și are de apărat Pământul de un atac din afară. Cum ați supraviețui dacă cineva ar distruge criptele cimitirului din Oravița și ar spulbera pământul de pe mormintele în care vă ascundeți la fiecare răsărit de soare?

-Hm, aici ai dreptate – suntem legați de pământ prin moarte. Deci dacă totul se termină rău pentru Mediator, se termină rău și pentru noi, asta vrei să spui?

Ulrich își înclină capul. Pletele blonde îi căzură pe față dându-i aspectul uneia din acele statui minunate de îngeri care pot fi văzute prin cimitire sau prin biserici. Într-un târziu oftă.

-Da, lucrurile spuse mai pe șleau la asta se rezumă.Cei trei părură să delibereze. -Din păcate, nu-i putem ajuta decât pe cei ca noi. Ce trebuie să facă

Mediatorul?-Să găsească o piatră verde a cunoașterii și s-o dăruiască celor

care susțin că sunt stăpânii ei de drept. Nici măcar nu știm dacă se află aici pe Pământ, doar presupunem asta.

-La ce e bună cunoașterea? făcu unul din cei trei, cu evident dispreț. Oamenii o tot doresc, dar le-a dăruit oare mai multă fericire?

-Fericire nu, dar o viață mai bună cu siguranță, răspunse Ulrich. Se gândea la nopțile pustii ale celor trei, rătăcitori prin cimitire în timp ce el se uita la ultimele DVD-uri cu filme la modă pe uriașa lui plasmă din dormitor, cu Giovanna alături.

-Nu e bună cunoașterea, oamenii o folosesc adesea ca să se omoare între ei. În fine, asta e treaba lor – mai mult sânge, mai multă hrană pentru noi! Dar știi povestea bisericii blestemate?

-Nu, recunoscu Ulrich. În perioada în care a fost construită eu plecasem în apus și lucram cu un alchimist.

53

-Păi, tot din minunata cunoaștere pe care o aperi atât i se trage blestemul. La 1700 era vremea calfelor călătoare, acelea care-și petreceau jumătate de viață rătăcind și muncind din loc în loc, ca să obțină statutul de meșter. La Timișoara a venit un asemenea om, un bărbat care voise de fapt să devină arhitect, dar părinții nu aveau bani să-l țină la școală. Așa că a început să lucreze ca ucenic zidar, sperând să fure meseria pe care și-o dorea atât. Pe vremea aceea era mare lucru să fii arhitect - știi, oamenii credeau că tagma asta are puteri tainice, pentru că ridică ziduri durabile din nimic, asemenea Domnului care a zidit lumea în șase zile. Iar cunoștințele de matematică ale arhitecților, formidabile pentru epoca în care trăiau, veneau de-a dreptul din știința secretă a anticilor.

-Știu asta, îl întrerupse Ulrich. Treci la subiect!-Știi? Poate ești cumva francmason? Nu uita, noi nu ne putem

infiltra în organizațiile oamenilor! În fine…Tânărul acela avea un sânge minunat, îmi lasă gura apă numai amintindu-mi. Într-o noapte s-a suit pe schelele Domului, ca să vadă cum era alcătuită construcția, fără ca ceilalți zidari să știe. A căzut și a murit pe loc, asta-i tot.

-Deci l-ai ucis…-Eu? Da de unde! A ameţit şi a căzut bietul băiat, păcat de sângele

lui. Dac-aș fi fost acolo când s-a întâmplat, l-aș fi transformat într-unul ca noi, dar eu tocmai plecasem.

-Pierderile de sânge le provoacă oamenilor amețeli. Trebuia să-l vrăjești ca să nu mai urce pe schelă, dar tu, monstru fără milă, ți-ai făcut plinul și ai întins-o.

Ulrich se cam răstise – se enervase de-a binelea.-Murea oricum, protestă vampirul. Ei sunt muritori, nu? Și sunt hrana

noastră, ăsta e rostul lor în viață.-Să nu ne certăm, nu vom cădea de acord niciodată. De unde se

trage blestemul?-Păi maică-sa nu s-a putut împăca nicicum cu moartea lui, s-a dus

la o vrăjitoare și gurile rele spun c-ar fi plătit cu sufletul ei ca vrăjitoarea să blesteme biserica. De aia nu se poate desface blestemul, că sufletul femeii ar fi rămas prins în ziduri. Restul e povestea pe care o cunosc și oamenii: mireasa arhitectului a murit pe scări, în ziua nunții lor și de atunci nu se fac nunți la Dom și i s-a dus buhul că e blestemat.

-Și chiar este, răspunse Ulrich. Am fost aici într-o zi cu Peruggio, Mediatorul, și el vede esența lucrurilor, nu aparențele pe care le observă oamenii. M-a întrebat dacă zăresc și eu sferele negre care plutesc deasupra turlelor și am zis că nu, acolo nu erau decât două cruci aurite. Atunci a hotărât să nu intre în biserică – vorbea de un fel de energie negativă, ăsta cred că e un termen științific pentru ceea ce noi numim magie neagră.

Cei trei se ridicară brusc.-E timpul să plecăm. Avem nevoie de hrană azi-noapte. Dar te-am

prevenit, vei avea necazuri dacă nu te hotărăști să transformi pe cineva.-Am reținut asta, mârâi Ulrich printre dinții încleștați, dar nu

înseamnă că aș fi de acord. Trăim în lumi diferite, domnilor.Vampirii se topiră în noapte, în burnița rece a toamnei. Înainte de a

dispărea din câmpul vizual al lui Ulrich, unul din ei se întoarse și strigă:

54

-Dacă vrei să-ți ajuți Mediatorul, du-te după aurul morților. Toată cunoașterea existentă de acolo vine și e mult mai prețioasă decât tot acel aur, dar și mult mai bine ascunsă. Succes!

Ulrich își înclină capul, rămase tăcut, apoi dispăru și el. Îi era dor de casă, de Giovanna. Aurul morților – ce dracu (scuze, șefu!) mai era și asta?

Cap. 6: Diavolul din lacSerafina se pregăti să meargă acasă. Pentru că îl știa pe Ulrich la

Timișoara, hotărâse să-i țină Giovannei de urât și petrecuseră o noapte povestind și râzând, dar acum era gata să se întoarcă lângă Peruggio, care în noaptea aceea lucrase până târziu. Serafina îl ajutase, descifrarea hieroglifelor devenise o simplă joacă pentru ea și primise „permisie”, cum îi plăcea să spună.

-Distrează-te cu Giovanna, iubito, eu mai rămân treaz să citesc. De-acum te poți întoarce și singură, zisese Peruggio zâmbind și făcând referire la abilitatea Serafinei de a se dematerializa din senin.

Dacă la început lucrurile merseseră greu (cel puțin așa i se părea Serafinei), acum stăpânea magia la fel de ușor ca și soțul ei. Se abandona senină fluxului de energie pe care-l simțea în jurul ei și învățase să-l folosească fără să mai simtă vreo oboseală. Iar Peruggio doar zâmbea și o încuraja când o vedea atât de concentrată în munca ei - știa că nu e ușor să devii altceva decât ai fost obișnuit sau născut să fii.

Tinerele discutau vesele în holul casei, când un zgomot puternic se auzi de afară, iar covorul se umplu de cioburi. Serafina se aplecă fulgerător și recuperă piatra care spărsese ușile masive de sticlă.

-A fost aruncată de cineva de afară. Repede, să împingem biroul în spatele ușii!

În ochii Giovannei licări panica.-Ce e asta?-Imbecilii de la bal, răspunse agitată Serafina. Le simt mințile

înfierbântate, v-au văzut când te-ai despărțit de Ulrich și știu că el nu se va întoarce decât dimineața, așa că au hotărât să-i distrugă locuința. Degeaba i-am cerut lui Peruggio să le lase o parte din amintirile din noaptea de Haloween, ca măcar să se ferească de noi. Nu, soțul meu drag nu voia ca tinerii să trăiască traumatizați, cu teama în suflet și acum ăsta e răspunsul – ne atacă pentru că țin minte că au ieșit puțin șifonați de la petrecere din cauza noastră, chiar dacă nu mai știu cum s-a întâmplat asta.

-Deci tu și Peruggio nu sunteți întotdeauna de acord unul cu celălalt?

Serafina zâmbi.-Uneori el e prea bun. Pe lângă Peruggio, mă simt câteodată ca un

pui de drac.-Și-acum ce facem? Îi poți transmite cumva că suntem în primejdie?

55

-Pot, dar nu vreau. Îl simt în gândurile mele, tocmai a adormit și visează frumos – Serafina roși – așa că n-am de gând să-l trezesc. Ne descurcăm noi cumva!

În timp ce vorbeau, un alt zgomot de sticlă spartă se auzi de la etaj.-Rămâi aici, Giovanna și continuă să baricadezi ușa!Serafina țâșni ca o săgeată în sus pe scări. În dormitorul stacojiu

atât de drag lui Ulrich, găsi un șomoiog de cârpe aprinse. Covorul începuse să fumege. Stinse focul cu picioarele, turnă apă deasupra și azvârli proiectilul pe geamul spart, în noaptea de afară. Câteva siluete negre se vedeau alergând încoace și încolo în întunericul de sub copaci, dar privirile agere ale Serafinei le detectară. Fugi la parter, unde Giovanna plângea îngrozită, apoi coborî în biblioteca imensă de la subsol și apăsă butonul mascat în spatele unui raft de cărți.

-Am putea să ne ascundem în camera secretă, șopti Giovanna care venise și ea în urma Serafinei, prea speriată ca să rămână singură.

-Nici vorbă – bestiile ar incendia biblioteca! Știi cât ține Ulrich la cărțile lui!

Serafina își roti ochii prin camera secretă – de fapt o pivniță adâncă unde cândva Ulrich îi dăduse lecții de autoapărare. În capătul încăperii se zărea o frumoasă panoplie cu arme albe medievale. Spre deosebire de colecția de arme din bibliotecă, acestea nu erau de paradă, ci de luptă. Serafina desprinse din panoplie superba sabie din oțel de Toledo, cu mânerul bătut în rubine, care era moștenirea de familie a lui Ulrich și de care el nu se despărțise niciodată în ultimii cinci sute de ani. O roti de câteva ori deasupra capului și zise mulțumită, trecându-și degetele peste lama subțire:

-În caz că nu putem face altceva mai bun, asta ar putea fi o soluție. Peruggio a început să mă învețe magie defensivă, dar nu credea să am nevoie de ea atât de curând și n-a insistat prea mult. În fine, asta e, ne vom descurca cu ce avem la îndemână. Giovanna, ia și tu o armă și hai la intrare!

-Da, dar ei sunt probabil opt, noi numai două!-Așa e, recunoscu Serafina, au venit cu toții. Asta nu înseamnă că ai

voie să intri în panică. Trebuie doar să tragem cumva de timp, fiii luminii sunt mai puternici după răsăritul soarelui. O să-mi folosesc energia ca să-i impresionez, fără să le provoc prea mult rău. Soțul meu poate ridica ecrane de protecție translucide din nimic, de care nici o vietate nu trece și poate face să apară din senin flăcări uriașe.

-Da, dar el e Mediatorul, observă Giovanna.-Făcea asta și mai înainte de a deveni Mediator, deci ar trebui să

am și eu abilitatea necesară. Problema e să mă pot concentra îndeajuns.-Cum să te concentrezi în haosul de-aici?Întrebarea Giovannei era justificată. Ajunseseră din nou în hol, unde

găsiră pe covor mai multe cioburi decât înainte și vreo două-trei proiectile noi. Ușile de la intrare fuseseră complet distruse.

-De ce nu intră? Nimic nu-i mai împiedică să vină și să distrugă totul.

Serafina privi în jur. Era calmă, se putea controla încă – era un semn bun!

-Pentru că se tem, Giovanna. Li s-au șters amintirile, dar tot țin minte spaima pe care au simțit-o de Haloween și înainte, la cinematograf.

56

Memoria oamenilor se poate altera ușor – până și vampirii fac asta –dar emoțiile vin din subconștient și sunt mult mai greu de distrus sau de modificat. Trebuie să folosim acest lucru în avantajul nostru – că ei se tem și noi nu.

-Vorbește în nume propriu, Serafina. Eu sunt atât de slabă! Tu du-te acasă, eu mă voi ascunde în pivniță și cu banii lui Ulrich și ai mei vom reface cumva locuința asta.

-Nici vorbă! Să te abandonez aici? E un nonsens! Și-apoi poate că biblioteca de cărți vechi a lui Ulrich ne va oferi indiciul necesar ca să găsim „piatra cunoașterii”. Nu pot lăsa să se distrugă așa o comoară!

Serafina gândea repede și precis. Exersă câteva fandări și lovituri cu sabia, pe care le învățase de la Ulrich și păru mulțumită. Se mișca mai lent ca un vampir, dar mult mai iute decât un om. Alături, Giovanna încremenise. În mod clar, nu era făcută să se bată. Cu o mișcare abilă, Serafina învârti sabia, apoi o trecu fulgerător din mâna dreaptă în cea stângă. Sub luminile aprinse din hol, inelul de pe mâna ei străluci puternic. Serafina lăsă arma din mână – privirea îi era atrasă acum numai și numai de inel. Acesta părea din argint – un cerc subțire de metal alb susținea o piatră ciudată, prelucrată în formă de clepsidră. Inelul și un medalion asemenea lui reprezentau moștenirea de familie a lui Peruggio și unul din puținele obiecte aflate pe Pământ, dar făurite de fiii luminii pe planeta lor de baștină. Peruggio descoperise de mult secretul din spatele bijuteriilor – funcționau ca un acumulator, permițând schimbul de energie cu corpul purtătorului. Din acest motiv, pe pielea umană lăsau urme urâte de arsură. În mod normal, cele două jumătăți ale clepsidrei erau colorate diferit, una albă și cealaltă neagră, dar acum partea neagră din inelul Serafinei era nesemnificativă, în schimb cea albă emitea fulgere.

-Ce…ce-i asta? bâigui Giovanna speriată.-Păi, cred că rezonează cu starea mea de spirit. A început să

fulgere așa când m-am enervat pe derbedeii de afară. Crezi că putem să-i impresionăm cu asta?

-Ce ai de gând să faci?Serafina își încruntă fruntea, reflectând, apoi răspunse:-Pot răni cu spada vreo câțiva, destul ca ceilalți să fugă, dar nu

vreau să fiu nevoită să fac asta. Mi-ar plăcea să ies pe terasă și să le organizez un spectacol de sunet și lumină pe care să nu-l uite cât vor trăi, dar adevărul e că Peruggio se pricepe să scoată flăcări din vârfurile degetelor, eu n-am încercat încă niciodată. Ideea mea e, oricum, să-i împiedic să intre în casă. Giovanna, trebuie să ne despărțim. Tot aud zgomot de sticlă spartă de la etaj, tipii aruncă pe geam pietre învelite în cârpe aprinse. Du-te sus și stinge focul, ia o găleată de apă cu tine. Te descurci?

„Tot vei fi mai ferită decât aici, la parter” gândi Serafina, dar nu mai spuse asta cu voce tare.

Giovanna părăsi holul. „Trebuie să scap cumva de aici, trebuie să trăiesc. Ce s-ar face fără mine? E încă un copil – atât de neștiutor și de neajutorat!” Serafina se pomeni ascultând mintea Giovannei, deși nu voia să facă asta. Dar gândurile prietenei erau atât de intense, că o înconjurau de peste tot, părând că se întorc spre ea reflectate de pereți.

-Hei, Giovanna, nu te mai gândi la Uri, se descurcă el…-Dar nu la Uri mă gândeam!

57

Apoi, rușinată, fugi pe scări în sus și Serafina simți regretul fetei – în mod clar nu trebuia să spună așa ceva! „Dacă nu e Ulrich, atunci cine?” se întrebă Serafina. Emoția Giovannei o năpădi cu totul și Serafina tresări – sentimentul era prea puternic până și pentru ea. Nu credea că un om poate simți astfel – o adorație fără limite, așa cum trăia ea însăși față de Peruggio, dar fără acel adaos de senzualitate care condimenta relația lor cu momente fierbinți. O relație aproape mistică, așa cum Serafina nu simțise niciodată – ce naiba era asta? Serafina ridică din umeri – avea lucruri mai urgente de făcut decât să analizeze emoțiile Giovannei, de pildă să scape cumva de agresorii de afară, pe care-i auzea deja urcând scara dinspre terasă.

-Haide, fetițo, concentrează-te! Își privi intens inelul și din vârfurile degetelor îi țâșni o mică flacără luminoasă. „Asta ar putea aprinde aragazul, dar nu mai mult de atât”, își zise morocănoasă. „Hai, concentrează-te, poți mai mult, trebuie să găsești ceva cu care să-i sperii pe derbedei!”. Cum făcea Peruggio? Se lăsa pradă emoțiilor, își suprima gândirea conștientă și focul izbucnea în jurul lui ca o stihie a naturii. Serafina îl văzuse procedând astfel de mai multe ori și el îi explicase cu răbdare mecanismul. O emoție puternică…Se gândi la el, retrăi momentele lor tandre și reuși să facă să danseze mici flăcări de-a lungul brațelor ei, care n-o ardeau și nu-i provocau durere. Da, era bine, dar…nu destul!

Pașii de afară se apropiau, iar ea nu-și putea păstra concentrarea. Imaginea Giovannei se suprapunea peste propriile ei gânduri, teama din sufletul Giovannei se strecura în propriul ei suflet. Serafina se scutură furioasă. Teama nu era bună la nimic! Înșfăcă sabia cu rubine, o ridică deasupra capului și se repezi spre ușile sfărâmate, hotărâtă să atace, fie ce-o fi! Și-l imagină pe dragul ei Peruggio , spera ca iubirea să-i dea forță…da, dar emoțiile Givannei erau tot acolo, cuibărite într-un cotlon din mintea ei. Apoi îi văzu pe cei opt la câțiva pași distanță – sălbatici, cu chipurile schimonosite de ură. Emoțiile Giovannei preluară controlul asupra minții ei – nu mai era teamă, ci doar adorație și dorința fără limite de a proteja pe cineva sau ceva, Serafina nu-și dădea seama prea bine. Suprapus peste toată învălmășeala de gânduri, chipul drag al lui Peruggio…Serafina nu mai putea aștepta. Icni încordată și întinse spada înainte. Cei opt începură să râdă zgomotos – halal apărare – dar râsetele le înghețară pe buze. Din vârful sabiei cu rubine se revărsa o imensă cascadă de scântei, apoi o limbă de foc uriașă care le aprinse hainele. Se traseră îngroziți pe scări în jos, încercând să-și stingă îmbrăcămintea unul celuilalt și urlând cât îi ținea gura.

Mâna lui Peruggio căuta în întuneric după trupul fierbinte al Serafinei, dar nu dădu decât de cearșaful neted. Își aduse aminte că deciseseră împreună ca ea să rămână în noaptea aceea cu Giovanna, pe care o îngrozea tăcerea rece a casei însingurate, pierdute în negura pădurii, atunci când Ulrich nu era acasă. Aruncă o privire limbilor fosforescente ale ceasului deșteptător – ciudat, abia adormise și era iarăși treaz și perfect conștient. Închise ochii, încercând să adoarmă din nou. Se relaxă, lăsându-se cuprins de starea de moleșeală de dinaintea somnului și totuși nu putea dormi. Atenția îi fu atrasă de medalionul de pe piept, clepsidra pe care nu o

58

scotea nici noaptea. Piatra i se păru fierbinte, deși se obișnuise atât de mult cu ea încât de obicei nu-i mai simțea prezența. Dar acum parcă frigea din ce în ce mai tare!

Peruggio deschise ochii și constată că aspectul camerei se schimbase – era cumva mai luminoasă decât înainte. Verifică geamurile – același întuneric dens, fără lună pe cer. Atunci de unde venea lumina? Coborî privirea și dădu de medalionul din care izvorau raze argintii. Chiar în timp ce privea neîncrezător bijuteria, partea albă se micșoră dramatic, ca și cum cineva absorbea energia pietrei, energia lui de fapt.

Peruggio își eliberă mintea de orice alt gând. Cine avea perechea pietrei? Sufletul lui pereche, soția lui! Închise ochii, vizualizând chipul Serafinei și simți teamă. Se îmbrăcă fulgerător apoi alergă la intrare. Casa era tăcută în noapte. Peruggio își strânse clepsidra în palmă, se gândi la Serafina și dispăru într-o lumină orbitoare. Se pomeni în fața casei lui Ulrich, unde cineva făcuse un foc cât să pună patru boi la frigare. Serafina se mișca dezinvoltă în mijlocul flăcărilor, în timp ce opt indivizi îngroziți fugeau de pe terasă în jos pe scări. Peruggio se pregătea să urce spre locul unde o văzuse pe Serafina, se ciocni de ei și din corpul lui încordat izbucniră scântei care puseră capac spaimei celor opt. Aceștia fugeau ca urmăriți de focul iadului, ceea ce era cumva adevărat, pentru că Serafina se luase după ei. Îi ajunse din trei pași, se postă în fața lor și începu să vocifereze din oceanul de flăcări:

-Să nu vă mai prind pe-aici, gașcă de idioți, că vă rup picioarele! Așa vă purtați cu niște biete femei lipsite de apărare? (Peruggio nu se putu abține să nu râdă auzind așa o enormitate). Dar ea merse spre cel mai apropiat dintre cei opt, care părea să fi prins rădăcini asemenea unui copac și era mai nemișcat decât o statuie, îi atinse fruntea cu degetul arătător și-i spuse privindu-l cu ochii ei argintii, care păreau gata să azvârle fulgere:

-Asta n-o s-o uitați cât veți trăi, să vă fie învățătură de minte!-Iubito, nu-l ucide, auzi vocea lui Peruggio din spatele ei. Știi, ochii

tăi…Ah, da, uitase. Serafina își înfipse privirile în pământ, dar adăugă:-Dispăreți acum sau va fi vai de voi!Derbedeii nu așteptară să li spună de două ori. O luară pe cărarea

care ducea la Lacul Dracului, aflat în apropierea casei. Când ajunseră acolo, apele negre și nemișcate începură să fiarbă. Se ivi un cap din apă, acoperit de frunze moarte și de mătasea-broaștei, care-i dădea un aer sinistru. Apoi se ivi și trupul, alb ca neaua în noapte și complet dezbrăcat.

-E diavolul, urlă unui dintre huligani. Fugiți, nenorociților!Trupul alb se scufundă din nou în apă, numai capul mai plutea la

suprafață. Peruggio și Serafina erau deja pe malul lacului.-Scuze, Peruggio, că nevastă-ta a trebuit să mă vadă astfel.

Spuneți-i Giovannei să-mi aducă un prosop ca să pot ieși la mal, nu vreau să-mi dau costumul la curățătorie plin de alge.

-Bine, Ulrich, imediat. Numai s-o liniștim pe Giovanna, e puțin speriată.

-Zău? Dar ce s-a întâmplat aici în absența mea? Ulrich își primi prosopul cerut, se înfășură decent, își recuperă de pe

mal bocceaua cu hainele și lipăi cu picioarele goale peste covorul de frunze

59

uscate, până în fața casei. Vederea cioburilor și a ușilor sparte îl umplu de uimire. Giovanna stătea pe terasă, plângând încetișor.

-Deci cele două uși și trei dintre ferestrele de la etaj, plus covorul din dormitor…Am măsurat totul, Ulrich, ai dimensiunile notate pe foaia asta. Ar trebui să mergem de dimineață să comandăm geamurile – e frig și Giovanna nu poate sta în casă așa. Până se fac reparațiile, veniți la noi!

Ulrich luă hârtia din mâna Serafinei cu un „mulțumesc” și un zâmbet strălucitor, apoi se așeză în fotoliu și sorbi din cupa cu sânge sintetic pe care o avea la îndemână. Serafina, Peruggio și Giovanna aveau în fața lor câte o cană aburindă de ceai. Frigul și ceața dinainte de ivirea zorilor se infiltrau prin golul lăsat de uși dar, în afara cioburilor de pe covor, pe care Giovanna nu apucase să le măture, locul părea destul de puțin atins de furia celor opt agresori.

-Și nu puteai să mă chemi? făcu Peruggio cu reproș, întorcându-se spre Serafina. Nu mi-aș fi iertat până în clipa morții dacă ți s-ar fi întâmplat ceva, fie și o zgârietură.

-E cazul să-mi testez limitele, iubitule și să învăț să mă descurc singură cu noile mele însușiri.

-Te-ai descurcat minunat, dragostea mea. Când am văzut focul, am crezut că vrei să-i gătești la proțap pe tinerii aceia fără minte. Dar de aceea tot m-am temut pentru tine. Iar tu, Uri, ai fost fantastic cu scena de la lac.

-Păi, eu am picat ca prostul din Timișoara, recunoscu vampirul. Habar nu aveam ce se petrece. Dar dacă voi fugeați după niște oameni, e clar ca lumina zilei că oamenii aceia voiau să vă facă rău în vreun fel. Așa că mi-am zis, de ce să nu relansez un pic legenda cu Lacul Dracului? Mie apa rece de noiembrie oricum nu-mi poate face nici un rău.

Își resfiră cu mâna părul proaspăt spălat, din care scosese mizeriile adunate de pe luciul apei.

-Dacă tot ai vorbit de drumul tău în oraș, cum a decurs întâlnirea cu cei de un neam cu tine?

-Păi, am încercat să le explic că dacă Mediatorul dă greș, s-a zis cu existența lor liniștită. Nu ne pot ajuta pe față, dar au zis să caut aurul morților. Știe cineva ce-i asta?

Ulrich ascunsese cu bună știință amenințarea că va trebui să creeze un alt vampir. Va găsi cumva o soluție să nu ucidă oameni deși, gândindu-se la tinerii bătăuși, își spuse că unii chiar meritau o asemenea soartă.

-Când zici „aurul morților”, nu mă pot gând decât la Egipt, răspunse Serafina întrebării vampirului. Ceva legat de comoara lui Tutankamon sau un lucru similar. Trebuie neapărat să mergem acolo!

-Da, dar mai întâi să ne reparăm casa!-Ai și tu dreptatea ta, nu putem pleca astfel, admise Serafina. Ce ar

fi să mergem la Oravița înainte de prânz și să comandăm geamurile și covorul?

Căzură de acord cu toții, deși Ulrich trebuia să rămână în urmă – casa avea nevoie de un paznic.

60

-Giovanna se va descurca să cheltuiască banii în locul meu, râse acesta. Fetițo, ai bonus o înghețată de la mine că te ocupi de amenajările interioare.

Probabil cuvântul „bonus” îl luase din dicționarul de neologisme, fiindcă îl pronunță afectat și mândru. Giovanna doar își linse buzele: pentru ea o înghețată nu era niciodată un lucru nepotrivit, nici măcar în noiembrie. Bine, ca să nu-i fie rece, va adăuga și o cafea fierbinte, câteva prăjituri și multă – dar muuultă – frișcă.

Până la prânz își rezolvaseră toate problemele. Giovanna doar zâmbi când văzu figura îngrozită a femeii care preluase comanda pentru geamuri, atunci când îi dictă adresa. Plătise o taxă de urgență, ca a doua zi geamurile să-i fie schimbate, dar femeia repetase de două ori, cu teamă în ochi:

-O cabană aflată lângă Lacul Dracului? Sigur?-Da, de ce e așa neobișnuit? Locuiesc de câțiva ani acolo cu

logodnicul meu și sora acestuia.-Și nu vă este frică, doamnă? Mai nou au început să circule iarăși

poveștile acelea de groază cu fantoma, sau diavolul, sau ce o fi, care iese din lac. Chiar azi dimineață niște tineri povesteau că au văzut-o.

În spatele Giovannei, Peruggio și Serafina își mușcau buzele ca să nu izbucnească în râs, dar ea răspunse imperturbabilă:

-Ah, astea nu sunt decât simple povești. Probabil că fantoma din lac apare tot așa ca monstrul ăla din Scoția, numai după câteva pahare de tărie în plus.

-Așa o fi, acceptă femeia. Tinerii în cauză cam stau în ușa barului, nu-i vorbă…

-Vedeți că totul are o explicație? (ah, drăguța de Giovanna…) Ca muncitorii să nu se sperie, îi voi aștepta chiar eu lângă lac și-i voi conduce până în dreptul casei. E bine așa?

-Desigur, se învoi femeia. Giovanna părea cea mai inocentă făptură de pe pământ și fusese văzută de vreo două ori la biserica din oraș, unde – e adevărat – logodnicul ei, un bărbat tare frumușel, refuzase de fiecare dată să intre.

-Îți meriți înghețata, hotărî Peruggio, a fost bună replica ta cu Lacul Dracului. Haideți, fetelor, la cofetărie!

Giovanna se topi de încântare. „Cofetărie”, cât de bine putea să sune cuvântul ăsta! O luară pe strada principală, mărginită de un amestec de case vechi și noi, construite în cele mai diverse stiluri cu putință. În drumul spre cofetărie, Serafina se opri la poștă. Era imposibil să-i ceri poștașului să-ți aducă scrisorile în vârful dealului, la trei ore de mers de Sasca, așa încât Serafina păstrase vechea cutie poștală de la Oravița pe care, cu ani în urmă, o folosise și bunica ei. Acum însă scrisorile se răriseră mult – până și în locurile cele mai izolate exista conexiune la rețeaua internet. Serafina rămase cu atât mai surprinsă când funcționara de la poștă îi dădu un plic de format mare, din hârtie maronie de ambalaj.

-Uite, ai primit niște ziare – cel puțin asta scrie pe plic. Au venit acum două zile.

-Mulțumesc.

61

Nerăbdătoare, Serafina rupse plicul și câteva publicații îi căzură în brațe, împreună cu un bilețel. „Astea sunt articolele elogioase după ce a apărut filmul documentar pe care l-ați realizat în Țara de Foc, în luna de miere”. Urma semnătura – John Smith.

-Oh, drăguț din partea lui!-Dă-mi să văd, ceru Giovanna.-Nu acum, avem timp la cofetărie, zise Serafina, care simțise printre

ziare un plic mai mic, cu ceva tare înăuntrul lui. Ce putea să ascundă plicul acela? Schimbă câteva priviri cu Peruggio, care le conduse la ieșirea din oficiul poștal.

-Ar fi mai bine să ne uităm acasă, în liniște, zise el împăciuitor. Serafina îi mulțumi în gând pentru abilitatea comunicării non-

verbale. Dintr-o dată, ziarele parcă deveniseră mult mai grele…Ajunși la casa de pe deal, Serafina răsfoi publicațiile până dădu de

un plic bine lipit, fără adresă de destinație, pe care o mână scrisese un singur cuvânt: Ulrich.

-Mergem să-i arătăm asta chiar acum, hotărî Serafina. John Smith nu s-ar fi agitat să trimită niște ziare mondene, nu e în firea lui.

Ulrich deschise plicul care-i era adresat. Din el căzură o serie de acte, printre care un pașaport german emis pe numele lui Johann-Ulrich Heller, născut la Nurnberg cu treizeci de ani în urmă.

-M-a întinerit cu aproape cinci sute de ani, dar poza e perfectă, zise acesta mulțumit.

-Un mic cadou de la un prieten, făcu modest Peruggio. Așa, vei putea zbura cu avionul ca orice om, fără să ai probleme.

-Da, dar ce mai e și asta? Ulrich ținea în mână o hârtie îndoită în patru, care căzuse din pașaport. O citi cu voce tare. „Steve a dispărut în Egipt, posibil răpit de o organizație teroristă. Mi-am trimis oamenii să-l recupereze, dar până acum n-am nici o veste. Sper să-l mai pot vedea în viață. Fiți cu ochii în patru!” Urma semnătura: John Smith:

Nimeni nu scoase o vorbă timp de câteva minute. După o vreme, Ulrich se trezi comentând:

-Ăsta-i lucrul dracului (scuze, șefu) și nu ne așteaptă decât pe noi să-i dăm de capăt. Acum nu doar căutăm un text care a dispărut de mii de ani, dacă a existat vreodată, ci și un tip de care nu reușesc să dea agenții lui John. Și în plus mi se atrage destul de puțin voalat atenția că cineva vrea să ne pună pielea în saramură. Zău, existența alături de voi nu e plictisitoare deloc!

Cap.7: O noapte în Marea PiramidăÎn megafoanele amplasate în sălile monumentale se anunța ora

închiderii și ultimii oaspeți întârziați erau rugați să se îndrepte spre ieșire. Peruggio și Serafina, ținându-se de mână, se pregăteau să părăsească sala mumiilor, la fel și Giovanna, care mergea în urma lor. Numai pe Ulrich nu era chip să-l scoți de acolo – era a treia zi pe care o petrecea la Muzeul de Arheologie din Cairo și nu părea niciodată sătul de cele văzute.

62

Egiptul exercitase dintotdeauna o atracție mistică asupra vampirilor. Pentru civilizația care înflorise cândva pe malurile Nilului, cei morți erau cu mult mai importanți decât cei vii și se părea că singurul scop în viață al omului era să pregătească marea călătorie. Egiptenii de demult vedeau moartea ca pe un drum, e drept presărat cu nenumărate piedici, către ținuturile zeilor. De aici grija de a-l înarma pe defunct cu toate cele necesare întru-un asemenea voiaj lung și important – de la hrană și îmbrăcăminte la instrucțiunile de comportament cuprinse în „Cartea Morților” și darurile pregătite din timp pentru clipa marii întâlniri cu zeii. De aici ritualurile complicate ale îmbălsămării – pentru ei trupul făcea parte din categoria bunurilor de folosință îndelungată, care trebuiau să slujească omului și în lumea de dincolo. De aici blestemele grele adresate jefuitorilor de morminte, cei mai nelegiuiți dintre răufăcători – căci ei, în viață fiind, îndrăzniseră să ridice un colț al vălului de mister care ascundea lumea divină. Ei erau cei care puneau la îndoială rostul unor ritualuri de milenii, ei văzuseră mumiile uscate, înțepenite în nemișcarea lor, care priveau cu ochii goi dincolo de linia orizontului, spre un ținut care părea să nu existe decât în imaginația oamenilor. În fond nimeni, niciodată, nu-i văzuse pe acei zei. Oamenii ajunseseră să nu mai creadă.

Vampirii, în schimb, știau că magia de dincolo de moarte există și erau veșnic interesați să-i descifreze secretele. Atât că razele nemiloase ale soarelui Mediteranei le împiedicau cercetările și-i obligau să ia adesea înfățișarea „colecționarului anonim” care achiziționa la licitații, prin diverși interpuși, artefacte egiptene la prețuri fabuloase.

Dar Ulrich nu trebuia să se teamă de soare. Acum se bucura mai mult ca oricând de darul Mediatorului. Putea să fie aici, în plină zi, să respire aerul care mirosea a praf fin și a rășini și uleiuri folosite de îmbălsămători, putea să admire toți acei oameni adormiți de milenii și acele obiecte artistic migălite care le aparținuseră. Spre deosebire de muritori, el se simțea înconjurat în mod palpabil de magie și găsea Egiptul mai fascinant decât l-ar fi găsit oricine altcineva.

-Haide, Uri, la noapte avem ceva mai bun de făcut, îi șopti Peruggio luându-l blând pe după umeri. Fii rezonabil și vino cu noi!

La drept vorbind, Ulrich chiar avea ceva mai bun de făcut noaptea: pe lângă partidele de amor sălbatic cu Giovanna (Serafina se liniștise, în fine, în privința lor) – Uri trebuia să-și asigure și necesarul de sânge. Era imposibil să transporți recipientele cu sânge sintetic fără să ți se pună întrebări la aeroport. Așa că, în unele nopți, Ulrich dispărea discret prin vreun cartier mărginaș al orașului, de unde se întorcea mereu sătul și bine dispus. Sătul era un fel de a spune – nu ar fi exagerat niciodată cu sângele ca să nu ucidă oameni, după cum promisese. Nu-și „făcea plinul”, cum zicea el, fiindcă se temea că sângele uman, băut după câțiva ani de abstinență, îl va face să redevină agresiv și necontrolat. Dar se afla mereu între oameni, uneori chiar în vizorul presei – doar era „fratele” celebrei Nelly Noel – ceea ce-l obliga să nu sufere de sete, ca să-și poată păstra stăpânirea de sine.

Ziariștii roiră o vreme în jurul lor – comentariile despre ciudata retragere a lui Peruggio și a Serafinei din lumea științifică nu se stinseseră cu totul – dar apoi abandonară subiectul. În mod clar, Ulrich ajunsese să-i exaspereze cu proaspăt descoperita lui pasiune pentru arheologie. Nu e de loc nostim ca la orice întrebare pe care i-o pui celui intervievat, acesta să

63

răspundă cu un citat din „Cartea Morților”, dar blondul exact asta făcea, cu un entuziasm pe care-l voia contagios. Așa că, după vreo săptămână de stat la Cairo, se puteau mișca prin oraș în voie și nimeni nu mai avea grija lor.

De la muzeu plecară să cineze – aleseră ca de obicei un restaurant cu separeuri retrase, unde n-ar fi bătut nimănui la ochi faptul că unul din cei patru comeseni nu mănâncă nimic. Peruggio și Serafina se delectau cu sucurile lor de fructe, numai Giovanna rămase să se răsfețe cu bunătățile restaurantului, iar ea făcea asta cu conștiinciozitate. Între timp discutau în șoaptă – Serafina scanase mințile oamenilor din jur și nimeni nu era curios de conversația celor două cupluri. Erau toți patru bine dispuși și uneori Peruggio mai scăpa câte o anecdotă, de care Ulrich rădea arătându-și colții ascuțiți ca niște pumnale.

-Ți-e sete?-Oh, dar asta era numai pentru impresia artistică. Doar ați spus că

în noaptea asta nu pot să vânez, așa că m-am îmbuibat ieri atât cât s-a putut. Dar ce facem la noapte?

Peruggio se aplecă înainte și vorbi într-o șoaptă greu de auzit pentru oricine s-ar fi aflat la mai mult de un pas distanță:

-Ne vom petrece noaptea în Marea Piramidă. Am găsit un ghid care a plătit paznicii din partea mea, putem să stăm până când vin turiștii și să ne folosim toate simțurile suplimentare ca să detectăm energii telurice sau orice altă ciudățenie. Dacă vom putea afla ceva vreodată despre cartea lui Toth, de acolo va trebui să plecăm în căutarea noastră, de la Marea Piramidă.

Serafina păru sceptică.-Am mai încercat asta odată, ba chiar am stat o oră în piramidă în

întuneric deplin. Dar nu m-am făcut mai deșteaptă!-Aș fi murit de frică în locul tău, recunoscu Giovanna.-Eu nu, pentru că pur și simplu m-a furat somnul. Poate că acum va

fi altfel, pe atunci eram om și nu aveam nici un fel de sensibilitate la paranormal, dar să nu vă așteptați la minuni de la vizita în Marea Piramidă.

Giovanna puse tacâmurile la o parte. Îi cam pierise pofta de mâncare.

-Lasă, dragă, voi fi cu tine, o liniști Ulrich. Nu te paște nici o primejdie!

O îmbrățișă afectuos – Giovanna aproape torcea în brațele lui. „Da, dar dacă mie mi se întâmplă ceva, el rămâne singur. Iar Uri nu știe nimic, nici măcar că există”, auzi Serafina gândul nerostit al fetei. Dacă îi citise mintea fără să vrea, era evident că Giovanna trăia o emoție puternică. Iarăși el…care el? Și de ce ea se lipea plină de dorință de vampirul ei, dacă iubea pe altcineva? Serafina duse o mână la frunte, confuză. Aprecia ideea de a rămâne în beznă și tăcere în piramidă pentru ceva vreme, măcar putea să-și pună ordine în minte. Peruggio plăti și ieșiră din localul liniștit în forfota străzii. Păreau toți patru foarte grăbiți să trăiască experiența acelei nopți unice.

Pătrunseră în piramidă pe la intrarea rezervată turiștilor. Ghidul îi înarmase cu un plan al încăperilor, în ciuda protestelor lui Peruggio, că informația era disponibilă și pe internet. Apoi îi părăsi, așa cum conveniseră.

64

Urma să stingă lumina peste o jumătate de oră și să o reaprindă cu o jumătate de oră înainte de răsărit. Omul se asigură că sistemele de ventilație funcționau normal și o luă spre ieșire. Era imun la toate poveștile cu magia egipteană și blestemele piramidelor, lucra ca ghid de peste douăzeci de ani și avusese de-a face cu tot felul de ciudați. Așa că cererea băiatului cu părul negru de a-i lăsa singuri, cu lumina stinsă, ca să poată cânta la muzicuță și asculta ecoul piramidei, i se păru destul de rezonabilă. Cei patru tineri fuseseră perchiziționați de paznici la intrare și li se luaseră toate obiectele metalice, cu excepția muzicuței, firește. Se stabili că oricum nu erau periculoși - nu aveau arme, iar aparatele de fotografiat de duzină și lanternele lor de plastic nu puteau face rău nici unei muște. Se supuseră docili controlului, fără să se enerveze sau să devină nerăbdători și – mai ales – plătiseră bine pentru distracția pe care voiau să și-o ofere. Ghidului îi era indiferent ce anume urmau să facă acolo, atât timp cât nu umpleau pereții interiori cu graffitti sau nu-i scrijeleau, însă ei nu aveau asupra lor nici un fel de ustensile cu care ar fi putut face așa ceva.

În jumătatea de ora cât lumina electrică ardea în piramidă scotociră toate cotloanele marcate în plan și făcură o mulțime de poze – vreo câteva duzini cu aparatele de fotografiat ieftine și o serie cu micro-camera performantă camuflată într-un capăt al muzicuței. Ulrich trebui s-o țină pe Giovanna de mână în tot acest timp – pereții pustii, fără inscripții și marea galerie îi produseră acesteia o impresie puternică. După propriile cuvinte, se simțea ca un actor dintr-un film de groază căruia nu i s-a explicat în ce constă rolul și se așteaptă la ce e mai rău.

Stingerea luminilor îi găsi în camera regelui. În întunericul dens, Giovanna fu străbătută de un fior pe care Ulrich îl simți.

-Liniștește-te, iubito, nu e nimic care să te sperie aici, nici măcar un șoarece mort.

-Da, poate, dar e prima noapte pe care o petrec într-un mormânt. E o senzație ciudată, chiar dacă e un mormânt vechi de cinci mii de ani.

-Dacă ăsta e un mormânt, înseamnă că am avut și eu unul, râse Ulrich Nimeni n-a fost înmormântat vreodată aici. Asta nu înseamnă că n-au murit oameni în acest loc – au fost câțiva fraieri care au venit încă din antichitate după o presupusă comoară și s-au mai prăpădit câțiva soldați atunci când arabii au făcut prima încercare de a intra. Numai că mormânt n-a fost niciodată, sunt cât se poate de sigur de lucrul ăsta.

Giovanna răspunse contrariată.-Dacă nu a fost construită ca să adăpostească mumia faraonului

Keops, ce rol avea piramida?-Să ne lămurim, nimeni nu vorbește de Keops aici, interveni

Peruggio. Numele de Keops a fost găsit o singură dată și e singura inscripție pe pereții aceștia pustii. Foarte convenabilă această descoperire, atunci când oamenii tocmai își puneau problema cine comandase piramida. Și-apoi egiptenii îl numeau Khufu, Keops e numele grecesc din vremea Ptolomeilor, o dinastie cu origini grecești. Știai că Cleopatra a fost de fapt grecoaică?

-Sugerezi că numele a fost adăugat ulterior, sub Ptolomei?-Nu sugerez nimic. Numele putea fi scris oricând, chiar și pe vremea

lui Napoleon. Iar vechimea piramidei e relativă – piatra nu poate fi datată cu carbon-14. După unele hărți stelare, dispunerea piramidelor pe platoul de la

65

Gizeh ar reflecta exact constelația Orion, așa cum se vedea când Pământul era în zodia Leului, adică înaintea ultimei glaciațiuni, acum peste zece mii de ani. Mayașii foloseau piramidele ca observatoare astronomice, iată un rol demn de luat în seamă. Ca să nu pomenesc de eventualul rol de arhivă de papirusuri, înaintea bibliotecii din Alexandria. Dacă numitul Keops a fost înmormântat aici, cum vă explicați schimbarea radicală de stil care a apărut ulterior la mormintele egiptene? În Valea Regilor acestea erau cât mai bine ascunse, pentru a îngreuna misiunea căutătorilor de comori. Pe când aici piramidele se văd de la kilometri distanță, ca o invitație adresată jefuitorilor. Aici nu e decât piatră seacă, acolo pereții sunt bogat decorați cu scene din viața defunctului. Cum vă explicați toate aceste schimbări într-o societate tradiționalistă ca cea egipteană?

-Deci până la urmă tot nu știm la ce serveau piramidele în Egiptul antic.

-Ba știm, Ulrich, știm asta oficial.-La dracu (scuze, șefu). Oficial sunt un turist german născut acum

treizeci de ani, corect? Și totuși la ce era bună o asemenea imensitate de clădire?

-Putem doar presupune, răspunse Peruggio prudent. Ar putea fi o modalitate greu de distrus, mult mai rezistentă în timp decât papirusurile, de a arhiva anumite cunoștințe avansate de matematică ale epocii. Și să nu uităm efectul de piramidă.

-Există așa ceva?-Da, cu siguranță. În orice piramidă regulată cu patru fețe, fie asta,

fie una de plexiglas, dacă e corect orientată cu un vârf spre nord, la două treimi de vârf și o treime de bază se manifestă forțe ciudate, pe care știința abia a început să le studieze, dar magia le cunoaște de milenii. Se pare că este vorba de o amplificare a energiei cosmice care cade asupra piramidei. Această energie conservă sau modifică favorabil proprietățile oricărui lucru ce se află plasat în punctul cu pricina. Un cercetător se lăuda că a plasat o sticlă de vin acru într-o piramidă de plastic și a obținut în felul acesta o băutură remarcabilă. Substanțele organice se deshidratează și se păstrează nealterate în absența unui frigider, iar structura moleculară a metalelor , observată la microscop, se îmbunătățește. Unii folosesc acest efect pentru purificarea apei de băut.

-I-auzi! După cum arată planul, noi suntem acum chiar în acel loc. În ce mod ne va influența asta? întrebă Giovanna.

-Păi, din punctul meu de vedere, vei deveni chiar mai bună la gust decât erai înainte. Ulrich o sărută pe gât, ca să fie cât mai convingător. Acum, serios, ce sperăm să obținem din vizita în piramidă?

-Informații, Uri, informații, răspunse Peruggio. Serafina percepe gândurile ființelor vii, însă Mediatorul mai are un dar – dacă ating unul din acești pereți, emoțiile și trăirile celor care i-au ridicat îmi vor deveni clare, chiar dacă ei au murit cu mii de ani în urmă. Eu pot trece pragul dintre lumea celor vii și lumea celor de dincolo în ambele direcții. Oamenii care au construit piramida asta au trăit pe vremea când cartea lui Toth nu era încă nici pierdută, nici blestemată. Acum înțelegi?

66

-Da, fir-ar să fie! Tu ai nevoie de liniște ca să te poți concentra, iar noi pălăvrăgim ca niște cațe. Zău, Peruggio, nu puteai să ne spui să ne ținem gura?

-Nu. Este folositor ce am discutat până acum, iar până în zori mai sunt câteva ore bune. Am timp.

-Să ne apucăm de treabă, hotărî practică Serafina. Eu iau o lanternă și plec să explorez coridoarele pe întuneric. Tu rămâi în camera regelui, Ulrich și Giovanna vor face ce au ei chef. Dar când se va aprinde lumina, ne vom întâlni cu toții în acest loc.

-Stai cu mine, Uri, mi-e frică, scânci Giovanna. -Nu plec nicăieri, iubito, rămânem aici cu Peruggio. Serafina, nu ți-e

frică singură?-Da’ de unde, am cercetat galeriile pe lumină și nu era nimic de

văzut, mă întreb ce ar putea să se schimbe pe întuneric. Piramida are o acustică fantastică, așa că voi striga dacă am nevoie de ajutor, iar voi veți veni după mine. E bine așa?

-Fii prudentă, iubito, spuse Peruggio. Nu putem păstra legătura mentală cât timp eu trebuie să explorez pereții din camera regelui. Ia și muzicuța cu tine.

-Fii fără grijă, râse Serafina. E avantajos să fiu o fiică a luminii, pentru că eu însămi radiez în întuneric ca o mărgică de fosfor și nu-mi bat capul să nu mă împiedic.

Se auzi un sărut, două siluete înlănțuite – a Serafinei și a lui Peruggio – luciră argintii, apoi ea se desprinse din îmbrățișase și dispăru înghițită de întuneric. Ulrich își puse protector mâinile în jurul Giovannei, care i se cuibări în brațe. Spre norocul lui, nici măcar Mediatorul nu putea citi mintea unui vampir, pentru că Ulrich, care vedea ca ziua în beznă, se întreba ce senzații ar fi simțit dacă ar fi făcut dragoste cu Giovanna în sarcofagul de granit din camera regelui. Râse la propria idee, dar redeveni serios ca nimic să nu perturbe liniștea încăperii, puse capul Giovannei pe umărul lui și o ajută să se așeze cât mai comod. Știa sigur că ea va adormi în nici zece minute.

Peruggio rămase nemișcat în întuneric. O vreme, pașii Serafinei se mai auziră, dar apoi se instală o liniște mormântală, în care până și respirația ușoară a Giovannei și chiar propria respirație păreau zgomote puternice. Silueta tânărului se ghicea vag argintie în beznă. Întinse mâinile înainte și-și rezemă palmele de pereți.

-Uri, auzi? Vocea lui Peruggio era o șoaptă mai ușoară ca foșnetul vântului prin iarbă.

-Ce să aud?-Vocile…-Nu aud nici o voce, decât pe a ta, și doar urechile mele sunt extrem

de sensibile. Ce fel de voci?-Cele din perete. Sunt ca un murmur slab. Am citit hieroglife în

vechea limbă a Egiptului faraonic, dar nu-mi puteam imagina că sună astfel.-Înțelegi ce spun?-Da, șopti Peruggio. Văd și niște siluete eterice, ca un fum. Oamenii

ridică niște scânduri din care construiesc forme dreptunghiulare, apoi își dau din mână în mână găleți cu un amestec de pietriș și îl toarnă în forme. Strigă unii la alții, vorbesc, se agită…

67

Ulrich făcu ochii mari de mirare.-Vrei să spui că secretul imenselor blocuri de piatră, perfect

îmbinate e că au fost turnate la fața locului?-Da, nu știai? De mult timp s-a presupus asta, de când s-a observat

că blocurile sunt mult mai dense în partea de jos și mai pline de aer în partea de sus. Pietrele naturale au o densitate uniformă.

-Nu știam! Acum ai dovada că efortul supraomenesc de construcție n-a existat decât în capetele arheologilor. Ce-o să mai râd pe seama istoricilor ălora docți!

-Ba vei tăcea! Vrei să știe cum am obținut dovada? -Hm, nu m-am gândit. Auzi, dacă îi înțelegi pe oamenii din vechime,

crezi că și ei te-ar înțelege? Ce-ar fi să întrebi de cartea lui Toth?Peruggio nu răspunse. Își frecă doar palmele între ele, până când

începură să devină luminoase, apoi le sprijini din nou de zid și rosti câteva cuvinte din care Ulrich nu înțelese nici o boabă. Se așternu o tăcere adâncă, parcă mai densă decât adineauri. Iar această liniște apăsătoare fu străbătută de un țipăt ascuțit - țipătul Serafinei.

Serafina pornise înapoi către marea galerie. Locul o atrăgea ca un magnet, datorită lespezilor uriașe care o alcătuiau și îmbinării lor perfecte. Găsi pe întuneric mărețul coridor. Se apucă să-l străbată, fără grabă, orientându-se pe pipăite și bazându-se pe ochii ei sensibili la lumina nesemnificativă pe care ea însăși o degaja. Își auzea pașii ritmici, având cadența unui metronom: unu-doi, unu-doi. O altă pereche de pași răsuna în spatele ei. Se gândi la Peruggio, dar nu era mersul iubitului ei, nici pașii lui Ulrich și nici – cu atât mai puțin – ai Giovannei care nu s-ar fi aventurat singură pe acolo, fără o sursă de lumină. Serafina simți un fior rece coborându-i pe spate – nu putea fi ghidul, primise prea mulți bani ca să riște să nu respecte înțelegerea, întorcându-se în piramidă. Se opri –pașii se opriră și ei. Porni din nou – pașii se luară după ea. Se gândea deja la dematerializare, dar nu știa dacă magia fiilor luminii funcționa în acel loc. Așa că făcu singurul lucru logic în împrejurarea dată – aprinse lanterna și plimbă spotul de lumină peste zidurile pustii, până în locul unde întunericul și depărtarea înghițeau lumina cu totul. Se aștepta să vadă orice, de la un intrus în piramidă, până la ghidul care, însetat de câștig, ar fi venit împreună cu paznicii ca să-i jefuiască, deși mintea ei îi spunea că se înșela, că oamenii aceia erau cinstiți. Dar lanterna nu-i dezvălui decât adevărul pe care-l știa: era singură în galerie. Serafina mai făcu câțiva pași, cu lanterna aprinsă și urmăritorul procedă întocmai la fel. Bătu energic cu piciorul în podea și urmăritorul bătu și el. Îi venea să râdă de propria surescitare, care o făcuse să nu ia în seamă cel mai banal dintre lucruri – galeria avea un ecou puternic și ea înghețase ascultându-și proprii pași reflectați de ziduri. Ar fi râs cu voce tare, dar nu voia ca tot spațiul din jur să înceapă să hohotească și ea să distragă prin aceasta atenția lui Peruggio. La lumina slabă a lanternei, hotărî să încerce să facă niște fotografii. Așeză aparatul de-a dreptul pe sol, declanșă de câteva ori apoi trecu la „muzicuță”, care făcea fotografii și în infraroșu. Nici ea nu știa ce-i venise să procedeze astfel , dar când se ghemui pentru o a doua poză cu muzicuța pe podeaua din lespezi uriașe, auzi

68

mesajul – de astă dată nu mai era ecoul, ci o voce clară în mintea unui om aflat nu departe, în exteriorul piramidei. Iar gândul nerostit al omului îi transmise ceva groaznic… Serafina dădu un țipăt, ca să-i avertizeze pe ceilalți.

Cel care ajunse primul la Serafina fu Peruggio. Ulrich apăru mai târziu, cu Giovanna încă buimacă de somn în brațe.

-Serafina, ce…oh, slavă Domnului, nu pari rănită. Te-a atacat cineva sau ceva, te-ai speriat sau ce s-a întâmplat?

-Nici unul dintre aceste lucruri, răspunse Serafina care își regăsise calmul. Dar pe lângă piramidă au trecut trei oameni. Probabil ghidul nostru sau paznicii piramidei i-au văzut și ne pot face măcar un soi de portret-robot. Acești oameni discutau despre un prizonier, iar cel care părea conducătorul lor se gândea că n-are rost să-l mai păstreze, pentru că oricum omul va muri curând. Și încă un amănunt: prizonierul e Steve Brown!

-E sigur, iubito?-Fără îndoială! Tu îl cunoști pe Steve și eu l-am văzut în mintea ta,

era același chip cu cel pe care l-am „citit” în mintea oamenilor care s-au oprit la baza piramidei. Mă întreb numai ce a aflat echipa pe care John Smith a trimis-o încoace și cum am putea să-i contactăm.

-Îl sun eu pe John, se oferi Ulrich. Măcar atât pot face după ce mi-a aranjat pașaportul și restul de acte.

-Deci n-a fost degeaba noaptea asta în piramidă, concluzionă Peruggio, chiar dacă eu nu am putut obține ceea ce aș fi sperat. Spiritele din vechime s-au speriat și au dispărut când am întrebat de cartea lui Toth, însă înainte de a dispărea arătau toate în aceeași direcție. Asta e tot ce am aflat.

Se mai învârtiră prin încăperile pustii, în bezna groasă, dar fără folos. Dacă existase o stare de magie în Marea Piramidă, strigătul Serafinei o risipise. Zadarnic încercă Peruggio să se concentreze, zadarnic se adunară în camera regelui, în cea mai desăvârșită liniște – dacă spiritele din trecut fuseseră acolo și comunicaseră cumva cu ei, această legătură stranie se pierduse.

-Lasă, Peruggio, nu-ți mai bate capul! Bine că avem o informație despre acel individ, Steve Brown, încercă Ulrich să fie drăguț.

Ghidul făcu ochii mari când, imediat ce pătrunse în piramidă, tânăra cu părul arămiu îl luă în primire:

-Cât noi am stat închiși aici, prin apropiere au trecut trei oameni. I-ai văzut la față? Ne interesează orice lucru pe care ni-l poți spune despre ei. Un prieten de-al nostru a dispărut aici în zonă acum ceva vreme, iar ei vorbeau despre el.

Ghidul înlemni. De unde știa femeia de trecerea celor trei, dacă grupul de tineri nu părăsise piramida?

-Lasă asta, nu e ceva semnificativ, spuse Serafina încercând să-și îndulcească vocea iritată de îngrijorare. Ghidul părea și așa îndeajuns de speriat. Tu încearcă să răspunzi la întrebări.

Ghidul recunoscu într-un târziu că într-adevăr trei persoane trecuseră prin apropiere, vorbind în șoaptă și dădu o descriere aproximativă a celor trei, spunând într-una că noaptea fusese fără lună și oamenii aceia

69

înveșmântați în straie închise la culoare abia puteau fi văzuți, necum să le recunoască fețele. John sosi a doua zi și insistă să discute cu ghidul și cu cei patru paznici – câte unul pentru fiecare latură a piramidei. Poliția egipteană îl sprijinea cât îi stătea în putere, așa că John reuși să-l pună pe ghid în fața unui teanc de fotografii înfățișând diverse persoane luate din întâmplare de pe stradă și să pornească poligraful. Ghidul era un ins cumsecade și cooperant, dar tot nu reuși să spună mare lucru. Noaptea fusese neagră ca un cazan cu smoală și siluetele descrise, una mai înaltă și două mai scunde, îmbrăcate în straie tradiționale, puteau fi ale oricui. John decise să mai rămână în Egipt, în speranța că oamenii lui vor da cumva de Steve, în timp ce Peruggio hotărî să-și continue căutările, întorcându-se în zona Marii Piramide. Era imposibil să citească mintea întregii populații din Cairo, ca să afle – eventual – ceva în plus despre colaboratorul lui John Smith.

Serafina dădu un nou avânt întregii expediții. Ea nu putea sta degeaba, așa încât șezu o seară întreagă la masă, cu o busolă în fața ei, învârtind în mâini planul Marii Piramide și harta împrejurimilor orașului Cairo.

-Iubito, ce faci acolo?-Încerc să pun lucrurile cap la cap. Cineva trebuie s-o facă și pe

asta, iar voi aveți, cu toții, un aer prea abătut ca să mai vedeți limpede lucrurile.

-Da? Și tu ce vezi?-O direcție, murmură Serafina ca pentru sine. Ți s-a arătat o direcție.

Tu erai aici – însemnă cu un „X” roșu camera regelui din piramidă - și erai cu fața la zidul încăperii. Încearcă să-ți amintești încotro te uitai în acel moment și vom reuși să determinăm direcția care ți s-a indicat. Apoi avem busola și harta și vom face o listă cu tot ce se găsește mai semnificativ în direcția aceea. Trebuie să existe un indiciu pe undeva, nu pot să cred că am venit degeaba în Egipt și că intuiția ne-a jucat o festă.

-Optimistă după cum ți-e firea, zise Peruggio, dar închise ochii și începu să se plimbe prin încăpere, refăcând pașii lui în întuneric din Marea Piramidă. Se opri brusc, deschise ochii și privi în jur.

-Iubito, am o idee: Giovanna și Ulrich au rămas cu mine în camera regelui. Ce ar fi să-i chemăm și să reconstituim împreună ceea ce s-a întâmplat acolo?

Ulrich fu categoric:-Spre vest. Direcția nu putea fi decât vest!-Cum de poți fii așa de sigur?-Păi, e simplu. Tipii pe care i-ai întrebat erau toți expirați de câteva

milenii, iar pentru egiptenii antici malul vestic al Nilului, locul unde apune soarele, era asociat cultului morților. Deci e limpede că spiritele acelea nu puteau să-ți indice decât vestul.

-Limpede pentru tine! Dacă te întreb acum încotro e casa ta de la Lacul Dracului, ce-mi vei spune?

-Că e spre nord, făcu vampirul sigur de sine.-Păi, după logica ta, ar fi trebuit să fie spre vest, îl luă Peruggio

peste picior. -Oameni, bombăni Ulrich. Poftim de înțelege-te cu ei!Și totuși intervenția lui Ulrich se dovedi prețioasă. Avea un simț de

observație dezvoltat și o ținere de minte excepțională, așa încât putea să

70

indice cu exactitate unde anume se găsise fiecare dintre ei în momentul în care auziseră țipătul Serafinei și, mai ales, poziția fiecăruia în raport cu intrarea încăperii. Restul se dovedi o joacă. Pe harta Serafinei se ivi, trasată cu creionul roșu, o linie care intersecta un pătrat.

-Ce e pătratul ăla? întrebă vampirul curios.-Reprezintă Sfinxul, citi Serafina din legenda hărții. Am fost proști –

trebuia să ne dea prin cap să mergem întâi acolo. Unii istorici susțin că e primul monument de pe platoul de la Gizeh, cu mult mai vechi decât piramidele.

-Dacă e așa, plecăm mâine în zori, concluzionă Peruggio. Ținta va fi sfinxul.

Giovanna dădu să deschid gura dar se abținu. Era singura fără însușiri excepționale și dacă ei hotărâseră să meargă, va merge și ea. Dar un gând nu-i dădea pace – oare ceilalți nu se uitau niciodată la televizor? Ea văzuse o prognoză meteo și a doua zi se anunța furtună. Ridică din umeri – de unde furtună în deșert? Probabil înțelesese ea greșit. Ulrich va fi acolo cu ea și-i va purta de grijă. Cu un plan bine conturat în minte, adormiră cu toții pregătindu-se de o zi care va începe foarte devreme.

Cap.8 : Tainele SfinxuluiSoarele abia se ivise pe cer, dar era deja zăpușeală. Își lăsaseră

mașina închiriată în parcare și-acum patru siluete se îndreptau spre Sfinx, contemplându-l cu maximă atenție. De fapt doar trei priveau Sfinxul – Ulrich se uita țintă la soare. Mergeau în tăcere, fiecare adâncit în gândurile lui. Faptul că știau că Steve suferă pe undeva și nu-l puteau ajuta făcea atmosfera apăsătoare. Ulrich, mai puțin sensibil la starea de spirit a celorlalți (deh, vampir!) mormăi într-un târziu:

-Peruggio, ce are soarele de e așa de roșu azi? Nu l-am văzut așa niciodată. Îmi vine să-l apuc cu mâna, să-l storc ca pe o lămâie și sunt convins că aș obține o doză bună de sânge proaspăt, pe care să-l dau cu mulțumire pe gât.

-Ulrich, abține-te! Fanteziile tale culinare îmi fac rău, replică sec Serafina.

-Da, dar tu ți-ai luat micul dejun, eu nu. În fond avea dreptate, așa că Serafina se decise să-l îmbuneze:-Bunica zicea că răsăritul sângeriu aduce ploaie până la apus. Dar

asta era la Sasca, aici în deșert nu știu ce semnificație să-i atribui. Un lucru e sigur – e un fenomen natural, sunt particule de praf în aer care-i dau soarelui culoarea roșie. Sper că n-ai de gând să bei praf!

-Nu, dar asta înseamnă că e mai mult praf în aer ca altădată. N-am mai văzut așa ceva.

-Sigur e mai mult praf, interveni Giovanna. Simt cum mă ustură ochii de la el.

-Păi, sunt roșii, făcu Ulrich care o privi cu atenție.

71

-Și ai tăi, Uri, rosti Serafina cam fără tragere de inimă. Ai fost cuminte sau…?

-Sigur că am fost cuminte, chiar prea cuminte pentru cât de rău mă arde gâtul de sete.

-E tot de la praf. Nisipul deșertului e păcătos și se bagă peste tot când inspiri.

-Da, dar eu nu respir. Pe mine de ce să mă doară gâtul?-Pentru că vorbești și înghiți praf fără să vrei.Se așternu din nou tăcerea. Serafina își scoase din rucsac ochelarii

de soare și ceilalți îi urmară exemplul. Aveau cu toții ochii roșii, plini de nisip. Trecură în liniște pe lângă pozarul cu cămila lui împodobită cu ciucuri, care făcea fotografii turiștilor cu Sfinxul în spatele lor. Își strângea sculele și mâna animalul fără milă. Omul ridică brațele spre cer și strigă ceva în arabă.

-Ce spune? vru să știe Giovanna.-Că suntem nebuni, tălmăci Peruggio. N-am chef să-l contrazic dis

de dimineață.Ajunseră deja în apropierea Sfinxului, când un urlet sinistru străbătu

platoul pustiu la aceea oră matinală.-Nu-i decât vântul, nu vă speriați, făcu Peruggio liniștitor. Apoi

scuipă înciudat – fiu al luminii sau nu, vântul îi umpluse gura cu nisip. Urletul vântului se înteți.

-Parc-ar fi o mie de șacali, zise calm Ulrich, care se întorsese și acum mergea cu spatele înainte, fără să-i pese de rafalele de vânt tot mai violente. Apoi se lansă într-o prelegere fără cap și fără coadă despre Anubis cel cu cap de șacal, zeul care conducea sufletele morților în împărăția întunericului. Se întreba dacă nu cumva trebuie să-l considere pe Anubis șeful lui, dar nimeni nu-l luă în seamă. Nu era o vreme de stat la taclale și vocea îi era adesea acoperită de rafalele vântului. Peruggio îi dădu un ghiont, întorcându-l cu fața spre direcția de mers.

-Hei, nu mai mormăi acolo. Am nevoie de privirea ta ageră de vampir. Vezi și tu ce văd eu?

Ulrich își miji ochii în direcția arătată de mâna întinsă a lui Peruggio. Dacă ar fi putut, ar fi pălit fără îndoială. Așa se mulțumi să țipe:

-Luați-o pe Giovanna cu voi și zburați la hotel, că doar voi știți să faceți asta ziua, nu ca mine, doar noaptea. Eu voi lăsa nisipul să mă îngroape. E tradiția vampirilor să iasă din pământ fără probleme, oricât de adânc ar fi îngropați. Nu vă faceți griji, ne vedem la noapte.

-Ce se întâmplă? vru să știe Giovanna.-Un val uriaș de nisip, iubito, o dună întreagă pusă în mișcare de

vânt. Și vine încoace în viteză!Giovanna simți că-i fuge pământul de sub picioare. Avu o stare de

leșin, dar Serafina o luă de guler fără multe fasoane .-Aleargă cu mine, mișcă-ți picioarele. Hai, nu te opri! Poți închide

ochii dacă vrei, mă uit eu pe unde mergem. Giovanna se pomeni fugind printre vârtejuri de praf. Era transpirată

și mii de cristale abrazive de cuarț îi intrau prin piele. Mai auzi doar vocea lui Peruggio, parcă venind de la mare distanță:

-Planul fetelor e bun. Uri, haide după ele!

72

Alergarea nu dură mai mult de câteva zeci de secunde. Giovanna simți pe față un aer ceva mai răcoros, mirosind a spațiu închis, apoi Serafina îi dădu drumul gulerului de la bluză.

-Deschide ochii, deocamdată am scăpat de pericol!Erau la baza unor coloane, într-un edificiu de piatră iar valul uriaș de

nisip trecuse peste adăpostul lor.-Acum înțeleg ce înseamnă furtună, murmură Giovanna trăgându-și

răsuflarea. Unde naiba suntem?-În micul templu dintre labele Sfinxului, răspunse Peruggio. Serafina

a avut o idee măreață, valul venea din spatele Sfinxului și a trecut peste noi. Nicăieri în apropiere nu puteam găsi un refugiu mai bun.

-Și eu de ce nu știam de templul acesta?-Pentru că în cea mai mare parte a timpului e îngropat în nisip.

Uneori îl dezgroapă autoritățile, alteori, ca acum, chiar vântul, dar nu rămâne astfel pentru prea multă vreme.

-Încântător! Voi vă dați seama ce ne așteaptă dacă vântul își schimbă direcția?

-Giovanna, de ce pui problemele mereu în felul ăsta?-Las-o, Uri, interveni Serafina. Are dreptate! Trase cu urechea la

urletele dezlănțuite de afară, apoi căută o lanternă în rucsac și, în întunericul tot mai dens, studie atentă pardoseala de piatră a templului. Se plimbă pe lespezile solide, în timp ce Ulrich mormăi:

-Ce-i bezna asta? Ceva nu-mi place!-Taci și ajută-mă! Ridică lespedea aia!Serafina îngenunchease pe una din dalele pardoselii.-Ajutați-mă, băieți. Sună a gol dedesubt și întunericul e de la nisipul

purtat de vânt, care se apropie. Ne va înghiți dacă nu ne mișcăm repede!Ulrich dădu lespedea uriașă și foarte grea la o parte fără efort.

Serafina sări în hăul negru căscat dedesubt. Acum vocea ei răsuna distorsionată, de undeva din adânc:

-Al naibii de înalt coridorul, era să-mi frâng oasele în cădere. Dar măcar e mult aer și e cât de cât respirabil aici. Peruggio, sari! Apoi mă vei lua pe umeri, Uri va da drumul Giovannei și eu o voi prinde. Ulrich, tu închei plutonul și pui lespedea la loc!

Când Peruggio coborî, șopti în urechea Serafinei:-Iubito, m-aș fi descurcat și eu cu lespedea aia.-Știu. Dar atât timp cât n-avem habar ce surpriză ne rezervă

coridorul peste care tocmai am dat, e mai sigur să ne păstrăm energia. Ulrich se descurcă de minune cu obiectele grele.

După ce vampirul puse lespedea la loc, se pomeniră în beznă. La lumina lanternei pe care Serafina o aprinse din nou, văzură câteva fire de nisip curgând la îmbinările dalelor de piatră, dar care nu constituiau o amenințare serioasă. Apoi totul încremeni și se lăsă liniștea. Nici vântul nu se mai auzea.

-Sus am fi fost morți acum, șopti Serafina. În fine, aceia dintre noi care respiră. Își scoase tacticos busola și harta din rucsac, apoi cumpăni o vreme și exclamă surprinsă: hei, drumul ăsta duce sub Sfinx! Parcă într-acolo voiam să mergem și noi, nu?

73

O porniră tuspatru, ghidați de lanterna Serafinei. Ea și Peruggio sclipeau discret în întuneric, Uri vedea perfect iar Giovanna se afla în brațele lui, așa că nu mai aprinseră o altă lanternă. Coridorul dădea într-o sală subterană mare, săpată în piatră. Lumina lanternei nu ajungea până în capătul opus al sălii. Peruggio se opri.

-Hei, propun dezechiparea și deznisiparea. Îmi vine să mă scarpin pe tot corpul de la nisip și sala asta e destul de mare ca fiecare să se retragă discret într-un colț.

-Ce e aia „deznisipare”, dacă nu te superi? făcu Ulrich mucalit. De „înnisipare” am auzit, e în dicționar, dar de deznisipare parcă nu.

-Păi, e opusul înnisipării. Găsește un termen mai potrivit pentru a desemna acțiunea de scăpare de tot nisipul care ne-a intrat parcă până și sub piele.

-Bine, dacă tu vrei, să fie deznisipare. Și deznisiparea asta e o acțiune strict individuală sau se poate realiza și în cuplu?

Peruggio nu se putu abține, izbucni în râs.-Poți încerca, dacă vrei. Atât că aș sugera să ne limităm la cuplurile

preexistente.Ulrich și Giovanna dispărură în întuneric. O vreme nu se auzi decât

foșnetul hainelor pe care le scoteau și le scuturau, apoi liniștea fu tulburată de gemete și țipete ascuțite.

-Ei, poftim, murmură Peruggio, nu le pasă: murdari, plini de praf și de nisip, iar ea e probabil îngrozitor de transpirată. Ei se distrează bine împreună! Uneori parcă i-aș invidia – de ce suntem noi atât de sofisticați și de pretențioși?

-Asta e lumea ta – lumea noastră – răspunse tot în șoaptă Serafina. Iar eu sunt fericită în această lume, dacă te am pe tine alături.

Se luară de mână și străbătură tăcuți sala, care dădea într-un alt culoar, pe care zăceau împrăștiate câteva lespezi de piatră. Peruggio se așeză pe una din ele, Serafina rămase în picioare în fața lui și începu să-i pieptene cu degetele buclele negre, scoțându-i nisipul din păr.

-E bună și deznisiparea asta la ceva, șopti el lipindu-și fața de trupul soției. Oh, miroși atât de bine!

-Și mă simt atât de infect! Blestematul de nisip mi-a intrat în decolteu și s-a lipit de mine peste tot. Cât de mult visez la o baie cu spumă!

-Nu avem apă aici, dar asta se poate rezolva, dragostea mea. Peruggio îi scoase tricoul. Serafina îi simți limba umedă și catifelată lunecând pe pielea ei.-Ce gust am? Cred că de transpirație sărată. Trebuie să fie mai

grețos decât fanteziile lui Ulrich cu soarele sângeriu.-Deloc, iubito. Acum nu mai ești om și noi ne putem controla

trupurile într-un mod în care oamenii nu o pot face. Ajunge să te gândești intens ce gust ai vrea să aibă pielea ta, iar eu îl voi simți.

-Pare un joc interesant, recunoscu Serafina. Sper totuși să nu te controlezi prea din cale-afară. Stăpânirea de sine e bună cu măsură.

-Ești minunată, iubita mea. Portocale dulci și scorțișoară, asta simt acum. Știi că scorțișoara era socotită un afrodiziac încă de pe vremea romanilor? Își pudrau bucatele cu scorțișoară înaintea orgiilor, pentru a fi apoi în formă. Excelent gust al ales!

74

Serafina simți că obrajii îi iau foc. Se obișnuise atât de mulți ani că orice dorință legată de Peruggio îi era interzisă, încât și acum uneori uita că se căsătoriseră și că-și putea lăsa fantezia să zburde liberă. Începu să tremure din tot corpul și-și văzu brațele devenind strălucitoare…

Ulrich miji ochii.-Hei, Giovanna, a răsărit soarele în beciul ăsta! Tinerii noștri se

distrează de minune, hai și noi să-i vedem!-Nu ți-e rușine? Au plecat ca să ne lase câteva momente de

intimitate și tu vrei să dai buzna? Ești vampir sau măgar?-Nu vreau să-i stânjenesc. Dar mor de curiozitate și oricum n-aș

vedea nimic de care să le fie rușine. Mai ții minte sfera de lumină de care vorbea Iustin? Cred c-a fost cam greu pentru el să privească o asemenea manifestare a magiei din altă lume.

Ulrich alergă în direcția luminii, dar rămase discret la o distanță rezonabilă.

-Giovanna, n-ai mai văzut așa ceva! Este minunat, e ca și cum aș fi murit și aș fi ajuns în Paradis. Și sunt atât de fericit! Oare există Paradisul pentru unii ca noi?

Se întoarse în umbră când strălucirea globului de lumină începu să pălească. Înainte de a se întoarce în marea sală, remarcă în lumina încă puternică o scară cu trepte săpate în piatră, care ducea în jos…

Brațele lui Peruggio se strânseră protector în jurul Serafinei, care încă tremura, copleșită de intensitatea trăirilor ei.

-Ești bine, iubirea mea?-Nemaipomenit de bine e doar o exprimare modestă pentru ceea ce

tocmai am simțit. Mulțumesc, Peruggio, ai fost minunat. -Cu plăcere, oricând. Trebuie să-l felicit pe Ulrich, ideea lui cu

deznisiparea în cuplu e o găselniță genială. Serafina răsuflă ușurată.-Da, dragule, și m-a liniștit și pe mine. Prietenii noștri se iubesc atât

de intens încât îmi dau seama că temerile mele legate de răcirea relației lor au fost o prostie.

-Nu te îngrijora, iubito, sunt fericiți ca și noi. Acum însă te ajut să te îmbraci și trebuie să mergem să-i căutăm. Am lipsit cam multișor de lângă ei.

-Cioc-cioc, e cineva acasă? Ulrich intră în încăpere cu Giovanna de mână. Peruggio, deznisiparea asta mi-a prins bine, atât de bine că aș mai vrea s-o repet cât de curând.

Giovanna se mulțumi să chicotească.-Voi știți că pe coridorul ăsta e o scară și că ea duce în jos? Ochii

mei de vampir…-Ulrich, nu mă vrăji cu ochii vampirilor, râse Peruggio. Știu de unde

ai avut lumină ca să vezi ca-n palmă tot ce e pe aici. Dar dacă ai găsit scara, coboară, ce mai aștepți? Noi trei te urmăm, avem grijă și de Giovanna.

Uri coborî sporovăind vesel vrute și nevrute. În locul coridorului larg de până acum, dădură de un culoar îngust pe care nu puteau înainta decât unul câte unul. Ulrich mergea primul, urmat de cele două fete, iar Peruggio forma ariergarda. Pavajul era alcătuit din aceleași lespezi mari, perfect îmbinate, cu care se obișnuiseră deja. Vampirul puse piciorul pe o lespede, aceasta se răsuci și-l aruncă într-un hău adânc, iar din tavan se desprinse un

75

pietroi care căzu cu viteză prin golul lăsat de lespede. Ceilalți trei încremeniră, apoi se înghesuiră pe buza găurii negre ivite în pardoseală. La început lanterna Serafinei nu lumină decât pietroiul enorm, dar apoi mâna albă a lui Ulrich apăru dedesubt și acesta azvârli bolovanul cât acolo. Giovanna oftă adânc.

-Expirații ăștia au fost prost informați dacă credeau că pot răpune un vampir trimițându-i o ghiulea pe cap. Nu, țeasta mea e mult mai rezistentă de atât. Numai o țepușă din lemn de stejar pe care a crescut vâscul mă poate ucide, dacă îmi străpunge inima, în timp ce capul mi-e tăiat de o lamă din argint, stropită cu apă sfințită. Dar pe un om invenția asta cu proiectilul l-ar fi făcut terci.

-Trebuia să ne fi gândit, spuse Peruggio. Mormintele faraonilor erau pline de asemenea capcane pregătite pentru jefuitori.

-Da, dar și de aur, observă Ulrich cu justețe. Pe când aici, ia comoara de unde nu-i!

-Dacă a existat capcana, a existat și ceva ce trebuia ascuns și păzit. N-avem decât să deschidem ochii, poate că acel ceva mai e aici, raționă Serafina.

-E limpede că vom deschide ochii. Vă dați seama ce ar fi fost dacă oricare dintre noi, în afară de Ulrich, ar fi mers în frunte?

-Peruggio, nu fii fatalist, bombăni Serafina. Suntem și noi destul de tari de cap! Uri, întinde mâna să te scoatem de acolo!

-Ba din contră, mai bine să veniți voi încoace. Sus nu sunt decât coridoare pustii, aici măcar văd niște lucruri mai interesante.

-Bine, venim, dar întâi încerc să proptesc lespedea, ca să nu ni se închidă din senin deasupra capetelor!

-Să o scoatem din loc, propuse Ulrich, ceea ce făcură până la urmă. Apoi coborâră pe rând în ceva ce părea a fi o sală mare, cu nenumărate rafturi.

-Ce naiba-i asta? Pare să fi fost o arhivă cândva, își răspunse Serafina propriei întrebări. După care, în stilul ei calm și tacticos, își scoase din rucsac busola și harta.

Se așezară tuspatru pe podeaua de piatră și Serafina spuse după ce studie harta:

-Suntem chiar sub corpul de granit Sfinxului, iar coridoarele pe care le-am intersectat în cele câteva săli prin care am trecut duceau în direcția celor trei mari piramide principale și a primei piramide, în trepte.

-Ce vă spuneam eu, că piramidele n-au fost morminte? Ce mort s-ar plimba pe toate coridoarele alea?

Trei capete se întoarseră curioase spre Ulrich.-Dar ce crezi că au fost?Vampirul se mulțumi să ridice din umeri. Peruggio începu să

exploreze meticulos încăperea, la lumina lanternei. Adună ceva mărunt de pe jos și de pe rafturile de piatră, pe care-l puse într-o pungă transparentă, extrasă din rucsac („metehne de savant”, gândi Ulrich), mai dădu o tură prin sală, apoi reveni și spuse cu hotărâre:

-Nu știu sigur ce au fost piramidele, asta însă, în mod sigur a fost o sală de lectură și o bibliotecă dinainte de Potop.

-De unde concluzia? sări Ulrich cu gura. Vrem explicații!

76

-Prea bine, voi începe cu ceea ce se știe „oficial” – că Sfinxul e contemporan cu piramidele, pentru că în jurul lui s-au găsit resturi organice și fragmente de ceramică datate cu Carbon-14 la anul 2500 înainte de era noastră. Presupunerea arheologilor e că figura Sfinxului, foarte deteriorată de intemperii, îi aparține lui Keops, celebrul faraon cu piramida.

-Ilogic, bombăni Ulrich după ce ascultase în tăcere explicația lui Peruggio. Adică stabilești vechimea unui lucru pe baza obiectelor din jur? Deci asta înseamnă că eu am opt ani, pentru că vila mea de la Lacul Dracului atâta are?

-Sfinxul e din piatră și piatra nu poate fi datată cu carbon-14, îl informă Peruggio.

-Asta știam până și eu și oricum nu am chef să mă cert cu tine. Dar vreau să aud și istoria neoficială, poate are mai multă logică.

Peruggio reluă cu glasul lui limpede amplificat de spațiul gol din jur:-Ați observat șanțurile de pe corpul Sfinxului? Sunt verticale, în timp

ce eroziunea vântului produce adâncituri în plan orizontal. Acesta e un indiciu că Sfinxul a suportat ploi puternice, a căror apă lasă astfel de urme. Și iată cum împingem vârsta Sfinxului înapoi în timp, până în vremea în care Sahara nu era încă un deșert. Ar mai fi un lucru – oare fața Sfinxului îl reprezintă pe numitul Keops, sau blocul de piatră a fost sculptat din nou în epoca lui, pentru a-i da o altă față decât cea avută inițial?

-Hm, și cam care ar fi fost aceea față?-Ulrich, judecă și tu! Ce corp are Sfinxul?-Ah, acum pricep. Vrei să zici că era statuia unui leu, de la cap la

coadă?-Întocmai. Asta ne-ar ajuta cumva să-i stabilim vechimea. Pământul

se află 2000 de ani într-o anumită zodie celestă și acest zodiac a fost alcătuit de cei din vechime, care-l cunoșteau perfect. Mișcarea Pământului în zodiac este retrogradă. Acum trecem din Pești în Vărsător, deci din zodia corespunzătoare lui martie în cea a lui februarie. August corespunde zodiei Leului, iar din august până în februarie sunt șapte luni. Dacă înmulțim șapte cu cei 2000 de ani cât Pământul traversează un semn din zodiac, putem deduce că Pământul a fost în Leu acum 14 – 16 mii de ani și că asta ar putea fi vârsta Sfinxului.

-E perfect logic, adăugă Serafina. Astrul asociat zodiei Leului este soarele, iar egiptenii erau adoratori ai soarelui. Pare plauzibil ca ei să fi moștenit urme ale unei culturi mult mai vechi, distruse de potop, care a înflorit în zodia Leului și care se închina astrului zilei. Am avea astfel o explicație pentru apariția din senin a unui civilizații avansate, care a ridicat în zorii ei piramide niciodată egalate mai târziu de aceeași cultură.

-Bun, și de unde povestea cu sala de lectură?-Uri, folosește-ți nasul, chiar dacă nu ai nevoie de aer. Cum e aerul

din această încăpere?Vampirul amușină în jur, apoi răspunse indiferent:-Cum să fie? N-are nimic deosebit, bănuiesc că pentru oameni e

ceea ce se cheamă respirabil.-Întocmai, sări Serafina. Nu e stătut, nu miroase a spațiu închis, deci

locul ăsta dispune de un sistem de aerisire care încă funcționează după atâtea mii de ani, în ciuda nisipului de afară. În concluzie în acest loc se

77

adunau mulțimi mari de oameni care aveau nevoie de aer proaspăt ca să poată respira. Iar rafturile mă duc cu gândul la un depozit de papirusuri de mare valoare.

-Aha, de asta era să încasez pietroiul în cap!-Nu numai, zise Peruggio care în timp ce Serafina explicase, își

făcea de lucru de-a lungul pereților. Acum reveni în cercul de lumină al lanternei, cu un mic obiect strălucitor în palmă. Priviți asta!

Obiectul trecu din mână în mână – un cui de un galben sclipitor, foarte atent și fin prelucrat.

-Uri, ca să citească, oamenii au nevoie de lumină. Din loc în loc am găsit urme de funingine, semn că existaseră cândva torțe. În alte locuri, urmele de funingine se întrerup brusc, peretele rămânând curat ca și cum ar fi fost acoperit cu ceva, iar cuiul e dovada. Sala dispunea de oglinzi mari din plăci de aur, bine șlefuite, care erau prinse de perete la îmbinarea blocurilor de piatră prin cuie ca acesta, introduse în spațiul infim dintre blocuri. Se duse la zid și înfipse micul cui în locul unde se intersectau trei dale mari de granit – se potrivea perfect acolo! Plăcile de aur reflectau lumina, continuă Peruggio. Asta explică și cursele puse împotriva jefuitorilor.

-Trebuie să fi arătat măreț, recunoscu Ulrich. Dar unde sunt acum toate astea?

-Luate și mutate în altă parte. Istoria ne spune că Alexandru a vrut să tezaurizeze toată înțelepciunea lumii din vremea lui într-un singur loc – în biblioteca din Alexandria. Toate manuscrisele de valoare au fost duse acolo, de unde s-au risipit în cursul istoriei. Ce am cules de pe podea sunt minuscule bucăți de pergament și de papirus, care s-au desprins în cursul mutării de pe documente vechi și deteriorate. Le-am pus deoparte pentru datare. Acum însă, vă rog să mă lăsați să mă concentrez – aș încerca să chem spiritele celor care au trecut cândva prin locul acesta, ca să pun câteva întrebări.

-Bine, tu ești șeful! Între timp o iau pe Giovanna și ne deznisipăm în colțul cel mai îndepărtat, te deranjează?

Peruggio râse.-Succes, Ulrich și spor la …hm…deznisipat!Serafina se îndepărtă în tăcere, luând lanterna cu ea și retrăgându-

se în colțul opus celui spre care plecaseră Ulrich cu Giovanna. Peruggio se ghemui la pămînt și își puse palmele strălucitoare pe pardoseala de piatră, apoi se cufundă în meditație…

Serafina simți o stare de abandon și de pustiu, care parcă își avea izvorul în ea însăși. Nu se gândise niciodată înainte cât de mult îi determina soarele starea de spirit, dar acum toată această orbecăială prin beznă, de-a lungul coridoarelor și prin sălile interminabile i se părea obositoare. Întrerupsese legătura mentală cu soțul ei – ceea ce făcea Peruggio era numai treaba Mediatorului și nu-l privea decât pe el. Îi simțea absența din minte ca pe ceva dureros. Se lăsă pe vine, apoi se așeză de-a dreptul pe podea, la baza unuia din ziduri. De la mare distanță se auzeau gemetele Giovannei și Serafina își alungă din minte invidia care îi dădea târcoale. Pentru ea și pentru dragul ei Peruggio, fericirea avea un preț. Iar ei îl cunoșteau și fuseseră dispuși să-l plătească . Era soția Mediatorului, trăia o stare de fericire pe care restul muritorilor nu o puteau cunoaște, dar…nu atât de des pe cât ar fi dorit. Misiunea Mediatorului înainte de toate! „Nu te mai plânge, fată proastă!

78

Găsește-ți ceva de lucru și timpul cât stai închisă aici în beznă va trece mai repede” își zise ea și se întinse, înainte să sară hotărâtă în picioare. Apoi se opri. Talpa pantofului dăduse de ceva tare. Serafina se aplecă și ridică ceea ce părea o pietricică. Ar fi vrut să aprindă lanterna, dar dacă Peruggio reușise să invoce prin ritual magic cine știe ce entități din afara materiei, acestea s-ar fi putut speria de raza de lumină. Rămase cufundată în beznă și cercetă cu degetele piatra: avea o față incredibil de fin prelucrată, ca și cum ar fi fost o piatră prețioasă, în timp ce restul suprafețelor păreau brute, total neprelucrate. „Probabil s-a rupt de undeva” gândi Serafina. Avea oare vreun rost să o păstreze? Piatra era foarte rece, deci nu putea fi un ciob de ceramică. Serafina o puse în buzunar, în timp ce gânduri contradictorii i se învârteau în cap: „acum aduni tot gunoiul de pe jos, nu?” „Parcă dacă ajungi undeva unde n-ai mai fost trebuie să iei o piatră de pe jos”. Se bătu cu palma peste buzunarul pantalonilor. „Stă bine acolo. Să nu uit să o examinez când voi ajunge la lumina zilei”.

„Iubito, ce dor mi-a fost de tine!”. Se simți inundată de bucurie! Peruggio era din nou cu ea, mintea ei își regăsise jumătatea iar inima ei – sufletul-pereche. Îi desluși în întuneric silueta vag argintie venind spre ea, întinse brațele și se topi în cea mai dulce dintre îmbrățișări. Buzele lui îi căutau gura – Serafina se abandonă sărutului care părea să suspende timpul și realitatea din jur. „Mi-a fost teamă singură în întuneric”, îi transmise gândul Serafinei, „dar acum mi-am regăsit lumina”. „Lumina mea ești tu”, auzi în minte răspunsul lui Peruggio. Apoi el o luă de mână, o duse în colțul opus al încăperii și-i ceru să aprindă lanterna.

-Iubito, vrei să știi ce am aflat?-Da, dacă nu e secret.Peruggio lumină o bucată de zid de la baza peretelui.-Aici ar trebui să fie, Vezi ceva?-Da, sunt niște litere, scrise în caractere grecești. Textul este

„AGORA”, iar înaintea lui sunt câteva semne slab scrijelite, care abia se văd. Parcă un soi de cruce greacă, cu brațele egale și ceva ce seamănă cu reprezentarea siturilor cu megaliți de pe hărțile turistice. Sunt două linii verticale, cu o linie orizontală deasupra lor. Stai să fac niște fotografii și ne vom lămuri mai bine.

Peruggio zâmbi. Desigur, Serafina n-ar pleca nicăieri fără aparatul de fotografiat!

-Am văzut un bărbat, zise Peruggio. Părea grec după înfățișare și după îmbrăcăminte. A apărut de nicăieri, a trecut cu pași maiestuoși prin fața mea apoi a veni în locul ăsta, unde un ins cu pieptul și brațele goale, cu alură de pietrar, dăltuia ceva. Pe urmă arătarea s-a topit ca un fum.

-Ai întrebat de tablele de smarald?-Da!-Și ăsta a fost răspunsul?-Da, iubito!-Pare logic, deduse Serafina. Dacă Sfinxul marchează locul în care

s-a aflat cândva comoara de manuscrise a omenirii și aceste manuscrise au dispărut când biblioteca din Alexandria a fost incendiată, înseamnă că cineva a venit aici și a lăsat un indiciu despre locul următorului refugiu al manuscriselor. Nu pot să cred că toată această comoară a pierit în incendiu!

79

Unde ai ascunde așa ceva, atunci când Egiptul a fost cucerit de romani, iar stăpânirea Romei se clatină? Unde ai găsi o civilizație la fel de veche și de evoluată? În Grecia, nu? Manuscrisele au fost duse probabil într-un oraș grecesc și noi trebuie să căutăm agora unei așezări din vechea Eladă, unde să se găsească un monument ca cel schițat aici. Mie-mi pare a fi un fel de poartă, cu cei doi stâlpi verticali pe care se sprijină o lespede orizontală. Iar crucea…hm…nu o pot interpreta decât ca pe ceva legat de creștinism. Oare creștinismul timpuriu a încercat să distrugă manuscrisele precreștine și de el trebuia ascunsă comoara păgână sau, dimpotrivă, texte de o valoare neprețuită au fost dosite în vreo biserică paleocreștină?

-Nu vom ști decât dacă vom merge acolo și vom cerceta la fața locului.

Ulrich și Giovanna se desprinseră din întuneric și veneau spre ei râzând.

-Ați găsit ceva acolo?-Asta, arătă Peruggio luminând cu lanterna.-Hm, agora, citi Ulrich. Ce vrea să însemne?-Că mergem în Grecia să ne continuăm căutările.-Bine, Peruggio, tu decizi. Voi fi cel mai plimbăreț vampir de pe fața

pământului.-Asta cu condiția să putem ieși de aici, observă Serafina. N-aș

încerca dematerializarea, acum când de atâta vreme suntem lipsiți de energia luminii solare.

-Pentru mine nu va fi greu să ies, având în vedere că eu nu am nevoie de aer și pot străbate stratul de nisip, oricât de adânc am fi îngropați. Nu trebuie decât să mă așteptați un pic, voi găsi eu o soluție să vă scot de aici.

-Ce înseamnă „un pic” pentru un tip care dispune de întreaga eternitate? Cât ne pui să așteptăm?

-Serafina, nu fii nerăbdătoare, până la apusul soarelui mă voi întoarce.

-Bine, dar grăbește-te. Sunt o fiică a luminii și întunericul mă deprimă. Mi se pare că rătăcesc prin beznă de zile în șir.

Ulrich se ridică prin forța brațelor din hăul în care căzuse, ajungând în coridorul de deasupra sălii, apoi străbătură cu toții din nou toată înșiruirea de săli și coridoare, până când ajunseră la șirul de trepte.

-Suntem sub nivelul solului, vorbi vampirul, iar deasupra noastră nu știm cât nisip s-a adunat. Rămâneți în sala mare unde ne-am deznisipat azi-dimineață – zâmbiră toți – când voi ridica lespedea de la ieșire s-ar putea ca ultimul dintre coridoare să se umple cu nisip. Dar sala asta e mare, aici nu veți păți nimic.

-Nu știu cum să-ți mulțumesc, începu Peruggio. Dacă aș putea să țin mintal legătura cu tine…

-Ar fi un dezastru, pentru că în loc să comunicăm eficient, te-aș întreba într-una ce face Giovanna. Lasă, e mai bine așa. Ai încredere în mine și nu te voi dezamăgi.

-Am încredere, Ulrich. Nu uita însă că nu ai puteri excepționale atât timp cât soarele e pe cer. Dacă e nevoie, te vom aștepta până la noapte, ca să poți acționa atunci.

80

Vampirul îi strânse pe rând în îmbrățișarea lui rece.-Nu treceți de locul ăsta și nu vă speriați dacă se umple cu nisip

coridorul care duce la ieșire. Rămâneți cu bine!Pașii lui Ulrich răsunară pe coridor, apoi se auzi o bufnitură –

probabil dăduse lespedea la o parte - și văzură o grămadă de nisip formându-se pe culoar, în raza anemică de lumină care se întrezări câteva clipe. Ulrich puse lespedea la loc și se lăsă din nou întunericul.

Minutele se scurgeau greu, mai ales pentru Giovanna. Serafina și Peruggio erau împreună și era suficient să-și atingă mâinile ca să simtă un curent electric străbătându-le trupurile și ca inimile să li se umple de fericire. Serafina încercase să glumească cu Giovanna, dar aceasta nu-i răspunse. Ochii îi erau ațintiți în direcția în care plecase Ulrich, iar urechile îi pândeau cel mai mic zgomot. Îl iubea și era îngrijorată pentru vampirul ei – apoi Serafina prinse un gând al Giovannei și se cutremură: „Doamne, nu mă osândi să mor aici, în nisipul deșertului, pentru păcatul de a-l fi abandonat. Ulrich se va descurca, așa cum a făcut-o timp de sute de ani, până a nu mă fi întâlnit, dar el e singur pe lume și neajutorat. Dacă-mi mai doresc ceva în viața asta, este să-l revăd încă o dată”. Serafina simți cum Peruggio îi strânge degetele în mâna lui și pricepu îndată că și el auzise în minte gândul Giovannei. Nu avură însă vreme să reflecteze la cele aflate. De afară răzbătea un zgomot ciudat – zgomotul unei căderi de apă.

-Am halucinații? întrebă încetișor Serafina.-Nu, iubito, aud și eu. Să mergem spre ieșire!Se căzniră să dea la o parte nisipul de pe coridor, o acțiune nu prea

ușoară, pentru că lucrau cu mâinile goale. Pe neașteptate se ivi o rază de lumină, apoi o lopată ateriză la picioarele lui Peruggio.

-Hei, încearcă cu asta. Dar repede, pe căldură apa se evaporă rapid.

Capul blond al lui Ulrich apăru în deschizătura creată de lespedea dată la o parte, iar mâna rece a vampirului îi trase în sus pe rând. Peruggio înmărmuri văzând cât de simplu se descurcase blondul – udase din belșug nisipul, cât să poată săpa un culoar care să nu se surpe și-i scoase pe acolo din duna de nisip în care vântul îngropase micul templu. Lângă Ulrich cel atât de palid se agita un ins musculos și oacheș, cu alură de localnic și un aer destul de speriat. Când Ulrich băgă însă mâna în buzunar și scoase un teanc de bancnote pe care-l trecu în mâna egipteanului, acesta zâmbi arătându-și toți dinții și îndreptându-se spre un camion-cisternă de mari dimensiuni, parcat în apropiere.

-Ești grozav, Uri!-Ei, aș, replică modest vampirul. Nu e mare lucru să deturnezi o

cisternă cu apă, dacă îi plătești bine pe șofer.Peruggio îl bătu amical pe spate.-Nu fii modest. Ești isteț și plin de idei. L-ai vrăjit pe șofer?-Nici vorbă, încă n-a apus soarele. I-am spus pur și simplu adevărul,

fără să suflu o vorbă despre ce am căutat la Sfinx. E plin peste tot de turiști nătăfleți, nu? Șoferul habar n-a avut ce sunt eu.

-Părea totuși cam îngrozit, observă Serafina.

81

-Poate, dar nu din cauza mea. Oamenilor în general nu le plac cadavrele și e unul chiar pe-aici, în apropiere. În fine, încă nu e pe de-a întregul mort, dar nici mult nu mai are și arată îngrozitor de rău.

-Uri, tu…-Fiți serioși, nu vă fac eu vouă una ca asta! Știți că nu mă pot hrăni

decât noaptea și nici chiar atunci nu m-aș lua de unul cu sânge stricat.-Ne poți duce la omul acela? Dacă nu e mort, poate aș reuși să-l

ajut cumva.-Bine, Peruggio, fie cum vrei, dar Giovanna să nu vină cu noi,

pentru că individul e pe bune oribil.-Rămân eu cu ea, se oferi Serafina. Băieți, voi mergeți să vedeți

despre ce e vorba.Peruggio și Ulrich dispărură după corpul masiv al Sfinxului. Furtuna

de nisip se potolise, dar configurația terenului se schimbase, dunele modificându-și locul și forma. Aerul era limpede, dar turiștii obișnuiți nu se prea vedeau în zonă. Probabil se țineau departe încă, speriați de grozăvia furtunii. Soarele stătea să apună, pe un cer la fel de sângeriu ca în zorii zilei.

-Vino aici, zise vampirul, arătând spre un soi de balot în culori de camuflaj, învelit într-o prelată și legat cu sfoară. Peruggio desfăcu sforile cu mâinile tremurând, apoi trase prelata de pe chipul victimei.

-Uri, știu că ți-e sete și soarele apune. Dar fă ce știi și găsește-l urgent pe John Smith, după care du-te prietene și stinge-ți setea. Omul ăsta e Steve Brown!

Cap.9: „Vreau să devin ca tine”Giovanna, John Smith și câțiva medici ai spitalului urmăreau scena

din dosul unui geam gros de sticlă, îmbrăcați în echipamentul personalului care manevra aparatele Roentgen: combinezoane ca de astronaut, care le protejau corpul și capul de acțiunea nefastă a radiațiilor. De fapt Giovanna fusese cea care identificase cauza stării lui Steve, înainte chiar de sosirea ambulanței. Îi privise chipul gri, cadaveric, cu erupții urâte și roșii, craniul lipsit de păr și exclamase: „ei, drăcie, tata a lichidat pe cineva cu plutoniu și omul acela arăta la fel”. După care țipase la infirmiere și chiar la medici, până când toată suflarea spitalului se echipase cu combinezoane anti-radiații. O femeie în halat alb intră în încăperea unde se găseau John și medicii, cu o foaie de hârtie în mână.

-Doamna a avut dreptate, domnule doctor. Analizele au confirmat contaminarea masivă cu plutoniu.

-Mulțumesc. Poți ieși.Asistenta aruncă o privire spre scena de dincolo de geam: trei

persoane stăteau în jurul bolnavului, fără să poarte nici un echipament de protecție.

-Dar ei, domnule doctor…-Am spus că poți ieși!

82

Femeia se supuse fără o vorbă. Una din regulile unui spital militar e să tratezi bolnavii fără să pui întrebări, iar ea știa bine regulile. Medicul se întoarse spre Giovanna:

-Vă mulțumesc. Intervenția dumneavoastră promptă a evitat contaminarea radioactivă.

-Îmi pare rău că numai atât am putut face și în plus am țipat ca o isterică la toată lumea. Acum însă e rândul prietenilor mei, să sperăm că planul lor de a-l ajuta pe Steve se va dovedi bun.

Medicul oftă.-O spun cu regret, nu așteptați minuni. Îl vom pierde. I-am făcut

două transfuzii de sânge până acum, chiar fără a avea diagnosticul confirmat, dar doza de radiații e prea mare și destul de veche să-i fi pătruns în toate organele interne. Tot ce putem face e să-l ajutăm să nu moară în chinuri.

-Uneori și asta e foarte mult, șopti John care privea distrus prin geamul de sticlă.

-Pot face ceva pentru dumneavoastră? întrebă medicul. În caz contrar m-aș duce în rondul de noapte prin saloane.

John se scutură și ieși din starea de contemplație pasivă.-Da, mulțumesc. Aș avea nevoie de un flacon de sânge. Nu

contează grupa și nici factorul RH – cel din care aveți rezervele cele mai mari e numai bun.

Medicul rămase țintuit locului, neînțelegând.-E un spital militar, murmură John.-Să trăiți, am înțeles! Ușa se închise cu un pocnet în spatele

doctorului.-Giovanna, fă-i te rog semn logodnicului dumitale că i-am găsit ceva

de cină – de fapt de mic-dejun, dacă e să ne luăm după ceas.Giovanna bătu în geamul de sticlă și trei capete mirate se întoarseră

spre ea. Pe lângă bietul Steve, cei trei păreau înfloritori, dar de fapt pe fețele lor se citea oboseala. Serafina și Peruggio veniseră de-a dreptul la spital în hainele lor încă pline de nisip, iar Ulrich, mai palid chiar decât de obicei, renunțase la vânătoarea nocturnă ca să-i însoțească.

-Uri, Giovanna îți transmite să ieși în fața ușii. John a cerut ceva de băut pentru tine, șopti Serafina.

Ochii vampirului trădau surpriza.-S-au gândit oamenii la unul ca mine?-John e aliatul nostru și l-ai mai ajutat și înainte. E firesc să se

gândească, doar ne-a adus și nouă suc de portocale de la bufetul spitalului.-Da, dar eu nu beau suc de portocale!-Vei găsi un flacon de sânge la ușă. E pentru tine! Dar oamenii nu

pot intra aici decât în echipament de protecție, iar tu, ca să stai cu Giovanna, va trebui să te decontaminezi. Cel mai bine ar fi să te întorci aici pentru cină.

Ulrich dispăru ca o părere din raza vizuală a lui John și reveni la fel de iute.

-Deci e adevărat, vampirii se deplasează fără a putea fi văzuți de ochii omenești, exclamă John mirat.

-Așa e, iubitul meu umblă în felul acesta în fiecare noapte.De partea cealaltă a geamului, Ulrich goli flaconul de sânge dintr-o

singură sorbitură și zâmbi fericit. Își șterse buzele grijuliu în fața oglinzii de

83

deasupra chiuvetei, apoi se întoarse spre Giovanna și-și flutură mâna în direcția ei. Devenise vioi și obrajii i se îmbujoraseră.

-A fost de ajuns? vru să știe John.-Da, răspunse Giovanna. Sânge sintetic poate să bea oricât, dar cel

uman spune că-l face să devină agresiv – intră cumva în contact cu partea demonică a firii lui atunci când se hrănește cu sânge de om, așa că își limitează consumul la strictul necesar ca să poată supraviețui. Știi că de aproape cinci sute de ani n-a ucis pe nimeni? Iar când a făcut-o, a fost pentru răzbunare, nu pentru sânge.

John se înfioră.-Cum e relația cu un asemenea …hm…individ?-Oh, e fantastică! Am parte de iubire și tandrețe, de atenție și

bunătate. Atât că n-am niciodată pretenția să cinez la aceeași masă cu el. Giovanna râse. Nu chelește, nu se îngrașă, nu devine un leneș burtos, obsedat numai de fotbal și de bere.

Peste chipul fetei trecu un nor.-Și nu vom putea avea niciodată copii împreună. Dar deh, există

fisuri și în pereții Paradisului, asta e!John nu mai insistă. Reflecta în tăcere la cele auzite. Și el ajunsese

la vârsta de mijloc fără să chelească sau să devină burtos. Era la fel de suplu și de agil ca în tinerețe, doar părul îi încărunțise. Nici de bere nu se atingea, nici la meciuri n-avea vreme să se uite. Își petrecea mult timp la sala de sport și asta îl ajuta să se mențină, în ciuda trecerii anilor. Și tot ca un vampir, era mai mereu singur… În minte îi răsăriră cuvintele lui Steve: Amber e cea mai minunată surioară și cea mai bună bucătăreasă. Își spuse că în afara lui Amber, nu-l auzise vreodată pe Steve să pomenească de un alt membru al familiei. Se cunoșteau de mulți ani, știa că Steve nu era însurat, dar nimic mai mult. Oare părinții îi trăiau sau muriseră? Și dacă, Doamne ferește, medicul avusese dreptate în prognoza lui sumbră, va găsi pe undeva prin actele lui Steve adresa lui Amber? Cum o mai cheamă? Tot Brown ca pe el, sau se măritase și luase numele soțului? John își alungă ideile pesimiste din minte. N-avea rost să gândească astfel, Peruggio putea să facă atât de mult bine! Îl va însănătoși cumva pe Steve și lucrurile vor merge iarăși ca înainte, când se întâlneau în diminețile libere la casa lui John, în jurul unei cești de cafea și discutau politică. Dincolo de geamul de sticlă, Steve deschise ochii.

-Ard, murmură Steve cu glas stins. Trupul meu arde pe dinăuntru. De ce nu mă ajutați să dorm?

-Pentru că trebuie să fii lucid. Le-am spus să nu-ți mai dea morfină, ca să putem sta de vorbă.

Ochii bolnavului se întoarseră în direcția vocii. La naiba, el era – Peruggio Sorriente, la fel de frumos și de înfloritor ca în urmă cu opt ani, în aeroport. Steve ar fi preferat să vadă pe oricine altcineva, dar nu această perfecțiune enervantă.

-Relaxează-te Steve și gândește-te la ceva frumos. Ești vindecat și totul e bine. Nu mai arzi, nu te mai doare nimic, ești iar sănătos. Ești fericit și vesel.

84

Peruggio ridică o mână și palma lui lumina ca soarele. Își plimbă încet mâna peste corpul lui Steve, la mică distanță, fără să-l atingă.

-Lasă răul să plece! Ți-e bine, ți-e tot mai bine! Ești odihnit, ești în putere și bine dispus. Eliberează-te de boală, eliberează-te de rău. Fii sănătos, Steve, poți face asta!

Glasul lui Peruggio era molcom și liniștitor, ca un balsam pentru suflet. Într-un colț, Ulrich se așeză pe un scaun și aproape adormi. Pe Steve însă vocea plăcută și căldura palmei luminoase îl enervau. „Lui îi vine ușor să vorbească. Eu mor aici, nu el. Tipii care m-au răpit mi-au spus că mi-au pus zahăr cu plutoniu în cafea, ce-și închipuie Peruggio, că-i înghit balivernele? Fratele meu cu ifose, e momentul să afli că pentru noi, oamenii, plutoniul este letal, așa că mută-ți textele la alt fraier”

-Steve, reluă Peruggio, nu te pot ajuta dacă tu nu vrei să fii ajutat. Am această putere, să te fac bine, dar nu mi te opune.

„Te urăsc, te urăsc, te urăsc”, își repetă Steve în gând. „Pentru tine a murit Puștiul, pentru tine mor și eu, iar tu ești aici tot viu și nevătămat. Să te ia dracu!”.

-Steve, nu fii rău! Gândește-te la lucruri frumoase, la lucruri bune, la ceva pentru care merită să trăiești.

„Acum îmi impui și ce să gândesc?. Sigur, vorbești ușor, nu tu ai fost torturat, ci eu. Cară-te de aici, nenorocitule, vreau să mor în liniște”.

O lacrimă cristalină scăpă printre genele lungi ale lui Peruggio.-Haide, Steve, ajută-mă și te voi ajuta și eu. „La naiba, nu! Nuuuuuuu!”Pe fruntea lui Peruggio se ivi o cută. John văzu ceva neobișnuit și-și

lipi nasul de geamul de sticlă. Lumina se retrăgea în palma întinsă a lui Peruggio, în timp ce corpul lui Steve păru să se învăluie într-o perdea de ceață întunecoasă. Apoi Peruggio își privi palma cu mirare: pielea netedă și albă se transformase într-o rană dureroasă, iar picături argintii de sânge se scurgeau din ea pe podeaua încăperii. Ulrich țâșni de pe scaun ca o săgeată din arc, țintuind pe pernă capul lui Steve cu o mână ca de gheață apăsată pe frunte.

-Om idiot, de ce nu-l lași să te vindece? Lasă ura să plece, altfel îl rănești și nici ție nu-ți faci bine.

Steve își aținti privirea neclară asupra lui Ulrich.-E bună mâna ta – e rece! Stai aici cu mine!-Eu nu te pot ajuta să trăiești, ci cel mult să mori. Viața ta e în

mâinile lui Peruggio, de ce-l rănești în loc să-l sprijini? Chiar nu e nimeni pentru care merită să rămâi în viață?

„Amber”, gândi Steve. „Amber va fi singură și neajutorată. Vreau să trăiesc pentru Amber. Da, dar vreau și mai mult să mă răzbun pe tipii care mi-au dat plutoniul. Și ce zice ăsta de-aici? Că l-am rănit pe Peruggio? Bine, Steve, ține-o tot așa, individul merită!”.

Peruggio se retrase lângă Serafina, care plângea încetișor într-un colț al încăperii.

-Iubitule, palma ta…-Știu. Se va vindeca la soare, nu e nimic grav.

85

-Da, dar asta! Serafina arătă îngrozită spre clepsidra de pe pieptul lui Peruggio. Piatra medalionului devenise complet neagră și din ea se ridica un firicel subțire de fum.

-Da, dragostea mea, am văzut. Nu știu de ce se întâmplă astfel.-I-am ascultat gândurile, șopti Serafina. Omul te urăște, de asta îți

blochează energia. N-aș ști să-ți spun de unde atâta ură, nu pot decât să-ți repet ce mi-a zis mie Ulrich, cândva demult: că cei care mor cu ura în suflet nu sunt acceptați în nici una din lumile ființelor imateriale și sufletele lor sunt condamnate să rătăcească aici pe pământ pentru totdeauna.

-Așa este, interveni Ulrich cu glas molcom, ca să nu-l trezească pe Steve care adormise liniștit, cu mâna rece a vampirului lipită de fruntea lui arzătoare. Dacă nu se poate elibera de ură, nu-și va găsi liniștea niciodată. Mă gândesc să-i zic asta când s-o trezi, dacă se mai trezește.

-Se va trezi, răspunse Peruggio. Medicii spun că o mai poate duce așa câteva zile sau chiar două-trei săptămâni, dar îi va fi din ce în ce mai rău. De ce nu mă lasă să-l ajut?

-Nu-i poți face binele cu forța, degeaba încerci. Du-te să te odihnești un pic, acum când soarele răsare. Nu te vezi în ce hal ai ajuns, și tu și nevastă-ta? Rămân eu peste zi cu Steve, iar voi să veniți noaptea, ca să pot pleca la vânătoare.

Astfel trecură câteva zile. John își petrecea tot timpul cu nasul lipit de geam, urmărind evoluția lui Steve, atunci când nu primea rapoarte descurajante de la oamenii lui de pe teren: răpitorii parcă intraseră în pământ și nimeni nu putea să dea de ei. Serafina, Peruggio și Ulrich vegheau în permanență la căpătâiul muribundului, vampirul ziua iar cei doi tineri noaptea. În general Steve dormea liniștit peste zi, cu mâna înghețată a lui Ulrich mereu pe fruntea lui, dar devenea agitat peste noapte. Pe Serafina o mai răbda lângă pat, dar cum se apropia Peruggio începea să se zbată și să aibă convulsii. Spre disperarea tânărului, toate încercările de a-l însănătoși se loviră de ura încăpățânată a lui Steve, care persista în atitudinea lui ostilă, chiar dacă arăta cu fiecare zi care trecea tot mai cadaveric.

Într-o noapte Peruggio făcu imprudența să rostească singurul nume la care se gândea Steve în rarele clipe în care era conștient.

-Steve, n-ai vrea să trăiești de dragul lui Amber? Încă te mai pot salva și te vei întoarce la ea sănătos. O iubești mult, lasă-mă să te ajut de dragul ei.

-Monstrule, scrâșni muribundul printre dinții încleștați. Să nu te atingi de ea, că te blestem în ceasul morții să-ți trăiești restul vieții tale suferind ca un câine. Dacă n-ar fi fost cei ca tine, Amber ar fi avut acum o altă soartă.

Zadarnic încercară să afle mai mult din mintea lui – Steve se feri să se mai gândească la Amber. Ura lui mocnită se îndrepta tot mai des spre cei care-l răpiseră, iar John se învârtea la spital ca un leu în cușcă – nici o veste despre răpitori, de nicăieri…

Într-o dimineață, după o altă noapte de coșmar petrecută cu Steve, Serafina se apucă să-și strângă hainele risipite prin camera de hotel.

-Ce faci, iubito? Plecăm?-Nu. John are nevoie de noi până la capăt, dar s-au cam adunat

hainele murdare și le sortez ca să le dau la curățătorie. Pe-aici trebuie să speli

86

mereu, altfel ajungi să-ți curgă nisip și prin vene! Se infiltrează peste tot – l-am găsit în buzunare, pe sub gulerele cămășilor, pe la cusături și prin pantofi.

Scutura hainele și le punea în grămezi ordonate, când un obiect căzu pe covor dintr-un buzunar al unei perechi de pantaloni. Serafina luă obiectul în palmă și-l privi cu mare atenție.

-Peruggio, ai apucat să faci analiza fragmentelor adunate din sala de sub Sfinx?

-Nu încă, iubito. Steve ne-a cam dat socotelile peste cap, știi bine. -Atunci pune și asta acolo. Am găsit piatra în bibliotecă, în minutele

când tu invocai spiritele locului.Peruggio ridică piatra și o privi în lumina soarelui.-E un smarald remarcabil, draga mea.Smarald…Serafina căzu pe gânduri. Deci erau pe drumul cel bun,

tablele de smarald se aflaseră în încăperea aceea, așa cum au presupus. Și în loc să-și continue căutarea, asistau neputincioși la agonia lui Steve, care de zile în șir era nici mort, nici viu, ci doar plin de ură și tot mai furios cu fiecare clipă care trecea.

Medicii spuneau că nu va mai prind zorile, dar de trei zile pronosticau același lucru. Când Ulrich se pregăti să plece și să lase locul tinerilor, Steve, care zăcuse inert în așternut toată ziua, deschise brusc ochii și îl reținu apucându-l de braț cu degetele lui descărnate și scheletice. „De unde atâta forță în mâna aceea fără vlagă?” se întrebă Ulrich.

-Rămâi și spune-le să plece, șuieră Steve printre buzele uscate.-Ne vedem în zori, știi bine că apar îndată ce răsare soarele,

încercă Ulrich să se eschiveze. Dar am și eu nevoie de un pic de odihnă, ca orice om.

-Nu, rămâi. Voi muri în noaptea asta și vreau ca tu să fii cu mine, nu ei.

-Ți-e teamă de moarte?-Ca oricărui om, găsi Steve puterea să glumească, imitând

răspunsul lui Ulrich de adineauri.-Să nu-ți fie teamă, șopti vampirul. E mai mult teama de

necunoscut, pentru că nu s-a întors nimeni să spună cum a fost. Dar să știi că nu e așa de rău.

Steve îl privi cu ochii sticloși, apoi spuse răspicat, tare și clar:-Vreau să devin ca tine!Ulrich rămase năuc.-Știi ce-mi ceri? Ai măcar idee, nesocotitule, ce înseamnă să

rătăcești singur pentru eternitate, mereu în întuneric, mereu chinuit de sete, să ucizi ca să-ți potolești setea, să crezi că îți va fi mai bine după aceea dar de fapt să constați că ți-e tot mai sete?

-Tu nu ești așa. Ești mereu înconjurat de oameni care au încredere în tine, pe care te ferești să-i ataci și care te numesc prieten. Cum de poți face asta?

-E vorba de stăpânire de sine. Mulți ani de exercițiu, de răbdare și de renunțări…

-Câți ani ai, de fapt?-Treizeci ca om și încă aproape cinci sute, ca vampir.-Și ai ucis vreodată?

87

-Da, în primul an am ucis vreo douăzeci de oameni.-Ai făcut-o de sete?-Nu, ci pentru răzbunare.-Răzbunare, șopti Steve închizând ochii. Ce dulce sună cuvântul

răzbunare și cât de mult vreau să mă răzbun! Povestește-mi totul!-Nu e mare lucru de spus. Eram meșter ceasornicar, dar lăcomia

socrului meu m-a transformat în căutător de aur. Când norocul mi-a surâs, am fost atacat de o bandă de tâlhari, jefuit și ucis. Agonizam ca tine acum, pierdusem mult sânge și mirosul sângelui a atras doi vampiri, care m-au transformat. Restul îl poți ghici – am nimicit banda până la ultimul om și mi-am ucis socrul, care o forțase între timp pe soția mea să se mărite cu un bătrân bogat.

-Și ea? A trăit?-Nu. S-a sinucis aflând ce am devenit. A murit și copilul nostru,

pentru că ea era însărcinată. -Păcat, murmură Steve. Apoi deveni iarăși curios. Spune-mi de

transformare. E așa cumplită cum se povestește?-Da. Vampirul care te transformă îți bea tot sângele și-ți dă în

schimb câteva picături din sângele lui. Apoi trebuie să stai trei zile într-un loc unde nu ajunge soarele – cel mai bine e într-un mormânt. A treia noapte poți ieși, ai devenit vampir.

-Acum pricep de ce nu mă transformi. Ți-e teamă, ai zis că am sângele stricat.

-Nu, nu din cauza asta. Plutoniul nu ne face nici un rău. Și să nu te mai aud rostind cuvântul „teamă” când vorbești despre vampiri. În afară de țepușe și de tăierea capului, noi nu ne temem de nimic.

-Atunci de ce nu o faci? Te rog!-I-am promis lui Peruggio că nu voi mai ucide oameni.-Nu tu mă ucizi. M-au ucis cei care m-au iradiat. Mor oricum. John îi

caută zadarnic pe oamenii aceia răi, eu i-aș găsi și m-aș răzbuna – exact ca tine.

-Exact ca mine, repetă Ulrich. Și-apoi, tot ca mine, te vei trezi că ai eternitatea la dispoziție și nici un rost, nici un scop, nimic. Existența nimănui nu se poate reduce numai la răzbunare.

-Mai e și Amber, șopti Steve. O voi putea ocroti și apăra. Cum e să trăiască alături un om și un vampir? Tu și fata care-ți făcea semne prin geam…

-Giovanna e iubita mea, mărturisi Ulrich. Dar să știi că mi-e tare greu. Mi-au trebuit mulți ani în care am învățat să-mi stăpânesc setea, ca să pot trăi alături de ea.

-Pe Amber o iubesc. Nu-i voi face nici un rău, e atât de mică și de neajutorată!

Steve vorbea tot mai greu. Energia care-l însuflețise subit părea că-l părăsește la fel de brusc. Transpira abundent, ochii i se închiseră și pomeții îi ieșiseră în afară, făcând pielea să se întindă peste ei, scorojită ca un pergament vechi.

-Cine e Amber? Iubita ta?-Sora mea, gemu Steve și un val de sânge îi țâșni pe gură.

88

-Nenorocitule, nu știi că prima și cea mai puternică tentație pentru noi sunt cei de același sânge cu sângele nostru uman? O vei ucide de îndată ce-o vei vedea. Eu nu m-am dus niciodată să-mi vizitez rudele rămase în viață.

Steve deschise ochii și în ei Ulrich citi groaza.-Peruggio n-a plecat, trebuie numai să-l chem și te va ajuta. Vei

putea îmbătrâni liniștit alături de Amber.-Prea târziu, suspină Steve deznădăjduit. Să aibă el… grijă… de

Amber.Glasul nu i se mai auzea. Ulrich se aplecă și-i prinse ultimele

șoapte:-Transformă-mă!Imaginea îngheță pe ecranele aparatelor care-l monitorizau pe

Steve. Murise. Ulrich îl privi panicat. Vampirii consideră cadavrele lucrul cel mai firesc de pe lume și le tratează cu nepăsarea cu care un om și-ar trata felia de pâine cu unt. Dar Ulrich îl veghease destul ca să se atașeze de Steve și-apoi nu-i convenea să fie găsit singur împreună cu un mort. Va fi suspectat cumva că l-a ucis? Ridică ochii și-l văzu pe John în dosul geamului de sticlă. Spre norocul lui, scena avusese un martor. Apoi ușa se deschise și o asistentă cu obișnuitul echipament de protecție anti-radioactivă se repezi înăuntru. Dar altcineva fusese mai rapid: Peruggio și Serafina flancau deja patul lui Steve, de o parte și de alta, când femeia ajunse acolo.

-Lăsați-ne singuri cu el câteva clipe, vă rugăm. Vă chemăm noi un pic mai târziu.

Asistenta ieși ca un automat, după ce privirile liliachii ale lui Ulrich i se fixară asupra chipului.

-Am auzit fiecare cuvânt pe care Steve l-a spus, ba chiar și ceea ce a gândit fără să spună. Eram de partea cealaltă a ușii, zise Peruggio. Uri, ce vai face acum? I-ai promis că-l transformi?

-Nu.-Dar crezi că e bine s-o faci?-Da, el asta și-a dorit în ultima clipă.-Nu e târziu? E mort!-Am timp câteva ore, până când sângele lui se va răci. Creierul

funcționează încă ceva vreme după moartea trupului și în intervalul ăsta trebuie să acționez. Dar am nevoie de un spațiu izolat, de preferință undeva în deșert. Și de ajutorul vostru, deși va fi cumplit de privit.

-Nu te îngrijora pentru noi, ne descurcăm. Tu doar grăbește-te și ai grijă de Steve.

La nici jumătate de oră de la moarte, trupul lui Steve părăsea morga spitalului într-un sicriu plumbuit, în mașina neagră a pompelor funebre. Șoferul se dusese probabil să-și cheltuiască pe undeva banii câștigați ușor, pentru că la volan era John Smith. Când luminile orașului Cairo nu se mai zăreau, iar Sfinxul și piramidele erau dincolo de linia orizontului, mașina opri departe de șosea, sub cerul înstelat.

-John, întoarce-te printre cei vii, locul tău nu e aici. Te vom căuta noi peste câteva zile. Te rog însă un lucru: să ai grijă de Giovanna mea în locul meu cât voi lipsi.

-Bine, dar mai am un singur lucru de făcut înainte de a pleca.

89

Îl scoaseră cu grijă pe Steve din sicriu, iar John luă o lopată din portbagaj și începu să arunce nisip în sicriul deschis. Apoi închise sicriul și în curând din mașina pompelor funebre nu se mai zăreau decât luminile roșii ale stopurilor.

Ulrich puse pe pământ prelata în care-l găsiseră legat pe Steve, împreună cu sforile.

-Au păstrat mirosul răpitorilor, comentă el. Steve va avea nevoie de miros ca să le ia urma și să-i ucidă.

Puse trupul peste prelată și săpă o groapă adâncă, pe urmă desenă un cerc în jurul gropii, al lui Steve și intră în cerc.

-Nu pot ieși de aici până când nu-l voi îngropa pe Steve și nici nu voi putea să vorbesc până atunci. Patrulați la câțiva zeci de pași în afara cercului – probabil vom fi atacați. Demonii deșertului vor simți magia și vor veni să ia sufletul lui Steve și poate și pe al meu.

În cerc păru să se facă mai întuneric și mai frig decât în noaptea de afară. Stelele păliră înghițite de beznă. Părea că o ceață neagră se lăsase în interiorul cercului, acoperind silueta lui Ulrich.

-Plecați și nu priviți în urmă, șuieră el printre colții scoși, dar Serafina și Peruggio abia îl mai văzură. Negura îl cuprinsese cu totul. Vampirul se lăsă în genunchi lângă corpul lui Steve și-și înfipse colții în gâtul lui.

Cei doi tineri se mișcau încoace și încolo, luptând cu somnolența și cu frigul. După zilele fierbinți, în deșert urmau nopți reci, iar magia părea să mai fi scăzut temperatura cu câteva grade.

-Cum arată demonii deșertului? De ce anume trebuie să ne păzim? întrebă Serafina.

-Nu știu nici eu. Probabil sunt sufletele celor care au murit în pustiu și care nu și-au găsit liniștea. Nu sunt materiale, asta e sigur, dar tot așa de sigur e că ne pot face mult rău.

-Și noi ce armă avem împotriva lor?-Lumina, răspunse Peruggio. Se tem de lumină, ca tot ce ia naștere

prin magie neagră.Își mijiră ochii amândoi.-Să ne ținem de mână, propuse Peruggio. Împreună suntem mai

puternici. Dacă cineva sau ceva ne atacă, nu comunicăm decât mintal ca să nu poată anticipa riposta noastră. Curaj, iubire, nu mai avem decât cinci ore până la răsărit. La lumina soarelui nu au nici o putere.

Cinci ore – „doar” cinci ore, gândi Serafina. O eternitate și încă odată pe-atât!

Liniștea era nefirească. Nici o mașină nu traversa deșertul la ora aceea târzie din noapte, nici o pală de vânt nu adia… „Dacă nu e vânt, ce anume face nisipul să se ridice în aer și să formeze mici vârtejuri?” se întrebă Serafina. Strânse degetele lui Peruggio – palma ei devenise transpirată, deși i se părea că e rece ca gheața. Mâna liberă a lui Peruggio se întinse înainte și o rază de lumină îi țâșni din vârful degetelor. Vârtejurile se risipiră, ca să se regrupeze mai încolo și să înainteze spre ei, mai întunecate decât cerul ca cerneala. Serafina se încordă, își întinse și ea mâna și dădu drumul unui flux de lumină. De când cu pățania de la Lacul Dracului, știa să-și concentreze

90

energia cu ușurință. Vârtejurile se risipiră din nou, dar se auzi un sunet semănând cu un geamăt, care sigur venea din direcția vampirului.

-Ulrich, șopti îngrozită Serafina, urmărind cum vârtejurile de nisip se îndreaptă spre cercul creat de vampir. Pe el îl atacă, pe el îl vor, nu pe noi.

Alergară spre cerc, fără să-și despartă mâinile. Străbătură o perdea de ceață întunecată – pe Serafina o cuprinse o stare vecină cu leșinul – ajunseră la linia trasată de Ulrich și o atinseră cu mâinile, amândoi în același timp.

-Concentrează-te, iubita mea. Acum!Din degetele lor țâșni foc și în curând tot cercul ardea, luminând

câmpia din jur. Steve zăcea pe pământ cu chipul cadaveric descompus de groază, iar în gura deschisă Ulrich îi picura sânge din încheietura lui sfâșiată de proprii colți. Dar cel puțin vârtejurile de nisip se ținură departe și nu îndrăzniră să se mai apropie. Înainte să se lase din nou liniștea cea mai deplină, se auzi un fâșâit și o bufnitură, semn că vampirul îl învelise pe Steve în prelată și-l aruncase în mormântul săpat dinainte.

Peruggio și Serafina se mai plimbară o vreme încoace și încolo, privind îngrijorați în jurul lor, dar noaptea decurse fără alte incidente. Nimeni nu mai veni să le tulbure liniștea. Ulrich adormise ostenit în interiorul cercului delimitat de flăcările care continuau să ardă, așa încât tinerii începură să discute, ca să-și alunge somnul de dinaintea zorilor.

-Crezi c-a fost o idee bună ca Ulrich să-l transforme pe Steve? Știi, dragul meu, cum sunt vampirii – va ucide oameni.

-Și eu am ucis, replică Peruggio. Am încredere că Ulrich va face din Steve un vampir așa cum e el însuși – cinstit, cumsecade, capabil să-și controleze agresivitatea. Va trebui să mergem s–o vedem pe Amber – John a descoperit adresa ei și un număr de telefon printre actele lui Steve. Mi-a fost dată în grijă cu limbă de moarte și ar fi bine să stau de vorbă cu ea. Poate așa voi înțelege de ce și-a schimbat Steve părerea chiar înainte de a muri. Mi-a cerut s-o veghez pe sora lui dragă, atunci când nu cu mult înainte mă ura cu înverșunare. De fapt când a vrut să fie transformat și vorbea de răzbunare, se gândea mai mult la mine decât la răpitorii lui.

-La tine? În ochii Serafinei se citea tulburarea. Dar ce i-ai făcut tu lui Steve ca să vrea să se răzbune pe tine?

-Nu știu. L-am văzut o singură dată, acum opt ani, am schimbat doar un salut formal și câteva politețuri de prezentare, iar el a încercat să-mi citească mintea și l-am blocat. Știai că Steve e telepat? Printre oameni asta e o însușire rară.

-Mi-ai spus că e telepat. Dar nu-mi pot imagina că, blocându-l cu propriile lui arme, l-ai făcut să te urască în așa hal. O fi un tip orgolios, dar orgoliul ăsta mai are și limite. Opt ani sunt un timp lung, destul ca orice supărare să treacă.

-Atunci l-am văzut prima oară, întări Peruggio. Iar a doua oară, când l-a găsit Ulrich lângă Sfinx, după furtuna de nisip. Dacă Steve m-a urât, a fost destul de abil să ascundă motivul urii, chiar și atunci când agoniza. Sunt convins că n-am putut să citesc în mintea lui decât atât cât a vrut el să aflu.

-Și un asemenea om ai lăsat tu să fie transformat în vampir? Să devină puternic?

91

-Omul ăsta m-a iertat înainte de moarte, iar în Ulrich am încredere absolută.

-Ulrich, repetă Serafina. Nu i-am citit mintea lui Steve în ultimele lui clipe, fiindcă mă gândeam la Ulrich. Ce raporturi sunt între un vampir și creatorul lui? Uri îl va considera ca pe un fiu, sau îl va abandona fără să-i pese de el? Se vor modifica relațiile dintre Ulrich și Giovanna, ca urmare a legăturii de sânge care s-a creat între el și Steve?

-Prea multe întrebări, Serafina. Nu știu mare lucru despre lumea vampirilor și nu pot să-ți răspund. Dar vom afla împreună, dragostea mea, fie că vrem, fie că nu vrem.

Soarele săltă peste linia orizontului și aerul se încălzi brusc.-În fine, suspină Peruggio ușurat. Putem să ne tragem și noi

sufletul, măcar până la noapte. Speranțe deșarte! La răsărit flăcările se stinseră și doar o linie

neagră mai amintea de cercul trasat de Ulrich în noaptea dinainte. Vampirul continua să doarmă, cu o mână sub cap.

-Crezi că va păți ceva de la soare?-Nu, iubito, n-a ucis și vraja mea îl apără. Nu uita, Steve murise

înainte de a fi transformat și chiar dacă n-ar fi murit încă, nu Ulrich ar fi fost de vină, ci plutoniul.

Și totuși Serafina privea cu teamă ridicarea soarelui pe boltă și umbrele lungi pe care le arunca pe nisip. O rază atinse părul auriu al lui Ulrich. Nu se întâmplă nimic, nu începu să fumege sau să se topească. Raza își continuă drumul spre fața vampirului, luminând obrajii care în urma sângelui băut deveniseră rozalii. Și atunci se dezlănțui coșmarul!

Ulrich fu cuprins de convulsii și începu să se zvârcolească și să țipe. O spumă i se prelinse pe la colțurile buzelor, ca la o criză de epilepsie, numai că spuma avea culoarea sângelui. Își înfipse mâinile în pământ, cu degetele ca niște gheare, se contorsionă și încercă să-și rupă hainele și să distrugă tot ce putea să apuce. În acest timp își ținea ochii strânși, gemea, urla, se zbătea ca un om posedat, se liniștea preț de câteva secunde ca mai apoi s-o ia de la capăt.

Serafina se sperie.-Ce-i asta?-Cred că e motivul pentru care Uri i-a încredințat-o pe Giovanna lui

John, răspunse Peruggio. Știa că noi nu-l vom părăsi și mai știa și că pentru o vreme nu se va putea apropia de oameni, în primul rând nu de ea. Mai ții minte cu câtă zgârcenie își drămuia fiecare înghițitură de sânge, ca să-și poată înfrâna instinctele criminale și violente? Iar acum a trebuit să-l golească de sânge pe Steve, până la ultima picătură. Ceea ce vezi e o luptă – vampirul sângeros, însetat și pornit să ucidă, contra omului Ulrich, a prietenului nostru care bea sânge sintetic, merge la balul de Haloween costumat în iaurt și se comportă drăguț cu oamenii.

-Oh, dar e cumplit. Credeam că am văzut tot ce înseamnă suferință când am asistat la agonia lui Steve, dar asta e cu mult mai rău. Să văd cum suferă Uri, dragul nostru amic… Serafina își șterse o lacrimă. Nu putem să-l ajutăm nicicum?

92

-Mi-e teamă că nu. Acum totul depinde de alegerea lui. Ar putea să ucidă ca să scape de sete și atunci ar deveni o creatură monstruoasă, veșnic însetată de sânge, sau ar putea să se chinuiască dar să reziste, să treacă peste această încercare și să devină mai puternic, mai capabil să se controleze, mai bun. În primul caz răsplata lui ar fi potolirea setei, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. În cel de-al doilea caz ar regăsi-o pe Giovanna, lumea la care ținea atât de mult, încrederea oamenilor…

Serafina se trase mai aproape de Ulrich, care continua să se zbată, și-i puse o mână pe frunte. Vampirul începu să geamă și să mârâie. Serafina își ridică temătoare palma de pe fruntea lui. Din căușul palmei îi izbucni o lumină albăstruie, strălucitoare, care căzu pe fața contorsionată a blondului. Asta păru să-i facă bine, pentru că încetă să se mai zbată.

-Păstrează-ți puterile și pentru astă-noapte, iubito, demonii se vor putea întoarce.

-Știu. Dar atât timp cât soarele e pe cer, energia mea se regenerează, iar Ulrich suferă și-i pot alina suferința.

Serafina șezu toată ziua cu mâna strălucitoare întinsă peste fața lui Ulrich. Spre seară, el deschise ochii iar ea se dădu îngrozită înapoi – de pe fața palidă o priveau două lacuri roșii de sânge. Ulrich se uita în gol, fără să vadă nimic și pe nimeni.

Noaptea se lăsă brusc și întunericul deveni de nepătruns. Peruggio își luă soția de mână, ca să înfrunte împreună necunoscutul și primejdiile, oricare ar fi fost acestea. Aprinseră și câteva focuri în jurul lui Ulrich, care dormea liniștit, chircit la pământ. Noaptea decurse mai liniștită decât cea dinainte – vârtejurile de nisip apărură după miezul nopții dar se ținură departe de lumina focurilor și dispărură cu mult înainte de ivirea zorilor.

-A mai rămas o singură noapte, doar una, constată Serafina ușurată când văzu discul soarelui apărând la orizont.

Ziua se scurse și ea mai liniștită. De îndată ce Ulrich începu să se zbată, Serafina își întinse palma strălucitoare peste fața lui și vampirul se liniști. Ba chiar mormăi ceva incoerent și deschise ochii de câteva ori, dar tot fără să vadă nimic. Serafina remarcă însă că sângeriul lor începuse să pălească. Spre seară, Peruggio comentă oftând:

-Asta va fi ultima noapte. Mâine seară, la apusul soarelui, Steve va ieși din mormânt și calvarul lui Ulrich se va sfârși.

-Da, dar vom fi doi contra doi. Noi nu avem noaptea puterile din timpul zilei și vom avea de-a face cu un vampir nou-născut, ale cărui reacții nu le cunoaștem și nici nu le putem anticipa. Gândurile lui Steve vor fi de-acum inaccesibile pentru noi. Ar putea să ne atace.

-De ce să facă asta, iubire? Sângele nostru argintiu nu e bun pentru el.

-Și nu te poți aștepta la crize necontrolate de violență fără motiv de la un asemenea ins? întrebă Serafina. Oare ce ar face Ulrich în cazul ăsta – ne-ar apăra pe noi sau și-ar proteja propria creatură?

Peruggio ezită să privească în ochii Serafinei. N-avea nici un răspuns la întrebări, iar temerile ei erau și temerile lui.

Până la miezul nopții fu liniște. Nici o pală de vânt, nici un vârtej de nisip, doar luminile farurilor sclipind uneori pe șoseaua îndepărtată și tăcerea

93

desăvârșită a deșertului… Ulrich se chircise cu capul pe movila de pământ sub care-l îngropase pe Steve și dormea liniștit, păzit de cercul de flăcări.

-Ce somn mi-e și mie, murmură Serafina. Abia îmi mai țin ochii deschiși! Dacă se termină totul, mă întorc la hotel și dorm o săptămână. Soarele ăsta ne slujește de hrană, dar nu și de pernă și plapumă!

-Nu lăsa garda jos acum, iubito, doar e ultima noapte. Dar ai dreptate, mi-e cumplit de somn!

Începură să se plimbe în pas vioi, ca să rămână treji.-Să nu ne îndepărtăm de lumina focului, propuse Serafina. Mi-e

teamă!-Dar căldura focului te face să ațipești, iubire!Continuară să se îndepărteze, în timp ce în fața lor umbrele focului

păreau că dansează.-Mi-e frig, gemu Serafina. Vreau totuși înapoi lângă foc.Se întoarseră fără o vorbă în direcția flăcărilor, care dădeau să se

stingă. Peruggio deveni îngrijorat – focul era magic, ce anume îl putea înăbuși? Apoi văzură, îngroziți, cu ce aveau de-a face: Uri zăcea pe spate, cu gura deschisă, părând să înghită un vârtej ca o tornadă neagră. Rămase cu ochii închiși, tuși, apoi se ridică de parcă l-ar fi împins un resort. Stinse cu piciorul ultimele flăcări, își arătă colții lungi și se repezi în salturi uriașe în direcția tinerilor, gata de atac.

-Nu e el, e un demon al nopții, strigă Peruggio. Să stăm spate la spate și să ne apărăm. Lumină!

Din degetele lor întinse înainte raze albe, strălucitoare, țâșniră cu putere. Creatura încremeni, apoi începu să dea înapoi.

-În cerc cu el, să-l mânăm în cerc!Serafina își forță privirea să nu zăbovească pe chipul lui Ulrich – din

frumusețea palidă a acestuia nu mai rămăsese nimic. Avea înaintea ei un chip gri-pământiu, contorsionat de furie, cu ochii injectați adânciți în cap și părul într-o dezordine care amintea de Gorgona vechilor greci. „Pe mine nu mă poate împietri”, își zise Serafina. „Da, dar voi avea curajul să-i fac rău?”.

Ulrich ajunse înapoi în cerc, unde căzu la pământ și începu să se zvârcolească. Peruggio și Serafina îl urmară pas cu pas. Vampirul, cu ochii ieșiți din orbite și colții scoși, își mușca furios mâinile, făcând ca un sânge negru să țâșnească și să-i stropească pe tineri. Peruggio aprinse din nou focul în jurul cercului magic, îl răsuci pe Ulrich cu fața în sus și se așeză peste genunchii lui.

-Serafina, imobilizează-i mâinile! Poți face asta, folosește-ți magia!Din palmele ei țâșni lumină. Prinse încheieturile vampirului și le țintui

cu forța la pământ. Peruggio își trecu mâinile sclipitoare peste trupul lui Ulrich, care continua să se zbată ca un apucat. Își rupsese și-și aruncase haina, iar brațele îi erau acoperite cu un sânge negru, care curgea din belșug din multele lui răni. Peruggio observă o ridicătură în buzunarul hainei ajunse ferfeniță, se întinse până când ajunse la ea, fără să se ridice de pe genunchii lui Ulrich ca acesta să nu poată fugi, apoi extrase dintr-un buzunar Cartea egipteană a Morților.

-Potolește-te, Uri, avem cu ce să alungăm demonul. Stai liniștit!Fără să-i pese că Ulrich continua să se zbată, Peruuggio începu să

citească ținându-și o mână strălucitoare deasupra cărții, ca pe un felinar.

94

Vampirul păru să se calmeze. Lectura ținu câteva ore, întreruptă de gemetele lui Ulrich și de încercările lui de a se ridica, dar Serafina îi ținea cu atâta forță mâinile la pământ, că degetele ei se albiseră. Când cerul își schimbă culoarea la răsărit, Peruggio puse cartea la o parte.

-Suflete chinuite ale pustiului, care v-ați stins fără o vorbă bună, acum plecați. V-am citit Cartea Morților, ca să vă găsiți calea și v-am luminat cărarea în întuneric. Plecați și eliberați-l pe prietenul nostru, ca sufletul lui bun să se întoarcă în lumea oamenilor și să se poată bucura de strălucirea soarelui.

Ulrich se mai zbătu câteva clipe, apoi rămase în fine nemișcat. Tuși, deschise gura și vârtejul negru ieși din trupul lui, risipindu-se. Soarele își săltă globul auriu deasupra liniei orizontului.

-E plin de răni, ce facem? întrebă Peruggio.-Știu eu! Pământul vindecă rănile vampirilor, așa că-l îngropăm.Adunară nisip peste corpul lui Ulrich, care rămase inert, ca mort,

lăsându-i numai capul deasupra solului. Expresia de pe fața vampirului se schimbase: colții i se retrăseseră, chipul îi era iarăși senin și liniștit. Nu se mai zbătu când soarele ajunse la el. Se săltă doar din nisip – Peruggio văzu că brațele îi erau aproape vindecate - și se făcu ghem lângă mormântul lui Steve. Cu ochii închiși, mângâie pământul și rosti clar:

-Ai răbdare, fiul meu, timpul s-a scurs aproape în întregime. Diseară te vei bucura de strălucirea stelelor.

Modul în care spusese „fiul meu” îi aduse lacrimi în ochii Serafinei. Avea un glas dulce, tandru, de parcă ar fi vorbit unui copil. Spre seară Ulrich deschise ochii, privind apusul cu un aer melancolic. O slabă licărire rozalie în ochii lui violeți mai amintea de roșul intens al irisurilor din ultimele zile.

-Sunt și vesel și trist, cugetă el. Am un fiu, dar i-am luat viața. Mă va ierta, mă va iubi sau mă va urî? Oh, și în ce hal am ajuns! Haine rupte, sânge peste tot… V-am atacat?

-Nu erai tu însuți, șopti Serafina. Demonii deșertului ți-au posedat trupul, dar au trebuit să plece.

Ulrich lăsă ochii în jos.-Mi-e rușine de mine.-Să nu-ți fie. Nu ai ce să-ți reproșezi.Abia dispăru soarele de pe boltă, că mormanul de nisip sub care îl

înmormântaseră pe Steve începu să se miște. Cu o viteză incredibilă, Steve se extrase din pământ și-și scutură hainele. Avea pielea la fel de palidă ca și Ulrich, ochii roșii, dar îi dispăruseră petele care-i urâțeau obrazul, iar creștetul îi era acoperit de același păr închis la culoare, în veșnică dezordine, dintotdeauna.

-Sete… mi-e atât de sete, murmură el cu un glas stins.Își roti privirea peste întinderea deșertului și zări două siluete care

discutau în șoaptă, la câțiva pași depărtare. Nu avu nevoie decât de o fracțiune de secundă ca să ajungă la ele, dar când să se repeadă cu colții scoși la prima dintre acele făpturi, fu trântit la pământ de o forță ca a unui uragan și un picior încălțat într-un pantof din piele fină, dar incredibil de prăfuit, i se propti pe grumaz.

-Prima noastră lege e că poruncile creatorului nostru sunt singura noastră lege, spuse Ulrich cu un aer maiestuos. Aceștia doi sunt tabu pentru

95

tine. Nu vei ataca și nu vei ucide nici o ființă muritoare decât dacă îți dau eu voie. Ai înțeles?

-Da, răspunse Steve umil. Dar mi-e atât de sete…-Știu exact ce simți. Suferința primei nopți îți rămâne în minte pentru

secole.Serafina remarcă surprinsă schimbarea din vocea lui Ulrich. Era

iarăși înțelegător, aproape tandru. Își ridică vârful pantofului de pe gâtul lui Steve, care sări instantaneu în picioare, dar rămase încremenit locului, neîndrăznind să facă un pas.

-Ai reținut mirosul prelatei în care te-am învelit?Steve dădu afirmativ din cap.-Foarte bine. Într-un oraș cu câteva milioane de oameni, poți să-i

identifici fără greș, după miros, pe cei trei care te-au răpit?-Da.-În ordine. Îi vei ucide, le vei bea sângele și te vei simți mult mai

bine după aceea. Vin cu tine ca să mă asigur că nu faci prostii până atunci. Trecând pe lângă Peruggio și Serafina, Ulrich le șopti:-Nu am cuvinte să vă mulțumesc. Se pare că nu-mi voi putea plăti

niciodată datoria față de Dumitrești, pentru că mereu ei sunt cei care mă ajută și eu cel care rămâne dator. De îndată ce mă întorc în oraș, voi trimite o mașină să vă ia de aici, ca să nu așteptați până la răsăritul soarelui. Ne vedem la ziuă!

-Uri, poți intra în oraș? Adică să te vezi cu oamenii...știi tu, începu Peruggio.

-Nu fii îngrijorat, prietene, țin din nou situația sub control. După care dispărură, și el și Steve, ca două năluci ale nopții. Peste

o oră, o mașină condusă de John Smith îi culese pe tineri din deșert și-i depuse la hotel. Serafina și Peruggio erau epuizați, așa că adormiră după o baie bună, fără să se mai gândească la nimeni și la nimic.

Cap.10: Secretele lui Amber Brown-Iubitule, cred că mi-ar prinde bine un mic-dejun copios, murmură

Serafina, încă pe jumătate adormită.-Mai degrabă va fi un prânz copios, râse Peruggio. E trecut de

amiază.În restaurant mai rămăseseră puțini clienți la ora aceea. Printre ei,

Giovanna, care se lupta cu o savarină uriașă și Ulrich, având în față un pahar cu suc de portocale roșii, pe care-l împinse discret spre Giovanna. Ulrich își revenise cu totul: avea ochii senini, liliachii, zâmbetul cald și radios și obrajii ușor îmbujorați – fond de ten plus fard roz, își aminti Serafina. Când îi văzu, surâse arătându-și dinții albi și perfecți – cine l-ar fi putut bănui că noaptea avea colți ascuțiți, capabili să sfâșie beregata unui om?

-Ați apărut, în sfârșit, ciripi veselă Giovanna . Eram îngrijorați din cauza voastră.

96

Serafina îi aruncă o privire dezaprobatoare lui Ulrich – ar fi putut s-o pună măcar pe Giovanna la curent că nu pierduseră vremea degeaba. Dar răspunse calmă:

-Ne-am întors târziu azi-noapte și eram osteniți. Am simțit nevoia să dormim ceva mai mult.

-Azi-noapte? Voi pe ce lume trăiți? Aia era noaptea de alaltăieri, de atunci dormiți fără oprire, spuse Ulrich râzând.

-Se pare că unii se refac mai ușor în urma nopților pierdute, numai că noi am fost cei care am vegheat, nu tu, observă Peruggio. Dar să lăsăm asta – ce face Steve, e bine?

Pe chipul lui Ulrich se așternu o expresie mândră.-Fiul meu s-a descurcat admirabil. Acum doarme. Ca orice nou-

născut, doarme toată ziua. I-am găsit un loc unde să nu fie deranjat.-Și cam pe unde ar fi locul acela?-La Muzeul de Arheologie. Au o sală subterană unde țin mumiile pe

care nu le expun vizitatorilor. Nu intră soarele, temperatura și umiditatea sunt riguros controlate și arareori trece pe acolo câte un istoric sau un arheolog. Steve a fost încântat!

-Ai înnebunit? îl certă Peruggio. Prin muzeul ăla trec zilnic câteva mii de oameni și tu-l lași pe Steve să doarmă acolo?

-Ai păreri preconcepute. Steve e ca un copilaș - doarme neîntors toată ziua, iar noaptea stă treaz puțină vreme, cere de băut și adoarme din nou.

Peruggio se înfioră. Îi era limpede ce anume cerea de băut „copilașul” lui Ulrich.

-De unde faci rost de … hm… băutură?-Își ia singur. L-am învățat să vâneze și e cuminte ca un îngeraș -

bea câteva înghițituri aici, câteva acolo, iar când tăticul lui îi spune să se oprească, se oprește ascultător.

-Deci nici un cadavru până acum…-Oh, ba da, trei în prima noapte – cei trei care l-au răpit. Bine, a fost

cam repezit dragul de el, eu aș fi vrut să-i interoghez pe nemernici înainte de a-i sfâșia, dar comportamentul lui Steve e perfect explicabil și normal. În prima mea noapte ca vampir am ucis mai mult de trei oameni.

-Nu le-a remarcat nimeni dispariția? -Ei, aș! Le-am aruncat trupurile în Nil, erau uscate ca iasca după ce

s-a hrănit ăsta-micu, iar crocodilii au făcut restul.-Noaptea, printre trestiile de pe malul Nilului… crocodili, șerpi

veninoși… se înfioră Giovanna.-Dragă, stai liniștită, noi nu bem sânge de reptilă – nu ne place, e

prea rece. Nu trebuie să le plângi de milă animalelor ălora.Giovanna nu răspunse, trase doar o strâmbătură. Hotărât lucru, ea

și Ulrich aveau preferințe culinare mult diferite…-Și acum ce veți face? interveni Serafina.-Păi, tocmai asta e problema. Ulrich ezită. De fapt ar trebui să ne

despărțim. Nu pot continua căutarea cu voi, din cauza lui Steve. Nici nu-l pot lăsa în apropierea lui John sau a Giovannei. În primul an trebuie să-l păzesc ca pe ochii din cap, pentru că poate deveni oricând un asasin violent. Plecați în Grecia, cu Giovanna dacă și ea dorește, iar eu voi rămâne aici cu Steve. El

97

și-a pierdut abilitățile telepatice, deși uneori îmi sune că aude parcă voci în cap. Dar flerul de copoi i-a rămas același și are în plus simțurile ascuțite de vampir. Înainte de a-i ucide pe cei trei, mi-a zis că nu simte la ei atâta ură la câtă s-ar fi așteptat, de unde a dedus că indivizii lucrau la ordin când l-au lichidat pe el. Pe lângă asta, nu e prima victimă, un alt tip din echipa lui John a pierit în Egipt cu puțină vreme în urmă, înjunghiat pe stradă cu o abilitate neobișnuită. Deci avem de-a face cu o organizație, capabilă să-și acopere urmele destul de bine ca oamenii lui John să nu afle nimic. L-am văzut ieri pe John, i-am propus să se întoarcă în Statele Unite – oricum va trebui să dea de sora lui Steve – iar eu și Steve ne ocupăm aici de organizația cu pricina. Steve e foarte priceput la calculatoare, îmi voi cumpăra un laptop și vom ține legătura prin mail și cu John și cu voi.

Peruggio zâmbi la modul în care Ulrich pronunțase cuvântul „laptop”. Vampir cu computer – suna cel puțin bizar, dar în cazul lui Ulrich totul era posibil.

-Giovanna, iubito, continuă vampirul, îmi va fi enorm de dor de tine. Te iubesc și te doresc cu ardoare, dar trebuie să-mi înțelegi datoria de părinte. Lipsit de o îndrumare atentă, Steve ar deveni un monstru fără inimă ca orice alt vampir, mânat numai de propria sete și eu n-am să las să se întâmple una ca asta.

Instalat confortabil la biroul său de acasă, John răsucea între degete bucata de carton pe care notase numărul de telefon al lui Amber. Făcea asta cam de multișor, semn că nu-i venea la îndemână să formeze numărul acela. Dacă detesta vreo parte a activității lui, era partea în care trebuia să anunțe rudele cuiva de un deces. Spre norocul lui, nu fusese nevoit să facă asta de prea multe ori, dar faptul că urma să-i dea lui Amber vestea morții fratelui ei îi plăcea mai puțin decât orice altceva.

Dar ce putea face? Oficial Steve era mort și Amber îi moștenise toate bunurile. Bine, își spuse John, pentru astfel de situații se inventaseră avocații, dar să fugă de răspundere, atunci când el însuși se ocupase de actele de deces ale celui mai bun prieten, i se părea inacceptabil.

Steve încheiase o asigurare de viață pe o sumă uriașă – sora lui urma să devină deodată o femeie foarte înstărită. John știa că-l va revedea pe Steve peste un an, dar pentru Amber fratele ei trebuia să rămână mort pentru totdeauna, cel puțin așa zisese Ulrich, care știa bine ce vorbește. John îl radiase din evidențele agenției, având însă grijă să nu i se anuleze pașaportul și să-i trimită lunar o sumă de bani necesară unui trai decent. Ce însemna „trai decent” pentru un vampir, John n-avea nici o idee, dar știa că Ulrich semna cărți horror sub pseudonimul de Nelly Noel, câștigase o avere din această activitate și avea o vilă superbă undeva în România, unde-și stabilise sediul unei fundații pentru promovarea literaturii de groază.

John se surprinse făcând planuri de viitor pentru ziua în care-l va revedea pe Steve, altfel decât ca pe un cadavru învelit într-o prelată. Dar ziua aceea era încă departe – acum trebuia să o sune pe Amber. Cu un aer necăjit, puse mâna pe telefon. Poate că nu va fi acasă, poate că va răspunde robotul, poate…

98

-Amber Brown la telefon, se auzi vocea de la celălalt capăt al firului, atât de repede ca și cum femeia ar fi așteptat cu mâna pe receptor.

John rămase surprins. Nu și-o putea închipui pe Amber decât ca pe o variantă feminină a șoarecelui de bibliotecă, asemenea fratelui ei, dar ascultând inflexiunile melodioase ale vocii, nu se putea gândi decât la Marilyn Monroe îmbrăcată în celebra ei rochiță albă. Oare Amber lucra la o linie erotică? În fond, femeia răspunsese decent. John se întrebă de ce fantezia lui a luat-o razna – drept urmare se prezentă cu tonul cel mai oficial cu putință, ca fiind „colegul de serviciu” al lui Steve. Prezentările fiind făcute, se lăsară câteva clipe de tăcere stânjenitoare, înainte ca Amber să întrebe, cu aceeași voce înnebunitor de plăcută:

-Nu te supăra, John, despre care serviciu anume e vorba?În mintea lui John începu să sune o alarmă – așadar taciturnul

Steve îi relatase ceva lui Amber despre natura serviciului lui? Hotărî să tragă de timp.

-Îmi pare rău, nu cred că am înțeles întrebarea.-Steve a schimbat mai multe servicii în ultima vreme, lămuri Amber

cu naturalețe. „Ah, slavă Domnului, alarmă falsă!”-Sunt un coleg matematician, preciză John. Amber, îmi pare extrem

de rău că trebuie să-ți dau o veste proastă, dar Steve a participat la o excursie în Egipt, a fost victima unui accident stupid și în ciuda eforturilor disperate ale medicilor n-a mai putut fi salvat.

-John, și mie îmi pare rău, dar hotărăște-te care parte din ceea ce mi-ai spus e cea adevărată: dacă Steve a murit într-un accident, atunci n-ați fost colegi. Munca lui era plină de riscuri, dar în nici un caz de riscurile unor „accidente”. Crima nu e un accident, nu după ce înțelegi motivația criminalului.

John se așteptase la orice, numai la asta nu. N-avea nici un răspuns pregătit, dar în mintea lui blonda Marilyn se preschimbă în Marele Inchizitor.

-Știu că moartea fratelui meu e un fapt real, din păcate partea asta e perfect adevărată și mă face să sufăr mai mult decât crezi. Ar fi bine să ne vedem ca să lămurim lucrurile, John.

„Drace, nici măcar nu plânge la telefon. Ori e o scorpie fără suflet, ori o femeie tare ciudată”.

-Tocmai asta voiam să-ți propus, Amber. Steve mi-a lăsat unele hârtii pentru tine. Unde și când vrei să ne vedem? Din păcate nu va fi nici o înmormântare aici, el a vrut să fie înmormântat în Egipt fără martori, așa că de partea asta a lucrurilor nu va trebui să te ocupi.

-Bine, nu mă mir, cunoscându-mi fratele. Aș vrea să ne întâlnim acasă la mine, nu-ți pot propune o altă locație. Oricând vei ajunge, mă vei găsi acasă.

John răsuflă ușurat. Aranjamentul îi convenea. -Amber, am adresa ta de la Steve, dar nu știu pe unde vine asta.-E o localitate micuță în sudul Canadei, la nord de Marile Lacuri.

Casele sunt răspândite peste tot, într-o pădure de brad. Întreabă primul localnic, fiecare știe unde stau. Ești oricând binevenit, John. Mulțumesc.

Se auzi un declic - Amber întrerupsese convorbirea. „Ciudată femeie”, gândi John.

99

Căută din ochi o parcare și o găsi chiar între școală și primărie, peste drum de sediul poliției locale. Lăsă mașina în parcare și făcu câțiva păși pe jos. Locul în care nimerise era neobișnuit pentru un orășean care-și trăia viața între zgârie-nori, într-un trafic trepidant ce nu se potolea nici măcar în orele mici ale nopții. Aici parc-ar fi fost în Europa – de cum ieșise de pe autostradă, mașinile se împuținaseră, liniștea înlocui tumultul și casele mici, cu un etaj, luaseră locul edificiilor impunătoare. Aerul nepoluat mirosea a rășină, pădurea de brad se întindea până în curțile oamenilor. Casele erau risipite la distanță unele de altele, ascunse la umbra copacilor. Ninsese și orășelul își etala deja, mândru, decorațiunile de Crăciun, deși era abia început de decembrie. Pe stradă nu se vedea nici țipenie de om, frigul mânându-i pe toți prin case. „Întreabă primul localnic, fiecare știe unde stau”, își repetă John indicația lui Amber. Da, dar de unde localnici? Nu avea de gând nici să-și petreacă toată ziua stând în parcare ca o statuie, nici să colinde străduțele în căutarea adresei lui Amber, pentru că nu știa până unde se putea întinde localitatea. Hotărî să se intereseze la sediul poliției – poate încrederea în autorități era un soi de boală profesională.

Intră în clădire și rămase surprins – locul era îngrozitor de strâmt, poliția împărțind o casă fără etaj cu un vânzător de legume și fructe care-și etala firma cu mândrie lângă cea a poliției. Dădu de un individ în uniformă, trecut și de prima tinerețe și de a doua, care-și citea liniștit ziarul. Omul ridică privirea din ziar și se uită la John cu atâta interes, de parcă ar fi văzut un extraterestru. Se părea că prin partea locului oamenii erau o faună rară…

-Bună ziua, om bun, ce cauți la noi?Om bun? Pe John îl miră salutul – putea să fi fost un criminal în

serie, dar se pare că polițistului nici nu-i dăduse prin cap una ca asta.-O caut pe Amber Brown, răspunse John întinzând mâna spre

buzunarul în care pusese adresa.Dar omul era mai rapid – apucase deja telefonul și forma de zor

numărul lui Amber.-Fetițo, te caută un domn. Cum zici că te cheamă, tinere?John se prezentă și polițistul repetă numele. -A, îl așteptai? Bine, Amber, îl conduc la tine, ne vedem în câteva

minute. Puse receptorul în furcă și se întoarse spre John:-Vino cu mine, nu e departe de aici.John o luă spre parcare, dar polițistul îi spuse:-Lasă-ți mașina, n-o să ai nevoie de ea. Mergem cu mașina poliției,

sunt două serpentine până pe colină, iar la întoarcere cobori pe scări. Cu voie, fără voie, John se văzu instalat în mașina cu girofar. Oare

pe aici poliția escorta fiecare vizitator? Remarcă surprins că la plecare polițistul nu se osteni să închidă ușa, deși nu se afla nimeni în partea aceea a clădirii. „Prea cinstiți sau prea nebuni cu toții”, gândi John.

Mașina urcă o pantă lină, coti de două ori și ajunse pe o colină împădurită, pe vârful căreia se vedeau câteva case. Înainte de a coborî din mașină, polițistul avea chef de discuție:

-Tinere, nu te-am mai văzut pe aici…

100

-Nici n-am mai fost. Nu cunosc zona. Dar am lucrat cu fratele lui Amber și bietul om a răposat, mi-a lăsat câteva hârtii pentru sora lui.

-Deci n-o știi pe Amber, n-ai mai văzut-o.-Nu.-Ei bine, află că dacă îi pricinuiești cel mai mic necaz, îți pui în cap

toată așezarea.-Departe de mine gândul ăsta, răspunse John surprins.-Eu doar te-am prevenit…În vocea polițistului se simțea amenințarea. Mașina oprise lângă

bordura drumului, la poarta unei căsuțe cochete, cu câteva straturi de flori în față. Acum pământul fusese săpat și zăpada proaspătă acoperea ceea ce vara trebuia să fi fost o grădină drăguță. Înaintară pe o alee pavată cu pietriș mărunt, până la o ușă masivă de lemn și polițistul apăsă pe butonul soneriei. În mod curios nu exista nici un vizor, ci doar două videocamere montate deasupra ușii, care se rotiră în urma zgomotului făcut de sonerie. „Sistem automat de securitate cu detectarea fețelor”, remarcă John. „Dar știu că Amber se apără, nu glumă”. O altă curiozitate era existența a două clanțe – una la înălțime normală, cealaltă mai jos, părând făcută să permită accesul în casă al unui copil mic. „Vin imediat”, se auzi dinăuntru, apoi, după câteva minute, ușa se deschise. John privi interesat spre persoana care-i întâmpină, dar nu văzu decât interiorul unei locuințe frumos aranjate, în care domnea cea mai impecabilă ordine. Își coborî privirea și rămase mut de uimire.

Persoana care deschisese ușa se deplasa într-un scaun cu rotile, având pe mânerul drept o serie de butoane de comandă. Corpul îi era stafidit și se chircise, iar membrele, incredibil de subțiri, păreau ale unei fetițe de cinci sau șase ani. Doar brațul și mâna dreaptă îi erau neatrofiate, iar John remarcă manichiura îngrijită și inelul de aur cu o piatră frumoasă de chilimbar. Capul de pe acest trup minuscul și nenorocit aparținea uni femei de vreo treizeci – treizeci și cinci de ani, cu părul șaten, fața albă și niște ochi vii, ca mărgelele, de un verde adânc. Femeia cu asemenea ochi inteligenți putea fi destul de isteață ca să-i fi pus lui John la telefon întrebări încuietoare. John trebui să admită că nu se așteptase la așa ceva și observă, cuprins de o milă adâncă, frumusețea acestui chip care – culmea – radia veselie.

-Eu sunt Amber, spuse vocea încântătoare. Intrați, vă rog. Își răsuci scaunul cu o îndemânare îndelung exersată și o luă

înainte, arătându-le drumul. În casă nu existau praguri și o mochetă maronie, mătăsoasă, acoperea toate podelele, făcând deplasarea scaunului mai ușoară. Acesta luneca lin încoace și încolo – Amber îi lăsă singuri pe cei doi bărbați și reveni cu o tavă pe care așezase farfurioare cu prăjituri și un pachet frumos ambalat.

-George, zise ea polițistului, asta este pentru nepoții tăi. Știu că adoră prăjiturile, aseară le-am copt.

George mulțumi cu respect și luă pachetul.-Ai nevoie de ceva, Amber? Dacă pot să-ți fac eu cumpărăturile de

Crăciun…-Ești drăguț ca de obicei, dar Matilda și vecinii au aranjat totul.

Matilda e menajera mea, explică Amber întorcându-se spre John. O femeie într-adevăr minunată, harnică și foarte cumsecade.

-Unde e Matilda acum? se interesă polițistul.

101

-I-am dat liber, are și ea gospodăria ei și trebuie să se pregătească de sărbători.

-Și te descurci fără ea?-Dacă nu mă descurc, sun la poliție, spuse Amber zâmbind.„Pare un înger când zâmbește”, gândi John. Ah, și vocea aceea…-George, îți mulțumesc că l-ai adus pe domnul Smith. A fost foarte

drăguț din partea dumitale!George murmură ceva, apoi se scuză că pleacă, dar lăsase deschis

și nesupravegheat sediul poliției. „Și-a dat seama, în fine”, cugetă John. Amber privi țintă la polițist, care-i răspunse privirii cu un surâs complice.

-N-a intrat nimeni acolo în absența dumitale. Mergi cu bine! Îl conduse la ușă și curând după aceea se auzi mașina demarând

din fața casei. Amber întoarse scaunul cu rotile și-l mână fără ezitare printre fotoliile răspândite prin cameră, până ajunse față în față cu cel în care ședea John. Îl privi cu ochii ei verzi și dezlănțui atacul…

John știa că există metode de a controla mintea altcuiva, de la droguri până la hipnoză și exersase metodele de a rezista acestor atacuri. În mintea lui zăceau secrete adânc îngropate, pe care puțini oameni aveau dreptul să le știe. Devenise expert în a-și proteja gândurile, mai ales în primii ani în care lucrase cu Steve și acesta încă nu-i câștigase deplina încredere. În cariera lui fusese supus la destule experimente neplăcute și uneori la tortură psihologică, dar niciodată nu întâlnise o asemenea forță. Efortul de a rezista ochilor femeii îi produse o migrenă înspăimântătoare – își simțea creierul parcă pregătit să facă explozie. O clipă își puse întrebarea dacă nu cumva așa făcea și Peruggio când ucidea din priviri, apoi alungă repede ideea – Amber nu avea voie să afle nimic din ceea ce ținea de serviciul lui. Ochii ei rămaseră verzi – John căută zadarnic cercuri argintii în irisurile ca iarba, Amber nu-și schimba culoarea ochilor. Atât că, după ce alungase gândul la Peruggio, presiunea deveni și mai insuportabilă. „Dumnezeule, voi face hemoragie cerebrală dacă nu se astâmpără”, își spuse John care începuse să simtă un fior de panică.

-Ce vrei, Amber?-Doar adevărul. Despre fratele meu, despre moartea și misiunea lui,

despre tot.-Dar nu te gândești că ceea ce-mi ceri e imposibil? Lucrez cu

secrete care nu sunt ale mele!-Steve nu și-a încălcat niciodată îndatoririle profesionale. Nu a spus

familiei cu ce se ocupă, dar crezi că ar fi fost nevoie? Sunt și eu telepată, John, iar între doi telepați ca Steve și ca mine nu puteau exista secrete. Despre tine și agenția ta știu tot atâtea câte știa și el, dacă nu cumva chiar mai multe. Vino cu mine!

John urmă scaunul pe care-l manevra Amber, până într-o sală mare, mobilată ca o bibliotecă. Rafturi până în tavan conțineau un singur tip de cărți – tratate de matematică. Pe un perete fusese fixată o tablă neagră, suficient de jos ca Amber să poată scrie pe ea stând așezată în scaunul ei, iar spre tablă se îndreptau câteva videocamere mobile, care culisau pe șine de aluminiu montate în peretele camerei.

-Uite, asta e lumea mea. Sunt profesoară de matematică la o școală pentru copii cu probleme, așa ca mine. Când nu pot ieși din casă îmi predau

102

orele de aici – arătă cu mâna spre tablă. Știința asta e minunată – îți dă putere și înțelegerea Universului. Fratele meu a fost cel mai dulce și mai iubitor frățior, dar în matematică avea un raționament execrabil.

„Genialul Steve”, gândi John. Amber continuă:-De câte ori se împotmolea venea aici să fie ajutat. Așa că e firesc

să cunosc toate problemele de care el s-a lovit. Ce însemnătate au pentru voi tablele de smarald?

John rămase la casa lui Amber până târziu în noapte. Femeia se dovedi o gazdă perfectă, iar prăjiturile ei delicioase. Discutară și dezbătură îndelung, pe toate fețele, istoria tablelor de smarald – Amber era o enciclopedie ambulantă - și John își spuse că n-a mai vorbit de mult timp astfel cu cineva, nici măcar cu Steve. Trebui să istorisească din fir în păr tot ce era legat de moartea lui Steve (trecând sub tăcere, bineînțeles, transformarea lui). Amber își șterse de câteva ori colțurile ochilor, dar se ținu tare.

-Știam că într-o zi se va sfârși astfel. Aș fi vrut pentru fratele meu o carieră liniștită de profesor, așa ca a mea. Dar nu i-am putut schimba hotărârea – toate lucrurile pe care le începi din răzbunare se termină rău.

-Vrei să spui că Steve a intrat în agenție din răzbunare?-Da, nu ți-a povestit el?-Nu, niciodată.-Atunci n-am dreptul să-ți povestesc nici eu. Oricum, e o istorie

veche și nu putem schimba trecutul. A fost o prostie din partea lui, atâta tot. Ți-am zis doar că Steve era un băiat de aur, dar un prost fără pereche.

Genialul Steve, creierul agenției, numit prost de femeia din fața lui – John avu senzația că a plonjat în plină reprezentație a unei piese de teatru absurd. Îi întinse hârtiile – Amber nu păru deloc mirată că devenise bogata moștenitoare a unei averi însemnate.

-E normal că Steve s-a gândit la mine, dar zău că mă puteam descurca și fără banii ăștia.

John își aruncă ochii în jur – în afara tratatelor de matematică, unele vechi și prețioase, Amber avea câteva picturi de foarte bună calitate, care nu păreau reproduceri, niște vaze superbe din porțelan chinezesc, pline cu buchete de flori exotice în toiul iernii și o altă bibliotecă, aproape la fel de mare ca cea de specialitate, unde îndesase albume de artă în ediții de lux. „Nu e prima moștenire pe care o primește” gândi John. Amber surprinse privirea cu care John admirase casa.

-Ai o locuință foarte frumoasă.-A fost a părinților, lămuri Amber. Când Steve ș-a întors în Statele

Unite, mi-a lăsat mie casa fără să-și ceară partea care i s-ar fi cuvenit lui. -Părinții voștri sunt morți?-Se poate spune și așa, răspunse Amber cu tonul cuiva care nu

vrea să prelungească discuția pe această temă. Ambiguu răspuns! Femeia îl intriga pe John din ce în ce mai mult,

însă nu mai putea continua conversația. Afară se întunecase de o vreme, promisiunea făcută lui Steve fusese îndeplinită, dar John mai avea ceva de spus și nu prea-și găsea cuvintele.

-Amber, fratele tău mi-a dat o misiune, înainte de a se stinge.-Aha, nu numai tu îi dădeai misiuni lui! Să aud despre ce e vorba.

103

-Nu știu dacă ți-ar conveni… în fine, nu ești obligată să întreprinzi nimic în sensul celor cerute de el…

-Omule, spune despre ce e vorba. Ce voi face sau nu este treaba mea.

-Știi, Steve voia ca tu să întâlnești două persoane pe care le-a cunoscut și el.

-I-au fost prieteni?John ezită.-Nu chiar. N-aș putea spune asta, deși l-au vegheat în ultimele lui

clipe și la finalul vieții cred că le-a îndrăgit. E vorba de Serafina și Peruggio Sorriente, nu știu dacă ai auzit de ei.

-În fine, izbucni Amber. Fratele meu n-a murit așa de îngust la minte cum a trăit și a reușit să uite de obsesia lui cu răzbunarea. Cei doi sunt oricând bineveniți la mine.

-Și nu vei încerca să le citești mintea? Asta poate deveni periculos, pentru că dispun de mecanisme sofisticate de apărare.

-Ai înnebunit? Cum să citești mintea lor? Oare Steve a avut această idee nebunească?

-A încercat, dar s-a lăsat păgubaș.-Invită-i la mine, m-aș bucura să-i văd, întări Amber. E un lucru

neclar în povestea asta cu moartea fratelui meu și sper ca Peruggio să-mi poată explica.

-Nu m-ai întrebat tot ce voiai să știi?-Nu, John, am pus numai acele întrebări la care un om poate să

răspundă. John simți că amețește. Femeia era mai plină de surprize decât

orice altă persoană pe care o întâlnise vreodată. Își luă rămas-bun cu promisiunea revederii, găsi scările – o alee largă și bine luminată între casa lui Amber și cea a vecinilor – coborî câteva zeci de trepte și-și recuperă mașina din parcare. Avea nevoie să șofeze cu geamul deschis, chiar dacă afară începuse din nou să fulguiască. Mult timp după ce micul orășel se pierduse în noapte, John mai vedea în fața ochilor privirea acelor ochi adânci, verzi ca iarba…

Mike intră în „sanctuar” cu mâinile în buzunare și obișnuitele cizme de cowboy pline de pământ. John își aminti cu nostalgie că Steve fusese ultimul om pe care-l primise în biroul lui de acasă. Iar acum va trebui să îndure ironia mușcătoare a lui Mike, care avea să-și lase gura slobodă în prezența unui fost coleg de studii. Numai nevoia îl împinsese să-l caute pe Mike, un izvor nesecat de informații din poliție, dar și un om care adesea reușea să fie al naibii de enervant.

–Să trăiești, bătrâne! Te-ai hotărât să devii polițist cu acte în regulă sau umbli tot după năluci cu agenția aia a ta?

-Mike, nu râde. Munca mea e la fel de serioasă ca și a voastră!-Da, sigur… Acum pe bune, m-am convins că ai dreptate. Până și

eu am văzut un individ mărunțel, cam verzui și cu antene pe cap, brațe terminate în tentacule, lungi până la genunchi, tot dichisul… A, era să uit, l-am văzut la Rio, la carnaval. Mă mir că nu l-au arestat ai tăi.

104

Când credea că a făcut o glumă bună, Mike vorbea râzând cu lacrimi, iar acum se zguduia fotoliul în care se așezase.

-Zău, băiatule, cât timp mai ai de gând să toci banii guvernului pe prostii, când țara geme de infractori?

John își mușcă limba ca să nu-i scape un răspuns usturător. În loc de asta, zise liniștit:

-Ascultă, dacă guvernul ar crede că sunt prostii, nu mi-ar da banii ăia. Iar dacă e plină țara de ticăloși, asta e problema voastră. Când va fi plină de farfurii zburătoare, va fi problema mea.

-Țâfnos ca de obicei, bătu Mike în retragere. Concret, de ce m-ai chemat? Nu ți-a rămas nimeni cu care să te cerți și ți-ai amintit de mine?

„Excelent”, gândi John, „Asta o zice Mike, expert în declanșarea de scandaluri”.

-Las-o baltă, Mike, sunt obosit. Am nevoie de informații, asta e tot. Îi întinse biletul pe care notase adresa lui Amber . Aș prefera să discuți cu omologii de la poliția canadiană, decât să dai târcoale fetei. E telepată și nu știm până la ce distanță funcționează treaba asta cu cititul minții.

-Cititul minții, repetă Mike. Deci tu crezi în tâmpenia asta, ori ți s-au aprins călcâiele după ea și ești în stare să înghiți gogoși?

-E pe bune, Mike, de aceea te trimit pe tine. În cazul tău n-ar avea ce să citească, oricât s-ar strădui.

Mike râse – nu-l supărau nici un fel de glume, nici chiar dacă el era subiectul glumelor cu pricina.

-Deci, bătrâne, ce vrei să știi?-Tot ce poți afla: viața ei de până acum, situația financiară, trecutul

părinților, tot.-Aoleu, o ceri de nevastă, că vrei atâtea?-Nu, Mike. Dar fratele ei a fost omul meu și a murit asasinat luna

trecută. Asta ca să vezi și tu că din cauza extratereștrilor mei care nu există mai și mor oameni.

-Bine, să zicem că te iau în serios. Pe când ai nevoie de informații?-Cu cât mai repede, cu atât mai utile or să fie. Înainte de Crăciun,

dacă se poate!-Îmi rămâi îndatorat pe vecie, mormăi Mike și ieși din birou.Pentru John zilele se scurgeau greu. Adesea avea senzația că ochii

verzi ai lui Amber îl urmăresc din umbră. „Fiecare din noi a ascuns ceva celuilalt”, își zicea John uneori, „numai că ea a ascuns prea multe lucruri. Nu i-am vorbit de transformarea lui Steve – nu aveam voie să-i vorbesc – iar ea nu mi-a răspuns la întrebarea legată de părinții ei, nu știu de ce s-a purtat polițistul local de parcă ar fi fost misiunea lui de serviciu s-o protejeze de nou-veniții în oraș, nu știu nici de ce omul m-a amenințat, nu știu nimic…” De la Peruggio și Serafina nu mai primise nici o veste, decât tradiționalele urări de Crăciun, nu avea informații despre Ulrich și Steve, iar oamenii lui se întorseseră din Egipt fără vreun rezultat. Cu atât mai bucuros deveni când Mike trecu pe la Universitate și, ca din întâmplare, îi puse un dosar pe masă, murmurând:

-Lua-te-ar dracu, a fost al naibii de greu. Fata aia e mai bine apărată ca o cetate. Dar ai aici tot ce te interesează.

105

John puse dosarul în servietă și se grăbi să ajungă acasă, unde se închise în birou și începu să-l răsfoiască înfrigurat. Mike acoperise o mulțime de pagini cu scrisul lui oribil, dar John se așteptase la asta: Mike era un tradiționalist care n-avea încredere în calculatoare sau imprimante, considerându-le pe toate unelte de spionaj. Limbajul documentului era unul destul de oficial, dar Mike făcuse o mulțime de însemnări pe margine, în același stil colorat în care se și exprima.

Amber Brown se născuse cu treizeci și patru de ani în urmă – la șapte ani după fratele ei Steve. Tatăl copiilor era un modest profesor de matematică, mama o femeie casnică. Plecaseră cu toții din Statele Unite în Canada când Amber avea trei ani – tatăl ei voia să lucreze într-o așezare mică, sătul de stresul marilor orașe. Își cumpăraseră casa în care John o văzuse pe Amber și trăiau o viață liniștită și anostă. Nenorocirea s-a abătut peste ei când Amber abia împlinise cinci ani – se întorceau cu mașina din concediu când noaptea, pe un drum lăturalnic, au avut un accident. Șoferul, tatăl copiilor, a murit pe loc („neadaptarea vitezei”, notase Mike). Amber, care n-ar fi avut ce să caute pe scaunul din față, a ajuns la spital în comă și a rămas în stare vegetativă câteva luni, după care și-a revenit până la starea ei actuală: n-a mai putut umbla niciodată. Steve a scăpat cu un leșin și o spaimă zdravănă, în timp ce mama a supraviețuit, dar de atunci trăia într-un sanatoriu de boli nervoase (Mike notase, ironic: „asta ți-ar plăcea la nebunie să auzi, tipa e dusă rău cu pluta, repetă într-una că au fost răpiți de extratereștri pe drum și după aceea a avut loc accidentul. Nu-și mai aduce aminte de nimic altceva, nici de moartea soțului, nici de copii, dar umblă cu o coadă de mătură zicând că-i pușcă încărcată și că merge să-i omoare pe omuleții verzi. Din păcate doctorii nu-i mai dau nici o șansă să-și revină vreodată”). Amber și Steve au fost crescuți de o mătușă, cu mari greutăți – practic trăiau cu toții din închirierea casei părintești iar chiriașii se cam fereau, casa începuse să aibă un renume rău. Steve a muncit de mic ca să-și plătească școlile, Amber a învățat prin corespondență. După accident copii au început să manifeste un comportament ciudat – spuneau amândoi că aud ce gândesc oamenii, puteau prezice moartea cuiva aflat în apropiere și erau capabili să descopere obiecte tăinuite. Au ales cariera tatălui lor. Steve s-a întors în Statele Unite, Amber nu și-a părăsit niciodată orășelul.

Urmau câteva rânduri subliniate cu roșu: ”Amber este socotită o comoară de poliția locală – capacitatea ei de a prevedea evenimentele a făcut ca în ultimii zece-cincisprezece ani, pe o rază de zeci de mile în jurul localității, să nu se mai săvârșească nici un act criminal – nu există omucideri, tâlhării, jafuri, violuri, nici măcar acele mici găinării care uneori agită o comunitate pașnică”.

Amber era o colaboratoare asiduă a poliției – doar atingând un obiect care aparținuse unei persoane, putea indica locul în care dispăruse persoana respectivă. Capabilă să afle cele mai bine păstrate secrete direct din mintea oamenilor, era un detector de minciuni infailibil. Calitățile ei de matematician o făcuseră să pregătească elevii pentru concursurile internaționale de matematică și, în fine, era folosită la decriptarea unor mesaje cifrate, activitate în care era expertă. „E tare tipa”, notase Mike. „Numai să te păzești, că poate fi periculoasă”.

106

Banii pe care Amber îi incasa din toate aceste activități, pe lângă salariul de profesoară, explicau bunăstarea ei evidentă. Raportul se încheia cu câteva rânduri mâzgălite ulterior, în binecunoscutul stil personal al lui Mike: „niște văduve cam isterice din oraș spun că au vorbit cu soții lor decedați prin intermediul lui Amber, dar nimeni nu îndrăznește să bage mâna în foc pentru asemenea bazaconii”. Pe coperta interioară a dosarului, Mike scrisese: „Ai grijă, nu te combina cu asta. E prea periculoasă și s-ar putea să se termine rău”. De nu se știe unde, Mike făcuse rost de o fotografie-portret a lui Amber, destul de reușită, pe care o anexase la dosar. John luă fotografia, o privi atent și o puse printre actele lui. Știa că ochii aceia verzi îi vor bântui visele…

Acum că citise raportul, mai multe lucruri i se limpeziră în minte. Aversiunea lui Steve pentru Peruggio devenea perfect explicabilă – în ochii copilului de doisprezece ani care fusese Steve în momentul morții tatălui său, Peruggio nu era cu nimic mai bun decât extratereștrii care provocaseră toată nenorocirea. John era convins că mama fraților Brown, cu mințile zdruncinate sau nu, spunea purul adevăr. Dacă nu s-ar fi temut de reacția lui Amber, ar fi plecat chiar atunci să o vadă pe femeie. Dar era convins că Amber ar fi aflat cumva și s-ar fi făcut foc și pară… poate mai târziu, poate altă dată.

Și mai era ceva îngrijorător – John nu pricepea cum putea fata să „vorbească cu morții”, dar dacă Amber se ocupa de experiențe de spiritism, putea lesne să afle ce se alesese de fratele ei. John realiză impactul unui asemenea eveniment: Amber ar fi vrut să-l vadă pe Steve cu orice preț, iar acesta ar fi ucis-o, după cum spunea Ulrich. Gândul de a o vedea moartă, cu ochii aceia verzi închiși pentru totdeauna, îi strânse inima lui John. De-acum era convins că întrebările pe care Amber nu le putea pune oamenilor se refereau la lumea celor nevii. De existența lui Ulrich fata nu avusese cum să afle – nici măcar fiii luminii nu citeau mințile vampirilor, dar ea aștepta niște explicații pe tema asta de la Peruggio.

John se înfioră – era imperios necesar să-i găsească pe Serafina, Peruggio și Ulrich, iar asta cât mai urgent. Își dădu seama dintr-o dată cât de importantă devenise pentru el Amber Brown și se pomeni mirându-se de propria reacție.

Cap.11: Gustul amar al eșeculuiPeruggio aruncă o ultimă privire spre Poarta Leilor. „Dacă nu la

Micene, atunci unde?” spusese Serafina. „Avem o agoră, o cetate de pe vremea lui Homer și faimoasa Poartă a Leilor, sigur vom găsi ceva legat de tablele de smarald”. Peruggio întoarse capul – i se părea că vede ceva auriu lucind în soare, în grupul de turiști, dar vedenia dispăru. Nici urmă de părul blond al lui Ulrich, care își exercita autoritatea paternă asupra unui vampir, cine știe pe unde… Umorul sec și glumele mucalite ale lui Ulrich le lipseau. Poate atmosfera devenise greu de respirat și pentru că Giovanna vorbea puțin, se interiorizase gândindu-se la numai ea știa ce – Peruggio se ferea să-i citească mintea – iar Serafina era decepționată de eșecul misiunii.

Călătoria în Grecia se dovedise o alergătură inutilă dintr-un oraș în altul – toate datau din noaptea timpului, toate aveau o agoră, un templu în

107

ruine, un stadion antic de marmură albă și un muzeu local în care îți puteai petrece întreaga zi. Și peste tot creștinismul adăugase biserici aproape la fel de vechi ca și ruinele antice, pline acum, în postul Crăciunului, de creștini ortodocși. În ciuda energiei pe care Serafina o împrăștia în jur ca să mențină aprinsă flacăra speranței, a urcușului pe muntele Olimp și a vizitei la mânăstirile de la Meteora, Peruggio simțea că ceea ce căutau ei nu putea fi legat de Grecia: un obiect magic străvechi, de proveniență extraterestră, nu avea cum să poposească în țara care a descoperit logica și filozofia și care și-a umanizat într-atât zeii, încât le atribuia toate cusururile omenești. Nu, Egiptul fusese o țară a misterelor întunecate, iar Grecia, un ținut al luminii solare unde totul se afla la vedere și avea o explicație rațională.

-Poate misterele lui Dionysos… încercă Serafina.-Sigur, iubito. Pare evident că se vrea copierea rețetei de fabricație

a vinurilor grecești și extinderea ei în galaxiile învecinate…Giovanna zâmbi, Serafina îi dădu lui Peruggio un pumn în umăr.-Dacă mă iei peste picior, înseamnă că ai o mulțime de idei, toate

mai bune decât ale mele.Peruggio o cuprinse în brațe.-Nici vorbă, dragostea mea. Suntem într-un impas și nu știu cum

vom putea ieși din el. Uneori mă întreb dacă nu cumva Ariana a greșit atunci când m-a numit să fiu eu Mediatorul. În esență nu sunt decât un om, cu o picătură de sânge argintiu. De ce aș fi mai perspicace decât alții? De ce aș găsi eu rezolvarea enigmei legate de piatra cunoașterii? Am plecat de la ipoteza că ar avea ceva în comun cu tablele de smarald, dar nici măcar asta nu e sigur. Poate n-am făcut decât să pierdem patru luni degeaba, iar doi oameni și-au dat viața pentru o idee greșită.

-Ne întoarcem la Sasca, hotărî Serafina. Până când nu ne vom lua timpul necesar să examinăm fragmentele de pergament găsite sub Sfinx, nu vom putea ști dacă suntem pe calea cea bună. Și, pe lângă asta, am promis bunicii că vom petrece Crăciunul acasă.

-Nu pot veni cu voi, suspină Giovanna nostalgic. Mi-e dor de iubitul meu, dar dacă un vampir reușește să fie un părinte atât de bun, eu de ce nu m-aș duce de Crăciun la San Lorenzo, să dau cadouri copiilor?

San Lorenzo era un orfelinat din Roma, căruia Giovanna îi donase o mare parte din averea moștenită de la tatăl ei.

-Așa să faci, o aprobă Peruggio. Nu poți dărui decât ceva ce ai, iar dacă dăruiești bucurie copiilor acelora, bucuria se va întoarce și în viața ta.

-Să ai dreptate, murmură Giovanna.Peruggio zâmbi amar.-Mediatorul nu minte. Numai că… nu sunt deloc convins că eu aș fi

acel Mediator atotputernic care ar putea să salveze Pământul.Se despărțiră în aceeași seară. Giovanna urcă în avionul spre

Roma, Peruggio și Serafina luară o cursă spre Timișoara. Priveau amândoi, ținându-se de mână, apusul sângeriu de iarnă care se vedea prin hublourile avionului. Sentimentul înfrângerii plutea în aer.

-Ne avem unul pe celălalt, spuse surâzând Serafina, în timp ce-și punea capul pe umărul soțului ei. Și asta e tot ce contează cu adevărat.

108

Tristețile Serafinei durau tot atât cât o furtună de vară. În casa ei de pe deal, spre care ducea o potecă din Sasca (trei ore de urcuș obositor) era, după propria expresie, „vraiște”. Asta nu se referea la locuința în sine, cât la pajiștea care înconjura clădirea. Vântul mânase o mare de frunze moarte pe iarba crescută la întâmplare, pe care nimeni nu apucase s-o taie de dinaintea balului de Haloween. Iarna era dezolantă: în locul obișnuitelor zăpezi care dădeau locului un aspect de basm, acum ploua mocănește. Serafina nu deznădăjdui – puse mâna pe greblă și adună frunzișul veșted în grămezi cărora încercă să le dea foc. Dar totul mustea de apă și ea nu obținu decât un fum înecăcios.

-O canistră cu petrol ar fi un lucru bun, zise Perggio. După care plecă să caute vechea coasă în magazia de unelte.

Moderna mașină de tuns iarba nu era făcută să se măsoare cu jungla aceea alcătuită din ierburi mărunte și din tijele înalte de un stat de om, tari ca lemnul, ale unor buruieni de mult răposate. La întoarcere o găsi pe Serafina zâmbind mulțumită – focul ardea vioi.

-Ce ai făcut, iubito? Foc magic?Serafina aprobă încântată.-Nu-ți risipi energia în felul ăsta, acum când nu e soare și zilele sunt

atât de scurte. Îți pierzi puterile și… …și nu mai continuă. Serafina deveni îngrijorată.-Ce se poate întâmpla, iubitule?-Să te cuprindă cea mai neagră dintre tristeți, șopti Peruggio. Să-ți

dorești să fi murit odată cu zilele verii, să nu mai speri că într-o zi va fi mai bine.

-Ce groaznic! Așa te simți tu în fiecare iarnă?-Atunci când plouă, da. Noi facem schimb de energie cu natura din

jurul nostru și ea acum e moartă. Îi simțim tristețea, devenim parte din ea.-Nu e moartă, se încăpățână Serafina. E doar adormită. Dar e

neplăcut ce spui. Nu știam asta. De fapt, e prima mea iarnă ca fiică a luminii și nu aveam de unde să știu.

-Ai fi preferat să rămâi om?Serafina surâse.-Crezi că atunci ploaia nu m-ar fi udat la fel? Nimic nu mă poate

deprima cu adevărat, dacă ești lângă mine. De fapt nu m-am gândit niciodată la frunzele uscate ca la ceva mort. Sunt doar un veșmânt uzat pe care copacii îl aruncă toamna, ca să îmbrace haine noi și verzi la primăvară. Natura nu moare niciodată, doar doarme și visează. Știi că nici la Ulrich nu mă gândesc ca la ceva mort, chiar atunci când doarme și nu respiră? Trăiește, dar într-o stare diferită de cea a celorlalte ființe vii, asta e tot.

Serafina se bătu cu mâna pe frunte.-Fată proastă! El a avut mereu grijă de casa noastră când noi am

fost plecaţi. Îţi poţi da seama cum arată împrejurimile casei lui acum, când plouă într-una? E mai aproape de lac, bălăriile sunt probabil mai mari în umezeala de acolo.

-Mergem să vedem, iubito?Trebăluiră două zile în jurul casei vampirului, care îi primi rece și

inospitalieră. Serafina scoase din buzunar cheia pe care i-o lăsase Giovanna.

109

Înăuntru se înstăpânise nemișcarea și liniștea, dar nu mai persista acel miros de neaerisit pe care-l simțise toamna, când venise acolo cu Ulrich. În mulțimea de obiecte neînsuflețite, buchetul cu florile culese de ea se păstrase viu și răspândea încă aroma sfârșitului de vară.

-Natura nu e moartă, e doar adormită, murmură Serafina și închise mulțumită ușa casei în spatele ei.

Câteva zile se scurseră cu pregătirile de sărbători. Serafina făcu o mulțime de prăjituri, amintindu-și de zilele pline de veselie când Giovanna se ocupase de acest lucru. În lipsa soarelui, fiii luminii au nevoie de mâncare, asemenea oamenilor.

-N-or fi prăjiturile mele așa de bune ca ale Giovannei, recunoscu Serafina, dar sunt măcar comestibile.

-To ce e făcut cu dragoste e bun, o încurajă Peruggio, care în timp ce ea gătea se străduia să vină de hac buruienilor din curte. Când văzu că nu are spor, se apucă să sape curtea și îngropă jungla udă sub brazdă.

Până la sosirea bunicii și a părinților Serafinei nu mai rămăsese decât o zi, ziua pe care Serafina o aștepta mereu cu înfrigurare. Uriașul brad argintiu din mijlocul pajiștii era ridicat în fiecare an la rangul de pom de Crăciun și împodobit cu mii de becuri strălucitoare.

-Anul ăsta parcă am fost sub un duș rece, constată Serafina fără pic de plăcere, scuturându-și impermeabilul după ce coborâse din copac. Într-un sezon așa de umed și friguros, dușurile reci ar trebui să fie scoase în afara legii!

A doua zi în zori plecară la Timișoara. Iustin venise peste noapte cu avionul, Maria, soția lui, urma să sosească iar bunica îi aștepta pe toți în apartamentul ei. Îndesară cadourile în portbagaj – „voi cumpăra o remorcă anul viitor”, își promise Serafina - și luară drumul spre Sasca. Ieșiră din sat și o apucară pe șoseaua forestieră spre Cărbunari, șosea pe care Ulrich o prelungise până la Lacul Dracului. De acolo drumul până acasă, pe potecă, era mult mai scurt decât din Sasca, iar pentru picioarele obosite ale bunicii asta conta foarte mult.

Ședeau cu toții în jurul șemineului din camera de zi. Cadourile fuseseră scoase din ambalajul lor și tot covorul era plin de cutii mari și mici, pungi aurii și argintii, panglici multicolore și bucăți de hârtie de împachetat pe care se răsfățau desene înfățișând brăduți, de toate mărimile și dichisiți cu toate felurile de globuri imaginabile.

-Suntem mai puțini anul ăsta, observă bunica. Unde sunt Uri și Giovanna? Să nu-mi spuneți că după atâția ani de prietenie cu familia noastră, Ulrich se mai teme de o sărbătoare religioasă.

-Nici vorbă, nu se sperie el așa ușor, bunico. Dar a rămas în Egipt cu fiul lui, iar Giovanna e la Roma, împarte cadouri într-un orfelinat.

-Fiul… lui? Bătrâna era vizibil șocată. Uri mi-a spus că nu poate avea copii cu o femeie muritoare. Abia când am aflat asta am acceptat ca bunicul Ștefan să-mi facă puțină curte, înainte de a mă mărita cu el. Copii erau atât de importanți pentru mine încât am renunțat la prima mea dragoste din pricina lor.

110

Bunica Serafinei fusese învățătoare și generații întregi de oameni din Sasca o considerau ca fiind mama lor adoptivă. Practic tot satul crescuse sub mâna ei, îi cunoștea bine pe toți și avea o vorbă bună pentru fiecare. Faptul că adora copiii îl știau și locuitorii de peste șapte sate, ba chiar și sălbăticiunile codrului.

-Nu de felul acela de copii ziceam, bunico. Fiul lui e un vampir creat de Ulrich, dar el e tandru și patern și-i zice „fiule”.

-Ulrich al meu a luat viața cuiva, a transformat un om numai ca să se amuze? Nu pot să cred asta despre el!

Bătrâna își șterse pe furiș o lacrimă. -Nu așa s-a întâmplat, interveni Peruggio. Ulrich nu a ucis. Omul era

pe moarte, am încercat să-l salvez dar nu m-a lăsat, apoi s-a rugat de Ulrich să-l transforme. El n-a făcut decât să îndeplinească ultima dorință a unui muribund. Și oricum omul a murit înainte de a fi fost transformat.

-Se poate și așa?-Da, atât timp cât sângele rămâne cald. Am fost acolo și am văzut

totul, așa că știu ce zic. Am vegheat împreună cu Serafina ca nimic să nu tulbure ritualul.

Cuvintele lui Peruggio aveau greutate - știau cu toții că el nu putea minți.

-Și cum e acest fiu al lui Ulrich?-Un tip din echipa lui John Smith, care a murit în misiune încercând

să ne protejeze pe noi. Cinstit și corect, deși cam ursuz – Ulrich se străduiește să facă din el un vampir cumsecade, așa cum e el însuși de atâta vreme. Și am toată încrederea că va reuși.

-Adevărat, fiule, Ulrich e tare bun, întări bătrâna cu entuziasm.Mai târziu în cursul serii, Serafina rămase singură doar cu bunica ei.-Încă îl mai iubești pe Ulrch.-Fetițo, prima dragoste nu se uită niciodată. Ai accepta să-ți ștergi

din minte amintirea soțului tău?-Nu. Dar nici nu m-aș putea imagina măritată cu altul.-Bunicul m-a iubit și l-am iubit și eu pe el. Odată ce am ales, am

lăsat în urmă trecutul. Am ales ceea ce-mi doream cel mai mult pe lume – familia, copiii. Fii fericită, fetițo, că tu nu a trebuit să faci o astfel de alegere, pentru că, să știi, e cumplit de grea.

-Poate că am ales și eu, oftă Serafina. Și poate că m-am gândit numai la mine, ca o egoistă, nu la ceilalți.

-Fiecare alege pentru sine, fetițo, iar tu ai fost mereu înțeleaptă. Ai ceva să-ți reproșezi?

-Știu cât de mult ai vrea să devii străbunică. Dacă m-aș fi căsătorit cu un om ca toți ceilalți…

-Atunci n-ai fi fost fericită. Peruggio era destinul tăi, știai asta de cum l-ai zărit pentru prima oară. Și nu e același lucru – el e o ființă vie. Ulrich, cu tot șarmul lui și obrajii îmbujorați cu vopsele, nu este.

-Aș vrea să fie totul atât de simplu, șopti Serafina, dar nu e. Dacă aș vrea să am copii, ar trebui să mă gândesc că voi fi pusă în fața necunoscutului, că nici un medic nu va avea voie să vadă sângele meu argintiu și că va trebui să mă descurc singură.

Bătrâna o îmbrățișă drăgăstos.

111

-Serafina, Peruggio știe cu ce-ți frămânți tu căpșorul plin veșnic de idei?

-Desigur, noi ne citim gândurile unul celuilalt. -Și? Ți-a spus ceva legat de asta?-Doar să nu-mi fac griji. Mi-a zis că și misiunea asta cu tablele de

smarald se va termina într-o bună zi și că noi vom avea timpul și liniștea necesare ca să ne vedem de viața noastră.

-Nu înțeleg atunci unde e problema ta. Dacă o lume întreagă se încrede în cuvântul și judecata dreaptă a Mediatorului, tocmai tu te îndoiești?

-Nu, nici vorbă de îndoială. Doar că tablele de smarald par un fel de fata-morgana în deșert: cu cât ne apropiem de ele, parcă se depărtează de noi. Până acum misiunea a fost un eșec.

Bătrâna cumpăni la cele aflate.-Dar îți iubești soțul, nu? -Oh, da, răspunse Serafina, din toată inima. El e bucuria fiecărei zile

a vieții mele. -Atunci, fetițo, nu te necăji degeaba. Oamenii care vor să fie

compătimiți sau care se tem să-și dăruiască inima spun că iubirea înseamnă suferință. Dar ascultă-ți bunica, iubirea înseamnă înainte de toate putere. Dacă vă iubiți cu adevărat, veți găsi puterea să înfruntați împreună tot ce soarta v-a pregătit, fie bun, fie rău și să ieșiți biruitori din toate încercările.

Ca de obicei după discuția cu bătrâna, Serafina se simți mult mai optimistă.

-Te voi asculta, bunico. Și n-am pierdut speranța că într-o zi vei fi o străbunică grozavă!

-N-am să înțeleg niciodată cum pot oamenii să numească sărbătoare statul în fața unei mese întinse, fără să facă nici un alt efort în afara celui de a-și mișca fălcile!

-Nici eu n-am stare, iubito, recunoscu Peruggio. Dar totuși sunt de admirat toți acești bravi săteni din Sasca – au urcat până aici pe o ploaie câinească, numai ca să stea de vorbă cu părinții tăi.

În sufragerie masa era pusă de trei zile și tot de atunci începuse pelerinajul. Fiul învățătoarei și nevastă-sa se bucurau de multă simpatie în sat, iar pe bătrână toată lumea voia să o vadă. Serafina roșea de fiecare dată când îi erau lăudate prăjiturile.

-Norocul meu – zicea ea – e că Giovanna nu și-a prea făcut publicitate pe-aici și oamenii nu au un termen de comparație. În țara orbilor, chiorul e rege – așa se zice aici – iar în Sasca eu sunt gospodină.

Peruggio se amuzase, dar știa că în curând Serafina va izbucni ca o vijelie – nici schimbul de amabilități, nici statul pe loc nu erau printre activitățile ei preferate și nici nu le putea învăța din vreo carte, așa cum făcuse cu rețetele de prăjituri.

-Ce ai zice de o plimbare? propuse el, ignorând starea vremii.Serafina dispăru de îndată, ca să revină în impermeabil, încălțată cu

niște cizme grosolane de cauciuc. Asta ținea loc de orice răspuns. „Să-mi

112

notez pentru Crăciunul viitor, să-i iau un costul de scafandru”, gândi Peruggio vesel.

O porniră prin ploaie. De pe crengile golașe, pădurea își scutura stropii reci la cea mai ușoară adiere de vânt. „E ca în Bretania, acolo plouă mereu. Și totuși oamenii s-au obișnuit, fac haz de clima lor imposibilă și trăiesc mulțumiți sub șuvoaiele lor continue de apă”, își spuse Serafina.

-Iubito, asta era! Ochii lui Peruggio străluceau de entuziasm ca diamantele. Ți-am auzit gândul. Mai ții minte pădurea de la Broceliande și spiritele care trăiesc în Lacul Zânelor? Odată, demult, mi-au dat niște răspunsuri pline de tâlc la întrebările mele și, ca și acum, eram amândoi descurajați și nu știam ce trebuie să facem. Crezi că ne-ar mai ajuta odată?

-Ești Mediatorul, dragostea mea. Vei găsi calea să le faci să ne ajute! Serafina radia de încântare. Deci știm ce avem de făcut după Anul Nou: o vizită la Lacul Zânelor, iar de acolo vom pleca să îndeplinim dorința lui Steve – să ne întâlnim cu Amber Brown, adăugă ea.

-John tocmai a fost la Amber, răspunse Peruggio. Mi-a scris că femeia l-a impresionat și că ar fi bine să o cunoaștem.

Visând la Lacul Zânelor, ajunseră la Lacul Dracului. Privind în adânc, spre apa neagră, Serafina izbucni în râs.

-Îl mai ții minte pe diavolul din lac? A fost cea mai bună glumă pe care a făcut-o Ulrich vreodată!

Peruggio surâse, văzându-și soția iarăși plină de voioșie. -Ei, și tu acum… Pentru cel puțin patru sute și mai bine de ani, nu

avem nici o informație despre glumele pe care le-a făcut Ulrich.Ieșiră în luminișul în care se găsea vila vampirului. Casa era tot

tăcută și rece dar…-Uite, iubitule!Mâna Serafinei arătă spre coșul pe care se zărea ridicându-se spre

cer un fir subțire de fum.-S-a întors Giovanna! Serafina țopăia încântată.-Nu cred asta. Giovanna ar fi venit de-a dreptul la noi și s-ar fi oprit

în bucătărie. Peruggio avea dreptate. Giovannei, o gospodină excelentă, îi lipsea

cel mai mult în casa iubitului ei o bucătărie adevărată – Ulrich dispunea de un soi de chicinetă minusculă, unde instalase o mică plită electrică, niște ibrice și câteva recipiente conținând ceai și cafea pentru oaspeții umani și un cuptor cu microunde în care își încălzea el sângele sintetic. În versiunea Giovannei, cuvântul „bucătărie” desemna o încăpere aproape la fel de mare ca o sală de bal, având tot atâtea cuptoare ca o fabrică de pâine de mare capacitate.

Peruggio închise ochii și se concentră.-Nu e nici o prezență omenească în casă. Atunci cine a făcut focul?

Vampirilor nu le este frig niciodată.-Mergem să vedem, spuse Serafina pe când urca deja scările care

duceau la intrare.Răsuci cheia în broască și rămase mirată – mobilierul din holul mare

și luminos fusese rearanjat ca să facă loc unui uriaș brad de Crăciun, al cărui vârf se afla undeva la etaj. Bradul fusese împodobit de mâini pricepute sau de un designer de meserie – era decorat cu roșu și auriu, bicolor, așa cum cereau ultimele tendințe ale modei.

113

-Nici bomboane, nici covrigi, nimic de mâncare, constată Peruggio. Brad sintetic, odorizant pentru încăperi cu miros de brad (asta era simplu de aflat, doza de spray fusese uitată la baza trunchiului), iar globurile sunt toate roșii, numai vârful și beteala aurii. Aici trebuie să fie mâna lui Ulrich!

Scara care ducea în biblioteca de la subsol era bine luminată. Coborâră și deschiseră încetișor ușile masive de stejar, duble, cu rolul de a împiedica lumina zilei să ajungă până acolo. În fața șemineului, unde ardea un foc zdravăn, pe două fotolii de piele roșie, ședeau două persoane: Steve Brown și o femeie blondă, răpitor de frumoasă – Nelly Noel.

Femeia întoarse fulgerător capul spre ușă, la cel mai mic zgomot. Când îi văzu pe Serafina și Peruggio intrând, se ridică netezindu-și fusta lungă de catifea și veni spre ei cu pași vioi. Cei doi tineri duseră o mână la frunte și apoi la inimă. Femeia își puse mâna dreaptă pe frunte și-și plecă plină de respect capul. Buclele lungi, ca aurul, i se risipiră pe umeri.

-Pace ție, Mediatorule! Serafina, ești adorabilă în cizmele alea oribile!

Vocea femeii, de mezzosoprană, era plăcută dar ușor metalică. Te ducea cu gândul la un obiect rece, foarte rece…Frumusețea blondă părea bună de distribuit într-un film despre Crăiasa Zăpezii, în rolul titular.

-Bine ați venit la mica noastră lecție, continuă blonda. Steve, ești atent sau dormi?

-Încerc să fiu atent, dar e zi afară și mi-e greu. De ce trebuie să învăț totul atât de repede, acum când timpul meu e nesfârșit?

-Poate că tu și eu avem timp berechet, dar până la returnarea pietrei verzi a cunoașterii a rămas un an și șapte luni. Ești în misiune, ai uitat?

-Sunt vampir. Misiunea mea s-a terminat odată cu transformarea. John nu-mi mai e șef!

-Nici Amber nu-ți mai e soră, nu? Dacă Pământul și locuitorii lui ar fi distruși, noi vampirii ce ne-am face?

Steve nu răspunse.-Așa, puișor, foarte bine! Îmi place când cazi pe gânduri!Nelly își flutură mâna și o serie de cărți vechi, cu coperte negre, se

desprinseră de pe rafturile bibliotecii și aterizară lângă fotoliul lui Steve. -Iată ce ai de studiat. Nu uita, cine nu citește, nu primește cina

diseară. -Da, dar mi-ai promis că-mi arăți cum te preschimbi, protestă Steve. -Așa e, ai dreptate. Însă ține minte că dacă nu cunoști magia

elementară nu vei putea stăpâni niciodată iluzia de a apărea drept o altă persoană. Iar dacă vrei să apari gata costumat, asta îți va lua două sute de ani de antrenament, Ah, și dintre fiii întunericului, numai cei mai vechi și mai pricepuți stăpânesc magia atât de bine încât să o poată folosi înainte de a se întuneca de tot, să nu uiți lucrul acesta!

-Încurajator, mormăi Steve bosumflat.Nelly se depărtă cu câțiva pași. Închise ochii și se concentră – trupul

ei frumos fu învăluit de o ceață neagră și rece, care o acoperi cu totul. Când ceața se risipi, în locul femeii frumoase, în cămașă de mătase și fustă de catifea liliachie, răsări Ulrich, îmbrăcat într-un halat lung de casă, de un mov adânc. Doar părul auriu, de obicei drept și neted, se mai ondula pe la capete, amintind de buclele femeii.

114

-Ei, asta a fost, zise Ulrich. Steve, ai căscat ochii?-Da, dar ai dreptate – cred că e foarte greu.Ulrich deschise ușa camerei secrete.-Intrați aici, avem de discutat și nu vreau ca mititelul să-și piardă

concentrarea. El rămâne în bibliotecă și citește.-Iartă-ne că am dat buzna, începu Serafina. Dar am văzut fumul și

am crezut că…-Nu, nu s-a întors Giovanna. Dar Steve a fost până nu de mult om și

îi lipsesc încă sărbătorile omenești. Bradul și focul din șemineu sunt pentru el, i-am cumpărat și cadouri!

-Ești mulțumit de Steve?-Oh, da, foarte mulțumit, recunoscu Ulrich.-Mi se pare totuși că îl tratezi cu multă severitate.-Serafina, înțelege că, deși eu îl consider un copilaș, Steve e un

vampir nou-născut. Lumea noastră e aspră: întâi ucizi și abia după aceea te întrebi de ce ai făcut-o. Vreau să învețe tot ce trebuie ca să dispună de armele de apărare necesare supraviețuirii în această lume, și asta cât mai curând.

Serafina lăsă ochii în jos.-Uri, nu mă înțelege greșit, știu că voi aveți anumite… hm… nevoi

speciale. Dar Sasca e căminul părinților și al bunicilor mei. Te-ai gândit bine ce faci când l-ai adus pe Steve încoace?

-A, la asta te gândeai? Fii serioasă, frigiderul e plin de sânge sintetic și Giovanna mi-a lăsat în congelator o cutie cu spori de ciuperci și în magazie câțiva saci cu îngrășământ agricol. Pot reface oricând plantația de ciuperci și repune în funcțiune instalația de fabricat sânge, asta dacă am de gând să rămân aici. dar noi suntem numai în trecere. Pe Steve îl trimit înapoi în Africa, iar eu vin cu voi la Broceliande.

-De unde știi de planul nostru?-Extraordinar! Vorbești cu voce tare la o jumătate de kilometru de

casa unui vampir și vrei să-mi astup urechile ca să nu te aud?„Da, desigur, simțurile vampirilor”, își zise Serafina.-Ce vrei să știi despre Broceliande?-Uiți că m-am născut acum cinci sute de ani, când seara, în jurul

focurilor, oamenii mai spuneau poveștile Mesei Rotunde? Mereu m-a fascinat pădurea aia plină de legende, dar n-am avut prilejul să călătoresc în zonă. Crezi că zânele din lac se vor speria de unul ca mine?

-Nu știu, Uri, putem încerca.-Și aș vrea s-o văd și pe Amber. Ăsta-micu mi-a făcut capul

calendar cu Amber a lui. Nici acum nu încetează, deși lumea oamenilor n-ar trebui să-l preocupe atât de mult. Dar voi?

-Călătoria în Grecia a fost un eșec, răspunse Peruggio cu năduf.-Știu.-Știi? Ne-ai urmărit?-Uneori, da, recunoscu Ulrich. Nu mă puteam ține departe de

Giovanna mea.-Deci am văzut bine, șmecherule. De vreo două ori, ultima dată la

Micene, mi s-a părut că zăresc părul tău auriu strălucind în soare.

115

-Am fost acolo, zise Ulrich calm. Îmi venea să o iau în brațe când a trecut pe lângă mine, dar am rămas nemișcat ca o statuie. Știi, oamenii nu mă puteau vedea și ar fi fost bizar să apar așa, din senin.

-Cu Steve ce ai făcut cât timp ai umblat pe urmele noastre? În vocea lui Peruggio se citea îngrijorarea.

-A, el a fost în Kenya și Tanzania, a făcut o pasiune pentru lei. Serafina și Peruggio deschiseră ochii mari.-Lei? Povestește totul!-Păi, n-ar fi prea multe de zis. În primul rând asta!Ulrich scoase din buzunarul halatului o tăietură cam mototolită dintr-

un ziar egiptean de limbă engleză. „Blestemul faraonilor lovește din nou?” se întreba titlul articolului. Serafina citi:

-„Ieri un incident sângeros a zguduit liniștea Muzeului de Arheologie din Cairo. În ziua de curățenie când muzeul este deschis numai arheologilor și cercetătorilor autorizați, distinsul egiptolog Z.H. se afla într-una din sălile de la subsol, ocupându-se de o serie de papirusuri pe care încerca să le restaureze. După propria mărturisire, a auzit zgomot în spatele lui și a fost lovit de un cuțit aruncat de la distanță, care i-a ratat de puțin inima. Omul a căzut și a văzut înainte de a leșina fețele a doi bărbați bărboși, în haine tradiționale, care se pare că au intrat printr-un geam de la subsol, uitat deschis, pentru că înregistrările videocamerelor nu le semnalează prezența. Cei doi păreau că au reușit să fugă, dar paznicul cel mai apropiat de locul incidentului a fost alertat de gemetele rănitului și zgomotul unui vas de ceramică spart. În drum spre sala papirusurilor, la picioarele unei statui înfățișându-l pe zeul morții cu cap de șacal, Anubis, a găsit cadavrele a doi bărbați complet goliți de sânge. Arheologul și-a revenit la spital și a recunoscut din fotografii pe cei doi atacatori, în persoana indivizilor găsiți morți lângă statuia zeului. Domul Z.H. este în afara oricărui pericol, dar poliția caută să dezlege enigma celor două cadavre. Câțiva îngrijitori superstițioși ai muzeului au declarat că cei doi criminali au declanșat mânia lui Anubis, care le-ar fi luat sângele. Asemenea ritualuri magice apar pomenite în unele texte ale Regatului de Mijloc, inclusiv în inscripțiile de pe pereții mormântului lui Tutankamon.”

-Deci Steve i-a ucis pe cei doi?-Da, întări Ulrich. Un fapt curios e că egiptologul se ocupa tocmai de

niște texte descriind tehnici de înviere a morților. Se pare că unii preoți egipteni susțineau că pot face asta. Steve mi-a spus că cei doi arătau cam ca și răpitorii lui și i-a bănuit ca având o legătură unii cu alții. Dar evident că trebuia să-l iau dintr-un loc unde începuse să mișune poliția. Am hotărât că pentru un timp o țară mai puțin civilizată și mai puțin frecventată de turiști, unde nu e totul împânzit de sisteme de supraveghere, ar fi un loc mai bun pentru el – cel puțin pe moment, până se potolește agitația din jurul poveștii de la Muzeul de Arheologie. Așa se face că am plecat spre centrul Africii, iar Steve mi-a făcut aici o surpriză plăcută.

Ieșisem după apusul soarelui – până și eu evitam să mă arăt ziua, deși aș fi putut s-o fac, dar nu voiam să atrag atenția. În lumina incertă a înserării, Steve a văzut un grup de femei care se întorceau de la câmp. M-am apropiat gata să intervin, pentru că ochii îi străluceau și stătea la pândă ca un veritabil prădător. Apoi am observat lucrul la care se uita Steve: în fața lui cu

116

vreo cinzeci de pași, altcineva pândea femeile – un leu uriaș, cu o coamă impresionantă. În clipa când leul s-a repezit înainte, Steve i-a și sărit în spate. Când femeile și-au dat seama ce s-a petrecut, capul leului zăcea deja în iarbă, iar Steve îi sugea sângele cu o poftă nebună. Le-am făcut să uite, femeile au plecat iar Steve mi-a spus: „a fost tare bun sângele ăsta”. Nu știam că vampirii sunt capabili să bea sânge de animal, eu n-am încercat niciodată. În orice caz de atunci Steve a făcut o pasiune pentru lei și de câte ori se hrănește, după părerea lui, copios, scoate sunete care seamănă grozav de bine cu răgetul unui leu. Dar oameni nu a mai ucis, în afara celor de la muzeu. Se simte încă apărător al vieții umane, zice că protejarea oamenilor de primejdii e datoria lui de serviciu și nimic nu poate să schimbe asta.

Ulrich aruncă o privire ceasului agățat pe perete, o pendulă cu decorațiuni rococo, arătând bizar în încăperea austeră, construită din piatră brută.

-Vai mie, soarele a apus și copilul cere de mâncare! Sunteți invitații noștri la cină.

-Mulțumim, dar nu e necesar.-Serafina, nu-ți lăsa mintea să o ia razna. Am nevoie de ajutorul

vostru, fiindcă sper că în prezența unor oaspeți, Steve va învăța să se hrănească civilizat.

„Asta înseamnă ce?” gândi Serafina. „Că vor tranșa împreună un cadavru cu cuțitul și furculița, iar noi va trebui să asistăm la întreaga scenă?”

Peruggio îi citi mintea, pentru că pufni în râs.-Ce e așa de amuzant, amice?-Soția mea se teme că va trebui să fim martori la un masacru,

răspunse Peruggio cu sinceritate.-Păi, voi nu sunteți oameni. La ei prostia e un lucru scuzabil.Serafina nu știa dacă să râdă sau să se supere. Firea ei bună hotărî

că prima alegere era cea înțeleaptă. Ulrich îi conduse înapoi în bibliotecă, unde Steve citea posomorât. Când îi auzi venind, ridică ochii.

-Mi-e prea sete, nu mă pot concentra.-Vei primi îndată ceva bun, dar dovedește că meriți! E seară fiule și

după apusul soarelui ai puteri magice. Arată-ne ce știi!Steve își duse mâinile la tâmple și-și apăsă degetele până când

deveniră chiar mai albe decât de obicei. Două din volumele pe care i le dăduse Ulrich zburară spre rafturile bibliotecii și se așezară frumos la locul lor.

-Foarte bine, încuviință acesta. Înțeleg că pe alea le-ai citit. Altceva?Steve își ridică privirea spre candelabru. Luminile becurilor păliră,

apoi se stinseră cu totul. Biblioteca rămase în penumbră, luminată numai de mulțimea de aplice răspândite pe pereți și prin spatele mesei de scris a lui Ulrich, care părea să fie un maniac al sistemelor de iluminat de orice fel. Steve își roti încet ochii prin încăpere. Unde ajungea cu privirea, stingea toate luminile – biblioteca se cufundă în întuneric, exceptând mica zonă din jurul fotoliilor, în care ajungea lumina de la flăcările din șemineu. Steve se întoarse spre ele și întinse mâna înainte. De-a lungul brațului i se prelingea un fuior de ceață neagră și rece, care stinse focul. În bezna adâncă, silueta lui Peruggio și a Serafinei aveau o ușoară strălucire argintie. Glasul lui Ulrich se auzi din apropiere.

117

-Bravo, fiule. Este esențial pentru un vampir să poată face întuneric atunci când are nevoie să nu fie văzut. Noi ne confundăm cu întunericul, suntem parte din el. Acum aprinde luminile!

Becurile candelabrului începură să clipească, aplicele împrăștiau din nou lumina lor caldă prin încăpere. Steve întinse mâna spre șemineu, dar Ulrich îl opri.

-Nu poți face asta! Suntem făpturi ale nopții, iar aprinderea unui foc din senin ține de magia albă.

-Dar pe tine te-am văzut aprinzând focul, protestă Steve.-Așa e. Ți-am spus că eu, de sute de ani, n-am mai luat nici o viață

omenească. Magia albă e ceva ce majoritatea celor nevii nu înțeleg, deși toți o doresc. Dar ea cere nu doar cunoaștere, ci și sacrificiu de sine. Când vei fi atât de stăpân pe tine însuți încât să nu te mai tenteze sângele uman, abia atunci vei fi pregătit pentru asta. Dar tot va trebui să sacrifici ceva la care ții foarte mult. Și vor trece sute de ani până să ajungi acolo, dar dacă dispui de timp etern și răbdarea ta e bine să fie eternă. N-ai de ales, lumea noastră așa e alcătuită.

-Și tu? Povestește-mi, când te-ai apucat de magia albă și ce sacrificiu a trebuit să faci? O jertfă de sânge, ceva de genul ăsta?

Ulrich se încruntă. -Jertfele de sânge sunt ritualuri esențiale de magie neagră. Învață,

fiule, că prin sângele nostru putem aduce moartea cuiva, dar nu-i putem dărui viață. Acum șaizeci de ani am cunoscut o fată – o fată muritoare. M-am îndrăgostit de ea.

-Și? N-ai mâncat-o, sau ce?-Steve, ești nou-născut, asta explică prostia pe care o spui. După

patru sute de ani sper că vei începe să judeci cu creierul, nu doar cu gâtul tău veșnic setos. Sacrificiul meu a fost că am lăsat-o să plece. S-a măritat cu un bărbat care putea să-i dăruiască o familie adevărată – copiii pe care ea și-i dorea atât de mult. După nunta ei m-am ascuns în pădure. Am fugit de lume, voiam să rămân singur, doar eu cu durerea mea. Simțeam nevoia să ucid orice vietate care mi-ar fi ieșit în cale. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară cât e de cumplit că noi nu putem plânge. Apoi m-am gândit că nu era drept ce făceam – dacă o iubeam cu adevărat, trebuia să mă bucur pentru ea, pentru că a ales o soartă mai bună, nu să mă căinez pe mine. Am lăsat furia să mă părăsească și, ca să scap mai repede de ea, am izbit trunchiul uscat al unui arbore – din pumnul meu încleștat au țâșnit scântei albastre și copacul s-a aprins.

-Și femeia? Trăiește încă?-Da. Și știu că m-a iubit cu adevărat. Serafina își șterse lacrima care-i curgea pe obraz. Știa și ea că

bunica ei îl iubise pe Ulrich cu adevărat.-Romantic, într-adevăr! Dar cu cina mea cum rămâne? scânci

Steve.Ulrich se întoarse spre Serafina și Peruggio, arătându-le fotoliile din

încăpere:-Așteptați-mă aici, revin îndată. Și iertați-l pe ăsta-micu, e nou-

născut și n-are altă grijă decât setea lui.

118

Blondul dispăru fulgerător – nici măcar nu văzură ușa deschizându-se și închizându-se în urma lui. Pașii nu-i răsunau pe scară. Pur și simplu se lăsase înghițit de întuneric, ca o nălucă. Steve îi privi pe cei doi tineri cu ochii strălucitori.

„Oare Ulrich îi schimbă scutecele?” gândi Serafina amuzată.„Nu, iubito, ei nu folosesc așa ceva”, auzi în minte răspunsul lui

Peruggio. Tonul glumeț al vocii lui în gândurile ei o făcu pe Serafina să zâmbească. Steve, care îi studia atent, își dădu seama de veselia ei, pentru că întrebă:

-Sunt eu așa de caraghios că râdeți?Abia atunci îl priviră cu atenție. Steve fusese toată viața un tip

comun și nesemnificativ, îmbrăcat în costume de duzină, genul de persoană peste care ochii celorlalți treceau fără să rețină nimic. Acum își abandonase ținutele de tip birou și purta o pereche de pantaloni și o cămașă în culoarea nisipului, pline cu buzunare. În locul pantofilor de oraș încălțase bocanci cu ținte, iar prin cămașa descheiată la primii doi nasturi se vedea o curelușă de piele, de care atârnau doi canini înspăimântători. Dacă ar fi avut o pălărie, o pușcă de vânătoare și un ten bronzat, ar fi putut fi luat drept prototipul individului plecat la safari, în Africa.

-Dimpotrivă, Steve, răspunse Peruggio, schimbarea ta de vestimentație e benefică. Te face să fii un original. Cu o pușcă în mână te-aș fi luat drept un aventurier prin savană.

-N-am nevoie de pușcă, făcu Steve mândru. Armele mele sunt mai periculoase de atât.

Arătă spre caninii care-i atârnau de gât.-Sunt de leu, știai? Au sângele atât de bun!-Ești un tip bine, făcu Serafina și asta păru să-l încânte pe Steve.Apoi își mută atenția de la cei doi tineri la scara pe care cobora

Ulrich, de data asta cu pași lenți, pentru că ducea pe o tavă patru pahare pline-ochi. Steve privea scena hipnotizat. Când Ulrich ajunse în dreptul lui, își scoase colții și se repezi să apuce unul dintre pahare dar, cu o singură mână, Ulrich îl înghionti cât acolo, fără menajamente.

-Nu, mititelule, să servim oaspeții întâi. Și-apoi retrage-ți colții, n-am chef să te las să zgârii cu ei frumusețe de pahare din cristal de Boemia.

Serafina se înfioră. Cunoștea bine scara de duritate Mohs și știa cam ce pietre prețioase pot zgâria sticla.

Ulrich le întinse două pahare – erau două cupe superb lucrate, pline cu suc de portocale. Apoi dădu un pahar și lui Steve, umplut cu un lichid gros, roșu-închis și-i spuse:

-Nu da pe gât sângele sintetic ca un apucat. Bea cu înghițituri mici, încet, lasă-l să alunece lin și-ți va stinge mai bine setea. Avem oaspeți de față, bea cu distincție ca și cum ai gusta un vin scump într-un restaurant franțuzesc. Nu te mânji pe față și nu-ți păta hainele – în felul ăsta nu vei provoca repulsie muritorilor. Iar la sfârșit șterge-ți buzele și ai grijă ca dinții să nu-ți rămână pătați cu sânge, da?

Steve se supuse fără comentarii. Când puse paharul înapoi pe platou, Ulrich exclamă încântat:

-Excepțional! Nu are nici două luni și se hrănește deja elegant! Voi face din el un tip aproape la fel de distins ca și mine.

119

Apoi își bău și el paharul, cu un întreg ceremonial: îi privi în lumină culoarea, îl mirosi, plimbă o înghițitură mică în gură înainte s-o dea pe gât și făcu toate astea fără pic de grabă, ca un oenolog cu un vin de soi.

-Ulrich, tu nu mai depinzi deloc de sânge? întrebă uimită Serafina, care își sorbea sucul de portocale.

-Ba da, din păcate. Dar eu sunt o persoană rafinată și cu maniere, îmi plac lucrurile fine și nu mă reped ca un bezmetic la gâtul primului nespălat.

Își puse paharul gol pe tavă, apoi îl lăudă pe Steve:-Ai fost cuminte, vei mai primi un pahar la miezul nopții și altul

înainte de revărsatul zorilor. Steve surâse. Zâmbetul îi lumină întreaga față, făcându-l să pară

simpatic și de treabă.-Spăl eu vasele, se oferi el și dispăru pe scară cu paharele goale.-E un băiat de aur, murmură Ulrich în urma lui. Dar să trecem la

problemele noastre: în afară de misiunea în Grecia, mai aveți ceva să-mi spuneți?

-Ceva tot atât de dezastruos, răspunse Peruggio. Analiza fragmentelor găsite sub Sfinx nu ne-a adus nimic nou – bucățile de papirus și pergamentele datează din epoci diverse, de dinaintea primelor piramide până la Ptolomei. Asta ne confirmă doar că acolo a fost o bibliotecă străveche, de acum cel puțin opt-zece mii de ani, care a funcționat milenii în șir fără întrerupere.

-Și spre care duceau coridoare subterane, plecând de la piramide, adăugă Ulrich. Morții nu umblă, iar morții-vii n-au nevoie de coridoare, noi putem pur și simplu dărâma un perete și ieși pe acolo. Asta nu arată decât că prin piramide circulau oameni vii, care mergeau la biblioteca de sub Sfinx ca să consulte înțelepciunea străveche. Se potrivește, nu? Piramidele – observatoare astronomice și depozite de documente vechi sună mult mai credibil decât morminte.

Steve se întoarse nebăgat în seamă și se așeză în fotoliul lui de lângă șemineu. Focul ardea vesel din nou – Ulrich folosise o banală cutie cu chibrituri pentru asta.

-Ar mai fi smaraldul găsit de Serafina, zise Peruggio scoțând piatra din buzunar. Am sperat prea mult examinându-l, dar e dintr-o epocă târzie.

-Pietrele nu pot fi datate cu carbon-14, îi servi Ulrich replica pe care tânărul o rostise cândva în Egipt, în fața Sfinxului.

-Pietrele nu. Dar o literă grecească „omega” vizibilă sub lupă spune multe despre vechimea acestui smarald. Dacă a făcut parte dintr-un obiect mai mare, acela nu putea fi decât tabla lui Hermes Trismegistos, despre care știm că era o copie a celei a lui Thot.

Piatra trecu în mâna lui Steve, care o duse fulgerător la gură. -E moale! Cu greu m-am ferit să n-o sparg, dar o pot zgâria. Nu vă

gândiți că piatra verde a cunoașterii, dacă e atât de prețioasă, ar trebui să fie indestructibilă? După părerea mea e o piatră în stare să zgârie un diamant natural. Așa, originea ei nepământeană ar fi clar dovedită.

Îl priviră surprinși. -Steve are dreptate, vorbi Peruggio primul. Dar aș da oricât să știu

prin ce anume devine o piatră atât de valoroasă încât să se pornească un război pentru ea. Mi-e teamă că până nu voi putea înțelege sensul căutării

120

noastre, n-am nici o șansă în toată încercarea asta. Și ar mai fi blestemata de inscripție, „agora”, pe care e posibil s-o fi interpretat greșit.

-Ce inscripție?-Asta, răspunse Serafina curiozității lui Steve, extrăgând dintr-un

buzunar una din fotografiile făcute în sala de sub Sfinx.-Amber, șopti Steve privind fotografia.-A luat-o pe ulei, bombăni Ulrich. Dacă începe iarăși să vorbească

despre soră-sa, nu va termina decât în zori. Are o obsesie pentru Amber a lui.-Cu tot respectul, nu, creatorule! (Serafina remarcă în treacăt

politețea de care Steve trebuia să dea dovadă ca să-l contrazică pe Ulrich). Dar dacă există cineva în stare să citească înțelesuri ascunse într-un text, sora mea Amber este aceea. Ați fost s-o vedeți?

-Nu, dar vom pleca imediat după Anul Nou, făcu Peruggio. N-am uitat ce mi-ai cerut, voi veghea asupra ei.

Steve scoase un nasture dintr-unul din multele lui buzunare. Părea un nasture vechi, comun, de la o cămașă bărbătească.

-Dă-i asta și spune-i că ea a avut dreptate, eu m-am înșelat. Ai grijă să nu-l pierzi – am ucis ca să recuperez nasturele ăla.

Se întoarse cu fața spre foc și începu să se tânguie:-Mi-e dor de Amber și creatorul meu spune că nu o voi revedea

niciodată.Serafina se apropie și-l atinse ușor pe umăr.-Ai iubit-o cu adevărat?-Da, din tot sufletul.-Atunci ține minte că iubirea înseamnă putere. Fii puternic și vei găsi

calea să o revezi.-Ce știi tu despre legile lumii noastre? izbucni Ulrich.-Nu prea multe. Știu doar că nu vei îndrăzni să contrazici vorbele

femeii pe care ai adorat-o în tinerețea ei.Peruggio puse cu grijă nasturele într-un buzunar. Încercă să-i

priceapă semnificația, dar odată cu transformarea, mintea lui Steve devenise o cutie închisă pentru el.

Cap.12: O pădure fermecată„Cu Ulrich alături, nu voi muri niciodată de plictiseală”, își repeta

Giovanna într-una. „Nu, nu voi muri de plictiseală, nici măcar aici”. „Aici” era un loc care îndemna la sinucidere – o pădure nesfârșită de stejar, golașă acum, în toiul iernii, cu niște nori plumburii agățați parcă de vârfurile copacilor, nori din care cădea continuu o ploaie măruntă și rece. Pădurea era străbătută de nenumărate cărări, dar era greu de ghicit unde duceau ele, pentru că la trei metri distanță de ochii unui observator uman, ceața înghițea tot peisajul. Pădurea se unduia lin după formele de relief ale terenului, niște coline extrem de domoale.

Ulrich își ținea iubita de talie, ca să-i facă loc sub mantaua lui neagră, impermeabilă, dar arunca încoace și încolo priviri îngrijorate – nu se

121

simțea confortabil în locul acela și nici nu încerca să-și mascheze starea de disconfort. Treceau printre stejari bătrâni, năpădiți de vâsc („aoleu, ce de țepușe ar ieși de aici!”) iar Peruggio și Serafina își umpluseră buzunarele cu mici nimicuri pe care le cumpăraseră de la un vânzător de cărți poștale – dar toate nimicurile acelea erau din argint! Ulrich zăbovise și el în magazinul vânzătorului cu pricina și se hotărâse în final să aleagă un set de fotografii cu locuri din pădure, în josul cărora se găseau povestite legendele ținutului. Scrisul de pe fotografii imita destul de bine literele împodobite de pe manuscrisele medievale. Giovanna primise o frumoasă statuetă miniaturală reprezentând un cavaler călare, în armură, cu lancea ridicată. „Nici măcar eu nu am mai prins epoca turnirurilor. Păcat”, comentase Ulrich, deși Giovanna prefera să-l simtă strângând-o în brațe decât să-l vadă că se bate de dragul ei. Dar apreciase cadoul – în imaginația ei vampirul cu manierele lui galante se confunda cu un cavaler din baladele menestrelilor.

De undeva se auzea un menuet. Dădură de o parcare unde o caravană de tineri hippy scosese pe geamurile mașinilor boxe uriașe. Trăiau fără griji în rulotele lor, într-un dolce far niente și un abandon total, sfidând ritmul trepidant al civilizației. Ulrich îi privi mirat – oamenii ăștia se comportau exact ca nemuritorii, ignorau timpul și păreau că n-au alt scop în viață decât să se relaxeze. Dar menuetul suna prea dulce în urechile lui mereu torturate de muzica modernă – o invită cu o plecăciune pe Giovanna la dans. Serafina și Peruggio băteau ritmul din palme, ascunși sub copaci, în vreme ce cei doi dansau nepăsători în ploaie. Câteva perechi de hipioți găsiră asta pe placul lor și-i imitară – nebunii atrag alți nebuni, din câte se pare! Când ultimele acorduri ale muzicii se stinseră, colonia începu să aplaude frenetic și să strige ceva spre perechea care pornise dansul.

-Ce spun? întrebă Ulrich, întorcându-se spre Peruggio.-Că le-a plăcut, că ați dansat magnific.Peruggio intră în vorbă cu oamenii aceia ciudați – a fi poliglot era

una din abilitățile lui, dar conversația într-o limbă străină nu-l distrăgea de la cititul gândurilor. Înainte de a se despărți de ei, își strânseră mâinile cu gesturi largi. Hipioții schimbară muzica – urma o baladă melancolică – în timp ce Serafina și Peruggio, Ulrich și Giovanna își continuară drumul prin pădure.

-Ce ați vorbit? vru să știe vampirul.-M-au întrebat dacă și noi am venit să-i căutăm pe cei argintii,

răspunse Peruggio. Asta m-a mirat, pentru că de obicei oamenii maturi nu-i pot percepe.

-Cine-s ăia?Dădură de un cerc de pietre. Peruggio își netezi impermeabilul lung

și se așeză pe o piatră udă, apoi începu să vorbească:-În povești li se spune în multe feluri: elfi, zâne, spiriduși, aproape

fiecare popor are un nume pentru ei. Copiii cred în aceste ființe compuse exclusiv din spirit, nu din materie. Când cresc, pierd posibilitatea de a mai percepe magia, pentru că școala le orientează creierul spre rațiune. Oamenii pe care i-am întâlnit trăiesc în afara unei societăți organizate – nici ei nu au mers la școală, nici copiii lor nu fac asta. Au învățat totul acasă, fără să respecte ceea ce se numește o programă școlară. Mințile lor și-au păstrat prospețimea și capacitatea de a accepta inimaginabilul, iraționalul, iar unii dintre ei mi-au mărturisit că le-au văzut pe zâne.

122

-Lumea ce zice despre asta? vru să știe Ulrich.Peruggio duse doar un deget la frunte, cu un gest fără echivoc. -Adică ce? Sunt considerați nebuni?-Cam așa ceva. Iar despre cătunul din pădure se vorbește că nu e

locuit decât de indivizi care nu sunt zdraveni la cap.-Există un cătun în pădurea asta?-O, da, vom ajunge acolo în curând. Cred că-ți va plăcea – casele

și-au păstrat arhitectura și aspectul din Evul Mediu, par desprinse dintr-un film turnat după o poveste pentru copii.

Își continuară tăcuți drumul prin ploaie. La intersecția cărărilor pădurii, în multe locuri se găseau megaliți ciudați. În apropierea unuia dintre ei, Serafina apucă și strânse cu putere mâna Giovannei.

-Lasă-mă să pătrund cu gândul în mintea ta și vei vedea ce văd eu! Ulrich privi îngrijorat la chipul iubitei lui, pe care se așternuse o

expresie de mirare fără margini. Ochii Giovannei priveau în gol, printre buzele ei întredeschise nu ieșea nici un sunet. Când Serafina îi dădu drumul mâinii, ochii Giovannei redeveniră vioi și concentrați. Se uită atentă la piatra, mai înaltă de un stat de om, din fața ei.

-Acum nu mai e nimic, dar când m-ai luat de mână am văzut și eu. Voi mereu vedeți astfel?

-Da, răspunse surâzând Serafina. Și Peruggio și eu putem vedea spiritele pădurii.

-Dar e minunat! Acum înțeleg de ce vă place locul ăsta și de ce ați vrut să venim aici.

-Ce naiba se petrece? Îmi spune și mie cineva? bombăni Ulrich.-Erau două făpturi în dosul pietrei, dragul meu. Probabil zâne sau

ceva de soiul acesta, dansau și pluteau deasupra cărării, lămuri Giovanna. Nu erau mai consistente decât un abur, vedeam prin ele drumul și copacii, dar sclipeau argintiu și erau nespus de frumoase.

-Le-a atras dansul vostru, șopti Peruggio. Cei din lumea imaterială sunt curioși și le place tot ce este delicat sau artistic. Erau o mulțime deunăzi în parcare, făcuseră un cerc în spatele oamenilor și vă priveau cu plăcere dansând. Au decis că, dacă puteți dansa atât de frumos, nu sunteți răi și nu trebuie să se ascundă. Ei știu că Serafina și eu îi putem vedea dar de regulă se tem să se arate. Zgomotele puternice, mișcările iuți, oamenii îi fac să se simtă amenințați și atunci se retrag în lumea lor. Nu au încredere decât în copiii mici și în sufletele pure și lor li se arată. De asta se spune uneori că fantezia copiilor e prea bogată, dar de fapt copii nu mint, spun numai ceea ce ei văd și ceilalți nu pot vedea.

-Cred că locul meu nu e aici, mormăi Ulrich. Suflete pure… auzi la el!

Trecură de luminișul în care fusese construit cătunul – vreo zece-cincisprezece case, foarte bătrâne dar cu flori și perdele din dantelă albă, lucrată de mână, la ferestre, se înghesuiau unele în altele.

-Pentru un sat locuit numai de nebuni, nici nu arată așa de rău, constată Ulrich.

Nu se vedeau oameni pe nicăieri – ploaia sâcâitoare alungase în case toată suflarea, începând cu proprietarii caselor și terminând cu animalele lor domestice. Cei patru își continuară plimbarea insensibili la apăraia care

123

curgea din cer neîntrerupt. Alte coline, alte luminișuri, alți menhiri, aceeași ploaie. Dar spiritele argintii ale pădurii refuzau să se mai arate…

-Doar n-or fi fraiere, pe o vreme ca asta, comentă vampirul.-Lasă-le timp, vorbi Peruggio cu glas domol. Nu au mai văzut una

ca asta și ne studiază, ca să știe dacă le suntem prieteni sau dușmani.-Ești Mediatorul, se indignă Serafina, nu e destul pentru ele?

Bănuiesc că au aflat lucrul ăsta!-L-au aflat, dragostea mea. Dar nu pot înțelege ce caută două

spirite albe – ei așa ne consideră – împreună cu o ființă omenească și cu un prădător. În pădurea de la Broceliande se spune că n-ar exista animale de pradă, dacă excludem pisicile celor din sat, care mai poftesc uneori la păsări. Oamenii și legendele povestesc că Merlin, vrăjitorul, a lăsat rânduiala asta înainte de a se retrage în mormânt să se odihnească.

-Altul ca mine? Își pierde și ăsta ziua în pământ, așteptând noaptea ca să se apuce de ritualurile lui magice?

-Nu, Ulrich. Merlin doarme până când va fi iar nevoie de el ca să salveze omenirea. Legendele spun însă că somnul nu-i e prea adânc și că uneori mai săvârșește vrăji chiar și în zilele noastre. Există dovezi filmate pentru asta.

-Ceeee? L-a filmat cineva pe Merlin?Peruggio izbucni în râs.-Doar indirect, pentru că nu se arată muritorilor. Dar când, într-o

vară secetoasă, a izbucnit un incendiu de pădure, oamenii s-au dus la fântâna lui Merlin și i-au invocat spiritul, într-un ritual de aducere a ploii. Într-un sfert de oră s-a declanșat o furtună cumplită, care a stins pe dată ceea ce pompierii n-au reușit după o lună de muncă. Există și un monument pentru asta.

-Tare tipul! Vreau să văd fântâna și monumentul acela.-Păi, ezită Peruggio, fântâna am ocolit-o nu cu mult timp înainte. Ai

fi adus și mai multă ploaie, ca să te convingi că funcționează, iar apă avem din belșug pe-aici. Spre norocul tău, ești singurul dintre noi care nu poate face guturai.

Ulrich se burzului.-Adică îți închipui că m-ar bucura să o știu pe Giovanna mea răcită?-Vezi, aici e problema. Spiritele pădurii te consideră un dușman prin

natura ta, dar nu înțeleg comportamentul tău – ocrotești un om pe care ar fi trebuit să-l ataci, ai grijă de Giovanna, o aperi de ploaie și ne însoțești pe noi, ființe ale luminii. Ne urmăresc de cum am intrat în pădure.

-E de rău?-Nu, spiritele nu fac rău nimănui. Doar se ascund, ca să nu poată fi

găsite. Dacă s-ar fi temut, ar fi dispărut până acum, așa ca nici măcar noi să nu le simțim prezența.

-Asta e, n-am ce face. dacă nu sunt binevenit aici, poate ar fi mai înțelept să mă întorc la hotel și să vă aștept acolo. Eram curios să văd pădurea lui Merlin, acum am văzut-o. Voi aveți ceva de aflat, iar eu vă încurc.

-Nu vrem să pleci, șopti Peruggio. Lasă-le doar timp să te studieze și să se obișnuiască cu tine. Vor înțelege că nu ești un tip rău. Vom merge oricum împreună până la monumentul de care ți-am pomenit, pe care tot voiai să-l vezi. De acolo o potecă te scoate rapid din pădure, dacă vrei neapărat să pleci.

124

Ulrich mormăi ceva pentru sine, dar nu se depărtă de ceilalți. Acum cărarea cobora pe o coastă cu ierburi țepoase, ducând peste lespezi din granit gri-roșcat. Înaintau cu grijă, ploaia făcând lespezile să alunece.

-Uite-te în jos, la dreapta ta, îi spuse Peruggio lui Ulrich pe la jumătatea drumului.

În locul unde poteca ajungea pe fundul plat al văii, în pădurea desfrunzită se zărea ceva lucind auriu.

-E copacul de aur, lămuri Peruggio. Până la el ajunsese incendiul, atunci când spiritele pădurii s-au hotărât să stingă focul. Oamenii au făcut un sanctuar după vechea tradiție druidică, pentru a mulțumi spiritelor.

Ulrich se opri mut în fața monumentului. Într-un careu de bolovani prelucrați, așezați unul lângă celălalt cu muchiile ascuțite îndreptate în sus ca niște sulițe, se găsea un singur arbore – un trunchi masiv din care se ramificau patru crengi aproape simetrice, orientate spre cele patru puncte cardinale. Crengile se arcuiau frumos, amintind de forma unei lire. Și tot acest copac, trunchi și coroană, era îmbrăcat în aur și se detașa de fundalul întunecat al unor trunchiuri carbonizate, mărturii moarte ale incendiului de demult. Poteca se strecura chiar prin fața copacului de aur, iar mai jos de firul potecii un izvor forma o cascadă micuță.

-E minunat, exclamă Ulrich plin de încântare. Giovanna veni lângă el, cu ochii strălucitori. Peruggio și Serafina se

bucurau de surpriza plăcută făcută prietenilor – ei cunoșteau bine pădurea și-i legau multe amintiri de locul acela.

-Simt magia, zise Ulrich. Nu o văd, dar percep o vibrație în aer și știu că e un loc magic.

Pe dată se stârni un vânt șuierător, rece, care scotea sunete lugubre printre pietre și copaci.

-E tot ce aveam nevoie, făcu Serafina nemulțumită.-Nu e un fenomen natural, iubito. Ulrich a spus că simte magia și

ființele imateriale nu sunt de acord cu asta. Pentru ele, un vampir nu poate simți așa ceva.

-Eu credeam că acele chestii argintii pe care le tot vedeți voi sunt grațioase, dar cum pot arăta niște zâne cu capul pătrat? Cum adică n-aș putea să simt magia? Pentru că sunt vampir n-am voie să mă ocup decât de ucis oameni?

Ulrich privi cerul plumburiu.-În fine, nu e chiar noapte, dar sper să le pot arăta că se înșeală.Se aplecă spre pământul ud și-și ținu palma puțin deasupra solului,

în timp ce buzele i se mișcau fără să scoată un sunet. Apoi se ridică mulțumit de sine – în iarbă ardea cu flăcări jucăușe, albastre și aurii, un mic foc. Giovanna îi găsi repede o întrebuințare practică – veni să-și încălzească palmele înghețate.

-Mmmm, cât e de plăcut, murmură ea.Peruggio și Serafina se priviră doar, cu chipuri mirate. Se gândeau

la același lucru: nu se spunea nicăieri, în nici un tratat de magie, că un vampir ar fi capabil să producă prin vreo metodă oarecare puțină căldură. Atmosfera mohorâtă păru să se lumineze și o mână a Serafinei atinse umărul Giovannei, care continua să se încălzească la foc.

-Privește în jurul tău!

125

Giovanna exclamă un „oooooh” prelung. Ceea ce luase drept o rază de soare strecurându-se printre nori erau mii de ființe argintii care se iveau din pădure, vizibil atrase de focul lui Ulrich.

Peruggio scoase dintr-un buzunar una din micile amulete de argint cumpărate înainte de a intra în pădure și o ținu în palmă astfel ca limbile focului să o atingă. Mâna aparent fragilă a fiului luminii putea stăpâni energii uriașe, iar micul foc nu-i făcea nici un rău.

-Ce-i aia? întrebă Ulrich.Peruggio veni și-i puse sub nas obiectul din argint. Vampirul îi privi

cu atenție, fără să-l atingă. Era un desen simplu, din linii curbe: dintr-un punct comun porneau trei spirale frumos conturate.

-Este un triskell, un simbol străvechi, lămuri Peruggio. Oamenii zic că e de origine celtică, dar ai mei îl cunoșteau cu milioane de ani înainte. Cele trei spirale reprezintă apa, aerul și focul, elementele primare ale Universului magic. Rotite în sens invers acelor de ceasornic, simbolizează viața. În sensul acelor de ceasornic sunt simbolul distrugerii și al morții. Vino cu mine, să vedem dacă ofranda noastră va fi acceptată.

Îl conduse de-a lungul părăului care-și avea izvorul lângă copacul de aur. După câțiva zeci de metri, firicelul de apă se vărsa într-un lac cu undele sclipind argintiu, chiar și sub cerul ca plumbul. Peruggio dădu drumul micului medalion în apele lacului, care-l înghițiră de îndată. Câteva clipe nu se întâmplă nimic. Apoi un abur alb începu să se ridice din lac. Vântul îl răsucea și-l purta încoace și încolo, dându-i în cele din urmă o formă de siluetă vag umană. Serafina veni și ea, urmată de Giovanna care se îndurase greu să renunțe la încălzitul mâinilor.

-Ulrich, dă-mi mâna, zise Peruggio Giovanna, tu treci de partea mea cealaltă și întinde o mână Serafinei, care va încheia șirul. Spiritul lacului va vorbi în gândul meu, în felul acesta veți putea auzi și voi răspunsurile lui.

Formară un lanț uman pe malul apei. Serafina și Peruggio își goliseră între timp buzunarele de toate micile obiecte din argint cumpărate – Ulrich văzu surprins că reprezentau soarele, diverse tipuri de corăbii sau frunze de arbori, dar desenul cu cele trei spirale apărea pe fiecare.

-Legendele spun că fundul lacului ar fi pavat cu argint, sau că în adâncul apei s-ar găsi un palat din argint pur, în care se ascund zânele, spuse Peruggio. Adevărul e că argintul e un dezinfectant natural pentru apă, o purifică și o face benefică pentru sănătate. Cred că de aici se trag toate poveștile.

Ulrich doar bombăni. El nu constatase vreodată că Lacul Dracului trebuia dezinfectat cu argint, un pic de clor era la fel de bun pentru asta. Și-apoi nu înțelegea atracția spiritelor pentru argint, când în apropiere se găsea copacul de aur. Cu aurul, alta era socoteala – galben și luminos ca soarele, putea fi considerat într-adevăr un metal nobil. Și-apoi Giovanna, care se pricepea la bijuterii, se bucura foarte mult să primească de la vampirul ei cadouri din aur – nu era ăsta un criteriu destul de bun pentru a diferenția regele metalelor de orice tinichea lucitoare? Apoi remarcă fețele concentrate ale celorlalți și încercă – zadarnic – să-și îndrepte atenția spre aburul alb de la suprafața apei. Dacă în vreun fel chestia aia putea vorbi, el unul nu auzea nimic. Era mult mai distractiv să urmărească clipocitul micilor valuri de pe lac sau să-și rătăcească privirea spre copacul de aur, aflat acum în spatele lor.

126

Când își dădură drumul mâinilor și lanțul se destrămă, Ulrich scoase din buzunar aparatul de fotografiat – avea în fine o ocupație concretă, demersurile pur spirituale fiind pentru el ceva greu de înțeles. El avea alături o zână în carne și oase, nu trebuia să caute făpturi argintii printre copaci. Iar zâna știa că venise momentul să-și ia în serios rolul de fotomodel – așadar poza dezinvoltă lângă copacul de aur, pe malul lacului, la cascadă, la vărsarea izvorului în lac, lângă trunchiurile carbonizate lăsate de incendiu…Giovanna despletită și rebelă, Giovanna cuminte, cu părul strâns, Giovanna pasională și sălbatică, Giovanna romantică, Giovanna peste tot. Serafina și Peruggio doar priveau și rădeau – fiii luminii nu puteau fi fotografiați, energia lor ardea filmul sau distrugea cardul de memorie, asemenea soarelui de amiază. Dar îi încânta bucuria celor doi – de când se întorsese de la Roma, Giovanna părea mai îndrăgostită ca oricând, iar după Ulrich nu trebuia niciodată să aștepte. „Dragostea e bună când e fierbinte ca focul iadului”, obișnuia să spună acesta. „Iar noi vampirii ne pricepem la asta mai bine decât oricine”.

Ajunseră la hotel pe înserat, rebegiți de frig, exceptându-l pe Ulrich care se simțea confortabil ca de obicei. Hotelul fusese ales de vampir, mândru nevoie-mare de alegerea lui. După ce vizitase o mulțime de locuri care-și luaseră numele de la Sfântul Graal – Ulrich strâmbase din nas, obiectând că nu va sta niciodată într-o clădire care are ceva sfânt în ea, fie doar și firma de neon de deasupra intrării – se stabiliseră la „Armele regelui Arthur”, care dispunea de propriul restaurant într-o clădire aflată peste drum, botezat „La Merlin, vrăjitorul”. Clădirea hotelului îi câștigase pe loc simpatia lui Ulrich – o casă de piatră cu două etaje, îngustă dar foarte înaltă, cu o firidă pe fațadă în care fusese așezat un schelet de piatră. Sub opera de artă destul de macabră, dar fără îndoială veche de secole, ca și casa, se găsea inscripția „Ankou”, cu litere gotice. Ulrich declară pe dată că-l plăcea pe individul cu pricina. Peruggio izbucni în râs și explică:

-Uri, „Ankou” în bretona înseamnă moarte. Pe vremuri se puneau asemenea sculpturi la colțurile caselor în care cineva murea pe mare. Acum câteva sute de ani oamenii pe aici nu aveau altă bogăție decât peștele, dar apele pline de stânci subterane ale Mării Mânecii erau foarte primejdioase pentru barcagii și mulți mureau înghițiți de apele furtunoase. Se credea că statuia de pe fațadă i-ar fi spus morții că respectiva casă fusese proaspăt îndoliată și ea pleca să-și găsească următoarea victimă în altă parte. Cu timpul s-a ajuns ca majoritatea caselor să posede un asemenea simbol și scheletul să fie considerat purtător de noroc, ca un fel de potcoavă apărătoare de nenorociri.

Ulrich ascultase explicația cu răbdare, dar tot declară că lui domnul Ankou îi era tare simpatic. Și, la drept vorbind, vampirul făcuse o alegere excelentă: de pe un culoar îngust și plin de uși se intra într-o cameră de zi cu mobilă masivă, de epocă, din care pornea o scară interioară de lemn, în spirală, spre un balcon aflat sub tavanul în pantă. În balcon se deschideau ușile a două camere micuțe dar cochete, fiecare cu baia ei. Aranjamentul le convenea de minune, camera de zi fiind folosită ca loc de discuții. Hotelierul

127

era și el mulțumit – unde mai găsea clienți în extrasezon, pe vremea aceea mohorâtă?

Serafina zâmbise amabil hotelierului și neveste-sii, o pereche bătrână cu părul alb, apoi constată:

-Stăm bine aici, putem vorbi cu voce tare și fără jenă despre misiunea noastră. Gazdele vor să pară oameni moderni, imuni la ce spun poveștile, dar de fapt el încuie cu trei rânduri de chei ușile peste noapte, ca să nu intre demonii de-afară, iar ea ține sub pat o bucată de lemn putred găsită pe plajă – crede că a avea prin casă ceva scăpat dintr-un naufragiu te ferește de furia mării. Orice ar auzi de la noi, vor ține doar pentru ei ca să nu se spună că sunt superstițioși, dar vor crede totul, până la ultimul cuvânt.

A doua zi după vizita în pădurea Broceliande, pe Ulrich îl trezi glasul Serafinei. Vampirul nu era – încă – nevoit să se dedea la plimbările lui nocturne – băuse înainte de plecarea din Sasca doi litri de sânge sintetic, pregătit cu drag de Giovanna după întoarcerea ei de la Roma și asta îi ajungea pentru cel puțin o lună. În absența partidelor de vânătoare, Ulrich își petrecea nopțile în alt mod și Giovanna apărea în fiecare dimineață roșie la față, cu părul încâlcit și cămașa de noapte mototolită îngrozitor, dar extrem de bine dispusă. Ulrich sări din pat de cum îl strigă Serafina și năvăli în camera de zi. În pijamaua de satin violet, cu ochii somnoroși, arăta mai uman ca niciodată. Doar paloarea îl trăda – nu apucase încă să pună mâna pe trusa de farduri a Giovannei, pe care cei doi o împărțeau frățește.

Serafina și Peruggio ședeau la masă, strălucitori în frumusețea lor perfectă. Ochii lor imenși păstrau o urmă de cerc argintiu în jurul irisurilor, pielea le era ușor argintie, sclipind în lumina din încăpere. Păreau odihniți, deși pentru cine știa să interpreteze reflexele de diamant din ochii lor, era clar că nu-și prea pierduseră noaptea cu somnul. Serafina ținea în mână aparatul de fotografiat al lui Ulrich, legat printr-un cablu subțire de laptop.

-Vrei să-ți vezi pozele de ieri?-Desigur!-În ordine, dar să știi că va trebui să le editez un pic în Photoshop.

Lumina din pădure a fost prea slabă ca să iasă bine.Ulrich căută în memorie cuvântul Photoshop – parcă-l auzise și pe

Steve vorbind despre asta și se întrebase dacă e o blasfemie, o nouă înjurătură sau un termen din esperanto. Dar dacă și Serafina amintea de Photoshop, putea să aibă încredere – probabil respectiva editare urma să lase intact aparatul de fotografiat, care de fapt aparținea Giovannei.

Serafina se apucă să îmbunătățească fotografiile și Ulrich se lămuri ce voia să fie aceea „editare” – una câte una, poze atât de întunecate că păreau a fi fost făcute noaptea se luminau, căpătau contrast și claritate. Cu toate că ochii vampirilor văd mult mai bine decât cei umani, mai ales la lumină slabă, Ulrich trebui să mulțumească Serafinei pentru editate: fără munca ei, Giovanna n-ar fi reușit să distingă nimic în cadrele din pădure. Până când Giovanna apăru de la etaj, Serafina terminase lucrul și Ulrich își arătă mândru pozele – iubita lui apărea în toate imaginile și vampirul făcuse dovada că, măcar în modul automat, știa să folosească aparatul de fotografiat.

Serafina, care manevra pozele pe laptop, strânse mâna lui Peruggio și mări o fotografie, până când aceasta păru să explodeze pe ecran.

128

-Vedeți și voi? N-aș fi crezut că elemente din lumea imaterială pot să apară în poză!

Trei capete se apropiară curioase de ecranul calculatorului.-Corpurile fizice sunt alcătuite din materie și energie, vorbi Peruggio.

Oamenii și alte ființe materiale – îi aruncă o privire lui Ulrich – nu sunt conștiente decât de partea lor fizică. Lumina are caracter dual – este undă, deci energie și flux de electroni, deci materie. Ne-am luat numele de fii ai luminii nu de la sistemul stelar al planetei noastre de origine care, cu doi sori, nu cunoștea noaptea, ci de la caracterul nostru dual de care suntem perfect conștienți. Structura noastră fizică este asemănătoare luminii, ceea ce explică ușurința cu care ne putem dematerializa. Materialul de baza al fotografiei fiind lumina, ea va putea capta ambele aspecte ale realității – cel fizic și cel energetic, cu condiția ca energia să nu depășească puterea de redare a filmului sau a suportului de memorie. Așadar nu văd de ce spiritele pădurii, ființe energetice, n-ar putea să apară în poză.

Serafina selectă un fragment din fotografie – o reprezenta pe Giovanna în fața copacului de aur. Părea că aerul fusese încărcat de particule fine de praf sau de zăpadă, pentru că mii de minuscule puncte albe pluteau în jurul capului Giovannei. Serafina se apucă să mărească pe ecran un colț al pozei – punctele se transformară în mici bulgări de nea albi, dar Serafina insistă până când sferele albe dădură la iveală capete clar conturate, cu ochii mari și curioși, sprijinite pe trupuri eterice prin care peisajul era vizibil.

-Da, chiar așa le-am văzut, sunt spiritele pădurii, confirmă Giovanna.

-Eu n-am văzut și n-am auzit nimic, recunoscu Ulrich, dar tot stau și mă minunez. N-aș fi crezut că există!

-Păi trei sferturi din oameni nu cred că cei ca tine există!-Nici pâinea feliată nu crede în prăjitorul de pâine, replică Ulrich pe

tonul lui rece de mucalit.-Deci n-ai auzit răspunsurile spiritului din lac? Peruggio îl privi

nedumerit. Dar ce făceai atunci cu expresia aceea încordată pe chip?-Mă întrebam de ce oamenii și cei ca voi prețuiesc argintul când

dispun de aur și în general mă gândeam că ceremonia stranie și nu foarte interesantă la care luam parte trebuia să se termine cumva.

-Te plictiseai de moarte, cu alte cuvinte, râse Peruggio.-Ei, și tu! În ultimii cinci sute de ani am prins și momente mai rele.

Dar totuși aș vrea să știu dacă plimbarea aceea interminabilă prin ploaie și-a avut rostul.

-Da, a mai adăugat o întrebare la cele existente până acum. Știi cumva ce însemnătate poate să aibă pământul străbunilor?

-Că spiritul din lac suferea de o formă gravă și degenerată de patriotism, răspunse Ulrich imperturbabil.

-De fapt a vorbit de pământurile străbunilor zei, când l-am întrebat de piatra verde a cunoașterii. „Mergeți și găsiți pământurile străbunilor, pământurile zeilor, acolo se află îngropată piatra cunoașterii”, așa mi-a spus.

-Atâta tot?-Despre misiunea noastră, da, zise Peruggio.-Și ce era cu soarele? vru să știe Giovanna.

129

-Era răspunsul la o întrebare pur personală, pe care mi-a citit-o în minte, nici n-am apucat să o formulez. A spus: „dorința voastră cea mai fierbinte se va împlini când soarele va sta în punctul cel mai înalt al cerului”.

-Dar ce vă doriți voi? Nu vreți să găsiți tablele de smarald sau piatra verde a cunoașterii sau cum naiba se numește obiectul acela?

Peruggio oftă.-Ba da, ne dorim asta foarte mult, bineînțeles, de piatra cunoașterii

depinde viitorul omenirii. Dar piatra cunoașterii e misiunea mea de Mediator, ca să zic așa, misiunea mea de serviciu. În afară de asta, suntem și noi oameni – sau aproape oameni - și putem avea dorințele noastre pur omenești. Iar spiritul lacului a mai spus că cele două dorințe sunt legate, ca și cum nu am avea dreptul la o viață particulară, numai a noastră.

Mai târziu în cursul zilei, Ulrich o chestionă pe Giovanna:-Auzi, iubito, ce dorință așa de imposibil de îndeplinit ar putea să

aibă ăștia doi? Casă au, bani au, tineri, frumoși și sănătoși sunt, ce le mai lipsește?

-Nu știu, Uri, de ce nu-l întrebi tu pe Peruggio ce vrea?-Pentru că a zis că e ceva personal și mă gândeam că ar fi o treabă

cam impertinentă să-l descos așa, fără pic de jenă.-Păi atunci nu-l descoase, poate va vorbi și singur.De fapt Giovanna mințea de înghețau apele – avea ea o bănuială

legată de dorința celor doi tineri, dar era convinsă că vampirul n-ar fi înțeles nimic și prefera să-și păstreze ideile numai pentru sine, ca să nu-și complice existența.

Spre după-masă, Giovanna își găsi prietena uitându-se la alte poze pe care le descărcase din micul aparat de fotografiat. Ulrich își făcea de lucru cu telecomanda televizorului, schimbând canal după canal. Cum franceza nu o prea înțelegea iar din bretona locală nu pricepea o boabă, se plictisi repede și se duse lângă Peruggio, care privea absent ploaia șiroind fără oprire pe geamuri.

-Pământurile străbunilor… pământurile zeilor… repeta într-una tânărul. Ce tâlc pot să ascundă cuvintele astea?

-Poate că spiritul acela din lac a vorbit în gol, ca să se afle în treabă, se hazardă Ulrich. De unde știe el ce-ți dorești tu?

-Știe, zise Peruggio, fără să dea nici o explicație. Iar vorbitul în gol poți să-l uiți. Am mai întrebat ceva odată, cu ani în urmă și mi-a dat un răspuns tot atât de alambicat ca și acum. Abia când am rezolvat problema mi-am dat seama că informația fusese corectă și că avusesem soluția sub nas tot timpul, numai că n-am știut să o văd.

Între timp Giovanna se așeză la masă, lângă Serafina și începu să-i explice ceea ce vedeau amândouă pe ecranul calculatorului:

-Uite, aici sunt copiii de la orfelinat, aici e bucătăria școlii, aici sunt maicile, asta era camera mea…

Urmau pe rând sălile de clasă, biserica orfelinatului, serbarea de Crăciun, împărțirea darurilor, fețele surâzătoare ale copiilor, interiorul și

130

exteriorul mănăstirii, curtea, totul… Giovanna fotografiase cele mai nesemnificative detalii.

-Cum te-ai hotărât să donezi bani orfelinatului? De unde știai de el?-Mi-a spus o fostă colegă de facultate, cu mulți ani în urmă. Sora ei

se călugărise și intrase la San Lorenzo. Maicile au un orfelinat cu internat, școală și biserică. Acolo învață și copii din oraș, dar în general ele cresc copii abandonați de mici, lipsiți de dragostea părintească. Giovanna își șterse o lacrimă. Iartă-mă că plâng, dar copiii aceia fără familie erau atât de înduioșători! Eu am avut mamă și tată, dar uneori în copilărie mă simțeam ca un copil orfan – pentru tatăl meu nu contau decât banii și afacerile mafiei, iar mama încerca să se strecoare prin viață ca o umbră, fără să fie băgată în seamă.

-Știu, Giovanna, știu ce copilărie infernală ai avut. Ai făcut bine că ai donat bani și jucării acelui orfelinat – asta nu-ți aduce înapoi copilăria pierdută, dar măcar îți ușurează suferința și îți alină sufletul.

Giovanna plânse încetișor o vreme, apoi își șterse ochii și spuse vioaie:

-Știi că am ajutat la bucătărie, ca să fac prăjiturile de Crăciun? Mănăstirea are câteva camere de oaspeți în apropierea orfelinatului și am locuit acolo. Cum orice mână de ajutor era binevenită, m-am oferit voluntară - și n-am regretat. Am două rețete noi de prăjituri – o minunăție - și una de cozonac, de mult n-ai mai mâncat o asemenea bunătate!

-Și eu am început să mă ocup cu așa ceva, făcu Serafina cu un aer modest.

-De ce? Voi parcă aveați nevoie de cafea, suc de fructe și soare, iar restul hranei era ceva facultativ.

-Iarna mai mâncăm și noi, ca oamenii. Dar în afară de asta, tata a avut o mulțime de oaspeți la Sasca, mama și bunica au apărut chiar în ajunul Crăciunului, așa că mi-a revenit mie bucuria să pregătesc obișnuitele tăvi cu prăjituri mărunte, cât să hrănească jumătatea de sat care a urcat la casa noastră.

-Și?Serafina începu să râdă.-Și se pare că m-am descurcat: pe tot parcursul șederii mele acolo,

n-a fost nici un deces suspect, nici o intoxicație cu alimente, nimic. Încep să cred că voi deveni o gospodină perfectă. Să-mi dai și mie rețetele de la bucătăria mănăstirii, dacă nu sunt prea complicate.

Giovanna zâmbi.-De la simplu la complicat, așa înveți. Ah, dacă ai ști cât de mult îmi

lipsește o bucătărie adevărată și un soț pe care să-l îndop cu mâncare, mărturisi Giovanna coborând vocea ca Ulrich să n-o audă. El e un înger, bineînțeles și mă iubește ca nimeni altul, dar nu poate suporta mirosul bucatelor omenești, oricât s-ar strădui. Așa că am făcut o înțelegere – eu nu gătesc și el nu mă obligă să-l privesc când bea sânge. Așa fiecare parte e mulțumită.

-Păi dacă-ți lipsește atât de mult munca în bucătărie, ai putea să te mai duci pe la San Lorenzo. Crezi că te-ar refuza?

131

-Nici vorbă! De fapt am aranjat deja să-mi petrec Paștele acolo. Acum sunt mai liniștită, de când Ulrich are un fiu. Așa are și el pe cineva în grijă în afara mea și nu mă simt vinovată că eu îi ocup tot timpul.

-Timpul lui e eternitatea, replică Serafina. Crezi că nu se bucură de fiecare clipă petrecută cu tine?

-Ba da, dar tot îmi place să știu că se ocupă de Steve. E cumva așa de …patern, deși n-am idee dacă vampirii cunosc acest sentiment.

Serafina continua să privească fotografiile, discutând de una, de alta. Deodată se opri în mijlocul frazei.

-Ce…ce-ai pățit?-Eu pe băiatul ăsta l-am mai văzut undeva, răspunse cu greutate,

arătând spre o poză în care se vedea un grup de copii. În mintea ei, blestema pentru prima oară clipa când devenise o fiică a luminii – era exclus să poată minți. Și știa bine unde zărise, preț de o clipă, figura senină a acelui adolescent bronzat, frumos la chip: în gândurile Giovannei, când ea fusese panicată la incendierea casei vampirului.

Giovanna, din fericire, nu mai avea chef de discuție. Zise cam peste umăr „cred că te înșeli” și se retrase în camera ei și a lui Ulrich, pretextând că avea nevoie de somn. Cum Ulrich obișnuia să o țină trează o mare parte a nopții, explicația Giovannei era perfect normală.

Serafina se simți neplăcut după acel schimb de cuvinte. Știa că indiscrețiile pot distruge o prietenie, ținea sincer la Giovanna și n-avea de gând să o piardă. Dar nu-i putea explica ce se întâmplase în clipele de panică și cu ce putere strigaseră gândurile Giovannei atunci când își simțise viața amenințată de bătăușii pe motociclete din Oravița. Pentru ea era limpede că prietena cea mai bună îi ascundea un secret și se temea că de-acum iubita lui Ulrich îi va evita prezența, de teama abilității ei de a citi mințile oamenilor. Își spuse că trebuia să discute cu Peruggio – el, cu tactul lui, va găsi desigur un mod de a ieși basma curată din toată istoria.

Dar nu mai avu timp – a doua zi se despărțiră de Ulrich și Giovanna, care plecau înapoi la Sasca. Ulrich voia și el s-o vadă pe Amber, dar hotărâse să-și lase prietenii să meargă înainte, pentru a încerca să afle de la John ce era așa de special la fata aceea. El urma să ajungă în Canada mai târziu, după o săptămână sau două petrecute acasă. Chiar dacă nu avea nevoie încă de o nouă porție de sânge, prefera să se întoarcă la rezervele de sânge sintetic ale Giovannei - zilele și nopțile cumplitei transformări a lui Steve îl traumatizaseră și evita pe cât posibil sângele uman, ca să nu se lase atras în tenebroasa lume a demonilor.

În zori părăsiră toți patru cu un avion de linie negurile cețoase ale Bretaniei, menhirii, dolmenele, pădurile bătute de ploi și legendele străvechi. Se strânseră în brațe cu drag pe aeroportul de la Roissy, Peruggio și Serafina zburând peste Atlantic, iar Giovanna și Ulrich înapoi la Timișoara, via Viena.

-Să aveți grijă de voi, zise Giovanna îmbrățișându-i. Serafina observă ușurată că momentul penibil din ziua precedentă

părea să nu fi lăsat nici o urmă în comportamentul Giovannei. Era deschisă la suflet și la chip, prietenoasă ca întotdeauna.

-Să-mi scrii, da? ceru Serafina. Și tu Ulrich, de-acum Steve te-a învățat să trimiți mailuri, nu mai ai nici o scuză.

Vampirul răse.

132

-Nu vă scriu dacă nu-mi răspundeți! Și, sincer, prefer scrisorile adevărate, pe hârtie, în plicuri parafate cu ceară roșie.

-Demodatule, pufni Serafina.Peste o oră, din avionul tinerilor nu mai rămăsese decât un punct în

zare, pe care ochii ageri ai lui Ulrich îl urmăriră până când se pierdu dincolo de nori.

-Sper ca drumul în Canada să fie mai cu noroc decât călătoria asta fără rost la Broceliande. A fost o pierdere de vreme – auzi, „pământurile zeilor”. Toată lumea știe că zeii trăiau în cer! La ce să fi avut nevoie de pământuri? Se ocupau cumva cu agricultura?

Giovanna zâmbi.-Ulrich, eu chiar am văzut ființele acelea argintii. Nu fii supărat

fiindcă ești singurul căruia au preferat să nu i se arate și acceptă că avem un indiciu în plus, oricât de curios ar suna.

-Bine, fie. Dar dacă am fost tratat ca un vampir, voi proceda ca un vampir: dacă sora lui Steve nu ne ajută, îi beau sângele până la ultima picătură. În felul ăsta scap și de gura lui ăla-micu – Amber în sus, Amber în jos. Ar fi cea mai inteligentă mișcare cu putință din partea mea!

Giovanna nu putu decât să dea afirmativ din cap – Ulrich trebuia să creadă, măcar din când în când, că are dreptate și că iubita lui umană se teme de el.

Cap.13: Eliberarea de trecut„Dragii noștri, după o călătorie lungă dar plăcută peste Atlantic, am

ajuns la destinație cam la aceeași oră la care am plecat din Paris, datorită decalajului de fus orar. Aici e iarnă adevărată, nu așa ca în Europa – e foarte frig și ninge, în oraș e zăpadă mare. John ne-a primit la aeroport și s-a împotrivit categoric dorinței noastre de a ne caza în orășelul lui Amber. Zice că într-o localitate mică toți ochii sunt pe nou-veniți și am deveni ținta tuturor indiscrețiilor. Așa că iată-ne la etajul treizeci al unui zgârie-nor, într-o clădire care are de toate: birouri, vreo două hoteluri, o mulțime de magazine și un centru comercial uriaș la subsol. Priveliștea e frumoasă, dar nu știm dacă v-ar face plăcere agitația continuă și aglomerația de pe-aici. John are o cameră lângă a noastră – am discutat cu el despre ultimele întâmplări prin care am trecut și doar a clătinat din cap. Pe Amber nu am apucat să o vedem încă, deși am vorbit de câteva ori la telefon cu ea – are o voce plăcută, prietenoasă și ne-a tot invitat la ea acasă. Dar John ne temperează mereu, spune că fata are un handicap fizic și că se teme să nu-i facem rău. Nici eu, nici Peruggio nu pricepem această grijă exagerată. Deci după o săptămână nu știm nimic în plus față de ceea ce știam când am venit încoace. John are o mulțime de informații pe care nu le-a obținut însă de la colaboratorii lui și vrea să le verifice înainte de a le da crezare. Deocamdată nu ne dăm seama cum ar putea aceste informații să influențeze căutarea noastră. Eu sunt cam nerăbdătoare și nu foarte veselă, Peruggio zice că e din cauza iernii – adevărul e că n-am mai văzut soarele de o lună și mai bine, de când am plecat din Grecia. Soțul meu e la fel de afectat ca și mine de absența luminii

133

solare, dar mă îmbărbătează spunându-mi că în primul an e mai greu și că după terminarea căutării ne vom petrece iernile în cealaltă emisferă, unde acum e vară. Încerc să-l cred și să nu am senzația că alergăm după himere la nesfârșit. Sperăm că voi sunteți bine și că ne vom revedea în curând. Vă așteptăm cu drag aici – Serafina și Peruggio”.

Laptorul lui Peruggio scoase câteva sunete plăcute – programul de mail îl înștiința cu acordurile din „Oda Bucuriei” că primise un mesaj. „Venim. Uri” era conținutul acestuia.

-Laconic, dar măcar a răspuns rapid, observă Serafina. Când îi vezi corespondența, n-ai zice că e scriitor – abia leagă două cuvinte.

-Cred că suferă după pana de gâscă și ceara roșie de sigiliu, răspunse Peruggio zâmbind. Lasă-l în pace, măcar a reușit să-și pornească programul de poștă electronică. Învățăturile lui Steve n-au fost în zadar!

-Giovanna, te ador și-mi pare nespus de rău că trebuie să-ți cer asta. Dar n-am încotro – vom sta în camere separate și vei fi nevoită să suporți avalanșa de reporteri, care vor sugera cu neobrăzare că între tine și Nelly Noel ar exista legături dubioase. Însă numai peste zi, dragostea mea, pentru că seara voi veni la tine chiar dacă pentru asta ar fi necesar să farmec tot personalul hotelului, iar dacă vreun reporter va exagera cu întrebările, spune-mi și mă voi delecta cu el la cină!

-Chiar e nevoie de toate astea? întrebă Giovanna.-Nu-ți dai seama ce se întâmplă acolo? sări Ulrich. Prietenii noștri

pierd vremea degeaba în loc să meargă undeva la plajă în mările Sudului, o ocupație mult mai potrivită pentru ei în anotimpul rece. Lui John refuză să-i citească mintea, ca să nu-l supere, iar individul acela o protejează pe Amber de nu mă întreba ce și nu-i lasă s-o viziteze. Iar Amber e singurul om care ne-ar putea ajuta cumva, cel puțin asta susține Steve și un vampir se ferește să-i înșire baliverne creatorului său. Pe lângă atitudinea ciudată a lui John, mai avem de-a face și cu un orășel unde probabil fiecare apără secretele fiecăruia, o comunitate populată de bătrâni suspicioși și babe curioase, în care nu poți pătrunde decât trăgând cu tunul.

-Ce legătură are asta cu noi?-Are, făcu Ulrich. Oamenii ăștia care nu vor să vorbească despre ei

vor fi încântați să afle bârfe și nimicuri despre noi. Pentru asta nu trebuie decât să-i adun într-o sală mare, unde prietenii noștri să le poată citi mințile în voie.

-Și cum faci asta?Ulrich zâmbi.-Cu o simplitate de-a dreptul elegantă. Editorul meu din Statele

Unite mă tot bate la cap că a terminat traducerea în engleză a „Cărții Mediatorului” și vrea o lansare spectaculoasă. Un turneu de prezentare a cărții ar fi lucrul cel mai potrivit – e cazul s-o scot pe Nelly Noel din mânecă.

-Crezi că oamenii dintr-un orășel mic și izolat vor fi interesați de Nelly Noel?

-Iubito, orice om inteligent e interesat de cărțile mele, răspunse Ulrich cu toată modestia de care un vampir era în stare.

134

Peruggio se trezi dis-de-dimineață și se duse la fereastră. Uitatul pe geam părea singura activitate interesantă a zilei. Dădu draperiile grele la o parte și contemplă câteva clipe cerul alb, din care cădeau alene fulgi rari, până când privirea îi fu atrasă de cel mai apropiat turn, la fel de înalt ca și hotelul în care se cazaseră ei.

-Prietenii noștri au înnebunit, sau ce?Serafina auzi și veni lângă soțul ei. Priviră muți cum o echipă de

alpiniști utilitari întindea peste vreo douăzeci de etaje ale clădirii de peste drum un uriaș panou publicitar. Aceste anunța, cu litere de un stat de om, că celebra autoare de cărți horror Nelly Noel își va lansa următoarea carte printr-o lectură publică în mai multe orașe din sudul Canadei și Statele Unite. Tinerii se îmbrăcară iute și se duseră la mic-dejun – restaurantul panoramic era locul ideal de unde putea fi urmărită activitatea alpiniștilor. Când intrară, mai mulți clienți ai restaurantului făceau același lucru – căscau ochii pe geam. Serafina și Peruggio își cerură obișnuitele cafele și sucuri de fructe, iar când ospătarul, un tânăr cu trăsături asiatice, le puse comanda pe masă, priveau și ei pe geam ca toată lumea. Tânărul îi văzu interesați de subiect și se oferi să le furnizeze detalii – se părea că dăduseră peste gazeta vie a hotelului.

-Doamna Noel ne va face onoarea să locuiască la hotelul nostru. A închiriat apartamentul prezidențial de la ultimul etaj și a cerut redecorarea lui – toate cuverturile și draperiile trebuie să fie roșii!

Peruggio își reținu cu greu un zâmbet.-A mai cerut un cofetar francez la dispoziția ei zi și noapte, adăugă

tânărul. A transmis că nu dorește să servească altceva decât prăjituri cu frișcă.

„Oooo, se răsfață Giovanna, nu glumă” gândi Serafina.-Când sosește doamna Noel? întrebă Peruggio.-Mâine înainte de prânz. După-amiaza va avea loc o conferință de

presă în sala de bal a hotelului, seara o lectură publică la cea mai mare librărie din oraș, iar de la miezul nopții până a doua zi dimineață a cerut să nu fie deranjată cu nici un chip și nimeni să nu circule prin fața apartamentului ei, zise tânărul bine informat. Dar bineînțeles că direcțiunea hotelului a aranjat o sesiune de autografe special pentru clienții noștri, imediat după conferința de presă.

-Mulțumim.Când ospătarul se îndepărtă, Peruggio murmură doar „nebun de

legat” și sigur nu se referea la tânărul care le servise micul dejun. Dar a doua zi la prânz se aflau și ei, ținându-se de mână, în mulțimea pestriță care împânzea holul hotelului. Nelly coborî, urmată de Giovanna, dintr-o limuzină neagră cu geamuri fumurii, lungă cât trei mașini obișnuite. Strângând-o pe Giovanna în brațe ca să nu fie despărțite de cohorta de ziariști, Nelly apăru în hol.

-Are stil, trebui să recunoască Peruggio.De fapt, Peruggio fusese cândva la fel de vânat de reporteri.

Frumusețea lui ireală și faptul că era considerat, încă din adolescență, un nou Einstein, ținuseră paginile ziarelor. Dar după căsătorie decisese brusc să se

135

retragă din activitate, hotărât să-și trăiască viața liniștit lângă iubita lui soție și filmând în locații exotice pentru National Geographic. Și-apoi Peruggio și Serafina erau discreția întruchipată, nu voiau să facă valuri în jurul lor, pe când Nelly avea ifosele unei starlete de la Hollywood, ajunsă în fruntea box-office-lui. Traversă holul ca o furtună, în lumina cascadelor de blitzuri și exclamațiile admirative ale oamenilor. Frumusețea îi era atent pusă în valoare – machiaj teatral și sofisticat, haine strălucitoare, care meritau să apară pe coperta oricărui jurnal de modă. Giovanna, mult mai naturală, se simțea amețită de toată această agitație.

-Păpușo, e adevărat că ești amanta lui Nelly? îndrăzni un ziarist.Pe dată imprudentul cu pricina se pomeni săgetat de privirea a doi

ochi liliachii, emanând o forță covârșitoare.-Tinere, sper că nu ești prea ațos, altfel voi fi obligată să sfâșii, nu

doar să-ți mușc gâtul și oamenii se plâng că asta doare rău.Din mulțime izbucniră aplauze – lumea se aștepta exact la asta de

la strălucitoarea Nelly – să le producă fiori pe spate, iar ea se achita cu multă convingere de această misiune care părea să-i facă plăcere.

-E adevărat ce scrii, că ești o femeie-vampir? întrebă un altul, luându-și inima în dinți.

-De ce întrebi, vrei să-ți petreci noaptea cu mine? Fii atent, s-ar putea să nu mai prinzi dimineața!

Lăsând asistența în extaz, Nelly o luă spre un colțișor al holului, unde se ascundeau doi tineri. Ar fi fost interesant de aflat cum de-i reperase în aglomerație, băiatul și fata fiind micuți de statură, dar într-o mulțime agitată sunt de regulă puțini ochi care văd și puține capete care gândesc.

-A, vecinii mei de la Sasca, izbucni Nelly în apropierea celor doi, apoi îi strânse la piept.

-Să te ia dracu, îi șopti Peruggio în ureche.-Mulțumesc, ești drăguț! Ne vedem după ce mă întorc de la librărie,

da? Apoi își continuă drumul cu energia unei tornade, strângând talia

Giovannei și cărând după ea toată cohorta de ziariști.-Incorigibil și nebun, râse Peruggio. Dar adevărul e că nu te poți

supăra pe el. La sesiunea de autografe tinerii se strecurară în sală. -Sper să nu fie vreunul pe-aici cu aparatul de fotografiat, n-am chef

să explic de ce nu apărem în poze.-Toți ziariștii se vor ocupa doar de Nelly, își liniști Serafina bărbatul.

Nu vezi că e ca un magnet care atrage tot ce mișcă în jurul ei?Și avea dreptate! Nelly își petrecu întreaga după-amiază semnând

cărți și răspunzând la întrebări. Spre seară își scoase dintr-o poșetuță cu paiete și franjuri de mătase o pereche de ochelari cu ramă neagră, bătută în cristale strălucitoare.

-Sunt puțin mioapă, făcu Nelly cu un zâmbet, scuzându-se.„Da’ de unde, îți ascunzi lucirea ochilor de vampir” își zise Peruggio.

Dar nu strică să ne cumpărăm și noi câte o pereche de ochelari”. -Cât vei sta pe la noi? întrebă cineva din mulțime.-Am două lecturi pe zi, una dimineața și una după-amiaza, răspunse

Nelly. Aici e lista de orașe, v-o citesc și ne lămurim.

136

Scoase un carton din poșetă și se apucă să citească, prin aceiași ochelari „pentru miopie” care-i dădeau un aer intelectual și cochet. Asistența încetă pe dată zumzăitul.

-Sunt nouă localități, deci patru zile în afară de cea de azi. Alte întrebări, vă rog?

-De ce ai pus pe listă unele orașe mici, când lumea te așteaptă peste tot?

-Pentru că trebuie să răsplătesc cumva fidelitatea fanilor care mi-au scris, spunându-mi că tot orașul, până la ultimul om, îmi citește cărțile.

„Câtă fantezie”, gândi Peruggio.Seara trecu greu – tinerii nu ieșiră din hotel, nu avea rost să meargă

la librărie ca să nu atragă atenția asupra lor. Mult după lăsarea întunericului văzură pe geam limuzina imensă oprind la intrare, urmată de obișnuiții paparazzii. Curând după aceea sună telefonul și auziră vocea rece a lui Ulrich:

-Vă aștept în apartamentul meu. Luați-l și pe John, dacă vrea să vină. Etajul va fi pustiu.

Giovanna îi aștepta pe coridor, în ținută de seară și-i conduse în apartamentul somptuos. Ulrich se tolănise într-un fotoliu și se demachia.

-Nelly? întrebă John de cum intră pe ușă.-Am ucis-o. Până mâine dimineață nu avem nevoie de ea, făcu

indiferent vampirul. Poimâine voi fi în orașul lui Amber, după prânz. În sala de sport încape un sfert din populația așezării și voi veți fi acolo – liber la citit gânduri.

-Amber nu va veni, răspunse John. Este imobilizată într-un scaun cu rotile și nu se poate deplasa. Dacă planul era să o întâlniți pe un teren neutru, considerați că a eșuat înainte de a-l pune în aplicare.

Ulrich zâmbi.-Nu mă cunoști!Apoi formă numărul de telefon al lui Amber Brown și vorbi cu vocea

de mezzosoprană a lui Nelly Noel:-Bună seara, Amber. Nelly Noel te deranjează. Scuză-mă că sun la

ora asta, nu vreau să par nepoliticoasă.-Nelly, scriitoarea? se azi glasul surprins al lui Amber. Sunt

încântată, aici toată lumea vorbește de tine.-Păi, nu te anunț să-ți spun ceva plăcut. („cum naiba se preface în

halul ăsta?” gândeau trei minți obosite de atâta concentrare). Știu că îi așteptai pe Serafina și Peruggio, din întâmplare sunt vecinii mei. Trebuie să-ți spun cu regret că nu mai pot trece pe la tine – i-am întâlnit tocmai aici și i-am răpit, așa că mă însoțesc în turneul meu de prezentare a cărții. Îmi pare nespus de rău!

-Și mie, suspină Amber. Aș fi vrut atât de mult să-i văd…John se strâmbă când auzi glasul melancolic al femeii – în mod clar

supărarea lui Amber nu-i pica bine de loc.-Nu poți veni la sala de sport? Vom fi acolo cu toții, eu, familia

Sorriente, John…-Regret, nu mă pot deplasa, altfel aș fi venit cu plăcere, spuse

Amber.Dar voi la ce oră terminați lectura?

137

-Era prevăzută o sesiune de la trei la cinci după masă, plus autografele…Dar pot aranja cu editorul meu să încep mai devreme.

-Ar fi minunat, ați putea trece pe la mine cu toții!-Dacă nu deranjăm, ezită „Nelly”. Pe la ce oră să trecem? Stai

departe de sala de sport?-La cinci pași pe jos. Întreabă pe oricine, sau să-ți arate John

drumul, el a mai fost la casa mea.-Mulțumesc, Amber, de invitație. Să zicem că decalez lectura de la

doi la patru , iar la patru și jumătate vom fi la tine. E bine așa?-Oh, e grozav. Vă aștept, Nelly!Se despărțiră urându-și noapte bună. Ulrich puse receptorul în furcă

și, când trecu pe lângă John, îl privi ironic și-i spuse:-Ei, vezi că se poate? Un vampir are voie să mintă și eu am mințit în

interesul cauzei. Ai vreo problemă cu asta?John se mulțumi să-i arunce niște priviri criminale, pe care Ulrich le

ignoră. Apoi John se întoarse spre Serafina și Peruggio.-Amber citește mințile oamenilor, asemenea vouă. M-a atacat când

am fost la ea… I-am spus să nu facă asta și cu voi, pentru că riposta voastră poate fi periculoasă, dar ea e o persoană handicapată care nu are altă metodă de apărare decât controlul minții celuilalt. Așa că vă rog să țineți seama de starea ei și să n-o agresați cu cititul gândurilor sau alte chestii care îi pot crea disconfort. E o ființă traumatizată, purtați-vă ca atare!

După ce John plecă spre camera lui, Peruggio întrebă mirat:-Ce-a fost asta? De când ne suspectează John Smith, de când

crede că fiii luminii pot provoca răul sau durerea oamenilor? Nu așa l-am cunoscut!

-Poate că tu nu ai vrut să-l citești, pentru că ți-e amic, dar pe mine nu m-a putut păcăli, făcu Ulrich calm. Ați remarcat cât de mult l-a afectat până și o undă de tristețe în vocea lui Amber?

-Ce vrei să spui?-Nimic important. Atât că amicului tău John i s-au cam aprins

călcâiele după Amber asta, iar el, fraierul, nici măcar nu conștientizează ce i se întâmplă.

-Fii serios, Ulrich. Din câte zice John, Amber e o biată ființă fără noroc, care-și duce traiul într-un scaun cu rotile. Cum poți bănui așa ceva?

-Te pui cu gusturile oamenilor? Ulrich îi făcu Giovannei cu ochiul. Știu pe cineva care s-a îndrăgostit de cadavrul unui bărbat mort acum cinci sute de ani!

-Începi să vorbești prostii, Uri, e cazul să te lăsăm în pace. Haide, Peruggio, în camera noastră. Noapte bună!

Serafina și Peruggio își luară rămas-bun. În urma lor, Ulrich râdea privind-o pe Giovanna.

-Dragă, am asasinat-o pe Nelly Noel, așa că suntem singuri, numai tu cu mine, până la ivirea zorilor. Apoi va trebui să mă preschimb din nou, să mă coafez și să-mi refac machiajul. De ce e viața unei femei așa de complicată?

Giovanna i se încolăci în brațe și începu să-l dezmierde.-Nu știu, iubitule, dar îmi datorezi deja două truse de farduri!

138

Mulțimea părăsea sala de sport, murmurând și comentând cartea. Nelly ieșise de mult cu suita ei și acum discutau în dosul geamului care separa pasagerii limuzinei negre de șofer.

-Aici putem vorbi în liniște, prin geamul ăsta nu trec nici sunetul, nici gloanțele, zise Nelly.

-Microfoane? sugeră Peruggio.-M-am ocupat eu, mașina e curată, răspunse John. Voi cu ce vă

lăudați?-Oamenii ăștia sunt cea mai liniștită comunitate din lume, le-am citit

mințile și am rămas surprinși și Serafina și eu. Ascultau captivați lectura, dar nimic din ce citea Nelly nu evoca vreo imagine în mințile lor. Să le vorbești despre cadavre și crime e ca și cum ai duce un surd din naștere la un concert. Deci cine ți-a spus că poliția e inutilă în zonă și că Amber rezolvă toate problemele cu abilitățile ei telepatice, să știi că nu s-a înșelat.

-Mulțumesc, am notat asta, spuse John morocănos. Era evident că, pe măsură ce se apropiau de casa lui Amber Brown, John devenea tot mai prost dispus.

„Asta nu prea pare să fie iubire, Ulrich s-a înșelat” gândi Peruggio. „Sau are dreptate și John crede că prezența noastră îi complică

viața lui Amber. Acum poate regretă că i-a promis lui Steve să ne prezinte surorii lui” răspunse, tot mintal, Serafina.

-Mergem la o casă unde n-am mai fost. Ar fi bine să apărem cu un buchet de flori, zise Giovanna. Știe cineva o florărie pe aici?

-Nu e nevoie, am rezolvat eu asta până când voi ați citit mințile oamenilor și Nelly și-a prezentat cartea.

John se întinse după o cutie mare, elegantă și când o deschise văzură cu toții un superb buchet de trandafiri roșii și crini imperiali. Peruggio îi zâmbi Serafinei. „Care era prima regulă a căsniciei? Să nu-ți contrazici niciodată nevasta? Dacă aș fi pariat cu tine referitor la sentimentele lui John, acum aș fi fost bun de plată”. Serafina îi făcu doar cu ochiul – înțelesese mesajul.

Limuzina opri în fața casei lui Amber. Poarta grădinii era deschisă și John o luă înainte pe alee. Abia atinse butonul soneriei că Amber apăru în prag în scaunul ei cu rotile. John intră primul și făcu prezentările.

-Ei sunt prietenii mei și au fost și ai fratelui tău, îi spuse lui Amber, poți să ai încredere în ei.

Masa era pusă în sufragerie – puzderie de prăjituri fuseseră aranjate pe platouri de porțelan fin, chinezesc. Giovanna nu așteptă să fie îmbiată de două ori, dar după prima îmbucătură rămase cu lingurița în aer.

-Dumnezeule, nu credeam că așa ceva poate să existe! Amber, tu îl faci de rușine până și pe cofetarul francez al hotelului unde locuiesc.

Searfina surâse.-E lucru mare să te laude Giovanna, pentru că ea se pricepe și

gătește minunat. -Îți râzi de mine? Nu poți compara ucenica începătoare cu marele

maestru! Amber, rețetele tale sunt secrete?

139

Amber se destinse. Părea că discuția despre prăjituri îi făcea plăcere și zâmbi larg. Când zâmbea, lumina toată casa cu surâsul ei frumos.

-Nu sunt secrete deloc. Am un caiet plin, o parte sunt moștenite de la mama. Dacă vrei, poți să ți le copiezi.

-Oh, mulțumesc!-Asta va fi o șezătoare culinară între fete, îi spuse încetișor John lui

Peruggio, cu un aer ușurat.-La care noi nu putem scoate nici o vorbă, șopti Serafina

înghiontind-o ușor pe Nelly.În cursul serii, privirea lui Peruggio o căută de mai multe ori pe cea

a Giovannei, dar fără succes – când nu se uita în farfurie, Giovanna copia de zor rețete, scriind până și pe foile pe care Nelly le rezervase pentru manuscrisul următorului ei roman.

Amber îi plimbă prin toată casa, manevrându-și cu dexteritatea obișnuită scaunul cu rotile. Pe un perete dădură de un portret din tinerețe al lui Steve și Amber își șterse pe furiș o lacrimă. Părea liniștită și împăcată cu soarta – chiar prea împăcată, după părerea Serafinei. Peruggio scoase din buzunar nasturele pe care i-l dăduse Steve și începu să se joace cu el, aparent nepăsător. În ochii lui Amber se aprinse o lumină stranie.

-De unde ai nasturele acela?-Fratele tău mi l-a dat.-Înseamnă că a murit în brațele tale?-Nu, ne-a cerut, Serafinei și mie, să ieșim din încăpere. A vrut să

rămână numai cu Nelly.Fulgerător, Giovanna scăpă farfuria din mână și-și duse ambele

palme la tâmple, John se ghemui de durere, Peruggio își înfipse privirile devenite argintii în ochii lui Amber, Serafina se replie lângă soțul ei iar Nelly rămase impasibilă, continuând să admire tablourile de pe pereți.

-Amber, de ce faci asta? Nimeni de aici nu-ți vrea răul, vorbi blând Peruggio. Nu-ți folosește la nimic să ne ataci, provoci doar durere unor oameni care n-au nici o vină.

-Voi nu sunteți oameni, răspunse furioasă Amber. Doar ei sunt – arătă cu mâna spre John și Giovanna. Să mă ierte, lor chiar nu voiam să le fac rău.

-Dar nouă? De ce mi-a spus fratele tău să-ți transmit că el s-a înșelat și tu ai avut dreptate?

-Ți-a spus fratele meu asta? Dă-mi nasturele!Peruggio se apropie și i-l dădu.-Deci nu i l-ai smuls tu din mână, el ți l-a dat de bună voie?-Da. Ce valoare are un nasture? Ce interes aș fi avut să i-l iau?

Dacă pe tine și pe Steve v-a legat ceva de obiectul ăsta, eu n-am de unde să fi știut.

-Ba da, ai. Citești gândurile!Asta sunase ca o acuzație.-Și fratele tău făcea același lucru. Dar nu ți-a spus John că niciodată

n-am citit mintea cuiva fără permisiunea acelei persoane și că n-am aplicat tortura mentală decât o singură dată, asupra unui om pe care propria familie l-a condamnat la moarte?

140

Giovanna suspină încetișor – povestea aceea de demult era povestea ei.

-Nu mi-a spus nimeni asta despre tine, zise sumbru Amber. Acum ea era cea care se juca absentă cu nasturele. Brusc, acesta păru să-i atragă toată atenția, pentru că îl privi atât de preocupată, de parcă ar fi cercetat o bijuterie de valoare, ca să vadă dacă nu e un fals.

John și Giovanna își reveniseră. John arunca din când în când priviri deloc amicale spre Peruggio, iar Nelly băgând de seamă, se postă în spatele lui John. Avea un aer inocent, dar putea oricând deveni amenințătoare… Amber își șterse câteva lacrimi de pe obraz, murmurând „deci eu am avut dreptate, nu el”, apoi își drese glasul ca și cum s-ar fi pregătit de un lung discurs.

-S-a întâmplat cu aproape treizeci de ani în urmă, vorbi ea. Ne întorceam din concediu, fusesem cu tata în Munții Stâncoși. Tata era un om prudent, n-ar fi șofat obosit, așa că a hotărât să înnoptăm într-unul din multele hoteluri de la Niagara și s-o pornim spre casă a doua zi la prânz, după ce vom fi văzut cascada. Aveam cinci ani pe atunci și în aceea seară nu voiam să adorm - țin minte că mama m-a luat cu forța de la fereastră, aș fi stat până în zori să privesc cascada, iluminată de reflectoare colorate. Fratele meu nu părea deloc impresionat – el fusese acolo de curând, într-o excursie cu colegii de școală, așa că butona televizorul. A dat peste un canal de știri care anunța apariția unui obiect zburător neidentificat chiar în zonă. Steve a luat harta, a găsit locul despre care vorbea crainicul și a stabilit că putem ajunge acolo dacă în loc de obișnuitul traseu de întoarcere pe autostradă am fi luat-o pe un drumeag de țară. Eu am început să urlu – nu-mi plăcea ce văzusem la televizor și voiam să ajung acasă. Iar Steve, ca să mă împace, mi-a promis că mă lasă pe scaunul de lângă șofer unde stătea el de obicei. Așa că acum părinții aveau două odrasle care țipau cât le ținea gura că vor să ajungă în locul unde apăruse OZN-ul.

Am plecat mai târziu de la Niagara decât ar fi vrut tatăl nostru și lăsarea întunericului ne-a prins pe acel drum lăturalnic, neluminat. Dar tata șofa atent, fără probleme, Steve privea pe geam în noapte iar eu încercam să-mi ridic nasul cât mai mult deasupra bordului mașinii, atrasă de luminile așezărilor care apăreau uneori la orizont. Apoi motorul a dat câteva rateuri și tata a înjurat, a tras pe marginea drumului și a ridicat capota, cu lanterna în mână. Deodată luminițele bordului s-au stins, ca și lanterna din mâna tatei. M-am făcut mică de tot pe scaunul meu, pentru că încă nu depășisem vârsta fricii de întuneric. Dar bezna n-a ținut mult – un spot de lumină orbitoare s-a ivit de undeva de sus, iar lumina aceea l-a ridicat pe tata de la sol. Îl vedeam plutind prin aer de parcă n-ar fi avut greutate și dând speriat din picioare. Lumina s-a retras în interiorul unui obiect circular care sclipea roșiatic, luându-l pe tata cu ea. Pe urmă s-a întors după mama, care ieșise din mașină să vadă ce se întâmplă. Steve era îngrozit, dar avea prezență de spirit - și-a luat nou-achiziționatul aparat de fotografiat și a fugit pe câmp. După ce conul de lumină l-a cules și pe el, am rămas singură în mașină și am început să plâng. Nu știam ce să fac – eram înnebunită de frică, știam doar că sunt singură și voiam să fiu împreună cu ai mei, oriunde s-ar fi aflat aceștia. Am ieșit și eu și am început să alerg bezmetică pe câmp, până când am văzut lumina și am simțit că plutesc. Cred că am leșinat.

141

Când m-am trezit nu aveam idee unde ajunsesem. Tata, mama și fratele meu erau culcați pe niște paturi, conectați la aparate cum nu mai văzusem niciodată și câteva creaturi puțin mai mari decât mine roboteau în jurul lor. La început am crezut că am avut un accident și suntem la un spital, dar creaturile nu aveau halate albe, ci un soi de piei mulate, argintii, iar fețele le erau mici, ascuțite, cu trăsături ciudate și ochi uriași, în care nu se deosebea globul ocular. M-au pus și pe mine pe un pat și m-au conectat la aparatele lor bizare. M-a durut capul, am auzit sunete ca un țiuit și am văzut lumini colorate în fața ochilor. Am simțit tot soiul de gusturi neobișnuite în gură. Mi-au luat salivă, sânge și câteva fire de păr din cap, dar fără să mă doară. După aceea nu mai țin minte nimic, decât că ședeam iarăși în mașină și tata pornise motorul. Lumina și obiectul acela dispăruseră. Mama ne-a spus printre lacrimi să nu povestim nimănui întâmplarea, pentru că vom fi considerați nebuni.

Tata mergea în ritmul lui obișnuit, când obiectul a reapărut de după culmea unui deal. „Au venit să ne omoare, ca să nu putem vorbi. Pesemne le pare rău că ne-au lăsat în viață” a zis mama, iar tata a accelerat. Nu a fost niciodată un vitezoman, cred că nici nu șofa bine dacă era forțat să se grăbească. Dar atunci a gonit ca un apucat – zadarnic, obiectul era mereu în spatele nostru, păstrând aceeași distanță. Așa s-a întâmplat nenorocirea – drumul făcea o curbă iar tata, ocupat să urmărească acel obiect în oglinda retrovizoare, a menținut direcția înainte. M-am trezit la un spital – de astă dată era un spital adevărat, cu medici în halate albe. Cineva spunea că probabil am murit și eu i-am dat dreptate, pentru că nu-mi mai simțeam corpul. Mai târziu mi s-a spus că am fot operată de mai multe ori și că stătusem la spital câteva luni. Într-un târziu am reînvățat să vorbesc și să-mi folosesc mâna dreaptă, dar asta e tot ce pot face. De fapt am realizat că pot vorbi cu mult înainte de a rosti primele cuvinte, dar am preferat să tac ca să nu fiu considerată nebună, așa cum zisese mama – auzeam ce gândesc oamenii, știam că așa ceva nu e posibil și asta mă îngrozea.

Într-o zi a apărut Steve – părea sănătos, dar avea un aer foarte trist. Mi-a spus că tata a murit în accident, că mama fusese internată într-un sanatoriu de boli nervoase și că mătușa noastră urma să ne ia și să ne crească. Steve mi-a cerut să păstrez tăcerea asupra obiectului care ne-a urmărit și a întregii întâmplări. A zis că mama a vorbit și, după el, „au băgat-o la balamuc ca s-o reducă la tăcere”. Eram sătulă de stat în spital, oriunde altundeva mi se părea că e mai bine, așa că mi-am ținut gura închisă. Mătușii nu i-a fost ușor să ne crească, știam asta pentru că se gândea mereu la bani, mâncare și haine. Steve mi-a spus că-i auzea și el gândurile.

Pe atunci plângeam mult – geamurile de la casa mătușii dădeau spre un parc în care se jucau puzderie de copii, iar eu ședeam în scaunul meu și știam că nu voi alerga prin parcul acela niciodată. Într-o noapte, pe când aveam vreo nouă-zece ani și adormisem plângând, m-am trezit cu senzația stranie că e ciudat de multă lumină în cameră. De la accident n-am mai dormit fără să fie o veioză aprinsă lângă pat, dar ea dădea o lumină galbenă, pe când lumina aceea era alb-albăstruie ca a lunii. În mijlocul luminii mi-am văzut tatăl. „Dar tu nu ești mort?” am întrebat eu. „Ba da, dar am venit să vorbesc cu tine”. Tata era luminos și cumva ireal, vedeam lucrurile din încăpere prin silueta lui. L-am întrebat ce vrea și mi-a răspuns că îl căuta pe Steve. „Steve e

142

la liceu, i-am zis, locuiește în internat, a plecat de acasă”. „Bine, spune-i să mă răzbune”. Cererea mi s-a părut ciudată venind din partea tatălui meu – fusese întotdeauna un om blând și pașnic. L-am întrebat: „Dacă ai murit, de unde știu eu că discuția asta a avut loc aievea și n-am visat?”. Tata era îmbrăcat în aceeași cămașă în carouri ca în ziua accidentului. Și-a rupt un nasture de la manșetă, mi l-a pus pe noptieră și a dispărut.

A doua zi îmi era prea teamă ca să discut cu cineva. Am spus doar că dormisem rău, iar mătușa a replicat: „luna e de vină. A fost lună plină azi-noapte”. Dar când am întins mâna dreaptă spre noptieră, am găsit nasturele tatei. Abia am așteptat sfârșitul de săptămână, să se întoarcă Steve și să-i povestesc ce mi s-a întâmplat. S-a uitat neîncrezător la mine, dar i-am dat nasturele și a tresărit speriat. Își amintea perfect de cămașa pe care o purtase tata în noaptea aceea fatidică. Mi-a spus să nu-mi bat capul și să consider că visasem. Când, cu vreo zece ani mai târziu, a fost acceptat în agenție, a venit acasă, a scos nasturele din buzunar și mi-a șoptit: „Vezi, Amber, răzbunarea este aproape”. M-am certat cu el – nu puteam accepta că fratele meu trăiește numai pentru răzbunare. Am încercat să-l conving că inventasem totul, că nu puteam să dorm și fusesem speriată, dar nasturele era dovada de netăgăduit că nu visasem. Atunci am încercat să schimb strategia, să-i spun că tata se înșelase, că era o prostie să se răzbune – pe cine să se răzbune, sau pe ce? Steve însă ajunsese să-și idolatrizeze tatăl, îl vedea ca pe un fel de erou al umanității în lupta cu extratereștri și nu vorbea decât de viitoarele bătălii pe care el urma să le poarte. Când n-am mai avut alt argument, i-am zis că răzbunarea asta a lui s-ar putea să-l coste viața și că poate mai există și extratereștri buni, sau poate intenția lor nu fusese să ne provoace acel accident, că era doar din vina tatălui nostru. Steve a zâmbit și a răspuns „cine știe? Odată în viitor s-ar putea să accept că tu ai avut dreptate, dar acum nu e momentul”. Apoi mi-a arătat nasturele și a mai spus: „dacă se va întoarce la tine, să știi că am pierit în misiune”.

Din noaptea în care mi-am zări tatăl în camera mea, am început să am și alte viziuni ciudate. Când murea un om din apropiere, începea să mă viziteze nopțile și să-mi transmită să spun una sau alte familiei. La început n-am făcut-o, pentru că mă temeam să nu devin ținta batjocurii orașului, dar cum ei tot reveneau, am spus familiilor ce se întâmplă și am constatat surprinsă că cei plecați îmi dăduseră indicii pe care nu aveam cum să le cunosc. O vreme am fost speriată, dar toți morții aceia mă asigurau că nu-mi vor răul, doresc să lămurească doar unele lucruri cu familiile lor. Inițial oamenii s-au temut de mine și mă ocoleau, asta până a murit un bătrân bogat și moștenitorii s-au acuzat unul pe celălalt de dispariția averii. Bătrânul m-a vizitat într-o noapte și mi-a spus să le cer să facă ordine în podul casei. Acolo s-a găsit aurul, într-un cufăr vechi care la suprafață fusese umplut cu rumeguș. De atunci sunt mereu asaltată de cereri – ba să găsesc averi, ba să-l întreb pe cutare una sau alta, dar ei, dacă nu vor să răspundă, dispar pur și simplu. Am învățat să nu-mi mai fie frică de morți. Dar tata nu s-a întors niciodată și eu doar pe el voiam să-l văd cu adevărat.

-Dar Steve? întrebă Nelly curioasă. L-ai văzut pe Steve după ce ai aflat de moartea lui?

-Nu, nici pe Steve nu l-am văzut și chiar mă întrebam de ce e fratele meu supărat pe mine și refuză să mi se arate.

143

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Nelly privea cam îngrijorată când la unul, când la altul, Peruggio continua – fără folos – să încerce să stabilească un contact vizual cu Giovanna, iar ceilalți lăsaseră capetele în jos și meditau la cele auzite.

-Nu știu, bâigui Amber într-un târziu, poate ar fi fost mai prudent să nu povestesc tot trecutul. Dar nasturele s-a întors la mine și asta înseamnă că pot rupe tăcerea. Prea mulți ani am ținut toate aceste istorii vechi închise în mine, acum am senzația că m-am eliberat de trecut.

-Te simți mai bine? întrebă John.-Da, cu mult mai bine. -Atunci poate vrei să discutăm despre ultima misiune a lui Steve?

Mi-ai spus că fratele tău nu avea secrete față de tine, e momentul să nu avem nici noi. De fapt Steve a cerut să te căutăm. Firește, tu nu lucrezi pentru agenție și poți decide după cum te îndeamnă conștiința dacă să ne ajuți sau nu – dar Steve zicea că ar fi bine să-ți cerem ajutorul.

-Nu știu, lăsați-mă să mă gândesc, făcu Amber încurcată. -Dacă vrei, revenim în altă zi ca să ai un răgaz, să poți decide în

liniște. Prietenii mei mai stau câteva zile în zonă.-Nu acum, spuse Amber repede și se grăbi să-și manevreze scaunul

către biblioteca plină de volume de matematică. Tocmai mă caută cineva!În clipa în care părăsi sufrageria, telefonul începu să sune. O auziră

ridicând receptorul și lansându-se într-o convorbire despre fractali, lungă cât o teză de doctorat și la fel de greu de priceput pentru cineva din afara branșei.

-Hei, Giovanna, șopti Peruggio atât de încet încât Amber să nu-l poată auzi. Am nevoie de o părere de expertă din partea ta.

Giovanna ridică ochii din rețetarul de prăjituri. Se strânseră toți în jurul mesei. Peruggio continuă, cu o voce chiar mai înceată decât înainte:

-Spune-mi te rog, o persoană care nu se poate folosi decât de o singură mână este în stare să facă asemenea delicatese?

-Glumești? Mie nici două mâini sănătoase nu mi se par îndeajuns pentru așa ceva!

-Exagerați, luă John partea lui Amber. I-ați văzut cu toții mâinile și picioarele, e o biată infirmă, nu se preface! Și-apoi mai există menajera, Matilda și probabil casa e plină de tot felul de roboți de bucătărie.

-Bărbații ăștia! Toate privirile se întoarseră asupra Giovannei, care continuă: ei cred că robotul de bucătărie e un soi de animal domestic care se spală și se șterge singur, se asamblează din proprie inițiativă și apoi sare frumușel în cutia din care a fost scos. Adunătură de capete seci!

Serafina, care s-a ridicat de la masă de îndată ce discuția a alunecat pe o pantă prea culinară, studia acum tablourile împreună cu Nelly.

-Nu te lua după aparențe, șopti Nelly. Lumina îți poate juca feste.-Dacă ai văzut și tu, înseamnă că e adevărat și nu mi s-a părut.Peruggio veni lângă ele.-La ce anume vă uitați voi acolo?Apoi se lămuri. În sticla care acoperea o pictură de secol

nouăsprezece, cu fondul foarte închis la culoare, se reflectau luminile candelabrului din bibliotecă. Amber își trăsese scaunul lângă masă, pe care era o carte deschisă.

144

-Cartea n-a fost acolo când ne-a plimbat prin casă, observă Serafina. Și e un loc gol pe al doilea raft al bibliotecii, numărând de sus de la tavan, unde orice om normal ajunge cu scara.

-Este posibil așa ceva? Vreau să spun, este posibil pentru oameni?-Păi tu, Nelly, cum i-ai dat lui Steve de citit cărțile tale de magie? Nu

tot așa?-Vorbeam de oameni, mârâi Nelly printre dinții strânși.-Ea nu e…?-Nu, mi-aș fi dar seama, deși povestea cu tatăl ei care a vizitat-o

noaptea m-a cam pus pe gânduri. Dar unde ați văzut un vampir cu defecte fizice? Nici măcar Steve nu mai are nevoie de ochelari de când l-am transformat.

-Deci Amber e sigur om, șopti Peruggio.-Da, dar are niște talente speciale.-Știu. Cel mai mult dintre talentele astea mă intrigă telekinezia. -Adică deplasează obiectele mintal? se miră Nelly.-Așa este. Însă n-am mai văzut pe nimeni care să procedeze așa de

conștient ca ea. Unii oameni fac asta din întâmplare, ea se pare că se bazează pe această abilitate pentru a se descurca prin casă. Cel mai interesant lucru e că s-ar putea ca telekinezia să ne ofere de fapt răspunsul la întrebarea care ne frământă de atâta vreme: ce taină ascunde piatra verde a cunoașterii?

Când Amber lunecă pe scaunul ei înapoi în sufragerie, găsi o mână de oameni împietriți de uimire ca niște statui, iar Peruggio explica liniștit, cu vocea lui melodioasă și domoală.

Cap.14: Pitagora Amber se trase lângă masă. Peruggio îi zâmbi, dându-i de înțeles

că prezența ei era binevenită, apoi își continuă expunerea.-Primul lucru pe care nu l-am înțeles, când mi s-a cerut să restitui

piatra verde a cunoașterii, era natura obiectului. Ce fel de cunoaștere era aceea? Ce anume putea constitui un mobil destul de puternic ca o civilizație să străbată ani-lumină până la noi? Ce putea să ne ceară o lume cu mult mai dezvoltată decât a noastră? Până nu înțelegeam acest lucru, căutam ca un om legat la ochi. Am presupus că piatra ar avea o legătură cu tablele de smarald, o presupunere naivă, bazată pe similitudinea de culoare.

-Piatra căzută de pe fruntea lui Lucifer era tot verde, la fel și cea din care fusese sculptată cupa Graalului, interveni Nelly. În imaginația oamenilor, se pare că tot ce e magic e neapărat verde.

-Da, și spanacul lui Popeye e magic, zise Peruggio zâmbind. Graalul n-a făcut decât să mă inducă în eroare. În legendele Graalului se vorbește despre nemurire și pentru o vreme am crezut că piatra verde ar trebui să conțină secretul vieții veșnice. Dar m-am înșelat. Traducerile textelor de pe tablele de smarald, disponibile oriunde, chiar și pe wikipedia, erau atât de explicite că tocmai adevărul nu mi-a sărit în ochi. „Cum e sus, așa e și jos,

145

cum e înăuntru așa e și afară” – asta se referă la legea după care funcționează Universul pentru toate ființele raționale, indiferent de nivelul lor de civilizație sau de evoluție.

-Păi, nu e drept, zise Nelly. Eu credeam că în ultimele câteva sute de ani oamenii de știință au tot descoperit legi ale Universului, iar tu îmi spui acum că nu există decât una singură?

-Nu, Nelly, fiecare știință cu legile ei, dar legea fundamentală e doar una: „suntem ceea ce am gândit”, Buddha așa a formulat-o. Biblia susține că lumea a fost creată prin cuvânt, adică prin forța gândului, iar oamenii au fost creați după „chipul și asemănarea” Domnului, deci având aceeași forță. De ce să ceri doar nemurirea, când poți să ceri orice și cererea să ți se îndeplinească?

-Prea frumos pentru a fi adevărat, murmură Amber.-Tocmai tu te îndoiești? Dacă n-ar fi fost telekinezia ta, m-aș fi

învârtit încă mult timp în ceață. Cum ai făcut?-Cu nasturele tatei, recunoscu femeia. De fapt m-am întins să-l iau

de pe noptieră, dar nu l-am putut ajunge. Doream cu atâta disperare să țin în mână aceea ultimă amintire de la el, încât am plâns amar blestemându-mi soarta care m-a făcut o infirmă. Îmi imaginam că ating nasturele, că îl mângâi așa cum mângâiam cu ani în urmă obrazul tatei, când eram mică și el mă lua pe genunchi. Am văzut printre lacrimi că nasturele s-a mișcat – mi-am zis că aveam ochii împăienjeniți de lacrimi și că nu văzusem bine. Mi-am șters ochii, am privit nasturele cu toată concentrarea de care eram în stare și de astă dată l-am zărit clar deplasându-se spre mine. Din câteva încercări am reușit să-l țin în palmă. N-a știut nimeni, nici măcar Steve. Dar mi-am spus că dacă eu nu mă pot mișca, ce ar fi să fac obiectele din jurul meu să vină spre mine? Am început cu lucruri ușoare – foi de hârtie, timbre, acele mici obiecte care la orice adiere de vânt se deplasează încolo și încoace. Cu timpul mi-am dat seama că forțele mele creșteau dacă mă concentram și doream intens să mut obiecte din loc. Când eram studentă făceam deja cu ușurință ca notițele mele sau chiar cărți întregi să zboare spre mine. Apoi m-am mutat în casa părinților și am început s-o aranjez după gustul meu. Am angajat-o pe Matilda, pentru că aveam nevoie de cineva care să-mi facă aprovizionarea și curățenia, dar mai ales pentru a liniști bârfitorii. Biata femeie s-a mai speriat uneori când găsea tablourile rearanjate, dar mereu dădeam vina pe Steve, spuneam că tocmai venise într-o vizită fără să mă anunțe dinainte. Mă foloseam de numele fratelui meu și de faptul că își petrecea concediile aici ca să mut obiectele după cum mă tăia capul și s-o liniștesc pe Matilda. I-am citit adesea gândurile ca să mă conving că nu mersesem prea departe. Ar fi fost neplăcut să mă găsească într-o zi singură, cu mobilierul dansând în jurul meu.

Peruggio tresări.-Ești foarte puternică. N-am mai întâlnit nici un om capabil de o

asemenea concentrare. Cât de departe ai mers?-Am deplasat mintal fiecare obiect din această casă, până și

dulapurile. Dar nu sunt atât de puternică pe cât mi-aș fi dorit. N-am reușit niciodată să aplic același principiu asupra propriului meu corp. Toate obiectele veneau la mine, dar eu n-am putut să pășesc nici măcar un inch. Ani – nu, zeci de ani – m-am străduit degeaba, până când m-am lăsat înfrântă. Pur și simplu nu am forța necesară.

146

-Ba da, în tine zace o forță uriașă. Dar aici intervine piatra cunoașterii.

Cercul ascultătorilor se strânse în jurul lui Peruggio. Așteptau cu toții dezvăluiri de senzație, doar Serafina era liniștită – ea citise ce urma să spună Peruggio, direct din mintea lui.

-Realitatea, continuă Peruggio, este formată din materie și energie, fie că vorbim de vietăți unicelulare, fie de oameni. Între acestea două există un echilibru, dar fiecare ființă rațională se definește ca o sumă a celor două componente. Spre deosebire de organismele simple, noi putem modifica acest echilibru. Posibilitatea de a-ți materializa gândurile depinde de energia de care dispui, iar materia acționează ca o frână. Teoretic oamenii pot avea tot ce își doresc, dar practic ei sunt mereu nemulțumiți de câte ceva. Cu cât legătura cu materia e mai strânsă, cu atât mai multe piedici sunt puse în calea gândului care creează realitatea. Ființele pur spirituale obțin instantaneu tot ce-și doresc, numai că ele nu prea doresc multe. Dorințele sunt atributul materiei și nu e nimic rău în asta. Doar că în calea dorințelor omenești trebuie pusă o stavilă, altminteri orice nebun poate zice „vreau să devin stăpânul Pământului și să nu rămână nimeni în această lume, în afara mea”.

-Nu mi-am dorit decât să fiu sănătoasă și să pot merge, murmură Amber. Ce rău poate fi în asta?

-Nici unul, dar legea nu face excepții. Dorințele ființelor materiale se împlinesc în timp și e nevoie de multă răbdare și perseverență. Există însă și ființe materiale care încearcă să ajungă într-o stare apropiată de cea a spiritelor, ca să-și poată materializa gândurile mai lesne. Voi le spuneți șamani, vrăjitori, fachiri… Se folosesc de descântece, droguri, ritualuri, puterea sunetelor, hipnoză, ca să elibereze gândul de învelișul lui material și să-i dea forță. Ce altceva e piatra cunoașterii decât un astfel de procedeu ca o făptură materială să dobândească puterea gândului unui spirit? Gândul poate crea orice – viața veșnică ar fi în cazul acesta doar unul din lucrurile pe care să le ceară omul și să le primească instantaneu.

Peruggio tăcu și-i privi pe rând.-Hm, … greu de acceptat dar e perfect logic ce spui, zise John.-Credibil, recunoscu Giovanna.-Ei, aș! După ce ai viață veșnică, îți dai seama că înainte era mai

bine, făcu Nelly.John se încruntă.-Deci să presupunem că aici pe Pământ a fost adus odată, în

noaptea timpurilor, un artefact conținând o rețetă prin care orice ființă putea obține pe loc tot ce-și dorește. Poate că pe atunci Pământul nu era încă locuit de oameni sau poate că ei nu ar fi înțeles ce posedă, chiar dacă ar fi găsit obiectul.

-Până aici mi se pare corect, murmură Peruggio.-Bun. De ce ar fi fost ascuns lucrul acela? Pentru că creaturi

inteligente și-au dat seama cât e de periculos. Te învață cum să-ți îndeplinești orice dorință – orice! Vă dați seama ce se poate întâmpla dacă așa ceva cade în mâinile unui popor războinic?

Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Amber spuse:

147

-Fratele meu mi-a povestit de misiunea voastră. Zicea că dacă nu dați înapoi piatra cunoașterii, Pământul va fi atacat din spațiu. Sugerezi că dacă o restituiți se va întâmpla același lucru?

John o privi și lăsă capul în jos. -Deci înlocuim întrebarea „cum o găsim?” cu întrebarea „cum o

distrugem?”. Nelly zâmbi. Nu văd unde e problema, omenirea mereu s-a priceput să distrugă lucruri care după aceea s-a dovedit că i-ar fi fost de folos.

Peruggio începu să se plimbe prin încăpere, apoi se opri.-E absurd ce spui. E ca și cum ai încerca să distrugi atracția

gravitațională. E o lege a Universului și e indestructibilă. Trebuie să găsim obiectul acela, după care vom găsi și un mod de a-l preda, fără ca el sau noii lui stăpâni să ne facă vreun rău.

-Păi pentru tine e simplu, făcu Nelly. Tu și Serafina sunteți făpturi mai degrabă spirituale, vă puteți dematerializa și faceți o grămadă de chestii imposibile. Concentrează-te, adună-ți mințile, bate-ți capul și găsește piatra, iar mie să-mi spui cum ai făcut, poate-mi iese o carte din asta.

Ochii lui Peruggio o săgetară cu privirea lor strălucitoare.-Crezi că nu ne-am folosit toate abilitățile de care dispunem? Nu,

piatra a fost ascunsă printr-o magie atât de puternică, încât nici eu nu sunt capabil să-i dau de capăt. De altfel ai mers cu noi în Egipt și ai văzut cum ne-am pierdut vremea de pomană. Ai tăi ne-au vorbit de aurul morților, dar am scotocit o lună prin măruntaiele piramidelor fără nici un folos.

Amber făcu semn că vrea să vorbească.-Ar fi bine să-mi povestiți ce vi s-a întâmplat în Egipt, pentru că după

ce-a ajuns acolo, n-am mai primit mesaje de la fratele meu și nu v-am putut urmări.

-E târziu, nu ești obosită? întrebă Serafina.-Nu.Amber se întoarse zâmbind spre ea și adăugă:-Dar dacă vrei să mă ajuți să mai aduc prăjituri din bucătărie și niște

cafele, nu m-aș supăra. Știi, telekinezia nu oferă nici o metodă prin care lichidele să nu dea pe dinafară din cești când le fac să zboare prin aer.

Serafina se ridică sprinten și o porni pe urmele scaunului cu rotile. Când trecu pe lângă Giovanna, murmură destul de tare ca să fie auzită de toți:

-Rămâi, dragă, cu băieții și ai grijă să nu se încaiere până ne vom întoarce.

În bucătăria spațioasă a lui Amber domnea ordinea cea mai desăvârșită. „E mai bine decât la bunica. Sigur i-ar plăcea Giovannei” gândi Serafina.

-De fapt m-aș fi descurcat singură, dar aveam nevoie să stau de vorbă cu cineva care nu minte.

-Soțul meu… începu Serafina.-Știu. Dar tu ești femeie, ești mai aproape de inima mea. Serafina își trase un taburet de sub masă și se așeză în fața lui

Amber.-Și el, și eu avem secrete care nu sunt ale noastre. Dar întreabă-mă

și, dacă pot, îți voi răspunde.-Iarăși secrete? Steve și John aveau secrete ale guvernului, voi pe

cine vreți să protejați?

148

-Apărăm secretele prietenilor noștri, asta e tot. Orice altceva mă vei întreba, voi răspunde.

-Bine, făcu Amber. Voiam să știu ce relație a fost între fratele meu și Nelly, a cărei minte, nu știu din ce cauză, nu o pot citi. Mi-ați spus că Steve a murit în brațele ei – nu mă înțelege greșit, nu o acuz și nu vreau să dezgrop trecutul. Dar el a trăit toată viața cu povara unei vini imaginare – spunea adesea că dacă n-ar fi avut curiozitatea morbidă să vadă farfuria zburătoare, ne-am fi continuat netulburați viața ca orice altă familie normală. Din cauza asta era de-a dreptul obsedat de grija față de mine, credea că are o datorie de plătit. Steve nu a făcut curte niciodată unei femei, deși avea patruzeci de ani. Nici nu-și punea problema unei familii – familia lui eram eu și soarta lui era răzbunarea. De când ziarele au început să vorbească despre soțul tău, l-a vânat. I-am spus că Peruggio nu arată ca cei care ne răpiseră, că nu face parte din aceeași lume cu ei, dar zadarnic. Și tu îmi spui că Steve a acceptat că a greșit? Oare femeia aceea, Nelly, l-a influențat așa de mult? Aș fi fericită să știu că fratele meu și-a găsit dragostea, măcar în ceasul al doisprezecelea. De asta te-am chemat pe tine și n-am vrut să vorbesc cu Giovanna, care e om ca și mine. Ziarele insinuează că între Nelly și Giovanna ar fi o legătură.

-Amber, îmi pare rău pentru Steve, dar n-a fost nimic între el și Nelly. Motivul pentru care a vrut să moară cu Nelly de față e altul și nu ține de iubire, ci de acele secrete pe care nu am voie să ți le împărtășesc. Iar între Nelly și Giovanna e, într-adevăr, o legătură.

-Nelly nu e om, șopti Amber. Nu e nici ca voi – tu și Peruggio aveți mințile mai apărate decât o cetate cu șapte rânduri de ziduri, dar îndărătul zidurilor lucește soarele. Pe când la Nelly nu simt nimic – e vidul absolut, ca și cum nu ar avea creier.

-Exact așa o percep și eu, recunoscu Serafina.-Cum, nici măcar tu nu poți citi mintea lui Nelly?-Nu.-Înseamnă că e o făptură mai puternică decât tine și decât

Peruggio? Dintr-o lume superioară, mai evoluată?-Nu, nu se pune problema în termeni de putere și Nelly nu are nici o

relație cu civilizațiile extraterestre, răspunse Serafina. Ea e pur și simplu… diferită. Dar să știi că nu e rea și ne ajută cât poate de mult, în ciuda faptului că bombăne mai mereu.

-Când am spus că fratele meu nu m-a vizitat după moarte, Nelly s-a uitat fix la mine, cu niște ochi strălucitori, într-un mod pe care nu-l voi putea uita prea ușor. De cum a remarcat că o privesc, a întors capul foarte stânjenită. Cred că știe multe despre moartea lui Steve.

-Aici ai dreptate, dar nu te aștepta să spună ceva prea curând. Dacă e vorba de secrete, Nelly tace ca mormântul, adăugă Serafina cu un ușor zâmbet.

Amber se foi încoace și încolo, pregătind noi platouri cu prăjituri, ceșcuțe pentru cafea, lingurițe și șervețele. Punea totul cu îndemânare pe tăvi, refuzând sistematic ajutorul Serafinei, care o urmărea cu un amestec de admirație și compătimire. Se simțea vinovată – nu avea nici o legătură cu OZN-ul acela, știa bine, dar nu-și putea alunga ideea care i se cuibărise în creier, că niște făpturi evoluate aduseseră toată nenorocirea, folosind drept cobai o familie de oameni a căror reacție nu aveau cum să o prevadă. Niște

149

ființe venite dintre stele – exact ca strămoșii lui Peruggio, numai că el era atât de bun și de blând, incapabil să facă rău cuiva. „Numai bine, își repetă Serafina, să faci mereu numai bine. Fiii luminii așa își trăiau viața – iar eu sunt acum una de-a lor”.

-Amber, ai spus că ai renunțat să aplici telekinezia asupra propriului tău corp.

-Da, timp pierdut în zadar, murmură Amber.-Dar dacă ai putea? Dacă într-o zi ai merge din nou? Îți poți imagina

cum ar fi?-M-am obișnuit să trăiesc astfel, răspunse Amber ursuză, iar vecinii

sunt buni și au grijă de mine.-Crezi că, dacă n-ai avea problema asta de sănătate, ți-ar fi mai

greu? Greu să te reobișnuiești cu o viață normală, greu să faci alegeri care acum nu sunt posibile, greu să te raportezi altfel la oameni?

-De ce răsucești cuțitul în rană? pufni Amber.-Pentru că încerc să te ajut și nu pot face asta atât timp cât tu nu

vrei.-M-am săturat de zăcut prin spitale și de operații inutile. Asta e viața

mea, bună – rea, asta este. Prefer să nu mă gândesc la o altă viață.-Și totuși te gândești! Îți luceau ochii atunci când ți-am pomenit de

posibilitatea de a merge din nou. În sufletul tău nu te-ai dat bătută niciodată. Încă mai speri, Amber, deși nu ai curajul să recunoști lucrul ăsta nici măcar față de tine.

-Nu-mi vorbi de curaj! Dacă ai trăi viața mea, ai ști exact de cât curaj este nevoie pentru asta. Du-te lângă ceilalți și lasă-mă să mă ocup de treburile mele!

Își răsuci scaunul ca să treacă pe lângă Serafina, dar aceasta o prinse de mână. Era mâna ei stângă - țeapănă, rece, cu pielea ofilită și părând lipsită de viață. Serafina începu să-i mângâie degetele subțiri, în timp ce cu ochii ei argintii fixa chipul lui Amber. Femeia clipi des din pleoape, rămase împietrită un timp, apoi șopti:

-Cald…simt căldură. N-am mai simțit nimic cu mâna aceea de zeci de ani.

-E bine. Acum mișcă-ți degetele – încet, fără grabă, chiar dacă la început vei fi stângace sau va durea un pic.

Amber făcu ce i se ceruse. Degetele amorțite începură să-i prindă viață. Serafina continuă, cu o voce extrem de blândă:

-Simte căldura cum urcă în brațul tău. Mișcă-ți mâna din încheietură, apoi din cot, apoi rotește-ți umărul. Cum e?

-Obositor, susură Amber. Dar plăcut.-Normal, mușchii sunt atrofiați de atâta vreme! Va trebui să faci

multă gimnastică, dar mâna ta stângă va arăta peste câteva luni exact ca cea dreaptă. Poți asta, Amber. Știu că poți!

-Pot să fac asta, repetă femeia cu convingere. Va fi minunat să lucrez cu două mâini în bucătărie, minunat.

Serafina dădu drumul degetelor lui Amber. Palmele Serafinei erau fierbinți, străluceau ca argintul și emiteau o lumină proprie.

-Simți căldura în continuare?-Da, o simt. E așa de plăcută!

150

Serafina împinse taburetul la o parte, se ridică și se îndepărtă de Amber la doi pași distanță. Făptura ei strălucea ca soarele în miezul zilei.

-Acum fă și tu ce am făcut eu. Ridică-te și vino spre mine!Amber ezită câteva momente, dar apoi, sub privirea acelor ochi

hipnotici deveniți complet argintii, se prinse cu ambele mâini de brațele scaunului cu rotile și începu, împingându-se, să se ridice…

În camera de zi se discuta – desigur în contradictoriu – despre piatra verde a cunoașterii. Nelly și John se certau, Peruggio îi asculta amuzat iar Giovanna, absentă, copia în continuare rețete din caietul lui Amber. Dacă John căuta, prudent, o modalitate de a evita restituirea pietrei, Nelly, bătăioasă, voia să-i vadă venind pe „tipii ăia de pe planeta lui pește”, ca „să le dăm o bătută de să le sune apa-n cap”. Nimeni nu remarcă absența îndelungată a gazdei și a Serafinei, plecate la bucătărie, până când Giovanna își ridică nasul din rețetar și murmură:

-Măi, dar miroase a fum pe aici. Oare s-au apucat să mai coacă o tavă de prăjituri și au ars-o?

John și Nelly continuau să se certe, dar Peruggio, incapabil să urmărească mult timp discuțiile pe un ton belicos, deveni atent la observația Giovannei. În aceeași clipă o durere de cap atroce puse stăpânire pe el și un fum gros se ridică din medalionul pe care îl purta la gât. Din bucătărie se auzi țipătul îngrozit al lui Amber.

Se repeziră cu toții în direcția vocii și Nelly ajunse prima – uitând de orice urmă de prudență elementară, se deplasase cu viteza unui vampir. Când Peruggio, John și Giovanna o ajunseră din urmă, o găsiră ghemuită pe podea, cu capul Serafinei în poală. Aceasta era albă la față, nemișcată, nu răsufla și părea că murise. Amber se apleca asupra ei curioasă, ținându-se cu o mână de colțul mesei de bucătărie. Se sprijinea șovăielnic pe picioarele ei exagerat de subțiri, dar Nelly îi spuse:

-Reazemă-te de umărul meu, pot să susțin și un munte!Peruggio se lăsă în genunchi și Nelly îi puse cu nesfârșită băgare

de seamă în brațe trupul Serafinei. Apoi o ajută pe Amber să se așeze pe un taburet.

-Iubito, nu mă părăsi, gemu disperat Peruggio. Pentru tine m-am întors, numai pentru tine am revenit din lumea celor trecuți dincolo și pentru a te apăra de toate relele am acceptat să fiu eu Mediatorul. Dar nu-mi face asta, nu mă părăsi!

Dintre toți Nelly părea să-și fi păstrat cel mai bine calmul.-Amber, unde e mai multă lumină în casa asta?-În biblioteca mea cu cărți de matematică, răspunse ea.Peruggio se repezi într-acolo cu Serafina în brațe, în timp ce Nelly

aduna din casă toate sursele de lumină deplasabile și le aduse în bibliotecă. Erau acolo, la grămadă, prelungitoare, cabluri, veioze, lămpi pe stativ, ba chiar și o mână de lanterne. La nici cinci minute de la țipătul lui Amber, camera era scăldată în cea mai orbitoare lumină cu putință. Nelly se învârtea în jurul lui Peruggio, care-și apăsa mâna pe fruntea Serafinei, Giovanna își

151

făcea de lucru în jurul lui Nelly iar John, nebăgat în seamă, o sprijinea, mut de uimire, pe Amber care venea șchiopătând către bibliotecă.

-Ce s-a întâmplat? vru să știe Giovanna.-Un tratament care cere mai multă energie decât aveau Serafina și

Peruggio la un loc, răspunse Nelly arătând-o pe Amber - aceasta se proptise ostenită de cadrul ușii. E iarnă și Serafina se plângea mereu în ultima vreme că n-are parte de lumina soarelui. Probabil dacă ar fi făcut asta în miezul verii, n-ar fi dat de necaz. Dar așa…

-Va trăi?-Nu mă întreba pe mine, eu mă pricep la chestiile legate de moarte,

nu de viață. Dar să sperăm că da, fiindcă altfel îi pierdem pe amândoi. Ei energetic sunt o singură ființă, care viețuiește în două corpuri diferite. Asta înseamnă că unul nu poate trăi fără celălalt, cel puțin mie așa mi-a explicat cândva Peruggio.

Giovanna începu să plângă. Nelly continuă, compătimitoare, dar vehementă:

-Să avem încredere că Serafina își va reveni și totul va fi bine, dar cred că amândoi au de învățat ceva din asta. Muncesc ca apucații, fără să se gândească la ei înșiși, câtuși de puțin. Acum e momentul să plece undeva în sud, numai ei doi, să uite de piatra verde și să se bucure unul de celălalt. În fond, au fost întorși din voiajul de nuntă ca să rezolve problemele omenirii, dar nimeni nu se gândește că și ei sunt oameni – în fine, aproape oameni – că au propria viață, propriile probleme și propriile dorințe. Unde am ajuns? Alergăm de o jumătate de an ca mânați din urmă de o hoardă de tătari și nu progresăm deloc. Asta nu înseamnă decât că ne lipsește viziunea clară a unei minți odihnite. Sper că am vorbit destul de limpede!

Peruggio își ridică o clipă ochii de la fața pământie a Serafinei, privirile i se întâlniră cu cele ale lui Nelly și el șopti un „mulțumesc” slab.

Minutele se scurgeau greu. Îngrozitor de greu. John înghețase cu o mână protectoare pe umărul lui Amber, Nelly și Giovanna se uitau pe sub gene una la alta. Într-un târziu Serafina începu să respire din nou, abia sesizabil.

-Crezi că o cafea i-ar face bine acum? întrebă Giovanna.Amber clătină din cap, scandalizată de idee, dar Peruggio șopti cu o

voce slabă:-Orice lucru care a asimilat căldura și lumina soarelui o poate ajuta

să revină la viață.Fără o vorbă, Giovanna preluă rolul de gazdă, ducându-se în

bucătărie. Amber vru s-o urmeze, dar se clătină periculos.-Tu să rămâi aici, mă descurc singură. John să aibă grijă de tine!Când Giovanna se întoarse cu tava de cafele, obrajii Serafinei

începuseră să se coloreze și ea ridicase capul. Peruggio o mângâia pe păr, certând-o:

-Ce-a fost în mintea ta, fetiță dragă? Puteai să mori! Primul an e mai greu, nu știi de câtă energie dispui și ți se poate întâmpla asta, dar trebuia să aștepți până la vară, am fi vindecat-o împreună pe Amber fără ca tu să pățești nimic rău. Să nu mai faci astfel de lucruri dacă soarele nu-ți strălucește deasupra capului, m-ai auzit? Spaima de a te pierde mă ucide cu zile!

152

O așeză comod în poala lui, sub luminile orbitoare ale tuturor lămpilor pe care Nelly putuse să le adune. Serafina se ghemui cu ochii închiși, dar îi murmură în ureche:

-Nu scapi tu de mine așa ușor. N-aș fi putut pleca fără să-ți spun că te iubesc!

Peruggio o convinse să bea câteva înghițituri de cafea, care în mod evident îi făceau bine. Serafina deschise ochii – de acum respira normal, doar cercurile argintii din ochi lipseau cu desăvârșire și erau amândoi mai palizi decât de obicei.

-Amber, îmi pare atât de rău! îngăimă Serafina. Nu așa trebuia să fie!

Amber începu să plângă.-Faci tot ce ai făcut pentru mine și tot tu îți ceri scuze? Ești bună de

bătut!Își reveniră încet-încet din spaima prin care trecuseră. Nelly, care

părea cel mai puțin afectată, ca să destindă atmosfera se apucă să relateze pe scurt căutările zadarnice din Egipt și din Grecia, dar fu extrem de laconică în privința vizitei de la Broceliande. Amber era om, la fel și John și nu știa dacă ei puteau să înțeleagă fenomene care ei înseși i se păreau confuze. Nu scoase o vorbă, bineînțeles, despre transformarea lui Steve și încheie:

-Deci iată-ne aici fără nici un reper valabil și fără nici o idee! Halal aventură!

-Și ce veți face de acum înainte?Întrebarea lui Amber era justificată, dar nimeni nu părea să știe

răspunsul. Nelly încercă totuși să-și imagineze viitorul.-Serafina și Peruggio trebuie să întrerupă căutarea și să plece în

sud, într-o zonă cu mult soare și cer senin. În locul lor n-aș face altceva decât plajă, undeva în Marea Caraibilor sau pe vreo insulă paradisiacă din Pacific. John probabil se va întoarce la munca lui, eu voi nota cele întâmplate până acum – dacă peste un an și jumătate cineva va distruge Pământul, nu cred să înceapă cu editurile. Iar apoi mă voi întoarce în Egipt – acolo s-a rupt firul întregii istorii, de la întoarcerea din Egipt nu facem decât să orbecăim în beznă. Poate că în sala de sub Sfinx era ceva ce ne-a scăpat? Peruggio a găsit o singură inscripție acolo, oare n-au fost și altele, ascunse în întuneric? Ne-am bazat pe abilitățile noastre ieșite din comun, când de fapt ne-ar fi trebuit câteva reflectoare puternice . Acum știm unde e locul, nu avem nevoie decât de autorizația de a face săpături, de o echipă și de utilaje.

-De autorizație mă ocup eu, zise John.-Genial! Dar nu-ți mai trimite oamenii în zona aia, se pare că le

poartă ghinion. Experiența cu Steve a fost… în fine, nici nu vreau să-mi amintesc.

Nelly se oprise la timp, chiar înainte ca Amber să ridice, curioasă, ochii.

-Ce fel de experiență?-Am avut de-a face cu cadavre numai în cărțile mele și realitatea e

mult diferită, făcu Nelly calmă.John privi spre tavan. „Doamne, cum pot unii să mintă cu atâta

nonșalanță?” Nelly prinse gestul și-i zâmbi, fluturându-și cochet genele lungi,

153

încărcate de fard. Chipul lui Amber se posomorî pe dată. „Hopaaaa, e gelozie aici, pe bune. Cum s-o împac și pe asta?” bombăni Nelly în sinea ei.

-Ar fi bine să trecem în camera de zi și s-o lăsăm pe Serafina să se odihnească, spuse „asta” plină de tact.

Plecară cu toții, mai puțin Peruggio. Amber mergea șchiopătând și ținându-se de mobile, dar mergea.

-Se va face bine sau va rămâne așa? întrebă Serafina cu un glas slab.

-Iubito, nu te îngrijora. Vei reveni la vară, dacă până atunci Amber nu va găsi un profesor de gimnastică medicală. Și nu încerca să faci binele tuturor oamenilor, pentru că energia ta nu e infinită. Vei învăța cum să te folosești de abilitățile pe care le ai, dar asta cere timp – nu ești o fiică a luminii decât de câteva luni, de după nunta noastră. Dacă stau să mă gândesc, nici măcar nu e o jumătate de an, ci doar o sută șaizeci și două de zile.

-Numeri zilele?-Scad din doi ani timpul rămas, recunoscu Peruggio. Dar poate că

Nelly are dreptate, că trebuie să renunțăm o vreme la misiunea noastră și să ne facem vreme să trăim pentru noi înșine. De când nu te-am mai ținut în brațe, gândindu-mă numai la tine, fără să-mi pese de blestemata de misiune? De când nu te-am dezmierdat până să-mi zici tu „destul”?

Serafina zâmbi.-Asta poți s-o aștepți mult și bine! Nu voi zice niciodată „destul”, nu

mă voi sătura niciodată de mângâierile tale. Cred că va trebui să ne luăm rămas-bun de la Amber și să ne întoarcem la hotelul nostru. Ce-ai zice de o noapte lungă și romantică?

-Ți-ai revenit, dragostea mea?-Da, sunt bine. Haide!Apărură în sufragerie după ce stinseră puzderia de lumini. Serafina

era evident mai bine, începuse să se îmbujoreze. Pe ceilalți îi găsiră vorbind verzi și uscate – nu era nici unul din încăpere genul de persoană expertă în conversațiile mondene, dar fiecare voia să pară. Nelly comitea o gafă după cealaltă, dar se scuza mereu cu veșnicul „pe vremea mea era altfel”, până când Giovanna îi ciupi brațul – o asemenea afirmație venind din partea unei adorabile femei tinere nu putea trezi decât suspiciuni.

Serafina se pregăti de plecare motivând ora târzie, iar ceilalți păreau de acord că nu mai aveau ce să-și spună. John afișa un aer tot mai suferind pe măsură ce se apropia clipa plecării, iar Amber era vizibil preocupată. Într-un târziu izbucni:

-Habar nu am ce să-i spun Matildei când va veni și nu mă va găsi în scaunul cu rotile. Învățați-mă voi!

Nelly avea răspunsul pregătit:-Dragă, din cercul meu de admiratori fac parte și câțiva

bioenergeticieni celebri, am trecut cu unul dintre ei pe la tine și el te-a reparat. Bănuiesc că această Matilda e dispusă să accepte că există și minuni, nu?

-Nu chiar. E o persoană extrem de rațională.-Ei bine, orice om e rațional până la un punct. Ca să o convingi că

rațiunea și magia pot coexista, oferă-i din partea mea această carte. Va găsi în ea toate explicațiile pe care un om inteligent le caută.

154

Nelly își extrase din poșeta uriașă unul din volumele ei negre, în timp ce Peruggio nu-și putu abține un zâmbet ironic. „Câtă reclamă! La ce-i mai trebuie oare un responsabil cu publicitatea?” Amber primi volumul cu un „mulțumesc” pe care-l voia foarte recunoscător, dar în aceea clipă o fotografie căzu dintre filele cărții.

-La naiba, înjură Nelly, tocmai acolo am pus-o? Am căutat poza aia toată dimineața.

John se și aplecase, curtenitor cu doamnele. Dar până să-și recupereze Nelly poza care căzuse cu fața în sus, toată lumea o zărise deja. O cunoșteau cu toții – inscripția din biblioteca de sub Sfinx; doar Amber n-o văzuse și ei îi stârni curiozitatea.

-Pitagora? Unde ați găsit inscripția? Pare veche și gravată de cineva care nu știa să scrie grecește prea bine.

-Pitagora? sări Serafina. Noi am citit „agora”. Am căutat tablele de smarald într-un oraș grecesc antic, care să dispună de o agoră, un fel de poartă reprezentată de cei doi stâlpi verticali uniți în partea de sus printr-o bară transversală și să aibă o mănăstire sau biserică paleocreștină simbolizată de crucea greacă. Am datat inscripția la începuturile creștinismului.

-E logic ce spui, recunoscu Amber, dar eu o interpretez altfel: unde tu vezi o poartă eu citesc litera grecească „PI”, cea căreia noi îi atribuim în matematică valoarea de 3,14. Crucea e un „T” și aici mă gândesc la cineva nu foarte expert în arta scrierii – litera e între crucea egipteană și „Tau” grecesc, ca și cum autorul nu era prea sigur de forma literei. Poate un sclav din antichitate, care a cioplit inscripția la comanda stăpânului? Iar restul l-ați descifrat corect, „agora”. Deci asta dă „Pitagora”, după părerea mea.

Spre surprinderea ei, Serafina îi sări de gât, gata-gata să o răstoarne și începu să o sărute pe obraji.

-Oh, Amber, ești minunată! Fratele tău a avut dreptate, ești un geniu! Ne-ai scos din încurcătură!

-Nu te entuziasma, zise Amber prudentă. Pitagora a fost matematician, ce legătură poate fi între el și tablele lui Toth sau tablele de smarald ale lui Hermes? Nici măcar teorema lui Pitagora n-a descoperit-o el, era cunoscută dinainte. Egiptenii n-ar fi putut construi piramidele fără s-o folosească.

-Tocmai asta e, Amber! Cum să nu fiu entuziasmată acum, când în fine totul se leagă?

„Noaptea romantică” se transformase într-o noapte albă. Ședeau în apartamentul prezidențial închiriat de Nelly Noel – Giovanna, în cămașă de noapte (ea mai spera totuși la somn), John încercănat și obosit, Nelly vioaie ca întotdeauna, Peruggio atent și Serafina refăcută, agitându-se de zor. Tânăra femeie vorbea cu însuflețire, sorbind din timp în timp dintr-o uriașă cupă cu suc de fructe tropicale:

-Când am spus că lucrurile se leagă, am înțeles în fine ce voia spiritul din Lacul Zânelor să sugereze prin „pământurile străbunilor – pământurile zeilor”. Cine dintre voi își are strămoșii în Egipt sau în Grecia?

155

Nimeni, deși e adevărat că acolo s-au născut cele mai multe din legendele legate de zei. Dar noi căutăm un loc în care zeii și strămoșii se confundă, un loc legat de Pitagora într-un fel sau altul. Amber spunea că scrisul de pe piatră aparținea unui om care nu era cărturar – posibil un sclav știutor de carte. E un fapt dovedit istoric că Pitagora avea un sclav trac, un om de mare încredere pe care l-a luat în călătoriile lui din tinerețe și l-a învățat să scrie și să citească. Faptul că Pitagora a fost în Egipt unde și-a însușit matematica avansată a constructorilor de piramide, inclusiv celebra lui teoremă, e un lucru unanim acceptat. Preocupările lui Pitagora în domeniul numerologiei sunt cunoscute – credea că Universul întreg ascultă de legi matematice precise și că toată creația unei divinități unice și atotputernice este descriptibilă prin formule. Nu vă sună asta cumva cunoscut? Dacă cineva a fost interesat de o piatră a cunoașterii, numai Pitagora putea să fie acela. Însă până aici zeii și străbunii nu au nici un amestec. Dar povestea continuă prin sclavul trac căruia, după ce douăzeci de ani au umblat împreună prin lume, Pitagora i-a redat libertatea. Legendele strămoșilor mei spun că omul acela s-a întors la poporul lui.

-De unde știi asta atât de bine? întrebă Giovanna.-E simplu. Oravița a fost clădită pe un filon de aur, iar aurul acela

era exploatat din antichitate și lua drumul capitalei Traciei. Aici era venerat un zeu care cândva fusese om, Zamolxis, despre care se știa că în tinerețe trăise ca sclav și fusese eliberat, aducând poporului său o știință considerată acum două mii de ani străveche, dobândită în călătoriile peste mări și țări cu stăpânul lui.

-Deci Zamolxis ar fi fost sclavul trac al lui Pitagora?-Foarte probabil. Coincidențele sunt prea multe și prea

surprinzătoare. Zamolxis a dat poporului legile, scrisul și cititul, cunoștea mersul pe cer al astrelor, putea prezice vremea, eclipsele de soare și vindeca numeroase boli.

-Întocmai ca preoții egipteni, observă John. Deci o parte din știința secretă a Egiptului a ajuns în Tracia prin acest Zamolxis, care presupun că a fost zeificat. Și unde-și avea sălașul acest om-zeu?

-La trei zile de mers călare de capitală, pe un vârf de munte, răspunse Serafina. Se călătorea în direcția soarelui-răsare, până pe un platou înalt străjuit de un uriaș cap de om, cunoscut azi sub numele de Sfinxul, care arată direcția spre adăpostul tracului.

-Parcă noi nu credem în coincidențe, murmură Peruggio.-Acest om-zeu, reluă Serafina, a trăit ca un pustnic în vârful

muntelui. Cei care nu îi știau numele spuneau simplu că se duc la om, ca să primească îngrijiri medicale sau sfaturi înțelepte. Și muntele se numește până astăzi Omul. Are 2507 metri și e punctul cel mai înalt din masivul Bucegi.

-Când plecăm? vru să știe Giovanna.Nelly îi privi pe rând, cu seriozitate.-Nu știți ce vorbiți. Am fost odată, demult, în munții aceia iarna.

Zăpezile sunt uriașe și acoperă totul, nu se poate deosebi drum sau potecă. Pentru schiori e un vis, dar dacă noi căutăm urme pe teren, trebuie să așteptăm până în aprilie-mai, când zăpezile se topesc. Și-apoi amintiți-vă cât de greu suportă iarna fiii luminii. Dacă Serafina pățește ceva, Peruggio nu va supraviețui nici el și fără Mediator nici o făptură umană nu va putea găsi piatra verde a cunoașterii. Nu avem altceva de făcut decât să așteptăm primăvara și

156

între timp să luăm o pauză. Ăștia doi – arătă spre Serafina și Peruggio – vor pleca într-o croazieră, ca să nu aibă de-a face cu ploile interminabile care anunță la Sasca începutul de primăvară, iar eu, dacă nu aveți nimic împotrivă, îmi voi aduna jurnalele de călătorie din ultimele luni și voi scrie la viitoarea mea carte.

John privi pe geam în noapte.-Ce-o fi făcând acum Steve?Nelly răspunse liniștită:-Steve e un băiat deștept și descurcăreț, nu-mi fac probleme pentru

el. În zilele lungi și însorite ale verii, când pentru un vampir e cel mai greu, va avea deja șase luni și destulă minte să-și găsească refugii convenabile la răsăritul soarelui. Nu vă temeți pentru Steve!

Peruggio o privi și zâmbi.-Îmi place că ți-ai păstrat optimismul. Nici nu știi câtă nevoie avem

de el!-Tu vorbești, micuțule? Cu o asemenea soție lângă tine?Apoi Nelly bătu din palme:-Hai, gata, plecarea! În curând se va lumina de ziuă și eu trebuie să

mai trec printr-o ședință de machiaj ca să arăt decent la lectura publică de dimineață.

-Ne vei lipsi, șopti Serafina. Și tu, Giovanna.-Nici vorbă! Dacă aud că faci prostii și cauți pietre în loc să te

odihnești, voi veni să-ți dau toată bătaia de care bunica ta te-a iertat când erai mică!

Nelly trânti râzând ușa apartamentului în urma oaspeților pe care-i poftise afară în modul cel mai puțin protocolar cu putință.

157

Partea 2Pământurile zeilor

158

Cap. 15: Regina Caraibilor"Regina Caraibilor", dintre toate vasele ancorate pe chei, era cea

mai frumoasă și cea mai colorată navă. Pasarela mobilă fusese coborâtă și căpitanul își aștepta oaspeții cu tradiționalele cupe cu șampanie. Agenția turistică făcuse ca totul să fie ca în imaginația oamenilor: de unde-de nu-unde, găsise pe post de căpitan un adevărat lup de mare, cu o barbă albă de Moș-Crăciun, obrazul ars de soare și veșnica pipă în colțul gurii. Ochii omului zâmbeau veseli, cu aceea lumină în ei pe care o avea privirea celor obișnuiți cu spațiile nesfârșite și traiul în aer liber.

-Ulrich, ăsta-i vaporul? întrebă Serafina întorcându-se spre blondul care-i însoțea. Acesta făcea notă discordantă cu peisajul plin de palmieri și cu restul oamenilor, prin cămașa lui cu mâneci lungi. Dar el găsise că e mai nimerit să-și acopere brațele strălucitor de albe, decât să poarte tricoul cu mâneci scurte devenit aproape uniformă obligatorie în grupul de turiști.

-Ăsta e, confirmă Ulrich.-Zău, n-ai fi putut să alegi ceva mai modest? Știi că nu iubim luxul

ostentativ, nici Peruggio, nici eu.Ulrich râse.-Dacă era după capul tău, ai fi plecat în concediu într-o barcă de

pescari! Nu e vorba de lux, n-am închiriat vaporul numai pentru voi doi, deși eu așa aș fi găsit firesc să fac. Dar vezi, am ținut seama de gusturile voastre, nu de ale mele.

-Ooo, mulțumesc!Serafina se întoarse spre Giovanna și cele două se luară în brațe.-Acum vor plânge amândouă, bombăni Ulrich. Hei, fetelor, nu vă

despărțiți pentru totdeauna!Apoi Serafina depuse un sărut pe obrazul rece al blondului. Chiar și

în plin soare, Uri avea temperatura unei statui de marmură. Peruggio o îmbrățișă pe Giovanna și-și duse mâna la inimă în fața vampirului. Acesta îi luă de pe umăr geanta cu laptopul.

-Serafina, una din îndatoririle unei soții e să-i supravegheze bagajele bărbatului său. Cum îl lași să ia cu el așa o ustensilă diabolică, menită să-i distragă atenția de la dulcea lui nevastă?

-Uri, ai înnebunit? protestă Peruggio. Cum vom ține legătura o lună de zile? În majoritatea porturilor există conexiune la internetul fără fir!

-Ideea era să vă relaxați, nu să primiți mailuri de la noi, de la John, de la Steve sau de la Iustin, cu tot felul de probleme. Sau, chiar mai rău, să vă continuați căutarea prin bibliotecile virtuale. Nu, dragule, calculatorul tău rămâne aici, iar dacă nu te astâmperi, ți-l voi arunca în mare, acum, imediat. Nici peștii nu mănâncă așa ceva, până și ei au mai multă minte!

-Uri, nu! Dar mă gândeam să ne scriem, zise Peruggio.-Eu voi scrie, voi vă veți deconecta de toate problemele. Voi pune

pe hârtie tot ce ni s-a întâmplat de când am pornit dupa tablele de smarald și voi scoate o grămadă de bani din volumul ăsta, așa cum am scos din precedentul. Vezi deci că a vă trimite în croazieră nu reprezintă din partea

159

mea decât o investiție - n-am de gând să vă las să dați ortul popii în ploile de la Sasca, pentru că cititorii mei nu iubesc cărțile care se termină trist.

Peruggio deveni serios.-Dar Ulrich, pe bune, trebuie să rămânem în contact unii cu alții!-Dacă se întâmplă ceva grav, voi ști cum și unde să dau de voi,

răspunse Ulrich zâmbind. Am făcut o copie după biletele voastre de croazieră, itinerarul și datele exacte sunt trecute pe verso.

-Să ai grijă de tine, șopti Peruggio. Și de Giovanna!Blondul zâmbi arătându-și dantura impecabilă.-Dacă cineva ne vrea răul, să poftească! Ador să văd că cina mi se

zbate în farfurie!Spusese ultimele cuvinte pe un ton scăzut, în timp ce făcea cu

ochiul. Giovanna chicoti. Tinerele se mai strânseră odată în brațe, apoi Serafina și Peruggio urcară pasarela care ducea pe puntea vasului. Peste nici jumătate de oră, „Regina Caraibilor" anunța cu mugete prelungi de sirenă că ridică ancora. Însoțitorii rămași pe chei își mai fluturară o vreme batistele, până când vaporul se pierdu în zare, devenind doar un punct alb pe întinderea albastră a mării.

Din Florida, vasul naviga spre sud prin Golful Mexic, spre Marea Caraibilor de la care își luase numele. În cabine și pe cele două punți erau nouă sute de pasageri, majoritatea cupluri trecute de prima tinerețe, care visaseră zeci de ani între zgârie-norii cenușii ai marilor orașe să-și poată permite odată concediul de vis și acum profitau din plin de soarele după care tânjiseră o viață întreagă. Ulrich alesese cu atenție, dintre multele oferte turistice ale agențiilor specializate, tocmai „Regina Caraibilor" pentru că i se dusese vestea ca fiind unul dintre cele mai liniștite vapoare. Mark, căpitanul cu barba lui albă, iubea muzica în surdină, așa încât pe nava lui, chiar dacă petrecerile țineau până la ziuă, cei obosiți și dornici de somn se puteau relaxa în voie.

În două zile, Serafina și Peruggio făcură turul complet al tuturor spațiilor rezervate pentru turiști - pe fiecare punte se găseau câte două piscine cu apă de mare, vaporul avea trei restaurante - unul internațional, unul asiatic și unul cu specialități caraibiene - cinci baruri, săli de jocuri mecanice, cazinou și o mulțime de saloane de înfrumusețare, pe care doamnele le luară cu asalt.

„Astea nu sunt pentru noi" gândi Serafina și-și trase un șezlong la soare, unde lenevi ca o pisică de la răsărit până la apus. Un observator atent ar fi băgat de seamă că inelul de pe mâna ei, cu o frumoasă clepsidră alcătuită din două triunghiuri de onix, își schimbase încet culoarea - o firavă dungă albă se ivi într-unul din triunghiuri ca și cum cineva ar fi turnat în clepsidră nisip alb de pe o plajă însorită. Peruggio luă mâna soției, îi sărută degetele și murmură:

-E bine, e în sfârșit bine! Stai la soare cât de mult poți!Serafina nu avea nevoie să i se spună - fiecare fibră din corpul ei

tânjea după căldură și lumină așa cum n-o mai făcuse niciodată, nici măcar în iernile când la Sasca zăpada ajungea la acoperișul casei.

-Ce mi se întâmplă? se neliniști ea.-Nimic rău, iubito. Doar că fiii luminii au trăit într-o lume unde nu

exista întuneric și corpurile lor erau potrivite acelui mediu. Probabil a fost o corvoadă pentru strămoșii noștri să se adapteze pe Pământ. Iar tu acum devii

160

tot mai mult una de-a noastră, dar, vei vedea, asta îți va face plăcere. Când piatra inelului tău va fi albă ca zăpada, îți vei da seama de cât de multă energie dispui și de ce lucruri minunate poți face cu ea.

-Oh, aș vrea s-o văd deja și pe asta!-Răbdare, nu suntem aici decât de două zile, dragostea mea.Primele zile se scurseră după același tipic: vaporul înainta fără

escală spre sud iar fericiții călători nu zăreau decât apele Golfului Mexic și, arareori, un alt vapor la orizont. Apoi urma ca peisajul să se schimbe și croaziera să devină mai variată. Era prevăzut ca „Regina Caraibilor" să acosteze în principalele porturi de pe insule, unde turiștii aveau ocazia să participe la tradiționalele carnavaluri din februarie, de dinaintea postului Paștelui, să colinde piețele aglomerate și să se delecteze cu dansul, muzica și viața creolă, pline de culoare.

Serafina și Peruggio ieșeau în fiecare dimineață din cabina lor, se așezau pe șezlonguri la soare sau înotau în piscină cât era ziua de lungă. Serile erau rezervate dansului în restaurant sau, cel mai adesea, chiar pe punte unde briza mării adia în părul lor. După anii de singurătate, Serafina își redescoperea treptat gustul pentru rochiile de seară - pe pielea ei albă, rochia de un turcoaz adânc, brodată cu argintiu, atrăgea atenția tuturor ca un magnet. Alesese mătăsuri ușoare care se unduiau pe liniile perfecte ale corpului ei la fiecare pas și la cea mai slabă pală de vânt. În ciuda faptului că cei doi tineri nu voiau să atragă atenția, destule priviri se opreau asupra lor în serile când dansau pe punte. Trupurile lor se înlănțuiau în dans într-o poezie spontană, numai a lor. Își ghiceau gesturile unul celuilalt, le anticipau, se bucurau de orice atingere, de orice mângâiere și în tot acest timp se priveau ochi în ochi, țesând o vrajă în jurul lor.

-E magie! Parcă ar fi din altă lume! exclamase o doamnă corpolentă, după ce-i privise dansând.

Tinerii se fâstâciră și se retraseră în cabina lor. „Nu te speria, iubito, e normal ca oamenii să observe cât ești de frumoasă", gândi Peruggio.

„Da, dar ultima afirmație nu mi-a prea plăcut. N-ar trebui să ne expunem astfel, intuiția oamenilor nu e de neglijat", răspunse, tot mintal, Serafina.

Dacă până atunci nu citiseră mințile celorlalți pasageri, acum o făcură. Dar turiștii nu erau un pericol - se gândeau cu toții la carnavalul care va urma, câțiva domni cam trecuți se imaginau ținând în brațe tinere creole, fierbinți și sumar îmbrăcate, iar căpitanul Mark își zâmbea mulțumit în barbă. Făcea de douăzeci de ani același drum și oaspeții lui fuseseră mereu extrem de mulțumiți. La drept vorbind, Mark se gândea uneori și la Tommy, îngrijorat că acesta ar putea avea rău de mare. Cine era Tommy se lămuriră curând, când Mark apăru pe punte cu un soi de ghem alb și pufos pe uniforma lui impecabilă de marinar. Ghemul mieuna cu un glăscior firav și Mark îl luă în palmele lui mari ca niște lopeți, arse de soare. Micul animal se destinse și începu să toarcă.

-El e Tommy al patrulea, îl prezentă mândru căpitanul pasagerilor aflați în preajmă. Pe străbunicul lui l-am cumpărat tocmai când „Regina Caraibilor" ieșea din șantierul unde fusese construită. De douăzeci de ani vaporul n-a avut decât ape line și călătorii fără incidente și tot de-atunci nici o generație de motănei n-a avut rău de mare. El e a patra mascotă a vasului și

161

pentru micul Tommy asta e prima călătorie, de aceea eram puțin îngrijorat. Tatăl lui e deja bătrân și nu-i priește clima umedă, așa că l-am lăsat la țărm.

Tommy deveni alintatul și răsfățatul pasagerilor - se cățăra pe balustrada navei, se juca cu frânghiile de care atârnau colacii de salvare, dar cel mai adesea îl însoțea pe Mark, înfășurat ca un guler în jurul gâtului acestuia.

-Va ajunge ditamai monstrul, îi prezise Peruggio în râsetele celorlalți călători, în ziua când îl găsi pe micul Tommy încolăcit, dormind pe șezlongul lui.

Serafina se trezea uneori noaptea, rămânea tăcută ascultând muzica ce se auzea de pe punte, apoi adormea din nou în brațele lui Peruggio, care se încolăcea în jurul ei întocmai ca Tommy în jurul cozii, pe șezlong. Totul era minunat dar... unde naiba erau nopțile romantice după care tânjise atât? Își trecu palmele peste pielea lui Peruggio - caldă, catifelată, mirosind ca de obicei a cetină și a iarbă uscată la soare. Îi mângâie obrajii, buzele frumos conturate, ochii închiși cu genele lor lungi și arcuite, buclele de abanos ale părului ca mătasea. Îl adora, simțea din toată ființa ei bucuria de a fi acolo, cu el. Dar de ce îl privea astfel, ca un colecționar care primește un obiect de artă incredibil, pe care l-a râvnit toată viața? Bun, plăcerea estetică era un lucru mare, dar unde era dorința, dorința simplă și omenească pentru bărbatul care cândva îi făcuse sângele să fiarbă? Ce nu era în ordine? Oboseala, epuizarea ei? Se odihnea de aproape o săptămână, asta era tot ce trebuia să facă, iar albul clepsidrei de pe deget ajunsese la jumătatea pietrei. Senzația de leșin care o apucase în clipa când îi cedase lui Amber energia propriului corp a mai revenit de atunci, dar din ce în ce mai slabă, până când a dispărut de tot. Serafina se simțea iarăși sănătoasă și puternică, așa cum fusese întotdeauna, „un drac împielițat de fată", cum zicea uneori bunica ei. Și totuși ceva nu era așa cum ar fi trebuit să fie. Ce?

Peruggio se răsuci trăgând-o spre el și punându-i capul pe pieptul lui. Murmură pe jumătate adormit:

-Iubito, nu te frământa! Mâine, la lumina soarelui, toate lucrurile vor arăta altfel.

Serafina adormi, îndoindu-se de adevărul acestor vorbe.A doua zi își reluă plaja pe șezlong. Pielea ei albă se bronza încet,

dar frumos - nu se ardea ca blondele, nu-i apăreau pete roșii pe piele ca roșcatelor, deși părul ei avea luciri de aramă și fața îi era plină de pistrui. Peruggio ieși din cabină cu un tub de cremă de protecție solară.

„Trebuie să ne prefacem, iubito, că folosim și noi așa ceva. Altfel lumea de pe-aici s-ar minuna de bronzul tău superb, la un ten așa deschis la culoare".

„Bine", răspunse în gând Serafina. „Străduiește-te să pui pe mine cât mai puțin din crema aia, dar să-ți petreci cât mai mult timp făcând acest lucru".

Peruggio zâmbi și se apucă să întindă un strat, mai mult imaginar, de cremă pe umărul Serafinei. Soarele se juca pe fețele lor, era atât de cald și de bine... Acolo unde Peruggio o atingea, umărul părea să-i ia foc. Senzația coborî spre sânii ei, ridicându-i obraznic, focul i se strecură din coșul pieptului

162

în stomac, îi cuprinse întreg torsul și se răspândi în mâinile ei, până în vârful degetelor, apoi se infiltră în șolduri și în coapse, înnebunitor, așa cum nu mai cunoscuse nimic înainte. Ardea fără să doară, asemănător focului pe care ea însăși putea să-l producă, dar totuși diferit. Îi trezea simțurile făcând-o să-l dorească pe iubitul ei așa cum nu-l dorise niciodată, cum nu credea că e posibil să dorească. Întinse o mână în direcția lui și căscă ochii speriată – brațul ei devenise argintiu, luminând ca soarele. „Hai de aici până nu ne vede cineva", apucă să-i transmită mintal lui Peruggio, înainte de a se trezi luată în brațe și dusă în cabină. Se rostogoliră înlănțuiți pe covor, ignorând patul care părea prea departe și se iubiră sălbatic, cu o patimă pe care n-o mai cunoscuseră nicicând. Nu avuseseră timp să încuie ușa, dar oricine ar fi intrat, și-ar fi pierdut vederea - lumina din cabină era ca și cum o bucată s-ar fi desprins din soare și ar fi căzut pe Pământ.

Serafina își reveni în îmbrățișarea lui Peruggio, caldă și liniștitoare.-Ce-a fost asta?-Tu ce crezi?Peruggio îi ciufuli părul arămiu, râzând. Avea ochii atât de

strălucitori cum ea nu-i mai văzuse nicicând. „O frumusețe de dincolo de lumea oamenilor", gândi Serafina.

„Iubito, bine ai venit în lumea noastră! Știu că orice fată visează la niște nopți romantice, dar noi folosim nopțile pentru somn. Zilele, în schimb...". Peruggio își lăsă fraza neterminată, dar mâna lui ocrotitoare care se odihnea pe trupul ei începu să o mângâie. Serafina simți focul renăscând și arzând-o pe dinăuntru, dar se pare că el atât aștepta. Ultimul lucru pe care Serafina îl văzu, înainte de a fi orbită de propria lumină, era piatra inelului de pe mâna ei - albă, asemenea zăpezii sărutate de soare într-o zi de început de primăvară.

„Deci e normal să se întâmple una ca asta?"„Da, iubito, când ai devenit o fiică a luminii, Ariana ți-a promis că vei

cunoaște cea mai incredibilă dintre iubiri. Exact la asta s-a referit, am știut-o dintotdeauna".

Conversau mintal - Serafina era pudică și s-ar fi jenat să vorbească despre ceea ce simțise cu voce tare dar așa, ținând mâna lui Peruggio și transmițându-i gândurile ei, lucrurile deveneau acceptabile.

-Da, dragostea mea, de acum viața ta va fi asta, îi susură el în ureche, știind că ea adora să-i audă glasul. Vei avea parte de aceeași intensitate a trăirilor ca acum, mereu. Noi, spre deosebire de oameni, considerăm iubirea ca cea mai importantă și mai frumoasă parte a vieții noastre și nu uităm s-o cultivăm niciodată, asemenea unei flori prețioase, ca ea să ne însoțească de-a lungul întregii existențe.

-Peruggio... proorocirea că lumea fiilor luminii va renaște prin fata cu ochii ca marea crezi că se referă la noi cumva? Iar spiritul din Lacul Zânelor vorbea despre cea mai fierbinte dorință a noastră – îți doreai același lucru, acolo la lac, pe care mi-l doream și eu?

-Suntem un suflet în două trupuri, murmură Peruggio, legați pe vecie unul de celălalt. Cum crezi că mi-aș putea dori altceva decât îți dorești

163

tu? Știu la ce te-ai gândit atunci, știu și ce ai discutat cu bunica ta la Sasca, de Crăciun. Vom avea o familie fericită, cu copii, ca orice oameni normali.

Serafina făcu ochii mari.-Știai?-Cum poți să crezi că n-aș fi știut? Oare nu sunt soțul tău pentru a-ți

ghici și a-ți îndeplini cele mai tainice dorințe? Atât că trebuie să găsim înainte de toate piatra cunoașterii - nu o spun ca să pun misiunea Mediatorului înaintea vieții noastre comune, ci pentru că în cărțile lăsate de străbunii mei nu am găsit nimic legat de familie sau copii. Mi-e teamă pentru viața ta, pentru faptul că nu vei avea parte de aceea minimă îngrijire de care orice femeie are nevoie, că va trebui să te descurci singură - dar cu piatra cunoașterii ar fi simplu, nu? Ajunge să vrei să știi ceva și mintea ta îți aduce pe loc toate răspunsurile. Acum lucrurile sunt limpezi și se leagă în ordine unele de altele - după ce vom dobândi cunoașterea tuturor secretelor pierdute ale neamului nostru, vom putea să ducem mai departe lumea fiilor luminii - înainte de asta, ar fi o nebunie.

-Iarăși piatra, făcu Serafina. Dacă Ulrich ar fi aici, ar propune desigur ca cel care amintește primul de misiunea noastră să plătească o amendă.

Peruggio zâmbi.-Îmi lipsește Ulrich și veștile de la el, dar dacă mi-a luat laptopul,

acum n-are decât să suporte consecințele.Alți călători coborau în porturi și luau legătura cu cei rămași acasă,

dar Serafina și Peruggio evitară până și Internet-caffeurile. Se bucurau de aceea vacanță total lipsită de griji pe care și-o doriseră de amar de multă vreme. Acum zilele își schimbaseră cursul - vaporul ancora adesea, oferind turiștilor când posibilitatea vizitării unui oraș, când o plajă paradisiacă la umbra palmierilor. Toată America Centrală fierbea în febra carnavalurilor, iar seara pe punte răsunau ritmurile muzicii pasionale, de influență hispanică, sau tobele Africii negre. Serafina și Peruggio dansau în fiecare seara înlănțuiți senzual, iar noaptea dormeau neîntorși - Serafina nu se mai trezea să-și bată capul cu „ce nu e în ordine cu mine?". Ziua, când ceilalți călători băteau străzile colorate de prin porturi, ei rămâneau în cabină sau se rătăceau pe plaje pustii, departe de ochii indiscreți ai oamenilor, singuri numai ei și iubirea lor.

Într-una din seri, Peruggio și Serafina dansau ca de obicei pe punte sub clar de lună, într-un ungher liniștit izolându-se de agitația celorlalți turiști. Se auzi un zgomot, ca și cum niște pași incredibil de ușori s-ar fi apropiat din noapte.

-E Tommy, zâmbi Peruggio.Dar se înșela. În clipa când mintea lui sesiză o prezență umană, se

și simți apucat de mână și tras în colțul cel mai întunecat al punții. Un băiețel urcase la bord pe frânghiile care atârnau în jurul vasului. Era gol-pușcă, negru ca o statuie de abanos, pe trupul lui șiroia apa și răsufla ca și cum ar fi făcut un efort serios. Peruggio privi în zare, la luminile portului - să înoți noaptea până la vaporul ancorat departe de țărm era o performanță notabilă. Copilul întrebă într-un amestec de spaniolă și creolă:

-Tu ești Peruggio?-Da, eu sunt.

164

-În ordine. Stăpânul alb mi te-a descris atât de bine, că te-aș fi recunoscut oricum. Uite, mi-a spus să-ți dau asta, că dacă nu, mă ucide!

Își scoase din jurul gâtului o sfoară înnodată, de care cineva legase un plic din plastic transparent, impermeabil, în care pusese un bilețel. Înainte ca Peruggio să-l poată întreba ceva, copilul sărise deja peste bord. Se auzi un pleosc din locul unde corpul lui atinsese apa, apoi liniștea cuprinse din nou totul. Dacă n-ar fi fost dârele ude lăsate pe punte de picioarele băiatului și plicul din mâna lui Peruggio, s-ar fi zis că apariția n-a fost decât o plăsmuire a nopții cu clar de lună.

-Hai în cabină, șopti Peruggio. Dacă cineva ne-a găsit aici, e de rău!Serafina și Peruggio se aplecară cu grijă asupra plicului. Îl șterseră

de apă și-l deschiseră - înăuntru, biletul împăturit era uscat. Fusese scris cu pastă roșie și Serafina se înfioră.

-Nu e sânge, făcu Peruggio calm. E o prostie să scrii cu sânge ceva ce arunci în mare, pentru că apa dizolvă sângele. Dar oricum pasta roșie mă duce cu gândul la amicii noștri cu colți, ei adoră culoarea asta.

-Ulrich? întrebă Serafina.-Nu, el e mai manierat - n-ar amenința cu moartea un copil.Peruggio despături cu grijă hârtia și privi semnătura: Steve. Mesajul

era sumar: „Am nevoie de competențele voastre de ingineri chimiști - vreau totul despre tetradotoxină și bufotoxină, cu cât mai detaliat, cu atât mai bine. Informațiile să ajungă în plic închis în port la Cap Haitien, sub unul din bolovanii de pe țărm. Nu vă faceți probleme, vaporul vostru va trece pe acolo. Altfel lucrurile sunt sub control. Steve. PS: Ulrich vă salută".

-Cap Haitien, murmură Serafina. Singura țară unde nu era prevăzut să acosteze „Regina Caraibilor" este Haiti. Ce caută Steve în Haiti? Dracu' să-l ia pe Uri, ce bun ar fi fost acum un laptop!

-De când se ocupă vampirii de otrăvuri? se minună Peruggio. Ce, nu le mai ajung colții?

Dar luă o foaie de hârtie și se apucă să noteze, cu scrisul lui fin:„Steve, aici ai informațiile cerute. Am încredere că nu le vei folosi ca

să ucizi pe careva, pentru că ambele sunt otrăvuri letale pentru om. Tetradotoxina se obține din secrețiile peștelui-balon care trăiește aici în Marea Caraibilor. Produce moartea prin paralizie, ea se instalează întâi asupra creierului. Este atât de toxică încât poate deveni letală chiar și unsă pe piele, dacă pielea are o zgârietură cât de minusculă. În doze extrem de mici dă senzație de moarte aparentă, care poate dura câteva zile. Pulsul și ritmul respirației scad atât de mult în acest timp încât subiectul este de obicei considerat mort și îngropat. Efectul otrăvii este reversibil, dar creierul rămâne de cele mai multe ori puternic afectat, similar cu cel al persoanelor care se droghează de multă vreme. Nu există antidot cunoscut, care să înlăture eficace toate efectele toxice.

Bufotoxina este secretată de broasca râioasă. Era folosită în scopuri magice de alchimiști. Efectul ei este de sute de ori mai puternic decât al digitalinei - scade presiunea sângelui și duce la moarte prin infarct. În jungla amazoniană triburile băștinașe își înmoaie și astăzi săgețile în acest venin.

Ferește-te cât poți, deși nu știu ce influență poate să aibă otrava asupra sângelui de vampir, despre care Ulrich zice că e, el însuși, un toxic de

165

temut. Eu totuși te sfătuiesc să nu bei așa ceva. Nu știu ce întreprinzi, dar fii cu băgare de seamă și cruță-i pe oamenii din jurul tău".

Peruggio reciti de două ori scrisoarea apoi o introduse într-un plic pe care nu scrise decât „Steve" și-l lipi. Cum anume va ajunge plicul într-un loc care nu era pe ruta croazierei, n-avea habar, dar Steve scrisese „nu vă faceți probleme". Tinerii își alungară din minte îngrijorarea și se lăsară furați de somn, îmbrățișați tandru ca în fiecare noapte.

Se treziră cu soarele luminând cabina. Doar plicul de pe masă mai amintea de mesajul lui Steve, pe care Peruggio, prudent, îl ascunsese între bagaje ca să nu rămână la vedere. Soarele acela cald le făcea prea tare cu ochiul – înainte de a urca pe punte, Serafina căută cu buzele însetate gura iubitului ei, iar focul se aprinse instantaneu în trupurile lor înlănțuite. Asta însemna încă un timp petrecut în așternuturi, până când strălucirea nefirească de pe pielea lor urma să dispară. De pe punte se auzeau o mulțime de pași, circulația turiștilor fiind mai animată ca în alte zile.

-Vreau să merg să văd ce se întâmplă acolo, decise Serafina.-Bine, dragostea mea, dar ferește-te să mă atingi, altfel vom lua foc

iarăși foc amândoi.-O spui de parcă te-ar deranja, îl tachină tânăra femeie râzând.-Dacă crezi asta, convinge-te singură cât de mult mă deranjează.

Abia aștept! răspunse Peruggio râzând și el și începând să-și descheie cămașa.

-Nu, pe bune acum, trebuie să aflu ce-i cu agitația de pe punte.-Am dat noi foc vaporului și nu știm, sugeră Peruggio.Când ieșiră pe punte, se auzea vocea ghidului în difuzorul stației de

amplificare, explicând ceva mulțimii de turiști, dar un grup mare se adunase în jurul căpitanului Mark, care avea mereu mai mult succes decât orice ghid angajat de agențiile de turism. La prova se profila o bucată de pământ muntos, cu înfățișarea paradisiacă a tuturor insulelor tropicale.

-Aceasta este „La Tortue”, insula în formă de broască țestoasă care a dat numele orașului Tortuga. Cine a auzit vreodată despre „Frăția coastei”, știe despre ce vorbesc.

Se auzi un cor de voci aprobatoare, iar o doamnă trecută binișor exclamă:

-Ah, ce n-aș da să mă răpească un pirat chipeș!Un domn la fel de ofilit îi privi lanțul gros de aur care înconjura cele

trei rânduri de guși, apoi decise în gând: „eu, unul, n-aș răpi băbătia nici dacă ar purta pe ea tot aurul din Banca Angliei”. Serafina îi citi mintea din întâmplare și făcu eforturi să rămână serioasă. Ca de obicei asta avu efect contrar, dar râsul ei se pierdu în murmurul general al vocilor.

-Ancorăm pe coasta piraților? se interesă o femeie.-Nu! Vocea lui Mark era fermă și plutea peste tot grupul. Tortuga nu

mai este o atracție turistică și agenția nu răspunde de viețile imprudenților care ar coborî în Haiti.

-De ce? vru să știe aceeași voce dinainte.

166

Mark nu-și pierdu calmul și nici pipa. Răspunse, mestecând coada acesteia între dinți:

-Haiti este o destinație evitată de turiști din cauza nesiguranței. Veșnica schimbare a regimurilor politice și dezastrele naturale au făcut din Haiti un loc unde mizeria și condițiile precare de trai generează banditism. Viețile voastre nu ar fi în siguranță în acest loc.

-Ar mai fi și woodoo, preciză un bărbat, iar grupul îi primi intervenția cu un „oooo” prelung.

-Desigur, practicile de magie neagră, făcu Mark imperturbabil. Veți asista la seri folclorice cuprinzând elemente de magie în deplină siguranță, chiar aici pe vas. Pentru asta nu e nevoie să vă puneți viețile în pericol, iar experiența va fi oricum palpitantă.

Grupul se destrămă – oamenii primiseră un subiect pe care să-l comenteze. Serafina și Peruggio schimbară doar o privire rapidă între ei, dar privirea aceea spunea totul – îl citiseră pe Mark și în mintea lui stăruia teama.

„Nu pare un tip ușor de speriat, iubitule. Dacă se teme, înseamnă că știe ceva”.

Peruggio aprobă printr-o ușoară înclinare a capului și se apropie de căpitan.

-Nu vă supărați, noi lucrăm ocazional pentru National Geographic și ne interesează tot felul de povești exotice. Citeam pe undeva că, pentru a-și câștiga independența, în 1804, sclavii haitieni ar fi participat cu sutele de mii la o ceremonie woodoo și că prin asta se explică desele dezastre naturale care lovesc țara. Ați auzit despre această istorie?

Căpitanul privi cu atenție chipul deschis, prietenos al tânărului.-Dumneata te numești…-Sorriente, familia Sorriente, răspunse Peruggio respectuos.-Ah, da, mi-amintesc. De cum am văzut lista de pasageri mi-am

propus să vă întâlnesc. Când am tras ultima oară la țărm pentru mai mult de trei zile, de Crăciun, am urmărit la televizor un film documentar despre blestemul mumiilor egiptene. Voi l-ați realizat?

-Da, soția și eu.-Mi-a plăcut, bravo! Deci sugerați că anumite substanțe utilizate în

procesul de mumificare s-ar fi descompus generând toxine și că acestea ar fi dus la moartea unora dintre arheologi?

-Întocmai. Noi suntem, amândoi, ingineri chimiști și analiza științifică a tehnicii egiptene de mumificare ne-a condus la această concluzie. Nu poate fi vorba de nici un blestem, astea sunt simple superstiții.

Mark părea sincer interesat.-Să înțeleg că și în cazul legendelor legate de magia haitiană ar

exista o explicație similară? Să ne așteptăm la un alt film documentar pe această temă?

-Studiem încă problema, dar noi așa credem. Nu putem accepta că woodoo ar ține de paranormal.

-Nu-i rostiți numele, zise repede căpitanul. Superstiție sau nu, mă feresc să tulbur apele acestea. Nu m-am referit niciodată când am navigat pe aici la acel tip de practici și marea a fost mereu calmă și binevoitoare cu mine.

-Dar istoria legată de independența statului Haiti o puteți confirma? se amestecă în vorbă și Serafina.

167

-Acela e un episod cum nu se poate mai real, răspunse căpitanul. Scrie și în cărțile de școală. Haiti a fost colonie franceză și în urma revoluției din metropolă de la 1789 sclavia a fost abolită. Napoleon a reintrodus-o, disperat să asigure mâna de lucru pentru plantațiile din insulă. Sclavii au pornit un război de eliberare și contra Franței și contra statutului lor. Da, așa se spune, că au săvârșit practici specifice acestor locuri ca să-l câștige.

-Iată un subiect interesant pentru reportajele noastre, spuse Peruggio.

-Da, dar vă previn că s-ar putea să fie periculos. În Egipt ați dezgropat secrete milenare, pe când aici aveți de-a face cu forțe care încă sunt în plină acțiune.

Un om din echipaj se apropie de căpitan și-i șopti ceva la ureche.-Bine, zise acesta, voi veni imediat. Apoi se întoarse spre cei doi

tineri: îmi pare rău că datoria mă cheamă în cabina de comandă, dar vă sfătuiesc să fiți foarte prudenți. De Carlos Enrique Mayor ați auzit?

-Nu, răspunseră într-un glas Serafina și Peruggio.-Doriți-vă să nici nu auziți.Apoi își duse două degete la chipiu, zâmbi și plecă în urma

marinarului.Cei doi tineri se întoarseră la îndeletnicirea uzuală a turiștilor de pe

un vapor, aceea de a căsca gura la țărmul care le defila prin fața ochilor. „Ai reținut numele, iubito? Îl ucid pe Ulrich cu prima ocazie – ce

bună ar fi fost acum o căutare pe Internet”.„Ne ocupăm mai târziu de asta, dragul meu. Acum ar fi interesant să

aflăm ce anume s-a stricat la unul din computerele navei”.Mark era remarcabil de calm și părea bine dispus ca întotdeauna.

Dădu câteva comenzi scurte și vasul își schimbă cursul. Majoritatea gălăgioasă a turiștilor nici nu băgă de seamă, dar Serafina și Peruggio coborâră în cabina lor și scoaseră busola și harta dintre bagaje.

-La naiba, făcu Peruggio, ne îndreptăm exact spre Cap Haitien.-Nu pare a fi ceva grav, murmură Serafina. Dacă l-am citit bine pe

Mark, unul din computerele din cabina de comandă, care își face un autotest odată la câteva ore, a semnalat defectarea unei piese. Căpitanul nu pare impresionat, dar a decis că e mai bine să solicite o piesă nouă. Reparația o va face electronistul de serviciu la bord, în timp ce nava își va continua drumul. Bănuiesc că ceilalți pasageri n-or să aibă habar de nimic.

-Nu, desigur, răspunse Peruggio. Vom ajunge la Cap Haitien înainte de răsărit, când toți dorm. Până să se trezească, vom fi deja în larg. Ciudată defecțiune – mă gândeam că ar fi posibil ca cineva să fi emis un semnal de mare putere de pe țărm, care să perturbe autotestul calculatorului.

-Cineva despre care știm prea bine că se pricepe la așa ceva, completă Serafina. Steve ar fi un candidat ideal.

Peruggio surâse.-Exact la el mă gândeam și eu.-Și cum vei face ca să predai scrisoarea? Dematerializarea aici pe

vas ar atrage prea mult atenția, lumea ar crede că am fost loviți de un fulger din senin.

-Voi proceda ca și băiatul care mi-a înmânat mesajul lui Steve. Voi refolosi plicul lui transparent, impermeabil și voi înota până la țărm. Vaporul nu

168

poate ancora prea departe de chei, probabil o barcă îi va aduce piesa de schimb ca să nu bată la ochi. Mark are o idee grozavă, dacă turiștii observă și întreabă ceva.

-L-ai citit?-Da, iubito. Peruggio râse. Va spune că așteaptă un veterinar pentru

diareea lui Tommy.La trei ore după miezul nopții, motoarele „Reginei Caraibilor”

fuseseră oprite și nu se mai auzeau decât valurile lovind bordajul vaporului. Peruggio îmbrăcă o cămașă neagră și niște pantaloni la fel de închiși la culoare, ca pielea lui albă să nu fie vizibilă prin apa clară. Încălecă parapetul și se lăsă să alunece lin pe una din frânghiile care spânzurau la exteriorul vasului, astfel ca să nu scoată nici un sunet când va atinge apa. Se depărtă de vapor înotând lin printre valurile călduțe, sub clar de lună. Nu se temea de nimic, nici măcar de peștele-balon. Nici o vietate nu era atrasă de sângele său argintiu. După mai puțin de jumătate de oră, ajunse la țărm, zări bolovanii indicați în misiva lui Steve și privi în jur. Nu se vedea nici țipenie de om și nu se auzea nici o mișcare, exceptând activitatea a trei indivizi care se învârteau în jurul unei bărci cu motor. Peruggio le citi gândurile și se liniști – urmau să ducă, într-adevăr, piesa de schimb pe puntea vaporului. Puse scrisoarea sub unul dintre bolovani și privi relaxat în jur. Vântul adia cald, uscându-i părul și hainele ude, mintea Serafinei îi spunea că pe vas e liniște, turiștii dorm iar Mark, calm, șede pe punte și trage din pipă, cu Tommy în brațe.

Apoi aerul începu să vibreze și temperatura plăcută a nopții caraibiene scăzu brusc. Peruggio privi atent în jur, cu toate simțurile treze – corpul său detectase magia și se aștepta să fie atacat din întuneric. În loc de asta, o siluetă de bărbat mai degrabă scund apăru din senin și se apropie de el. Omul purta o pălărie cu boruri mult prea largi, care părea că-l strivește. Peruggio se încordă – în ciuda aerului pașnic, bărbatul emana magie prin toți porii pielii. Când ajunse la câțiva zeci de pași, Peruggio îl recunoscu și șopti, cu un oftat de ușurare:

-Hei, Steve, bine te-am găsit! Mă pui să-ți ascund scrisori de amor sub pietroaie, în loc să vii tu însuți pe vas ca să afli ce te interesează?

Steve clătină din cap, vizibil necăjit.-Nu pot veni acolo, oricât aș vrea. N-au trecut decât trei luni de la

transformare și încă nu mă pot controla pe deplin în apropierea sângelui omenesc.

-Ce cauți aici? Te știam în Egipt!-Răzbunare, șopti Steve. Dacă presupunerile mele se confirmă, n-ai

idee peste ce lucru monstruos am dat și cât e răul de întins.Peruggio deveni curios. Mintea vampirilor era opacă pentru el, așa

încât trebui să întrebe:-Despre ce vorbești? Îmi povestești și mie?-Nu pot acum, pentru că m-ar prinde răsăritul soarelui. Și, pe lângă

asta, nu am încă toate datele problemei. Informațiile de la tine nu sunt decât o părticică dintr-un angrenaj mult mai vast.

-Te pot ajuta cu ceva?-Nu, Peruggio, m-ai ajutat deja. Dacă vrei să știi cu ce mă ocup,

vorbește cu Ulrich. Ar trebui să țin legătura și cu John, dar e prea curând, așa că nu-i trimit mesaje decât creatorului meu, care mă îndrumă.

169

-El nu te poate ajuta? Dacă ar veni aici…Steve scutură din cap, hotărât.-Nu, nu înțelegi, nu e ca la oameni. Ulrich îmi dă sfaturi bune, dar nu

poate face lucrurile în locul meu. Eu trebuie să-mi duc la îndeplinire răzbunarea, eu trebuie să beau sângele ucigașilor mei, altfel setea nu mă va părăsi niciodată.

Un al patrulea individ se apropie de cei trei din barcă, aducând cu sine o cutiuță mică, dreptunghiulară. Peruggio deveni atent la ei.

-Băieți, zise omul în franceză, asta aveți de dus. E un circuit integrat, să vă pună naiba să-l udați!

-Acum du-te, șopti Steve. Am legat un odgon cu o buclă la capăt de barcă, te prinzi de buclă și te duc ei până la vapor, fără efort. Și… mulțumesc pentru Amber.

-Steve, o ultimă întrebare. Ai auzit cumva de Carlos Enrique Mayor?-De ce vrei să știi? Nu-ți stă bine capul pe umeri?-Totuși…-Va fi cina mea într-o seară foarte fericită pentru mine. Să-ți ajungă

asta!Apoi vampirul dispăru înghițit de negura nopții, iar Peruggio se lăsă

să alunece fără zgomot în apa lină. Găsi capătul odgonului pe sub apă și se prinse de el. La cât era de ușor, oamenii din barcă nu vor avea habar că transportă pe sub apă un pasager clandestin. Își controlă mintea ca să-și impună să nu respire pe durata cursei până la „Regina Caraibilor”, dar pentru barca rapidă distanța aceea nu însemna mai mult de două-trei minute.

Barca se lipi de corpul uriaș al navei și o scară fu coborâtă pentru cei trei pasageri. Peruggio scoase capul din apă, inspiră adânc și se scufundă sub vapor, ieșind din mare pe partea opusă celei în care urcaseră cei trei. Se cățără pompierește pe una din frânghiile atârnate de vas, binecuvântând în sinea lui inițiativa de demult a Serafinei, care-l învățase să se cațere pe orice, de la copaci la cascade de gheață, în munții din jurul Oraviței. Se tupilă pe punte, într-un ungher mai slab luminat, tocmai când Mark apăru cu veșnica lui pipă și motanul Tommy pe umăr.

-Mulțumesc, băieți, e în regulă! Defecțiunea a dispărut, nu știe nimeni cum. Dar dacă tot ați adus piesa, e bine adusă, nu strică niciodată să avem o rezervă.

„Băieții” se întoarseră cu barca la țărm, iar „Regina Caraibilor” își porni motoarele puternice. Peruggio zâmbi în sinea lui - știuse că așa se va termina toată povestea. Își stoarse hainele de apă și se strecură în cabina unde Serafina îl aștepta ca să adoarmă în brațele lui.

Cap.16: Răpăit de tobePasarela fusese coborâtă și, în aplauzele furtunoase ale turiștilor,

zece perechi urcară la bord, ținându-se de mână doi câte doi. Bărbați și femei erau îmbrăcați la fel, dacă e să atribuim cuvântului „îmbrăcăminte” sensul occidental al termenului: purtau slipuri minuscule dintr-un material auriu și cam atât. Asta nu însemna câtuși de puțin că-și arătau cu prea multă dărnicie

170

pielea ca de ciocolată, din contră – femeile aveau în jurul gâtului coliere de scoici și pene multicolore de papagal, care le coborau până în talie, acoperindu-le sânii. Părul le era prins la ceafă și împodobit de asemenea cu pene, iar la glezne și la încheietura mâinilor își zornăiau brățările late, incredibil de multe. Și ei, și ele erau desculți, cu trupuri de o frumusețe sculpturală. Bărbații aveau pielea pudrată cu o pulbere aurie, amintind de legendarul El-Dorado, iar la glezne și în jurul gâtului le străluceau colane impresionante din metal aurit. Femeile păreau că făcuseră baie într-un bazin umplut cu paiete, care li se lipiseră de piele și reflectau luminile de pe vas, în toate culorile curcubeului. Ropote de aplauze îi însoțeau peste tot, iar ei răspundeau plecându-și capetele și zâmbind larg, cu dinții lor albi, perfecți.

În spatele dansatorilor apărură cinci indivizi cu bustul gol și pantaloni largi, aurii, purtând tobe de cele mai variate mărimi, de la unele cât o farfurie la altele uriașe. Încheieturile toboșarilor erau împodobite cu brățări metalice, care scoteau clinchete plăcute la orice mișcare. Alaiul colorat îl încheiau două personaje ciudate – un vrăjitor îmbrăcat într-o mantie multicoloră de pene, care purta pe față o mască hidoasă, în stilul artei aztece și un individ în pantaloni și cămașă albă, contrastând cu costumele pestrițe ale celorlalți. Acest din urmă ins, un creol cu pielea de ciocolată, avea fața vopsită cu o substanță albă, care pe Serafina o duse cu gândul la stratul gros de lapte de var cu care se văruiau primăvara pomii în Sasca. Vrăjitorul căra după sine o covată din tablă, al cărei rost deocamdată nimeni nu putea să-l ghicească.

„Regina Caraibilor” părea construită dinadins pentru acest gen de spectacole. Puntea superioară, la care se ajungea pe o elegantă scară în spirală, acoperea doar pe jumătate puntea inferioară, dând impresia unui balcon uriaș sau a unei loji la operă. În mijlocul punții inferioare fusese adus un covor de culoarea ierbii proaspete, pe care urmau să se desfășoare dansatorii. În jurul covorului erau amplasate reflectoare multicolore și câteva videocamere. Acestea retransmiteau spectacolul către două ecrane cu diagonala de câțiva metri, montate fiecare pe câte una din punți, astfel ca totul să poată fi văzut bine de fiecare turist. Electronistul navei își avea locul lângă covorul verde, la un pupitru plin de butoane și se pregătea să mixeze imaginile și sunetul. Ospătarii celor trei restaurante se mișcau discreți prin mulțime, oferind tuturor pahare de Cuba Libre.

Vestea că Peruggio și Serafina lucrau pentru National Geographic se răspândise printre pasageri, deși tinerii voiau să-și păstreze anonimatul. Dar acest lucru se dovedi folositor, pentru că Peruggio reuși să-și instaleze trepiedul aparatului de fotografiat chiar lângă balustrada punții superioare, locul de unde se vedea cel mai bine întreaga scenă.

Toboșarii dezlănțuiră un răpăit infernal – conversația mentală rămânea singurul mod de a comunica, vocea fiind acoperită de larma grupului folcloric. Serafina se pregăti să ducă la buze paharul de băutură.

„Nu bea, iubito. Avem ocazia să studiem în largul nostru reacția oamenilor și trebuie să fim pe deplin stăpâni pe simțurile noastre”

„Parcă suntem în concediu, dragule. Și un pahar de Cuba Libre n-a îmbătat pe nimeni”.

„Nu de îmbătat e vorba. Dar acest spectacol poate să ne ofere multe. Dacă e doar un surogat pentru turiști, atunci vom face câteva poze

171

drăguțe de vacanță, dar dacă vrăjitorul ăla chiar își va face meseria la modul serios, vom avea la ce să reflectăm”.

„La ce te aștepți?”„Nu știu, dar aceste ritualuri magice caraibiene se spune că au darul

de a elibera spiritul de trup și de a da participanților posibilitatea să intre în contact cu eul lor ascuns, cu spiritele strămoșilor sau cu tot felul de creaturi ale lumii de dincolo. Unii le descriu ca fiind experiențe extrasenzoriale profunde, care pot marca omul pentru întreaga viață”.

Serafina surâse sceptică. Nu-și lăsase în urmă de prea mult timp existența pur umană, când se lăudase cu o logică de fier și încă i se părea ciudat să se bazeze mai mult pe subconștient și intuiție decât pe mintea ei riguroasă. „Experiențe extrasenzoriale…hm, da’ de unde, Peruggio. Va fi o seară cu dansuri exotice excitante, care se va termina cu o beție cruntă cu rom cubanez”.

Peruggio zâmbi dulce Serafinei, dar rămase la părerile lui – se aștepta la mai mult decât la o simplă seară de folclor caraibian. „Sondează mințile oamenilor, iubito și vom vedea cine are dreptate”. Apoi își spuse în gând că încălcase prima lege a căsniciei – „nevasta are mereu dreptate” și începu să râdă. Dar ceva – un al șaselea simț sau poate un dar ascuns al Mediatorului – îi șoptea că în aceea noapte se va întâmpla ceva important. Își făcu de lucru reglând teleobiectivul aparatului de fotografiat. Pentru orice eventualitate, niște poze de vacanță n-ar fi stricat nimănui, măcar va avea ce să-i arate lui Ulrich la revenirea din concediu.

Serafina întoarse capul, scrutând din ochi mulțimea. Voia să-și fixeze atenția asupra unei persoane și nu știa pe cine să aleagă. Constată cu surprindere că lângă ea luase loc exact grupul de bătrânei care visase, la începutul croazierei, la o aventură cu băștinașe fierbinți și nu prea îmbrăcate. Zâmbind în sinea ei, hotărî că găsise subiectul ideal al experimentului. În plus, grupul nu era decât la doi pași de ea și asta conta pentru cineva începător într-ale telepatiei. Își goli mintea de orice gânduri proprii, se concentră și pătrunse în creierul unuia dintre moșnegi. Văzu câteva secvențe, ca dintr-un film, apoi se retrase și privi scena de pe covorul verde prin proprii ochi – dansatorii se dezlănțuiseră în ritmul frenetic al tobelor. Reluă contactul cu mintea bătrânului și imaginea dinainte reapăru. Serafina simți că obrajii îi iau foc și-și ascunse fața la pieptul lui Peruggio.

„Ce-ai pățit, iubito?”Serafina nu zise nimic, arătă doar spre grupul de bătrâni. Privirea lui

Peruggio deveni strălucitoare și argintie.„Ei, bravo! Nevastă-mea se uită la filme deochiate în capetele

oamenilor!”„N-am vrut, iubitule. Și oricum, ce am văzut mi s-a părut scârbos.

Plus că nu înțeleg nimic!”.„Ce nu înțelegi?”„Păi, aveam impresia că moșul vede exact ce am citit eu în mintea

lui, în nici un caz spectacolul. Parcă s-ar fi decuplat de tot de realitate. Cuba Libre nu e un drog, nu?”

„Perfect adevărat, iubito. Bătrânul era în transă, iar dacă mâine îi vei spune că a stat pe scaun toată seara și s-a uitat la un spectacol, va râde de

172

tine. El e ferm convins că ceea ce vede cu ochii minții i se întâmplă chiar în clipa asta”.

„Îmi voi căuta alt subiect”, gândi Serafina. „O doamnă de exemplu, mintea ei va funcționa într-un mod mai decent”.

„Vezi să n-ai surprize, iubito! Eu îmi protejez creierul de cei din jur și nu mă mai gândesc decât la aparatul de fotografiat, ca să n-o iau razna de tot”.

Serafina își fixă atenția asupra unei femei aflate în apropiere, dar se scutură, oripilată.

„Ce naiba au oamenii ăștia, au înnebunit cu toții?”.Peruggio îi puse un braț în jurul taliei. Avea un efect liniștitor și era

cumva ca o apă limpede, care spăla toate acele imagini dezgustătoare pe care ea le văzuse în mințile oamenilor.

„Ascultă muzica, iubito. Am bănuit de cum am zărit tobele acelea uriașe. Există mai multe metode pentru a lua în posesie mintea cuiva: drogurile, fumul halucinogen al unor plante, sunetele… Tobele produc și infrasunete, pe care nici noi, nici oamenii nu le pot auzi – doar Ulrich zice că le percepe din când în când. Frecvențele foarte joase interferă cu frecvențele de funcționare ale creierului uman – ăsta e un lucru dovedit. E principiul pe care se bazează învățarea în somn sau unele tehnici de hipnoză – creierul este adus cu ajutorul infrasunetelor într-o stare aflată între somn și veghe, după care subiectului i se pot induce anumite trăiri sau poate fi stimulat să facă lucruri pe care nu le-ar face în stare conștientă. Turiștii noștri cred că se distrează fiecare pe gustul lui, dar de fapt există o singură minte care conduce lucid tot grupul, cea a vrăjitorului”.

„Noi de ce nu simțim influența tobelor?”Peruggio surâse.„Pentru că creierele fiilor luminii funcționează într-o gamă de

frecvențe diferite, mult mai înalte. Și pentru că noi avem tendința de a bloca automat tot ceea ce interpretăm ca fiind un atac mintal.”

Ansamblul de dansatori se înclină, în aplauzele și uralele asistenței. Femeile se retraseră într-un colț, iar bărbații, rămași singuri pe covor, începură o reprezentație cu torțe aprinse. După asta urmă momentul culminant al serii. Într-o engleză destul de cursivă, vrăjitorul tribal explică oamenilor că individul cu chipul vopsit în alb era un zombi, un mort pe care magia lui îl adusese la viață, făcându-și-l sclav. Acum „sclavul” executa fără crâcnire orice ordin al creatorului său, fără să simtă durere, frig sau foame.

Pe covor fu depusă o placă lunguiață dintr-un material albicios. Serafina citi cuvântul „azbest” în mintea lui Peruggio și se înfioră – oare mortului-viu i se va da foc și voiau să protejeze covorul? Când nimeni nu se mai gândea la covata adusă de vrăjitor, aceasta reapăru și fu umplută cu tăciuni încinși. Personajul cu masca pe față aruncă ceva în foc – se degajă un miros plăcut, de parcă ar fi ars ierburi aromate și se ridicară vălătuci de fum alb. Când fumul se risipi, toboșarii își întețiră ritmul și omul cu fața albă păși țeapăn și nepăsător cu picioarele goale în covata plină cu jăratic. Asistența amuți, cu răsuflarea tăiată, dar apoi izbucni în aplauze nesfârșite. Zombi începu să danseze în foc, în ritmul tobelor. Hainele lui nu ardeau, iar pielea tălpilor îi rămânea rozalie - și le arăta mândru de fiecare dată când ridica picioarele.

173

„Nu-i citi pe cei doi”, auzi Serafina în gând. „Te vor simți și vor reacționa ca la un atac”. Își întoarse capul spre Peruggio, surprinzându-i o licărire argintie a irisurilor. Era convinsă că el tocmai îi citise.

„Seara caraibiană” se termină în ovațiile turiștilor și la lumina focurilor de artificii. Tinerii se retraseră în cabină de îndată ce dansatorii părăsiră vasul. Nu le plăcea îmbulzeala și voiau să rămână singuri cu gândurile lor.

-Deci, dragostea mea, ai ceva să-mi spui? începu Serafina, dornică să-și tragă soțul de limbă.

-Da, individul care-l interpreta pe mortul-viu era tot atât de mort ca tine și ca mine și probabil tălpile îi fuseseră unse cu ceva pentru numărul de magie. Dar vraciul avea un sistem de apărare a minții cum nici la John n-am mai întâlnit, și doar John a fost școlit pentru asta.

-Ai încercat să afli ce gândește?-Nu, pentru că aș fi atras atenția asupra mea. Doar suntem în

concediu și ne ferim de belele, ai uitat?-Un lucru e sigur, făcu Serafina convinsă. Știm măcar ce caută

Steve în partea asta de lume. Dacă în Caraibe vracii triburilor pot să producă printr-o metodă oarecare așa-numiții zombi, indiferent de ce natură ar fi aceștia, Steve s-a orientat după zicala „cine se aseamănă, se adună” și a venit să găsească alții ca el.

-Nu, iubito, legende cu vampiri au toate popoarele. Nu cred că Steve a venit în Haiti ca să întâlnească alți vampiri. Și-apoi ei duc de regulă o existență singuratică, cel puțin așa zicea Ulrich.

-Aș vrea să-i povestesc lui Ulrich seara caraibiană, el sigur are o părere despre magia vraciului.

-Ha, să te văd făcând asta! Cum îi vei povesti ce ai văzut în mințile oamenilor?

Serafina roși.-Vampirul naibii, crezi că dinadins ne-a trimis încoace?-Nu, zise Peruggio râzând. Dacă ar fi știut ce experiență îi așteaptă

pe călători, ar fi venit și el cu noi. -Dar nu poate fi hipnotizat, protestă Serafina. -Nici nu trebuie! S-ar fi distrat de minune doar privind mutrele

amețite pe care le făceau oamenii.Până în zori, mintea veșnic activă a Serafinei produse o nouă teorie:-Ascultă, crezi că piatra verde emite sunete? Că noi căutăm de fapt

un instrument muzical? În fond despre asta era vorba, cum să eliberezi spiritul de trup ca să-i dai puterea de a stăpâni materia.

-Dacă mai amintești o singură dată, pe durata concediului, de misiunea noastră, vei fi amendată, o amenință Peruggio.

-Da? Dar eu n-am terminat! Ce poate să aibă în comun Egiptul faraonilor cu Haiti? Faptul că în ambele locuri oameni care se pretindeau stăpânitori ai magiei susțineau că pot învia morții.

Peruggio căzu pe gânduri. Simțea că de astă dată Serafina avea dreptate, dar totuși intuiția îi șoptea că în toată această istorie ceva le scapă.

-Bine, iubito! Morții sunt specialitatea lui Ulrich, îl vom vedea peste o săptămână și vom discuta cu el. Oricum, trebuie să-mi recuperez laptopul sau să-l ucid, una din două.

174

-Da, recuperează-ți laptopul. A doua variantă este exclusă!

Dacă Ulrich îi condusese le plecare, la întoarcerea din vacanță pe chei îi aștepta John Smith.

-S-ar zice că v-a priit luna asta pe mare, arătați amândoi mai înfloritori decât v-am văzut vreodată.

John avea dreptate – Serafina și Peruggio radiau energie și bună-dispoziție.

-Ulrich mi-a luat laptopul când am urcat pe vas și nu mai știu nimic din ceea ce s-a întâmplat în ultima lună, se plânse Peruggio.

-N-ai pierdut mare lucru! De la Steve nu am în continuare nici o veste, dar nici nu mă așteptam la așa ceva. Ulrich mi-a spus că ar fi imprudent să ia legătura cu oamenii în primul an. Așa că nu mai corespondez decât cu Amber și cu Ulrich, atâta tot. Iar eu predau în continuare cursuri la studenți și citesc eternele rapoarte despre OZN-uri, dintre care jumătate sunt scrise de psihopați sau oameni care pur și simplu doresc un pic de atenție.

Peruggio remarcase sclipirea din ochii lui John când acesta pomenise de sora lui Steve, așa că întrebă politicos:

-Amber ce mai face?-Oh, din ce în ce mai bine. Exerciții de recuperare de trei ori pe

săptămână, scurte plimbări în fiecare zi, cred că în curând va ieși singură la cumpărături. Serafina, să știi că se gândește mult la tine și te pomenește mereu, mulțumindu-ți. La vară i-am propus s-o înscriu la un curs de dans de societate.

În spatele lui John, Peruggio îi făcu Serafinei cu ochiul. Nu trebuia să fii ghicitor în cafea ca să-ți dai seama cine va fi partenerul lui Amber la cursul de dans.

-Și Ulrich? se interesă Serafina. Știi, e frustrant să nu poți citi la distanță tocmai mințile celor cu care vrei să rămâi în contact, pentru că unul e vampir, iar alți doi – tu și Amber – vă protejați cu abilitate creierul de intruziuni.

-Ulrich mi-a mai scris, răspunse John. Ultima dată se interesa de un tip, un anume Carlos Mayor. Vă spune ceva numele ăsta?

-L-am auzit pe vas, în treacăt, zise Peruggio. Dar nu știm cine e individul.

-Cel mai mare latifundiar din Haiti, răspunse John. Mă întreb ce interese are amicul nostru colțos pe acolo.

-Asta nu știu, recunoscu Peruggio, dar dacă tot vorbim de paranormal, am asistat la o experiență interesantă pe vas – un soi de hipnoză sau transă colectivă indusă de răpăitul tobelor. Bănuiesc că erau și oareșce infrasunete la mijloc.

-I-auzi, sună interesant! Tu mai publici în National Geographic? Mă gândesc că ar fi amatori de subiect, dacă ai și niște poze cât mai exotice.

-Să văd ce pot scoate și-ți trimit articolul ca să-ți dai cu părerea. Asta după ce îmi recuperez laptopul de la Ulrich sau îl ucid, adăugă Peruggio râzând.

John îi conduse la hotel, apoi se despărțiră. A doua zi de dimineață, tinerii urmau să ia avionul spre Europa.

175

-Mi-e dor de casă, murmură Serafina. Am fost plecați aproape două luni.

-Ți-e dor de cerul gri, de noroaiele din pădure și de zilele veșnic ploioase, când ai avut la dispoziție tot soarele caraibilor? întrebă Peruggio amuzat.

-Ei, și tu acum! Primăvara e atât de frumos la Sasca!

Serafina avea dreptate – era incredibil de frumos acasă. Crestele munților erau încă albe, dar pe văi ieșeau aburi din pământul proaspăt arat și în aer plutea mirosul vieții care renăștea. Ulrich și Giovanna îi conduseră acasă pe poteca din pădure – Serafina nu voia să se dematerializeze și să scurteze astfel drumul. Printre crengile golașe se strecurau timid razele unui soare cald, în timp ce vântul rece dinspre munte aducea încă iz de zăpadă. Petice de nea acopereau pe alocuri cărarea, dar, feriți de frig lângă trunchiurile bătrâne ale copacilor, ghioceii scoseseră capetele și-acum se legănau grațios în bătaia vântului. Poiana de pe culmea dealului, unde se afla de generații casa Dumitreștilor, primea soare din plin. Din această cauză omătul se topise și în locul lui răsărise un covor compact de brândușe mov.

Serafinei îi venea să chiuie de bucurie. În loc de asta, se apucă să îngâne un cântecel, dar și această izbucnire sentimentală i se păru ciudată vampirului, care-și ridică sprâncenele a mirare.

-Lasă fetele să zburde în voie, tu să-mi povestești dacă s-a întâmplat ceva notabil în cursul croazierei, îi spuse el lui Peruggio.

-De unde vrei să știu, afurisitule, dacă m-ai lăsat fără calculator? Înghite-l și să-ți stea în gât!

Ulrch zâmbi – adora exprimările colorate și limbajul neortodox.-Nu te-a contactat fiul meu? Mi-a cerut insistent informații despre

locul în care te ascunzi.Spusese „fiul meu” cu un fel de duioșie. Ei, poftim, vampir cu

instincte paterne – să-l ia naiba! Peruggio îi relată întâlnirea cu Steve, apoi nu se putu abține să nu întrebe, plin de curiozitate:

-John spune că i-ai cerut date despre un anume Carlos Enrique Mayor, latifundiar din Haiti. Steve mi-a pomenit același nume. Ce aveți cu toții cu omul ăsta? O datorie de sânge de-a colțoșilor?

-Aș vrea să fie așa de simplu, pentru că ne-am descurca fără să amestecăm oamenii în toată istoria. Și Steve și eu ne pricepem bine-mersi să rupem beregata unui ticălos, fără să cerem ajutor. Dar individul e mai periculos decât crezi.

Peruggio observă că Ulrich coborâse vocea și arunca priviri piezișe peisajului blând.

-Are iscoade chiar și aici, șopti el. Comunitatea arabă din Timișoara geme de oamenii lui și săptămâna trecută am zărit unul învârtindu-se pe lângă casa voastră. Numai faptul că e răzbunarea lui Steve și eu nu trebuie să intervin m-a împiedicat să-l las fără suflare pe individ.

-Stai, că nu înțeleg nimic. Steve a fost ucis în Egipt, tu vorbești de o comunitate arabă și brusc apare un haitian. Ce are una cu alta?

176

-Are, mai multe decât îți poți imagina. Dar nu vreau ca Giovanna să afle, ea se îngrijorează din orice, spuse vampirul coborând vocea. Mai vorbim noi…

La poartă, Ulrich îi întinse lui Peruggio cheia casei, pe care acesta i-o dăduse la despărțire.

-Poftim, nerăbdătorule. Laptopul tău e pe masa din camera de zi!Amintirile excursiei nu se stinseră prea curând. Serafina trebui să-i

povestească Giovannei totul, din fir în păr și să-i arate mulțimea de poze. Cele de la spectacolul folcloric erau foarte reușite și Peruggio scrise articolul pe care i-l promisese lui John și i-l trimise prin mail. Răspunsul veni a doua zi, dis de dimineață: „Am vorbit cu cei de la NG și îl cer pentru publicare cât mai curând. John”. Ulrich se arătă și el interesat.

-Controlul minții printr-un fel de sunete? Hm, ciudat. Deși dacă stau și mă gândesc bine, când eram copil preotul din parohia noastră ne descria raiul ca pe un loc unde îngerașii plutesc pe nori și cântă la harpă. Probabil așa vrăjeau sufletele nefericiților muritori, ca să rămână de bunăvoie într-un loc unde nu poți să bei, să înjuri sau să mergi la femei.

Peruggio surâse – în ciuda existenței lui de o jumătate de mileniu, Ulrich cel colțos avea despre rai și iad exact reprezentarea unui școlar naiv. Dacă în orice alt domeniu ținuse pasul cu știința vremii, teologia reprezenta pentru el un subiect tabu pe care n-avea nicicum curajul să-l abordeze. Peruggio chiar bănuia că amicul lui pur și simplu nu suporta muzica la harpă. Dar Ulrich făcu rapid aceeași conexiune ca și Serafina între controlul minții și piatra cunoașterii, ceea ce-l puse pe fiul luminii serios pe gânduri.

Într-una din dimineți, Serafina se trezi uimită – în boluri de sticlă ardeau mici focuri colorate, un superb buchet de trandafiri roșii trona într-o vază în mijlocul mesei și tot acolo fusese așezat un pachet ambalat în hârtie aurie, legat cu o fundă roșie, uriașă.

-Ce sărbătoare e azi, iubitule?-Una pe care am inventat-o eu. Străbunii noștri aveau o mulțime de

sărbători închinate celor două stele care le luminau existența, dar când au fost debarcați cu forța pe întunecatul Pământ, le-au abandonat pe toate. Azi e echinoxul de primăvară, de-acum, timp de șase luni, zilele vor fi mai lungi decât nopțile. E timpul nostru, dragostea mea, și cum tu ești soarele meu, eu te sărbătoresc pe tine.

Serafina își trecu mâna peste chipul lui surâzător, într-o mângâiere tandră.

-A, de aceea sunt așa de veselă în ultima vreme? Ce n-aș da să țină mereu zilele astea lungi și luminoase! Mă îngrozește deja ideea unei noi ierni, deși abia am scăpat de cea care tocmai a trecut.

-Iarna viitoare ne vom fi terminat misiunea și ne vom putea petrece lunile reci în Caraibe, susură Peruggio.

-Da? Și cu acel Carlos Mayor ce vom face, dragul meu?Firește, Serafina era la curent cu ceea ce discutaseră Ulrich și

Peruggio. Ca să-i păstreze gândurile vesele, tânărul arătă spre cadoul frumos ambalat.

-Iubito, e pentru tine. Mi-ar plăcea să te uiți…

177

Serafina desfăcu panglica roșie și hârtia aurie. Nu știa dacă fiii luminii aveau un comportament special când primeau cadouri, așa că ea se purta ca orice om – roșea de plăcere și devenea nerăbdătoare.

Ceea ce văzu îi smulse un chiot de bucurie. Într-o ramă de lemn asortată cu mobilierul camerei fusese așezat un mic tablou pictat în ulei, în culori plăcute, pastelate. Serafina recunoscu schița lui Peruggio reprezentând-o pe ea nud, numai că, pentru a-i proteja pudoarea și a-i permite să agațe pictura pe perete, fusese desenată șezând în iarbă, ținând în poală un uriaș buchet de flori de câmp, în care predominau macii. În ochii ei albaștri, care priveau visători în zare, se oglindea cerul adânc al verii. Părul îi era strâns în coc, așa cum obișnuia să-l poarte în zilele caniculare, iar câteva bucle rebele i se arcuiau grațios pe umeri și în jurul obrajilor. Buzele îi fuseseră reprezentate ușor întredeschise – „Peruggio știe că fac așa când mă pregătesc să-l sărut”, gândi Serafina.

Fiii luminii aveau un simț estetic și talente artistice înnăscute, iar tânăra femeie era un model desăvârșit, așa că rezultatul nu putea să fie decât pe măsura frumuseții modelului.

-Mă gândeam să-ți fac plăcere în felul acesta, pentru că ai fost cea mai minunată de pe „Regina Caraibilor” și, din cauza a ceea ce suntem noi, tocmai tu nu ai fotografii în costum de baie pe punte, ca toate celelalte femei.

O lacrimă alunecă pe obrazul Serafinei – cât era de atent iubitul ei!-Și eu n-am pregătit nici un cadou pentru tine. E nedrept că nu am

nimic să-ți ofer, zise ea cu năduf. -Nimic? Dar mi-ai dăruit totul, mi te-ai dăruit pe tine însăți și acesta e

cel mai minunat cadou.-Aș vrea să-ți pot da mai mult, dragostea mea, șopti Serafina

îmbrățișându-l. Aș vrea să-ți dăruiesc copii.Peruggio răspunse îmbrățișării strângând-o în brațe și începând s-o

sărute.-Știu, iubita mea. Va veni și ziua aceea și vom deveni cei mai fericiți

părinți din lume. Dar nu acum!Serafina se resemnă să-și imagineze acel viitor minunat pe care-l

aștepta atât. Dar nu reuși să vadă în fața ochilor decât o suprafață albă, strălucitoare – ca un câmp acoperit de zăpadă, sau ca o foaie de hârtie pe care încă nimeni nu scrisese nimic, gândi ea.

În acel an, Paștele căzu devreme, la început de aprilie. Giovanna se duse din nou la Roma, lăsând-o pe Serafina să experimenteze singură delicioasa rețetă de cozonac pe care i-o dăduseră măicuțele de la San Lorenzo, de Crăciun.

„Treaba asta cu cozonacul e ca un sport”, îi explicase Serafina lui Peruggio, „totul se bazează pe antrenament”. După ce se antrenase arzând o tavă cu aluat și lăsând a doua necoaptă (vrăbiile găsiseră chiar și aceste încercări acceptabile), Serafina izbândi în fine să coacă o minunăție de cozonac care lui Peruggio i se păru „demn de un rege” și „mult peste prăjiturile lui Amber”. Serafina ar fi vrut să-și acuze soțul de subiectivism, dar se decise

178

să aplice povețele înțelepte ale bunicii: „lasă-ți bărbatul să aibă din când în când impresia că-i dai dreptate”.

Sărbătorile se scurseră așteptând întoarcerea Giovannei, după care era prevăzută excursia în Bucegi. Ulrich nu-și mai împodobi casa și nu participă la entuziasmul general – vampirii pur și simplu nu pot înțelege Învierea și nici renașterea naturii primăvara, pentru ei sezonul cald e perioada aceea neplăcută cu nopți prea scurte, când oamenii îmbracă haine subțiri, lăsându-și în mod tentant gâtul la vedere. Chiar dacă nu trebuia să se ferească de soare ca cei de neamul lui, Ulrich tot era îmbufnat și tinerii bănuiau că toanele lui sumbre se datorau absenței femeii iubite.

Într-una din seri, vocea lui Ulrich la telefon îi surprinse – părea de o bună-dispoziție contagioasă.

-Dacă nu v-ați planificat nimic de făcut pentru diseară, vă aștept la mine, zise vampirul. Mi-a picat un oaspete drag de la drum lung. Dar să veniți după ce se întunecă, vreau să-l las să doarmă peste zi.

Tinerii ar fi putut ajunge într-o clipă la casa de lângă lac, dar o porniră pe cărare cu mult înainte ca soarele să apună. Tufele din pădure tocmai înfloreau, răspândind în aer o mulțime de miresme îmbătătoare. Merseră mână în mână două ore, asemenea turiștilor de rând, care începuseră să-și facă apariția prin zonă. Cu rucsacii în spinare și bocanci grei în picioare, oamenii străbăteau potecile cu un aer vesel – venise în sfârșit primăvara și muntele se dezmorțea după lunga nemișcare a iernii, chemându-i. Lângă Lacul Dracului ardea un foc și câțiva excursioniști își ridicaseră cortul pe un petic de iarbă proaspătă. Își dădură binețe cu fata și băiatul care apărură din pădure și-i invitară la focul lor.

-Umblați așa, fără bagaje la lăsatul serii? se minunară ei.-Suntem din zonă, lămuri Serafina. Mergem la casa unui prieten și

vom înnopta acolo.-Păi, drum bun în cazul ăsta!Întâlnirea cu acei necunoscuți aduse un nor pe fruntea albă a lui

Peruggio. „Ce oameni nevinovați și cumsecade și câte miliarde mai sunt ca ei! Și nici unul nu știe ce soartă-l așteaptă dacă…” „Dacă noi ne ratăm misiunea” îi completă gândul Serafina. Părea greu să te concentrezi la ceva serios, atunci când viața izbucnea cu atâta putere în jurul tău, pretutindeni, din plante, din gâze, din fiecare frunză nou-născută a copacilor. Dar ei aveau o misiune – deși în pădurea aceea paradisiacă, piatra verde a cunoașterii și orice discuție despre ea păreau niște lucruri deplasate.

Ghiciseră dinainte – „oaspetele drag” era Steve, pe care Ulrich îl invitase din timp, știind că Giovanna va fi plecată.

-Cum ai ajuns până aici? Te lăsasem în Haiti, vru să știe Serafina.-Călătoresc în lăzi închise, în cala vapoarelor de marfă, lămuri

Steve. Iar, odată ajuns în Europa, aleg numai zboruri de noapte dintr-un oraș în altul.

-Și ziua?-Există peste tot cimitire vechi, nu?Serafina se înfioră. Suna lugubru…-Ne ești dator cu o poveste, interveni Peruggio. Ce-a fost istoria de

la Cap Haitien?

179

Ședeau cu toții în biblioteca din subsol, unde Ulrich făcuse focul în șemineu, de dragul celor doi tineri. Îi servi cu ceai cald, puse două cupe mari, pline cu sânge sintetic în fața lui Steve și a fotoliului unde luă loc el însuși, iar Steve se apucă să povestească, după ce golise cupa cu înghițituri mici, măsurate:

-Mi-am ucis asasinii în noaptea în care am ieșit din nisipul fierbinte al Saharei, prima noapte a noii mele existențe. Când le-am băut sângele, am simțit un gust rău și creatorul meu mi-a spus că acel sânge era otrăvit cu același plutoniu care mă ucisese pe mine. Dacă nu i-aș fi omorât, oamenii aceia s-ar fi stins oricum, în urma contaminării radioactive. Asta m-a dus cu gândul la două lucruri – primul, că nu li se spusese ce rău putea să le facă acel praf alb pe care trebuiseră să mi-l administreze mie; al doilea – că ei înșiși urmau să fie reduși la tăcere. Problema mea era: de cine anume? Am rămas câteva nopți în casa unde fusesem ținut ca ostatic, o casă părăsită de la marginea orașului Cairo. Ziua mă ascundeam în subsolurile Muzeului de Arheologie, noaptea țineam casa sub observație, așteptând să vină cineva. Peste trei nopți au apărut doi indivizi – au inspectat casa, au văzut că nu-i urmărește nimeni și și-au dat drumul la gură. Pe mine nu mă puteau zări, treceam dintr-o încăpere în alta mai iute decât pot oamenii să perceapă, iar când au început să vorbească m-am furișat în spatele lor și m-am făcut una cu întunericul. Tipii ăștia nu aveau, aparent, nici o legătură cu asasinii mei, pentru că fuseseră tocmiți să fure un papirus din muzeu, pentru un colecționar american.

Mă gândeam că-mi pierd vremea cu treburi pur umane, dar nu aveam nici un fir de care să mă agăț și singura legătură dintre acești doi tipi și cei trei dinainte era casa. Rezultatul acțiunii îl cunoașteți – tipii au intrat în muzeu într-o noapte, s-au ascuns până a deschis cineva camera papirusurilor, aflată la subsol și au încercat să-l omoare pe acel om, un biet arheolog. Și-au ratat ținta de puțin, pentru că le-am distras atenția, dar am văzut esențialul – foloseau cuțitul, același soi de cuțit cu care fusese asasinat un coleg de-al meu de la agenția lui John și cu aceeași îndemânare de ucigași plătiți. N-au putut să fure nimic, pentru că i-am ucis, mânat de sete. Dar după aceea mi-a părut rău – era zi, nu-mi puteam potoli setea și redusesem la tăcere doi indivizi care mi-ar fi putut oferi informații. Le-am scurs sângele într-un vas aflat lângă perete, o amforă romană – până a venit paza, reușisem să șterg toate urmele. Noaptea m-am întors să mă hrănesc, chiar dacă sângele acela se răcise deja și se închegase. Când tot trupul te arde de sete, nu ești pretențios. Dar asta m-a făcut să fiu ceva mai atent și să pot suporta apropierea oamenilor fără să le fac rău, chiar dacă numai pentru scurte intervale de timp. M-am întors la aceeași casă de la periferie și am continuat pânda, de astă dată convins că mă aflam pe drumul cel bun. Dar n-a fost să fie – nimeni n-a mai venit acolo, iar poliția răscolea Muzeul de Arheologie, stricându-mi somnul de peste zi. Am plecat spre sud și am vânat animale sălbatice, dar nu pentru multă vreme. După un timp poliția și-a terminat ancheta iar eu m-am întors la muzeu. Pe măsură ce mă apropiam de Cairo, gâtul începea să-mi ardă, semn că obiectul răzbunării mele era încă acolo. M-am apucat iar să amușinez în jurul aceleiași case și norocul mi-a surâs. Doi oameni au venit din nou, cu același plan – le trebuia un papirus anume pentru un colecționar american. Eram deja convins că voi da de planul unei comori desenat pe acel papirus și

180

i-am urmărit. Au intrat noaptea în muzeu și n-au mai ucis pe nimeni, iar eu i-am lăsat să-și ducă planul la îndeplinire. Nu pricepeam cum se legau cei doi de răzbunarea mea, dar în preajma lor mă ardea gâtul mai rău decât în preajma altor oameni. Însă era esențial să las în viață măcar pe unul dintre ei și l-am lăsat. Pe celălalt l-am ucis după ce ieșiseră de la muzeu. De astă dată poliția n-a mai dat nici un comunicat de presă – fusese numai un furt, fără morți sau răniți, iar afluxul de vizitatori scăzuse dramatic după prima spargere, lucru grav pentru o țară care depinde de turism. Individul pe care l-am lăsat să trăiască nu putea păzi papirusul zi și noapte, avea și el nevoie de somn. Așa că într-una din nopți i l-am luat și l-am privit surprins: nici un plan de comoară, nici un mormânt de faraon nedescoperit, ci doar o rețetă antică despre cum să amesteci veninul cobrei cu alte substanțe pentru a da impresia de moarte aparentă. Manuscrisul era probabil contemporan Cleopatrei, fiind scris în greacă – eu, unul, nu știu să descifrez hieroglife.

Steve captase atenția cu povestea sa. Ulrich, care asculta concentrat, interveni:

-Până aici ai făcut bine, fiule. Dar povestește cum ai ajuns în Haiti.-Păi, nu e mare lucru. A venit într-o noapte un om după papirus. Din

discuția lui cu cel care săvârșise furtul, am înțeles că acesta făcea parte dintr-un soi de grupare religioasă, hotărâtă să adune toate documentele care vorbesc despre morți aparente, ca să le retragă din circuitul muzeelor. Își puneau problema reacției oamenilor dacă aceste documente ar fi fost cercetate prea atent. Probabil Învierea lui Lazăr devenea contestabilă. Din păcate și colegul meu ucis în Egipt a avut o vină aici, pentru că a discutat în contradictoriu problema învierii cu un tip într-un bar, în auzul oricui ar fi avut chef să-i asculte. Iar printre vampiri s-a răspândit vestea că Peruggio a înviat pe unul de-al nostru, făcându-l să nu ardă la soare.

-A rezista la lumină și a învia sunt două lucruri diferite pentru un vampir, zise Ulrich. În plin soare sunt tot atât de mort și de rece cum am devenit în ziua când mi-a luat viața banda de bătăuși de la Lacul Dracului, cu sute de ani în urmă. Dar eu nu pricep de ce trebuiau furate și ascunse acele scrieri. Dimpotrivă, ele puteau să arate că așa-zisele învieri pe care le practicau preoții egipteni și diverși falși Mesia nu erau decât șarlatanie curată. În fine, asta e deja teologie și eu nu mă bag… Povestește mai departe!

-Omul care a venit după papirus l-a ucis pe hoț, iar eu m-am delectat cu sângele lui cât era cald încă.

-Treci peste asta, mormăi Ulrich. Avem oaspeți!-Apoi l-am urmărit pe cel care luase papirusul până la Alexandria,

unde a predat documentul unui alt ins care l-a ucis la rândul lui. Acesta a urcat pe un yacht de lux ancorat la țărm, iar vasul a plecat a doua zi. A trebuit să înot ca un apucat o jumătate de noapte ca să-l prind din urmă, am urcat pe punte și m-am ascuns în sala motoarelor. Surprinzător pentru genul ăsta de ambarcațiune, la bord era un fel de formațiune paramilitară care păzea vaporul cu mitraliere. Am traversat Atlanticul și, când voi mergeați să o vedeți pe Amber, eu debarcam în Haiti. Acolo am aflat că yachtul aparținea lui Carlos Enrique Mayor și că jumătate din insulă trăiește de pe o zi pe alta, din bunăvoința acestui bogătaș. Averea lui uriașă, apărută peste noapte, mi s-a părut suspectă, așa că am hotărât să aflu ce se ascunde în spatele ei. Iar acum știu!

181

Peruggio și Serafina se aplecară înainte în fotoliile lor, până și Ulrich își abandonase aerul relaxat și asculta cu încordare.

-Individul, continuă Steve, deține pământuri întinse pe care crește coca, precum și alte plante din care obține droguri – cânepa indiană e doar un exemplu. Dar ca nimeni să nu-l dea în gât vreodată, nu lucrează cu oameni obișnuiți – pe pământurile lui robotesc zombi.

-Lasă-mă cu poveștile, făcu Ulrich sceptic.-Nu e poveste – supraveghetorii lui colindă satele și, când pun ochii

pe un om, acesta în scurt timp se îmbolnăvește și moare. Evident că este ajutat cu tetradotoxină, din care acest Carlos deține doze mari la conacul său mai păzit decât Casa Albă. După câteva nopți omul cufundat în moarte aparentă e scos din pământ și dus pe plantație, devenind muncitorul perfect - ochii lui nu se mai pot obișnui cu lumina soarelui dar lucrează bine noaptea, are creierul zdruncinat și poveștile din satul natal l-au învățat că zombi umblă dar nu pot vorbi. Mănâncă puțin, nu cere salariu și locuiesc câteva sute în ghetouri izolate, în pădure, înconjurați cu sârmă ghimpată și paznici înarmați. Partea rea a lucrurilor, pentru Carlos Mayor, este că acești nenorociți mor destul de repede, având creierul afectat și trebuie mereu înlocuiți cu alții. De aceea el caută o formulă pentru a obține o moarte aparentă mai puțin distructivă, dar care totuși să suprime voința proprie a omului. Adună scrieri din vechime despre acest subiect, ține captiv un psihiatru la conac și se interesează de toate metodele posibile de control al minții. Știa că eu eram telepat în viața umană, deci periculos, de aceea trebuia să fiu eliminat, iar plutoniul care provoacă o agonie lungă, mult mai sinistră decât moartea prin înjunghiere, era doar un bonus care să atenționeze și alți cititori de gânduri cu ce se vor confrunta.

Peruggio și Serafina se priviră cu subînțeles. Și ei citeau gândurile, și Amber. Lui Steve nu-i scăpă privirea aceea.

-Planul lui Carlos de a vă răpi în Egipt a dat greș, din cauza apariției neprevăzute a lui John. Dar dacă voi rămâneți o vreme aici, mă voi stabili în preajma voastră ca să vă pot păzi. Voi aveți o altă misiune și afacerile domnului Mayor cu mine nu trebuie să vă distragă atenția de la misiunea voastră. Cum am mai spus-o, acest tip va constitui cina mea într-o noapte foarte fericită.

Steve îi privi pe rând.-Cam atât pentru astăzi, onorat auditoriu. Șeherezadei îi e sete, mi

s-a uscat gâtlejul de cât am vorbit.Ulrich dispăru și reveni cu un pahar cât o halbă de bere, plin ochi cu

sânge. Steve îl dădu pe gât dintr-o sorbitură, dar nimeni nu-i mai reproșă lipsa de maniere.

-Creatorule, iartă-mă că te întreb, dar ai cumva ultimul număr tipărit din National Geographic? Ticălosul de Carlos a cumpărat toate exemplarele destinate Americii Centrale chiar de la tipografii și mă întreb de ce.

-Răpăitul tobelor, șopti Peruggio. Vrăjitorii caraibieni pot induce stări de transă oamenilor prin muzică și eu am publicat un articol pe tema asta.

Se lăsă tăcerea. Priveau toți patru spre focul care ardea în șemineu, dezmorțind atmosfera și alungând frigul din încăpere.

-Se face dimineață, o simt, remarcă Ulrich. Steve, ar fi bine să mergi la culcare. Dacă vrei, îți mai dau o cupă de sânge înainte să adormi.

182

-Mulțumesc, nu refuz zise Steve și când primi cupa, o bău, după părerea lui Ulrich, cu eleganță. Când se pregăti să plece din bibliotecă, îndreptându-se spre camera secretă unde Uri ținea o ladă cu pământ și unde-i făcuse culcușul, Peruggio îl opri.

-Steve, nu am decât o singură întrebare. Știu cât de mult m-ai urât și, când am vorbit cu Amber, am înțeles de ce. Ceea ce nu pricep este de ce m-ai iertat în clipa morții.

-Mi-am revăzut viața, șopti Steve abia murmurat. I-am văzut pe cei de pe navă, creaturile mici cu ochii lor negri, uriași, ca și cum ar fi fost lângă mine. Apoi te-am văzut pe tine în mintea mea și în jurul tău era un halou luminos. Cele două imagini s-au întrepătruns, s-au combinat cumva și privindu-te am înțeles că Amber avusese dreptate – tu nu erai ca ei. În clipa aceea am regretat că nu te-am lăsat să mă salvezi, dar era oricum deja prea târziu. Am murit ca om cu chipul tău în minte și am știut că dacă Ulrich îmi va îndeplini dorința și voi renaște, misiunea mea va fi să-mi răscumpăr față de tine anii în care am trăit în eroare. Încrede-te în mine și nu te voi dezamăgi.

Peruggio se ridică din fotoliu, se înclină în fața lui Steve și duse o mână la frunte și apoi la inimă.

-Gândul meu e sincer și mintea mea nu se îndoiește de tine, iar inima mea e curată.

Serafina tresări – era o formulare foarte ceremonioasă, prin care fiii luminii își exprimau considerația față de cineva. Steve își plecă ochii și-și duse mâna la frunte, așa cum salută toți cei ce nu au o inimă care bate.

-Gândul tău bun mă onorează, Mediatorule. Nu vei regreta niciodată încrederea pe care mi-o arăți.

Apoi dispăru și închise în urma lui ușa camerei secrete.

Cap.17 : Sanctuarul-Dragule, crezi că-mi vine bine?-Ooooo, nemaipomenit! Deși eu tot nu pricep de ce trebuie să se

îmbrace o femeie care arată ca tine. Orice pui pe tine, strică impresia generală.

-Drac împielițat, bombăni Giovanna.Își proba în fața oglinzii din dormitor noul costum de schi, pe care-l

achiziționase la Roma, cu ocazia reducerilor de sfârșit de sezon. Giovanna n-avea habar să schieze și nici nu-și propusese să se apuce de așa ceva. Dar ordinul Serafinei fusese clar: „haine călduroase, fular, mănuși căciulă și ochelari de soare. Altfel nu plecăm în Bucegi, acolo e încă aproape iarnă”. Cu ochelarii de soare fusese de acord până și Ulrich, deranjat de lumina din ce în ce mai puternică a zilei. Pentru restul bagajului Giovannei nu avea însă nici o înțelegere. Dar Serafina îl luă în primire și pe el:

-Ascultă, domnul meu, ai de gând să te plimbi pe munte în acest impecabil costum de oraș? E ca și cum ți-ai lipi pe frunte o hârtie pe care ai scris „nu sunt om”. Cei îmbrăcați ca tine pe acolo ajung de regulă în fundul prăpastiei sau în grija Salvamontului, după noroc.

183

Până să se lămurească ce e acela Salvamont, Ulrich se trezi dotat cu un hanorac impermeabil, gros, cu bocanci și un rucsac „pentru bagajele Giovannei”. Cum până și el era de acord că o doamnă nu trebuie să-și care bagajele în spinare ca o cămilă, cocoașa, Ulrich se înhămă la curelele rucsacului fără prea multe proteste.

Giovanna venise de la Roma radioasă. Cu o zi înainte de sosirea ei, Steve dispăruse din casă, după cum îi era înțelegerea cu Ulrich.

-Fiul meu, preciză acesta, a spus că a văzut printre arabii din Timișoara câteva mutre dubioase pe care le-a remarcat și în Cairo. Aici indivizii se pretind negustori de bumbac egiptean, dar Steve a hotărât să rămână ceva timp în zonă și să-i supravegheze. El crede că sunt oamenii lui Carlos Mayor, recrutați prin interpușii din Alexandria. Și-a amenajat o locuință decentă, pe gustul lui, într-una din criptele vechi din cimitirul din Iosefin.

Iosefin e un cartier comercial al Timișoarei, populat cândva de negustori evrei. Acum locul le fusese luat de chinezi, egipteni, sirieni, libanezi, care înțesaseră o stradă, lungă și largă, cu mici magazine situate pe ambele laturi ale străzii, prin casele bătrâne, prin curți dar și prin subsoluri. Cineva botezase în bătaie de joc strada respectivă „fâșia Gaza” și așa i-a rămas numele. Dar vadul era bun, fiind în apropierea gării principale a orașului.

Giovanna nu se mirase să afle că Steve fusese în casa de lângă lac în absența ei. Aranjamentul îi convenea și părea mulțumită. Într-o zi îi spuse Serafinei, cu zâmbetul pe buze:

-Mă bucură să știu că Ulrich se ocupă de fiul lui. Așa nu am remușcări pentru că-l abandonez când merg la Roma să-mi văd de acțiunile mele de binefacere. Iar lui faptul că are un fiu îi dă un aer aproape omenesc, de parcă nici n-ar fi vampir. Știi, mereu credeam că vampirii sunt o specie de creaturi egoiste, pentru că prin modul lor de hrănire provoacă răul celorlalți. Dar când îl aud pe Ulrich făcându-și planuri în legătură cu Steve și îngrijindu-se de el, e atât de blând și de patern că mă impresionează.

-Ei fac des treaba asta? Adică, să aibă grijă de odraslele lor, de cei pe care i-au transformat?

Giovanna clipi mirată.-Nu știu, Serafina, dar nu cred așa ceva. Ulrich nici măcar nu-și

cunoaște creatorul. Zice că vampirii noi sunt lăsați în voia sorții, nimeni nu-și bate capul cu ei pentru că se consideră că au arme destule ca să se descurce singuri.

Serafina întoarse informația aflată pe toate fețele.-Știu eu de ce e Ulrich așa! Poate fiindcă el însuși a fost transformat

pe când soția lui era însărcinată și-și doreau amândoi foarte mult acel copil. Și ea și copilul au murit, iar el a avut câteva sute de ani la dispoziție ca să-și aducă aminte de cele întâmplate. Sau pur și simplu așa e Uri, bun de felul lui.

-Nu știu, făcu Giovanna. Pe mine mă bucură că e astfel și că are grijă de Steve.

Serafina simți în cuvintele Giovannei un sens tainic, un adevăr nerostit pe care fata îl ascundea îndărătul vorbelor. Dar atât timp cât prietenii ei erau fericiți cu această existență, împreună dar fiecare cu secretele lui, ea se bucura să-i știe împăcați cu soarta și nu zise nimic.

184

Giovanna se trezi în zori și se repezi la fereastră. Se cazaseră la hotel seara târziu și peisajul minunat de care amintea într-una Serafina fusese înghițit de întuneric. Dar acum, dând draperiile la o parte, Giovannei îi scăpă o exclamație de surpriză. În fața ochilor ei se desfășura cel mai incredibil foto tapet de tip „peisaj cu munți”, numai că aceea minunăție nu fusese lipită pe perete, ci se întindea dincolo de geam, în trei dimensiuni, fiind cum nu se putea mai reală. Peste drum de hotel se afla un cub cenușiu de beton, în fața căruia câțiva schiori se puseseră deja la rând din zorii zilei – stația de telecabină. În spatele ei se ghicea o cărare printr-o rariște de brazi, urcând lin pe lângă un pârâu care-și săpase o albie adâncă într-un mal stâncos. Șirul brazilor se îndesa în depărtare, formând o pădure de un verde închis, deasupra căreia strălucea în soare un munte masiv, cu abrupturi impresionante și râpe verticale pline cu zăpadă. Creștetul muntelui era încununat de o cruce metalică, ce părea că plutește imaterială, la limita dintre albul zăpezii și albastrul cerului.

-Îți place, iubito?Ulrich venise neauzit prin spatele Giovannei și acum privea și el

peisajul cu ochii plini de încântare. -Oh, e nemaipomenit!-Foarte bine, să-ți iei aparatul de fotografiat. Din telecabină vom

avea o priveliște cu adevărat spectaculoasă.Giovanna se liniști când auzi cuvântul „telecabină”. Bănuise că

muntele acela semeț trebuia urcat și asta îi dădea fiori reci pe șira spinării.-Unde sunt Serafina și Peruggio? Vin și ei cu noi?Ulrich râse.-Să nu-ți imaginezi așa ceva! Sunt pe drum de o oră, au pornit pe

potecă. Ei zic că astfel pot simți mai bine „spiritul locurilor”, știi tu, chestii de-alea de-ale lor. Eu nu mă bag! Dar au zis că urcușul le va lua cam trei ore, asta pentru că vor să urce ca oamenii, fără dematerializare și alte șmecherii, cică să nu tulbure energiile telurice. Mi-au spus să luăm telecabina – în spatele stâncilor masive din prim-plan, sus, e un platou aproape neted și la cinci minute de mers de stația terminus a telecabinei e o cabană. Ne-am înțeles să-i așteptăm acolo. Serafina a pomenit ceva despre mâncare bună la cabana cu pricina, cred că asta era pentru tine, nu pentru mine.

Giovanna surâse, dar se grăbi să-și pregătească bocancii și costumul de schi.

După câteva sute de pași pe malul lin al pârâului, poteca o cârmea la stânga și se înfunda în pădurea deasă de brad, urcând în serpentine strânse pe versantul abrupt. Drumul se desfășura când pe piatră, când pe pământul plin de noroi, când pe petice de zăpadă. Serafina mergea în față, folosindu-se cu abilitate de bețele de schi în porțiunile dificile. Ea cunoștea cărarea ca pe propriul buzunar și la fiecare cotitură a potecii știa cu precizie ce va urma. Tatăl ei, Iustin Dumitrescu, era un montaniard împătimit și Serafina crescuse cu dragostea de munte în sânge. Drumurile lungi, mereu în pantă, între Sasca și casă, o făcuseră să dobândească o rezistență admirabilă la efort. Acolo unde alți turiști își trăgeau sufletul cu greutate, ea se strecura cu ușurința izvorului care trece lin peste pietre. Peruggio o urma, cu un pas în spatele ei, cu același mers ușor. În anii de când erau împreună, învățase că cine nu iubea muntele, nu o iubea pe Serafina și se obișnuise cu drumurile

185

aspre din lumea soției, drumuri suspendate deasupra abisului, între pământ și cer.

Dădură de un izvor, trecură de firul unor cascade, bogate în apă acum, primăvara, la topirea zăpezilor.

-Îți place? întrebă Serafina.-E mai mult decât plăcere, răspunse roșind Peruggio. E de-a dreptul

voluptate. Aerul de munte primăvara, cu aromele lui de zăpadă și soare, miroase exact ca pielea ta și mă face să simt furnicături în stomac.

Serafina chicoti. Asta îi aducea aminte de o întâmplare din vara trecută, când porniseră să escaladeze împreună un turn stâncos de pe malul Nerei și, la capătul traseului, se prăbușiseră înlănțuiți în iarbă și făcuseră dragoste ca niște obsedați. „Da”, își zise ea în gând, „dar pe atunci eram oameni amândoi. Dacă am repeta acum experiența, ar izbucni o lumină care ar alerta personalul telecabinei și ne-am trezi cu pompierii și Salvamontul pe cap”. Peruggio doar surâse, încuviințând fără vorbe gândul Serafinei – dar tentația persista, incredibil de puternică.

Valea abruptă pe care urcau de mai bine de-o oră se lărgea treptat, păstrându-și panta accentuată. Poteca trecea de pe un mal pe celălalt al pârâului – în locuri cu adevărat dificile, pe peretele de stâncă pe sub care se strecura cărăruia fuseseră montate lanțuri metalice de care turiștii suferind de vertij să se poată ține. Pădurea rămase în urmă, printre peticele tot mai dese de zăpadă crescând acum jnepeni pitici, cu rădăcinile lor puternice îmbrățișând stânca.

Serafina sonda zăpada cu bețele de schi, clătinând din cap nemulțumită:

-E prea moale pentru colțari, va trebui să ne descurcăm fără ei. Și ai grijă, oricând poate porni avalanșa.

-Atunci ne rămâne dematerializarea, răspunse Peruggio. N-am de gând să înot într-o zăpadă așa de umedă și de lipicioasă.

Dar trebuiau să fie cu băgare de seamă – firul telecabinei se suprapunea peste firul cărării și mereu le treceau pe deasupra capetelor, la mare înălțime, grupuri de turiști entuziaști.

„Poate că Giovanna și Ulrich sunt printre ei” își spuse Serafina, apoi își goli mintea de orice gând și se concentră asupra chipului Giovannei. O văzu pe peronul stației din vale, îmbarcându-se în telecabină.

-Iubitule, în cabina următoare vor fi Ulrich și Giovanna. Le facem semn?

-Da, desigur!Giovanna privea fascinată peisajul – cabina se strecura pe lângă un

perete de stâncă, trecând razant pe deasupra vârfului brazilor, în timp ce poteca rămăsese mult mai jos, adâncită în vale. „Privește în jos” auzi în gând și făcu acest lucru, deși vederea prăpastiei aflate dedesubt îi cam dădea frisoane. Pe cărarea subțire ca un fir de ață, acoperită tot mai des de zăpadă, se ghiceau două siluete mici, în urcare.

-Uite, Ulrich, prietenii noștri!Supraveghetorul telecabinei văzu și el cele două puncte care se

mișcau și mormăi ceva despre imprudenții care urcă pe o potecă închisă iarna.

186

-Au colțarii la ei și o cordelină de avalanșă, zise Giovanna. Prietena mea știe munții ăștia de când s-a născut.

-A, asta-i altceva, spuse omul cu aceea considerație pe care adevărații oameni de munte o arată unul celuilalt.

După serpentine interminabile prevăzute cu lanțuri, Serafina și Peruggio ajunseră pe marginea platoului, aflat cu o mie de metri mai sus decât orașul din care plecaseră. Privit de la înălțime, drumul pe care urcaseră părea chiar mai dificil decât era în realitate. Poteca avea aerul că se prăbușește de-a dreptul într-o prăpastie al cărui fund era orașul cu casele care, de aici, arătau aproape ca văzute din avion. Pu buza acestei prăpăstii, chiar la marginea platoului, se afla o cabană micuță din piatră de munte, cu etaj, ancorată cu lanțuri de stâncă.

-Aici e? întrebă Peruggio.-Nu, dragule, mai avem de mers o jumătate de oră. Se învârtiră un pic în jurul cabanei, fără să impresioneze însă cele

cinci pisici care se tolăniseră la soare – acestea deschiseră ochii cu un aer plictisit, apoi își văzură de somnul lor.

-Iată o cabană fără șoareci, zise Peruggio râzând.Din fața căsuței se desfăceau două drumuri – unul spre dreapta,

către crucea care de aici părea de un stat de om – „are treizeci și cinci de metri înălțime”, lămuri Serafina - și celălalt ducând drept înainte peste platou. O luară pe acest drum, pe sub firele liniei de telecabină, care-i însoțea ca și până acum.

Platoul nu era neted ca-n palmă, ci prezenta dealuri și văi, dar incredibil de domoale față de pantele aproape verticale pe care le urcaseră până atunci. Cărarea se îndrepta spre apus, direcție în care se vedeau câteva case risipite, contrastând prin griul lor cu albul zăpezii. Peruggio se opri și se așeză pe o piatră care se ivea din zăpadă, cu palmele pe sol. Închise ochii în fața soarelui puternic și rămase câteva clipe cufundat în tăcere.

-Simt curenți telurici, așa cum am simțit la piramide sau în pădure, la Broceliande. Sunt forțe care vin din afara lumii fizice și aici au o poartă de intrare în lumea oamenilor.

-Crezi că…-Nu, iubito, nu putem trece în altă dimensiune decât renunțând la

corpul nostru fizic. Materia nu poate străbate bariera dintre lumi. Dar să ne încărcăm cu energie, asta putem face.

-Toți turiștii vin aici pentru acest lucru, observă Serafina. Numai că cei mai mulți nu au habar ce anume li se întâmplă.

Apoi întinse o mână înainte și arătă spre una din căsuțele care se zăreau în depărtare.

-Uite, acolo e punctul terminus al telecabinei. Iar în dreapta lui e cabana, unde ne-am dat întâlnire cu Ulrich și Giovanna.

Cabina se balansă pe cablul ei de câteva ori, apoi înaintă lin spre peron și turiștii se buluciră afară. Giovanna își roti ochii în jur, mirată – dacă în stația de jos apăruseră vânzătoarele de brândușe, aici, pe pantele nordice, se schia de zor. Vântul care părea o prezență perpetuă în zonă șfichiuia rece – fata își ridică gulerul, apărându-și obrajii și-și trase căciula peste urechi, binecuvântând-o în gând pe Serafina – „căciulă, fular, mănuși”. Câtă dreptate avuse!

187

Tropăind pe cimentul stației de telecabină, Giovanna ieși în soare. Bocancii nu alunecau pe zăpadă – o adevărată plăcere, gândi ea. Se luă după ceilalți turiști, urcă niște trepte și se trezi pe un drum lat, de tractor, care ducea la o casă cu etaj aflată nu departe. Ulrich o urma, atent la fiecare pas ca iubita lui să nu se împiedice sau să nu pățească cine știe ce lucru imprevizibil. Lângă casă se opriră amândoi – lumea se fotografia în fața unei formațiuni curioase de stânci, ca niște ciuperci.

-Aici e locul de întâlnire, zise Ulrich. Serafina mi l-a descris în cele mai mici amănunte.

-Peste cât timp ar trebui să ajungă? întrebă fata.-Păi, mai au aproape o oră.-Foarte bine, eu știu ce voi face.Își găsi un petic de iarbă de pe care zăpada se topise, se așeză și-și

ridică ochelarii de soare pe creștet, închizând ochii. Să facă plajă era una din activitățile ei favorite, chiar dacă nu-și putea expune decât fața la soare, pentru că frigul era încă aspru.

-Mă plimb pe aici prin împrejurimi, iubito, dacă nu te deranjează, spuse Ulrich.

-Nu, dragule, dar nu te îndepărta prea mult.Ulrich plecă – Giovanna îi auzi pașii amestecându-se cu cei ai

celorlalți turiști – dar reveni peste câteva minute.-Iubito, am găsit un cap.-Tăiat? întrebă Giovanna fără să deschidă ochii. Conviețuirea cu un

vampir o făcuse să se aștepte uneori la lucruri macabre.-Da’ de unde! E din piatră și e uriaș, la nici o sută de pași de aici. Nu

vii să-l vezi?Giovanna își abandonă – cam fără chef – locul de plajă și se luă

după Ulrich, care o prinse de mână. Pe platou se găseau tot soiul de stânci bizare, pe care turiștii dădură năvală să le fotografieze.

-Ăsta e! zise Ulrich arătând un bolovan având de cel puțin două ori și jumătate înălțimea unui stat de om.

-Unde ai văzut tu cap? E ditamai pietroiul, dar cam diform. Ți-e cumva sete, dragule?

-Nu, iubito, dar stai să vezi!Înconjurară bolovanul.-Privește-l acum și spune-mi cum ți se pare!-Ei, drăcie, tu chiar ai dreptate! Ăsta-i omul de care vorbea

Serafina? -Nu, acela era un tip în carne și oase, care a trăit pe vremea lui

Pitagora. Ăsta pare mai degrabă Sfinxul de care zicea tot ea. -Așa e, făcu Giovanna. Probabil Sfinxul păzește cheia enigmei sau

arată calea. Încotro se uită ochii lui?-Nu știu, busola e specialitatea tinerilor, mai bine să-i așteptăm.Nu trebuiră să aștepte prea mult. Peruggio și Serafina apărură

mergând relaxați și voioși, de parcă n-ar fi urcat cei o mie două sute de metri diferență de nivel.

-Ăsta-i Sfinxul? îi luă Ulrich în primire de cum îi văzu.-Chiar el, răspunse râzând Serafina.-Și încotro se uită?

188

Serafina își scoase busola din buzunar.-Spre nord-vest, stabili ea. -Ce se găsește în direcția nord-vest? vru să știe Giovanna.-Groenlanda, i-o trânti Ulrich.-Fii serios, nu mergem până acolo pe jos! Ceva mai aproape!Serafina îi privi cu interes.-Voi chiar credeți că Sfinxul arată calea către ceva?-De ce nu? Ai tu o explicație mai bună pentru un cap de om în

pustietatea asta? făcu Ulrich.-Doar faptul că vă zgâiți la o formațiune naturală, rezultată din

eroziunea pietrei de către vânturile cumplite care bat pe platou.-Da, dar are cap de om, se încăpățână Ulrich.-Privit numai dintr-un anumit unghi, răspunse scurt Serafina.-Să zicem că e un fenomen natural, poate ajutat un pic de mâna

omului, încercă Peruggio să-i împace. În orice caz locul e încărcat cu energie, simt asta cu fiecare fibră a corpului.

-Și-acum ce facem? Stăm aici până vom îngheța?Giovanna întrebase cu rost – vântul bătea în rafale sălbatice, deși

cerul de deasupra lor continua să rămână senin și soarele să-și răspândească razele cu dărnicie.

Peruggio scoase tacticos dintr-un buzunar al rucsacului harta munților și busola. Le cercetă câteva clipe, schimbă o privire cu Serafina, apoi vorbi:

-E un drum care pleacă de aici spre nord-vest și după câteva sute de metri o cotește spre nord. E drumul care duce la vârful numit Omul. Propun să-l urmăm.

-Acum? Ulrich sărise deja în picioare.-Nu. Ziua e încă scurtă, iar până la vârf și înapoi am face peste trei

ore, zise Serafina. Trebuie să ne lăsăm timp să cercetăm fiecare piatră, fiecare fir de iarbă și riscăm să pierdem ultima telecabină la coborâre. Înnoptăm aici, iar de dimineață plecăm spre nord-vest.

Giovanna părea speriată. Nopțile aspre pe munte nu erau chiar bucuria ei cea mai mare.

-E abia trecut de amiază, bombăni ea.-Da, dar pe munte îți lași mereu timp pentru situații neprevăzute. Eu

n-am chef nici să alerg, nici să orbecăiesc noaptea prin pădure. Și-apoi am rezervat cu mult timp înainte locuri la cabană.

Serafina vorbise autoritar, ca omul care știe ce spune. Giovanna lăsă capul în jos – prietena ei era cea care se pricepea la munți, nu ea.

Înconjurară cabana principală și dădură de o construcție mică, cu acoperiș de tablă coborând în pantă până la pământ.

-E pentru ca zăpada să se scurgă mai ușor, explică Serafina. Apoi surâse încurajator către Giovanna, care construia în gând cele mai apocaliptice scenarii: se imagina într-un sac de dormit, așternut direct pe podeaua tare ca piatra sau spălându-se înfrigurată în zăpadă.

Serafina intră în căsuța care părea construită pentru păpuși, nu pentru oameni. Se aplecă și coborî câteva trepte, apoi se îndreptă și privi în jur: casa avea o fundație solidă și adâncă, așa că geamul care, văzut din

189

exterior, se găsea la nivelul solului, se afla de fapt pe jumătatea unui perete. Înăuntru trebăluia o femeie care le zâmbi de cum intrară.

-Vă așteptam. Sper că vă convine căsuța. Are lumină electrică, apă caldă și încălzire cu gaz metan. Restaurantul e în cabana mare, e deschis până la miezul nopții.

Giovanna se însenină – apă caldă și încălzire, promitea să fie ca în paradis.

-Mulțumesc, spuse încântată Serafina și femeia plecă. În căsuță era cald și bine. Avea o sală principală cu o masă și

câteva scaune, un dulap de bucătărie și o plită electrică, iar din spatele încăperii o ușă se deschidea spre o baie mare și frumoasă. O scară de lemn ducea spre dormitorul aflat sub acoperișul țuguiat. Erau acolo mai multe paturi suprapuse, prevăzute fiecare cu câte o plapumă impresionantă. Pe jos fuseseră așternute petice de blană.

-Unde ai găsit comoara asta? întrebă Giovanna cu ochii râzând de bucurie.

-Dacă crezi că ai venit aici ca să mori pe munte, te înșeli, replică Serafina. Lăsați-vă bagajele prin cameră și cine are chef de o plimbare, să poftească!

La căderea întunericului, Giovanna era arsă de soare și frântă de oboseală. Mai era și un pic invidioasă, dar nu voia s-o arate: Serafina și Peruggio păreau fără astâmpăr și aveau o energie inepuizabilă, iar Ulrich, odată ce soarele apusese, prindea viață ca o adevărată făptură a nopții. A doua zi porniră devreme – frigul era aspru și pe platou nu se zărea nici picior de turist.

-Prima telecabină ajunge sus după ora nouă, lămuri Serafina absența excursioniștilor.

Ea deschidea drumul, urmată de Giovanna și Ulrich, iar Peruggio venea în urma lor. Cărarea era largă – „uneori circulă pe aici o mașină de teren, care aprovizionează cabana aflată chiar pe vârf”, preciză Serafina. Urcau domol, dar peisajul deveni cu totul alb, peticele de iarbă împuținându-se cu fiecare metru câștigat în altitudine. Giovanna era încântată – își imaginase că va fi o povară, dar se descurca bine pe drumul ușor. După mai bine de o oră de mers, Serafina se opri. Șoseaua forestieră cobora lin într-o vale, înconjura un bloc masiv de stâncă, apoi cotea la dreapta urcând până la două clădiri micuțe.

-Iată unde trebuie să ajungem, zise ea.-Și unde-i vârful? întrebă Giovanna.-Păi, cabana și stația meteo sunt chiar pe vârf. De acolo, ori încotro

te-ai duce, nu poți decât să cobori.Giovanna tăcu, încercând să înțeleagă cele auzite. Părerile ei

despre noțiunea de vârf de munte suferiseră o corecție majoră. În fața blocului de stâncă de la care pornea în sus ultima serpentină a șoselei, Peruggio avu un moment de ezitare.

-Vrei să ne oprim, dragul meu? întrebă Serafina.-Da, dar nu acum, ci la coborâre. Ceva îmi spune că vom bate

drumul până pe vârf degeaba. -Asta-i culmea, pufni Ulrich. Adică toată povestea pe care ați

susținut-o până acum n-a existat?

190

-Ba da, istețule, dar încearcă să judeci ca un om. Unde crezi că s-ar stabili un eremit singuratic, pe vârful bătut de vânturi și zăpezi, sau la adăpostul unor stânci care-i oferă un pic de protecție față de vitregia naturii?

Ulrich privi mirat spre Peruggio.-Aici, hm… cam ai dreptate. Și atunci ce căutăm pe vârf?-Ca de obicei, informații, făcu Peruggio calm și nu mai zise nimic

altceva.Peste un sfert de oră se opreau cu toții pe vârf – un monolit de

piatră uriaș, orizontal și perfect neted, exceptând o excrescență ca un bolovan aproape rotund. Pe el fuseseră ridicate două clădiri – o cabană fără etaj, micuță și stația meteo. Peruggio dădu zăpada la o parte, așezându-se pe piatra vârfului.

-Intră în cabană, zise Serafina către Ulrich - și cumpără-i Giovannei o supă caldă sau un ceai, că merită din plin. Eu rămân cu soțul meu.

Serafina se așeză la rândul ei.-Lasă-ți mintea liberă de orice gând, șopti Peruggio. Dacă e ceva

aici legat de căutarea noastră, ne vom da seama. Apoi își împleti degetele mâinii cu ale ei și închise ochii. Serafina îi urmă exemplul.

În mintea ei era întuneric – apoi o lumină izbucni de undeva din depărtare și văzu un foc arzând. Era noapte. Pe ultima porțiune a potecii urcau oameni cu torțe în mâini, iar focul pe care-l văzuse ardea chiar pe vârf. Oamenii aceia purtau bărbi neîngrijite, aveau arcuri cu săgeți și haine țesute rudimentar, acoperite cu piei de animale. Cele câteva femei din procesiune își împletiseră părul în cozi lungi care le atârnau pe spate, iar fustele lor măturau pământul. În ciuda îmbrăcămintei extrem de simple, erau foarte frumoase. Oamenii ajunseră lângă foc și fiecare depuse pe rug ceva ce adusese cu el – câteva picături de ulei sau vin, miere, pepite de aur nativ sau mici figuri de ceramică reprezentând animale de sacrificiu. Preotul înteți focul și îngenuncheară cu toții, ridicând mâinile spre cer.

Degetele lui Peruggio se desprinseră de ale Serafinei și viziunea pieri. Ședeau iarăși pe monolit, soarele le strălucea deasupra capetelor și nu se vedea nici țipenie de om, doar din cabană se auzea glasul Giovannei, lăudând supa fierbinte. Ochii lui Peruggio erau argintii…

-Deci ce am aflat? întrebă Serafina.-Că locul acesta e fost cândva un sanctuar. Asta explică energia pe

care oamenii o simt, venind pe munte. Rugăciunile celor de demult au adus din lumea imaterială energie și ea a rămas aici. Așa iau naștere toate locurile considerate benefice de pe Pământ. Străbunii noștri înțelegeau fenomenul și au scris despre asta.

-Și cu ce ne ajută în căutarea noastră?-Știm că Zamolxis a existat, că a fost aici și că a slujit zeilor în locul

acesta. Și mai știm că, fiind om, nu avea cum să trăiască pe un vârf de munte, ci undeva mai jos.

-E o peșteră mare la două-trei ore de mers de locul acesta. Niște sihaștri au locuit acolo din Evul Mediu, zise Serafina. Acum e un schit la intrarea în peșteră și o mănăstire în apropiere.

Peruggio clătină din cap.-Nu, căutăm ceva mult mai vechi. Și-apoi cum să-l duci pe Ulrich la

mănăstire?

191

Serafina râse. Da, era un argument de luat în seamă. Soțul ei rămase cu ochii ațintiți la drumul pe care veniseră.

-E ceva cu monolitul pe lângă care am trecut, ceva ce mă intrigă. Am simțit valuri de energie și aici, pe vârf și la capul de om căruia îi zici Sfinxul, dar cel mai puternic radia energia pământului lângă acel monolit. Și mai e și forma lui. Dacă Sfinxul a fost nițel ajustat de mâna omului, și piatra aceea a fost, cu siguranță.

-Coborâm să vedem, hotărî Serafina.Ușor de zis! Giovanna voia poze cu cabana, cu uriașul câine Saint-

Bernard care dormita pașnic pe prag, cu peisajul văzut de pe vârf, cu tot ce putea încape pe senzorul aparatului de fotografiat.

-O pornim înainte și ne veți ajunge din urmă, sugeră Serafina. Giovanna fu de acord – de pe vârf, monolitul era la un sfert de oră de mers și se contura clar în lumina strălucitoare a zilei de primăvară.

Peruggio se opri la baza blocului masiv de stâncă, înalt cât o casă cu două sau trei etaje. Privită din drum, partea anterioară a blocului, legată de rest doar la bază, închipuia o siluetă cu un cap perfect rotund și forme rotunjite, feminine.

-Parc-ar fi un porumbel cu aripile strânse, sau o femeie, observă Serafina.

Peruggio tresări.-Ambele au o semnificație mistică fără echivoc, explică el. Femeia

este zeița primordială a pământului, Geea, natura-mamă, cea dintâi divinitate pe care a cunoscut-o omenirea. Iar pasărea are în toate culturile semnificația legăturii dintre omul aflat pe pământ și zeii din cer, începând cu miturile condorului din Anzi și terminând cu porumbelul lui Noe din Biblie. Iar o femeie-pasăre nu poate simboliza decât legătura dintre cele două elemente – zeița-mamă a omenirii, ființa atotputernică, celestă și pământeană în același timp.

-Sugerezi că Zamolxis ar fi găsit și ar fi refolosit un sanctuar mai vechi, ridicat aici de triburi încă în epoca matriarhatului?

-Nu sugerez, spuse încet Peruggio. Dar nici nu exclud. Și-apoi societăți antice destul de evoluate, care nu mai trăiau în matriarhat, aveau zeități feminine puternice – Isis, Atena, Hera, Afrodita…

-Ariana, murmură Serafina.-Da, în primul rând Ariana, strămoașa noastră care a adăugat o

picătură din sângele ei la crearea omenirii. Atât că pe ea nu a considerat-o nimeni zeiță, din moment ce a pierdut un război și a fost exilată într-o lume potrivnică. Și-apoi Ariana a murit pe Pământ, iar zeii trebuie să fie eterni, cel puțin în închipuirea credincioșilor lor.

-Aș vrea să știu unde a fost înmormântată, șopti Serafina. Am văzut-o, dar numai ca pe un spirit imaterial.

-Nu spera să-i găsești mormântul vreodată. De la moartea ei s-au scurs zeci, poate sute de mii de ani. Fața Pământului s-a schimbat de nenumărate ori de atunci – munții s-au tocit și s-au înălțat alți munți, mările au devenit pustiuri…

-Crezi că n-o vom mai revedea niciodată? Că spiritul ei a plecat după ce tu ai devenit Mediatorul?

-Spiritele fiilor luminii se întorceau prin reincarnare, spuse Peruggio. Dar ea a murit ca om și eu n-am nici un răspuns la întrebarea ta.

192

Serafina dădu ocol monolitului, ceea ce nu era ușor, pentru că stânca izbucnea verticală dintr-un pământ vălurit, cu pante puternice. Cum nu găsi nimic ciudat, se apucă să facă fotografii iar la sfârșit se așeză la baza siluetei de femeie.

-Aici e plăcut, constată ea, măcar nu bate vântul. E chiar cald, dacă stau să mă gândesc bine.

-E cald pentru că locul radiază energie telurică, iubito. Pune mâna pe stâncă și spune-mi ce simți.

-Furnicături în degete, răspunse Serafina. E ca atunci când te-am atins pentru prima oară și ochii îți erau argintii.

-Și-acum nu mai simți asta când mă atingi? o tachină Peruggio.-Oh, să-ți spun ce simt acum?Se luară în brațe la adăpostul monolitului. Buzele lui Peruggio

lunecară umede peste buzele Serafinei.-Te doresc din tot corpul și din tot sufletul meu, șopti ea.-Și eu, dragostea mea. Dar suntem pe un drum bătut și turiștii ne

pot vedea de la kilometri distanță.Serafina se desprinse din îmbrățișare cu un oftat de regret.-Ăsta e farmecul acestei căsnicii, constată ea cu un ușor zâmbet

sarcastic, că trebuie să ne ascundem mereu ca doi copii de liceu în fața părinților. Apoi făcu ochii mari: în locul unde atinsese monolitul când se îmbrățișaseră, stânca deveni luminoasă. Ce e asta, iubitule?

-Un surplus de energie, cred. Se va scurge în pământ, fii liniștită. Vezi?

Îi arătă cu mâna o linie ca un fulger, sclipitoare, ducând la baza monolitului unde zăpada începu brusc să se topească. Serafina clipi des din ochi și se lăsă pe vine, studiind pământul ivit pe neașteptate dintre zăpezi.

-Pare interesant, murmură ea. Vezi și tu?Bineînțeles că văzuse – literele erau acolo, imposibil de ignorat. O

scriere săpată în piatră, la baza stâncii, care se continua sub pământ – o scriere în greaca veche!

Ulrich își întoarse privirile spre monolit și nu-și văzu prietenii.-Oare unde au dispărut Peruggio și Serafina?Giovanna deschise ochii, după ce-și pusese ochelarii de soare. Ca

de obicei, întrebarea lui Ulrich o surprinse făcând plajă.-Probabil s-au săturat să ne aștepte și au luat-o înainte spre

căbănuța noastră. Noroc că le putem vedea urmele pe zăpadă și că drumul e atât de ușor încât cred că m-aș descurca până și singură.

-Nu ne lasă ei aici, o contrazise Ulrich. Și-apoi de la monolit nu pleacă nici un fel de urme, exceptându-le pe ale noastre de când am venit încoace. Înseamnă că se învârt încă pe lângă monolit, iar dacă fac asta…

-Au găsit ceva, completă Giovanna.Se simți luată în brațe - Ulrich cobora panta în fugă, asemenea unei

vijelii dezlănțuite. Peste cinci minute, se opreau la baza stâncii, unde Serafina și Peruggio dădeau pământul la o parte cu două lopățele micuțe.

-Hei, ce-i asta? De unde aveți lopețile?-Din rucsaci, răspunse cu naturalețe Serafina. Le-am luat cu noi azi-

dimineață. Știi, în caz de avalanșă sunt ideale. Iar „asta” e o inscripție, dacă nu mă înșel.

193

Ulrich îi luă lopata din mână.-Peruggio dă-te și tu la o parte!Fiii luminii sunt frumoși și sensibili, dar când e vorba de săpatul în

pământ, un vampir, obișnuit cu asta, chiar și ziua-n amiaza mare face cât o colonie de cârtițe. Lui Ulrich nu-i luă decât câteva secunde să dezgroape toată inscripția, care se întindea cu jumătate de metru sub nivelul solului. Aparatele de fotografiat începură să țăcănească. Peruggio citea și traducea în același timp:

-„Albe și pustii au rămas pământurile zeilor. Pașii nici unui muritor nu mai rătăcesc pe acolo. Și totuși, cine se va încumeta să înfrunte stihiile va fi răsplătit, căci în locul acela cei din vechime spun că a fost îngropată Piatra Cunoașterii. Dar Pământul și-a întors fața de la omenire, pentru că nimeni nu poate reveni viu din ținuturile de dincolo de lume…”

Peruggio își copie textul pe un carnețel. Rămaseră tăcuți, privindu-se lung unii pe alții. Neputând răbda încordarea care plutea în aer, Ulrich izbucni:

-Voi sunteți cei care vreți să mergeți în Himalaya, nu eu! V-am prevenit, să nu vă plângeți dacă vă lăsați oasele pe coclauri!

Cap. 18 : Cea mai frumoasă ziSerafina adora să-și vadă soțul meșterind în jurul casei, asta dădea

existenței lor un aer de normalitate umană.-Mă miră că bunicul tău n-a avut el ideea asta înaintea mea, dar

măcar pot să mă laud că am îmbunătățit și eu cu ceva cuibul nostru perfect, zise el.

-Bunicul era om, răspunse Serafina, îi plăcea soarele dar nu făcuse o obsesie pentru el, așa ca noi.

Ideea de care vorbea Peruggio și pe care tocmai o punea în practică era o masă mare și o bancă lungă, comodă. Urma să le plaseze în curte, la soare, ca să-și petreacă acolo zilele lungi de vară. Acum era la faza cuielor și a scândurilor, dar se descurca admirabil cu ustensilele din magazia de scule a casei și Serafina se gândea deja la culoarea viitoarei mobile.

-Verde? întrebă Peruggio. Oamenii au de regulă în grădini bănci verzi.

-Verde, acceptă Serafina. Dar să fie diferită de tot ce am văzut până acum. Ce zici de verde cu modele florale? Ceva inspirat de florile de pe pajiște?

-Maci roșii, zise Peruggio râzând și făcându-i cu ochiul.Când apărură Ulrich și Giovanna, găsiră masa și banca terminate.-Genial, făcu Giovanna. E cel mai bun loc de plajă din câte am

văzut până acum; pot să mă așez?-Poți, dacă s-a uscat vopseaua, replică Peruggio vesel.Se uscase, spre dezamăgirea lui Ulrich, care se hlizea încercând

să-și imagineze fundul iubitei vopsit în verde cu roșu. Se așezară toți patru – de la întoarcerea din Bucegi, fiecare făcuse cercetări pe cont propriu și acum se adunau pentru prima oară ca să-și discute planurile de viitor. Peruggio

194

aduse din casă hârtie, creioane și carnețelul în care notase textul găsit pe stâncă.

-Ceea ce știm cu certitudine, începu el, este că piatra cunoașterii se găsește într-adevăr pe Pământ și nu în altă parte. Tot e ceva!

-Pământurile zeilor sunt un nonsens, bombăni Ulrich. Eu am mai spus-o, zeii n-au ce să caute pe Pământ, locuința lor e cerul!

-Da? Tu ești cel care a amintit pentru prima oară de Himalaya.Serafina deschise carnețelul și citi:

1. Himalaya – Everest

2. Caucaz – Muntele Elbrus

3. Tibet – muntele Kailas

4. Turcia – Ararat

5. Grecia – Olimp

6. Japonia – muntele Fuji

7. Statele Unite – Munții Stâncoși

8. Australia – Uluru-Ce-i asta? izbucni Ulrich.-Lista munților care în mitologia popoarelor sunt considerați locuri

sfinte și sălaș al zeilor, răspunse Serafina. Să-i luăm pe rând: Everestul în limba șerpașilor înseamnă „zeița mamă a pământului”. Corespunde perfect descrierii – zăpezi veșnice, climă dură, riscuri foarte mari pentru orice expediție. Elbrus e locul unde legendele îl plasează pe Prometeu înlănțuit. Kailas e muntele sfânt al tibetanilor – poți obține iluminarea în locul acela. Pe Ararat s-ar fi oprit arca lui Noe. Despre Olimp n-are rost să vorbesc, dar l-aș scoate de pe listă, pentru că l-am urcat și nu e acoperit de zăpezi veșnice. Fuji e muntele sfânt al Japoniei. Legendele spun că într-o peșteră din cuprinsul lui s-ar odihni soarele peste noapte. În Munții Stâncoși au fost sanctuarele pieilor roșii. Dintre toți oamenii, mintea lor mi se pare cea mai capabilă să simtă energiile naturii, pentru că ei încă nu s-au rupt de ea și n-au abandonat-o în favoarea civilizației. Din stânca Uluru se trag aborigenii din Australia, care ar fi fost creați din piatra ei roșie. Acești aborigeni vorbesc în poveștile lor despre începuturile lumii, în „vremea visării”. Interesantă exprimare pentru ceea ce pe mine mă duce cu gândul la un somn indus hipnotic!

-Uluru n-are zăpadă, observă Ulrich.-Acum nu, într-adevăr. Dar nu știm dacă inscripția nu reflectă cumva

o realitate de dinainte de potop, când repartiția zonelor climatice ale Pământului era diferită de cea de azi. Și încă n-am terminat lista, continuă Serafina. Bănuiesc că legendele popoarelor nordice sunt pline de munți, dar pe ele nu le-am cercetat încă și nici pe cele ale Americii de Sud. Cam multe locuri pentru numai un an și trei luni, timpul care ne-a rămas, nu?

-Ce-s alea ținuturi de dincolo de lume? N-are sens, ar însemna să găsești capătul unei sfere.

-Ulrich, fii constructiv, îl apostrofă Serafina. Ironia ta e distructivă.-Eu credeam că e doar mușcătoare, rânji vampirul la propria glumă.

195

-„Dincolo de lume”, reluă Serafina cu infinită răbdare, însemna dincolo de lumea Mediteranei, unde se stabiliseră coloniile grecești. În afară de Olimp și de Ararat, cam totul de pe lista mea era „dincolo de lume” în accepțiunea grecilor antici.

Peruggio dispăru în casă și reveni cu un obiect strălucitor în mână. Obiectul acela smulse exclamații de mirare lui Ulrich și Giovannei. Serafina îl cunoștea prea bine și totuși rămase surprinsă când își văzu soțul arătându-l prietenilor. Era o carte, cu filele aurii și scrisul negru, într-o copertă din aur și nestemate. Lucrătura aceea era probabil cel mai minunat artefact de pe Pământ, dar provenea din afara lui. Serafina recunoscuse „Cartea Străbunilor”, istoria lumii din care proveneau strămoșii lui Peruggio. Acesta puse cu infinită grijă cartea pe masă, iar ea se deschise singură, la o pagină înfățișând o hartă.

-Iată originalul după care a fost copiată harta amiralului turc Piri Reis, cea considerată inexplicabilă. Reprezintă până și țărmurile exacte ale Antarcticii, care au fost trasate recent din satelit, fiind sub gheață. Vă arăt cartea din mai multe motive – întâi, ca să vedeți că popoarele antice nu erau nici pe departe atât de limitate în cunoștințele lor de geografie cum credem azi, ele moșteniseră din negura timpului o cunoaștere avansată, pe care noi abia o redescoperim. Și al doilea motiv este ca să vă atrag atenția că Zamolxis a scris despre lucruri care au precedat cu mult epoca lui. Clima Pământului a suferit schimbări majore – nimeni nu ne garantează că stihiile naturii de care vorbea el se manifestă încă și acum în același loc. Nu cumva ținutul zeilor e azi undeva la tropice?

-Și nebunul ăsta vrea să mă care cu el în Himalaya, bombăni Giovanna arătând spre Ulrich.

-Dar e logic, făcu vampirul. Pământurile zeilor nu puteau fi decât aproape de cer, iar în masivul Himalaya sunt cei mai înalți munți. Acolo trebuie să mergem și nu în altă parte!

-Probabil ai dreptate, zise Peruggio împăciuitor. Dar nu putem pleca așa, fără pregătirea unei expediții și mai ales nu putem pleca oricând. Perioada ideală e în august – septembrie, înaintea musonului. Până atunci avem destulă vreme să ne documentăm și să finalizăm lista cu posibilele pământuri ale zeilor. Orice idee e binevenită!

-Adică să pierdem vremea până la toamnă?Peruggio avu o străfulgerare dură a privirii, intimidantă chiar și

pentru un vampir. Dar vorbi calm, așa cum o făcea de obicei:-Ulrich, dragule, de ce ai avea mai multă înțelegere pentru Steve

decât pentru Serafina? Știu că îl protejezi, că e fiul tău, dar mai știu și că în primul an lasă numai cadavre în urma lui. Încerc să înțeleg că e răzbunarea lui la mijloc și că lucrul ăsta se va schimba, deși nu-mi place. Am acceptat că aceasta e legea voastră, că numai ucigându-i pe cei care v-au făcut rău vă puteți găsi liniștea, dar acceptă și tu că, așa cum pentru Steve e primul an ca vampir și pentru soția mea e primul an ca fiică a luminii. Asta înseamnă că suportă greu frigul și întunericul. Vreau să-i dăruiesc măcar câteva săptămâni de vară adevărată la casa bunicilor ei, să se bucure de soare și de lumină, de pajiștea plină cu flori și de vântul cald care aduce miros de fân cosit. E greu pentru tine să înțelegi așa ceva?

196

-Înțeleg doar că toanele tale de îndrăgostit îți pot compromite misiunea, de care depinde soarta Pământului. Strașnic, n-am ce zice!

-Uri, murmură Giovanna, nu fii rău!-Nu sunt rău, sunt logic, cum îi place Serafinei să spună.-Fiii luminii, continuă Peruggio, erau ființe raționale și logice. Și-au

creat lumea perfectă prin forța propriilor gânduri. Și totuși își ascultau mai presus de orice inima. Nu poți greși atunci când mergi pe calea iubirii, asta e sigur!

-Ce romantic, oftă Giovanna.-Și ce imbecil, adăugă Ulrich.Serafina nu spuse nimic, mângâia doar mâna soțului ei.-Alegerea ta e greșită, se încăpățână Ulrich. Lumea perfectă a

străbunilor tăi a pierit într-un război pe care ei au refuzat să-l poarte, pentru că ar fi contravenit principiilor lor. Trezește-te, băiete, nu repeta greșelile unei lumi pierdute.

-Lumea aceea nu s-a pierdut, șopti Peruggio. Serafina și eu suntem încă în viață.

-Schimbă-te, Peruggio, folosește-ți mintea și găsește pământurile zeilor, dacă există așa ceva. Lasă visele, nu e momentul pentru ele. Poți să te schimbi, făcu încrezător vampirul.

-Și tu, dragul meu, îți poți schimba obiceiurile alimentare, ciripi Giovanna. Diseară îți voi da ceai de sunătoare la cină!

-Dumnezeu a făcut corpul femeii ca să fie frumos și bun de iubit, dar dracul (iartă-mă, șefu’) i-a dat mintea, bombăni Ulrich și se ridică de la masă.

-Misoginule, strigară după el într-un glas Giovanna și Serafina. Peruggio zâmbi.-Va trebui să-l împac cumva, pentru că are și el dreptate de multe

ori și pentru că mi-e prieten. Dar nu pot fi de acord – te schimbi atunci când vrei acest lucru, nu atunci când simți că el contravine inimii tale. Nu sunt Mediator pentru că aș fi un tip inteligent sau aș face alegeri înțelepte pentru viitor – nu, am fost ales pentru că simt ce e bine să fac. Iar acum știu că tot ce-mi doresc pe lume e să-mi petrec vara asta cu soția mea la Sasca – e prima ei vară ca fiică a luminii.

-Nu fii îngrijorat, Ulrich nu e supărat pe tine, spuse Giovanna zâmbind. Ăsta e doar blestematul de comportament de vampir care nu admite să fie contrazis, crede că are mereu dreptate și în afară de asta, vrea în ruptul capului să meargă în Himalaya.

-Să se ducă învârtindu-se. Cale bătută! îi ură Peruggio.

Ulrich reuși performanța de a fi supărat o săptămână întreagă, ceea ce n-o împiedica de fel pe Giovanna să-și viziteze prietenii. După șapte zile, Uri apăru în curtea Serafinei, cu aerul că-i face un hatâr Giovannei. Peruggio însă îl luă în primire.

-Vezi ce scrie aici? Îi puse un ziar în față, care titra pe prima pagină: „încă o dispariție

neelucidată printre comercianții arabi din fâșia Gaza a Timișoarei”. Ulrich făcu cea mai nevinovată figură din câte era în stare să producă.

197

-Da, și? Ce am eu cu asta?-Tu poate că nu ai, dar e sigur mâna fiului tău, sau, ca să fiu exact,

colții lui. Înțelege că nu mi-e indiferent ce se întâmplă și nici nu pot admite ca, pentru așa-zisa noastră protecție, să decimeze populația orașului.

-Dacă asta îți liniștește conștiința sensibilă, Steve nu omoară pentru protecția ta, ci pentru răzbunarea lui. Nu m-ai cunoscut acum cinci sute de ani, Peruggio. Eram ca el – nou-născut, însetat de sânge și dornic să-mi răzbun propria moarte. Capetele tălharilor din banda răspopitului au căzut unul câte unul, fie că asistaseră la uciderea mea sau aveau vreo legătură cu ea, fie că nu. Iar când n-a mai rămas picior de tâlhar în zonă, oamenii cinstiți din Oravița și din împrejurimi au răsuflat ușurați. Nu ne poți înțelege în bunătatea ta ipocrită, dar suntem ca hienele care curăță pădurea de hoituri. Steve n-ar omorî nici un om cumsecade.

-Nu mă face pe mine ipocrit! Și eu am avut cândva de ales între a lăsa viața unor ticăloși sau a le-o lua. Dacă aș fi ales altfel, Pământul probabil n-ar mai exista acum. Crede-mă, nu-mi pare rău, dar totuși prețuiesc viața mai presus de orice altceva și vreau să evit masacrul pe care-l face Steve la Timișoara. Și-apoi știi, nimeni nu iubește hienele…

-Știu că nu suntem iubiți, Peruggio, dar nu ne pasă. Ajunge să fim temuți ca să ne fie bine. Poate că și ție ți-ar fi bine să fii temut – decât să cauți piatra aia idioată și niște pământuri care de fapt sunt în cer sau n-au existat decât în povești, mai folositor ar fi să scornești o armă eficace, iar dacă tipii ăia din altă lume vor veni pe Pământ, n-au decât să poftească! Îi vom bate de s-o țină minte altă dată!

Ulrich ridicase vocea. Peruggio îi răspunse calm:-Rostul meu e viața, nu moartea. Nu pot face ce-mi ceri, deși s-ar

putea să ai dreptate și să fie mai simplu decât găsirea pietrei. Dar n-aș mai fi eu însumi, n-aș fi Mediatorul și când voi da ochii cu strămoșii mei, se vor rușina de mine. Am crezut că tu vei înțelege asta, fiindcă de fapt ai un suflet tare bun.

-Ba nu am suflet deloc, sunt vampir! Norocul tău este că ai zeama aia infectă și argintie în loc de sânge și că i-am jurat bunicii Serafinei că nu mă voi atinge niciodată de familia voastră, că altfel te-aș sfâșia chiar acum!

-Ulrich, păstrează-ți calmul și judecata dreaptă. Știi bine că greșești și că spui vorbele astea la furie.

Dar vampirul sărise deja în picioare și se pregătea să plece. -Nu mai vreau să am niciodată de-a face cu tine, Peruggio

Sorriente. Lumina și întunericul nu pot sta la aceeași masă!Apoi se întoarse către Giovanna și-i spuse tare și clar, ca toată

lumea să audă:-Plec, fiindcă nu sunt dorit aici. Știi singură drumul spre casă, așa că

poți să mai rămâi, dacă vrei, la foștii mei prieteni.Dispăru pe cărarea din pădure, înghițit de frunzișul verde și des.

Serafina, Peruggio și Giovanna se priviră câteva minute bune în tăcere, până când lăsară pe rând ochii în jos. Serafina își șterse pe furiș o lacrimă.

-A fost prietenul de nădejde al bunicii mele, al părinților și al meu. Ce s-a întâmplat cu el acum, deodată?

-Orgolii de vampir, răspunse Peruggio. De o săptămână fierbe așa, de când n-am vrut să-i fac pe plac și să luăm primul avion spre Himalaya. Nu

198

spun că aș avea dreptate în refuzul meu, vreau doar argumente serioase ca să întreprindem călătoria aceea riscantă.

Apoi se prinse cu mâinile de tâmple, apăsându-și degetele până i se albiră.

-Nu știu ce am, dar m-a apucat o durere de cap teribilă. Probabil cearta asta nu mi-a făcut bine. Îmi pare rău, fetelor, că a trebuit să auziți așa ceva.

-Ba eu cred că nu cearta e de vină.O priviră uimiți pe Giovanna, care până atunci stătuse înlemnită ca

o statuie.-Ce vrei să spui?-Că pe tine nu te doare capul fiindcă te-ai certat cu el. Ci pentru că

legea voastră, a fiilor luminii, vă pedepsește în felul acesta atunci când mințiți, chiar dacă nu vă mințiți decât pe voi înșivă. În sinea ta știi prea bine că nu e vorba de orgoliu rănit, ci de ceva mult mai adânc – l-ai atacat în singurul punct care-l doare până și pe el, vampirul insensibil. Te-ai luat de fiul său.

Peruggio făcu ochii mari.-Crezi că…-Da, răspunse Giovanna. Cred că s-a atașat de Steve la modul pur

uman al unui tată care ține la fiul lui. De altfel are o fotografie a lui Steve în dormitor și o privește de fiecare dată în zori, înainte de a merge la culcare.

-Atunci, dacă e așa cum spui, e bine. Atât timp cât îți iubești copilul, nu poți să fii un om rău. Sper că asta se aplică și la vampiri, n-am de unde ști.

-De-acum va arde din nou la soare? îl iscodi Giovanna.-Nu. Darul pe care i l-am dat nu-l iau înapoi, pentru că încă sunt

convins că e un tip de treabă și că-l merită. Rămâne însă condiționat de bună purtare: nu are voie să ucidă.

-Nu va ucide niciodată, răspunse ferm Giovanna. Nu e în stare de nici un lucru rău.

Serafina își șterse din nou ochii în lacrimi. „Înainte de a deveni o fiică a luminii, nu plângeam atât de des”, gândi ea. „Sensibilitatea asta exagerată nu e întotdeauna un lucru bun”.

-Nu știu cum și când, dar simt că Ulrich se va întoarce, murmură ea. Din ziua aceea lucrurile luară o întorsătură puțin ciudată – pe Ulrich

nu-l mai văzură, de parcă intrase în pământ. Ziarele nu mai relatară nimic despre vreo moarte sau dispariție suspectă în Timișoara, iar Giovanna își luase obiceiul să-i caute pe tineri imediat după prânz, ca să poată ajunge înapoi la casa de lângă lac înainte de lăsarea întunericului. Serafina, care se descurca din ce în ce mai bine cu noile ei talente, o conducea uneori până la lac în zbor, cu viteză fulgerătoare, dar evita porțiunea finală a potecii, cea dintre lac și casă. Se întorcea însă adesea pe jos prin pădurea aflată în penumbra înserării, sperând să zărească părul blond al vampirului sau să-i audă pasul ușor prin iarbă. Zadarnic – Ulrich dispăruse. Doar aerul vesel al Giovannei dovedea că el încă mai era prezent în viața ei, dar ea evita, plină de tact, până și să-i pomenească numele în fața prietenilor.

-Ce-i voi spune bunicii, când va veni aici la vară și va întreba de Ulrich? făcu Serafina încurcată, într-o zi în care era singură cu Peruggio.

-Doar adevărul, iubito. Bunica ta e o femeie înțeleaptă și va judeca totul cu propria minte.

199

-Cât aș vrea un sfat de la ea! Poate știe cum să-l împăcăm pe Ulrich, izbucni Serafina. Și Giovanna, draga de ea, mi se pare ruptă în două – noaptea cu el, după-amiezele cu noi, când mai are timp de ea însăși?

-Cred că va avea, dragostea mea. Am auzit-o spunând că pleacă iar la Roma în vacanța de vară. Trebuie să fim cu ochii în patru, sper că Ulrich nu va face prostii de singurătate sau de plictiseală.

-Vom fi singuri, constată Serafina. Tot răul spre bine – casa noastră e departe de orice drum umblat, turiștii se rătăcesc rar pe aici și ne vom putea petrece vremea împreună, numai noi doi și soarele de deasupra noastră, fără teama de a fi văzuți, fără chinul de a părea altceva decât suntem. Nu e minunat?

În loc de orice alt răspuns, Peruggio o strânse în brațe. Pentru prima oară se bucura de absența lui Ulrich. Acesta obișnuia să apară neauzit și neanunțat, furișându-se cu pașii lui ușori și făcând aluzii răutăcioase de câte ori îi surprindea îmbrățișați sau sărutându-se. Se lăuda într-una că vampirii sunt niște amanți fabuloși, nu avea nici o reținere să vorbească despre lucrurile cele mai personale și mai tainice, distrându-se când îl vedea pe micul Peruggio roșind și fâstâcindu-se. De gura lui, tinerii trebuiau adesea să fugă de pe peluza însorită, refugiindu-se în umbra dormitorului și ignorând pajiștea care le făcea cu ochiul..

Într-o zi, când Peruggio scosese din magazia de unelte mașina de tuns iarba, Serafina veni și-și trecu degetele peste pieptul lui, descheindu-i nasturii cămășii.

-Te rog să nu tai iarba decât de lângă drum și pe cea crescută de-a lungul gardului.

Îi făcu complice cu ochiul și Peruggio revăzu în minte curtea inundată de maci roșii – scena se petrecuse în urmă cu aproape un an, ei erau încă oameni și se iubiseră pentru prima oară printre macii aceia care crescuseră cât să-i acopere cu totul, ca un covor de mătase.

-Am înțeles, râse el, vrei să avem parte de maci și anul acesta.-Tu nu vrei asta?-Vreau doar ceva mult mai simplu, răspunse Peruggio cu ochii

strălucitori – vreau să am parte de tine.Peruggio nu credea că așa ceva e posibil – trăia, cu ochii deschiși,

cel mai frumos dintre vise, unul halucinant de frumos. Acoperită de florile roșii, în singurătate și liniște, în fine fără eternele tachinări enervante ale lui Ulrich, Serafina reuși să uite de tot și de toate și să se abandoneze bucuriei de a fi a lui. Soarele generos le mângâia trupurile înlănțuite, făcându-i să nu aibă nevoie nici de mâncare, nici de odihnă, ci doar unul de celălalt și de iubirea lor împărtășită. Pielea Serafinei preluase aroma fânețelor însorite, părul ei lung se revărsa ca o flacără pe verdele crud al ierbii, corpul ei minunat i se dăruia iubitului fără opreliști și fără temeri. Grijile, dacă avuseseră vreodată griji, zburaseră departe, foarte departe…Casa păru toată ziua luminată de doi sori, cel de pe cer și cel din curte, amândoi la fel de strălucitori.

Când soarele apunea pe după copaci, Serafina se ridică din îmbrățișarea macilor, moleșită, murmurând:

-Asta a fost cea mai frumoasă zi din viața mea de până acum, cu adevărat cea mai frumoasă!

200

Peruggio intră în casă căutându-i o jachetă care s-o ferească de răcoarea înserării. Când reveni în curte, Serafina, cu pielea ușor strălucitoare, părea un astru într-o mare de licurici.

-Știi de ce ne-a fost atât de bine azi, iubito? E ziua solstițiului de vară, cea mai lungă zi a anului.

-Da? Înseamnă că de mâine zilele se scurtează. Păcat!O spusese ca pe o constatare, fără aceea stare de melancolie pe

care o trăia de fiecare dată când atingea subiectul zilelor scurte și mohorâte ale iernii. Părea că se detașase de amintirea ploilor interminabile și a cerului sumbru, de parcă acestea ar fi făcut parte dintr-un coșmar, din cele pe care lumina zorilor le risipește într-o clipă.

-Ai depășit greutățile primului an, deși nu ești o fiică a luminii decât de zece luni, îi susură Peruggio, cu buzele la urechea ei. Dar deja nu te mai pot deranja zilele scurte și întunericul, ți-ai regăsit veselia și admirabila ta putere de a lupta, care nu s-a lăsat înfrântă niciodată. Dacă ai ști cât sunt de fericit!

Știa, cum să nu știe? Îi auzea gândurile, îi simțea emoțiile, se contopiseră cu atâta forță încât fiecare din ei se dizolvase în ființa celuilalt. Oare nu acesta era sublimul, absolutul?

-Soarele meu ești tu, spuse simplu Serafina. Nu mă voi mai teme niciodată, pentru că voi ști că ești mereu cu mine.

Peruggio își trecu încetișor mâna prin părul ei - era un gest pe care ea îl adora. Apoi îi întoarse fața spre el, privind-o adânc în ochi, cu irisurile lui strălucitoare.

-Iubito, de-acum, vei vedea, ne va merge bine. Am lăsat amândoi în urmă ezitările, îndoielile, alergătura fără rost și căutările zadarnice. Suntem unul al celuilalt și suntem puternici împreună – nimeni și nimic nu poate desface asta și nu ne poate sta împotrivă. Sunt sigur că vom trece cu bine de toate încercările – o știu ca pe un adevăr de care sunt convins până în adâncul sufletului. Cum m-am putut îndoi vreodată?

-Fiii luminii nu mint niciodată, murmură Serafina pe jumătate adormită. Peruggio o ridică în brațe și o purtă în casă, unde nu ea se trezi decât a doua zi dimineață, când soarele se ridicase deja în înaltul cerului.

Iustin veni în concediu pentru o săptămână, să-și vadă fata și ginerele. Se așeză pe bancă, la masa din curte, privi în jur și dădu din cap aprobator.

-Bună treabă ai făcut, Peruggio, băiete. Mereu am zis că ești un tip de ispravă!

Peruggio roși încântat. Nu era obișnuit cu laudele și faptul că socrul său părea împăcat cu alegerea Serafinei îl umplea de bucurie.

Bunica apăru pentru obișnuita vacanță de o lună la aer curat și-i găsi pe tineri „înfloritori”, după cum ea însăși se exprimase. Peruggio era fericit de fiecare dată la vederea ei – din toată familia Dumitrescu, bătrâna fusese singura care încurajase de la început dragostea Serafinei pentru frumosul, dar prea timidul și delicatul Peruggio.

201

-Sunteți amândoi tot mai frumoși, pe zi ce trece, spuse ea. Orb să fie cineva și tot ar vedea cât sunteți de potriviți unul cu celălalt și cât de bine merge viața voastră împreună.

-Ar fi o problemă, începu Peruggio pe un ton ezitant. Am pierdut un prieten drag și asta ne întristează.

-Aoleu, un deces printre cunoscuți?-Da, răspunse Serafina, dar un deces de acum cinci sute de ani și o

despărțire recentă.-Nesimțitul de vampir, cumva?-Eu am fost de vină, recunoscu Peruggio. L-am apostrofat că Steve,

fiul lui, nu se poate controla. Îmi pare foarte rău acum, dar e târziu – Ulrich a spus că nu vrea să ne mai vadă niciodată.

-El zice altfel, făcu bătrâna liniștită. A venit la mine să se lamenteze că nu-l iubiți îndeajuns. Când l-am luat la bani mărunți, a mărturisit totul – că a vrut să plece în Himalaya și voi n-ați fost de acord să-l însoțiți. Ei bine, în clipa aceea m-am repezit să-i spun și eu părerea mea și nu l-am lăsat să vorbească despre altceva până când nu m-a ascultat.

Tinerii se priviră uimiți.-Poți să ne-o spui și nouă?-Desigur. L-am sfătuit să vă lase în pace pentru o vreme și să nu se

mai amestece în viața voastră. Ulrich e foarte încântat că după sute de ani de singurătate are în sfârșit o companie al cărei sânge nu-i răscolește setea, dar gândește totul egoist, prin prisma timpului infinit pe care îl are la dispoziție. Probabil nu-și mai aduce aminte ce înseamnă primul an de căsnicie și cât de inoportuni sunt amicii atunci când vrei să rămâi singur cu cine ți-e drag.

-Păi, din punctul ăsta de vedere nu ne pare prea rău că a plecat, dar ne doare că ruptura e definitivă. Și mă gândesc adesea la prietena mea Giovanna, care acum trebuie să se împartă între el și noi, zise Serafina.

Bătrâna îi zâmbi nepoatei.-Fetițo, nu te neliniști. Ulrich a rupt-o și cu mine de câteva ori, la el e

mereu pentru totdeauna. Norocul e că supărarea îi trece repede. Vampirii sunt ființe nomade prin definiție. Dacă s-ar stabili întru-un loc prea mult, oamenii și-ar da seama că ei nu îmbătrânesc. Nu au o casă a lor decât pentru un timp care în existența lor milenară e extrem de scurt, așa că, vrând-nevrând, își petrec o bună parte a vremii călătorind. Iar cu voi Ulrich a descoperit farmecul călătoriilor în grup, el, care era un solitar ca toți ai lui. Numai că asta nu-i dă dreptul să pună stăpânire pe viața voastră. Sunteți proprii voștri stăpâni – dacă vreți să mergeți undeva, plecați, dacă nu, rămâneți pe loc.

-Deci nu crezi că s-a supărat din cauza lui Steve? Că noi am spus ceva ce nu trebuia despre fiul lui?

-Fetițo, poate ai dreptate și Steve era motivul real al supărării. De fapt și eu l-am cam întrebat ce e cu crimele din orașul nostru și s-a grăbit să-mi răspundă că n-au fost decât patru și că și-au meritat soarta. Știți și voi cum sunt ei, viața nu prea contează după părerea lor. Dar eu continui să am încredere că Ulrich e un băiat bun și că se va întoarce la voi. De fapt, e simplu de aflat dacă vă este prieten sau nu. Uitați-vă în jurul vostru atunci când veți fi cu adevărat la ananghie - și știu că veți fi, pentru că nu vă feriți de belele. Când toți oamenii vor fugi de lângă voi și vor rămâne doar câțiva, hotărâți să înfrunte soarta împreună cu voi, aceia să știți că sunt prieteni sinceri.

202

-Să încerc să-l împac? întrebă Peruggio.-Nu, dragule, ești prea bun și prea sensibil, iar el, ca un măgar ce

este, e în stare să te trateze cu duritate. Lasă-l în pace, el e cel care s-a supărat, el trebuie să vină la tine ca să se împace. Dar nu te aștepta să-și ceară scuze vreodată – orgoliul de vampir e într-adevăr nelimitat.

-Și Steve? vru să știe Serafina. Să nu mai reluăm discuția, dacă asta l-a supărat atât de mult pe Ulrich?

-Dacă l-a supărat, e un semn bun, afirmă bunica zâmbind. E o reacție atât de firească și de umană să ții cel mai mult pe lume la odrasla ta, de parcă Ulrich nici n-ar fi vampir. E ceva frumos, ceva ce merită să laud la el – vei vedea, într-o zi vei înțelege acel fel de dragoste și-ți vei da seama că nu se compară cu nimic din ce ai simțit până atunci.

Serafina nu răspunse, rămase gânditoare. Parcă despre așa o iubire îi vorbise și Giovanna cândva, nu?

Cap.19: Teama de întunericBunica se trezise, ca de obicei, în zori. Când prima rază de soare a

zilei atinse peluza și gardul casei, ea pusese deja la fiert ibricul de alamă cu praful de cafea proaspăt râșnită, care răspândea o aromă tentantă. Cu pasul ușor ca o părere, Peruggio se furișă în bucătărie.

-Parcă ți-am mai spus odată, demult, că doar bătrânii n-au somn. Tu de ce nu dormi? îl întâmpină bunica.

-De griji, răspunse tânărul oftând.-Nu merge bine căutarea voastră?-Nici asta, dar nu e principalul lucru care mă îngrijorează. Serafina…

s-a temut vreodată de întuneric?Bătrâna zâmbi.-Nepoata mea a fost un drac de fată, nu s-a temut de nimic,

niciodată. În copilărie a făcut cele mai incredibile năzbâtii, fără să-i dea prin cap că cineva ar fi putut s-o pedepsească. Dar de ce întrebi?

-De câteva nopți se trezește și-mi spune că i-a fost frică. Nu știu cum aș putea s-o liniștesc…

-Păi, e simplu! Ține și tu o veioză aprinsă lângă pat, dacă așa e mai bine. Poate că locul e de vină – Serafina a crescut în cea mai mare parte a timpului la oraș, acolo nu e întuneric nici în cele mai negre nopți. Mereu sunt becuri aprinse pe stradă, vitrine luminate, pe când aici nopțile bezna e atât de adâncă, încât ai impresia că e materială, că poți s-o atingi.

-Și cum s-a descurcat în vacanțe, când venea la Sasca?-Să nu-i spui că am dat-o de gol. Bunica zâmbi poznaș. Pur și

simplu alerga și se agita toată ziua, iar seara cădea din picioare și se trântea îmbrăcată de-a curmezișul patului. O găseam tot așa dimineața, cu bocancii abandonați undeva în mijlocul camerei.

-Mulțumesc, asta e o idee de milioane, nu ne-am mai cățărat împreună de ceva vreme. Cred că i-ar plăcea foarte mult să ne reluăm obiceiul.

203

Bunica luă două cești micuțe din bufet, turnă cafeaua în ele și-și trase un taburet de sub masă, făcându-i semn lui Peruggio să ia loc pe celălalt. Apoi vorbi, privind adânc în ochii negri, uriași, cu irisurile înconjurate de cercuri argintii, strălucitoare – dintre toți oamenii, ea părea singura imună la forța hipnotică a privirii tânărului:

-Peruggio, e viața voastră, eu nu vreau să mă amestec. Am văzut masa și banca de afară, curtea cu iarba de pe cărări tunsă și greblată și toate lucrurile pe care le-ați făcut ca să dați impresia unei gospodării așezate, ordonate. Dar nu te amăgi singur – într-o căsnicie tradițională, Serafina s-ar simți ca o pasăre în colivie. O viață planificată dinainte, monotonă și lipsită de riscuri ar ucide-o. Nu încerca s-o ferești de primejdii, dă-i mai bine armele să le înfrunte, dacă vrei s-o faci fericită.

-Mulțumesc, șopti Peruggio, este sfatul pe care-l așteptam de mult.Apoi urechea lui sensibilă prinse un ușor zgomot pe scară. Serafina

cobora din dormitor, căscând, cu părul ca bronzul vâlvoi.-Aici miroase a cafea, observă ea voioasă. Aveți și pentru mine?-Ce-i al tău e pus deoparte, fetițo. Bunica mai aduse o ceașcă, iar Serafina pescui de sub tăblia mesei

încă un taburet.-Iubito, am o idee pentru astăzi. Ce ai zice să ne cățărăm pe un

perete de stâncă, în Cheile Nerei?-Ești un geniu, făcu Serafina încântată.Puseră în doi rucsaci mici câte o coardă și niște carabiniere, iar

când soarele ajunse să lumineze toată peluza, ei erau de mult pe poteca spre Lacul Dracului. Înconjurară casa tăcută a lui Ulrich și a Giovannei, aruncându-i priviri furișe. Nu se simțea nici o prezență, nici o mișcare.

-Giovanna e la Roma, își aminti Serafina, iar Ulrich probabil doarme.Când nu-și petrecea timpul peste zi cu iubita lui, Ulrich respecta în

mare obiceiurile vampirilor – noaptea bântuia prin pădure, ziua dormea, dar nu în vreun sicriu sau criptă din cimitir, ci într-un dormitor decorat cu mătase stacojie și oglinzi mari, în care soarele pătrundea cu generozitate.

-E treaba lui ce face, murmură Peruggio cam fără convingere.De lângă lac o porniră pe cheile Nerei, bătute de sute de turiști și

pline de corturi multicolore.-Alege ceva ușor, propuse Peruggio, nu ne-am mai cățărat de mult. -Da, dar în Bucegi ai mers foarte bine și n-am de gând să-ți

menajez forțele.În multe locuri, cursul sinuos la Nerei se desfășoară printre pereți

verticali de calcar alb, plini de peșteri. Serafina își depuse calabalâcul la baza unui perete și se avântă în sus cu grația unei feline. Peruggio o urma, atent la fiecare pas, gata s-o asigure dacă din roca sfărâmicioasă s-ar fi desprins vreun piton. Dar nu era cazul – ajunseră ușor, ca în joacă, pe tăpșanul de iarbă care marca ieșirea din traseu. Serafina începu să râdă.

-Mai ții minte, anul trecut, cum s-a terminat escalada noastră pe turnul izolat, nu departe de aici?

-Cum aș putea uita? Dar acum nu mă ispiti – e plin de corturi pe vale și bieții excursioniști ar face ochii mari văzând un al doilea soare. Am urcat omenește, coborâm omenește – în fine, dacă ne-am dematerializa și am

204

ajunge la baza vâlcelei de coborâre într-o secundă, nu cred că ar observa nimeni, pentru că vâlceaua aia e plină de tufe și copăcei.

-Ar fi perfect, așa ne-ar rămâne timp până seara pentru încă un traseu, se învoi Serafina. Cobor în urma ta, ne vedem în firul văii.

Peruggio își găsi un loc ferit de priviri indiscrete, unde dispăru într-o străfulgerare de lumină. Apăru instantaneu cu câteva sute de metri mai jos, în câmpul vizual al Serafinei și se puse pe așteptat. În mod suspect, așteptarea se prelungea… Apoi auzi zgomotul căderii unor mici pietricele și pricepu că Serafina aluneca în jos pe vâlcea, ca orice alpinist uman. Ar fi vrut să ia legătura cu mintea ei, ca să înțeleagă de ce-și schimbase hotărârea, dar nu se impacientă prea tare – probabil vreun curios din tabăra de corturi observase o lumină inexplicabilă pe munte și Serafina n-avusese chef să riște.

Când se regăsiră în vale, ochii Serafinei îl priveau speriați.-Iubitule, cum e posibil ca ceva să nu meargă? Darul Arianei, care a

făcut ca și eu să devin o fiică a luminii, e limitat în timp?-Nu, nici vorbă, o liniști Peruggio. Poate erai tu obosită și n-ai fost

capabilă să te concentrezi.-Exclus, de mult nu m-am simțit atât de bine, iar soarele e pe cer

deasupra noastră. -Încearcă altceva, iubito. Poți auzi gândurile oamenilor?Serafina închise ochii. -Da, dragule, tot ce gândește și ce simte fiecare om din vale, din

corturi, de pe drum, până și cei din satele învecinate, emoțiile fiecărei furnici care trece prin iarbă și plăcerea fiecărei frunze de a se legăna în bătaia vântului. Și totul e nemaipomenit de clar – parcă niciodată n-a fost atât de limpede și de evident.

-Îi poți citi pe toți oamenii din sat? întrebă uimit Peruggio. Știu că mecanismul funcționează la distanță cu creierul unui om anume sau în apropiere cu foarte mulți, dar ce spui tu e incredibil – să citești mintea multor indivizi, la mare distanță…

-Au! se strâmbă Serafina. Îmi trebuie o metodă de blocare a gândurilor. N-o să mă mai pot odihni în veci dacă am în cap toată Oravița.

-Sunt peste patruzeci de kilometri până acolo, murmură Peruggio.-Așa e. Și totuși, le aud mințile ca și cum ar fi toți aici, lângă mine.-Păi atunci nu fii îngrijorată. Nu am de unde să știu, poate că în timp

unele calități se estompează și altele se accentuează.-E nevoie de mai multă energie pentru dematerializare decât pentru

cititul gândurilor? vru să afle Serafina.-N-aș zice, dacă citești mintea a mii de oameni deodată. Pur și

simplu nu am nici o explicație pentru asta, dar nu cred să fie nimic rău. -Când am încercat să mă dematerializez, am trăit o stare ciudată –

ca și cum ceva mă lega de propriul meu trup și nu mă lăsa să ies din el.-Dematerializarea e un mecanism de apărare, explică Peruggio. Ce

nevoie ai de ea când poți simți intențiile oricui față de tine, de la o distanță de zeci de kilometri?

Serafina se liniști – Peruggio avea dreptate. În noaptea aceea dormi dusă în brațele lui ocrotitoare, cu veioza aprinsă lângă pat. „Ce sfat simplu și cât e de bun”, gândi Peruggio.

Într-o dimineață Serafina se trezi plângând.

205

-Ce e, iubito?-Simt durere, mărturisi ea.-Te doare ceva?-Nu pe mine, prostuțule, eu sunt bine, ca de obicei. E vorba de

florile de pe pajiște, durerea lor o simt.Ieșiră în curte și se lămuriră repede. Cerul rostogolea nori de

furtună, fulgerele luminau ziua întunecată și un vânt turbat lua cu el petalele roșii ale macilor și le îndoia tijele subțiri. Cărarea se umplea rapid de crengi rupte, din depărtare se auzi o bubuitură prelungă, marcând momentul prăbușirii unui copac bătrân și scorburos, iar din norii vineții începu să cadă o grindină cu boabe mari, care culca iarba la pământ.

-Nu e nimic, iubito, e doar o furtună de vară. Trece repede!Furtuna trecu, dar lor le rămase grija degajării potecii spre lac de

copaci și de crengile pe care vântul le doborâse. De la lac, Peruggio mai înaintă câțiva pași, până când zări casa lui Ulrich.

-Terasa e proaspăt măturată, s-a întors Giovanna, spuse el bine dispus.

-Știu. Îi aud mintea, făcu Serafina. Se gândește la noi și i-a reproșat lui Ulrich că e un prost dacă mai ține supărarea.

-Nu e frumos să citești mințile prietenilor fără acordul lor, o certă Peruggio.

-Nu pot să n-o fac, iubitule. Gândurile Giovannei sunt ca un dangăt de clopot care răsună în capul meu.

În nopțile de după zilele ploioase, atacurile de panică ale Serafinei reveniră. Peruggio mai aduse încă o veioză, dar sfârși prin a lăsa candelabrul din dormitor aprins întreaga noapte. Serafina se zbătu în somn, murmură cuvinte fără șir și asudă, dar dimineața, odată cu răsăritul soarelui, deveni din nou veselă și stăpână pe sine. Vremea se schimbă iar, norii se risipiră și un soare fierbinte de vară lumină peisajul care, după ultimele ploi, devenise incredibil de verde. Asta aduse instantaneu zâmbetul pe buzele și în ochii Serafinei. Bunica plecă acasă – nu putea rata sezonul preparării dulcețurilor – dar într-o după-amiază se pomeniră cu Giovanna, dornică de stat la taclale după întoarcerea de la Roma.

Ziua trecu pe nesimțite. Soarele poleia cu aur vârfurile copacilor, casa și pajiștea din jur erau deja cuprinse de umbrele lungi ale înserării, când Serafina tresări:

-Drace, se lasă noaptea și eu nu mai pot dispărea dintr-un loc ca să apar instantaneu în altă parte, iar Giovannei i-ar lua două ore să ajungă acasă.

-O conduc eu, iubito, se oferi Peruggio.Giovanna ridică ochii, îngrijorată.-Ce nu-i în ordine cu Serafina?-Nu știu. Doar că soția mea și-a pierdut una din abilități, dar a

câștigat altele în schimb. Cred că talentele fiilor luminii evoluează în timp, dispui mereu de ceea ce ai nevoie în perioada respectivă.

-Tu ai pățit așa ceva?-Eu nu, recunoscu Peruggio, dar ea are însușiri care le depășesc cu

mult pe ale mele.

206

-E evident, făcu Giovanna. Ia așezați-vă unul lângă celălalt! Uite, în semiîntuneric Serafina strălucește mai puternic decât tine.

Peruggio văzu, mirat, că Giovanna avea dreptate.-Curios lucru, n-am mai observat asta niciodată până acum, zise el.Fetele își luară rămas-bun sărutându-se, ca de obicei. Peruggio o

prinse pe Giovanna de mână și dispărură amândoi într-o străfulgerare de lumină, ca să reapară la Lacul Dracului.

-Cum te vei întoarce acasă? Tu noaptea nu prea zbori.-Merg pe potecă, asemenea oricărui turist, răspunse Peruggio. Am

ajuns să cunosc pădurea ca pe propriul buzunar, ca și Serafina.-Să ai grijă de ea, sunt cam speriată. Uite, mâna ta are o

temperatură plăcută, dar ea, când i-am sărutat obrazul, părea să ia foc. Fiii luminii pot face febră sau guturai?

-Foarte rar, spuse Peruggio după câteva clipe de gândire. Dispunem de multă energie, pe care o dirijăm conștient, astfel încât corpurile noastre să se afle mereu în cel mai perfect echilibru. Și-apoi Serafina se simte excelent, e în formă și mergem pe munte o dată la câteva zile – mereu îmi dă clasă la cățărat.

-Bine, pleacă acum, să nu fie îngrijorată. Dacă mai rămân altă dată așa târziu la voi, îmi iau telefonul mobil și-l convoc pe Ulrich să mă aștepte în pădure, fie că vrea, fie că nu.

-Tot mai e supărat?-Eh, cine-l ia în serios?Giovanna zâmbi, se răsuci pe călcâie și o porni spre casă. Peruggio

putea să jure că zărise cu coada ochiului un chip palid printre copaci. „Orgolii de vampir”, murmură el amuzându-se. Se grăbi spre casă și văzu, îndată ce ieși din pădure, că Serafina aprinsese toate luminile, în fiecare cameră, în magazie și în curte.

-Ți-a fost teamă, iubito?-Acum e mai bine, spuse Serafina. Sunt o proastă, frica asta

absurdă nu are nici un sens. Nici în copilărie nu mi-a fost frică, de ce mi-ar fi de astă dată?

Dar noaptea și-o petrecu zbătându-se. Peruggio îi puse o mână pe frunte, ca s-o liniștească și-și dădu seama că Giovanna avusese dreptate – Serafina ardea ca focul. O trezi blând.

-Te simți bine, iubito? Ești foarte fierbinte!-Ai vrea tu, râse ea. Dar mulțumesc că m-ai trezit, am avut un vis

urât. Se făcea că alergam pe o câmpie albă, ninsă și un nor negru mă urmărea și se tot întindea deasupra capului meu, încercând să-mi ia lumina. Oh, e o prostie fenomenală!

-E mereu același vis? Știi, uneori te zbați în somn și murmuri ceva, nu înțeleg ce.

-Nu e același vis, doar câmpia albă e de fiecare dată aceeași, lămuri Serafina. Și senzația că nu am destulă lumină și că mă cufund în beznă e tot timpul prezentă. E absurd – dacă acum am astfel de temeri, ce voi face la iarnă, când zilele vor fi cu adevărat scurte?

-Ce-ai zice s-o invităm pe Giovanna într-o seară când Ulrich nu e acasă și să stăm la povești toți trei până dimineață? Am mai făcut asta uneori

207

și tu spuneai că poveștile de groază sunt minunate, pentru că exorcizează frica și după ele dormi bine.

-Ar fi drăguț să facem asta, încuviință Serafina.Giovanna primi invitația încântată. Făcură un foc de tabără în curte

și se așezară pe bancă, povestind vrute și nevrute. Giovanna urma să doarmă la ei, într-unul din dormitoarele de oaspeți de la etaj. Dar acum discutau voioși, sub cerul luminat de lună și plin de stele, în timp ce cărarea din pădure devenise o Cale Lactee în miniatură, inundată de mii de licurici.

-E superbă noaptea asta, spuse Serafina. Nu înțeleg nici eu de unde frica subită de întuneric. N-am avut niciodată probleme să străbat după amurg sau înainte de răsărit pădurile de aici - știam mereu că sunt pline de viață. Bufnițele planează lin printre copaci, animalele răpitoare ies după pradă, iar bunica îmi povestea întotdeauna legende cu spiriduși și zâne, spunându-mi că toate făpturile nopții sunt bune și folositoare. Ce s-a schimbat de atunci?

-Nimic, iubito. Doar tu te-ai schimbat – ești o fiică a luminii acum.-Și tu ești un fiu al luminii și totuși nu ți-e frică de întuneric.-N-am timp să mă gândesc la el, pentru că am o fixație și o teamă

mai puternică: să nu ți se întâmple nimic rău ție. Fără tine n-aș putea trăi!-Bine, porumbeilor, făcu zâmbitoare Giovanna, vă las singuri?-Nu, stai aici, era vorba să spunem povești la noapte.-Eu nu știu decât povești de-ale lui Ulrich, de groază. Se acceptă și

astea?-Minunat, se bucură Serafina. Mi-au plăcut din copilărie poveștile cu

vampiri.Giovanna începu să povestească. Serafina și Peruggio îi sorbeau

fiecare cuvânt cu mare atenție. Giovanna, de când își împărțea viața cu Ulrich, devenise prima lui cititoare și primul critic, așa că, mai cu voie, mai fără voie, stilul lui de a scrie se simțea în istorisirile ei. Ulrich pesemne îi povestise de zeci de ori toate pățaniile lui din ultimii cinci sute de ani, pentru că ea părea un izvor nesecat de întâmplări fantastice, în care colțoșii jucau rolul principal.

Serafina asculta atentă, dar în clipa următoare capul îi căzu pe umărul lui Peruggio și ea se cufundă într-un somn adânc. Giovanna tăcu.

-Scuză-ne, probabil e obosită, zise Peruggio. Azi am fost iarăși la cățărat. O duc sus în dormitor și revin într-o clipită.

O luă blând pe Serafina în brațe – aceasta nu făcu nici un gest, nu se trezi - și dispăru cu ea în casă. Când reveni în curte, Giovanna tocmai stingea focul.

-Am stat destul la povești, restul rămâne pe altă dată, spuse ea hotărâtă.

-Te rog încă o dată să ne scuzi, istorisirea ta era atât de interesantă!-Nu te scuza, eu nu sunt Ulrich, nu mă supăr ca măgarul pe sat. Dar

Serafinei i se întâmplă des asta – adică să adoarmă așa, din senin?-I s-a mai întâmplat de câteva ori în ultimul timp, chiar și ziua,

recunoscu Peruggio.-Și nu i-a fost rău? Amețeli, grețuri, dureri de cap, chestii din astea,

sau nu și-a schimbat obiceiurile alimentare din senin?-Nu, nici vorbă. Noi nu cunoaștem cea mai mare parte a suferințelor

omenești, iar vara alimentația noastră se rezumă la razele soarelui, ele sunt tot ce ne trebuie. Uneori mai bem cafea sau sucuri de fructe, dar asta e numai

208

pentru plăcerea noastră – de fapt soarele ne furnizează tot ce necesită trupurile noastre.

-Și Serafina stă mai des la soare acum decât altă dată? vru să știe Giovanna.

-Oh, da, de fiecare dată când soarele dispare după orizont ea pare să sufere. Are nevoie de mai multă lumină și căldură decât oricând înainte. Dar asta nu m-a îngrijorat: probabil așa se manifestă ea în primul ei an ca fiică a luminii. Atât timp cât se simte bine, eu sunt fericit. Crezi că e ceva de rău?

-Nu e de rău, făcu Giovanna. Lasă-mă să merg să dorm și eu, se zice că noaptea e un sfetnic bun. Mă voi gândi până mâine și-ți voi spune ce cred.

Peruggio dormi puțin, cu ochii pe jumătate deschiși și privind adesea la Serafina, care se agita în somn. Nu spera la vreun ajutor din partea Giovannei – ea nu era medic și ce medic uman s-ar fi priceput la problemele fiilor luminii? Reciti cărțile moștenite de la neamul său – nici în Cartea Străbunilor, nici în Cartea Mediatorului nu se vorbea de vreo boală. Părea că fiii și fiicele luminii fuseseră mereu sănătoși și se bucuraseră de o constituție robustă, în ciuda înfățișării lor delicate.

„Nu mă las cuprins de teamă” hotărî Peruggio. „Dacă ceva i s-ar întâmpla Serafinei, aș fi primul care s-o știe”.

Odată cu răsăritul soarelui, Serafina se liniști ca prin farmec și dormi neîntoarsă în continuare. Peruggio se furișă pe scară în jos fără zgomot și începu să trebăluiască prin bucătărie. Aruncă o privire pe geam, în curtea încă umbrită și tresări – Giovanna ședea pe bancă, având coatele rezemate de masă și capul în mâini, părând adâncită în meditație. Peruggio ieși pe peluză și tuși ușor ca Giovanna să-și dea seama că cineva se apropie.

-Salut, Giovanna, ai dormit bine?Fata își întoarse spre el ochii încercănați. Spuse un „da” slab, în

timp ce chipul ei striga „nu” din răsputeri. -Vrei să ne plimbăm un pic? După răsărit soția mea doarme de

obicei foarte liniștită.Giovanna acceptă și porniră să dea ture în jurul casei. -Nu știu cum să încep, dar bănuiesc ce are Serafina. Dar dacă îți

spun, îmi dezvălui și propriul secret, de care nimeni nu știe în afara mea. În fine, nimeni n-a rămas în viață, pot să zic și astfel.

Peruggio o privi cu ochii gravi.-Îți sunt prieten, Giovanna, prietenii se ajută între ei. Vorbește, dacă

crezi că e bine ce faci.-Păi, cred…cred că Serafina n-are nimic grav, că e pur și simplu

însărcinată. -Imposibil, izbucni Peruggio. Ne dorim atât de mult un copil, dar

dacă ar fi fost să fie, sigur s-ar fi întâmplat deja mai devreme. Ne-am căsătorit acum aproape un an!

-Nu am de unde să știu, răspunse Giovanna, pentru că voi nu sunteți chiar oameni. Dar mie mi s-a întâmplat la fel – în primele săptămâni adormeam unde apucam, iar nopțile mă zbăteam și nu puteam să dorm.

Peruggio făcu ochii mari.

209

-Tu ai avut un copil, Giovanna? Ce s-a întâmplat? Povestește!Giovanna se opri, se așeză în iarbă și fixă cu privirea un punct aflat

dinaintea ei, apoi se întoarse în trecut:-Știi cum am fost eu crescută. Tata, șeful mafiei calabreze, voia să

nu merg la facultate, ci să mă mărit cu cineva din clan, pe care să mi-l aleagă el. Iar eu am fugit la Roma și m-am înscris la Chimie Anorganică, purtându-i cinci ani după mine pe oamenii tatălui meu, trimiși să mă aducă înapoi în Calabria și „să-mi vâre mințile în cap”, după cum zicea tata. La primul bal de la facultate l-am cunoscut pe Dario. Când i-am spus tatii de el, mi-a promis că-l va ucide, ceea ce a și reușit după niște ani. Dar pentru mine au fost vremuri fericite, chiar dacă trăiam din bursă, lucram și învățam în același timp și mă descurcam greu. La începutul penultimului an de studiu m-am hotărât – singurul mod prin care credeam că-mi înduplec tatăl să mă lase să-mi văd de viața mea cu Dario era să am un copil cu el. Am premeditat totul până în cele mai mici detalii, ca să nasc în vacanța de vară – nu voiam să-mi întrerup studiile, asta i-ar fi dat apă la moară tatii, care ținea morțiș să-mi demonstreze că nu mă voi descurca în viață fără să mă ghideze el. Dario era încântat că vom deveni părinți, asta până când tata l-a răpit, l-a torturat și l-a obligat să-mi scrie aceea scrisoare blestemată în care mă anunța că renunță la mine. Unul din calabrezii pe care-i știam din copilărie a venit la Roma și m-a prevenit – tata a cerut ca pruncul să fie ucis, ca să șteargă orice urmă a acelui „accident nefericit”, cum considera el viața mea în afara Calabriei. Omul acela cumsecade a fost găsit mort după două săptămâni, pe o străduță din Roma. Avea limba tăiată și oricine, în lumea noastră, știa ce înseamnă asta: fusese pedepsit pentru că vorbise. Iată-mă deci singură în Roma, părăsită de Dario și fără bani prea mulți, cu o lună înainte să nasc. Sora unei colege de facultate se călugărise după un eșec sentimental, devenind maica Anunziata de la mănăstirea San Lorenzo. Ea mi-a vorbit pentru prima oară de locul acela – mi-a spus că maicile ajutau fetele tinere în situația mea, că aveau o maternitate și un orfelinat. M-am dus la San Lorenzo cu speranța în suflet – singurul lucru care poate opri în Italia mâna lungă a Mafiei sunt zidurile groase ale unei mănăstiri. Am găsit înțelegere și ocrotire la maici, chiar după ce mi-am spus numele adevărat. La auzul numelui Reni tremura pe atunci o țară întreagă. M-au trecut sub un nume fals în registrul de internări, pe care de altfel criminalii trimiși de tatăl meu l-au consultat de nenumărate ori, fără folos. Din acel registru reieșea că născusem un prunc mort, numai că adevărul era altul – Dario cel mic era frumos, rotofei și vioi și l-am iubit din prima zi a vieții lui, așa cum nu mai iubisem nimic și pe nimeni înainte.

Am stat mai bine de două luni la acel spital, dar nu pentru că aș fi avut probleme de sănătate. Ci mereu era nevoie de infirmiere, de femei la bucătărie, de mâini pricepute gata să ajute la greu. Am făcut muncă de voluntariat, asemenea maicilor – în fond ce-mi trebuia mai mult decât un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și scutece pentru micuțul meu? Eram îndemânatică și învățam repede – ajunsesem mâna dreaptă a moașei, în numai câteva săptămâni. Tinerele femei care veneau să nască se atașaseră de mine – eram una de-a lor, cu probleme ca și ele.

Dar a venit octombrie și eu aveam în față ultimul an de studiu și lucrarea de licență. Într-o seară, târziu, maica stareță a trimis după mine. Mi-a spus cât de dese deveniseră vizitele mafiei calabreze și cu câtă înverșunare

210

căutau peste tot o femeie cu un prunc. Oamenii tatălui meu nu credeau că pruncul murise, atât timp cât nu le era arătat cadavrul. Așa că stareța mi-a indicat singurul mod de a-mi menține copilul în viață: trebuia să-l abandonez la orfelinat, să fac astfel ca eu însămi să cred că acel copil nu existase niciodată și asta cât mai repede, ca cel mic să nu aibă amintiri despre mine. Mi-a spus să nu revin la San Lorenzo, nu atât timp cât tatăl meu trăia – ar fi făcut legătura imediat și aș fi primejduit soarta pruncului. Mi-a zis de asemenea că nu va da niciodată copilul spre adopție, pentru că, dacă identitatea lui adevărată ar fi ieșit la iveală, familia adoptivă ar fi fost și ea în pericol.

Am reflectat îndelung asupra propunerii stareței. Să-mi pierd iubitul mi se părea greu, dar încă suportabil. Să nu-l mai văd însă pe micul Dario, care adormea serile strângând în pumnișorul lui un deget de-al meu, mi se părea de nesuportat. Și totuși, era singurul lucru pe care puteam să-l fac pentru el, dacă voiam să trăiască. M-am gândit să mă călugăresc ca să pot rămâne aproape de copil – dar vai, sunt departe de a avea firea unei sfinte. Să renunț la viață și să mă ascund în mănăstire însemna pentru mine să intru din închisoarea tatălui meu într-un alt loc care-mi limita libertatea. Și-apoi gândurile mele păcătoase erau cu totul nepotrivite cu acel loc.

-Te gândeai la iubitul tău?-Nu, răspunse Giovanna încruntându-se. Mă gândeam cum să-mi

ucid tatăl. Ce vrei, doar sunt logodnica unui blestemat de vampir? Cine se aseamănă se adună, nu? În fine, asta a fost. Ziua când am plecat de la San Lorenzo mi s-a părut cea mai tristă din viața mea – îmi lăsam inima ferecată îndărătul acelor ziduri pe care nu-mi va fi îngăduit să le revăd niciodată. Eram condamnată să pierd primii pași ai fiului meu, primele cuvinte, să nu mi se spună „mamă”…

-Dar tatăl tău e mort, observă Peruggio.-Așa e. Din ziua aceea, am reluat legătura cu San Lorenzo, pe care

o rupsesem cu opt ani mai înainte. Banii blestemați ai familiei Reni au slujit la refacerea bisericii, a orfelinatului, a cantinei, la dotarea școlii cu calculatoare și tot ce a mai fost necesar. Fiul meu era școlar de-acum și învăța bine. S-a uitat cu ochi curioși la femeia care-l vizita și mi-a spus „Bună ziua, doamnă”. Pentru mine, el era același prunc pe care-l ținusem în brațe cu ani în urmă, pentru el eu eram străina bogată și binevoitoare care făcea daruri scumpe bisericii. Maicile îi spuseseră că părinții lui au murit de mult, iar eu sunt un fel de verișoară îndepărtată a mamei.

-Și-acum? întrebă Peruggio.-Acum Dario e un tânăr de șaisprezece ani, înalt, bine legat, cu

statura frumoasă a tatălui său și trăsăturile mele. E tot la orfelinat și nu știe ce carieră să-și aleagă, ar vrea să facă o mulțime de lucruri și nu se poate hotărî.

-E doar vina ta, Giovanna. După moartea domnului Reni, Dario ar fi trebuit să afle adevărul. Poate că e târziu pentru bucuriile copilăriei, dar poți încă avea în el un prieten cu care să împărtășești multe lucruri frumoase.

-M-am gândit la asta, murmură Giovanna oftând. Dar eu sunt iubita lui Ulrich, iar el e vampir. Nu știu ce reacție ar avea la vederea lui Dario, poate că sângele lui l-ar atrage prea rău. E sângele meu, în fond, iar Ulrich e legat prin sânge cu mine – asta e singura legătură pe care un vampir o cunoaște.

211

-Nu-l subestima pe Ulrich, spuse Peruggio zâmbind. E un tip cumsecade și te va înțelege cu siguranță. Îți trebuie doar un pic de curaj, ca să-i mărturisești adevărul.

-Poate că e așa cum zici, dar mie curajul acela încă îmi mai lipsește.Giovanna se ridică și porni spre casă.-E vremea să vezi ce face Serafina, poate s-a trezit. Rămâi cu bine,

pe mine mă așteaptă Ulrich. -Te conduc, se oferi Peruggio.-Nu e necesar, mă descurc. E cineva aici care are multă, foarte

multă nevoie de tine acum.Peruggio privi lung în urma Giovannei, care se pierdu pe cărarea

din pădure. Era confuz – bucuros cum nu mai fusese niciodată, îngrijorat, nervos, agitat, temător și încrezător în același timp. Traversă peluza și intră în casă. Serafina stătea în capul scărilor. Se trezise mai demult, pentru că era deja aranjată și pieptănată.

-Știu tot, iubitule. Am citit fiecare cuvânt în mintea Giovannei, înainte de a fi fost rostit…

Cap. 20: Schimbare de prioritățiSerafina se aruncă în brațele lui Peruggio , plângând. El îi șterse

obrajii cu buzele, copleșind-o cu sărutări.-Sunt atât de fericită! murmură Serafina.-Și eu, iubita mea. Doar că sunt și puțin speriat. „Dacă nu ți-aș mărturisi, ai fi aflat oricum, dragostea mea. Mă sperie

faptul că nu știu ce va urma, mă sperie că Giovanna mi-a vorbit de stările de rău prin care ea a trecut în timpul sarcinii, mă frământ pentru că nu știu ce medic te-ar putea ajuta și, oricât de îndemânatică ar fi Giovanna, nu-mi place gândul că vei naște asistată doar de ea!”

Serafina îi citi mintea și râse.-Nu doar de ea, iubitule. Ai cumva de gând să mergi cu tata la fotbal

în timp ce eu voi aduce pe lume copilul nostru?Fu rândul lui Peruggio să râdă.-De ce mă torturezi cu meciurile de fotbal? Te voi veghea zi și

noapte, neîncetat, dacă-mi vei permite acest lucru. -Mă răsfeți, iubitule. Dar să știi că nu-mi plac femeile care întorc

toată casa pe dos pentru un lucru atât de natural. N-am de gând să devin o gravidă plină de toane, nici să-ți cer imposibilul. Ajunge să te știu lângă mine uneori, atâta tot. Mai avem și o misiune, iar eu nu mă dau bătută – copilul nostru trebuie să aibă un viitor aici, pe Pământ.

În ochii lui Peruggio se aprinse o lumină.-Mai ții minte ce ne-a spus spiritul din Lacul Zânelor? El ne-a vorbit

pentru prima oară de pământurile zeilor și tot el ne-a proorocit că nu ne putem îndeplini misiunea până când cea mai fierbinte dorință a noastră nu se va împlini.

212

-„Când soarele va sta în înaltul cerului”, șopti Serafina. Îți amintești ziua solstițiului de vară? Eu cred că atunci s-a împlinit dorința noastră, deci aș fi în luna a doua de sarcină. Ar urma să nasc în primăvară, nu?

-Dacă presupunem că sarcina va dura nouă luni, da. Dar e o simplă presupunere.

Serafina își privi soțul năucă. Abia atunci realiză că nu știa nimic despre ceea ce urma să i se întâmple și incertitudinile o loviră ca o palmă rece peste obraz. Se adună după câteva clipe de tăcere apăsătoare și spuse hotărâtă:

-Omul când a pășit pe Lună, nu știa la ce să se aștepte. Dar de aceea cineva tot a îndrăznit să se ducă acolo.

Peruggio se frământă mult cu crizele nocturne de panică ale Serafinei, dar găsi în cele din urmă o soluție.

-Iubito, bunica ta a zis să fim noi înșine, fără a încerca să părem un cuplu normal, pentru că nu suntem. Ce ar fi să dormi ziua, la soare, iar noaptea să ne ocupăm de treburile casei?

-De ce nu? acceptă Serafina. Ziua n-am avut niciodată coșmaruri, pare logic ce propui.

De atunci rânduielile casei se schimbară: înainte de răsărit, Serafina ieșea în curte cu o pătură sau cu sacul de dormit și adormea la ivirea primelor raze de soare, iar pe înserat deschidea ochii vioaie și odihnită. „Am ajuns ca un vampir”, spuse ea într-o zi. „Măcar știu cum trăia Ulrich înainte ca tu să-i dăruiești abilitatea de a rezista luminii solare”.

-Nu-ți lipsește Ulrich? se interesă Peruggio. -Ba da, glumele lui mucalite mă făceau să râd de fiecare dată. E

ciudat că și Giovanna și bunica spun că e măgar. Știi, pe aici umblă o vorbă, că dacă trei inși spun că ești beat, e bine să mergi să te culci.

-Crezi că și-a însușit critica? întrebă Peruggio. În cazul acesta ar fi trebuit să apară deja pe la noi.

-Așteaptă numai un pic, să-i pună Giovanna căpăstrul, răspunse râzând Serafna.

Dar Ulrich nu apăru – trecuseră mai bine de trei luni fără ca tinerii să aibă vreo veste de le el. Giovanna, care rămânea uneori noaptea la casa de pe deal, evita să-i pomenească până și numele, ca să nu le aducă prietenilor aminte de ceartă. Când Serafina își luă inima în dinți si întrebă de el, Giovanna răspunse evaziv:

-Vine, pleacă, se ocupă foarte mult de Steve. iar eu îl las, m-a prevenit că așa va fi în primul an ca vampir al lui Steve și mi-a cerut iertare că nu-și petrece mai mult timp împreună cu mine. Ce pot face? Îl iert, îl înțeleg și fug la Roma, la Dario, de câte ori am un pic de timp liber.

Cu atât mai mare fu mirarea lui Peruggio când, într-o dimineață însorită, zări ceva auriu pe poteca din pădure. Serafina se ghemuise în sacul de dormit pus peste o pătură veche și dormea fericită în iarbă, la soare, cu un zâmbet pe față. Iar punctul luminos din pădure se tot apropia făcând ca Peruggio să se bucure dinainte de întâlnirea cu blondul Uri și de reînnodarea prieteniei.

La umbra copacilor se formă o ceață ușoară, strălucitoare și eterică. „Ultima găselniță în materie de magie vampirică?” se întrebă tânărul. Dar nu deveni neliniștit – orice ar fi fost lucrul acela, îi inspira încredere și pace.

213

Ceața trecu de gardul curții ca și cum acesta nici n-ar fi existat și se condensă pe peluza casei, luând forma unei siluete translucide, așa cum fuseseră ființele de la Broceliande, numai că era cu mult mai luminoasă. Peruggio recunoscu arătarea – venea din altă lume - și o salută plecându-și capul cu respect, apoi își duse o mână la frunte și în partea stângă a pieptului.

-Mintea și inima mea se bucură să te vadă, strămoașă a fiilor luminii și mamă a oamenilor, măreață Ariana.

-Pace ție, Mediatorule, fii binecuvântat și tu și soția ta. Prin voi va renaște poporul nostru, răspunse silueta.

Pe măsură ce ceața se risipi, arătarea deveni tot mai clar conturată. Era o femeie de o frumusețe fără egal. Dacă frumusețea Serafinei era tinerească și proaspătă, cea numită de Peruggio Ariana avea o frumusețe maiestuoasă și matură. Părul ca aurul îi cădea în valuri pe spate, până la șold. În el fuseseră împletite puzderie de flori albastre, așa cum nu creșteau pe Pământ. Chipul palid al femeii era împodobit de doi ochi asemenea unor diamante negre: strălucitori, migdalați, imenși, cu irisul înconjurat de cercurile argintii specifice fiilor luminii. Ariana purta o rochie simplă, albă, care-i ajungea până la tălpile desculțe, micuțe și fine. Acestea pluteau lin deasupra solului.

-Ce te frământă, strănepoate? Gândurile tale pline de griji m-au făcut să nu-mi găsesc liniștea în lumea drepților.

-Iartă-mă pentru ele, divină Ariana.-Pentru gânduri te iert, vorbi femeia cu o voce plăcută, ușor cântată.

Nu te iert însă pentru că te zbați singur, fără să-mi fi cerut ajutorul. Spune, care ți-e necazul?

-Ne-am dorit atât de mult copii, mărturisi Peruggio pe nerăsuflate, iar acum când credem că minunea e pe cale să se întâmple, suntem amândoi speriați, și eu și soția mea.

-Pe Pământ o fiică a luminii nu poate rămâne însărcinată decât în ziua cea mai lungă și mai însorită din an, asta e legea noastră, strănepoate. Nu știai?

-Nu aveam de unde. „Cartea Mediatorului”, pe care mi-ai lăsat-o, nu vorbește nimic despre asta. Dacă aș fi știut, poate aș fi evitat ca lucrul acesta să se întâmple.

-Și ar fi fost o prostie, dacă vă iubiți și vă doriți copii. Iar dacă nu ai găsit nimic scris, e pentru că nu e nimic de spus pe tema asta. În lumea noastră, să ai copii era ceva tot atât de firesc ca dansul sau muzica.

Peruggio zâmbi. Un om ar fi spus „ca mâncatul și băutul”, dar Ariana era o adevărată fiică a luminii, din lumea lor perfectă și de mult apusă, căreia popoarele Pământului îi păstrau amintirea numai în poveștile despre elfi sau zâne. Era însă limpede că aceste creaturi minunate se ocupau mai des cu muzica și dansul, decât cu nevoile trupului. Ariana continuă cu glasul ei plăcut, ușor cântat:

-M-a mirat întotdeauna cât de mult trebuie să sufere fiicele Pământului pentru a-și aduce pe lume copiii. Este probabil din cauza legăturii lor prea strânse cu materia. Noi, care ne conducem corpul cu ajutorul minții, nu cunoaștem astfel de suferințe.

-Vrei să spui că Serafina nu va avea nici un fel de probleme? Știi că nu se mai poate dematerializa?

214

-E normal, nici eu nu mă puteam dematerializa când eram însărcinată, cu toate că eram Mediatoarea și puterile mele erau nemăsurate. Dar în acest timp simțurile noastre speciale se ascut – cititul gândurilor și intuiția devin incomparabil mai precise decât înainte, înțelepciunea și clarviziunea mai profunde. E într-adevăr o perioadă binecuvântată pe care orice femeie din neamul celor strălucitori o aștepta de fiecare dată cu o bucurie fără limite.

-Și … complicațiile nașterii?-Ce sunt alea? întrebă Ariana. Nu crezi că dacă așa ceva ar fi

existat, ar fi trebuit să aud și eu? -Aici, pe Pământ, explică Peruggio, femeile nasc asistate de medici.-De ce, e cumva un soi de ritual care trebuie îndeplinit? Pe voi nimic

nu vă leagă de obiceiurile băștinașilor, puteți să vă descurcați și singuri.Peruggio întrebă, mirat de cele auzite:-Vrei să spui că nu va avea nici un soi de dureri? Tu cu cine ai

născut, Ariana?-Cu soțul meu, firește, care trebuia să-l asigure pe cel mic că îl

iubim și îl așteptăm , ca el să vrea cu adevărat să se nască. Știi, în ultimele luni de sarcină poți discuta deja cu pruncul, îți citește mintea și tu o poți citi pe a lui. Dacă înțelege că e primit cu dragoste și căldură, va fi bucuros să vină pe lume. De altfel în lumea noastră nu existau medici, pentru că toate rănile se închideau cu lumină și nu cunoșteam bolile, de astea am auzit pentru prima oară aici, pe Pământ. Nu aveam decât vindecători ai spiritului, care ne învățau să ne recâștigăm bucuria de a trăi, după un necaz.

-Deci… nu ai avut dureri?Ariana făcu ochii mari.-Fericirea nu doare, nepoate. Soția ta va fi perfect în stare să se

descurce și o să aveți un prunc minunat împreună. Nu am decât un sfat pentru tine: ascult-o în tot ce-ți va spune, intuiția ei în această perioadă e unul din darurile cele mai de preț.

-Așa voi face. Acum poate că întreb prostii, dar chiar nu știu – cât timp va rămâne Serafina însărcinată?

-Un an, bineînțeles, așa e normal.-Un an? Pe Pământ, pentru oameni, e vorba de nouă luni.-Altă specie, răspunse Ariana. Copiii noștri au nevoie de mai mult

timp pentru ca legăturile complexe din creierele lor să fie create, astfel încât să se nască în stare să citească mințile, să comunice non-verbal și să facă toate acele lucruri care pe noi ne diferențiază de orice altă civilizație.

Peruggio privi cu recunoștință chipul strălucitor al Arianei.-Nu pot să-ți mulțumesc pentru tot binele pe care mi-l faci, liniștindu-

mă. Deși știu că nu merit – n-am făcut nimic până acum prin care să-mi justific statutul de Mediator și misiunea mea bate pasul pe loc.

Silueta luminoasă, translucidă, a Arianei veni mai aproape.-Dacă aș putea, te-aș ajuta. Dar nu are rost să te îngrijorezi. Ascultă

doar sfaturile înțelepte ale soției tale și ea va ști să găsească ceea e cauți.-Ai auzit cumva de pământurile zeilor aici, în lumea oamenilor?Ariana surâse.

215

-Nu, nepoate, noi am trăit izolați pe insula noastră și n-am avut prea multe legături cu restul locuitorilor planetei. Nu știu ce loc e acela pe care oamenii l-ar fi putut numi pământ al zeilor.

Peruggio se înclină în fața ei.-Ariana, îți sunt recunoscător.Silueta eterică pluti până în dreptul Serafinei, care continua să

doarmă liniștită. Se aplecă și-i depuse un sărut pe frunte – pleoapele Serafinei se zbătură, dar tot nu se trezi – apoi Ariana se întoarse spre Peruggio.

-Să ai grijă de soția ta! De fapt în lumea noastră nu există decât o singură regulă, ușor de urmat – o femeie însărcinată trebuie să aibă mereu parte de lumina zilei, altfel pierde copilul, iar în final poate muri și ea. În rest, pace ție – rămâi cu bine și sărut-o pe Serafina din partea mea.

Ceața aurie o învălui din nou pe Ariana, a cărei siluetă dispăru ca și cum n-ar fi fost acolo niciodată. Peruggio, care răsuflase ușurat, rămase stană de piatră la ultimele ei cuvinte: lumea fiilor luminii era o planetă luminată de un sistem de două stele, unde nu exista noapte. Da, dar Pământul?

Când Serafina se trezi, își găsi soțul șezând pe banca pe care el însuși o meșterise, adâncit în gânduri. Veni și-și puse mâinile pe umeri lui - știa că orice atingere dintre ei avea menirea să risipească încordarea, să alunge îndoielile și să redea buna dispoziție. Peruggio întoarse capul spre ea și-i zâmbi, dar ochii lui erau în continuare serioși, iar fruntea încruntată.

„Ceva nu e în ordine, iubitule. Ce?”„Ariana a fost aici”, răspunse gândul lui Peruggio. „Mi-a spus că vei

fi însărcinată un an de zile”„Parcă s-ar fi amânat Crăciunul”, constată Serafina. „Trei luni în

plus, până când voi putea să țin copilul în brațe și să-l dezmierd! E nedrept!”„Și mai e ceva, iubito. Ariana spune că trebuie să te duc într-un loc

unde nu există noapte, dacă vreau să trăiești și tu și pruncul!”-Păi nu e mare lucru, zise râzând Serafina. Nu cumva de asta te

frământai așa, când m-am trezit? Răspunsul e limpede ca lumina zilei – ne vom petrece șase luni în Antarctica și următoarele șase în Groenlanda.

-Un an de zile nu vei vedea decât întinderea albă a zăpezii. Cât de multe lucruri îți vor lipsi, dragostea mea – nu vei prinde toamna la Sasca, aurul pădurilor și frunzele foșnind sub pași, magazinele din Timișoara împodobite de Crăciun, primele raze de soare ale primăverii și ghioceii răsărind la baza trunchiului copacilor. Nu vei avea parte de culori, natura va fi pentru tine un etern câmp alb.

-Câmpia din visele mele, șopti Serafina. Când sclipesc în soare, cristalele de gheață descompun lumina în toate culorile curcubeului. Și probabil voi plânge amarnic după ploile interminabile de toamnă și după noroaie și după zilele în care se întunecă aproape imediat după prânz, nu? Gândește-te, vom avea un copil, nu e ăsta lucrul cel mai frumos dintre toate și nu merită copilul nostru o excursie în lumea ghețurilor veșnice? Și, pe lângă asta, știi bine că n-am fost niciodată o friguroasă.

Peruggio surâse – Serafina spunea adevărul, zilele de iarnă însorite, chiar dacă erau îngrozitor de reci, pe ea o scoseseră mereu din casă.

-Când se va naște prunul nostru, va vedea pe geamul casei un om de zăpadă înalt cât casa, adăugă Serafina. Dragul meu, dacă simți că duci lipsă de activitate, ai voie să te ocupi tu de asta!

216

Înainte de a fi conștient că se îndrăgostise de cea care urma să-i devină soție, cu ani în urmă, Peruggio apreciase umorul și voia bună contagioasă a fetiței cu părul vâlvoi și obrajii plini de pistrui. Fetița aceea rămăsese prezentă în spiritul tinerei femei elegante de acum, care dansa și cânta cât era ziua de lungă, chiar și când se ocupa de cele mai banale lucruri. „Dansul, muzica veselia, aceasta era lumea Arianei – lumea noastră. Cât de bine se potrivește Serafina în această lume”, gândi Peruggio.

-Știi că fiii luminii, după ce au ajuns pe Pământ, s-au stabilit pe o insulă, unde au avut puține contacte cu oamenii, la a căror creare contribuiseră? Ariana mi-a vorbit de acest lucru, când am întrebat-o despre pământurile zeilor.

-Dar e evident. Bineînțeles că așa a fost!-Aș vrea să aflu unde se găsea insula în cauză, iubito.-Platon credea că la trei mii de metri adâncime, sub apele

Atlanticului, răspunse Serafina. Eu nu cred asta, pentru că dacă ar fi fost acolo, oamenii ar fi dat deja de ea. După ce ne vom fi terminat misiunea, putem negocia cu Ulrich – vrea o expediție în Himalaya sau una în căutarea Atlantidei? Numai imaginându-mi mutra lui încurcată, deja mă apucă râsul!

Lui Peruggio cuvântul „misiune” îi aduse un gust amar în gură. O jumătate din timp se dusese pe apa sâmbetei, iar ei bătuseră pasul pe loc. Din anul rămas, cea mai mare parte va fi ocupată cu sarcina Serafinei. În fine, asta era, nu avea rost să se gândească acum la piatra cunoașterii, sănătatea Serafinei și a copilului devenise principala lui grijă. „O schimbare de priorități”, își spuse Peruggio.

-Doar așezarea priorităților în ordinea firească, replică Serafina, care îi citise gândul. Ni s-a proorocit că îndeplinirea misiunii e legată de cea mai fierbinte dintre dorințele noastre, iar dorința e pe cale să se îndeplinească, deci suntem pe calea cea bună. Simți?

Îi luă mâna și o plimbă încet peste abdomenul ei, care parcă nu mai era chiar atât de plat ca de obicei.

-Să-ți bați capul e un obicei prost, concluzionă Serafina. Asta fac numai măgarii. Oamenii și fiii luminii sunt încrezători în propriile lor forțe. Cât despre măgari, cunoaștem unul singur și el se frământă cum să se împace cu noi.

-Nu poți citi mințile vampirilor, spuse Perugio. Sau…?Oare chiar atât de puternice erau transformările prin care trecea

Serafina, încât ajunsese să penetreze până și căpățâna ca de beton a lui Ulrich?

-Giovanna e om, replică ea sec.

Peruggio își bea cafeaua în biroul reprezentanței pentru Italia a revistei National Geographic, cu redactorul-șef zonal al acesteia. Abia debarcase din avion, însoțit de Giovanna, care urma să verifice stadiul lucrărilor de la San Lorenzo – se construia un nou corp de clădire pentru școală și ea voia să se asigure că va fi totul gata la începutul anului școlar. Serafina rămăsese la Timișoara, la bunica ei, singura persoană în afara Giovannei căreia tinerii îi spuseseră marea veste.

217

Redactorul privea, cu mirarea întipărită pe față, hârtiile pe care Peruggio i le pusese înainte.

-Dar e un proiect grandios! Mă simt onorat că te-ai gândit la noi.-Păi, voi aveți autorizație permanentă să dețineți puncte de lucru în

Antarctica. Pentru particulari, asta se acordă mai greu, iar noi suntem cam grăbiți. Serafina ar vrea să începem experimentul în septembrie – cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

-Deci o casă solară, făcu redactorul. Superb! Cum de v-a venit ideea asta?

-Noi credem că lumina soarelui e suficient de puternică încât să asigure confortul unei familii, chiar într-o zonă foarte rece, dacă este exploatată eficient. Creșterea randamentului panourilor solare e ultima găselniță a Serafinei și vrem să testăm la fața locului teoriile noastre. Vom locui într-o casă acoperită de captatori solari obișnuiți, din cei care se găsesc în comerț și vom avea la dispoziție un laborator în care să ne desfășurăm cercetările. Vrem să profităm de vara australă și credem că la peste douăzeci de ore de lumină pe zi vom dispune de suficientă energie pentru iluminat, încălzit și toate necesitățile gospodărești. Asta presupune, evident, amplasarea locuinței cât mai aproape de Polul Sud, ca să beneficiem de lumina zilei non-stop.

-Deci nu pe țărm, ci în interiorul continentului? întrebă redactorul.-Da, asta e ideea.-E regretabil că vii în ultimul moment cu proiectul, puteam să-ți

asigur o finanțare consistentă. Așa, mă angajez să mă ocup cu oamenii mei de transportul materialelor și instalarea locuinței.

-E mai mult decât speram, răspunse Peruggio. Finanțarea nu e o problemă – mai dețin controlul asupra centrului de cercetări chimice din Napoli, pe care l-am fondat în adolescență, iar colegii mei au fost și ei entuziasmați. Cât despre transport, nu e mare lucru de dus acolo. Succesul unui asemenea demers în mod sigur nu rezidă într-o structură masivă, greoaie. Serafina a studiat construcția cabanelor de la munte, care înfruntă iarna condiții destul de asemănătoare. Modelul l-a constituit o cabană din munții Bucegi, unde am locuit astă-primăvară. De acolo ne-a venit ideea să îngropăm parțial casa în zăpadă, așa folosim un izolator natural care, în plus, ne asigură și stabilitatea în zilele cu vânt puternic.

-Mda, furtunile ar fi o problemă. V-ați gândit cum să o rezolvați?-Casa va fi ancorată de sol prin cabluri puternice, care au fost

testate în condiții extrem de dure. -Văd că ai un răspuns la toate – din partea ta, asta nu mă miră. Dar

mie ce-mi iese?Peruggio zâmbi.-Mă așteptam la întrebarea asta. Ai mai avut vreodată o echipă

utilată cu tehnica de fotografiere și filmare de ultimă oră, care să trăiască șase luni în mediul acela? Știi cum e soția mea, nu poate sta locului. Mi-a făcut un program pe zile și săptămâni, care cuprinde ieșiri în regiune la filmat și fotografiat, activități în sera de plante verzi, măsurători asupra captatorilor de energie solară și tot felul de alte preocupări.

-Voi nu vă odihniți niciodată?

218

-Ba da, dar bănuiesc că în zonă nu se prind prea multe posturi de televiziune și nici conexiunea la internet nu e grozavă, așa că ne trebuie alte distracții ca să ne țină ocupați.

-Pe conexiunea la internet să nu vă bazați deloc, nu există așa ceva în interiorul Antarcticii. Voiam să-ți propun un lucru – un elicopter de-al nostru va veni după tine o dată pe lună și te va duce pe țărmul Americii de Sud, în Chile, unde vei preda redacției locale materialele pe care vrei să le publicăm. Tot atunci ne vei anunța dacă ai nevoie de ajutor sau de echipamente și ți le vom trimite tot cu elicopterul. Vei avea și niște vecini de la o stație de cercetări, dar ei sunt în apropierea țărmului, așa încât în cazul acesta vecinătate înseamnă o distanță de cel puțin o mie de kilometri.

-Mulțumesc, ne vom descurca.-Sper, pentru că la fiecare revistă în care apar articole de-ale

voastre trebuie să cresc tirajul cu cel puțin cinzeci la sută. Lumea vă știe de nebuni și vă citește peripețiile cu drag, așa că am tot interesul din lume să continuăm colaborarea. Pentru noi a fost o mană cerească ziua în care te-ai hotărât să abandonezi conducerea centrului de cercetări de la Napoli și să pleci în expediții.

-Știu, spuse Peruggio zâmbind. Mă bucur că e măcar un om pe pământ care nu-mi contestă hotărârea, dar puțini sunt cei care pot înțelege ce înseamnă să-ți trăiești copilăria și tinerețea închis într-un laborator. Acum simt cu adevărat că fac ce-mi place.

Se ridică de pe scaun cu un gest elegant și dădu mâna.-Scuză-mă că trebuie să plec, dar mai am niște drumuri cu

procurarea materialelor. Plec peste trei zile acasă la Sasca, te mai pot deranja până atunci?

-Aș fi încântat! Poate ieșim la un restaurant cu mâncare copioasă și vin bun într-una din seri!

-Las-o baltă, murmură Peruggio astfel ca numai el să audă.Seara găsi un mesaj de la John în căsuța de mail: „naiba să te ia,

trebuie să aflu din ziare ce pui la cale? NASA ar fi fost încântată să contribuie, știi tu, are veșnica obsesie a unei colonii pe Lună și se interesează de tot ce înseamnă supraviețuirea omului în condiții ostile. Dacă mai amâni plecarea cu câteva săptămâni, vor veni și ei cu o grămadă de bani și de proiecte. Ține-mă la curent! John.”

„Da”, își zise Peruggio, „dar nu va fi vorba de supraviețuirea umană, prietene. Și-apoi Serafina nu mai poate aștepta”.

Îi trimise lui John un răspuns politicos, cu mule mulțumiri și rugămintea de a-i informa pe cei de la NASA că partea a doua a experimentului se va desfășura în Groenlanda, vara viitoare – timp suficient să se gândească la niște proiecte comune. Apoi îi scrise: „plecarea noastră trebuie să aibă loc cât mai curând posibil,din cauza unei probleme apărute în mod neprevăzut. Dacă vrei informații detaliate, Giovanna, pe care o găsești la mănăstirea San Lorenzo din Roma, poate să ți le dea. Pe moment, misiunea mea nu este prioritară pentru mine. Salutări, Peruggio”.

John văzu misiva succintă și începu să bombăne:-Poftim, alte priorități! De când salvarea Pământului a devenit un

lucru secundar, pe lângă care există altceva mai important de făcut? De pildă creșterea plantelor verzi într-o seră din Antarctica? Naiba să-l ia!

219

Apoi se bătu cu mâna pe frunte.-Dar dacă Peruggio crede că nu va găsi piatra verde a cunoașterii și

vrea să se asigure că o elită de pământeni va putea scăpa de atacul de pe Terra și supraviețui în altă parte? Nu, n-are cum să fie asta – Peruggio nu s-ar gândi niciodată la supraviețuirea unei elite și sacrificarea celor mulți, nu e el genul de individ care să se împace cu așa ceva. Nu, trebuie să fie ceva ce mie îmi scapă. Când pleacă primul avion spre Roma, ca să-i pot vorbi Giovannei?

Cap. 21 : AtentatJohn se grăbea, cu ochii pe ceas. Blestemată treabă, avionul cu

care se întorsese în Statele Unite întârziase mult la decolarea din Roma, iar el, în aceeași după-amiază, avea întâlnire cu Amber Brown la casa acesteia. Dar măcar apucase să discute pe îndelete cu Giovanna și aflase cauza grabei lui Peruggio de a pleca în Antarctica. Nu și-o putea imagina nicicum pe Serafina însărcinată – drăcușorul de fată era mereu în mișcare, mereu agitată, cu veșnice idei trăsnite care trebuiau duse neapărat la îndeplinire. În mintea lui refuza să se formeze imaginea unei femei masive, cu o burtă imensă și mișcări lente și stângace. Iar restul povestirii Giovannei era chiar mai incredibil decât sarcina Serafinei – o pădure unde niște duhuri făcuseră proorociri era peste ceea ce mintea lui logică putea să accepte.

-Gândește-te la acele – să le zicem entități – ca la niște făpturi care au găsit o poartă de trecere dintr-un Univers paralel și acum sunt aici. Teoria universurilor multiple este în general vehiculată de fizica cuantică, încercase Giovanna să furnizeze o explicație cât de cât rațională. Crede-mă, și eu sunt om, am parcurs pădurea de la Broceliande și n-am văzut decât stejari bătrâni, iar apoi Serafina și Peruggio m-au luat de mână și am zărit cu ochii mei zânele dansând printre megaliți.

-Ești sigură că nu cumva ei te-au făcut să cazi într-un fel de transă și să ți se pară doar?

-Nu, răspunse indignată Giovanna, nici vorbă de așa ceva. Am întrebat-o pe Serafina același lucru și mi-a spus că totul fusese real. Știi doar că ei nu pot minți!

-Așa e, oftă John. Dar Peruggio a evitat să-mi povestească în detaliu călătoria voastră în Bretania.

-Desigur, îl înțeleg perfect. Dacă nu ești acolo și nu vezi cu proprii ochi, e foarte greu de crezut, răspunse Giovanna. Știi, noi oamenii se pare că suntem cu toții înrudiți cumva cu Toma Necredinciosul. Dar nu te îngrijora. Am vorbit cu Serafina acum câteva zile, era optimistă și zicea că simte că misiunea lor e pe calea cea bună.

John își alungă bombănind amintirea din cap. Deci ajunsese să creadă că soarta omenirii e decisă de ceea ce simte și de toanele unei femei gravide! I se mai întâmplase și altădată să i se pară că munca lui la agenția pentru studiul inteligențelor extraterestre ar fi necesitat un creier extraterestru ca să priceapă toate ciudățeniile, dar acum senzația că e depășit de situație devenise copleșitoare.

220

-La naiba, întâlnirea cu Amber, murmură John.Dar era obişnuit să se grăbească şi să se dea peste cap când avea

de respectat nişte ore precise - păcatele meseriei, îşi spunea el. Coti pe strada ei tocmai când Amber încuia poarta casei pe din exterior. Destule nasuri curioase se lipiseră de geamuri la prima ieșire a lui Amber în oraș, dar de-acum lumea se obișnuise cu ceea ce oamenii interpretau ca fiind o minune. Femeia mai șchiopăta abia vizibil, dar în rest avea o ținută dreaptă și mândră. Se bucura din plin de „minunea” prin care trecuse – devenise clienta fidelă a câtorva magazine de lux din centru și se îmbrăca mereu foarte îngrijit. Oamenii clevetiseră pe la colțuri – la nici un an de la moartea fratelui ei, Amber ieșea cu un bărbat care nu era din localitate, în fiecare vineri seară, să ia ore de dans. Dar sfârșiseră prin a accepta situația – în fond tânăra suferise destul în scaunul cu rotile și avea dreptul să se distreze un pic, iar bărbatul fusese văzut în suita scriitoarei Nelly Noel. Ea i-l adusese lui Amber pe bioenergeticianul care o vindecase, deci bărbatul nu putea fi decât un tip onorabil. Conștient de curiozitatea micii comunități, John obișnuia să apară îmbrăcat în costum, cu cravată, ceea ce le făcuse pe câteva bătrâne să spună că în cazul lui Amber se adeverește zicala că dacă ai noroc, ai noroc cu carul.

Amber luă loc în mașină, lângă John care o privi încântat: ea devenea cu fiecare zi tot mai frumoasă și mai sigură de sine. Renunțase să-i tortureze mintea sau să-și apere propriile gânduri și toată purtarea ei arăta că avea încredere în el. John o plăcea, dar un gând nu-i dădea pace – când va afla Amber de adevărata soartă a lui Steve, care va fi reacția ei? Decise să tacă – pentru ea, fratele ei trebuia să rămână mort pe vecie, așa spusese Ulrich. John se temea că se va umple de ridicol dacă-i va vorbi unei profesoare de matematică, solid ancorată în logica realității, de existența vampirilor.

Își petrecură următoarele două ore la cursul de dans – John constatase la primele lecții că nu doar Amber avea nevoie de ele, ci și el. Iar plăcerea de a însoți, după mulți ani de singurătate, o femeie drăguță îl făcuse să renunțe ușor la tabietul de a-și citi liniștit corespondența vineri seara.

Până ieșiră din studioul de dans, se întunecase. John își lăsă mașina în parcarea din centru, hotărât să profite de cele cinci minute de mers pe jos în care Amber îl va lua de braț. Intrară pe străduța ei – trei case pe dreapta, trei pe stânga, între case brazi și tufișuri înflorite care acum, vara, înmiresmau aerul. Nici un cap la geam, la nici una din case… John se întreba, în timp ce mergea cu pașii cei mai lenți cu putință, dacă s-o sărute pe Amber sau nu. Ea nu-i dăduse de înțeles că ar vrea acest lucru, dar îl plăcea în mod evident. Atât că anii pe care și-i petrecuse ca infirmă o făcuseră extrem de reținută și John bănuia că nimeni, niciodată, nu-i făcuse curte.

Ajunseră în fața casei și Amber își căută cheia în poșetă. Apoi se întoarse spre John, ca și cum ea ar fi fost gata să spargă gheața. Buzele ei lunecară milimetric pe lângă ale lui, până când gura ei ajunse în dreptul urechii lui John.

-Prefă-te că mă săruți, șopti Amber. Sunt doi tipi în grădină la mine, ambii înarmați. Trebuie să te ucidă și să mă răpească.

John își încolăci un braț în jurul taliei lui Amber, dar cu celălalt scotoci în micul spațiu dintre ei, până reuși să-și extragă revolverul din buzunar. Sesiză în întuneric o mișcare suspectă printre tufele grădinii, o trânti

221

pe Amber la pământ și în aceeași secundă trase două focuri spre tufe. I se răspunse cu câteva focuri de armă, John localiză sursa împușcăturilor și mai trase odată, mai precis, pentru că se auzi un urlet. Simți și el o durere în umăr, iar o siluetă neagră se repezi să sară gardul către grădina casei vecine și se pierdu în noapte, gonind către pădurea aflată în apropiere. De acolo răzbătu, în scurtă vreme, un strigăt de groază care ar fi făcut oricui părul măciucă.

John îi întinse mâna lui Amber și ea se ridică de pe jos. -Intră în casă și sună la poliție, e unul rănit la tine în grădină. Și să

trimită o mașină și în pădure. Nu știu ce am auzit, dar cel care a scăpat de mine sigur n-a avut o soartă prea bună.

Femeia făcu ce i se ceruse. Aprinse lumina spre curte și John extrase dintre tufe un individ care pierdea serios sânge. Pistolul lui John îl nimerise în picior și rana îl ținea imobilizat. Amber păli când văzu umărul lui John, care sângera, dar acesta o liniști:

-Nu e mare lucru, glontele n-a intrat în corp. E o rană superficială, care se va vindeca repede.

Poliția îl înghesui pe rănit într-o ambulanță, făcu poze și o interogă pe Amber.

-Poate că videocamerele de deasupra ușii au filmat ceva și ne vom lămuri de ce am fost atacați, zise ea.

-Îmi pare rău, doamnă, răspunse un polițist. Le-am verificat pe amândouă, cablurile lor au fost tăiate.

John deveni îngrijorat.-Deci e ceva premeditat, nu doar un furt?-Nu, domnule, am găsit asta lângă rănit.„Asta” era o armă cu lunetă și amortizor, o bijuterie din cele care nu

prea încap pe mâna unui om cinstit.-Asasin de meserie, murmură John. E de rău!Poliția îl găsi și pe cel care fugise în pădure. Fusese bătut fără milă

și părea în stare de șoc. Când îl privi, John înțelese: pe gâtul lui se vedeau două mici urme, ca de viperă, dar mai depărtate una de alta decât ar fi putut lăsa colții unei vipere. Individul era palid ca moartea, tremura violent și părea să fi pierdut mult sânge, fără să aibă răni serioase vizibile.

La secția de poliție îl găsiră pe eternul George, care doar clătină din cap: neam de neamul lui nu trecuse prin așa o barbarie, nu în orășelul acela liniștit. Semnară câteva declarații banale – nu-i cunoșteau pe indivizi, nu știau ca Amber să aibă dușmani, nu se furase nimic din casă, nu, nu, nu. George ar fi clasat cazul, pentru el era o încercare de jaf armat, dar îl încurca arma găsită în grădina lui Amber și mutrele celor doi, oacheși ca doi meridionali. Apoi veni un mail „de la centru” și bietul George își pierdu de tot somnul și liniștea, nu doar pentru noaptea aceea, ci pentru multe nopți la rând: tipii erau, așa cum John bănuise de la început, asasini plătiți. Singura lui sursă de informații părea să fie Amber, cu abilitatea ei de a citi mințile, dar aceasta spuse, cam fără chef:

-Eram îngândurată și n-am fost atentă decât în momentul în care te-am avertizat că sunt doi indivizi în grădină. Nu știu mai mult și n-am idee cine și de ce ar vrea să mă răpească pe mine. Poate s-a aflat de micile mele talente ascunse, dar nu văd de ce aș fi devenit interesantă așa, deodată, când citesc mințile de mulți ani. John, poate ai tu idee cine-ți vrea moartea și de ce.

222

John simți că Amber îi ascunde ceva, dar nu spuse nimic. Poate că ea se gândise mai mult la sărut decât la pericolele care o pândeau din umbră?

Se întoarse morocănos la birou, cu umărul bandajat și ordonă ca un om de-al lui să supravegheze discret casa lui Amber, chiar dacă poliția canadiană promisese că va face ea acest lucru. Faptul că Mike intră a doua zi în biroul lui nu era de natură să-l bine-dispună.

-Ha, bătrâne, uite ce pățește polițistul de paradă dacă se amestecă în viața reală, zise Mike râzând și arătând spre umărul lui John.

-N-am murit încă, i-o trânti acesta, așa că nu era cazul să vii și să-ți prezinți condoleanțele.

-Nu de asta sunt aici, bătrân lup de prerie, ci ca să-ți mulțumesc. Unul din ăia doi era clientul meu, așa că ți-ai plătit datoria față de mine, cea restantă de când ți-am furnizat informații despre fata aceea, Amber. Păcat că nu ești un țintaș mai bun, să-l fi scos de tot pe individ din scenă.

-Să te fi văzut pe tine, bombăni John. Noaptea poți ascunde un dinozaur în grădina lui Amber, are niște tufe uriașe acolo, cu frunze dese. Dar mai bine zi-mi ce știi despre „clientul” tău - e plăcut ca, dacă unul vrea să te îmbrace în patru scânduri, să ai măcar idee cu ce l-ai supărat.

Mike luă loc – neinvitat, după cum îi era obiceiul - și-și urcă pe masă picioarele încălțate în cizme cu pinteni.

-Credeam că femeia aia care citește mințile a scos tot de la el.-Nu, Amber n-a avut timp, totul s-a petrecut prea repede. Mi-a spus

doar că sunt doi în tufe, care voiau să mă omoare pe mine și s-o răpească pe ea. Asta e tot ce am.

-Bine, puișor. Ascultă atunci la bătrânul Mike – unul din cei doi e o pramatie specializată în masacre, un portorican care n-are tată, n-are mamă și execută cele mai murdare comenzi fără să pună întrebări. Despre celălalt nu am informații deocamdată, dar cine se aseamănă, se adună. Nici ăla nu venise în grădina femeii ca să cânte în corul bisericii. Ultimul stăpân pentru care a lucrat portoricanul e un anume Carlos Enrique Mayor din Haiti. Hei, dar de ce te-ai schimbat așa la față? Îl știi cumva?

-Da, răspunse John, e omul care a comandat uciderea lui Steve. Se pare că-l deranjează toți cei cu abilități telepatice.

-Tii, înseamnă că n-are gânduri de îngeraș, nu?-Din câte știu eu, se ocupă cu drogurile – cultivare, transport,

distribuție, tot tacâmul, spuse John.-Bine, fratele meu alb. Bănuiesc că mai departe nu e treaba ta, ci a

noastră. Agenția ta n-are decât paranormali în cartea de telefon, nu un biet traficant de droguri.

-S-ar putea să fie totuși treaba mea. Se pare că individul e atât de blindat încât nu poate fi prins decât de paranormalii mei. Te țin la curent dacă aflu ceva mai precis.

Mike deveni brusc foarte atent.-Mă, tu ai un om acolo și nu-mi spui! În fine, e afacerea ta, pe mine

să mă anunți numai dacă individul e mort sau la răcoare, ca să pot sărbători. -Nu am acolo nici un om, îl contrazise John.-Dar ce?-Păi, unul dintre paranormalii mei, un colaborator extern dacă asta

sună mai bine pentru tine.

223

Mike se ridică și se pregăti de plecare, lăsându-l pe John cu gândurile lui. Ar fi vrut să știe cine făcuse urmele de colți pe gâtul omului din pădure, pentru că raportul poliției canadiene trecuse totul sub tăcere, semn că nimeni nu pricepuse proveniența acelor urme. Pădurea fusese răscolită și nu găsiseră nici un animal care ar fi putut face așa ceva, iar John se temea de întoarcerea lui Steve – acum o protejase pe Amber, dar putea s-o și ucidă, într-un acces de sete.

În vinerea următoare, fata îl sună ca să-i spună că era răcită și nu voia să meargă la lecția de dans. John luă la cunoștință, cam fără chef, dar nu zise nimic. Era omenește explicabil ca Amber să se fi speriat. Dar când, după încă o săptămână, ea era tot răcită, John începu să suspecteze ceva și sună la studioul unde se țineau lecțiile.

-Domnișoara Amber Brown, zise o voce, s-a retras de la cursurile noastre.

John rămase năuc. Fusese gata să danseze cu ea chiar și cu umărul bandajat, iar ea dispăruse. Oare o înfuriase atât de rău faptul că el chiar încercase să o sărute?

Amber deveni de negăsit – nu răspundea la nici unul din numerele de telefon pe care i le dăduse lui John, deși omul care supraveghea casa raporta conștiincios că o vedea în fiecare zi plecând la școală și întorcându-se. „Așa nu se mai poate”, își spuse John recunoscând în sinea lui că devenise dependent de cursurile de dans. Într-o zi apăru în micul orășel într-o mașină închiriată, ca Amber să nu o recunoască. Își monitoriza cu mare atenție gândurile - știa de la Steve că astfel nu puteau fi citite. Își alese locul de parcare de lângă casa ei și când o văzu venind pe jos de la școală, cu un mers tacticos, îi aținu calea.

Amber ridică ochii, îl recunoscu, se smuci și vru să treacă mai departe.

-Cu ce ți-am greșit? întrebă John.Ea aruncă o privire spre strada destul de circulată la ora aceea și

spuse pe un ton neprietenos, printre dinții încleștați:-Vino la mine, n-am chef de o scenă pe stradă. Aici bunul renume al

oamenilor încă mai contează.John intră în urma ei în casă, fără o vorbă. Amber se tolăni într-unul

din numeroasele fotolii din camera de zi și-l privi încruntată.-Nu știu cu ce te-am supărat. Da, mărturisesc, voiam să te sărut în

seara aceea, dar asta nu mi se pare o crimă pentru care să mă pedepsești prefăcându-te că nu exist. A fost chiar așa un șoc pentru tine? Ți-am dat de înțeles de multe ori că țin la tine în mod serios.

Amber dădu din mână a lehamite.-Nu, nu te gândești la ce trebuie. Aș fi putut să-ți trag o palmă dacă

aș fi găsit gestul tău deplasat, dar nu despre asta este vorba. (John constată cu bucurie că Amber nu-i trăsese o palmă.) Însă tu uiți, se pare, că eu citesc gândurile – nu toată lumea a învățat, așa ca tine, să și le țină doar pentru uzul propriu. Iar asta mă face să-mi dau seama foarte ușor dacă cineva nu spune adevărul, chiar și atunci când nu-i citesc mintea. Oamenii se gândesc mereu la semenii lor și nu trebuie decât să pun lucrurile cap la cap ca adevărul să iasă la lumină. Știi, John, dintre toate soiurile de bărbați, mincinoșii îmi plac cel mai puțin.

224

-Sugerezi că eu…-Da. Amber îl privi cu ochii ei care aruncau fulgere și continuă: de

ce mi-ai ascuns adevărul despre soarta fratelui meu Steve? Ce e mascarada sinistră cu moartea lui în Egipt, ce-i cu testamentul lui și cum ați păcălit asigurările să-l considere mort? Dacă e vorba de o misiune atât de dificilă încât, pentru un motiv sau altul, Steve trebuia să dispară cumva și să reapară sub o altă identitate, m-aș fi așteptat ca măcar familia să știe.

Lui John i se uscase gura. Când vorbi, era realmente îngrijorat și își găsea greu cuvintele.

-Moartea fratelui tău e un fapt cert, n-a fost nevoie să păcălim asigurările sau pe oricine altcineva. Ce a urmat după aceea e doar decizia lui, n-am putut să mă amestec. Dar să știi că ești în mare pericol dacă el se decide să te caute, pentru că te-ar putea ucide. Mai bine fugi, oricât de drag ți-ar fi fost cândva.

Amber bătu din picior, nerăbdătoare.-Îți dai seama ce aberație spui? Acum zici că e mort și după nici

cinci minute că s-ar putea să mă caute. Știi măcar ce vorbești?John o privi cu un aer grav.-Tu însăți mi-ai spus că fratele tău e mort, că ai pierdut legătura cu

mintea lui. Nu încerca să te amăgești fără sens, îți provoci doar durere. Măcar știm că nu el a fost… tot e ceva.

-A fost ce?-A fost cel care l-a atacat pe agresorul tău din pădure. Omul acela

avea un semn pe gât și nu cunosc pe mulți care ar putea lăsa așa o urmă.Amber făcu ochii mari. Când vorbi, vocea îi era mai domoală, mai

apropiată de aceea voce plăcută pe care John o auzise pentru prima dată cu luni în urmă la telefon.

-Nu știu despre ce semn vorbești. Știu doar că am citit mințile celor doi agresori și unul se gândea că trebuia să mă răpească pentru că eram sora „lui”. Iar „el”, l-am văzut clar în capul individului, era Steve, dar un pic schimbat față de cum îl știam eu: avea fața albă ca marmura statuilor, nu purta ochelari și era îmbrăcat ca un vânător, cu haine de camuflaj verzi și bocanci înalți cu ținte. N-am înțeles de ce, fratele meu avea în imaginația omului doi colți ascuțiți pe maxilarul de sus, în locul caninilor, colți care îi ajungeau până peste buza de jos și de pe care picura ceva ce părea sânge.

John se mai liniști – deci nu Steve fusese în pădurea din apropierea casei lui Amber. O privi serios și întrebă, cu o voce gravă:

-Amber, tu crezi în vampiri?-În ce? Ai înnebunit, cum să existe una ca asta?-Dar în extratereștri crezi?-Desigur, toată viața mea de până acum fost marcată de aceea

întâmplare nefericită din copilărie.-De ce ai crede în unii și n-ai crede în alții? Ne-ai povestit apariția

tatălui tău după moarte și istoria nasturelui. Dacă întrebi oamenii, nici jumătate din ei nu cred în stafii, cel puțin nu recunosc că de fapt cred. Și-atunci ce te face să respingi vampirii cu atâta înverșunare?

-Pentru că n-au nici o explicație logică, se repezi Amber.-Dar fantomele au? Ascultă-mă, în lunga mea carieră la agenție am

învățat să nu mă mir de nimic și să înțeleg că materia se poate manifesta într-

225

o infinitate de forme, din care noi oamenii cunoaștem foarte puține. Dacă aș veni la tine cu un vampir, te-aș convinge?

Amber îl privi sceptică.-Presupunând că așa ceva există, mă crezi proastă să las în casă o

creatură care m-ar putea ucide în orice moment?-Păi, ai invitat una odată la tine și nu toate aceste creaturi sunt așa

rele cum spune lumea. O mai ții minte pe Nelly Noel, scriitoarea?-Desigur, ea a adus-o pe Serafina, care m-a vindecat. Nelly era

imună la metodele mele de citit mințile oamenilor, nu reacționa nicicum la tot ce eu pot face, nici nu știu cum s-o descriu. Era cumva… inertă. Am crezut că e același soi de făptură ca Serafina și Peruggio, dar Serafina mi-a zis că Nelly e altceva, e diferită și de noi, oamenii și de ei.

-Nelly este vampir, spuse John liniștit.-Imposibil, m-ar fi ucis până acum dacă ar fi fost!-Să nu-ți imaginezi asta. De fapt, Nelly te-a apărat atacându-l pe

individul care a fugit în pădure.-Trebuie să văd, ca să cred, zise Amber după o pauză îndelungată.-Bine, vă veți întâlni cât de curând posibil, spuse John oftând.

Discuția aceea îl îmbătrânise cu zece ani…

Întors la biroul lui, John își reciti corespondența cu Ulrich. În absența rapoartelor de la Steve, care un an de zile trebuia să se țină departe de foștii amici, singura sursă de informare a lui John erau misivele succinte ale blondului, care se pare că învățase toate tainele poștei electronice. John se suci și se învârti prin birou ca leul în cușcă. Știa că pentru a afla ceva în plus, cea mai bună soluție ar fi fost să-l invite la el pe Ulrich, la o discuție, dar mai știa și că discuția aceea trebuia să rămână strict confidențială, fără martori – eventual doar cu Amber. John nu ignora natura lui Ulrich și-și făcea probleme. De câte ori îl văzuse, acesta fusese mai mult decât politicos și civilizat, dar fie Peruggio, fie Serafina erau întotdeauna de față și John știa că pe Ulrich îl lega un jurământ de credință de familia Serafinei.

-Interviu cu un vampir, bombăni John. Ăsta e bun ca titlu de carte, dar e ceva de evitat în viața reală, pentru că se poate termina prost pentru partea … hm… comestibilă.

Dar nu avea încotro – îi scrise lui Ulrich, propunându-i o întâlnire. Aproape instantaneu auzi un clinchet de clopoțel, semn că primise un mesaj prin poșta electronică.

„Probabil mailul meu s-a întors cu adresă inexistentă sau ceva de genul ăsta” gândi John. Dar nu – mesajul venea în mod clar de la Johann-Ulrich Heller. „Primit mail de la tine. Duminică dimineața, ora 11, pădure Amber” era răspunsul. Drace, explicit mai putea să fie! „Pădure Amber” voia să însemne pădurea de lângă casa lui Amber sau să vină la pădure cu Amber? Dar, în cazul acesta, care pădure? John decise să interpreteze mesajul ca fiind „pădurea de lângă casa lui Amber, cu Amber”. Nu-i făcea plăcere s-o expună astfel pe Amber unui risc, dar se bucura că avea ocazia s-o revadă. Hotărî să-și instruiască omul care o păzea pe fată să-i urmărească și se mai liniști oarecum.

226

Duminica aceea era frumoasă și însorită, iar în pădurea prevăzută cu mese și bănci prin luminișuri ieșise jumătate din orășel. Copiii alergau printre brazi, maturii citeau ziarele sau discutau – un cadru idilic. John o luă de mână pe Amber – i se permisese acest lucru - și privi pe furiș peste umăr. Omul lui era la post, cu un aparat de fotografiat agățat ostentativ de gât – genul pozarului de duminică, în stare să fugă ani de zile după o poză cu o veveriță privită de aproape. John zâmbi și-și atinse discret revolverul camuflat de sacoul cu buzunarul plin de ziare. Se întreba dacă gloanțele au vreun efect asupra unui vampir – oare trebuiau să fie gloanțe din argint, ca să-l ucidă?

Individul aflat înaintea lor pe cărare părea cel mai blajin om de pe fața pământului. De braț avea agățat un coș de nuiele, în care aduna ciuperci. Când trecură pe lângă el, se opri și murmură slab:

-Bine, John Smith, admit că ochii oamenilor nu sunt așa de ageri ca ai noștri, dar chiar nu-ți recunoști amicii de la cinci pași distanță?

John tresări la auzul vocii reci. Se așteptase la orice, dar nu la asta: vampirul deghizat într-un nevinovat culegător de ciuperci. Bărbatul își scoase în fața lui Amber pălăria de soare, lăsând la vedere un păr lung, auriu, care strălucea asemenea nestematelor. Era frumos, cu ochii ciudați, liliachii și fața rozalie.

-El e prietenul meu Ulrich, iar ea e Amber Brown, sora lui Steve, făcu John prezentările.

Amber întinse mâna, dar Ulrich nu i-o luă, arătând spre propriile mâini nu tocmai curate după culesul ciupercilor. În schimb se aplecă și depuse un sărut pe mâna întinsă. Atingerea buzelor lui era ca și cum un sloi de gheață ar fi căzut pe mâna lui Amber, care se înfioră. John îi citi confuzia zugrăvită pe față – o prevenise în legătură cu natura individului pe care urmau să-l întâlnească, iar rozaliul Ulrich aducea a vampir tot așa de mult ca și pastorul de la biserica locală. Buzele de gheață însă îl trădau.

-Ce faci aici, Ulrich? întrebă John politicos.-Îmi caut hrana, ce altceva? Nu vezi? Amber se scutură îngrozită, cu ochii la copiii care se jucau prin

pădure.-Din ciuperci se poate obține un extract proteic foarte asemănător

sângelui uman, explică Ulrich râzând de încurcătura lui Amber. De câte ori stau ceva mai mult într-un loc, îmi car micul laborator de chimie după mine. Iar aici nu duc lipsă de ciuperci.

-Stai mai mult prin zonă? se interesă Amber.-Asta depinde de intențiile criminalului de Carlos Mayor, care vrea

să te răpească. M-am mutat aici imediat după incidentul cu cei doi indivizi de la casa ta.

-Tu l-ai aranjat pe cel din pădure? Mă temeam că Steve, zise John.-Steve e în Haiti, nu l-aș lăsa să se apropie de Amber. Tentația

sângelui rudelor e prea puternică pentru un vampir în primul an de existență, explică Ulrich. Da, eu am fost în pădure în noaptea aceea. Abia venisem din Haiti, eram însetat și poate cina a fost un pic prea copioasă. În fine, sper că tipul și-a revenit. Steve trebuie să-l ucidă, nu eu.

-Steve… trăiește?

227

-Nu, Amber, aceea nu e viață. A devenit un demon al nopții, asemenea mie. E practic fiul meu, eu l-am transformat. Asta a fost ultima lui dorință înainte de a muri.

Găsiră o bancă retrasă, departe de alți plimbăreți și se așezară. Ulrich începu să povestească:

-Acum un an, Serafina și Peruggio au primit o misiune – să găsească piatra verde a cunoașterii, dar tu știi deja asta. John a trimis pe cineva în Egipt ca să-i apere, omul a fost înjunghiat pentru că s-a apucat să discute într-un bar despre viață, moarte, reincarnare și texte străvechi. Carlos e interesat de treaba asta – ca să-și cultive plantațiile de coca și cânepă indiană, folosește oameni intoxicați cu o otravă, pe care-i îngroapă ca morți și-i resuscitează după câteva zile, când efectul otrăvii dispare. Creierul respectivilor e iremediabil atins și ei se consideră zombi – muncesc noaptea, fără a cere plată și fără a scoate un sunet. Numai că ceea ce le afectează creierul le scurtează viața, iar pe Carlos îl interesează orice metodă de a obține morți-vii, perfect controlabili. Interesul lui pentru grupul nostru a pornit de la niște inși cu aceeași natură ca a mea. Vampirii sunt uciși de razele soarelui și darul lui Peruggio pentru mine, acela de a rezista luminii solare, a stârnit vâlvă printre cei ca mine, care nu l-au putut înțelege și au scornit povestea că Peruggio m-ar fi înviat. Carlos avea de mult timp oameni în Egipt, care trebuiau să se ocupe de furtul unor papirusuri străvechi. Se pare că preoții egipteni, pentru a-și convinge enoriașii de legăturile lor cu zeii, produceau falși morți pe care-i „înviau” în fața turmei de credincioși siderați. După cum vedeți, publicitatea nu e chiar o invenție americană!

Amber zâmbi, deși păstra încă un aer un pic temător. Ulrich continuă:

-Prin echipa din Egipt, Carlos a aflat de miracolul săvârșit de Peruggio și a vrut să-l răpească, mai ales că acesta citea gânduri. Și-atunci intră în joc fratele tău – un individ care și el, om fiind, citea gânduri, făcea parte din poliție și primise misiunea de a-l proteja pe Peruggio. A fost eliminat într-o manieră brutală – oamenii erau avertizați astfel că cititul gândurilor e un joc periculos. Steve a murit în brațele mele, urându-și asasinii și fiind incapabil să ierte. Iar cei care nu pot ierta își condamnă sufletul să rătăcească aici, pe Pământ, pentru eternitate – ei sunt demonii nopții, cărora voi le spuneți vampiri.

-Credeam că Steve a murit în brațele lui Nelly Noel, ea așa mi-a spus, replică Amber.

-Știu exact ce ți-a spus Nelly. Vampirii pot fermeca oamenii ca aceștia să vadă ceea ce noi vrem. Nelly sunt eu, este o altă înfățișase a mea care presupune multă magie elaborată, farduri și o mulțime de agrafe de păr.

-Tu… tu scrii cărțile lui Nelly Noel?-Bineînțeles. În ele vorbesc despre lumea noastră, ca oamenii să

conștientizeze că ea există. Din păcate, nu sunt crezut și acele cărți sunt numite romane fantastice sau horror. Dar trecând peste asta, subiectul discuției nu sunt eu, ci Steve. Noi nu ne putem potoli setea chinuitoare decât ucigându-i pe toți aceia care au contribuit, într-un fel sau altul, la moartea noastră umană. Abia după aceea, cu multă voință și multe sacrificii, putem să ne stăpânim atât cât să nu omorâm oameni. Steve și-a urmat răzbunarea până în Haiti, locul unde-și are pământurile și palatul acest Carlos Mayor. Un

228

vampir este incredibil de puternic, dar Carlos dispune de o armată particulară la fel de numeroasă ca armata de stat din Haiti și mult mai bine echipată, așa că Steve a încercat să se infiltreze, deocamdată, printre oamenii lui de încredere. De la ei a aflat de planul privind răpirea ta – un șaman local i-a spus lui Carlos că un vampir îi decimează oamenii și se pare că identitatea lui Steve a fost dezvăluită. Carlos voia să te țină prizonieră până la moarte, obligându-l pe fratele tău să renunțe la răzbunarea lui – viața ta în schimbul vieții lui Carlos și a oamenilor apropiați de el. Am petrecut ceva vreme în Haiti: Steve m-a chemat, pe mine nu mă cunoaște nimeni acolo și faptul că pot ieși oricând la lumină induce în eroare multă lume. Ăsta-i adevărul, Amber, despre mine și despre fratele tău.

-Și piatra cunoașterii? întrebă John.-Nu mai știu nimic nici despre ea, nici despre Peruggio și Serafina.

Drumurile noastre s-au despărțit.-Acum? Oare ești întreg la minte? Serafina e însărcinată, pleacă

singuri, doar ei doi, la Polul Sud și au pe urme armata de care vorbeai, a acestui Carlos, iar el îi vânează.

-Ce-ai spus? Serafina însărcinată? Ăștia doi au înnebunit de tot? Pământul e pe ducă și ei se apucă de făcut copii?

-Nu știai? întrebă John candid. Credeam că măcar tu îi înțelegi, de când ai și tu un fiu, pe Steve și-mi vei explica gestul lor, pentru că mie mi-e greu să le pricep intențiile.

Dacă Amber păruse dezorientată la începutul discuției, acum Ulrich deveni de-a dreptul năuc.

-Serafina însărcinată… hm… asta schimbă complet lucrurile. I-am jurat bunicii ei protecție timp de șapte generații și n-am de gând să-mi calc jurământul, pentru că m-aș simți dezonorat pe vecie. Îți mulțumesc, John, că mi-ai dat de știre!

Cap.22 : O casă la capătul lumiiTabăra era ascunsă în desișul de nepătruns al pădurii tropicale.

Două barăci lungi în care dormeau, direct pe pământul tare, câteva sute de nenorociți zdrențăroși, erau înconjurate de un gard dublu de sârmă ghimpată. La fiecare din cele patru colțuri se găsea un foișor, iar în foișor veghea un om cu mitraliera pe umăr. Alți câțiva paznici, la fel de bine înarmați, se plimbau între cele două rânduri de garduri, despărțite unul de celălalt de o distanță de câțiva metri. În afara gardului exterior începea pădurea cu frunzișul ei de un verde întunecos, tainică și plină de viață. Dinspre tabără nu răzbătea nici un sunet, în afară de pașii ritmici ai străjilor. Oamenii care lucraseră toată noaptea acum dormeau.

Trei mașini de teren opriră în fața porții, pe care o deschise un paznic cu mănuși izolante – gardul era electrificat. Din mașini coborâră indivizi înarmați până în dinți – escorta obișnuită a lui Carlos Mayor, care descinse el însuși din mașina a doua. Îl chemă pe șeful pazei, un zdrahon cu un cap mai înalt decât stăpânul său și plin de mușchi ca un culturist. Acesta adoptă o atitudine respectuoasă, cu capul plecat și ochii în pământ.

229

-E totul în ordine aici? întrebă Carlos în amestecul de franceză și creolă specific locului.

-Da, domnule.-Nici o dispariție printre paznici?-Nu, nici una.-Să fiți cu ochii în patru. În săptămâna asta mi-au mai dispărut doi

oameni, iar una din tabere a fost incendiată și lucrătorii au fugit. Pierderea se ridică la vreo două sute de capete și nu e simplu să facem rost de alții noi prea repede, fără să bată la ochi prin sate.

-Vrăjitorul nu are o metodă? întrebă paznicul. Să izbucnească o epidemie, ceva, care să justifice moartea aparentă a multor oameni. Sau vreți să-i prindem pe cei care au fugit?

-Nu merită, răspunse Carlos. Ei ziua se ascund, convinși că nu suportă lumina soarelui. Iar să plecați noaptea și să răscoliți pădurile astea e prea riscant.

-Prea bine, domnule și ce facem?Carlos răspunse indiferent:-Îi puneți pe cei pe care-i avem să lucreze mai mult. Recolta trebuie

adunată!-Da, domnule, am înțeles!Stăpânul îi întoarse spatele paznicului, gorilele lui se suiră în mașini

și acestea se puseră în mișcare. În pădure se stârni un foșnet abia auzit printre ierburile de sub copaci. Un tip foarte palid, cu părul lung strâns în spate într-o bucată de pânză verde cu maroniu, își puse în buzunar micul aparat de fotografiat.

-Dacă Steve adună probe la dosarul lui Carlos, le va avea, își spuse Ulrich. Dracu’ știe de ce (iartă-mă, șefu’) trebuie să-i facă un dosar, eu l-aș fi căsăpit fără multă vorbă în prima noapte în care aș fi reușit să pun mâna pe el. Deh, metehne de polițist… pe vremea mea era altfel, dacă îți cășuna pe cineva, îl ucideai pur și simplu.

Ulrich se afundă în desimea pădurii și merse până când dădu de ruinele unei foste case de vânătoare care fusese cândva victima unui incendiu. Din construcția de lemn nu mai rămăseseră în picioare decât doi pereți, iar acoperișul, pe jumătate carbonizat, căzuse peste mijlocul casei. Ulrich se strecură cu îndemânare printre dărâmături, până când dădu de un inel metalic în podeaua de beton, pe care focul îl deformase. Vampirul trase de mâner și o trapă se deschise dând la iveală o pivniță adâncă, unde nu pătrundea lumina zilei.

-He, dacă ar ști tâmpiții lui Carlos ce oază de confort ne-am amenajat sub nasul lor!

Probabil cândva o scară cobora în pivniță, dar acum ea dispăruse. Oricine ar fi ridicat din întâmplare tavanul trapei și ar fi văzut gaura neagră aflată dedesubt, s-ar fi gândit bine înainte să sară, pentru că podeaua pivniței se găsea la mare adâncime. Ulrich nu avea nevoie de scară – vampirii se mișcă mult mai ușor decât oamenii și pot executa salturi spectaculoase. Sări, puse la loc capacul ascunzătorii și în încăpere se făcu întuneric. Ochii vampirilor văd excelent în beznă, așa că el nu avu nici o problemă să ocolească două scaune desperecheate și să ajungă în colțul cel mai îndepărtat, unde Steve zăcea fără suflare.

230

„Ce frumos face pe mortul”, observă Ulrich, apoi îl trezi.-E seară deja? întrebă Steve.-Nu încă. E o adevărată binefacere asta cu ieșitul la lumina zilei,

așa putem să-i supraveghem tot timpul pe ticăloși. Ai aici niște poze. Îi întinse aparatul de fotografiat, pe care Steve îl luă cu gesturi de cunoscător.

-Noutăți?-Păi, Carlos se plângea că i-au mai dispărut doi paznici și o tabără a

ars. E treaba ta, cumva?-Da, răspunse Steve. Păcat că pe bieții oameni care lucrau pe

plantații nu-i prea pot ajuta în felul ăsta, le lipsește orice voință de a se întoarce la viața normală. Rătăcesc prin pădure până când mor de foame sau de epuizare sau cad victime fiarelor sălbatice.

-Nu se pot duce înapoi în satele lor, zise Ulrich. Gândește-te că pentru ceilalți ei sunt morți. Iar teama de zombi e aici omniprezentă. Dar pe tine nu te tentează?

-Ce, bietele schelete ambulante cu sângele otrăvit? Mi-e doar milă de ei, atâta tot. Nu mă hrănesc decât cu îmbuibații de paznici, măcar știu că ăștia o merită din plin.

Blondul zâmbi încântat. „Nu are încă un an și învață deja să se stăpânească”, gândi el.

-Creatorule, ai văzut-o pe Amber?-Da, am vorbit cu ea și cu John. E în siguranță, am locuit câteva zile

peste drum de casa ei. John are oameni care o veghează non-stop, iar poliția canadiană o păzește ca pe ochii din cap. Carlos nu poate fi atât de prost încât să mai încerce încă o răpire acum, orice acțiune a lui ar fi prea bătătoare la ochi. Știi, a trebuit să-i spun lui Amber de tine. L-a strâns pe John cu ușa, iar el nu-i poate refuza nimic, așa că am fost nevoit să-i istorisesc tot ce ți s-a întâmplat în Egipt.

Steve se încruntă.-Cum adică John nu-i poate refuza nimic lui Amber? Îndrăznește

cumva să-i facă soră-mii curte?-Zău, de ce te superi? Ce e rău în asta? Ea pare să n-aibă nimic

împotrivă!-Nu mi-a plăcut niciodată prea mult de John, recunoscu Steve. El

mă considera omul lui de încredere, eu vedeam în el un șef slab. Știi că fata pe care a iubit-o în adolescență s-a sinucis după ce a fost răpită de extratereștri? Iar el ce face? Conduce agenția în așa fel încât ai spune că toate creaturile alea agresive din spațiu sunt prietenii noștri. Nu-mi surâde asta, absolut deloc. John e un laș!

-E doar istețime, nu lașitate, îi luă Ulrich apărarea. Nu te pui cu o civilizație care te-ar putea distruge într-o clipă. De altfel și tu te-ai împăcat cu Peruggio.

-E altceva, mărturisi Steve, ceva ce nu pot înțelege. L-am văzut în fața ochilor înainte de a muri – străluceau și el și Serafina, într-o lumină nepământeană și am înțeles că ei chiar sunt două suflete pure și că voiau într-adevăr să mă ajute.

-Acum îți pare rău că nu i-ai lăsat să o facă? Puteai să trăiești, dar tu ai vrut să devii ca mine.

231

-Nu-mi pare rău, iar dacă mi-ar părea, tot n-aș putea să întorc timpul înapoi. A fost alegerea mea, creatorule.

Ulrich se așeză pe un scaun și ridică de jos o carte veche, pe care începu să o frunzărească în beznă.

-Ce faci, tot mai înveți? Nu vrei să te odihnești un pic?-Nu, răspunse Ulrich, mă descurc greu în creolă și trebuie să

exersez. Dacă ies ziua, e bine să pot asculta ce vorbesc oamenii. -Păi, nu e mare lucru de aflat. Până când tu ai fost în Canada, l-am

urmărit pe unul din apropiații lui Carlos, a ieșit într-o seară la un restaurant cu prietenii și mi-a dezvăluit ce are Carlos de gând.

-Și?-Și acum e la spital. E tare anemic, dar bănuiesc că nu-i nici o

pagubă. Cu unii indivizi nu pot să fiu fundație de binefacere și pace! Cât despre Carlos, mă îngrijorează ce am aflat. Din nu știu ce motive care-mi scapă, Serafina și Peruggio pleacă singuri în Antarctica, pe șase luni. Îți dai seama ce pleașcă e asta pentru el? Echipa lui îi va prinde acolo și-i va aduce încoace ca să-i oblige să lucreze pentru Carlos. Iar eu coc deja în minte un plan de evadare, pentru eventualitatea că nu reușesc să-l sec de sânge pe ticălos până atunci.

-Asta nu trebuie să se întâmple, spuse Ulrich hotărât. Nu putem risca. Serafina e însărcinată, ar fi lucrul cel mai nepotrivit pentru ea să alerge prin junglă, urmărită de oamenii lui Carlos. Tu trebuie să rămâi aici, acum în Antarctica vine vara și soarele nu va mai apune până anul viitor. Iar eu voi merge acolo și dacă șobolanii ăștia își arată mutrele printre zăpezile de la Polul Sud, voi avea grijă să-i primesc cum se cuvine.

-Parcă erai supărat pe Serafina și Peruggio, observă Steve.-Dacă aș fi om, aș zice că am greșit. Dar cum noi nu putem greși

niciodată, voi pleca pur și simplu să-i scot dintr-o belea din care nu pot ieși singuri.

-Și misiunea lor? Și prietena ta Giovanna?Ulrich oftă, în loc de orice alt răspuns.

În afară de rafalele de vânt și hămăitul câte unui câine trezit din somn, nu se auzea nimic. În corturi liniștea era deplină și oamenii dormeau duși. În cortul cel mare, cu sigla National Geographic, se odihneau opt expediționari. Cortul mic, în nuanțe vii de galben și portocaliu, aparținea Serafinei și lui Peruggio, care se cuibăriseră unul în brațele celuilalt. Peruggio își îmbrățișase protector soția, apărând-o de frigul mușcător. Cei doi erau treji și discutau în gând, așa cum făceau de obicei.

„De când am ajuns aici, n-am mai dormit de loc, iubitule. Crezi că mi-am făcut rezerve de somn la Sasca?”

„Nu cred asta. Dar în lumea lor veșnic luminată de un soare sau de celălalt, fiii luminii dormeau foarte puțin. Ai mai simțit vreo urmă de oboseală de când ai venit încoace?”

„Nu” recunoscu Serafina. „Mi-e bine tot timpul, doar că nu știu cum putem scăpa mai repede de prietenii noștri. Uneori am impresia că e mai ușor să fii înconjurat de dușmani, decât de prieteni”.

232

Peruggio surâse și o îmbrățișă mai strâns. Dacă ar fi avut o idee despre asta, ar fi pus-o de mult în aplicare.

Călătoria începuse cu două săptămâni în urmă. În absența Giovannei, lăsaseră bunicii cheia casei de pe deal, de care Serafina se despărțise ștergându-și pe furiș o lacrimă. Dar era timpul să plece – septembrie venise cu o vreme răcoroasă și dormitul pe pajiștea din curte nu mai era posibil. Avionul îi adusese la Roma, unde-și recuperaseră bagajul – două containere mari, care fuseseră încărcate din vreme într-un camion și transportate la sediul National Geographic. Giovanna îi așteptase nerăbdătoare și se apucase s-o descoasă pe Serafina. Ea răspundea mirată cu „nu” la toate întrebările, fără să priceapă de ce ar trebui să-i fie greață de dimineață, să i se umfle picioarele sau să mănânce mai mult ca de obicei. La drept vorbind Serafina renunțase de tot la mâncarea umană dar, de când avea ocazia să stea la soare după placul inimii, arăta mai bine și mai înfloritoare decât de obicei.

-Dacă ai avea idee cât de mult îmi vei lipsi…, spusese Giovanna pe aeroport. Dar sunt așa o friguroasă încât numai gândul la Antarctica mă sperie și deci nu promit să te vizitez.

-Nimeni nu-ți va cere să stai afară în frig, replicase zâmbind Serafina. Vom avea o casă cu tot confortul, nu vom sta în cort ca expediționarii.

Vise! Și acum exact asta făceau, stăteau în cort fără să îndrăznească să se uite la termometru. Din fericire Serafina împachetase saci de dormit garantați la minus cinzeci de grade, care-și dovediră din plin utilitatea.

Containerele lor fuseseră încărcate în avionul pus la dispoziie de National Geographic și zburaseră lin până în sudul statului Chile, în apropierea strâmtorii Magellan.

-Nu pot ateriza pe gheață, explicase pilotul. Până aici v-am adus, de-acum vă rămâne traversatul strâmtorii cu un vapor spărgător de gheață și sunteți în Antarctica. Iar de acolo, folosiți metoda locală de deplasare, altfel nu se poate.

După ce se lămuriră că elicopterele civile pe care le puteau închiria fără să aștepte prea mult nu aveau autonomie de zbor suficientă cât să-i ducă departe de țărm, în interiorul continentului, experimentară „metoda locală de deplasare”, care lui Peruggio și Serafinei li se părea barbară și primitivă: înhămară o mulțime de câini la sănii și caravana se puse în mișcare spre sudul extrem.

Peruggio ar fi preferat să-și transporte prin telekinezie tot calabalâcul până în locul stabilit pentru casă și să străbată cu sania nesfârșitele întinderi albe numai el cu Serafina. Dar minuțios elaboratul plan se dusese de râpă de la bun început – opt oameni veneau cu ei ca să-i ajute la ridicatul casei și ar fi fost prea greu să-i facă cineva să priceapă că zborul containerelor prin aer e ceva de la sine înțeles. Chiar și așa avuseseră probleme: oamenii voiau mult mai multe sănii și câini pentru transportul bagajelor, dar Peruggio insistase pentru o caravană micuță, care se mișca repede.

-Vei ucide câinii cu containerele alea uriașe, spusese cineva. Cine crezi că ar putea să care așa ceva?

233

-Nu sunt prea grele, replicase Peruggio.Desigur că nu erau: Peruggio nu-și scotea niciodată ochelarii de

soare în fața oamenilor, ca aceștia să nu-i observe ochii argintii. Dar Serafina știa că a face obiectele să leviteze era una din specialitățile lui, așa încât câinii alergau voioși toată ziua cu săniile deasupra cărora pluteau, milimetric și insesizabil, bagaje de câteva tone.

Cei opt expediționari îi mai încurcau și cu somnul, care celor doi tineri nu le era necesar de când intraseră în ținutul luminii veșnice. Iar în final, ajunși la destinație, vor voi desigur să dea o mână de ajutor la ridicatul casei, de care Peruggio s-ar fi ocupat bucuros de unul singur. Dar nu, el nu avea voie să pună mâna decât pe aparatele de fotografiat și de filmat, asta era convenția cu National Geographic – o convenție care le garanta accesul într-un continent unde orice activitate permanentă era supusă unor stricte reglementări internaționale. Situația justifica din plin observația Serafinei, că ar fi preferat să fie înconjurată de dușmani. „Va trebui oricum să le alterăm un pic amintirile până la urmă”, gând ea. „Silueta mea devine pe zi ce trece tot mai rubicondă. Pentru oameni o sarcină de un an de zile e greu de explicat, iar la umbră pielea mea strălucește de parcă aș fi înghițit o mie de licurici la cină”.

Dacă Serafina părea mereu veselă, Peruggio spumega în sinea lui fără s-o arate. Își dorea pentru soția adorată toată comoditarea și tot confortul din lume, iar ei străbăteau zilnic zeci de kilometri pe un frig crâncen și, când ceilalți dormeau, tinerii se adăposteau într-un cort minuscul și incomod, ridicat în mijlocul zăpezilor veșnice.

Așa se scurseră trei săptămâni, până când Peruggio decise că merseseră destul de mult spre sud – aici lumina nu pălea nici măcar câteva ore pe noapte. Alese un teren plat, la baza unui șir de munți înalți, care opreau vânturile puternice și ridicară tabăra. Serafina scoase dintr-un buzunar al pufoaicei planurile construcției, pe care le revăzuse de zeci de ori, hotărâtă să nu-i scape nici un detaliu. Oamenii săpară cu greu în gheața dură o groapă circulară, în care înfipseră o mulțime de trunchiuri de copac perfect prelucrate.

-O casă pe piloni? întrebă cineva.-O căsuță simplă de lemn, răspunse Peruggio. Am avut norocul să

cumpăr panouri de lemn gata tratate contra umezelii și a focului, nu va trebui decât să le asamblăm.

De fapt Serafina se gândise la o clădire în formă de emisferă, motivându-și alegerea prin faptul că obținea un volum mare la o suprafață mică, iar pierderile de căldură sunt proporționale cu suprafața. Dar cum nu găsiseră panouri solare curbate ci doar perfect plane, aproximaseră jumătatea de sferă printr-o incintă de forma unui poligon cu douăsprezece laturi și un acoperiș ca o căciulă, alcătuit din douăsprezece triunghiuri care se îmbinau la vârf. Pentru gustul rafinat al fiilor luminii, construcția era greoaie și inestetică, iar panourile solare care o acopereau la exterior îi dădeau o culoare gri-șoarece, destul de sumbră. Dar nu asta conta, ci faptul că viitoarea casă promitea să fie într-adevăr călduroasă. De fapt Serafina proiectase un termos – erau două clădiri vârâte una în alta, între care se găseau straturi de aer și de burete izolant, ambele construcții înălțate pe aceeși esplanadă de lemn. Geamurile erau triple, ca aerul rece să nu pătrundă în interior și se găseau pe șase din cei doisprezece pereți și pe fiecare bucată a tavanului. În acest fel, casa era literalmente inundată de lumină. Sub acoperiș fusese montat un

234

balcon care înprejmuia construcția ca un brâu și la care se ajungea din interior pe o scară de lemn. Balconul, descoperit, era „un loc ideal pentru băi de soare”, cel puțin așa spusese Serafina. Oamenii își dădură coate auzind o enormitate atât de mare – după părerea lor, numai cineva căzut în cap ar fi avut chef de băi de soare la temperatura aceea.

În trei zile terminară montajul construcției și Peruggio scoase dintr-o lădiță etichetată „fragil” șampania pe care, spunea el, nu avusese vreme să o țină la rece. Sărbătoriră cu toții, după care oamenii hotărâră să-i lase, în fine, pe cei doi exploratori singuri. Înhămară din nou câinii la sănii, își luară un rămas-bun călduros, apoi se pierdură în albul depărtării, alunecând pe zăpadă înapoi spre țărm.

Serafina chiui bucuroasă – casa de vis era gata! Se apucară să despacheteze și cel de-al doilea container, care conținea ustensilele de interior. Oamenii plecaseră tocmai la timp, altfel s-ar fi mirat de puținătatea proviziilor alimentare și de bucătăria care se rezuma la o plită electrică, bună doar pentru încălzit un ceai sau o cafea. Serafina cumpărase o mulțime de pături de lână, din cele mițoase pe care le vindeau oierii prin târg, acasă la Oravița. Din ele făcuse un covor călduros și o cuvertură de pat. Patul se rezuma de fapt la o saltea pneumatică multifuncțională, care putea fi transformată oricând în fotoliu sau canapea. Restul mobilei era minimalist – rafturi de lemn pe care să stea tot felul de lucruri și în loc de scaune, perne umplute cu puf, în huse tricotate de lână netoarsă, în toate nuanțele solare de galben, roșu și portocaliu. În contrast cu lemnul pereților interiori, tot acest ansamblu lipsit de pretenții arăta totuși foarte bine. Sera de plante verzi, cum o numise Serafina, se reducea deocamdată la un sac de pământ pentru grădinărit și câteva ghivece, pe care ea le răspândi aleatoriu prin casă, după ce azvârlise înăuntru niște semințe păstrate într-o cutie. Printre rafturi și ferestre, găsi loc să atârne pe pereți o mână de fotografii cu peisaje de acasă – cascadele verzi ale Beușniței, pădurea de lângă Lacul Dracului în culori de toamnă, portretul femeii-pasăre din Bucegi, profilându-se pe un cer adânc, albastru ca ochii Serafinei.

-E chiar plăcut aici, declară ea.Și avea dreptate – după ce Peruggio puse în funcțiune instalația de

încălzire și dușul, casa dobândi un aer familiar și încetă să mai semene cu un cort mare sau o improvizație de moment. În subsol montară instalația de purificare a apei, un mic laborator pentru tot felul de cercetări, depozitul de materiale fotografice și baia, iar sub plafon, pe o platformă, își găsiră loc două fotolii din rafie, o măsuță joasă și o parte din ghivecele pentru flori. Toată munca în interior le luă două zile, la sfârșitul cărora Serafina exclamă:

-Zău, nu mi-aș dori niciodată un palat, nu poate fi mai grozav ca ăsta!

Acum se simțeau liberi ca păsările cerului. Terminaseră munca în jurul casei, Serafina își încheiase studiul despre creșterea randamentului panourilor solare, aveau un timp care părea nesfârșit, fără nopți, iar în fața lor se întindea un câmp alb, pe care cristalele albăstrui de gheață străluceau în bătaia soarelui. „E momentul să plecăm în explorare”, hotărî Serafina.

235

Peruggio ar fi vrut să o tempereze un pic, sfătuit în taină de Giovanna, înaintea plecării din Roma. Aceasta îl bătuse la cap să nu o lase, pentru binele copilului, să facă nici un efort. Dar cu Serafina era imposibil să te pui, iar sfatul Arianei îi rămăsese lui Peruggio în minte, întipărit parcă în creier cu litere de foc – să se încreadă în ea, în intuiția ei fenomenală. Peruggio hotărî că e mai bine să nu-și împiedice soția să facă nimic din ceea ce ea avea chef, iar Serafina voia să facă o mulțime de lucruri. Îmbrăcați călduros – era totuși o diferență de peste cinzeci de grade între „înăuntru” și „afară” – cu bețele de schi în mâini, porniră să exploreze împrejurimile.

În scurt timp, bătaia cu bulgări deveni principalul sport al Serafinei, deși ea nu se mai apleca tocmai ușor ca să adune zăpada. În mod misterios, câștiga de fiecare dată, pentru că bulgării ei nimereau în plin, în timp ce cei ai lui Peruggio o ocoleau ca prin farmec. Asta până în ziua când un bulgăre care se îndrepta spre silueta ei fu deviat din senim și căzu la câțiva pași distanță.

-Hei, Peruggio, tu trișezi sau ce?-N-am vrut să pățiți ceva, tu sau copilul, se scuză acesta cu

stângăcie.-Mulțumesc, mie doar să-mi spui cum faci.-Nimic mai simplu, zise el râzând. Când adun zăpada pentru

bulgăre, mă concentrez asupra lui și preiau mintal controlul traiectoriei. Restul e ca și cum aș avea în mână o telecomandă și l-aș trimite unde vreau eu.

-Foarte folositor, declară Serafina și se apucă de exerciții de telekinezie. Dacă nu se mai putea dematerializa, în schimb asupra obiectelor din jur dobândise o putere covârșitoare. În scurt timp bulgării ei de zăpadă zburau până la linia orizontului și în cădere se aliniau frumos unul lângă celălalt, în linie dreaptă.

-Meserie, spuse ea satisfăcută. Acum că știu cum se face, e vremea să mă apuc de altceva.

Plimbările lungi le rămaseră în obicei, ajunseră pe schiuri până la poalele munților. Dar cum ea voia să-i exploreze și cățărarea la piolet și colțari nu era lucrul cel mai potrivit, Peruggio îi propuse să stea pe balconul care înconjura casa și să deseneze. Raiul Serafinei! Umplu zeci de file cu capete de copii, unul mai frumos decât celălalt.

-Sunt atât de curioasă și de nerăbdătoare, mărturisi ea. Aș vrea să știu cum va fi al nostru.

De fapt ajunseseră deja, ea și pruncul, la ceea ce Serafina numea „schimb de mesaje”: își ciocănea uneori abdomenul cu degetele, întrebând „e cineva acasă?” și i se răspundea din interior cu un ghiont, care o făcea să râdă. Peruggio îi desena uneori silueta bombată, spre hazul ei.

-Nu te supără că te desenez așa cum ești acum? Dacă vrei, voi distruge desenul – e doar o schiță fără importanță.

Ea veni și privi ceea ce el trasase pe hârtie din câteva linii.-Oh, e grozav, sigur că-mi place. Să nu-l distrugi!-Știi, iubito, unele femei nu se împacă deloc cu modul în care arată

în timpul sarcinii și refuză să păstreze fotografii din perioada în cauză.-Ce prostie, zise veselă Serafina. Dacă aș putea fi fotografiată, ți-aș

cere câte o poză în fiecare săptămână. Mie îmi place cum arăt și sunt fericită.

236

-Și mie îmi place cum arăți, iubito – de fapt, cum arătați amândoi. Până acum mi se părea că o femeie însărcinată își pierde o parte din armonia trupului, dar cu tine îmi dau seama cât de mult m-am înșelat. Ești perfectă!

-Sigur că acum îți schimbi părerile, râse ea șăgalnic. Fie și pentru că ai o contribuție majoră la modul în care arăt!

Într-una din zile, pe când se plimbau de mână la poalele munților, Serafina spuse cu un aer serios, privindu-și soțul:

-Știi la ce m-am gândit? Ce însemnătate ar putea avea pentru oameni pământurile zeilor? Acum, când sunt atât de fericită aici, cred că știu răspunsul – trebuie să fi fost un loc unde puteai trăi la modul palpabil starea de fericire – un loc unde să-ți vină să cânți, să râzi și să dansezi și unde să domnească mereu pacea. Intuiția îmi spune că insula pe care trăiau fiii luminii, aici pe Pământ, e locul numit „pământurile zeilor”.

-Probabil ai dreptate, dar ce folos? Am stabilit deja că Atlantida s-a scufundat, Platon a spus-o clar.

-Platon a preluat o legendă mai veche, răspunse cugetând Serafina. De fapt, el povestește un cumul de evenimente, din care memoria colectivă, după multe milenii, a făcut unul singur. Ne spune că insula s-a scufundat în urma unor explozii violente - știm că potopul biblic a scufundat multe pământuri aflate pe țărmurile mărilor și multe insule. Și mai știm că la Santorin a erupt un vulcan la începutul vremurilor istorice, scufundând mai mult de jumătate din insula pe care se afla. Doar că noi căutăm ceva mult mai mare, de „dincolo de coloanele lui Hercule”, plin cu orașe înfloritoare în care se găsea prețiosul oricalc despre care istoricii nu se pot pune de acord ce anume ar fi putut să fie. Iar eu nu pot să nu mă gândesc la un lucru – dintre continentele existente, singurul care nu a fost explorat și unde nimeni nu a căutat Atlantida este cel pe care tocmai ne aflăm. Străvechea hartă a lui Piri Reis ne înfățișează o lume vie, cu râuri care curgeau spre țărm acolo unde acum totul este înghețat. Aș vrea să știu când și de ce s-au schimbat lucrurile și cum de-a murit lumea asta.

-E foarte greu să găsești palatele acelea și străzile pavate cu aur și oricalc de care vorbea Platon, dacă sunt acoperite de o crustă de gheață groasă de trei kilometri, răspunse Peruggio după câteva minute de tăcere.

-Greu, admise Serafina, dar nu imposibil. Am studiat în ultimele zile harta lui Piri Reis și descrierea lui Platon se suprapune al naibii de bine peste hartă. În ea am regăsit râurile care plecau din centrul insulei, munții care înconjurau cetatea principală a atlanților, totul. Și nu uita, Antarctica este o insulă!

-Australia de asemenea, observă Peruggio.Serafina râse.-Am notat răspunsul tău, după ținuturile polare vom lua la ochi

Pacificul, căutând țara Mu. Acum, pe bune, uită-te și tu la orice hartă actuală, America de Sud și Africa au un contur atât de complementar încât e strigător la cer de evident că s-au rupt dintr-o singură bucată de pământ. Între America de Nord și Europa însă nu mai există aceeași situație. E ca și cum acolo, între ele, s-ar fi aflat ceva ce acum nu mai există, iar apele Atlanticului au fost scanate, metru cu metru.

-Și ce concluzie tragi din asta?

237

-Că lucrul care a existat acolo nu este nici acolo, nici sub apele oceanului. Înseamnă că s-a deplasat, că îl putem găsi, doar că e în altă parte. Știi și tu că ceea ce noi numim perioade glaciare e un simplu mecanism de deplasare a polilor Pământului, care a făcut ca odată Europa să joace rolul de pol pe care Antarctica îl joacă azi. În vremea aceea, aici putea fi climă temperată sau chiar tropicală. Și-apoi nu sunt pe deplin convinsă că deplasarea polilor a fost un fenomen atât de lent pe cât se crede. La poli s-au adunat mereu mase uriașe de gheață, care la un moment dat au dezechilibrat axa Pământului, prin greutatea lor. Reechilibrarea, prin schimbarea polilor, putea să se fi produs foarte rapid. Omenirea nu numără mai mult de zece milenii de când s-au înălțat pentru prima oară zidurile Ierihonului. De atunci avem cronici și ne cunoaștem istoria. Dar înainte? Jucăm un joc cu ochii legați, dacă ne referim la perioade mai vechi. Ne închipuim că trăim într-o lume stabilă, pentru că în ultimii zce mii de ani n-am văzut continente dispărând și apărând altele noi. Dar poți să bagi mâna în foc că mereu a fost așa?

Discuția se termină fără o concluzie clară, într-un bâzâit insuportabil de elice. Venise micul elicopter de la National Geographic, care ateriză chiar în fața casei. „Ce bun ar fi fost ăsta când am venit încoace” gândi Serafina. „Păcat că n-ar fi putut transporta nici o zecime dintr-un container, autonomia mare și consumul mic de carburant înseamnă o sarcină utilă insignifiantă”. Elicopterul nu putea duce mai mult de patru persoane, cu tot cu pilot și un minim de bagaje, dar măcar ajunsese până la ei. Până când Serafina îl servi pe pilot cu o cafea și-l plimbă prin casă, Peruggio adună într-o servietă cele două discuri de memorie pe care salvase fotografiile și filmele făcute în săptămânile de când se aflau acolo și jurnalul expediției și se pregăti să plece.

-Ne vedem deseară, iubito, zise el râzând.-Îndrăznește numai! Aici deseară înseamnă peste câteva luni!Serafina privi în urma micului elicopter care se transformă într-un

punct minuscul pe cer, apoi dispăru. Urma să rămână singură în pustietatea aceea albă, dar din fericire nu pentru multă vreme. Își luă pufoaica, schiurile, aruncă într-un rucsac un termos cu ceai cald și un pachet de biscuiți, același mereu, pe care îl tot aducea acasă din fiecare tură prin zăpadă și se pregăti să plece singură în plimbarea obișnuită. Atât timp cât soarele îi strălucea deasupra capului, era veselă și lipsită de griji.

Cap. 23: Muntele înghețat„Trei săptămâni pe drum, una de lucru cu echipa la ridicat casa și o

lună de paradis în doi, la capătul lumii – înseamnă că la Sasca au început ploile lungi de toamnă. Oare ce mi-o fi venit să mă gândesc la Sasca? Dacă există o vreme când locul acela nu-mi place, e vremea toamnei târzii, când aurul frunzelor s-a stins, a trecut în ruginiu, apoi într-un maro închis, sumbru. Culorile pier pe rând – cerul, din albastru, devine gri, trunchiurile copacilor, pline de apă, par negre, iar pământul, negru și el, se transformă într-un noroi clisos, care se lipește de tălpile încălțărilor. Dacă poate fi un moment când nu mi-e dor de Sasca, acum e acela. Și totuși, ce-or fi făcând prietenii noștri? Va

238

fi iarăși bal mascat de Haloween la Oravița? Giovanna se va duce cu Ulrich sau va pleca la bunica mea la Timișoara, ori la Roma, ca el să poată sărbători primul Haloween cu Steve? Pentru vampiri e singura sărbătoare din an, dar ei cum naiba o petrec? E un fel de ritual magic? Dar de ce-mi vin în cap toate astea acum? Anul viitor vom fi trei la vremea asta, iar peste doi ani puișorului nostru îi vor fi ieșit dinții de lapte și-i voi cumpăra o pereche de colți din plastic. Oare-i va plăcea să facă pe vampirașul de Haloween? Da, dragoste, de tine e vorba, n-o înghionti pe mămica tocmai acum, că se dezechilibrează pe gheață”.

De fapt Serafina avea mare grijă să nu cadă și-și păstra cu abilitate echilibrul, cu ajutorul bețelor de schi. Traversase câmpia netedă ca-n palmă și, ajunsă la poalele munților, îi era imposibil să nu încerce să urce un pic. „Nu alege o pantă prea mare, nu urca prea repede, dar o mică plimbare nu are ce să-ți strice”, își spuse încrezătoare. Un ghiont din abdomen o înștiința că și pruncul era de acord – cui i-ar plăcea oare să meargă întins pe un drum bătut, când muntele oferă mereu alte și alte cărări pline de farmec?

Apoi, brusc, în minte îi pătrunseră gânduri – gânduri care nu erau ale ei, gânduri dușmănoase. Serafina se pomeni auzind ce-și vorbesc niște oameni, pe fondul zumzetului continuu al unor elice de elicopter.

-Nu va fi nici o problemă să o prindem, e singură sau cel mult cu soțul ei. Dar nu uitați că n-are voie să pățească nimic, altfel stăpânul ne omoară cu mâna lui.

-Nu-mi place asta – cum să ataci o femeie gravidă? E total lipsită de apărare!

-Noi suntem zece, ei sunt doi. Iar noi avem arme de ultima generație. V-am spus că nu trebuie să vă temeți! Planul e stabilit până în cele mai mici detalii. Coborâm, îi răpim sau o răpim dacă e singură, ne întoarcem în Chile și abandonăm elicopterul. Odată ce am pus mâna pe ea, el va veni și se va preda de bunăvoie, ca să fie împreună cu soția. Nu sunt înarmați, iar noi avem puști cu tranchilizante. Cum o zăriți, deschideți focul! E ca la safari, băieți, va fi distracție!

-Și dacă fuge?-Unde? Între ghețuri? Nimeni n-ar rezista pe-afară mai mult de

câteva ore, apoi ar muri înghețat.-Vrăjitorul a spus că sunt periculoși. Ce facem?-Nu vă luați după ce zice un bătrân nebun!-Am înțeles, n-o ucidem. Dar dacă totuși pățește ceva? Dacă pierde

copilul?-Asta nu mai e treaba noastră, ci a ei!Serafina auzise destul. Ultimele cuvinte o umplură de groază – nu-și

pusese niciodată problema că ar fi putut să i se întâmple ceva rău. Privi roată în jurul ei – casa oferea protecție împotriva frigului, dar nu împotriva unor răufăcători. Lăsase ușa descuiată, ca de fiecare dată când pleca să se plimbe – zona era pustie, vecinii cei mai apropiați pe țărm, la aproape o mie de kilometri, iar animale sălbatice nu trăiau în regiune. Casa nu putea oferi un adăpost, nici măcar dacă s-ar fi baricadat înăuntru. Singura ascunzătoare pe o rază de mulți kilometri o constituia lanțul muntos. „Dacă aș fi venit mai des pe aici, poate aș fi avut norocul să descopăr vreo peșteră. Dar așa…” gândi Serafina. Apoi se strădui să-și protejeze mintea de orice lucru care i-ar fi putut

239

distrage atenția – o bună metodă de a-și împiedica soțul să-i citească în gânduri ceea ce se petrecea. Nu avea rost să-l umple de îngrijorare – era pe coasta chiliană și de acolo n-ar fi putut interveni. Cu forțe înzecite, date de teamă, Serafina străbătea pantele munților, fără să simtă frigul aspru, în căutarea unui adăpost unde să nu fie găsită. Își blestemă ideea de a-și fi luat pufoaica și pantalonii roșii, care făceau din ea, pe zăpada albă, un punct extrem de vizibil. Pruncul o mai înghiontea uneori, ca să-și semnaleze prezența. „Bine, mititelule, pentru tine lupt, fii cuminte” murmură ea.

Acum în ureche vântul îi aduse un bâzâit slab, semn că elicopterul se apropia. Serafina strânse hotărâtă bețele de schi, cu o mână fermă și-și continuă urcușul. Sarcina o făcuse să fie ceva mai lentă, dar era mai hotărâtă ca niciodată. Privi în jur zăpada imaculată și-și spuse plină de curaj: „dacă nu am altă armă, voi face bulgări de nea. Dar nu voi lăsa ticăloșii să se apropie de mine și de copilul meu”.

Zgomotul creștea în intensitate cu fiecare secundă. În scurt timp un punct negru se ivi la orizont. „Dacă eu îi văd, mă pot vedea și ei pe mine” gândi Serafina făcându-se mică printre nămeți. „Unde sunteți voi, păduri din Sasca, în care se ascund puzderie de viețuitoare?” Aici nici un copac, nici o tufă nu se iveau pe pantele muntelui. Înainte de a coborî pe câmpia de lângă casă, elicopterul dădu o tură pe deasupra crestelor, de parcă cei aflați înăuntru ar fi știut unde s-o caute. Serafina se piti, încercând zadarnic să se facă una cu zăpada și nu se mișcă – dacă avea noroc, putea fi luată de sus drept un obiect nefolositor, abandonat cândva de una din expedițiile polare. Dar norocul nu ținea cu ea – elicopterul coborî mult, simțea în ceafă vântul stârnit de elice iar între ea și soare se interpuse umbra întunecată a bondarului mecanic. „E ca în coșmarul meu – o câmpie albă și o umbră uriașă care-mi ia lumina”, gândi Serafina panicată. „Fii curajoasă”, se certă pe sine însăși. „Panica nu e bună la nimic”.

Elicopterul se mai învârti un timp în apropierea ei – fusese, fără îndoială, reperată – dar se pare că pilotul nu voia să riște o aterizare pe pantele înghețate. Coborî în apropierea casei, iar din corpul bondarului se precipitară afară zece inși în ținută militară de iarnă, înarmați cu puști de vânătoare. Indivizii ignorară casa („din fericire”, gândi Serafina. „Cum sar putea sta, la temperaturile de aici, întro casă cu geamurile sparte?”și se repeziră pe urmele proaspete ale Serafinei, care duceau spre munte.

Ea se opri să-i privească urcând, iar ceea ce văzu îi mai liniști bătăile prea iuți ale inimii. Erau în mod clar mercenari aleși pe sprânceană – uriași, puternici, dar nu aveau agilitatea în mișcări a adevăraților oameni de munte, nu păreau prea obișnuiți cu echipamentul greu de iarnă și alunecau foarte des cu nasul în zăpadă, lucru care Serafinei nu i se întâmplase niciodată, de când venise în Antarctica. Însă aveau alte avantaje – la statura lor impresionantă câștigau teren prin mărimea pasului. La un pas de-al lor, Serafina trebuia să facă trei pași mărunți de-ai ei. Mușchii puternici îi ajutau să se ridice uimitor de repede după fiecare căzătură și, chiar dacă nu se apropiau cu iuțeală, distanța dintre ea și ei scădea cu fiecare minut. Serafina era încă în afara bătăii puștilor, când se aplecă, făcu primul bulgăre și-l lansă cu toată hotărârea de care era capabilă. Acesta se dezintegră la contactul cu ochelarii de soare ai celui mai apropiat dintre urmăritori, care trebui să-și piardă vremea cu îndepărtarea zăpezii, dacă voia să-și recapete vederea.

240

„Minunat”, își spuse Serafina, „iată ceva ce funcționează. Nu pot decât să profit de asta”.

-Păzea, băiați, țipă ea.Al doilea bulgăre scoase pe moment din cursă încă un urmăritor.-Meserie!Câteva minute se scurseră în felul acesta. Serafina făcea câțiva

pași, întorcea capul, lansa doi-trei bulgări de zăpadă, apoi fugea în continuare. Bineînțeles că nu rata nici o țintă și toată zăpada se lipea de ochelari sau ateriza de-a dreptul în ochii oamenilor.

-Mi-aș cere scuze, dar nu am răgazul necesar. Ia mai luați de aici!Pentru ea părea o joacă. Dar totuși ei erau zece, ea una singură și

confecționatul de bulgări lua ceva timp. După o vreme, urmăritorii se apropiaseră destul de mult ca să tragă după ea.

„Tranchilizante, mare brânză! Creierul meu nu se sperie de aiurelile voastre”. Apoi realiză gravitatea situației. „Poate că pe mine nu mă afectează, dar nu-i pot face oare rău copilului?” Simți o sudoare rece prelingându-ise pe șira spinării – avea nevoie de o soluție, imediat! Nu mai putea să întârzie nici o secundă, trebuia să iasă din jocul acela periculos. Panta lină pe care urcase până atunci era întreruptă de o crevasă impresionantă. „Oh, dacă m-aș putea dematerializa, ce simplu ar fi.” Dacă… Dar ca să traverseze crevasa, trebuia să poată sări trei metri în lungime, iar Serafina era conștientă că nici în cea mai strălucitoare formă fizică nu făcuse așa ceva, niciodată. Privi în urmă și tresări dureros – distanța față de urmăritori se micșorase incredibil de mult. Simți că amețește, se clătină pe buza stâncii acoperite de zăpadă și simți gheara rece a panicii strângându-i stomacul. Copilul îi dădu un ghiont. „Ai dreptate, mititelule, o merit dacă nu gândesc. Dar am nevoie de un adăpost unde ticăloșii să nu poată veni după mine și nu mă descurc”. O voce îi răsună în minte, cu o claritate de cristal, acoperind zgomotul vântului și pe cel făcut de armele urmăritorilor: „coboară în crevasă, nu te vor urmări. Rostogolește-te așa încât să dizloci cât mai multă zăpadă – va amortiza căderea”. „Mă înmormântez pe fundul prăpastiei”, gândi Serafina. „Nu, prostuțo, știi bine că ești la doi pași de casă. Peruggio îți va auzi mintea, cere-i ajutorul și te va scoate lesne de acolo”. ”Nu vreau să-l aduc încoace până când urmăritorii…”.„Fii serioasă”, îi întrerupse gândul vocea din minte. „Știi bine că vor pleca, nu sunt echipați să reziste aici, pe vremea asta”. Ca o confirmare a vocii, urechea Serafinei prinse din nou zumzetul elicei, care se pusese în mișcare. Asta îi derută o clipă pe cei zece bărbați. Până când ei întoarseră capetele în direcția elicopterului, Serafina începu să sară pe marginea cornișei care atârna peste buza prăpastiei. Aceasta se desprinse și ea se pomeni alunecând în jos pe o limbă de gheață care se prelungea mult în adânc. Ceaa ce de sus arătase ca o coborâre perfect verticală, dură de fapt câteva secunde. Serafina căzu pe zăpadă moale, cu nu mai mult de doi-trei metri mai jos de locul unde stătuse înainte.

„Mă vor vedea, dacă rămân aici” își spuse în gând și un petic de zăpadă păru s-o audă, pentru că începu să coboare cu ea pe un jgheab înghețat care brăzda în diagonală un perete de stâncă. Se afla pe un tobogan natural, cu o înclinare nu tocmai exagerată. „O pantă de șaizeci de grade”, aprecie Serafina în timp ce aluneca în jos. „Așa ceva se poate urca lejer cu pioletul și colțarii, nu va fi nici o problemă. Numai să apară Peruggio cu

241

sculele necesare”. Toboganul acela părea să ducă de-a dreptul spre centru pământului. De minute bune, pereți de stâncă și gheață defilau pe lângă ea, iar lumina zilei pierise aproape de tot. „Oare mă voi opri vreodată?”.

Se opri pe ceea ce părea să fie fundul unei văi, o suprafață plană căptușită cu zăpezi adunate acolo de cine știe când. În întunericul dens, își pipăi toate oscioarele – era întreagă, vie și nevătămată. Își ciocăni abdomenul – „puiul meu e bine?”. Un bobârnac îi dădu de veste că și copilul era bine. Serafina zâmbi și-și inspectă rucsacul – termosul, biscuiții, vesta de protecție erau la locul lor, iar de lanternă nu avea nevoie. Propria piele, atât cât o lăsau descoperită hainele groase, îi asigura suficientă lumină.

În scurt timp, ochii i se obișnuiră cu penumbra. De sus abia mai răzbătea un fir subțire de lumină iar din cerul însorit nu mai rămăsese decât amintirea. Dar punga de aer era suficient de mare ca ea să stea comod în picioare și să poată respira în voie. Dintr-o lespede oblică se desprinsese cândva, în vremuri imemoriale, un ac de piatră, iar zăpada umpluse cu timpul golul dintre stânci, formând crevasa în care-și dăduse ea drumul. Acum ajunsese în locul unde mai multe blocuri de stâncă se îmbinau. Acul în surplombă dăduse naștere, la baza lui, acelei camere pline cu aer unde poposise Serafina. „Până aici am scăpat”, își spuse ușurată. „Cei rămași sus nu par să fie alpiniști destul de buni ca să vină după mine”.

Dacă de urmăritori scăpase, un alt pericol o pândea de sus. Auzi un șuierat sinistru și-și simți fața biciuită de o rafală de vânt. În despicătura îngustă dintre stânci, puterea vântului care bătea în rafale peste pantele muntelui se amplifica până la limita suportabilului. Iar vântul părea că se întețise – aerul pe care-l aducea în jos devenea tot mai rece și mai plin de zăpadă. „Urletul vântului e treaba lui, pot să-l ignor chiar dacă nu e plăcut, dar nu am de gând să mă las îngropată în zăpadă. Sacul ăsta în care am ajuns trebuie să aibă o ieșire pe undeva”. „Întoarce-te spre perete” porunci vocea din capul Serafinei.

Singurul reper în zăpada, albăstruie în semiîntuneric, era peretele de stâncă de-a lungul căruia alunecase în jos. Privi structura gri-închis, formată din ace subțiri de bazalt și o cercetă atent din ochi. Era străbătută de numeroase fisuri care toate sfârșeau în mormanul de zăpadă de la baza peretelui. Cea mai mare parte din movila aceea era gheață întărită, iar pe vârful ei se găsea un strat nou de zăpadă pufoasă. Serafina se întinse până acolo și începu să dea zăpada la o parte, lucru nu prea ușor pentru că gheața de sub picioare o făcea să alunece.

„Bețele de schi ar fi acum un ajutor dumnezeiesc dar, la naiba, cred că au rămas sus când am început să alunec în crevasă”. Serafina gândi acest lucru și se apucă să sape cu mâinile în zăpadă, uitându-și gândul. Auzi vântul stârnindu-se la suprafață, simți aerul vibrând lângă ea și abia avu timp să se dea la o parte – unul dintre bețele de schi i se opri la picioare și se înfipse în gheață. „Nu știu cui trebuie să-i mulțumesc pentru asta, dar mulțumesc oricum. Am vrut să scap de urmăritori și am scăpat, am vrut un adăpost și am găsit unul, am visat să-mi recuperez un băț de schi și tocmai a căzut lângă mine. Oare am ajuns în locul în care se împlinește tot ce ceri?”. „Încearcă”, îi spuse vocea din creier. „Cere ceva incredibil”. Serafina spuse cu voce tare, fără să ezite, mirându-se de ea însăși:

-Vreau să ajung la piatra verde a cunoașterii.

242

Apoi privi perplexă la ceea ce făcuse – în locul din care dăduse zăpada la o parte, la baza peretelui, se profila un intrând în stâncă, o gaură neagră care permitea unui om ghemuit să treacă pe acolo. Serafina făcu un bulgăre de zăpadă și-l azvârli înăuntru. Îl auzi oprindu-se imediat, semn că peștera avea o podea aflată undeva, în apropiere.

Serafina se aplecă înjurând.-Speologia nu e făcută pentru femei gravide, bombăni ea luptând

să-și treacă abdomenul rotund prin deschizătura nu prea mare. Dar reuși să se descurce și în scurt timp tropăia pe o suprafață netedă, într-o peșteră în care nu ajungeau rafalele vântului de afară. „O peșteră în rocă bazaltică? E lucru ciudat” își spuse ea. Își aduse și bățul de schi și începu să pipăie terenul cu vârful lui . Se afla pe o platformă, iar de acolo o scară pornea în jos – o scară cu trepte perfect egale și muchii frumos prelucrate. „Așa ceva există și în Irlanda, e tot o formațiune bazaltică naturală, cu toate că legenda o atribuie uriașilor. Să nu ne mirăm de nimic”, gândi Serafina încrezătoare. „O scară nu duce niciodată către nicăieri”, observă vocea din mintea ei. „Just. O scară e făcută ca să urci sau să cobori pe ea.Cum nu pot urca, pentru că mă aflu în punctul cel mai de sus, nu-mi rămâne decât să cobor”. Dar până una-alta, Serafina avea ceva mai bun de făcut. Se așseză comod pe una din treptele de piatră – găsise, în fine, un loc unde se putea așeza, care să nu fie acoperit cu zăpadă - și se odihni. „Destulă alergătură pentru moment, mititelule. Avem și noi dreptul să ne tragem sufletul, nu?” Un bobârnac îi dădu de știre că mititelul era de acord.

Primul dintre urmăritori privi peste umăr, neînțelegând ce se petrece. Pilotul primise ordine clare să nu pornească până când nu se întorceau toți cei zece mercenari cu prizoniera lor, iar zgomotul elicei răzbătea până sus pe munte, când ei se aflau încă la mare distanță de aparatul de zbor. „Poate încearcă să se ridice și să aterizeze undeva lângă noi” își spuse omul. „Bravo lui în cazul ăsta, m-am săturat să alerg după femeia aia – e sprintenă ca o capră de munte. Și m-a răzbit și frigul”. Dar elicopterul continua doar să-și învârtă paletele elicei, fără să se ridice de la sol.

Bărbatul se apucă din nou să alerge și rămase uimit. O scăpase doar câteva secunde pe femeie din ochi, iar aceasta dispăruse. „Ce dracu? Era cu doar treizeci de pași în fața mea…” Urmele ei se vedeau clar pe zăpadă și bărbatul se luă după ele. Duceau în sus pe pantă, până la o despicătură în stâncă, unde se pierdeau. „N-avea cum să sară peste asta”, gândi omul. De altfel, era evident că nu sărise, pentru că urmele nu se continuau nicăieri. Se opreau pe marginea prăpastiei – omul privi cu teamă în adânc, nevenindu-i să creadă. Nu se zărea nici un cadavru, dar nici fundul râpei, care părea extrem de adâncă. Pe când cugeta acolo, neștiind ce să facă, un tovarăș de-al lui îl ajunse din urmă.

-Avem noroc, credeam că-mi scoate sufletul urmărirea asta și sunt pe jumătate înghețat. Am văzut-o clar cum s-a aruncat în prăpastie, ne putem întoarce.

-Parcă era vorba să nu-i facem nici un rău.-Păi, dacă ea s-a sinucis, înseamnă că noi i-am făcut vreun rău?

243

-Stai să ne ajungă din urmă comandantul, să ia el o decizie!Pe rând, cei zece se aliniară pe buza prăpastiei. Cel pe care îl

numeau „comandant” se aplecă și el și privi în adânc.-De aici nu putea să scape, doar dacă ar fi avut aripi să zboare. -Ce facem acum?Comandantul chibzui câteva clipe, după care spuse:-Femeia a murit, dar bărbatul nu era cu ea, asta-i sigur. E plecat

cine știe unde, probabil după aprovizionare pe continent. Se va întoarce și-l vom prinde. Până atunci, de ce să așteptăm în frig, când putem să-i ocupăm casa? Nu avem decât să ascundem elicopterul undeva între munți și după ce vom captura bărbatul, să tragem o rachetă colorată în sus, ca pilotul să vină după noi. Dar ce face tâmpitul de pilot, de ce a pornit motorul degeaba? Merg să vorbesc cu el, apoi dăm năvală în casă.

Mercenarii găsiră planul bun – dacă acolo puteau să trăiască oameni, însemna că în casa aceea era cald și confortabil. Porniră bucuroși în jos – muntele cu vânturile lui aspre și pantele acoperite de zăpezi mari nu-i plăcuse nici unuia dintre ei.

„Tâmpitul de pilot” nu era chiar tâmpit. Văzuse indicatorul barometrului de bord luând-o în jos ca și cum s-ar fi prăbușit și spre deosebire de mercenarii aleși după mușchii lor, dar nu foarte isteți și total lipsiți de experiența zonelor polare, el, unul, știa să intrepreteze corect instrumentele de bord și n-avea chef să simtă pe propria piele ce înseamnă o furtună în Antarctica. Hotărî să facă ceea ce făcea de obicei în asemenea cazuri – porni motorul. Asta pentru orice echipă cu scaun la cap era un semn clar să se grăbească. Numai că mercenarii lui Carlos nu erau obișnuiți să înțeleagă astfel de subtilități și n-ar fi suportat în ruptul capului să asculte de altcineva în afară de comandantul lor.

Pilotul nu făcea parte în mod normal din echipă – era un aviator militar, pe care Carlos îl primise împrumut de la un prieten general, hotărât să se dea bine pe lângă latifundiarul putred de bogat. Pilotul primise ordinul „ascultă de cel căruia oamenii îi spun comandant” și cam atât. De la început între el și mercenari domnise o antipatie vădită. Plecaseră cu toții din Haiti cu un avion particular, iar în Chile furaseră un elicopter militar performant, capabil să ducă până în Antarctica și înapoi zece zdrahoni și o ladă mare plină cu armament. Mercenarii vorbiseră fără opreliști în fața pilotului despre misiunea lor, umplându-l de repulsie – să atace o femeie însărcinată, singură, i se părea degradant pentru onoarea lui de militar. Asta îl făcu să reducă la strictul necesar contactele cu mercenarii și să nu contribuie la misiunea lor altfel decât pilotând elicopterul. Faptul că acești civili prost crescuți îl amenințaseră că-i zboară creierii dacă nu le execută ordinele nu fusese de natură să îmbunătățească relațiile dintre el și ei. Dar Carlos era obligat să apeleze la această soluție – nimeni, dintre oamenii lui, nu era dispus să-și pună pielea la bătaie, pilotând un elicopter dincolo de cercul polar.

Acum pilotul se uita indiferent pe geam. Faptul că echipa se întorcea cu mâinile goale pe el nu-l deranja de loc. De cum îi văzu coborând de pe munte le strigă cât putu de tare să se grăbească, dar mercenarii fie nu-l auziseră, fie nu-l băgau în seamă. Rămase impasibil privind peisajul alb – mai văzuse el și altă dată furtuni, iar cei care se vor speria vor fi ei, nu el.

244

Deodată atenția îi fu atrasă de un zgomot surd care venea de undeva din interiorul elicopterului. Privi atent bordul – toate indicatoarele arătau că aparatul funcționa normal și totuși zgomotele se auzeau din ce în ce mai tare. Păreau să vină dinspre lada așezată între cele două bănci lungi pentru pasageri, ladă din care mercenarii își scoseseră puștile. Sub ochii uimiți și plini de spaimă ai pilotului, lemnul solid al lăzii se crăpă în lung și o mână trecu prin deschizătură. Mâna pipăi după zăvoare și le deschise, apoi un om nu prea solid apăru din ladă. Părul îi era legat într-un batic negru prins la spate, tras până peste nas și având două fante decupate pentru ochi. În acest fel, din fața intrusului nu se zărea decât o bărbie ascuțită și voluntară și o gură frumoasă, ușor surâzătoare.

-Om bun, unde naiba suntem? întrebă străinul în engleză.-În Antarctica, răspunse pilotul în aceeași limbă.-Deja? Înseamnă că am adormit pe drum.-Cine ești și cum ai ajuns în ladă? Și ce cauți în elicopterul meu?-Să le luăm pe rând, zise omul zâmbind. Cine sunt, nu are nici o

importanță pentru tine. Cum am ajuns aici e simplu – lada cu armele are fundul dublu, m-am ascuns în ea înainte de plecarea din Port-au-Prince și iată-mă. Iar în elicopter nu caut nimic, decât să-i împiedic pe colegii dumitale să-și îndeplinească misiunea, oricare ar fi aceasta.

-Nu sunt colegii mei, bombăni pilotul. Eu sunt doar cărăușul lor. -Mai bine pentru dumneata, remarcă intrusul. Și-acum ce fac ăia

acolo? Arătă cu capul spre geamul pe care se zăreau zece puncte coborând de pe munte.

-Se întorc cu mâinile goale, zise pilotul. Sper s-o facă mai repede, pentru că vreau să plec. Vremea se deteriorează rapid.

-Nu par hotărâți să se întoarcă, observă omul mascat. Se îndreaptă spre o construcție.

Intrusul aruncă o privire îngrijorată pe geam. „Deci niște oameni cumsecade vor avea necazuri din cauza leprelor lui Carlos”, își spuse mascatul. Cu gesturi incredibil de rapide, săltă lada și de sub fundul ei fals scoase o mitralieră din cele pe care le foloseau paznicii taberelor latifundiarului.

-Așteaptă-mă aici, strigă el către pilot și coborî din elicopter cu arma în mână.

Pilotul rămase stană de piatră – străinul înfrunta frigul Antarcticii fără cel mai elementar echipament de iarnă. Pe zăpada albă silueta lui se desena din contururi negre – purta pantaloni negri de catifea reiată și o cămașă, tot neagră, din mătase. Picioarele îi erau încălțate în bocanci. Dar nu avea nici un fel de haină, de fular sau mănuși, iar primii doi nasturi ai cămășii erau descheiați, lăsând la vedere pieptul incredibil de alb. Pilotul se așteptase ca acel Zorro improvizat să înghețe instantaneu, dar se înșela – omul fugea spre casă, dacă ceea ce făcea se putea numi fugă. Practic, picioarele îi dispăruseră în pulberea albă pe care pașii lui o stârneau, ridicând zăpada. Silueta apărea încețoșată, ca mașinile de curse fotografiate atunci când iau viraje cu o viteză nebună. Pilotul simți fiori de spaimă – chiar dacă personajul părea să li se opună mercenarilor, modul în care se mișca, viteza incredibilă, nășteau semne de întrebare – ce era făptura aceea, că om nu putea fi, cu siguranță?

245

Mascatul se opri în fața casei înainte ca cineva să-l fi putut împiedica să ajungă acolo. Ridică arma în poziție de tragere și le strigă ceva celor zece mercenari, care se opriră o clipă, dar apoi părură să nu-l ia în serios, pentru că-și continuară înaintarea în direcția casei.

-Trageți, urlă comandantul.Omul zâmbi, ușor ironic.-Nu e frumos ceea ce faceți, trebuia să mă somați mai întâi.Câteva doze de tranchilizante își atinseră ținta – puteau adormi un

elefant în câteva secunde, dar asupra omului în negru nu aveau, în mod evident, nici un efect. Acesta ripostă, cu o salvă de gloanțe care se înfipseră în gheață, la un pas de picioarele mercenarilor.

-Dacă nu încetați, mă veți obliga să folosesc forța, zise omul. Cărați-vă la elicopter și lăsați casa în pace!

Mercenarii se aliniară, înaintând ca un zid compact. Prostie mai mare nici că se putea, dar ei erau convinși că omul nu va trage în plin, iar așa impresia de forță pe care o dădea șirul de zdrahoni era covârșitoare. Și-atunci omul se folosi de mitralieră, dar într-un mod la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Ridică patul armei ca pe un ciomag și până ca cineva să apuce să facă vreo mișcare, cei zece zăceau la pământ, miruiți în cap unul după celălalt.

-Capete moi ca brânza, constată mascatul.Din tigvele a doi invivizi picura un pic de sânge. Mascatul își înmuie

degetele, le duse la buze, apoi desenă cu sânge o inimă pe peretele casei. Făcu semn elicopterului să se apropie, îi azvârli pe cei zece înăuntru ca pe niște păpuși de cârpă iar în final urcă și el. Pilotul decolă, speriat de cele văzute. Mascatul pescui din lada cu armele o bucată lungă de sfoară și după o perchiziție minuțioasă prin buzunarele mercenarilor, îi legă fedeleș unii de alții, ca pe un snop de spice de grâu. După care se instală neinvitat pe scaunul de lângă pilot, își întinse confortabil picioarele și spuse, destul de tare ca cei care se treziseră deja din leșinul loviturii lui năprasnice să-l poată auzi:

-Zboară peste strâmtoarea Magellan, înapoi în lumea oamenilor. M-am săturat de pustietatea asta moartă. Iar pe tipii din spate, dacă nu sunt cuminți, îi trimitem să se joace afară!

Peruggio ajunse în Țara de Foc cu micul elicopter de la National Geographic, fără peripeții. Spre mirarea lui, omul cu care trebuia să se întâlnească la Santiago de Chile îl aștepta în sudul țării, scutindu-l de drumul până în capitală.

-Se strică vremea, se anunță o furtună teribilă. Am hotărât să te întâmpin aici, cred că nu te superi. Nu aveai nici o posibilitate să ajungi cu un avion la Santiago, pe asemenea vreme.

-Oare mă pot întoarce în Antarctica înainte de furtună? Soția mea e acolo și n-aș vrea să rămână singură!

-Exculs! Ești nebun, omule, e trecut de prânz și furtuna a fost prognozată pentru diseară. Nu ai cum să ajungi, te-ar prinde chiar pe drum. Și nici pilotul nostru nu s-ar putea întoarce la bază.

Peruggio își mușcă buzele. Nu putea ajunge în singurul loc unde voia într-adevăr, din tot sufletul, să fie. Redactorul avea poftă de stat la taclale

246

– erau oricum blocați acolo, zborurile spre capitală fuseseă anulate, iar rezervarea la hotel o făcuse pentru două zile. Peruggio îi aduse o mulțime de fotografii și de material pentru revistă, ce altceva puteau face acum decât ca unul să-și povestească impresiile din expediție, iar celălalt să ia notițe?

-Țin mult asemenea furtuni de vară pe aici? vru să știe Peruggio.Redactorul ridică din umeri.-Chile e o țară atât de lungă, că avem toate tipurile de climat cu

putință. Eu sunt din nord, acolo vremea e cu totul alta și n-am de unde să știu.Spre dupămasă cerul se acoperi de nori negri, vântul începu să

sufle îndoind vegetația sărăcăcioasă și se porni o ploaie rece, deasă, care în curând se transformă în lapoviță.

-Blestemată vreme e în sudul ăsta extrem, spuse redactorul.După cină, când furtuna era în toi, Peruggio căsca de zor și

pretextând oboseala, se retrase în camera lui. În ciuda norilor, lumina de afară era puternică – aici noaptea e o noțiune relativă, care vara nu ține mai mult de două-trei ore. În liniștea camerei, întreruptă uneori de rafalele tânguitoare ale vântului, tânărul își goli mintea de orice altă preocupare și se gândi numai la Serafina. Se aștepta să o vadă în casă, privind îngrijorată pe geam la cerul sumbru, dar în loc de asta se trezi purtat de mintea ei într-un loc teribil de întunecos.

„Unde ești, dragostea mea?”„Într-o peșteră”, veni răspunsul Serafinei.„Ce cauți acolo? Casa a fost cumva afectată de furtună?”„Nu, iubitule, am ajuns aici pe cer senin, nici nu știam că afară e

furtună”.„Nu ți-e teamă singură, în întuneric?”„E ciudat, dar mă simt bine și în siguranță. Micuțului îi e bine și lui,

mă mai înghiontește uneori, dar atâta tot. Tu unde ești, la un hotel?”„Da. Mă enervează timpul pe care trebuie să-l petrec cu oamenii,

povestind vrute și nevrute, când aș vrea atât de mult să fiu cu tine. Aici se spune că nu circulă nimic până la calmarea vântului, dar eu…”

„Să nu te prind că încerci să te dematerializezi și să ajungi astfel la mine. Știi și tu câtă energie îți ia acest lucru, dacă e vorba de distanțe lungi. Așteaptă să se schimbe vremea și vino înapoi cu elicopterul. Din fața casei te voi ghida cum să ajungi la mine, dar nu-ți risipi energia fără rost. Am dat de o structură interesantă, care necesită investigații detaliate. Ia cu tine pioletul și colțarii mei, s-ar putea să am nevoie de ei”.

„Iubito, mă lași cu moartea în suflet. Ești singură în pustiul acela, pe vremea asta câinoasă…”

„Nu te îngrijora. Sunt într-o peșteră adâncă, nu știu nimic din ce se petrece afară. Mi-e dor de căsuță, dar dacă e să recunosc adevărul, aici sunt mai în siguranță pe furtună”.

„Îmi permiți să stau de vorbă cu tine până mă întorc?” întrebă Peruggio plin de îngrijorare.

„Nu, dragul meu. Asta ne-ar obosi pe amândoi. Eu voi profita de liniștea și întunericul de aici ca să moțăi un pic, tu încearcă să dormi. Ne vedem mâine, iubitule”.

Peruggio nu insistă. Înțelese că Serafina voia să se odihnească, deși îl mira că ea putea adormi în întunericul unei peșteri. El însă nu reușea

247

să pună capul pe pernă de grija și de dorul ei. Se apucă să caute un post de televiziune local, la întâmplare și dădu peste un buletin de știri. „E bun”, gândi el, „are și informații meteo”. Dar reporterii nu păreau interesați decât de resturile unui elicopter militar care se prăbușise din cauza furtunii și care fuseseră găsite chiar în Țara de Foc, la câțiva kilometri de locul în care se afla Peruggio.

Cap. 24 : Întâlnire între prieteniElicopterul nimerise una din acele rafale de vânt furioase, care

făceau ca orice încercare de pilotaj să fie zădărnicită.-Ce facem? întrebă pilotul. Nu am nici o direcție! Suntem în cădere

liberă!-Parașutează-te, dacă găsești vreo parașută pe aici, răspunse

mascatul.-Nu știu, idioții din spate au furat aparatul fără să-l verifice.-Bravo lor. Oare de ce nu mă mir? Mascatul dispăru în

compartimentul rezervat pasagerilor.-Băieți, m-ați tot trimis la dracu, acum e momentul să vă duceți voi.Aparatul avea o singură parașută la bord și mascatul o întinse

pilotului.-Salvează-te, nu ești o hienă ca ăștia!-Și tu?-Nu-mi purta mie de grijă!Pilotul ezită.-Grăbește-te, e vorba de viața ta!Pământul stâncos al Țării de Foc se apropia cu repeziciune.

Traversaseră, numai pilotul știa cum, strâmtoarea Drake („îmi place numele ăsta”, remarcase mascatul) dar o bucată din elice se rupsese și căzuse în mare, iar aparatul dezechilibrat se învârtea ca un bondar amețit. Înainte de-a ajunge deasupra țărmului, omul în negru tăie legăturile mercenarilor, cu gesturi sigure. Apoi ridică ochii spre cerul pe care se învolburau nori grei și murmură candid:

-Doamne, ia-le Tu sufletele în primire, că eu n-am de gând să mă întâlnesc în iad cu leprele astea!

Cu un gest fulgerător, deschise ușa pe care năvăliră înăuntru stropi mari de ploaie și se aruncă în mare. Elicopterul se mai învârti bezmetic la câteva sute de metri deasupra apei, până când pilotul se decise să se salveze. Mercenarii aceia fără inimă nu erau de natură să-i inspire milă! Cu ochii îngroziți, văzu aparatul zdrobindu-se de țărm și apoi explodând. Parașuta lui se deschisese și acum plutea în derivă purtat de curenții puternici de aer, dar, spre norocul lui, vântul bătea dinspre mare spre uscat. Îl durea doar sufletul pentru omul mascat, a cărui identitate nu reușise s-o afle. Oricine ar fi fost, se purtase bine cu el și sfârșise sub apele înspumate ale oceanului, pentru că un salt în gol de la asemenea înălțime era o condamnare sigură la moarte.

248

Corpul mascatului căzu cu un pleosc răsunător în valurile furiose. Acesta deschise ochii și se uită calm în jurul său. Aceea cădere care ar fi spulberat un trup omenesc, pe el nu-l afectase prea tare. Scoase capul din apa rece ca gheața și privi, printre picăturile de ploaie, în direcția uscatului, apoi se scufundă căutând apele adânci, mult mai calme. Lipsa de aer se pare că nu constituia o problemă pentru el, fiindcă nu ieși la suprafață ca să respire. Înota fără pauză și fără să obosească, până când ajunse pe mal și se cățără pe uscat. Își scoase masca, lăsând-o să alunece în mare - un păr ca aurul, lung și neted, i se risipi pe umeri.

-Lumea asta e nedreaptă, bombăni el. Am ieșit dintr-un ocean și mă sfârșesc de sete. Iar pe-aici noaptea e atât de scurtă că nici de o cină acceptabilă nu voi avea vreme.

Apa i se scurgea din haine, iar pe pantalonii și cămașa negre ca smoala, sarea oceanului lăsa dungi albicioase. Blondul ochi un loc pustiu, ferit de priviri indiscrete, ceea ce nu era prea greu de găsit - nici un masochist nu se plimba pe țărm pe o asemenea vreme. Își scoase hainele și bocancii, dezvăluind un trup superb, alb ca cel al unei statui de marmură. Nici o vânătaie sau o umflătură nu rămăseseră în urma impactului dur cu apa mării - individul era pur și simplu impecabil. Se apucă să-și stoarcă hainele, dar se lăsă repede păgubaș, mormăind:

-Ho, încet că le rupi!Își pipăi buzunarele pantalonilor și scoase de acolo un plic

transparent, impermeabil, în care se aflau niște hârtii - un pașaport și o sumă de bani în dolari nord-americani. Constată mulțumit că toate aceste lucruri scăpaseră de efectul devastator al apei sărate, se îmbrăcă iute în hainele ude și porni să caute o așezare omenească. În prima aglomerare de case care-i ieși în cale, se duse la un magazin și alese hainele cele mai scumpe pe care le găsi și care-i veneau pe măsură, având grijă să-și găsească un hanorac impermeabil, solid. Vânzătorul încercă fără folos să-l convingă să cumpere un pulover călduros - omul nu cunoștea ce e frigul. Alese o pereche de pantaloni și o cămașă, își puse hanoracul și plecă în continuare, să caute o altă pereche de pantofi, în locul bocancilor care musteau de apă. Văzu trecând o mașină a televiziunii, care se opri în locul unde căzuse elicopterul. Numai un morman de fiare și un fum negru mai rămăseseră să amintească de catastrofă. Omul ridică din umeri și-și văzu indiferent de drum.

Nu prea avea idee încotro merge și vorbea foarte prost spaniola, dar în mod evident căuta o hartă sau un indicator rutier care să-l conducă spre o localitate mai importantă. Mergea spre nord, îndepărtându-se de țărmul neprietenos, scăldat de apele reci ale oceanului antarctic, cu mâinile în buzunare și un pas tacticos, de individ care nu se grăbește. Spre seară ajunse într-o mică localitate unde întrebă de Punta Arenas, orașul din care pleacă majoritatea vapoarelor cu turiști amatori să vadă ghețari și să înfrunte oceanul furtunos. I se arătă drumul spre port, omul se duse acolo și se dumiri repede - următorul vapor pleca spre Punta Arenas a doua zi de dimineață, cursa din seara respectivă fiind anulată din cauza furtunii. Blondul găsi un hotel și închirie o cameră pentru o singură noapte. Vremea proastă speriase turiștii și la recepție nu era lume. Recepționerul îi luă actele cu gesturi încete și se apucă să scrie în registrul de cazări, când un bărbat mic de statură coborî dintr-una din camere, lăsă cheia camerei pe un panou de lângă recepționer,

249

salută într-o spaniolă fluentă și dispăru pe strada nu foarte circulată. Blondul schiță un ușor gest de surpriză, dar își reveni iute la atitudinea nepăsătoare de dinainte. Își luă în primire camera tocmai la timp ca să vadă de la geam silueta celuilalt pierzându-se pe o străduță lăturalnică ce ducea spre ocean. Tipul cu părul auriu deschise larg fereasta, privi strada pustie și apoi ieși pe geam și sări de la etaj cu agilitatea unei pisici.

Când îl ajuse din urmă, celălalt se cocoțase pe un promontoriu stâncos și privea fix valurile furioase stârnite de vântul puternic. Părea adâncit în meditațiile lui și nu se uita în jur. Blondul tuși ușor ca să-și facă simțită prezența. Se simți privit de niște ochi negri, uriași, așezați pe un chip tânăr, cu trăsături fine, palid, de o frumusețe ireală.

-Nu se poate! Tu, aici? murmură slab tânărul.Blondul nu stătu pe gânduri, se repezi și-l strânse în brațe cu o

putere uriașă, râzând și țopăind.-Hei, nu-mi frânge oasele!-Ah, scuze, dragul meu. Uitasem cât de fragile sunt ființele

muritoare.Se retrase stânjenit de brusca lui efuziune sentimentală, își înclină

fruntea aureolată de nimbul părului auriu și-și duse o mână la frunte, șoptind abia auzit:

-Pace ție, Mediatorule!Tânărul cu ochii negri îi răspunse ducându-și mâna dreaptă la frunte

și în dreptul inimii:-Pace ție, Ulrich.Apoi, considerând că salutul formal era prea puțin pentru o revedere

atât de neașteptată între prieteni, Peruggio îl îmbrățișă strâns pe blond, fericit și-l sărută pe amândoi obrajii albi și reci ca gheața.

-Eu...hm...când ne-am văzut ultima oară, nu știu prea bine cum să zic, dar cred că am fost un pic cam...cam măgar, s-o spun pe șleau.

Peruggio îl bătu pe spate.-Uri, nu-ți reproșa ceva pentru care nu ești de vină! Cei din neamul

tău sunt mai temperamentali un pic, atâta tot! Am fost mereu convins că te vei împăca și vei reveni la sentimente mai amicale față de noi, iar Serafina abia aștepta ziua când te vei întoarce. Îmi tot spunea că-i lipsesc glumele tale mucalite.

-Unde-i nevastă-ta? Ai lăsat-o la hotel? Ar fi cazul să mă văd cu ea și să-i cer scuze.

-A rămas în Antarctica și mi-a cerut să nu mă întorc la ea până nu se potolește furtuna. Știi, călătoriile obositoare nu sunt pentru ea acum lucrul cel mai potrivit. De asta am venit aici - cu redactorul de la National Geographic am discutat toată după-masa, dar omul poate să fie enervant când ai alte griji pe cap. La televizor n-am răbdare să mă uit, sunt numai știri rele. Când l-am pornit, tocmai arătau rămășițele carbonizate ale unui elicopter, era sinistru...

-A scăpat vreunul dintre pasagerii elicopterului?-N-am ascultat știrea, dar reporterul zicea ceva de pilot, care s-ar fi

parașutat. Dar, Ulrich, ce e cu tine?Vampirul se agita pe loc, tropăind nervos din picioare și pocnindu-și

degetele de la mâini.

250

-Sunt un idiot, asta sunt. Am crezut că Serafina e cu tine și n-am făcut nici o încercare să dau de ea.

-Serafina e bine, răspunse Peruggio. S-a ascuns într-o peșteră și așteaptă acolo trecerea furtunii. N-a pățit nimic. Dar tu ai fost în Antarctica?

-Da, fir-ar să fie! M-am întors cu elicopterul ăla de care zici că a căzut și l-au arătat la știri.

Peruggio își ridică privirea îngrijorată spre ochii senini, liliachii-albaștri ai blondului. Putea însă să se uite mult și bine în ei, gândurile unui vampir nu se lasă citite de nimeni, nici măcar de Mediator.

-Dacă vrei, îți voi povesti totul. Doar că se întunecă pentru două-trei ore și pe mine mă chinuiește setea tare rău. Știi, am ajuns în Antarctica într-un cufăr cu fundul dublu, din care nu m-am mișcat zile în șir, iar acolo aș fi avut la dispoziție zece porții ambulante de mâncare gratis, după care n-ar fi plâns nimeni, dar cu soarele deasupra capului…

-Știu, nu te poți hrăni.-Iar fără hrană devin slab, chiar și un om m-ar putea învinge!Peruggio își privi prietenul cu un aer compătimitor. Buzele acestuia

erau crăpate, iar fața mai palidă și mai obosită ca de obicei.-Te aștept la hotel, dar ai milă de oamenii din regiune, viața lor e și

așa destul de grea cu clima aspră de aici.-Știi bine că n-am mai ucis de secole pe nimeni, răspunse Ulrich.Apoi se îndepărtă lent, cu un pas destul de diferit de mersul lui vioi

dintotdeauna. Peruggio se scutură de apă și se întoarse la hotel. Până ajunse acolo, se lăsase noaptea – de fapt un semi-întuneric și o lumină albăstruie învăluiră tot peisajul, iar vântul parcă începuse să se domolească. „Intuiția soției mele…”, gândi Peruggio. „Dacă Serafina nu mi-ar fi interzis să mă întorc la ea, aș fi ratat întâlnirea cu un prieten drag”. În lipsă de alte preocupări, le scrise câte un mail socrului său și lui John, iar la sfârșit o asigură pe Giovanna că Ulrich revenise la sentimente mai pașnice față de el și Serafina și că acel „nu vreau să vă mai văd niciodată” se rezumase la o jumătate de an, un timp insuportabil de lung după părerea lui Peruggio. Când își expedia corespondența electronică, o bătaie discretă în ușă îi atrase atenția.

-Intră, e deschis.Ulrich se strecură înăuntru cu mișcări vioaie. Buzele îi erau iarăși

netede și rozalii, obrajii își mai pierduseră din paloare.-Pace ție! Am fost la locul prăbușirii elicopterului, am mai găsit urme

proaspete de sânge peste tot. Era bun – deși, bineînțeles, pe cei zece pasageri tot pe răbojul lui Steve trebuie să-i trec, el mi-a spus de planurile lui Carlos.

-Carlos, latifundiarul din Haiti? întrebă Peruggio.-Chiar el. Individul ar da orice să pună mâna pe tine și pe Serafina,

ca să descoperiți pentru el o metodă de control a creierului uman. Știi, culturile lui ilegale de plante halucinogene sunt lucrate de niște nenorociți drogați cărora are tot interesul să le mărească productivitatea. Iar dacă dispune de doi chimiști de talia voastră, e raiul lui, poate să scoată droguri noi pe piață.

-Dar e dezgustător, făcu Peruggio.-Ilegal și imoral, adăugă Ulrich. Iar bietul Steve a trebuit să-și dea

obștescul sfârșit din cauză că i-a încurcat planurile acestui criminal.

251

-Știu câte ceva din ce știe John, spuse Peruggio. Am mai corespodat cu el, nu era să te pierd din vedere.

-Mă suspectezi cumva că mi-aș fi încălcat promisiunile și aș fi ucis pe careva?

-Da’ de unde! Dar poate ai fi avut nevoie de ajutor.-Ajutor? Ulrich făcu ochii mari. Când are un vampir nevoie de

ajutor? Și-apoi eram certați!-Poate. Dar am rămas tot prieteni, nu? Ulrich se strâmbă. Era

caraghis așa – vampirii nu pot plânge, deși uneori le mai vine și lor să o facă. Mi-ai promis că-mi povestești totul, schimă Peruggio firul discuției. John spune că ai salvat-o și pe Amber, care era să fie răpită.

Ulrich începu să-și depene istoria din clipa despărțirii de Serafina și Peruggio, după întoarcerea din Bucegi.

-Deși nu e mare lucru de zis, preciză el modest. O vreme am stat prin Timișoara și l-am adus pe Steve cu mine. Carlos își infiltrase oamenii printre comercianții arabi și ei cam dădeau târcoale casei voastre din Sasca. După ce micuțul i-a gâtuit frumușel pe toți, a plecat în Haiti și a trimis după mine, spunând că nu se descurcă singur la cât e de mare imperiul lui Carlos. Eu între timp am fost și prin Canada, la Amber, după care m-am întors în Haiti. N-ai idee cât de folositor mi-a fost să pot sta la soare, așa l-am pândit pe ticălos cu schimbul, ziua eu iar noaptea Steve. Când Steve mi-a spus că auzise de planul privind răpirea ta și a Serafinei, am hotărât împreună cu el ca eu să fiu cel care pleacă să-l zădărnicească. Știam că Steve n-ar fi putut supraviețui sub soarele Antarcticii. Înainte de plecarea din Haiti, cu un avion particular al lui Carlos, am înlocuit lada în care echipa lui pusese armele cu tranchilizante cu o ladă identică, având fundul dublu. M-am ascuns înăuntru și am pus și o mitralieră lângă mine, pe care am furat-o de la unul din paznicii lui Carlos. Știi că Steve m-a învățat, după atâta amar de vreme, să folosesc armele de foc? Dar mie tot lupta cu sabia în mână îmi place cel mai mult!

-Și ce ai făcut cu echipa lui Carlos?-Ce puteam face? Am călătorit cu ea, i-am auzit pe ticăloși făcându-

și planul să fure un elicopter militar în Chile – comandantul lor a zis că, dacă iese cu scandal, Carlos are prieteni pe aici – apoi, culmea, am adormit și m-am trezit în Antarctica. Tot timpul cât am fost cu Steve am vegheat ca fiul meu să nu pățească ceva și, rămas singur, m-a pălit somnul. Când am ieșit din ladă, mercenarii haitieni coborau dintre munți pe o câmpie unde se găsea o casă aproape perfect rotundă.

-Casa noastră, murmură Peruggio.-Am bănuit asta. I-am amenințat cu arma, după care am folosit-o. -I-ai ucis?Ulrich zâmbi.-Nu, am testat doar efectul ei psihologic asupra oamenilor. Dar i-am

pocnit zdravăn în cap și i-am aruncat înapoi în elicopterul cu care veniseră. A, și am desenat cu sânge o inimă mare și roșie pe peretele casei, asta în ideea că, dacă dădusem cumva peste casa voastră, să știți că a trecut un prieten pe acolo. Dar, fiind nițel dobitoc și amețit de soare, nu m-am gândit s-o caut pe Serafina , iar acum n-am nici o dorință să mă întorc într-un loc atât de însorit.

-Mă descurc eu să dau de ea, zise Peruggio. Știu că s-a refugiat într-o peșteră în munți și că mă va conduce cu gândurile până în locul unde s-

252

a ascuns. Dar tu ce ai făcut cu mercenarii? Am înțeles de la televizor că sunt morți.

-Păi, să-i ucid nu aveam voie, așa că le-am încredințat soarta în mâinile Domnului, parcă așa se spune, nu?

-Și?-Și Domnul a pus o singură parașută într-un elicopter care putea

transporta doisprezece pasageri. N-aș fi crezut niciodată că voi ajunge să-mi placă de El atât de mult!

Peruggio râse.-Înțeleaptă hotărâre, amice. De-acum, ce planuri ai?-În zori traversez strâmtoarea Magellan, un vapor mă va duce la

Punta Arenas, iar de acolo, după ce vremea se va îndrepta, voi pleca la Santiago, de unde voi lua avionul spre Port-au-Prince. Steve mă așteaptă, iar mie tare mi-e dor de el!

-Și mie mi-e dor de Serafina. În zori, vremea se va îndrepta în mod sigur.

-Știi tu asta? întrebă Ulrich. Sau ai făcut ceva în acest sens?Peruggio afișă un zâmbet subțire, poznaș.-Să zicem doar că am modificat un pic direcția vântului.-Hm, e bine să te am ca prieten, rânji Ulrich. Poți să fii foarte

folositor. Să-i transmiți Serafinei sărutări de mâini din partea mea. E adevărat ce am auzit, că e însărcinată?

-Perfect adevărat, spuse Peruggio roșind.-Păi atunci, felicitări! De când cu Steve, îmi dau seama cât e de

grozav să știi că mai există cineva pe lume cu același sânge ca tine. Îmi pare numai rău de Giovanna, noi nu vom avea niciodată copii și poate că ei îi lipsește o familie normală.

-Nici noi, Serafina și eu, nu suntem o familie chiar normală, dar cu toate acestea suntem foarte fericiți împreună. Dacă ai afla că Giovanna a avut copii înainte de a te cunoaște, cum ți s-ar părea asta?

Ulrich stătu o clipă descumpănit, apoi răspunse:-Cred că m-aș bucura pentru ea. Adică… sigur m-aș bucura, aș fi

foarte, foarte bucuros. Dar de ce întrebi?Peruggio ezită – nu putea minți. Alegându-și cuvintele cu atențe,

spuse:-Am întrebat ca să știu dacă pot să-ți dau un sfat bun.-Vampirii nu au nevoie de sfaturi, dar din partea ta îl accept.-Ziceam doar să-i spui Giovannei tot ce mi-ai spus mie acum, făcu

Peruggio zâmbind.Se despărțiră în zori, adică în momentul când lumina zilei începu să

crească, luând locul scurtei perioade de penumbră care fusese noaptea. -Voi mai veni să vă văd, promise Ulrich, chiar dacă soarele ăla e

tare enervant și reflexia razelor pe zăpadă îmi zgârie ochii. La scurt timp după aceea, Peruggio privi pe fereastră silueta blondului topindu-se în ceața aurie a dimineții.

Vremea se îndreptase, în mod surprinzător după cum ziceau localnicii, care nu speraseră la o furtună atât de scurtă. Elicopterul cu sigla „National Geographic” decolă în direcția Antarcticii. „Vin, iubita mea, mă întorc în sfârșit la tine” gândi Peruggio. Auzi în minte râsetele cristaline ale Serafinei.

253

„Grăbește-te, dragule, sunt nerăbdătoare să te văd și să-ți arăt ce am găsit”. Ce găsise și mai ales unde? Peruggio nu văzu în fața ochilor decât o mare de întuneric când se gândi la Serafina…

Serafina ațipi pe scările din peșteră, după efortul urcatului pe munte și al bătăii cu zăpadă. Se trezi peste vreo câteva ore, se concentră și ajunse la concluzia că nu putea percepe nici o minte omenească în apropiere, ceea ce o liniști. Era un semn sigur că ticăloșii care au urmărit-o plecaseră, probabil fără să facă vreun rău casei. Nu-i era foame, corpul ei se hrănise cu lumina soarelui în ultimele luni, dar bău câteva înghițituri de ceai din termos, lichidul cald o ajuta să se pună mai ușor în mișcare. Se felicită pentru echipamentul pe care și-l alesese – nici măcar după timpul petrecut în repaus în peșteră nu-i era frig. Își găsi bățul de schi pe care și-l pusese la îndemână și începu să coboare scara aceea care părea că nu se mai termină. Pe măsură ce înainta, impresia că se află pe o scară construită de făpturi înzestrate cu judecată devenea tot mai puternică. Privi atentă muchia fiecărei trepte – o prelucrare precisă, matematică, muchii perfecte în unghiuri drepte, fiecare treaptă egală cu cea de dinaintea ei – era puțin probabil ca jocul hazardului să fi putut da naștere unei asemenea formațiuni bizare. Uneori pereții peșterii se apropiau unul de celălalt și scara se strecura printre ei în spirale îndrăznețe, alteori se îndepărtau și pe lângă trepte se căscau hăuri negre, dar în acest caz existau întodeuna o balustradă sau puncte de sprijin pentru mână de-a lungul unuia dintre pereți. Din loc în loc, peretele pe lângă care se desfășura scara prezenta suprafețe șlefuite fin, perfect rectangulare. Serafina își apropie degetele care răspândeau o lumină palidă, asemena unui clar de lună, de una din aceste suprafețe – nu se zărea nimic, doar roca de bazalt. Curioasă, atinse peretele și rămase înmărmurită – un desen argintiu, foarte luminos, apăru din întuneric. Era o reprezentare incredibil de fină a unei clepsidre peste care se suprapunea o monogramă. Serafina mai văzuse acest semn și știa prea bine ce este – inițiala Arianei, ultimul dintre Mediatori înaintea lui Peruggio. Iar clepsidra era identică pietrei din inelul de pe propriul ei deget și reprezenta simbolul casei din care provenea Ariana și din care făcea parte soțul ei și-acum și ea însăși.

„Interesante lucruri se găsesc pe aici”, gândi Serafina. „Deschide bine ochii, fetițo”.

Din când în când arunca o privire spre indicatoarele fosforescente ale ceasului de mână. Cobora astfel de mai bine de cinci ore. „Dacă aproximez la trei sute de metri pe oră viteza de coborâre, ceea ce e foarte puțin, tot sunt cu un kilometru și jumătate sub punctul din care am plecat. Oare scara asta duce sub cei patru kilometri de strat compact de gheață ai Antarcticii? Și ce voi găsi la capătul ei? Fosile, urme ale unei lumi care cândva a fost caldă și locuibilă? Sau palatele acoperite cu aur și oricalc ale lui Platon? Un fapt e sigur – Ariana a fost aici înaintea mea, pentru că nici o ființă omenească nu știe să scrie folosind literele străvechii scrieri a fiilor luminii. Ce spui, mititelule, e interesant?” Pesemne că era, pentru că micuțul îi dădu un bobârnac. „Poate crezi c-ar fi timpul să ne mai odihnim un pic?” Serafina se așeză pe o treaptă și stătu așa o bună bucată de vreme. Simți că Peruggio se

254

gândește la ea, îi transmise să nu se întoarcă pe furtună, mai bău o gură de ceai cald și porni în continuare, pe scară în jos.

Cu lungi pauze de odihnă și somn, câteva înghițituri de ceai și multă băgare de seamă, Serafina socoti că petrecuse mai mult de douăzeci și patru de ore în peșteră, din care cel puțin jumătate coborând pe scară. În locul unde ajunsese acum, aerul devenise mai cald, chiar plăcut pe lângă gerul cumplit de afară. Temperatura se menținea negativă, dar pe pielea feței nu mai simțea frigul aspru, ci doar o răcoare acceptabilă. „Unde o fi acum Peruggio?” gândi Serafina. Se concentră și-l văzu în elicopter, pe o vreme senină și însorită.

„Iubito”, auzi în mintea ei, „îți mulțumesc că m-ai sfătuit să rămân pe țărm până la trecerea furtunii. Știi cu cine m-am întâlnit? Cu Ulrich, care a revenit la sentimente mai bune față de noi”.

„Îmi vei povesti asta imediat după ce ne vom întâlni. Mi-e tare dor de tine!”

„Și mie! Voi ajunge peste cel mult o oră la căsuța noastră”.Chipul lui Peruggio i se șterse din minte. Serafina se ridică vioaie de

pe treapta pe care șezuse și porni în continuare, mereu în jos. Dădu peste un punct din care – în fine – scara se transforma într-un coridor orizontal, neted. „Ce mult seamănă cu Marea Galerie din piramida lui Keops”, gândi ea. Ca și acolo, coridorul avea o deschidere uriașă și era alcătuit din lespezi enorme de piatră. „Aici roca muntelui a fost prelucrată din interior, o muncă și mai complicată decât cea de la piramide. Oare cu ce lumină s-a lucrat în adânc?” se întrebă Serafina. Pipăi pereții netezi ca marmura - mâna ei făcea piatra să lucească. Dădu peste un loc în care coridorul se îngusta, formând un soi de poartă – în dreapta și în stânga, câte un bloc de piatră bara coridorul, lăsând o trecere îngustă între blocuri, în timp ce deasupra celor două blocuri masive fusese fixată o lespede transversală. Serafina își aminti de pățania lui Ulrich, care căzuse într-o capcană în sala de sub Sfinx și, prudentă, pipăi cu vârful bățului de schi spațiul de dincolo de poartă. „Fată prostuță, tot ce vezi a fost făurit de fiii luminii, iar ei nu puneau capcane”, auzi în minte. „Mergi liniștită, nimic rău nu ți se poate întâmpla aici, odată ce ai ajuns în lumea noastră”.

„Lumea noastră”, cugetă Serafina. „A cui voce o tot aud în cap? Credeam că e propriul meu subconștient, dar vocea cunoaște lucruri pe care eu nu aveam cum să le știu. Mititelule, tu vorbești cu mămica?”. Mititelul îi dădu un bobârnac, în loc de orice alt răspuns. Dar vocea vorbi din nou: „N-are cum, nu-l poți auzi înainte să treci de luna a șasea, e prea devreme. Însă el te aude și când te înghiontește, îți face semn că a înțeles. Să-i spui că-l iubești, cât de des o poți face – așa va ști că e așteptat cu drag și va deveni ceea ce unui fiu al luminii îi e sortit să devină – o ființă pură, cu sufletul curat și strălucitor”.

Serafina tresări speriată. „Sigur nu e vocea mea interioară. Eu nu știam că voi putea lega un dialog mintal cu copilașul după luna a șasea de sarcină”. Apoi întrebă temătoare, cu voce tare:

-Cine ești?Nu-i răspunse decât ecoul propriilor cuvinte și tăcerea adâncă. Dar

vocea continuă, pe un ton blajin: „Nu te speria, în adâncul sufletului tău știi cine sunt. Te aștept din noaptea timpului și nu-ți vreau decât binele. Ai curajul și pășește dincolo de poartă!”

255

Serafina ezită. „Sunt printre ai mei”, gândi ea, „nu mi se poate întâmpla nimic rău. Aici sunt în lumea fiilor luminii, sunt acasă și mi-e bine. Am curajul să merg înainte”. Se strecură prin deschizătura porții, apoi se opri. „Curaj am, dar nu și nebunie. Lumea asta e lumea mea de prea puțină vreme. Nici măcar Peruggio nu-i cunoaște toate misterele, iar eu am de apărat viața copilașului nostru. Nu, rămân aici în așteptarea soțului meu”.

Serafina se așeză, pregătindu-se de o lungă așteptare. Parcă nu numai frigul se înmuiase, dar nici întunericul nu mai era chiar de nepătruns. „Cu atât mai bine”, gândi ea, „dar de unde vine lumina?” Își roti ochii în jur – coridorul cu dimensiuni impozante se continua și dincolo de poartă, pierzându-se într-o depărtare cenușie. Cercetă lespezile din care fusese alcătuită poarta: netede, perfect îmbinate – începea să fie ceva obișnuit. Atinse cu mâna stâlpii puternici – ciudat, parcă o furnicau degetele! Lumina se intensifică și ea văzu cu surprindere cum pe monolitul care forma tavanul trecerii aceleia stranii apăruseră niște litere strălucitoare – un mesaj în scrierea de demult a fiilor luminii. „Lasă aici grijile și eliberează-ți mintea dacă vrei să dobândești cunoașterea. Drumul tău lung se încheie în acest loc – întinde doar mâna și vei primi tot ce ai căutat vreodată”. Serafina se înfioră. Își aduse aminte că ceruse, cu voce tare, piatra cunoașterii înainte de a pătrunde în aceea peșteră bizară. Iar mesajul vorbea în mod clar despre cunoașterea pe care ei o căutau. Întinse o mână înainte – așa zicea inscripția, nu? – dar prinse între degete doar aerul. „Nu, aici trebuie să fie ceva ce mie îmi scapă. Unde ești, iubitule?” „În fața casei”, auzi clar în minte. „Aș vrea să-ți regăsesc urmele, dar vântul din timpul furtunii le-a șters, așa că trebuie să mă ghidezi ca să ajung la tine”.

„Ia-o spre munte”, gândi Serafina. Închise ochii – din întuneric izbucni o lumină aurie și ea văzu munții de aproape, chiar de la baza lor. Înțelese – Peruggio folosise dematerializarea și venea cu o viteză nebună ca s-o întâlnească. Serafina rememoră drumul pe care-l parcursese urmărită de cei zece mercenari. Știa că Peruggio putea să-i vadă gândurile și că urma același drum, dar incredibil de repede. Îl zări o clipă pe marginea crevasei unde stătuse ea însăși, dezorientată și temătoare. „Dă-ți drumul în jos”, gândi Serafina, „e un jgheab pe care vei aluneca până la baza unui perete de stâncă. Acolo e o gaură în perete, e intrarea peșterii unde m-am ascuns. Intră și coboară scara pe care o vei zări chiar din prima clipă”.

Pe măsură ce ea rememora drumul, vedea că Peruggio străbate locurile descrise. În scurt timp un zgomot ușor de pași o anunță că el ajunsese foarte aproape de poartă. Serafina se ridică de pe podeaua coridorului și se pomeni strânsă în brațe, în cea mai dulce dintre îmbrățișări. Peruggio îi căuta buzele, îi mângâia părul care se ivea de sub căciula de lână și gluga pufoaicei, o săruta pe față, pe frunte, pe gură, cu pasiunea mistuitoare a unui om însetat care a dat de apă în deșert.

-Fără apă și aer aș putea trăi, fără voi nu, murmură el. Sunteți bine amândoi?

„Mititelul”, strâns între ei doi, trase un bobârnac la nimereală. Peruggio simți mișcarea, râse și își ridică soția în aer, dansând cu ea pe lespezile de piatră. Serafina, când ajunse din nou cu picioarele pe pământ, îi arătă inscripția de deasupra porții.

-Ce ai vrea să facem, iubita mea? Nu ești obosită, nu ți-e frig?

256

-Nu, e totul în ordine, răspunse Serafina. Mintea mea logică îmi spune să mergem acasă, să ne odihnim în căsuța noastră, să chibzuim și apoi să revenim în acest loc.

„Mergi mai departe ACUM” îi șopti vocea din minte.-Dar, continuă Serafina, e un nu știu ce care îmi cere ca, odată

ajunși aici, să nu abandonăm și să nu revenim altădată. Din locul acesta nu există decât un drum – înainte, până la capătul coridorului, indiferent ce ar fi să găsim acolo.

Peruggio își petrecu brațul pe după talia ei și o porniră împreună, în pas domol, peste lespezile uriașe. Ariana îi spusese doar să se încreadă în intuiția soției, iar el n-avea de gând să calce sfatul acela înțelept.

Cap.25 : Pulbere de steleÎnaintară câțiva zeci de pași pe coridorul tot mai luminos. În

îmbrățișarea lui Peruggio, Serafina se simțea nespus de bine. El radia căldură și siguranță, iar locul acela, strălucitor în comparație cu întunericul de până atunci al peșterii, i se părea paradisiac. Coridorul cotea brusc, în unghi drept, terminându-se într-o sală perfect rectangulară, ai cărei pereți de bazalt fuseseră mai atent șlefuiți decât tot ce tinerii văzuseră până atunci, oriunde în altă parte. Sala era goală, exceptând un piedestal înalt de piatră aflat în mijlocul ei, asemenea unei mese de altar. Spre acest postament masiv duceau câteva trepte. Pe masă se găsea un obiect din care radia o lumină strălucitoare: o raclă din cristal transparent, lucrată atât de fin cum Serafina nu mai văzuse niciodată. În raclă se găsea trupul unei femei, sau ceea ce putea fi, la fel de bine, o statuie sau o reprezentare holografică a unei femei. Părea că doarme, atât că pieptul ei nu tresălta în ritmul respirației sau al bătăilor inimii. Pielea perfect albă a mâinilor, a gâtului și a feței nu era încrețită de nici un rid și avea finețea porțelanului. Ochii femeii erau închiși, iar genele lungi și negre îi umbreau fața. Genele acelea răsucite și arcul subțire al sprâncenelor semănau izbitor cu cele ale lui Peruggio, la fel și gura mică și frumos conturată. Atât că buzele femeii erau la fel de albe ca și restul feței. Părul, foarte lung și blond-auriu, îi fusese aranjat cu grijă de o parte și de alta a obrajilor și se resfira în bucle peste umerii, brațele și șoldurile femeii. Purta o rochie lungă, albă, strânsă pe gât cu un șnur de mătase, iar tălpile micuțe și la fel de albe ca restul pielii erau desculțe. Pe mâinile întinse lângă corp nu se zărea nici o bijuterie, fie inel, fie brățară și singura podoabă a femeii era o diademă simplă, argintie, care-i încingea fruntea și în mijlocul căreia fusese încastrată o piatră neagră.

Și Peruggio și Serafina recunoscură de îndată frumusețea aceea palidă - era Ariana, cea care contribuise cu o picătură din sângele ei argintiu la crearea speciei umane, dăruind oamenilor astfel o parte din simțul artistic, bunătatea și sensibilitatea fiilor luminii. Serafina voia să pună întrebări, dar își simțea gâtul uscat și avu senzația că o conversație în acel loc ar fi sunat straniu, aproape indecent. Vorbi așadar în minte, fără să scoată un singur sunet.

„E oare chiar Ariana sau o reprezentare a ei?”

257

„Este, cu siguranță, însăși Ariana”, îi răspunse gândul lui Peruggio.„Incredibil - pare să doarmă, deși a murit poate de mii, poate de

milioane de ani.”„A fost conservată în gheață, iubito.”„Da, dar și omul găsit în Alpi a fost conservat la fel și totuși nu arată

nici pe departe așa”, remarcă Serafina.„Dragostea mea, tu ai spus-o, acela era om. Ariana era o fiică a

luminii.”„Așa este, dar eu tot nu înțeleg. Tu însuți mi-ai spus că fiii luminii nu

aveau cimitire - corpurile lor se transformau într-o pulbere argintie, pe care vântul o risipea îndată. Știu asta, pentru că am văzut.”

Serafina își șterse o lacrimă care-i alunecase pe obraz. Peruggio o strânse la piept.

„Nu plânge, iubito, noi nu ne plângem morții. Știm că se reincarneaza și se întorc printre noi. Obiceiul plânsului la morminte îl au doar oamenii, deși ei fac la fel - se întorc, doar că nu-și amintesc nimic din viețile anterioare și cred mereu că trăiesc pentru prima și ultima oară.”

Serafina era totuși tristă, privind frumusețea aceea desăvârșită, lipsită de viață. Își dorise atât de mult să găsească mormântul Arianei, abandonase orice speranță și acum, că se afla în fața acelui mormânt, o încercau sentimente contradictorii: uimire, bucurie că ajunsese în locul acela, melancolie, toate i se amestecau în suflet.

„Iubitule, nu cumva am găsit pământurile zeilor? Privește-o, nu e Ariana o zeiță? E atât de frumoasă...”

Își scoase căciula de lână și gluga hanoracului și rămase descoperită, înclinând capul în fața acelei frumuseți care o umplea de tristețe. Peruggio se descoperi și el și rămaseră tăcuți, privind trăsăturile minunate ale chipului alb ca marmura. Stătură așa o vreme, nemișcați, până când Serafina tresări - auzise un foșnet ușor și sala deveni deodată încă și mai luminoasă. În apropierea lor, o siluetă se materializă din senin, rămânând totuși traslucidă, așa cum apar toți cei trecuți dincolo în ochii celor vii.

Ariana veni spre ei și se aplecă asupra propriului sicriu, privindu-și chipul. Abia acum Serafina sesiză micile diferențe - Ariana cea fantomatică părea cu câțiva ani mai tânără decât replica ei din sicriu, cu chipul mai senin.

„Deci iată-vă ajunși în sfârșit aici, în locul de unde fiii luminii s-au răspândit pe Pământ”, vorbi Ariana în mintea lor. Serafina tresări – era glasul pe care-l auzise tot timpul cât se aflase în peșteră.

„Da, am ajuns în sfârșit”, răspunse ea tot în gând, în tăcere.„Eu te-am chemat”, recunoscu Ariana. „De prea multe milenii trupul

meu zace în acest loc și spiritul meu rătăcește asemenea unui abur pe Pământ, fără să-și găsească liniștea. Va trebui ca voi doi să ridicați capacul sicriului, ca să mă eliberați de materie și spiritul meu să devină liber”

„Nu pot face asta”, suspină Serafina. „Ești atât de frumoasă! Nu pot distruge această frumusețe și nu mă pot lipsi de sfaturile tale”.

„Fetiță prostuță, nu-ți cer decât să-mi faci un bine. Nu te gândești că în această existență de spirit fără trup nu pot dansa, râde sau cânta și nu mă pot bucura de mângâierile unei alte ființe? Mi-e dor de căldura unui trup material, de dezmierdări, mi-e dor să fiu alintată… iar de sfaturile mele vei avea parte când te vei aștepta mai puțin la ele, pentru că noi ne reincarnăm și

258

știm întotdeauna ce am fost în viețile anterioare. Fă-mi pe plac, aștept de prea mult timp să vii și să mă eliberezi”.

„Vei pleca și nu voi ști niciodată nici care erau pământurile zeilor, nici unde să căutăm piatra verde a cunoașterii. Singura noastră legătură cu aceste lucruri ești tu. Iar dacă în mai puțin de un an nu restituim piatra, Pământul va fi distrus și oamenii încă nu sunt pregătiți să trăiască în afara lui. Pe vremea ta a pierit o civilizație, cum poți lăsa să mai piară încă una?”

„Nu pe vremea mea a pierit, ci din cauza mea. Reîntoarcerea ne ajută să corectăm greșelile din viețile noastre trecute și să trăim o viață mai bună și mai fericită. Pentru voi nu am decât un sfat – nu repetați greșelile pe care le-am făcut eu și soțul meu, aveți încredere nelimitată și necondiționată unul în celălalt. Cât despre piatra verde, nu am revenit niciodată aici după ce am fost înmormântată și nu am știut ce s-a petrecut cu ea, dar uite!”.

Degetul translucid al Arianei bătu în geamul de cristal al sicriului, arătând obiectul pe care se odihnea capul femeii moarte: într-o pânză prețioasă, brodată cu fire aurii și argintii, fuseseră învelite trei plăci de cristal verde, strălucitor.

„Sunt originalele după care oamenii au copiat ceea ce ei numesc tablele de smarald, dar desigur că acesta nu este smarald în înțelesul pământenilor, ci acel oricalc pe care noi nu-l puteam obține decât în lumea noastră, de unde se trag fiii luminii. Cât despre pământurile zeilor, locul în care ne aflăm acum e insula unde ne-am stabilit, cu multe ere în urmă, când pământul acesta era frumos și verde. Nu știam că oamenii i-au spus pământ al zeilor - știi, noi nu credeam în zei”.

„Lumea asta a rămas așa cum ați dorit-o voi”, gândi Serafina. „E singura parte de pe Pământ unde nu există arme”.

„Mă bucur să aud asta”, răspunse Ariana. „Înseamnă că a rămas o lume pură, așa cum era pe vremea când am trăit eu”.

Făptura translucidă se apropie de Peruggio, care își plecă fruntea. Ariana i-o atinse cu buzele ei imateriale, apoi se întoarse spre Serafina.

„Nu fii tristă, e ceva atât de … uman. Bucură-te de noua viață căreia îi vei da naștere, viața e cel mai frumos dar. După ce eu voi fi plecat, tot ce găsești în racla mea îți aparține – este moștenirea mea pentru tine, oferită cu drag. Când va veni vremea, îi vei dărui și tu acel lucru unei femei curajoase, așa ca tine – unei adevărate fiice a luminii. Dar acum te rog să faci ceea ce ți-am cerut – deschide sicriul”. Apoi silueta pluti până în dreptul lui Peruggio.

„Strănepoate, sunt mândră de tine. Nu cred să fi existat vreodată un Mediator mai iubitor și mai bun ca tine”.

Ariana se retrase în umbră, într-un colț al încăperii, o amintire discretă a unui trecut de mult uitat.

-Haide, Peruggio, șopti Serafina. Trebuie s-o facem, ne-a rugat doar.

Prinseră amândoi câte un capăt al capacului transparent de cristal.-Când zic „trei”, ridici, spuse Serafina. Unu, doi, …Dar nu putu să spună „trei”. Rămase tăcută, cu ochii ațintiți la chipul

palid de sub placa de cristal.-Nu pot… e atât de frumoasă!

259

„Te rog”, șopti silueta fantomatică din colțul sălii, care devenea cu fiecare clipă tot mai puțin strălucitoare. „Doar nu vei îngădui întunericului să mă cuprindă pentru totddeauna!”

-Dar ești... ești minunată! Nu-mi cere să distrug așa ceva!„Mă voi întoarce, Serafina. Mă voi întoarce ca să-mi răscumpăr

greșelile din trecut și mă vei iubi mai mult decât poți să o faci acum. Abia atunci vei găsi că sunt cea mai frumoasă făptură pe care ai văzut-o vreodată.”

Asta nu putea să fie adevărat! Cea mai frumoasă ființă era Peruggio, soțul ei. Serafina închise ochii, din care lacrimile curgeau în șuvoi continuu, se propti cu mâinile în capacul de cleștar, se ambiționă și-l împinse. Simți că Peruggio e lângă ea și o ajută și când deschise ochii, îl văzu alături, cu sudoarea și lacrimile amestecându-se pe chipul lui superb. Capacul raclei căzuse pe podeaua de piatră a încăperii și se spărsese în mii de cioburi, care sclipeau ca diamantele.

Ceea ce urmă îi trezi Serafinei cea mai dureroasă dintre amintiri. Se revedea aievea, cu ani în urmă, privind modul în care trupul lui Peruggio se transformase în puzderie de fire de praf argintiu, care dispăruseră risipite de vânt. Dar el intuia ce rană deschide în sufletul soției imaginea Arianei dispărând, o cuprinse pe Serafina pe după umeri și o strânse în brațe cu căldură, făcând-o să-l simtă alături de ea, viu și material, cu parfumul pielii lui mătăsoase mirosind a pădure de brad și a fâneață cosită vara. Îmbrățișată astfel, Serafina avu puterea să privească trupul perfect al Arianei strălucind pentru o ultimă oară, apoi disipându-se în miliarde de paiete minuscule, aurii și argintii, care sclipiră în aer câteva clipe, înainte de a dispare în neant.

„Mulțumesc”, îngână slab din colț silueta transparentă, apoi întunericul o înghiți cu totul pe cea care fusese Ariana, penultimul Mediator.

Pentru o vreme, după lumina care se stinsese, sala părea cufundată în beznă. Încet, pe măsură ce ochii se obișnuiau cu semiobscuritatea, cei doi tineri deslușiră două obiecte care păreau ușor fosforescente pe fundul raclei - diadema și perna pe care se sprijinise capul frumos al Arianei, alcătuită din trei table perfect egale de cristal verde, transparent, acoperite de o scriere gravată fin și aurită. Peruggio înfășură tablele în lințoliul lor de pânză prețioasă și, cu infinită grijă, le puse în rucsac. Apoi luă diadema zâmbind.

-Dacă tot ți-ai descoperit capul, măcar lasă-mă să ți-o probez, iubito. Vei arăta ca o regină cu ea!

Diadema se potrivea ca turnată pe fruntea Serafinei. Peruggio stătu așa o vreme, contemplându-și soția, dar nici ea și nici el nu se pregătiseră pentru ceea ce urma să se întâmple.Piatra de pe fruntea Serafinei deveni, din neagră, albă și strălucitoare ca soarele, inundând încăperea cu o lumină orbitoare. În lumina aceea, Serafina părea nu o regină, ci o zeitate nepământeană, desăvârșită, emanând autoritate și putere. Era de o frumusețe dincolo de puterea de înțelegere a muritorilor și dincolo de ceea ce ochii lor erau capabili să vadă. Ea închise ochii și începu să zâmbească. Purta pe față o expresie de fericire care o transfigura cu totul - Peruggio recunoscu în sinea lui că nici măcar la nunta lor chipul Serafinei nu radiase o asemenea stare de fericire pură. Apoi, cu gesturi măsurate, își duse mâinile la cap și-și scoase diadema, iar peste încăperea aceea plină de taine se lăsă din nou întunericul. Serafina cotrobai în rucsac și scoase un pulover călduros, pufos și moale, în care înveli cu grijă prețioasa tiară, continuând să zâmbească.

260

-Ce-a fost asta? vru să știe Peruggio.-Un lucru tare ciudat - era ca și cum, odată ce mi-am pus diadema

pe cap, în mintea mea s-ar fi deschis porți nebănuite și s-ar fi creat legături care nu existaseră înainte. Acum nu mă mai tem și nu mai sunt îngrijorată - știința femeilor înțelepte din lumea fiilor luminii mi-a fost relevată și știu exact cum se vor petrece lucrurile când voi aduce pe lume copilașul nostru. Și l-am văzut! I-am văzut chipul - nu există cuvinte pentru a descrie ceva atât de frumos, de gingaș și de desăvârșit.

-L-ai văzut pe copilașul nostru? Cum?-Era o proiecție incredibil de reală din viitorul nostru, spuse Serafina.

L-am văzut crescând și m-am zărit pe mine însămi cu el în brațe, iar pe tine aplecat asupra noastră. Va fi un băiețel, cu părul tău negru și buclat, cu fața ta palidă și trăsăturile tale perfecte, dar va avea ochii mei, albaștri și mari ca două lacuri adânci de munte. Va fi o minune! Și am mai văzut o imagine, cu el așa cum arată acum. Era asemănătoare cu ceea ce văd oamenii la ecograf, dar nemipomenit de clară și de colorată. Degete minuscule la mâini și piciorușe, un craniu uriaș comparativ cu restul corpului, așa cum sunt toți pruncii nenăscuți încă la vârsta lui. Numai că răspândea o lumină în jur, așa cum facem noi doi. Și interiorul pântecului meu era luminos! Acum știu de ce sunt atât de înnebunită după soare - doar am ajuns un fel de licurici întors pe dos, nu?

Peruggio ascultă fericit, cu ochii plini de zâmbet.-Iubito, este incredibil! Dar aici parcă timpul trece altfel, ești de mult

în subteran, lipsită de lumina soarelui și nu te poți dematerializa, iar scara aceea care ți s-a părut nesfârșită la coborâre, la urcare va fi încă și mai grea. Trebuie să plecăm din locul acesta, oricât de mult am vrea să mai rămânem. Acum nu ne mai leagă de el altceva decât amintirile, care nu există decât în mințile noastre. Dar afară, la suprafață, e lumea oamenilor, lumea vie în care trebuie să ne întoarcem.

Serafina își șterse o lacrimă.-Știi...-Știu. Și eu visam la palatele poleite cu aur și la străzile pavate cu

oricalc. Dar dacă am găsi așa ceva, crezi că lumea oamenilor ar deveni mai bună sau mai înțeleaptă? Crezi că oamenii ar fi capabili ca, în fața dovezilor de netăgăduit, să-și recunoască istoria reală? E foarte greu să zdruncini convingerile cuiva și e imposibil să ștergi cu buretele credințele unui neam întreg și să le înlocuiești cu altceva, chiar dacă știi că ele sunt greșite. Lasă omenirea să creadă în continuare că Platon a descris cetatea ideală din visurile lui și lasă arheologii să spună că lumea civilizată se trage din vechiul Summer. Deocamdată e mai bine așa.

Serafina afișă un zâmbet poznaș.-Ce ți-a mai dat prin cap, iubire? se interesă Peruggio, studiindu-i

atent expresia amuzată a chipului.-Păi, avem tablele cunoașterii, nu?-Crezi că e o idee deșteaptă să le ceri să-ți localizeze capitala

Atlantidei? întrebă Peruggio. -În nici un caz, dragul meu. E, oricum, la câțiva kilometri sub gheață,

într-un loc unde clima îngrozitoare ar descuraja orice șantier arheologic. Dar putem cere să o vedem așa cum a fost în perioada ei de maximă înflorire.

261

-De ce să vrei să vezi o copie, când poți avea originalul? Atlantida nu a fost decât o copie palidă a lumii noastre de pe planeta pe care s-a născut civilizația fiilor luminii. Nu ar fi mai interesant să aruncăm o privire în lumea aceea?

Peruggio avea dreptate. Serafina se imagina stând confortabil pe un vraf de perne, în căsuța caldă și plăcută și văzând înaintea ochilor toate lucrurile minunate de care scrierile antichității povesteau, dar pe care praful mileniilor, războaiele și răutatea omenească le șterseseră de pe fața Pământului.

-Dacă voi da un rateu rușinos cu proiectul meu de seră de plante, m-aș putea plimba nițel prin grădinile Semiramidei, propuse ea. Apoi își roti ochii pentru ultima oară prin sala cufundată acum pe deplin în întuneric și ieși, oftând din greu. Peruggio veni în spatele ei, privind în urmă și văzu racla de cleștar căzând de pe postamentul ei fără să fi fost atinsă și spărgându-se în milioane de cioburi.

-Nu e decât pulbere de stele, murmură el slab. De fapt, asta suntem cu toții...

Pe măsură ce se îndepărtau de sala rectangulară, senzația apăsătoare de tristețe se risipea și ei își regăsiră voioșia dintotdeauna. Se strecurară unul după altul prin poarta îngustă - literele strălucitoare dispăruseră cu desăvârșire, iar bezna era densă. La capătul coridorului, Peruggio se opri.

-Păi, dacă tot ne întoarcem în lumea oamenilor, să ne bucurăm de găselnițele lor. Nu-ți irosi energia, iubito, încercând să luminezi locul ăsta sumbru. Când am trecut pe acasă, mi-am pus o lanternă în rucsac. Uite!

-Și taci ca porcul în păpușoi, izbucni Serafina.Peruggio găsi comparația hazlie și începu să râdă. Spațiul peșterii

amplifica sunetul și parcă toată tensiunea acelei zile lungi și încordate se risipi.

Serafina mergea prima, cu lanterna într-o mână și bățul de schi în cealaltă. Începuse să urce scara și-și aminti cum o coborâse, cu glasul cald și plăcut al Arianei în cap. Îi va lipsi de-acum aceea voce, își spuse zâmbind. Noiembrie se apropia de sfârșit și ea trecea în cea de-a șasea lună de sarcină. Peste puțin timp va auzi o altă voce în mintea ei - o voce subțire și dulce de copilaș, vocea pruncului lor. Lucrul acesta o făcu să simtă o bucurie și o nerăbdare fără margini - încă un pic și jumătate din anul acela interminabil va fi trecut. Cu fiecare zi, tot mai aproape de clipa în care își va ține pruncul în brațe - cât de minunat putea să fie totul!

Își amintea de coborârea pe aceea scară fără sfârșit ca de un lucru mai degrabă neplăcut - o îngrijoraseră urmăritorii, se știa despărțită de dragul ei Peruggio și îngropată, singură, în măruntaiele muntelui. Numai buna ei dispoziție dintotdeauna și voioșia contagioasă o făcuseră să nu se îndoiască de drumul ei și să meargă mereu mai departe, încrezătoare. Dar acum datele problemei se schimbaseră radical - de câte ori îi era somn și voia să ațipească sau o cuprindea oboseala, Peruggio se așeza pe câte o treaptă a scării și o lua în poală, rezemându-i capul pe pieptul lui, sau o lăsa să doarmă pe genunchii lui. Îmbrățișările lui îi țineau de cald, asta pe lângă faptul că el avusese prevederea să-i pregătească, înainte de a urca în munți, un termos cu ceai proaspăt, fierbinte. „Să tot urci”, gândi Serafina.

262

Își petrecu și a doua noapte în peșteră, se trezi vioaie iar în ziua următoare, pe la ora prânzului, Peruggio o ajuta să se extragă din gaura prin care intraseră – abdomenul ei proeminent se comporta iarăși ca un dop, hotărât s-o înțepenească în gura peșterii. Dar se descurcară și după două zile de întuneric, Serafina zări din nou un fir subțire de lumină solară furișându-se în crevasă, printre zăpezi. Vântul nu mai bătea deloc și totuși o izbi o senzație de frig mușcător.

-Ce ger e, iubitule, spuse Serafina.-Nu e mai rău ca altădată, doar că ți-a lipsit soarele și energia ta a

avut de suferit din cauza asta.Partea mai grea a drumului abia acum urma: jgheabul prelung,

înclinat la șaizeci de grade și acoperit cu gheață, pe care alunecarea în jos fusese o plăcere, numai că el trebuia parcurs în sens invers. Peruggio scoase din rucsac pioletul și colțarii Serafinei și o ajută să se echipeze, o treabă nu prea ușoară pentru că ea se înfofolise teribil.

-Ai putea fi sus într-o clipită, dragule.-Nici să nu te gândești! Atâtta timp cât nu dispun de o coardă

suficient de lungă ca să te extrag din crevasă, vom merge împreună.Serafina surâse. Îi plăcuse de mică acest mod de a se cățăra cu

pioletul și colțarii. Punctele în care ghearele colțarilor se înfigeau în gheață îi dădeau o senzație plăcută de stabilitate și siguranță. Iar când prima rază de soare îi atinse fața, începu să râdă cu toată gura, încântată ca de o joacă de copil. Dar pe măsură ce se apropiau de ieșirea crevasei, devenea tot mai tăcută și mai atentă.

-Ai obosit, iubito? întrebă Peruggio.-Nu, nici pomeneală. Doar că scanez ce se întâmplă afară, n-am

chef să ies pe buza prăpastiei și să mă trezesc cu niscaiva indivizi înarmați așteptându-ne, cu armele îndreptate spre noi. Mulțumesc, asta mi-a ajuns o singură dată!

-Și simți ceva suspect pe drum sau în jurul casei?-Nu, e liniște.-Foarte bine. Te previn că pe peretele căsuței noastre vei găsi o

inimă roșie, desenată cu sânge. Să nu te sperii.-Ceee...? Cine a…-Ulrich. A spus că n-a găsit altceva de scris prin împrejurimi, așa că

l-a pocnit în cap pe unul dintre indivizii care te-au atacat și a făcut rost de ceea ce el numește „o cerneală de cea mai bună calitate”.

-Incorigibil, bombăni Serafina. Sper că nu-și scrie și cărțile cu același soi de „cerneală”.

-Nu cred, deși s-ar putea să-l tenteze asta din când în când!După câteva ore de ascensiune cu pioletul în mână, se pomeniră pe

marginea crevasei, în plină bătaie a soarelui. Serafina se lăsă să cadă în zăpadă și rămase așa, întinsă, cu ochii închiși, până când simți că lumina strălucitoare a zilei îi pătrunde în fiecare colțișor al ființei.

-Nu-ți căuta propriile urme, dragostea mea. A fost o furtună teribilă și vântul le-a șters. Mai bine lasă-mă pe mine să merg în fața ta și voi face alte urme noi.

Serafina se învoi, mai ales că drumul era îngreunat de zăpada proaspăt depusă. Când văzu casa gri-șoarece profilându-se pe albul câmpiei

263

de la poalele munților, îi veni să danseze. Oricât de mult i-ar fi plăcut o viață plină de peripeții, ceea ce i se întâmplase în ultimele zile o răscolise și o făcuse să sufere de dorul căminului ei liniștit. Ajunși în fața casei, Peruggio avu voie să șteargă inima roșie de pe perete. Nu arăta rău, dar știind că Ulrich folosise în loc de cerneală sânge de om, era totuși un pic macabră. În fine, sosi și clipa îndelung așteptată când își regăsiră pernele colorate, baia caldă, fotoliile din rafie, tablourile de pe pereți și micile nimicuri pe care le aduseseră de la Sasca, de la „adevărata” casă.

Până când Serafina se răsfăța sub dușul cald, Peruggio scoase din rucsac cele trei plăci rectangulare de cristal verde, învelite în prețioasa lor pânză cu fire de aur și argint. Plăcile se îmbinau una cu cealată formând o suprafață netedă ca o foaie de hârtie. Textul fusese săpat în piatra dură, apoi adânciturile formate, umplute cu aur lichid. Pe fondul verde-închis, literele de aur se puteau citi cu ușurință. Serafina veni cu pași ușori, ștergându-și cu un prosop părul arămiu, din care se scurgeau picături de apă.

-Deci asta e piatra verde a cunoașterii, zise ea. Interesant! Aș vrea al naibii de mult să pricep cum funcționează. Bănuiesc că nu e ceva de genul lămpii lui Aladin, din care să iasă duhul și să-ți îndeplinească dorințele.

-Poți încerca, spuse Peruggio zâmbind.-Nu, dragule, singurul lucru pe care l-am dorit cu disperare în viață e

aici lângă mine. Serafina își strecură o mână pe după mijlocul lui, trăgându-l mai aproape de ea. Dar trebuie să existe o regulă clară și logică pe care, dacă o urmezi, piatra își va releva secretele. Mai avem timp până când va trebui să ne despărțim de tablele cunoașterii, ar fi cazul să aflăm cum funcționează. Altfel aș avea impresia că am cărat până aici degeaba micul nostru laborator științific.

-Păi nu e degeaba, iubito. Ulrich a promis că mai trece pe la noi, iar tu ai pus într-un borcan, la plecarea de la Sasca, spori de ciuperci. Mă gândesc c-ar trebui să înființăm o mică ciupercărie, nu de alta dar l-am scuti de pocnitul oamenilor în cap atunci când îl mai chinuiesc talentele de desenator.

Serafina zâmbi - băutura pe care o consuma de obicei Ulrich, un extract de ciuperci și o mulțime de alte ingrediente, având gustul, culoarea și proprietățile sângelui uman, fusese descoperită de ea însăși și de Giovanna în laboratorul de chimie din pivnița casei de la Sasca. Ulrich le dăduse, e drept, o mână de ajutor, pentru că fusese ucenicul unui alchimist cu secole în urmă și mânuirea vaselor Berzelius și a eprubetelor nu-i era deloc străină.

Peruggio trebui să admită că-i plăcea ideea Serafinei de a investiga funcționarea tablelor cunoașterii. Urma să se despartă peste câteva luni de unul dintre puținele artefacte care îi veniseră, străbătând distanțe uriașe și milioane de ani, din lumea strămoșilor lui și cercetarea acelor table nu putea decât să-i îmbogățească informațiile despre lumea pe care înaintașii o pierduseră pentru totdeauna. „Cândva”, își spuse el, „pruncul nostru se va dumiri că este diferit de oameni și va începe să pună întrebări. Eu am primit răspunsuri, la vremea mea, de la Ariana dar Ariana nu mai e decât o amintire. Ar trebui să știu să răspund la acele întrebări, chiar dacă m-am născut și am crescut aici pe Pământ”.

Dar acum în viitorul imediat avea ceva mai urgent de făcut - Serafina voia să știe tot ce discutaseră Peruggio și Ulrich în Țara de Foc. Așa

264

că ea se trezi instalată comod într-unul dintre fotoliile de rafie de sub tavanul mansardei, unul din locurile cele mai calde ale casei, cu o cană aburindă de ceai în mână, iar Peruggio se apucă să depene în cele mai mici detalii amintirea nopții petrecute într-un hotel dintr-un mic sat izolat, în plină furtună, la taclale cu un vampir.

-Prietenii sunt un lucru minunat, concluzionă Serafina după ce află totul. Ar fi bine să-i punem la curent cu cele întâmplate în ultimele zile, ca să știe că am găsit tablele și Mediatorul și-a îndeplinit misiunea. Avem oricum nevoie de ajutorul lui Ulrich, el e singurul dintre noi care a cercetat într-un laborator fenomene aflate la granița științei cu magia și mintea lui e mai puțin impregnată de raționalism decât a noastră.

-E așa cum a prezis spiritul din Lacul Zânelor, remarcă Peruggio. Ciudată mai e și magia locului aceluia! Fericirea noastră și misiunea mea sunt legate una de alta, așa cum ni s-a proorocit.

-Pentru ca fericirea să fie deplină, trebuie să mai treacă o jumătate de an, spuse Serafina mângâindu-și abdomenul. Oare de ce cred că lunile astea nu vor fi deloc monotone și lipsite de griji, acum că avem tablele?

Peruggio îi făcu șmecherește cu ochiul.-Ne vom descurca, nu uita că pentru asta s-au inventat prietenii.

265

Partea 3Întoarcerea

266

Cap. 26: RăzbunareaUlrich se ghemui la pământ și trase cu putere de inelul de fier,

ridicând capacul care acoperea intrarea pivniței. Venise pe înserat, sperând să-l găsească pe Steve în ascunzătoare - acesta nu ieșea decât după ce ultima licărire de lumină solară dispărea de pe cer. Se strecură în pivniță, puse capacul la loc și cercetă din ochi întunericul - Steve nu era de găsit pe nicăieri!

E puțin probabil ca vampirii să cunoscă ceva similar cu ceea ce oamenii numesc „un fior rece pe șira spinării” și totuși pe chipul lui Ulrich se așternu o expresie îngrozită. Nu putea decât să-și aștepte fiul, dar mintea lui, în acest răstimp, scotocea febril prin vechile legende și superstiții. Teoretic, Steve nu putea să moară în America Centrală, pentru că aici nu creșteau stejari pe care se cațără vâscul, deci lipsea cu desăvârșire materia primă pentru tradiționala țepușă. Da, dar dacă asta nu era decât o superstiție a vampirilor europeni și de fapt orice soi de lemn era bun pentru confecționarea armei letale, nu numai stejarul? Ulrich hotărî că n-avea rost să-și facă griji până dimineața - poate că Steve, mânat de sete, ieșise cu ceva timp în urmă, mai devreme decât de obicei. Își despachetă cufărul pe care-l lăsase în Haiti și extrase din el hainele în culori de camuflaj, maro cu verde, care peste zi puteau să-l ascundă în jungla deasă. Se schimbă, lăsându-și în cufăr îmbrăcămintea cumpărată în Țara de Foc și-și strânse pletele blonde, mult prea bătătoare la ochi, într-o basma. Redevenit un fugar prin pădurile nesfârșite, sări ușor până la chepengul pe care îl deschise pe dinăuntru, apoi plecă la vânătoare, chinuit de arsura pe care o simțea în gât.

În negura nopții, puterile vampirilor ajung la apogeu. Ulrich se strecura fără cel mai mic zgomot, alerga ca o mașină de curse și putea lesne scoate din rădăcini orice arbore care i-ar fi barat calea. Căută în junglă taberele unde dormeau peste zi bieții lucrători ai lui Carlos - paznicii, îmbuibați și masivi, constituiau un vânat numai bun. Iar dacă ei l-ar fi văzut și și-ar fi folosit mitralierele - cu atât mai bine, distracția ar fi fost completă. Lui Ulrich îi făcea plăcere să le vadă fețele îngrozite atunci când gloanțele ricoșau pe pieptul lui sau când le prindea din zbor și le arunca înapoi cu mâna goală. Acești oameni, care se considerau niște semizei numai pentru că aveau armele și puterea necesare ca să-i țină într-o continuă teroare pe muncitorii de pe plantații, constituiau cina ideală a lui Ulrich. Se îndreptă spre prima dintre tabere, aflată cel mai aproape de adăpostul lui subteran, dar o găsi pustie. Barăcile fuseseră arse și tot ce mai rămăsese erau stâlpii de beton pe care se mai țineau încă bucăți de sârmă ghimpată.

-Bravo, Steve, bine lucrat, deși mi-e îngrozitor de sete.Următoarele patru tabere pe care le vizită în desimea junglei

avuseseră aceeași soartă. Incendiile trebuiau să fi fost de dată recentă pentru că văzu în pădure destui nenorociți care rătăceau fără vreun țel. Ulrich se ascundea la vederea lor și-i lăsa să treacă în timp ce-și strângea pumnii până când deveneau dureroși. Se lupta cu tentația de a ataca acele umbre scheletice, pentru puținul sânge pe care îl aveau. Tot mai chinuit de sete, își continuă drumul până la o tabără care nu avusese soarta celorlalte. Sări

267

primul rând de garduri de sârmă și dădu un pumn în spate paznicului înarmat care se plimba printre cele două garduri. Acesta căzu la pământ fără să scoată un sunet și Ulrich se apucă să-i descheie tunica la gât. Îi astupă gura, ca omul să nu zbiere și-și înfipse colții în gâtul lui. După câteva înghițituri de sânge proaspăt, tamponă rana cu gulerul ca sa oprească sângerarea și trecu la următorul paznic. Pe cele patru laturi ale careului se plimbau patru indivizi și toți avură aceeași soartă. După ce-și potoli setea, mai trecu odată pe la fiecare, dându-i un pumn ca omul să nu-și revină prea curând și șterpeli cele patru arme, cu încărcătoarele lor cu tot.

La cele patru colțuri ale taberei fuseseră ridicate foișoare din care santinele înarmate priveau atent fiecare mișcare. Acum, uneia dintre santinele i se păru suspect că nu vede paznicii plimbându-se și nu le aude pașii. Coborî din foișor, găsi paznicul întins pe jos și dădu alarma.

Ulrich ar fi putut să-l împiedice să urle, dar îi convenea diversiunea. Celelalte trei santinele alergară să vadă ce se întâmplă iar el, în absența supraveghetorilor, trecu de al doilea rând de garduri și se strecură nevăzut în tabără. Adună o grămăjoară de lemne, le dădu foc cu bricheta, apoi descărcă în foc toate încărcătoarele armelor.

-Ador artificiile, murmură el abia auzit.La adăpostul clădirilor, se furișă afară din tabără fără ca cineva să-l

fi observat. Cele patru santinele stăteau tot adunate la căpătâiul paznicului, până când auziră zgomotele exploziilor și văzură limbile de flăcări înălțându-se și cuprinzând una dintre barăcile de lemn. Urlând îngroziți, oamenii se buluciră afară pe poartă, abandonându-și confrații și fugind în toate direcțiile. Ulrich îl ajuse pe unul din ei și-l opri cu un pumn.

-Dacă vrei să rămâi în viață, spune-mi, ai văzut un om alb, foarte palid, pe aici?

-Demonul, șopti omul, înghețat de spaimă. Vrăjitorul a făcut țăruși de lemn, dar toți au râs, au spus că mitralierele sunt mai bune.

-Știi unde e acum acel demon?-Nu.-Ai noroc că te-ai întâlnit cu mine, nu cu el. Dacă fugi și nu te mai

întorci niciodată în regiune și în slujba lui Carlos, scapi cu viață. Ai înțeles?-Da, domnule!Ulrich îl ridică în picioare pe individul mult mai înalt și mai masiv

decât el, îi expedie un bobârnac între omoplați și-i dădu drumul.-Haide, fugi, nu mai pierde vremea!Omul se împletici, făcu câțiva pași, apoi duse mâna la armă și

începu să tragă. Gloanțele ricoșau pe lângă atacator sau se loveau de pieptul lui și îi cădeau la picioare, turtite și deformate.

-E demonul, e demonul urlă omul panicat.Voi să fugă, dar Ulrich se postase deja în fața lui.-Pentru că nu m-ai ascultat, vei suporta consecințele!Îi frânse țeava armei ca pe niște vreascuri și-i rupse gulerul cămășii,

dezgolindu-i gâtul. Abia acum urletele omului se întețiră și-și atinseră apogeul când colții lui Ulrich îi sfâșiară pielea gâtului.

Vampirii pot mușca fără ca acest lucru să doară sau să facă răni adânci. Dar Ulrich văzuse ceva oribil, ceva ce-l umpluse de scârbă: pe cei patru mercenari din foișoare fugind și abandonându-și camarazii în voia

268

focului, fără să verifice dacă mai trăiau sau nu. Bău cu ciudă câteva înghițituri de sânge, în timp ce omul continua să zbiere și să se zbată, apoi îl abandonă. Acesta o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi. Ulrich se întoarse în tabăra arzândă, unde pumnul lui hotărât îi culcase la pământ pe cei patru paznici. Aceștia nu-și reveniseră din leșin, iar focul se apropia de ei. Alergând printre flăcări, Ulrich îi culese pe toți patru și-i târî în pădure, departe de foc.

-Pentru asta să-i mulțumiți Mediatorului. V-am cruțat viețile, atunci când amicilor voștri nu le-a păsat de ele. Și tot pe noi ne numiți demoni! Rușine!

Focul era vizibil de departe, iar vampirul nu avea chef să se confrunte cu o eventuală echipă de pompieri. Dispăru în noapte și se duse la ascunzătoarea de sub pământ, pe care o ocupa împreună cu Steve. Odată ce-și stinsese setea, redeveni individul calm și rațional dintotdeauna. Își examină hainele cu grijă - nici o picătură de sânge nu trebuia să-i păteze ținuta, doar era vampir, nu o sălbăticiune a pădurii. Eleganța și mâncatul civilizat erau două reguli pe care nu le încălca decât în cazuri extreme. Întins pe jos în adăpost, se apucă să cugete la cele aflate. Îl îngrijora vrăjitorul - indiferent dacă era crezut sau nu, dacă dispunea de puteri magice sau era un șarlatan de rând, în mod clar știa câte ceva despre existența vampirilor și despre modul de a scăpa de ei. Iar faptul că oamenii strigaseră „demonul” era un indiciu că mercenarii lui Carlos aveau o idee despre forțele cu care se confruntau.

Ulrich decise că trebuia să fie cu ochii în patru - chiar dacă forța și viteza lui erau cu mult superioare celor umane, Carlos avea resurse să adune foarte mulți oameni. Deocamdată însă nu putea face altceva decât să-l aștepte pe Steve până la răsăritul soarelui, apoi urmau să discute și să pună împreună la punct un plan de bătaie. Ulrich puse mâna, cam fără chef, pe ghidul de conversație englez-creol - era singurul lucru cu care putea să-și omoare timpul și tot nu avea altceva mai bun de făcut. Auzul lui fin prinse pași prin pădure, pași de om și de sălbăticiuni, dar nu-și luă osteneala să verifice ce se întâmpla afară. Adăpostul era sigur și nimeni n-ar fi bănuit prezența unui demon printre ruinele casei de vânătoare.

Pesemne că ațipise, pentru că îl trezi bufnitura cărții care îi scăpase din mână. Trase cu urechea - nu se auzea nici un zgomot suspect și nici nasul nu-i aduse miros de om. Prudent, deschise capacul de la intrarea pivniței și privi afară - pădurea se luminase, soarele răsărise de ceva vreme. Iar Steve nu era nicăieri...

Ulrich simți un val de panică - pe o rază de mulți kilometri, acela era singurul adăpost perfect, unde lumina soarelui nu putea pătrunde. Steve fie fusese găsit de una din țepușele vrăjitorului, fie plecase în altă parte - dar unde? Omul pe care ar fi trebuit să-l ucidă era Carlos și vampirii nu-și abandonează nici prada, nici ideile răzbunătoare. Ulrich ieși din ascunzătoare și începu să rătăcească încoace și încolo prin pădure, căutând urme și mirosind aerul. Nicăieri nu regăsi mirosul lui Steve sau al unui alt vampir. Ar fi putut să se ducă într-un oraș sau o localitate mai mare, dar în Haiti turiștii sunt rari și străinii – priviți cu suspiciune. Pădurea îl ascundea, dar nu-i oferea informațiile de care avea nevoie. Își putea schimba cu ușurință înfățișarea, însă din albă, pielea lui nu avea cum să devină creolă, nici măcar cu fardurile Giovannei. Iar ziua, șansa de a păcăli oamenii era minimă.

269

Haiti nu este o țară foarte împădurită - în multe locuri doar cioturile uscate sunt martorele tăcute ale defrișărilor masive. Așa încât, în rătăcirile lui, vampirul ajunse la marginea pădurii. Ceea ce văzu era un zid înalt din piatră și cărămidă, care se întindea pe kilometri, urcând și coborând pe terenul vălurit. Între zid și pădure era o fâșie de teren pe care nu se zărea nici o tufă sau un copac, nici o piatră îndărătul căreia cineva să se poată ascunde.

-Interesant, își spuse Ulrich. Oare ce s-o afla de partea cealaltă a zidului?

Ochii lui observară de la mare distanță videocamerele montate pe zid. „Închisoare sau Banca Națională”, gândi el. „Dar câtă mai bucata de pământ!”. Se apucă să înconjoare zidul și constată că treaba asta îi lua teribil de mult timp. „Drace (scuzele mele, șefu') nu voi ajunge la ascunzătoare pe înserat. Doar dacă...”. Se opri pe loc, mirat de propria idee. „Doar dacă nu am dat cumva tocmai de reședința lui Carlos, iar Steve nu e înăuntru”. Ipoteza era perfect plauzibilă - nu se ascunsese Steve în subsolul Muzeului de Antichități din Cairo, ca să se afle în centrul evenimentelor? Încântat de ideea care îi venise, Ulrich găsi în fine ceva folositor de făcut - trebuia să descopere o poartă în acel zid interminabil.

Terenul era înconjurat pe trei părți de pădure, dar norocul îi surâse. Ajunse pe latura zidului care dădea spre câmpie în amurg, după ce soarele apusese și lucrurile căpătaseră contururi incerte - iar către această latură a zidului ducea un drum. Pe drum se găsea un autobuz hârbuit, cu geamurile mânjite cu vopsea, astfel ca pasagerii dinăuntru să nu poată ști cu exactitate traseul parcurs. „Sunt totuși deținuți”, decise Ulrich. „Ce caută la închisoare un băiat de ispravă așa ca mine?” În zid se deschise o poartă și doi paznici înarmați cu mitraliere perchiziționară autobuzul, după care îi făcură semn să intre.

Vampirul rămase afară, așteptând. Nu numai videocamerele îl încurcau, dar și proiectoarele puternice de pe zid care se aprinseră înainte chiar ca soarele să apună. Fâșia de pământ din jurul zidului era luminată ca ziua. Ulrich deveni curios - peste ce anume dăduse la marginea pădurii?

Autobuzul ieși din curte după vreo jumătate de oră. De-acum era beznă adâncă, numai în jurul zidului stăruia lumina albă a reflectoarelor. Grijuliu să nu fie zărit, Ulrich pândi momentul în care autobuzul se depărtase îndeajuns de sursele de lumină, apoi sări din mers pe acoperișul mașinii. Chiar dacă ar fi făcut un zgomot teribil, motorul rablei putea să acopere o fanfară, așa încât orice prevedere era de prisos.

Autobuzul se hurducă pe vreo douăzeci de kilometri de drum execrabil, până ajunse într-un sat. Acolo, din el coborâră patruzeci de persoane - erau oameni liberi, creoli, în majoritate femei, care se răspândiră pe străduțele satului. Ulrich ochi o fată frumoasă, cu o fustă neagră înfoiată și o bluză albă, care mergea printre clădiri sigură de sine, fără teamă de întuneric și fără să privească îndărăt. Vampirul îi ieși în cale, după ce-și lăsase pletele blonde să fluture în bătaia vântului.

Cine a scornit că vampirii sunt niște seducători înrăiți n-a vorbit în van. Au capacitatea de a fermeca pe oricine, mai ales persoanele de sex opus, care le găsesc frumusețea palidă irezistibilă. E drept că unii sunt niște scursori cu nimic mai plăcute la vedere decât un cadavru pe jumătate descompus, umblă îmbrăcați în zdrențe și sunt mereu pătați cu sânge,

270

asemenea fiarelor. Dar ceilalți se îmbracă îngrijit, chiar elegant, iar mișcările agile ale trupurilor îi fac să arate bine în orice haine. Majoritatea au fost transformați de tineri și și-au păstrat tinerețea chipului, neatinsă de trecere anilor, iar peste trăsăturile lor frumoase plutește mereu un aer de enigmatică melancolie care le dă o aură de mister. Ca toți prădătorii, au grijă să nu emane nici un miros neplăcut, care le-ar putea avertiza prada. Nu transpiră, iar unii din ei nu ratează niciodată ocazia unei băi bune, profitând de acele avantaje ale civilizației care nu existaseră pe vremea lor. Mirosul lor natural este de vechi și uscat, ceva în genul cărților de demult sau al pergamentelor. Secolele de existență îi fac să aibă în zestrea de comportament o politețe fără egal în zilele noastre. Într-un cuvânt, sunt niște arătări sexy, de care nu poți fugi nici dacă ai vrea - dar majoritatea celor care au de-a face cu ei, nu vor și știu bine de ce.

-Bună seara, frumoaso!Fata făcu câțiva pași în spate, speriată și neîncrezătoare. Bărbatul

care apăruse din senin în fața ei putea fi luat drept un înger - luna care răsărise dădea reflexe de argint părului său blond și-l aureola cu un nimb strălucitor în jurul frunții. Văzând chipul temător al fetei, Ulrich se aplecă spre ea și-i înlănțui privirea cu ochii lui liliachii. Fata se liniști instantaneu.

-Nu-ți vreau răul, continuă Ulrich cu o voce plăcută și melodioasă. Tot ce încerc e să regăsesc un prieten despre care cred că a intrat pe poarta pe care a ieșit autobuzul vostru, acum câteva zile, iar de atunci nu mai știu nimic de el. Mă poți ajuta cumva?

-Să nu-ți faci iluzii, vorbi fata. Probabil prietenul tău e mort.Ulrich se strădui din greu să rămână serios, auzind o asemenea

afirmație. Ar fi fost cinstit să-i spună că prietenul lui e sigur mort, de un an de zile, dar fata tocmai devenise un pic mai încrezătoare și el nu voia s-o sperie.

-De unde știi asta cu atâta siguranță?-Carlos nu-i cheamă la el decât pe cei cu care face afaceri sau pe

cei de care vrea să scape. Iar acolo nu poți intra neinvitat.„Aha, Carlos”. Vampirul făcu un efort serios să-și păstreze chipul

impasibil, însă de fapt jubila.-Dar tu intri și ieși fără bătaie de cap, nu?Fata surâse.-Da, dar eu sunt una din menajerele palatului. Autobuzul ne ia din

sat în fiecare dimineață la șase și ne lasă acasă la zece seara.-E o slujbă care-ți mănâncă o grămadă de timp, observă Ulrich.-Și plătită rău, adăugă fata. Numai că nu poți să refuzi – suntem cu

toții la mila lui Carlos.-Deci cunoști bine palatul?-Da, lucrez acolo de opt ani și am fost în fiecare încăpere unde ni se

permite să intrăm.-Sunt și încăperi în care nu puteți intra?Fata se scutură, ca apucată de un frison.-Subsolul, pivnițele. Acolo se spune că ar fi închisoarea stăpânului

și sala de tortură. Nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva!-Și e pază peste tot?-Oh, pază e puțin spus! În fiecare loc patrulează oameni înarmați și

mai e și sistemul video de supraveghere și detectoarele de prezență care

271

simt căldura corpului. Numai în subsol și în biroul stăpânului nu sunt camere video.

-Desigur, înțeleg, făcu Ulrich. Acolo se discută lucruri secrete…Fata aprobă, dând din cap.-Când intrăm în schimb și când ieșim ne perchiziționează, iar șeful

pazei e un diavol. E cel mai rău dintre toți!Chiar și la lumina lunii, chipul creol al fetei roși. Nu era greu de

imaginat soarta bietelor menajere tinere, rămase singure cu acel diavol.-Deci palatul e păzit strașnic, zise Ulrich. Asta peste zi, presupun.

Noaptea, oamenii mai au nevoie și de somn…Fata îl contrazise.-Nu, domnule, noaptea e altă echipă de pază, sunt mereu oameni

înarmați acolo. Iar de când vrăjitorul îi tot dă înainte cu demonul, paza de noapte s-a întărit. Știți, șamanul spune că demonii nu pot ieși la lumina zilei.

-Voi credeți asta? întrebă mirat Ulrich, cu un zâmbet ironic în colțul buzelor.

-Stăpânul îl crede pe vrăjitor dar noi cei din sat nu ne încredem în magia omului alb. Vrăjitoarea noastră e mama Tia – să nu mă spui nimănui, domnule, că-mi faci mult rău cu asta, dar ea e singurul om care cu adevărat poate chema spiritele morților și care știe să aprindă focul din pământ. Lucrează la stăpân, ca noi toți, dar șamanul i-a transformat soțul și fiii în zombi. Au rătăcit prin pădure, biete ființe moarte fără suflet, până când au fost găsiți fără suflare pe plantație. De atunci mama Tia face vrăji întunecate, ba chiar ne-a proorocit că necuratul va veni să-l ia pe stăpân, mai curând decât am crede. Ne-a spus chiar să nu ne temem de demon, pentru că ea nu se teme.

-Tu l-ai văzut pe demonul ăsta? Cum e?-Nu, domnule, nu l-a văzut nimeni. Demonii se mișcă atât de repede

încât oamenii nu-i pot vedea. Dar dacă aș da de el…Fata tăcu.-Ce ai face?-L-aș ajuta în tot ce face, domnule, șopti ea. Mai rău decât stăpânul

și șeful pazei nu are cum să fie.-Ce caută un demon într-un palat?-Nu știu, domnule. Vrăjitorul a spus că vrea să bea sângele

stăpânului, dar eu nu cred. Din tot satul nostru n-a fost nimeni atacat și noi ieșim adesea noaptea din case.

Privind mereu în ochii fetei, Ulrich se aplecă și-i luă mâna, apoi o duse galant la buze. Mirosea din greu a săpun de rufe și detergenți, acoperind aroma naturală a sângelui ei.

-Mulțumesc, frumoasă fată. Spune-mi, dacă într-o zi Carlos ar dispărea sau ar fi găsit mort, ce ai face? În fond, depindeți cu toții de el, întreg satul.

-Aș pleca la oraș sau aș traversa insula până în Republica Dominicană. Acolo sunt mulți turiști și se caută mereu cameriste pentru hoteluri. Atât timp cât am două mâini harnice, nu voi muri de foame. Dar înainte de asta, dacă lui Carlos i s-ar întâmpla ceva rău, am sărbători cu toții, tot satul, trei zile încheiate.

272

-Mulțumesc, spuse încă o dată vampirul, trecându-și o mână prin fața ochilor fetei. Acum vei uita că această discuție a avut loc.

Fata clipi des, ca omul care se trezește din somn. Se întrebă de ce se oprise în acel loc, pentru că nu văzu pe nimeni în jur – Ulrich dispăruse mai devrme, înghițit de negura nopții.

Când fata intră într-una din case, blondul era deja la kilometri distanță. Nu-l chinuia setea, se ospătase bine cu o noapte în urmă. Dar căuta o altă așezare omenească, iar în așezare o prelată neagră. Să o fure din satul de unde pleca autobuzul, ar fi fost bătător la ochi. Se întoarse în sat cu obiectul dorit, se urcă pe acoperișul autobuzului și se înveli cu totul în bucata de pânză cauciucată pe care o adusese cu sine. Observator atent, băgase de seamă că paznicii se urcaseră în autobuz și priviseră roata de rezervă agățată pe spatele mașinii, dar nimănui nu-i dăduse prin cap să controleze prezența unui eventual călător clandestin aflat deasupra. Probabil oamenii își spuneau că drumul plin de gropi ar fi venit de hac oricărui ins cățărat pe acoperiș. Dimineața la șase încă nu se crăpa de ziuă, deci avea mari șanse să treacă de zid fără să declanșeze vreun sistem de alarmă.

Până la plecarea autobuzului, n-avea decât să doarmă. Când dorm, vampirii sunt efectiv morți și se mișcă tot atât de puțin ca oricare alt mort. Nu era nici un pericol să se întoarcă pe o parte și să alunece de pe autobuz, așa încât Ulrich verifică încă odată că era bine acoperit de prelata neagră și adormi. Se trezi când mașina se puse în mișcare – călătorise altă dată mai comod de atât, fără zgomot infernal și fără hurducături, dar nu era momentul să facă nazuri. Își scoase capul de sub prelată abia după ce trecu de poartă – ar fi putut lesne anihila paznicii, dar era convins că videocamerele filmau totul și că pe undeva prin palat exista o încăpere din care agenții de pază monitorizau orice mișcare. „Ce vremuri am apucat”, gândi Ulrich, „nici o șansă să sugrumi pe careva fără să fii filmat. Zău că omenirea a luat-o razna”.

Deveni atent la peisajul care, odată intrat pe poartă, se modificase radical. Întâi de toate drumul de pământ fusese înlocuit de o șosea bine asfaltată și călătoria devenise cu mult mai lină. Apoi locul câmpiei dezolante îl luase un parc franțuzesc cu alei întreținute de grădinari pricepuți, care se întindea pe o suprafață enormă. Bazine, fântâni, statui, parcul avea de toate. Autobuzul opri lângă alte patru vehicole de același soi, la fel de rablagite. Ulrich pricepu că personalul era adunat din mai multe sate și adus la intervale de timp care să permită paznicilor să perchiziționeze minuțios fiecare mașină și fiecare pasager. „Asta înseamnă două sute de menajere care muncesc zi de zi, câte șase zile pe săptămână, șaisprezece ore pe zi. Ce cocină de porci ține Carlos ăsta, de are nevoie de atâtea femei de serviciu?” se întrebă Ulrich. Privind palatul, se lămuri – dacă nu fusese niciodată la Versailles, știa totuși cum arată. „Cocina” lui Carlos era o copie de dimensiuni cu nimic mai modeste decât originalul. „E o rușine”, gândi blodul, „pentru o țară atât de săracă”.

Spre deosebire de magnificul palat al Regelui-Soare, cel de aici avea un demisol cu geamuri mici, care se deschideau aproape de pământ. Profitând de vânzoleala menajerelor care părăseau autobuzul, Ulrich sări de pe acoperișul acestuia și intră pe unul din geamuri. Trebuia să se grăbească, pentru că se apropiau zorile și el devenea peste zi mult mai uman – pierdea o

273

parte semnificativă din viteza care noaptea îl făcea să se deplaseze fără a fi observat.

Nimerise într-o magazie cu mături, mopuri, mănuși de cauciuc și cutii cu detergenți. Ieși pe ușă, atent să nu intre în raza videocamerelor și se mișcă fulgerător pe coridorul plin de femei de serviciu. Găsi o scară care ducea în jos, blocată de un grilaj de fier forjat, frumos lucrat dar extrem de solid. „Dacă îl îndoi acum, va trebui să rămân în subsol, pentru că ziua nu am forța să modelez fierul cu mâinile goale. Da, dar în subsol parcă nu pot fi urmărit la fel ca aici”. Apoi nasul sensibil îi aduse un miros care-l făcu să se decidă instantaneu – într-unul dintre beciuri se afla un alt vampir. Ulrich îndoi barele grilajului de parcă ar fi fost din plastilină și se strecură prntre ele. Ca să-și ascundă trecerea, le puse la loc, de astă dată depunând eforturi imense.„A răsărit soarele, fir-ar el să fie”, bombăni vampirul în gând.

Subsolul nu avea nimic spectaculos – o succesiune de încăperi de beton, fără geamuri, care toate se deschideau într-un coridor central, străbătut de un sistem complicat de țevi și conducte. Ușile erau descuiate, nu exista sistem electronic de supraveghere, așa că Ulrich apăsă pe câteva clanțe la întâmplare. Ceea ce văzu în dosul acelor uși masive de fier, ca de temniță, îl scârbi – în multe locuri dalele pavajului erau pătate cu sânge. Mirosul familiar de cărți vechi și flori uscate devenea tot mai puternic pe măsură ce se apropia de o ușă aflată pe mijlocul coridorului. Pentru un om, era o adiere slabă a unei urme de miros, mai mult o părere. Dar pentru un vampir, era semnul evident că un confrate cu aceeași natură se află pe undeva prin preajmă. Ulrich deschise ușa dar nu apucă să facă doi pași în încăpere când se simți luat în brațe cu o afecțiune aproape umană. Apoi, rușinându-se, Steve lăsă capul în jos – fusese om cu prea puțin timp în urmă ca să fi uitat toate obiceiurile omenești.

-Iartă-mă, creatorule, dacă…-Fii serios, îl întrerupse Ulrich. Mă bucur să te revăd. Spune-mi cum

și când ai intrat, povestește-mi totul. Avem timp toată ziua.-Sunt aici de patru zile, răspunse Steve. Am intrat într-o seară când

paznicii perchiziționau unul dn autobuzele care se pregăteau să iasă. De atunci oamenii lui Carlos mă vânează într-una, pentru că, oricât de repede ne-am mișca noi, camerele video tot ne filmează și imaginea poate fi înghețată pe ecran și analizată în detaliu. Ei știu că e un demon în castel, dar la imensitatea asta de clădire, găsește acul în carul cu fân! Atât că nu pot ieși, pentru că am prins o discuție între doi paznici și am aflat că șamanul a cerut să se agațe usturoi la poartă și stâlpii să fie stropiți cu apă sfințită.

-Eu am intrat pe acoperișul autobuzului, răspunse Ulrich. Apa sfințită nu ne poate face rău, atât timp cât nu e turnată peste un obiect de argint destul de ascuțit ca să ne taie capetele. Iar usturoiul miroase îngrozitor, asta e perfect adevărat, dar nici unii oameni nu se împacă prea bine cu mirosul lui. Imaginează-ți un tip cu picioarele nespălate de o lună și vei trece ușor pe lângă porțile alea cu usturoiul înșirat pe ață și agățat de stâlpi. În fond, e destul de inofensiv. Tu ai dat foc taberelor lui Carlos?

-Da, recunoscu Steve. Nu-l pot ucide fără să-l fac să sufere - și eu am suferit câinește din cauza lui, iar pe el nimic nu-l doare atât de rău ca o pierdere de bani. Mi-au mai rămas trei tabere și adio, recoltă!

-Două, îl corectă Ulrich. Alaltăieri noapte m-am ocupat eu de una.

274

-Două să fie, atunci. Mulțumesc!-Nu e riscant să rămâi aici?-Am o treabă, făcu Steve. Noaptea când paznicii nu mă văd, dau

târcoale sălii de supraveghere. Am de gând să deconectez videocamerele și să leg la monitoarele din sală vechile imagini în care nu se întâmplă nimic. Știi, le-am găsit arhivate pe niște CD-uri, aici în subsol.

-Te pot ajuta, hotărî Ulrich. Mă voi duce să incendiez în locul tău ultimele două tabere, după care mă întorc aici. La noapte plec iar mâine dimineață voi reveni, tot cu autobuzul, ca și azi.

-Bine, creatorule, așa să fie. În Antarctica totul e în ordine?-Da, echipa plecată după Serafina și Peruggio a fost anihilată.-I-ai ucis?-Nu, eu nu ucid oameni. Și oricum n-ar fi fost nevoie, Dumnezeu s-a

ocupat de ei – sunt morți cu toții. Va trebui să vizitez o mănăstire după tot ce s-a petrecut.

-Ești nebun? Adică, scuză-mă, noi putem intra în astfel de locuri?-Habar n-am, recunoscu Ulrich, dar e nevoie s-o fac și pe asta,

cineva drag mă așteaptă acolo. Te voi ține la curent cu mersul lucrurilor.Steve rămase mirat auzind ciudata intenție a blondului, dar nu mai

zise nimic. Respectul față de creator îi impunea să nu-l descoasă.Își petrecură ziua dormind și stând de veghe cu schimbul. După

apus, Ulrich se strecură afară precum venise. Să găsească noaptea în junglă cele două tabere era o joacă de copil pentru el. Mirosul de om îl conduse de-a dreptul spre paznicii pe care îi puse la pământ fără bătaie de cap, lăsându-i în viață cu condiția să plece din zonă. Apoi aprinse barăcile care noaptea erau pustii - știa că lucrătorii nu se vor întoarce acolo niciodată.

Dimineața îl regăsi pe Steve în aceeași pivniță unde-l lăsase cu o seară înainte.

-Ți-ai petrecut noaptea cu folos? îl întrebă pe acesta.-Da. Supravegherea video a fost scoasă din funcțiune, ne putem

mișca în voie prin toată clădirea. Iar paznicii nu știu nimic, ei continuă să se uite la niște imagini vechi.

-Bine, atunci la noapte…-Da, făcu Steve mulțumit. E timpul să plătească pentru tot!Ulrich ar fi vrut să urce chiar atunci în biroul lui Carlos, ca să vadă

fața acestuia când urma să fie anunțat că toate taberele i-au fost incendiate și „zombi” cu care-și muncea plantațiile fugiseră. Dar grilajului de fier nu-i putea veni de hac decât după lăsarea întunericului, așa că trebui să-și piardă ziua nefăcând nimic.

-Mi-e dor de Giovanna, zise el într-un târziu.-Și mie de Amber, veni răspunsul lui Steve, ca un ecou. Când Carlos

nu va mai exista, nu-mi va mai fi atât de sete? Voi putea merge s-o văd?-Din păcate îți va fi sete întotdeauna. Te-am avertizat doar, știai

dinainte că pentru asta nu există leac. Iar Amber are același sânge cu tine – tentația va fi îngrozitor de mare și mi-e teamă că nu-i vei putea rezista. Crede-mă, existența ta ar deveni un coșmar dacă ai ucide-o pe sora ta. În afară de asta, ar trebui să-l omori și pe John Smith, fostul tău șef, pentru că o protejează ca un câine de pază. Ceva mai rău decât regretele nu există pentru un vampir – noi nici măcar nu ne putem sinucide!

275

-Îți mulțumesc că ai fost sincer cu mine. Dar de-aceea, eu tot vreau s-o văd pe Amber, chiar dacă înainte de asta îi voi pune un țăruș în mână lui John și-i voi da instrucțiuni cum să-l folosească.

-Alegerea ta, oftă Ulrich. Mi-ar părea rău să te pierd, pentru că te-am îndrăgit și te consider copilul meu, chiar dacă nu ești asta în înțelesul uman al termenului. Aș rămâne foarte singur fără tine.

-Ai o iubită, observă Steve.-Da, pe care în ultimele luni am neglijat-o ca să te ajut în privința lui

Carlos. Acum mă întreb dacă n-am supărat-o prea rău și dacă mai vrea să audă de mine.

-Se apropie Crăciunul, oamenii iubesc asta. Fă-i un cadou de împăcare!

-Aș vrea să fie atât de simplu, oftă Ulrich. Cât timp am stat cu tine, m-am dezobișnuit de sângele sintetic. În jungla de aici, cu secăturile lui Carlos la îndemână, n-am avut nici un fel de remușcări, dar va trebui să mă întorc între oameni și eu sunt iarăși agresiv ca acum o sută de ani. Nu-mi place asta, dar nu am ce face – e efectul sângelui uman pe care-l beau în ultimul timp. Nu știi cât de greu e să-ți schimbi alimentația după ce ai dat iarăși de gustul sângelui de om. Oamenii au la îndemână psihologi și consilieri când decid să se lase de droguri, de alcool sau de tutun, au sanatorii și medicamente. Noi nu avem nimic, în afară de propria voință. Suntem pedepsiți pe vecie!

Steve clătină din cap a neîncredere. Își amintea de gustul sângelui sintetic băut la Sasca – fusese, fără îndoială, echivalentul supei reci din existența lui umană și-l sleise de puteri.

-Tu ai măcar prieteni, remarcă el. Vorbește cu Serafina și Peruggio, sigur te vor înțelege și te vor ajuta într-un fel sau altul.

-Ei au grijile lor acum, cu sarcina Serafinei. Și nu știu dacă poți explica așa ceva unor oameni – în fine, unor persoane – care nu dezvoltă dependență față de nimic.

-Încearcă, făcu Steve. Vorbește cu Peruggio și întreabă-l cum s-ar descurca el dacă ar trebui să trăiască într-un loc unde plouă fără oprire, săptămâni și luni în șir. Sunt sigur că ar înțelege situația ta.

-Poate, murmură Ulrich vizibil prost-dispus. Îl îngrijora noaptea care urma să vină - știa de ce carnagiu sunt în stare vampirii nou-născuți și cât de contagioasă e nebunia provocată de vederea sângelui. Iar el avea de respectat o promisiune făcută unui prieten care părea acum la ani-lumină distanță.

Cap.27: Oameni și demoniZiua trecea în pași de melc. Parcă niciodată orele nu se târâseră

mai încet ca acum. Ulrich îl invidia pe Steve – acesta reușea să adoarmă fără probleme peste zi, oricând și oriunde. „Deh, e doar un copil”, își spuse blondul. Dar în curând Steve fu trezit - auzul vampirilor e extrem de sensibil, iar zgomotele care ajungeau până la ei ar fi trezit pe oricine. Niște oameni coborâră pe coridorul de la subsol.

276

-E neobișnuit, șopti Steve. De când sunt aici, n-a venit nimeni ziua. Oare ne vor găsi?

-Asta n-ar fi o problemă. Până și în timpul zilei, dacă ne-am hrănit destul în ultima vreme, suntem mai puternici decât oamenii. Armele lor nu ne pot face nici un rău. Dacă ne găsesc, le tragem o mamă de bătaie care să-i amețească bine, iar seara le ștergem amintirile.

Ulrich asculta atent, deși nu era nevoie de asta - paznicii făceau zgomot cât o cireadă de bivoli.

-Merg ca elefanții, remarcă vampirul. Și târâie ceva pe jos.-Sau pe cineva, adăugă Steve. Mirosul de sânge e foarte puternic,

ca și cum ar căra un rănit.-Ai dreptate. Nu știu cine e sau ce a făcut omul ăla, dar am chef să-l

ajut. În mod sigur paznicii lui Carlos nu s-au purtat cu mănuși cu el. Steve înghiți în sec.-Ți-e sete, fiule? Va trebui să rabzi, probabil îl vor închide într-una

din hrubele de lângă noi și-i vom simți mirosul sângelui toată ziua. Dar omul nu ne-a făcut nici un rău, nu merită să-l atacăm.

-Mi-e sete, într-adevar, dar gâtul nu mă arde ca atunci când am înaintea mea pe unul din paznici. Voi ști să mă stăpânesc.

Se auzi o ușă scârțâind, apoi tropăitul paznicilor.-Are cineva cheia de aici? întrebă unul.-Fii serios, e legat fedeleș. Și mai e și grilajul de pe scara spre

demisol, de ăla nu poate să treacă. Am verificat grilajul de trei ori în ultimele două zile, e mereu încuiat. Nici pasărea cerului nu trece pe acolo.

Urmă o bufnitură - zgomotul unui corp căzând - apoi pașii se îndepărtară.

Ulrich așteptă până ce liniștea mormântală se restabili în subsol. Când vorbi, o făcu pe un ton abia șoptit:

-E chiar lângă noi și bestiile au lăsat ușa descuiată. Mă duc să arunc o privire.

-Vin și eu, se oferi Steve.-Rămâi unde ești. S-ar putea să fie cam mult sânge în jur și eu mă

stăpânesc mai bine. Blondul bătu cu mâna în peretele de beton. Se auzi un mormăit. -Aha, e conștient dar are un căluș în gură. Bine, știm măcar cum

stăm. Steve, așteaptă-mă aici!Ulrich ieși pe ușă fără să facă nici cel mai mic zgomot. Aruncă o

privire pe coridorul pustiu și intră în încăperea din drepta celei în care se ascunseseră el și Steve. Văzu un individ într-un colț, împachetat literalmente în sfoară. Aceasta fusese strânsă îngrozitor, intrându-i omului în carne și provocându-i dureri atroce, la fiecare respirație.

-Am venit să te ajut, spuse Ulrich în creolă. Promite-mi că nu faci gălăgie, pentru că sunt și eu neînarmat și n-am chef să se întoarcă paznicii. Ai înțeles?

Omul făcu semn din cap că înțelesese.-Nu te apuci să zbieri, da? Acum îți scot cârpele din gură, dar să stai

liniștit.Omul nu se mișcă și Ulrich îi scoase călușul, apoi rămase

înmărmurit, privindu-l cu mirare.

277

-Hei, eu pe tine te știu! Ești pilot de elicopter, ai fost recent până în Antarctica și înapoi în Țara de Foc.

În ochii prizonierului se citi spaima.-Nu vreau să-ți fac rău, reluă Ulrich. Am intrat aici prin efracție, ca sa

zic așa, nu sunt de-al casei și abia aștept să-mi povestești ce ți s-a întâmplat după acel zbor cu peripeții, dar mai întâi să te scap de sfori. Nu am un cuțit sau ceva de soiul ăsta, va trebui să ți le tai cu dinții, iar dinții mei sunt teribil de ascuțiți. Nu te mișca, bine? Nici n-ai idee cât mi-e de greu!

Omul îngheță simțind atingerea rece a mâinilor blondului. Acesta se aplecă spre încheieturile prizonierului, care începuseră să se învinețească. Îi ridică mâinile și văzu sforile îmbibate cu sânge – simți că gâtul îi ia foc, se îndepărtă o clipă și se concentră. În minte îi reveniră imagini familiare - casa de la Lacul Dracului, Giovanna, Serafina, Peruggio... degetele mâinii lui Peruggio emițând lumină. Se simți ceva mai bine și-și aduse aminte de noaptea în care îl crease pe Steve - atunci, lumina alungase demonii deșertului. Ulrich zâmbi ușurat - dacă demonii se tem de lumină, ajungea să-și imagineze lumina ca să poată stăpâni demonul din propriul corp, care îi poruncea mereu să-i potolească setea cu sânge uman. Luă iarăși mâinile prizonierului și reteză sforile de pe încheieturi, având în fața ochilor închiși imaginea lui Peruggio radiind lumină. Asta era – reușise! Aruncă sforile cât colo, ca să nu le simtă mirosul de cânepă îmbibată cu sânge și se apucă să frece mâinile prizonierului ca să le redea culoarea firească.

-E mai bine?-Da, cu mult mai bine. Mulțumesc.Îi dezlegă picioarele și, împreună, dădura jos de pe trupul omului și

restul de sfori.-Încearcă să faci câțiva pași, asta te va ajuta să-ți revii.Spre norocul lui, omul scăpase cu răni ușoare, cauzate de bătaia pe

care i-o administraseră gorilele lui Carlos. Avea multe vânătăi dureroase, dar nimic rupt și putea să meargă acceptabil. Ridică o privire plină de recunoștință spre salvator și întâlni ochii acestuia - mari, senini, de un liliachiu ciudat.

-N-am mai văzut pe cineva cu ochi ca ai tăi decât o singură dată. Omul acela m-a salvat de la moarte și nici n-am apucat să-i multumesc. A ales să moară el în locul meu...

Ulrich zâmbi.-Nu mor eu de la un salt în ocean, chiar dacă am sărit cam de sus.-Tu... tu erai? Nu te-am recunoscut, masca îți acoperea toată fața. E

incredibil că ai reușit să scapi! Nici nu-ți poți imagina cât mă bucur!-Și eu mă bucur să te știu teafăr. Dar acum e rândul tău să-mi spui

ce ți s-a întâmplat.-Am văzut elicopterul explodând, dar parașuta mea s-a deschis și

m-a scos din încurcătură. Am rămas în viață, dar au început belelele cu autoritățile din Chile. Fusese furat un elicopter militar, iar eu nu puteam să le dovedesc că n-aveam nici un amestec în toată povestea asta. Eram singurul supraviețuitor, nimeni nu putea depune mărturie pentru mine.

-Eu, începu Ulrich, dar fu întrerupt.-De tine nu am vorbit nimănui, credeam că ai murit. Speram să

găsesc un avocat bun în Chile, altfel m-ar fi așteptat câțiva ani de închisoare – așa că m-am bucurat când am aflat că Haiti ceruse extrădarea mea. Urma să

278

fiu judecat acasă, să pot vorbi franceza cu judecătorii, nu spaniola pe care o stăpânesc destul de prost și mai ales urma să fiu susținut de colegi și prieteni, care știau că am fost întotdeauna un om de treabă. Vai, cât m-am înșelat! Haiti însemna de fapt amicii sus-puși ai lui Carlos, care aveau interesul să-mi închidă gura. Faptul că mă „împrumutaseră” unui particular era ilegal, iar a povesti despre misiunea în Antarctica însemna să-l amestec pe Carlos în toată afacerea și el n-avea nevoie de complicații. Am fost închis o singură zi la Port-au-Prince, după care niște oameni înarmați m-au luat, m-au îndesat într-o mașină și m-au adus aici. Carlos m-a amenințat că mă va interoga chiar el și m-a acuzat că din cauza incompetenței mele au murit cei zece mercenari ai lui. Știam că n-avea rost să-i explic cât de proști au fost mercenarii aceia și că furaseră elicopterul fără să numere parașutele. Am înțeles că latifundiarul pusese mâna pe mine într-un singur scop – ca să mă facă să dispar. În acest fel, ștergea toate urmele care ar fi dus la el.

-De ce te-a închis aici, în loc să te ucidă imediat?-Am aflat că e sadic, voia să mă tortureze pentru că, zicea el, în

felul acesta se răcorește după moartea celor zece mercenari. Dar n-a apucat s-o facă – un tip a venit și i-a spus că i-au ars nu știu ce tabere și barăci, iar el a devenit o fiară. A început să arunce în oamenii lui cu ce-i venea la îndemână, urla, spumega de furie… A poruncit să fiu dus în subsol și iată-mă aici.

-Deci ai fost în biroul lui Carlos?-Da, e la primul etaj, chiar deasupra intrării principale.-Mulțumesc, zise Ulrich.-Dar tu ce cauți aici? întrebă pilotul. Ești atât de palid – stai,

pesemne, de mult în subsolul ăsta infect, fără o aerisire decentă.-Nu, n-am venit de mult. M-am strecurat înăuntru cu un prieten, față

de care Carlos are o datorie de sânge. Iar prietenul meu e din cale-afară de răzbunător!

-Suntem deci trei, socoti pilotul. Tot e prea puțin, oamenii lui Carlos sunt câteva zeci, dacă nu câteva sute, iar noi nu avem arme.

-Contăm pe efectul psihologic, răspunse Ulrich. Carlos are un vrăjitor sau șaman care i-a înnebunit pe toți cu o poveste despre un demon și paznicii se tem, mai ales noaptea. Așa că vom ataca la noapte – sistemele de supraveghere video au fost defectate de prietenul meu.

-L-am văzut pe vrăjitorul ăla, e o pramatie, zise omul. Are o cameră la dreapta biroului lui Carlos, cum urci pe scară. Individul e nebun de legat – în camera lui e plin de țepușe și miroase îngrozitor a usturoi.

Ulrich surâse, dar zâmbetul îi îngheță pe buze – în prag apăruse Steve.

-Steve, băiete, discutam despre…-Știu, v-am auzit. Trebuie să scăpăm și de vrăjitor, nu numai de

Carlos.-Ar mai fi și șeful pazei. M-a rugat o doamnă să-l strâng de gât până

nu mai respiră.Pilotul amuți, privind fix la noul venit.-Ce fel de oameni sunteți voi? izbucni el după câteva momente de

liniște. Și tu și prietenul tău sunteți albi ca varul, nu pățești nimic dacă sari fără parașută dintr-un elicopter aflat la sute de metri înălțime și discuți despre o

279

bătălie aici în palat cu ușurința unuia care face asta tot timpul. Șamanul vorbea despre demoni…

Steve înghiți în sec. Ulrich îl privi aspru, iar vampirul se liniști pe dată.

-Crezi că suntem demoni? întrebă Ulrich.-Nu știu. Nu mai știu nimic, făcu speriat omul. Dar s-ar putea să fiți.Ulrich chibzui – situația putea deveni tensionată, iar omul acela nu

merita să i se pricinuiască vreun necaz.-Spune-mi, vorbi blondul cu o voce domoală, potolită, dacă astă-

seară te vei afla singur cu Carlos și l-ai putea ucide, ce ai face?Omul lăsă privirea în jos, Într-un târziu murmură:-Nu e creștinește să spun asta, dar dacă el rămâne în viață, eu voi

muri, fără să fi greșit nimănui cu nimic.-Deci l-ai ucide?-Da.-Răzbunarea naște demoni, să știi asta. Dacă nu poți ierta, riști să

devii unul dintre ei. -Păi, majoritatea oamenilor nu pot ierta dacă li se face prea mult

rău. Înseamnă că suntem demoni cu toții?-Nu, înseamnă doar că în sufletul fiecăruia doarme câte un mic

monstru, care abia așteaptă să pună stăpânire pe acel suflet. Cu unii oameni îi reușește, cu alții nu.

-Dar… nu-l pot ierta pe Carlos. Mă va ucide!-Nu zice nimeni să-l ierți. Ajunge doar să nu-l urăști. Poți să ucizi și

ca să faci dreptate oamenilor, justiția face și ea uneori același lucru. Dar nu-ți lăsa sufletul cotropit de ură. Ei, acum vezi cât e de mică distanța de la om la demon? Te mai temi de noi?

Pilotul clătină din cap că nu. Îi era greu să vorbească, dar articulă totuși, rar și încet:

-Deci tu și prietenul tău sunteți demoni?-Da. Însă mâine dimineață vei fi uitat acest lucru. Tot ce vei ține

minte va fi că ai luptat cu curaj contra lui Carlos – asta dacă mai vrei să lupți de partea noastră.

-Da! Doar nu poți crede că aș trece de partea lui.-Foarte bine, suntem trei la trei – Carlos, șamanul șeful pazei, restul

nu contează. În fond sunt niște lași, vor fugi. Steve, fă-i de petrecanie lui Carlos, eu mă voi ocupa de șeful pazei, e ditamai zdrahonul și dintre voi sunt cel mai puternic. Cred că o bătaie bună e tot ce merită acel umflat.

-Și eu? întrebă pilotul.-Ia-l asupra ta pe vrăjitor. E probabil un om bătrân, lasă-l să

trăiască. Dar un mic incendiu în camera aia a lui cu țepușe ar fi binevenit. Plecăm după lăsarea întunericului, ca să ne putem strecura prin grilajul care blochează accesul spre demisol.

Seara după ora nouă, șeful echipei de paznici de peste zi preda schimbul colegului său de noapte.

-Nimic notabil, doar că avem un prizonier în subsol, un biet amărât pe care din nu știu ce motiv stăpânul vrea să-l termine cu mâna lui.

280

-Un prizonier? tresări unul din oamenii aflați în fața monitoarelor de control. Nu am văzut așa ceva - am urmărit scările toată ziua și în afara personalului obișnuit nu a urcat și nu a coborât nimeni.

-Chemați electronistul să verifice, iar până atunci declanșați alarma generală, ordonă șeful pazei.

În subsol, cei doi vampiri auziseră fiecare cuvânt. Steve păru destul de calm.

-Le va lua ore să conecteze tot ce am deconectat eu. Dar un pic de haos e în favoarea noastră.

-Să mergem la grilaj, șopti Ulrich. Se întunecă deja și-l vom putea trece. În plus, menajerele sunt încă aici, îi vor încurca pe paznici și vor face gălăgie. Să te ții după noi, îi spuse omului, și să stai în spatele nostru. Gloanțele nu ne pot face rău.

Fugiră la capătul coridorului. Pilotul îi ajunse când cei doi vampiri rupeau barele grilajului ca pe arșice. Ulrich trecu și se întoarse spre Steve.

-Aruncă-mi-l! Cât de blând poți!Omul se trezi pe partea cealaltă a grilajului, în brațele lui Ulrich,

care-l așeză cu picioarele pe pământ. Steve trecu și el, cu viteza fulgerului.-Repede, la etaj!Dar deja scara între demisol și parter era plină de lume. O mulțime

de femei în bluze albe, fuste negre, cu părul strâns sub baticuri și cu șorțuri albe apretate se aflau acolo, cu mături în mâini. Câțiva paznici încercară să-și facă loc printre ele, pe scară în jos, dar o negresă masivă prinse mișcarea și urlă, acoperind sirena de alarmă:

-Piedică...mături.Paznicii se împiedicară în măturile întinse de-a curmezișul scărilor și

căzură unii peste alții. Femeia masivă îi dezarmă cu pricepere. Tocmai atunci apărură Ulrich, Steve și pilotul pe scară.

-Astea funcționează în apă? întrebă femeia arătând spre mitralierele paznicilor.

-Nu, răspunse Steve.-Chiuvete, subsol, ordonă generăleasa ad-hoc și armele trecură din

mână în mână, dispărând în zona demisolului unde femeile își aveau chiuvetele și detergenții.

O nouă echipă de paznici apăru la etaj, dar acolo se afla fata frumoasă pe care Ulrich o abordase cu două seri înainte, mânuind un aspirator de praf de dimensiuni monstruoase. Acesta începu să tragă covorul de sub picioarele echipei, încetinindu-i înaintarea.

-Bine, fatooo! urlă generăleasa din toți rărunchii.-Mulțumesc, mama Tia, cântă fata încercând să acopere cu vocea

ei vacarmul general.Când paznicii ajunseră totuși în capul scărilor, luară poziție de

tragere dar în acelașii moment o draperie imensă plană lin de la al doilea etaj, căzându-le în cap și acoperindu-i cu totul.

La intrarea principală se iscă îmbulzeală și câțiva oameni înarmați pătrunseră în hol - se pomeniră împroșcați cu apă din cap până în picioare, iar câteva găleți goale le fură îndesate pe creștet. În acest timp Ulrich, Steve și pilotul urcau spre primul etaj, fără ca cineva să-i stingherească.

281

-Îmi pare rău că sunt însurat, șopti pilotul femeii grase când trecu pe lângă ea.

Aceasta râse din toată inima, arătându-și dinții albi și puternici. Undeva, în hol, un ceas cu pendulă bătu sfertul de oră și de afară se auzi un claxon. Venise primul autobuz ca să ia menajerele acasă. Dar de-acum gluma devenise serioasă: pe aleile parcului alergau paznici înarmați și se auzeau rafale de arme automate. Cineva plin de bune intenții sparse tabloul electric general al palatului și turnă o găleată de apă în interior. În toată clădirea se lăsă întunericul. Generăleasa mai urlă câteva ordine scurte, o mulțime de femei o înconjurară și ieșiră toate pe poartă, suindu-se în autobuzul care demară imediat. Femeile se aplecară la podea, iar șoferul începu să hăituiască prin parc patrulele înarmate pe care le vedea la lumina farurilor.

Apărătorii palatului înjurau zgomotos - în bezna adâncă, armele nu le erau de prea mare folos. Trăgeau la nimereală, fără convingere, iar unii o luară chiar la goană, căutând un loc în care să se ascundă.

Pilotul pătrunsese între timp în camera șamanului. Geamurile dădeau spre spatele clădirii, unde un iaz reflecta lumina slabă a stelelor de pe boltă. Deschise geamurile și se apucă să arunce afară tot ce-i cădea în mână - cununi împletite de usturoi, țăruși, recipiente cu tot felul de substanțe dubioase și urât mirositoare sfârșiră la un loc, pe fundul iazului.

-Dispari, dacă ții la viața ta, îi strigă el șamanului care se grăbi să părăsească încăperea, repezindu-se pe scară în jos.

Patrule întregi de paznici înarmați erau culcate la pământ de un singur om, un blond cu părul și fața atât de palide, încât păreau că răspândesc lumină în întuneric. Gloanțele nu aveau efect asupra lui - blondul smulse o mitralieră din mâinile unui atacator și, cu patul armei, pocnea în cap orice individ suspect care s-ar fi nimerit să se afle prin preajmă.

-Îmi place la nebunie să fac asta, strigă Ulrich încântat.Șeful pazei spumega de furie. Văzând că oamenii cu mitraliere nu

au nici un spor în fața blondului, scoase un revolver mic de sub haină și ținti, dar în același moment căzu în genunchi, strivit de o greutate - blondul sărise de la o distanță enormă cu picioarele de-a dreptul pe umerii lui și acum se distra împărțind lovituri în dreapta și-n stânga, cocoțat pe acest „piedestal”. După ce se plictisi, făcu țăndări un geam cu pumnul, ateriză pe podea și-l târî după sine pe paznicul-șef până în dreptul geamului, îl luă de cureaua pantalonilor, îl învârti pe deasupra capului - picioarele omului loviră capetele câtorva coechipieri - după care îl aruncă pe geam. Dinspre iaz se auzi un „pleosc” răsunător - pesemne matahala nimerise peste țărușii, usturoiul și recipientele pe care le expediase pilotul în același loc cu puțin timp în urmă.

-Cu unul mai puțin, se auzi glasul răsunător al lui Ulrich. Mai vrea careva? Să poftească!

Steve fusese în viața umană un tip complexat - mic de statură și slab, în serviciul lui John se bizuise mereu pe logică și nu pe fizicul său. Știa să tragă mulțumitor cu un revolver de calibru mic („armă de poșetă de damă”, cum obișnuia să spună John), dar nu se bătuse niciodată în vreo misiune. De fapt nu se mai bătuse din școala primară, unde slujise de sac de box colegilor mai mari. Acum savura din plin beția puterii - un pumn micuț de-al lui culca la pământ doi-trei oameni, cu un salt ajungea dintr-un capăt în altul al unei încăperi. Se grăbea să scape de toată vânzoleala de pe scări și de pe

282

coridoare, ca să poată ajunge la biroul lui Carlos. Cu fiecare pas pe care-l făcea spre ușa acestuia, se simțea tot mai rău, tot mai mistuit de sete, dar, în mod paradoxal, tot mai puternic. Se propti cu umărul în ușa masivă, cu două canaturi și o scoase din balamale într-o clipă. După întunericul din clădire, aici lumina părea orbitoare - pesemne încăperea se putea alimenta și de la un generator de curent extern. Carlos se baricadase înăuntru, în dosul unei mese peste care așezase câteva scaune. Acest calabalâc zbură în toate direcțiile, odată cu pătrunderea lui Steve în birou. Carlos puse mâna pe un mic revolver și trase - dar ochii lui nu puteau percepe mișcările lui Steve, atât de iuți erau acestea. Gloanțele sfărâmară câteva vitrine și Carlos se trezi fără muniție. Steve se postă în fața lui și vorbi fără grabă:

-Nu ți-am greșit cu nimic și ai dat ordin să fiu ucis, atunci când nici măcar nu știam cine ești. Pentru tine viața unui om nu valorează nici cât o ceapă degerată. Atunci de ce ar valora ceva viața ta pentru mine? Am venit ca să-ți plătești datoria de sânge pe care o ai față de mine. Eu am pierdut totul – familie, prieteni, colegi de muncă – numai ca tu să câștigi câțiva bănuți în plus de pe plantațiile tale nenorocite, iar ca mine au mai fost mulți alții. Eu sunt cel care ți-a incendiat taberele, ca să mă bucur de singurul lucru care pe tine te face să suferi – pierderea banilor. Acum ești ruinat, ai pierdut o recoltă și asta îți plătește o parte din datorie. Dar nu e totul – a rămas datoria de sânge și de asta nu te iert. Pregătește-te să mori!

Tot timpul cât Steve vorbise, Carlos se uitase speriat în dreapta și în stânga. Pe un perete se găsea un portret în ulei, reprezentându-l în picioare, în mărime naturală. Pictorul îl înfrumusețase atât de mult încât îl făcuse greu de recunoscut. Carlos se tot apropia de portret și când Steve se pregătea să sară asupra lui, portretul se răsuci dând la iveală o scară în spirală. Ușa secretă se închise în urma lui Carlos, înainte ca Steve să poată face o mișcare, dar în același timp din spatele ei se auzi o împușcătură și un urlet de agonie. Steve ajunse într-o clipă dincolo de ușă, dar ceva îi bloca drumul – corpul lui Carlos, care zăcea într-o baltă de sânge. În josul scării, pilotul stătea cu o armă într-o mână și cu o lanternă în cealaltă. Pe țeava armei mai ieșea fum.

-Mi-am terminat treaba, vrăjitorul a fugit și eu am pornit să mă minunez de castelul ăsta urât și prea înzorzonat. Am găsit o ușă în holul principal, mascată de o draperie de catifea și am vrut să văd unde duce. Așa am ajuns aici.

Ulrich apăru în spatele lui Steve și auzi ce spusese pilotul.-Mulțumim, frate, zise blondul, apoi se grăbi spre pilot, ocolind

cadavrul și coborâră împreună pe scară. De jos îi făcu semn cu ochiul lui Steve. Acesta, rămas singur, se lăsă în genunchi și începu să bea sângele cald care se revărsase din corpul lui Carlos.

Afară, rafalele de mitralieră se răriseră. De undeva din depărtare, vântul aducea frânturi ale unei incantații străvechi, rostite de o voce gravă și puternică de femeie.

Steve deschise ochii în întunericul dens.-Unde sunt?

283

-În adăpostul nostru din pădure, veni vocea lui Ulrich dintr-un colț al încăperii. Nu era să te las în casa aia, cineva i-a dat foc.

-De ce nu știu ce s-a întâmplat?-Pentru că ți-am făcut farmece, recunoscu blondul fără remușcări. Ai

băut atât de mult sânge, încât riscai să-ți pierzi controlul. Așa că te-am adormit, te-am băgat înt-un sac și te-am adus încoace, înainte de răsărit.

-Nu-mi place asta – credeam că sunt invincibil și că nu pot fi învins nici prin magie.

-Ești invincibil, într-adevăr. Și nu te-am învins prin magie, ți-am dat doar o mână de ajutor ca să putem pleca la timp de acolo. Numai vampirii bătrâni și foarte puternici pot acționa astfel asupra altor vampiri.

-Mă simt… nu știu, sunt confuz. Și mai sunt supărat pe mine însumi, pentru că nu l-am ucis eu pe Carlos.

Se auzi un ușor fâșâit. Ulrich veni și-l mângâie pe Steve ca pe un copil mic.

-Ți-e sete?-Nu, am băut pe săturate. Dar tot sunt supărat. -Nu are rost să fii. Te-am urmărit în timp ce vorbeai cu Carlos – un

altul, mânat de sete, s-ar fi repezit să-l muște, n-ar fi stat să discute cu el. Vei fi un vampir bun, fiule, tare bun. Nu-ți face probleme că nu tu l-ai ucis – datoria de sânge a fost plătită așa cum se cuvine. Dacă nu te-ai fi îndurat să-l lași pe pilot în viață, atunci când l-ai văzut în subsol pentru prima oară, Carlos ar fi putut scăpa. Acum ai un prieten, un om și asta e mare lucru.

-Era un băiat bun pilotul, recunoscu Steve. Dar nu știu nimic despre el – l-am pierdut, a plecat.

-Știu eu. L-am angajat în slujba mea pentru o vreme, vreau să fac o călătorie în Antarctica și e important să cunoști pe cineva care se încumetă să piloteze în condițiile de acolo.

-Te vei duce la Serafina și Peruggio? Aș vrea să vin și eu.-Nu e cu putință, spuse ferm Ulrich. Am de gând să invit câțiva

prieteni umani și printre ei sunt persoane prea tentante pentru tine.-Amber?-Da, Amber. Ea și John, iubita mea Giovanna și poate chiar tatăl

Serafinei. Nu e un loc unde vreau să vii cu noi. Ești un tip bun, Steve, mai bun decât mine. Eu m-am răzbunat, ucigându-mi asasinii, tu te-ai răzbunat într-un mod mai subtil, arătând îndurare unui om care a vărsat acel sânge în locul tău. Dar ești încă foarte tânăr și până acum, în toată istoria noastră de milenii, nu se pomenește de vreun vampir care să se fi întors la familia lui umană și să fi putut trăi împreună cu oamenii, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sunt alții mai bătrâni și mai înțelepți decât mine, trebuie să le cer sfatul în privința ta. Și-apoi e vremea să rămâi un pic singur – ai băut sângele răzbunării, de-acum ai eternitatea la dispoziție și nici o treabă presantă de îndeplinit. Ce vei face cu existența ta nesfârșită? Ai planuri, idei, ai vrea să faci ceva anume? Nu ești una din creaturile acelea mânate de sete care nu știu decât să se ascundă prin cimitire și să ucidă. Trebuie să fie ceva pentru care să vrei să înfrunți singurătatea mileniilor pe care le vei avea la dispoziție. E numai alegerea ta, eu nu-ți pot da sfaturi. Rămâi singur o vreme și gândește-te!

Ulrich tăcu și un timp se așternu liniștea. Apoi Steve se decise să vorbească:

284

-Am crescut în Canada și mereu am avut o fascinație și un dor de ducă – mă atrăgea nordul îndepărtat. Dar noi copiii eram friguroși, iar apoi tata a murit și totul a rămas un vis. Cred că-mi voi urma acel vis, acum că nu trebuie să-mi bat capul cu îmbrăcămintea groasă de iarnă. Zilele sunt extrem de scurte acum acolo – voi rătăci pe întinderile înzăpezite și mă voi gândi la ceea ce vreau cu adevărat să devin, așa cum nu m-am gândit niciodată. În viața umană nu am avut prea multe alegeri – trebuia să am grijă de sora mea, dar acum totul s-a schimbat și nu știu încotro să mă îndrept. Sunt un pic dezorientat și vreau să rămân singur și să-mi pun acele întrebări pe care n-am îndrăznit să mi le pun niciodată înainte.

-E bine așa, spuse Ulrich. Ai luat o hotărâre înțeleaptă. Rămâi cu bine, fiule, eu la ziuă plec la Port-au-Prince și de acolo în Europa, ca să pregătesc expediția de Crăciun în Antarctica.

-Să le spui tuturor – lui Peruggio, Serafinei lui John și Giovannei că țin la ei, răspunse Steve. Să ne revedem cu bine!

Se strânseră îndelung în brațe și Ulrich ieși din ascunzătoare. În pădurea tăcută începeau să mijească zorile…

Cap.28 : Rude de sângeComplexul de clădiri al mănăstirii San Lorenzo includea o mulțime

de edificii – o biserică barocă, împodobită cu fresce și statui, o clădire austeră de chilii ale maicilor, un stabiliment cu camere pentru oaspeți, un spital, o maternitate, orfelinatul de fete, orfelinatul de băieți, școala de fete, școala de băieți, cantinele, sălile și terenurile de sport ale copiilor, toate despărțite unele de altele prin garduri înalte de fier și tot complexul înconjurat de ziduri masive de cărămidă, asemenea unei cetăți cruciate din vechime. Întregul ansamblu avea o singură intrare, un culoar care străpungea zidul gros de un metru și dădea într-o sală asemănătoare unui birou de inforrmații. Două femei in rasa neagră a maicilor ședeau în spatele unor ghișee și cu un zâmbet politicos furnizau informații eventualilor vizitatori. Iar vizitatorii erau destul de numeroși - la școală fuseseră înscriși mulți elevi din afara orfelinatului, iar părinții veneau adesea la mănăstire, fie să-și vadă odraslele aflate la internat, fie cu tot felul de cereri și doleanțe adresate școlii. Existau mai multe itinerare de vizitare pentru laici, care să ducă la conducerea școlii, la terenurile de sport sau la biserică, iar aceste drumuri fuseseră gândite în așa fel încât să nu intersecteze spațiile necesare reculegerii, grădina de legume a maicilor sau bucătăriile în care cuptoarele ardeau de dimineață până seara. Exista și un mic parc cu bănci, copaci și flori, unde vizitatorii puteau sta de vorba în liniște cu copiii.

Ulrich se plimba nervos în sus și în jos pe stradă, de-a lungul zidului. Știa că poveștile cu vampirii care scot fum la atingerea crucifixului sunt simple bazaconii scornite de oameni, dar asta nu era destul ca să-i potolească neliniștea. Își făcea probleme că nu va ști cum să se poarte în acel loc și că se va simți ridicol - bine, va spune că o caută pe Giovanna, dar în ce calitate? Soț nu-i era, iubit nu suna bine într-un loc ca acela, logodnic poate, dar oare în vremurile astea oamenii se mai logodesc? Sau să spună prieten de familie?

285

Care familie? Doar părinții Giovannei muriseră! Dar poate că nimeni nu-l va Poate că nu-l vor întreba în ce calitate voia să discute cu Giovanna, iar el își făcea griji degeaba. Probabil devenise deja caraghios, tot învârtindu-se în jurul intrării și oamenii care treceau pe stradă îl luaseră de mult la ochi. Faptul că nimeni nu trecea pe-acolo în burnița rece de decembrie nu avea nici o importanță - omul, dacă vrea să-și facă griji își face, iar vampirul se pare că nu e mai isteț decât un om din acest punct de vedere. „La dracu' (scuze, șefule, sunt doar agitat). Trebuia să joc rolul lui Nelly Noel, o femeie în vizită la o altă femeie stârnește mai puține suspiciuni. Cine m-a pus să mă dau drept eu însumi? Mai bine plec la hotel și revin mâine”.

Se întoarse pe călcâie, făcu doi-trei pași energici, apoi rămase pe loc. „Exact în felul ăsta am procedat și ieri. Așa nu se mai poate”.

Își îndreptă ținuta, cea mai sobră și mai comună din câte își putuse încropi după imaginația lui și păși pe culoar. „Dacă nu reușesc să intru, mă întorc la noapte și vă mănânc pe toți, nenorociților”.

Femeia care ședea în spatele ghișeului ridică ochii auzind pași. Afișă un zâmbet prietenos - bărbatul din fața ei, în impermeabil negru, costul gri cu cravată asortată și cămașă albă părea un funcționar de rang înalt al vreunei bănci sau chiar un oficial de la guvern. Părul lung strica un pic nota de sobrietate, dar Ulrich nu s-ar fi despărțit pentru nimic în lume de podoaba lui capilară aurie și deasă, pentru care l-ar fi invidiat orice femeie cochetă. Părul vampirilor, odată tăiat, nu mai crește la loc, așa încât Ulrich făcuse un compromis și îl prinsese la spate într-o coadă de cal.

-Domnul...? întrebă femeia de la ghișeu.-Johann-Ulrich Heller. O caut pe...-Da, doamna Reni vă așteaptă. A anunțat de dimineață că veți trece

în zilele astea să o vedeți. Ați mai fost pe la noi?-Nu, niciodată.Femeia extrase dintr-un teanc de hârtii un plan tipărit al întregului

complex de clădiri. Privi ceasul care-i stătea pe birou, făcu un „X” cu creionul pe un punct al planului și trasă niște linii.

-Doamna Reni la ora asta inspectează terenul de fotbal. Știți, ridicăm o tribună, pentru ca părinții să poată asista la meciurile dintre clase. V-am marcat pe plan locul unde o puteți găsi și itinerarul pe care-l aveți de parcurs.

-Adică... ăăă... pot să intru?-Da, domnule, spuse femeia abia ascunzându-și un zâmbet și

arătând spre o ușă aflată pe peretele lateral al încăperii.Ulrich observă că în afara ușii pe care intrase el, sala mai avea

altele trei: cea pe care scria „Vizitatori”, o ușă masivă pe care circulau școlarii și o ușiță în spatele ghișeelor, pe care nu scria nimic. „Probabil e rezervată maicilor”, gândi Ulrich. „Bun, până aici mi-a mers, dar trebuie să recunosc că m-am purtat ca un idiot. Statul într-un loc sfânt ne tâmpește pe noi, nemuritorii, asta este evident”. Vampirul ieși pe ușa care i se arătase, în timp ce femeia murmură:

-Altul care crede că aici e o închisoare! Ce păreri preconcepute au unii oameni!

Dacă ar fi putut transpira, Ulrich ar fi fost lac de sudoare. Erau cruci peste tot, până și modelul grilajelor de fier era format din crucifixe. Mirosea

286

vag a tămâie, iar din loc în loc, pe coridoarele boltite care păreau interminabile, fuseseră atârnate panouri cu citate biblice, îndemnând la hărnicie, modestie și cumpătare. Vampirul nu putea fi decât de acord cu ele - erau pline de bun-simț, dar nu găsi nici un paragraf despre exorcizarea demonilor, focul iadului sau despre oștile necuratului. Din ce în ce mai mirat, constată că nu pățește nimic plimbându-se prin locul acela și chiar începu să se liniștească. Absența culorilor nu-l deranja de fel - toate zidurile fuseseră văruite în alb, părând de un gri-pal în lumina mohorâtă a zilei de început de iarnă. Mobilierul - bănci dispuse din loc în loc pe culoar - era din lemn masiv, vechi și negru, iar negrul e culoarea vampirilor, care nu-i atribuie nici o conotație sumbră. Este doar culoarea nopții, iar ei sunt fiii întunericului și negrul li se pare ce mai firească dintre culori.

Coridorul pe care i se indicase să meargă se termina într-un spațiu deschis - un teren de fotbal, pustiu la ora aceea, cu gazonul ud. Trei persoane apărură pe teren, venind dintr-un colț unde se înălțau niște schele - două femei și un adolescent. Ulrich nu avea ochi decât pentru femeia mai tânără - Giovanna, care purta un impermeabil argintiu și niște cizme și al cărei parfum, de îndată ce-l simți, îi răscoli tot corpul. Giovanna nu se parfumase, dar aroma pe care o simțea Ulrich în nări, aroma sângelui ei, era copleșitoare după lungile săptămâni în care nu se văzuseră. Își alungă din minte orice idee de agresiune asupra ei - o iubea și învățase să se stăpânească, dar imediat pofta de sânge fu înlocuită de o altă dorință, la fel de cumplită. „E un dar de neprețuit faptul că nu pot roși”, gândi el. Femeia mai în vârstă îl săgetă cu privirea de parcă i-ar fi citit mintea - purta o rasă călugărească neagră, cu gulerul și acoperământul capului gri și un crucifix mare de lemn prins pe o sfoară la gât. Ulrich bănui că e maica stareță, dar nu știa cum să se poarte cu un asemenea personaj, așa cum n-ar fi știut un gândac de bucătărie să piloteze un avion. Și, la drept vorbind, sub privirea ochilor acelora severi, Ulrich se simțea ca o insectă sub lupă. Nu-i veni altă idee mai bună, decât să rămână în coridorul ferit de ploaie și-și lăsă fruntea în jos, într-un gest care putea semnifica orice - respect, vinovăție sau admirarea propriilor pantofi. Mirosul femeii în vârstă era de tămâie și cărți vechi și aproape îl acoperea pe cel al sângelui ei. „Câtă diferență”, gîndi vampirul, „între aroma copleșitoare a Giovannei și urma vagă de miros a bătrânei. De ce oare azi Giovanna mă ispitește mai mult decât altă dată? Și de ce nu simt mirosul băiatului? Nu e om?” Ridică privirea și întâlni ochii curioși ai adolescentului - într-o clipă, în mintea vampirului se făcu lumină. Ochii aceia erau ochii Giovannei lui! De asta simțea atât de intens aroma Giovannei, de asta o dorea într-un mod atât de chinuitor. Mirosul divin ajungea la el amplificat, pentru că Giovanna și tânărul aveau același sânge! Își aduse aminte de ultima discuție cu Peruggio, cu atâta claritate de parcă acesta s-ar fi aflat acolo, alături: „dacă Giovanna ar fi avut copii înainte de a te cunoaște, cum ți s-ar părea asta?” La naiba, o asemenea idee trebuia analizată încet și întoarsă pe toate fețele. Ulrich se simți depășit de situație, mormăi către grupul de oameni un „vă rog să mă scuzați, cred că am apărut la momentul nepotrivit” și se întoarse, dispărând iute din câmpul lor vizual fără să-și fi luat rămas-bun de la Giovanna. Ieși din mănăstire ca și cum o sută de călugărițe cu țepușe în mâini ar fi alergat după el și se duse pe malul Tibrului, unde se plimbă prin ploaie până la lăsarea întunericului.

287

-Dario, mama ta și eu avem de discutat, spuse femeia în vârstă. Du-te la lecții, te rog.

Adolescentul se retrase respectuos.Femeia se întoarse spre Giovanna și îi puse un braț pe umăr.-Haide, dragă, nu are rost să stăm în ploaie.O conduse pe un coridor, trecu printr-o poartă spre zona rezervată

maicilor și intră într-o chilie mică și mobilată foarte simplu. Se așeză pe un scaun și-i făcu semn Giovannei să ia loc.

-Fata mea, cred că înțeleg ce se petrece cu tine. Te-am primit aici, ți-am oferit adăpost și ocrotire atunci când aveai nevoie, așa cum facem cu toate tinerele aflate într-o situație ca a ta. Faptul că te-ai reîntors ne bucură peste măsură și recunoștința ta ne încălzește inimile, pentru că e o floare rară. Dar să știi un lucru - mănăstirea e un refugiu din fața lumii de afară, însă nu te poate feri de tine însăți. Dario e un băiat inteligent și sensibil, ți-am spus dinainte că va primi bine marea veste. Dar asta nu e totul. Am înțeles că ai o relație serioasă și de lungă durată cu bărbatul pe care l-am văzut adineauri. Îi datorezi adevărul, Giovanna, știi bine acest lucru. Ești nedemnă de el dacă îți lipsește curajul, pentru că el e un om curajos. Când a început relația cu tine, nu i-a păsat că tu ești o Reni și că Mafia calabreză și-ar putea întinde tentaculele până la el. Știa că primul tău iubit a fost ucis de oamenii tatălui tău, doar tu mi-ai spus asta și totuși el te-a ales pe tine. Îți dai seama, sper, că asta nu e puțin lucru!

-L-am cunoscut pe Ulrich după moartea tatei, iar Mafia calabreză și-a pierdut mult din putere de atunci. Pe lângă asta, Ulrich e german și nu cred că înțelege teama de Mafie a noastră, a italienilor.

-Nu încerca să-i subestimezi curajul, nu te convinge singură că el n-a făcut sacrificii pentru tine, numai pentru că tu, acum, ești prea lașă ca să-i spui adevărul.

Femeia în vârstă aruncă Giovannei o privire arzătoare. Aceasta lăsă ochii în jos. Știa, desigur, că Ulrich făcuse sacrificii - nu acelea la care se gândea stareța, ci unul mult mai dificil, despre care ea nu avea voie să vorbească - iubitul ei își depășise propria condiție, se schimbase, devenise aproape om pentru ea. Oare există un sacrificiu mai mare decât cel de a deveni o altă ființă de dragul cuiva?

-Vei fi oricând binevenită la noi, continuă stareța. Dar lumea ta nu e cea dintre zidurile unei mănăstiri, ești prea plină de viață pentru asta, așa cum tu însăți mi-ai spus cu ani în urmă. Cred că ar fi bine să nu-ți petreci iarăși sărbătorile aici, cu noi. Îți vom simți lipsa, dar altcineva ți-ar simți-o cu mult mai mult, dacă ai rămâne. Se apropie vacanța școlară, iar Dario va avea două săptămâni libere. Cred că e momentul să plecați undeva împreună, toți trei. Ar fi un timp minunat ca să vă cunoașteți mai bine. Giovanna, cândva am admirat mult o tânără femeie care a hotărât să-și păstreze copilul chiar dacă o jumătate din Mafia acestei țări era pe urmele ei. Oare nu mai există nimic în tine care să-mi reamintească de tânăra aceea?

Giovanna lăsă capul în jos și când vorbi, o făcu șoptind, mai mult pentru sine:

-Mă tem acum la fel de mult cum m-am temut și atunci. Logodnicul meu e un tip destul de dur și nu știu dacă Dario va fi în siguranță cu el.

-Dar tu te simți în siguranță lângă acel om?

288

-Da, știu că mă iubește și că nu mi-ar face niciodată nici cel mai mic rău.

-Atunci nu poți decât să te întâlnești cu el și să-i spui ce te frământă. Poate că e un tip dur, dar i-am văzut privirea - avea ochii blânzi și plini de lumină. Un tip dur poate totuși să fie un tip cumsecade, iar lui Dario nu i-ar strica să aibă un model în viață, diferit de părintele blajin și profesorii care se ocupă de băieții orfani. Ai ales odată, gândindu-te la binele băiatului și ai ales cu curaj. Nu-ți cer decât să alegi a doua oară cu acelașii curaj. Poți face asta, Giovanna, în fond ești o femeie puternică și tu știi acest lucru.

Giovanna nu răspunse. Stătea doar acolo, mușcându-și buzele. Sigur că știa, dar mai știa și că iubitul ei nu era om, un secret pe care trebuia să-l păstreze îngropat în adâncul sufletului.

-Noaptea e un sfetnic bun, spuse stareța. Nu e nevoie să iei o hotărâre astăzi, și mâine va răsări soarele. Mai gândește-te!

Giovanna se întoarse confuză în camera ei și începu să plângă. Dacă făcuse o prostie imensă vreodată, aceea prostie fusese faptul că-i ascunsese celei mai bune prietene existența lui Dario. Știa că Serafina aflase oricum, de la Peruggio dacă nu cumva îi citise ea însăși gândurile mai dinainte. Dar nu aflase de la ea și-acum Giovanna simțea că-și trădase și-și abandonase prietena. Îi era dor de sfaturile bune ale Serafinei, de veselia ei molipsitoare, de lumina care radiase întotdeauna din ființa ei, dinainte de a deveni soția Mediatorului. Serafina ar fi putut să-i spună cuvintele de încurajare de care avea nevoie, Serafinei ar fi putut să-i împărtășească temerile ei privind natura de vampir a lui Ulrich. Pentru Serafina lumea supranaturală nu era un secret și nici un lucru de care să se minuneze - ea pur și simplu avea talentul de a lua toate lucrurile așa cum sunt și nu-și complica existența prea mult cu ele. Adormi cu gândul la prietena ei și visă toată noaptea câmpii acoperite cu zăpadă, sănii trase de câini și geruri cumplite.

Giovanna nu avu vreme să reia în minte întâmplările zilei precedente, fiindcă, de îndată ce se trezi, o sonerie instalată pe perete o chemă la poartă. Se îmbrăcă în grabă, traversă curtea și coridoarele și ajunse la biroul de informații.

-Corespondența pentru tine, zise una dintre femeile de la ghișeu. A venit în zori, printr-un curier special.

Giovanna mulțumi, luă plicul pe care se afla doar numele ei și inscripția „Mănăstirea San Lorenzo”, dar nici un timbru. În mod clar scrisoarea nu trecuse pe la vreun oficiu poștal. Recunoscu scrisul și inima începu să-i bată cu putere. Se întoarse în camera ei și deschise plicul, plină de nerăbdare. Pe pat se răspândiră o mulțime de petale de trandafir roșu. Chiar dacă n-ar fi fost acest amănunt, scrisul cu pastă roșie îl dădea de gol pe expeditor. Giovanna citi printre lacrimi.

„Iartă-mă, dragostea mea. Am petrecut prea mult timp departe de tine, în junglă, unde instinctele mele de prădător sângeros s-au putut manifesta în largul lor. Peruggio mi-a sugerat ceva într-o discuție avută nu de mult, întrebându-mă dacă aș fi șocat să aflu că ai avut copii din legătura cu

289

iubitul tău din tinerețe. I-am răspuns că m-aș bucura pentru tine, mai ales după ce am început să-mi petrec tot mai multă vreme cu Steve și să înțeleg ce înseamnă legătura de sânge cu o altă persoană. Dar ieri, când te-am zărit cu fiul tău - e sigur fiul tău, asemănarea dintre voi e izbitoare și sângele vostru miroase la fel - ei bine, eu, în loc să mă comport rațional, am fugit ca un idiot. Nu mă întreba de ce am făcut-o, nu știu nici eu. În nici un caz nu mi-aș fi pierdut controlul față de tine sau față de băiat. Cred că pur și simplu vederea atâtor crucifixuri peste tot mi-a zăpăcit mintea și nu am mai judecat așa cum fac de obicei. Vreau doar să-ți spun că te iubesc, că-mi lipsești și că mi-e dor de tine. În săptămânile care au trecut de când nu ne-am mai întâlnit, am fost pe la prietenii noștri, într-o vizită fulger - nu pot spune mai mult într-o scrisoare, îți voi povesti totul când ne vom revedea. Serafina și Peruggio trăiesc în cea mai perfectă izolare și oricât sunt de îndrăgostiți unul de celălalt, vizita unor prieteni ar fi un lucru binevenit pentru ei. Am închiriat un avion cu tălpi ca de sanie și am găsit un pilot care e dispus să ne ducă acolo și să ne lase chiar în fața casei, ca tu să nu rabzi de frig nici o clipă în timpul călătoriei. Îi voi invita pe John și pe Amber, deci eu voi fi singurul mort-viu din echipă. În Antarctica soarele nu apune niciodată în decembrie, așa că eu nu voi reprezenta un pericol pentru nimeni. Cred că detaliile excursiei ar fi bine să le discutăm când vom sta față în față. Nu știu dacă mă poți ierta pentru purtarea mea de ieri, dar sper să merit îndurarea ta, altfel existența mea și-ar pierde orice sens și orice bucurie. Îți las aici cartea de vizită a hotelului unde am tras, în speranța că mă vei căuta. Aș vrea să trec pe la tine, dar pentru cei de felul meu e cam intimidant locul în care te-ai cazat și aș prefera să nu mai fiu nevoit să trec pe acolo - poate e o superstiție prostească, nu știu, dar e foarte veche și înrădăcinată adânc în neamul meu. Aștept cu nerăbdare să ne revedem. Te iubesc la nesfârșit, acum și întotdeauna. Ulrich”.

Giovannei i se umeziră ochii - iubitul ei nu trimitea de obicei decât mesaje laconice, cu romanele-fluviu își răsfăța doar editorul, care-l plătea regește pentru asta. Iar ea primise –uau! - o adevărată scrisoare romantică de secol XIX, neobișnuit de lungă și o mulțime de petale de trandafir - un gest plin de sensibilitate. Se îmbrăcă în grabă și se privi în oglinda din baie. Dosise până acum pe fundul valizei o rochie roșie, extrem de mulată pe piept și pe talie, cu un decolteu generos, pe care o împachetase pentru ziua revederii cu Ulrich și nu o mai scosese din valiză până atunci. Ca să nu pară o arătare bizară la San Lorenzo, Giovanna purtase tot timpul fuste lungi, închise la culoare și bluze albe bine strânse pe gât, dar acum venise clipa rochiei roșii, culoarea pe care Ulrich o adora din motive lesne de înțeles. Își puse impermeabilul și cizmele și se pregăti să înfrunte vremea câinească de afară, unde burnița rece părea că va ține o veșnicie. Trecu pe lângă cele două femei-cerber de la poartă, care îi surâseră cu același zâmbet politicos dintotdeauna și dădu unui șofer de taxi adresa hotelului lui Ulrich. Vampirul apăru în hol radios și o strânse în brațe.

-Urcă în camera mea, te rog, iubito.Giovanna se uită în jur - un hotel mic și cochet pentru oamenii de

afaceri, dintr-o zonă liniștită a orașului.-Dragul meu, îi șopti la ureche mângâindu-i părul, în timp ce tremura

de dorință, așa ceva nu se face. Ce ar spune cei de la recepție?Ulrich privi în direcția arătată de Giovanna și răspunse calm:

290

-Nimic, pentru că morții nu vorbesc. Îi voi ucide, dacă asta ți-e voia.-Fii serios, n-ai putea să-i mai revezi pe Serafina și Peruggio în

Antarctica, pentru că ai arde. Acolo e acum soare tot timpul.-Ai dreptate, dar mi-ai dat o idee. Hotelul ăsta nu e destul de bun

pentru tine.La recepție se afla o carte de telefoane. Ulrich ochi primul hotel de

cinci stele și peste o jumătate de oră un taxi îi depunea în fața hotelului cu pricina. Vampirul închirie un apartament cu piscină și ceru ca piscina să fie umplută cu șampanie.

-Face bine la ten, își motivă el gestul, iar pielea ta ca mătasea trebuie înviorată după statul la mănăstire.

Frumoasa rochie roșie sfârși în bucăți, pe covor („îți cumpăr alta, mai minunată”), iar Giovanna plonjă în șampanie, unde Ulrich o aștepta plin de nerăbdare.

-Eu sunt cubul de gheață, observă el râzând.-În șampanie nu se pune gheață, numai în whisky, îl corectă

Giovanna.-Am greșit? Trebuia să umplu piscina cu whisky?-Nu, dragule, m-aș fi îmbătat prea tare și ți-aș fi adormit în brate.

Șampania e cât se poate de potrivită. Începu să-l șteargă, dar nu cu prosopul ci cu propria-i piele fină ca satinul, ceea ce-l aduse pe Ulrich în pragul extazului.

În mijlocul unei încăperi somptuoase, cu mobilă prețioasă de epocă, era așezat un pat imens, acoperit cu un strat gros de petale roșii de trandafir.

-Florile au culoarea sângelui și un miros aproape la fel de bun, remarcă Ulrich. Se mișcă repede hotelierii noștri, probabil nu suntem singurii clienți care le cerem așa ceva.

-Vrei să spui că tot ce am văzut până acum este ceva obișnuit aici?-În orice caz este ceva uman, iubito. Dar pe tine te așteaptă ceva

mult mai bun decât tot decorul ăsta, ceva ce oamenii nu pot cunoaște - dragostea unui tip mai rece decât gheața și în același timp mai fierbinte decât flăcările iadului.

Giovanna știa că Ulrich nu exagerează cu nimic - putea fi în același timp rece și fierbinte, pasional și timid, sălbatic și dulce. Se aruncă în mijlocul petalelor de trandafir și îl trase deasupra ei...

Ulrich voia să șteargă cu o singură zi și o noapte toată perioada lungă în care fuseseră despărțiți și se pare că reuși. Giovanna tânjise prea mult după atingerile lui și nu se mai sătura de ele. Abia în zori se plânse că era flămândă, iar atunci își făcu apariția triumfală un minunat tort de ciocolată decorat cu trandafiri din zahăr ars. În mijlocul tortului ea descoperi o cutie transparentă, în care fusese ascunsă o altă cutie, elegantă, din catifea roșie. Când o deschise, strălucirea diamantelor îi orbi privirea. Ulrich îi puse colierul în jurul gâtului, o privi lung după care decise că era momentul să plece la cumpărături, ca să caute o rochie asortată cu bijuteria.

Giovanna reușea cu greu să-și păstreze mintea lucidă în fața atâtor dovezi de dragoste. Și totuși trebuia să abordeze cumva subiectul - o făcu încolăcindu-l cu brațele ei, printre mângâieri și sărutări.

-Iubitule, ce simți pentru mine?Ulrich ridică ochii, uimit.

291

-Nu e clar ce simt? Nu m-aș sătura niciodată de tine, niciodată!-Of, nu de asta întrebam, este evident. Vreau să zic - ce simți pentru

sângele meu? Nu te tentează?-Când sunt cu tine, răspunse Ulrich râzând, am treburi mai

importante de făcut decât să-mi fie sete. Văzând chipul încordat al Giovannei, adăugă:

-Cred că știu unde vrei să ajungi. Tânărul cu care te-am văzut la mănăstire va fi mereu în siguranță cu mine. Doar nu-ți poți imagina că aș face cel mai mic rău cuiva la care ții atât de mult! Asta voiai de fapt să mă întrebi, nu?

-E... e fiul meu, reuși Giovanna să rostească pe nerăsuflate.-Știu. Aveți amândoi același sânge, e evident. Dar de ce te frămânți

atât de mult din cauza copilului, ce nu e în ordine?-A aflat abia acum că sunt mama lui și aș fi vrut să-l duc undeva

unde să putem petrece Crăciunul împreună. Dar nici de tine nu mă pot despărți din nou, nu acum când mi-ai dăruit atât de multă dragoste și fericire.

-Și crezi că Antarctica nu e un loc bun pentru petrecerea Crăciunului? Aș putea să pariez că nici unul dintre colegii de școală ai fiului tău nu se va duce într-un loc atât de exotic. Scaune libere în avion se mai găsesc! Și-apoi, într-o bună zi, va trebui să-i vorbești despre noi doi, de-acum e destul de mare ca să-și dea seama.

-Știe că am un logodnic, recunoscu Giovanna.Ulrich surâse.-Nu la asta mă refeream. Cred că orice băiat de vârsta lui ar putea

să accepte că maică-sa are o nouă iubire. Dar câți sunt dispuși să înțeleagă faptul că lumi nevăzute coexistă cu lumea oamenilor și că în aceste lumi viețuiesc făpturi pe care oamenii le-au alungat în legende? Toți cei cu care ne vom întâlni în Antarctica știu adevăruri la care oamenii obișnuiți nici măcar nu visează. Poate că fiului tău îi va fi mai ușor să intre în contact cu acest soi de realități, văzând că și alții le cunosc.

-Ai dreptate, spuse gânditoare Giovanna. Doar că nu putem să ne prezentăm acolo așa, pe neanunțate. Trebuie să-i scriu Serafinei.

-Scrie-i pe adresa National Geographic din Santiago. Peruggio merge acolo în fiecare lună ca să ridice corespondența și să predea materialele pentru revistă, așa că va primi scrisoarea ta. Deși eu tot nu înțeleg de ce trebuie să strici bunătate de surpriză.

-Nu înțelegi pentru că ești vampir, i-o trânti Giovanna râzând. Cât timp crezi că vom sta acolo?

-Păi, m-am gândit la o săptămână, recunoscu Ulrich.-Bine, geniule, tu crezi că oamenii pot să doarmă o săptămână în

picioare, rezemați de un zid sau să-și sape o groapă în pământ, cum faci tu? Crezi că se vor duce la toaletă afară în zăpadă și vor trăi prin fotosinteză, cu lumină solară, așa ca Peruggio și Serafina? O căsuță proiectată pentru două persoane s-ar putea să nu mai fie confortabilă dacă stau acolo șapte, iar o femeie însărcinată, fie fiică a luminii, fie simplu om, are nevoie de un spațiu al ei pentru odihnă. Te-ai gândit la asta, dragul meu?

Giovanna ciocăni amuzată fruntea lui Ulrich, încununată de nimbul pletelor aurii și murmură penru sine:

-Dovleac de haloween, așa cum am bănuit.

292

-De unde să știu eu că e atât de complicat să fii om? întrebă Ulrich. În cinci sute de ani, s-ar putea ca anumite aspecte ale vieții mele umane să se fi estompat în amintirea mea și să-mi scape din vedere. Nu trebuie să fii supărată pentru asta!

Dar Giovanna speculă momentul. După săptămânile petrecute în atmosfera severă de la San Lorenzo, putea să încerce și ea o micuță cacialma, nu?

-Ba da, sunt foarte supărată! Ce vei face ca să mă împaci?-Îți cumpăr o rochie nouă, cea mai scumpă din câte voi găsi.-Nu! Asta o vei face oricum, nu mă pot duce la San Lorenzo

despuiată ca să-mi adun lucrurile de acolo.-Îți cumpăr un tort cu frișcă de șapte etaje, supralicită Ulrich.-Nu! Mi-l vei cumpăra ca să nu mor de foame, nu ca să mă împaci.Ulrich o strânse în brațe și-i șopti la ureche, dezmierdându-i lobul cu

limba lui rece și coborând cu buzele pe gâtul ei:-Sex de împăcare? Știi doar că sunt bun la asta!O luă pe sus și o împinse blând în piscina cu șampanie, după care

sări și el în lichidul auriu. „Să nu uit să-l supăr din când în când”, își spuse Giovanna. „Dimineața, la prânz și seara. Ah, îl ador! Cel mai bun lucru la un vampir e că nu obosește niciodată.”

Elicopterul cu sigla National Geographic ateriză pe platoul de lângă casa aproape rotundă a Serafinei și a lui Peruggio.

-Ia te uită, spuse acesta privind pe geam.Din aparatul de zbor coborâseră doi oameni: pilotul și redactorul-șef

de la Santiago, vizibil afectat de frigul crâncen. Când intrară pe ușă, erau zgribuliți amândoi, deși nu străbătuseră în aer liber decât vreo sută de pași. Dar îndărătul ușii triple îi primi o atmosferă aproape tropicală – Serafina umbla încoace și încolo într-un tricou cu mâneci scurte, iar Peruggio purta și el doar niște pantaloni de bumbac și o cămașă subțire de vară.

-Mă bucur să vă văd, își întâmpină el oaspeții. Să înțeleg că nu mai trebuie să plec în Chile pentru predarea materialelor?

-Nu, am decis că n-ar fi bine să-ți abandonezi soția. Se pare că ultima dată când ne-am întâlnit, casa voastră a fost atacată de un soi de comando. Numele de Carlos Enrique Mayor vă spune ceva?

-Latifundiar haitian, interveni Serafina. I-am văzut oamenii, dar eram la plimbare în munți și m-am putut ascunde. Au plecat fără să mă găsească, iar casei nu i-au pricinuit nici un rău. De altfel nu știam pe-atunci că el îi trimisese.

-Individul a murit în condiții suspecte și nimeni n-a reușit să afle din ce cauză i-a cășunat pe voi. Dar am considerat că e mai prudent să nu vă despărțiți și să venim noi după articolelel pentru revistă.

-Mulțumim mult, într-adevăr e mai bine așa, răspunse Peruggio.-Vă veți continua șederea aici? Nu e periculos, având în vedere

starea Serafinei?

293

-Stăm în Anarctica până la sfârșitul verii australe, în martie. Iar eu mă simt excelent, atât că am nevoie de tot mai mult spațiu în jurul meu, iar aici nu prea e înghesuială.

Redactorul zâmbi: micuța Serafina arăta de parcă înghițise o minge pe nemestecate, dar omul trebui să admită că starea aceasta nu-i știrbise nimic din frumusețea strălucitoare, ba chiar o făcuse să pară de-a dreptul radioasă. Era ca și cum ar fi emis propria lumină – dar apoi ochii ei se întâlniră cu ochii omului și el își uită gândul instantaneu.

-Asta a venit pentru voi acum trei zile. Dacă vreți, vom aștepta aici, poate e nevoie să trimiteți un răspuns la scrisoare și pot să mă ocup eu de asta, la Santiago.

Redactorul extrase un plic dintr-o mapă. Fusese expediat de la Roma, pe adresa redacției National Geographic din Santiago, în atenția familiei Sorriente.

-Vă pregătesc niște cafele fierbinți până când soțul meu citește, spuse Serafina. Vă vor prinde bine.

Apoi, prin spatele oamenilor, făcu lui Peruggio semn cu ochiul – asta însemna că va afla textul scrisorii direct din mintea lui. Dispăru după un paravan chinezesc din mătase pictată – în felul acesta erau despărțite unele de altele diferitele compartimente ale casei - și în curând se simți aroma îmbătătoare a cafelei.

Serafina se rezemă de unul din pereți și începu să râdă cu lacrimi, pe tăcute – altfel ar fi fost greu de explicat acelor oameni cumsecade de unde aflase conținutul scrisorii. Peruggio, la rândul lui, se amuza copios.

Plicul conținea două elemente – un carton de la Ulrich și un plic mai mic, în interiorul celul mare, cu o misivă explicită și detaliată de la Giovanna. Ulrich scrisese doar: „sosim de Crăciun, familia Reni, subsemnatul, John și Amber. Giovanna a fost afurisită și m-a pus să vă scriu, stricând surpriza”.

Scrisoarea Giovannei era redactată de o cu totul altă manieră.„Dragii mei, sper că sunteți bine și singurătatea în peisajul acela

lipsit de culoare nu v-a afectat moralul de obicei excelent. Dacă aduc completări la mesajul lui Ulrich, este pentru că el crede că ați deschis un hotel acolo și că vom merge la restaurant la cină. Am încercat să-i explic cam care sunt necesitățile omenești, dar mi-e teamă că a înțeles cât un vițel căruia i se ține o prelegere de astrofizică. Așa că am sunat-o pe Amber și am început de comun acord aprovizionarea cu cele necesare supraviețuirii. Eu voi aduce cuptorul pentru masa din seara de ajun, iar Amber va veni cu prăjiturile preparate dinainte. Ne-am gândit să luăm cu noi saci de dormit ca să ne puteți caza pe toți, deși Ulrich susține că el n-ar avea nimic împotrivă să doarmă afară, în aer liber. Încercăm să facem cât mai puțin deranj posibil, dar iubitul meu a lansat invitațiile într-un acces de entuziasm, fără să mă consulte și nu am putut să anulez călătoria. Scrieți-mi cu ce vă pot ajuta și voi aduce tot ce mai e necesar – venim cu un avion destul de mare, închiriat numai pentru noi. Vă sărut cu drag. Prietena voastră, Giovanna”.

Serafina era fericită – o întâlnire neprevăzută cu prietenii care îi găsiseră la capătul Pământului, ce putea fi mai frumos? Da, dar spațiul de cazare? „Extindem casa”, îi dădu prin cap. „Vampirii tot suferă de mania săpatului în pământ, cu săpatul în zăpadă oare de ce nu s-ar descurca?”

294

Planurile casei lor fuseseră arhivate într-un dosar. Serafina extrase câteva file, făcu o serie de însemnări și le puse într-un plic adresat Giovannei. La sfârșit adăugă: „Ideea Crăciunului împreună e binevenită și ne place. Bucură-te de el, nu e întotdeauna așa de insuportabil cum pare”. Care „el”, Giovanna va ști să înțeleagă…

Cap.29: Oaspeți„Curaj”, își spuse Giovanna, „nu e chiar atât de frig cum pare”. Ușa

avionului se deschise și aerul de afară îi izbi fața. Așchii de gheață îi coborau pe gât la fiecare respirație, arzând-o. „Nu e așa frig cum pare, e mai frig de-atât”, completă ea în gând. „Ulrich, mi-o vei plăti”. Dar blondul o luă în brațe, după ce-o înfășurase într-o pătură groasă și din doi pași ajunse la ușa casei, care se deschise larg în fața lor. Serafina și Peruggio îi așteptau cu ceaiuri fierbinți, îmbrăcați ca în miez de vară. John și Amber păreau amândoi mai căliţi decât Giovanna, iar tânărul Dario văzu pentru prima oară în viaţa lui o zăpadă adevărată şi era prea ocupat să studieze materialul alb şi pufos, ca să mai aibă timp să sesizeze temperatura scăzută. Ulrich descărcă, el singur, câteva lăzi mari din avionul care în curând îşi luă zborul înapoi spre ţinuturi mai calde.

-Iată-ne exilaţi aici pentru o săptămână, oftă Giovanna. Promite să fie îngrozitor!

Peruggio ieşi din casă nu prea impresionat de frig şi-l bătu pe spate pe Ulrich, care rămăsese singur cu lăzile.

-Au cam fugit cu toţii şi te-au lăsat baltă, observă Peruggio. Nu-i nimic, te ajut eu. Ai cumpărat tot ce era pe lista Serafinei?

-Absolut totul, până la ultimul cui şi ultima aşchie. Iar de prieteni, ce să zic? Oameni, n-ai ce să le faci! Parcă pentru confortul meu m-aş agita atât?

În curând se dovedi că prietenii se ajutau totuşi la greu. John ieşi în aerul rece, urmat de Dario, care ignora protestele maică-sii. Lui Peruggio îi râdea sufletul văzând echipa la lucru, mai ales că-şi amintea de chinurile înălţării casei lor. Dar nşte amici cu puteri neobişnuite erau numai buni ca să ridice în câteva ore ceea ce trebuia să devină versiunea extinsă a casei. Ulrich săpă fundaţiile în gheaţă, înainte ca ceilalţi să se fi putut dezmetici. Amber şedea lângă Serafina, care-i arăta pe calculator proiectul şi părţile componente ale construcţiei, aşa că nu mică le fu mirarea celor aflaţi afară când stâlpii fundaţiei veniră frumos prin aer şi se poziţionară la locurile lor. Fetele făceau treabă excelentă împreună, practic fără să mişte un deget – orice lucru care le trebuia constructorilor li se aşeza de la sine la îndemână şi obiectele ieşeau pline de iniţiativă din lăzi, ca să aterizeze exact acolo unde era nevoie de ele. Doar Giovanna nu participa la entuziasmul general, dar ea le spusese de la început că niciodată în copilărie nu-i plăcuse să se joace cu cuburile. În schimb în scurtă vreme în casă începu să se răspândească un iz ispititor de friptură, semn că nici ea nu stătea degeaba.

Dario îşi scoase aparatul de fotografiat (cadou de la mama) şi trăgea un cadru după celălalt – tot ce vedea i se părea neobişnuit şi

295

interesant, deşi nu prea pricepea spectacolul care i se oferea privirilor. Parcă asista la reprezentaţia unei trupe de scamatori, altminteri era imposibil de explicat viteza cu care avansa şantierul. Iar logodnicul mamei nu făcea decât să-l uimească: era un bărbat nu foarte înalt şi nu părea nici prea puternic, dar cu toate acestea punea mâna pe lucrurile cele mai grele, pe care le asambla ca şi cum ar fi fost piese dintr-un joc.

„Casa de oaspeți” era un paralelipiped de lemn, acoperit cu aceleași panouri solare ca și casa Serafinei și a lui Peruggio. Cele două clădiri comunicau printr-un coridor pe care-l obținură schimbând poziția a doi din pereții casei inițiale. La sugestia Serafinei, Ulrich și Giovanna mai cumpăraseră saltele pneumatice, paravane chinezești și o nouă serie de pături groase de lână, iar bunica Serafinei le trimisese o ladă plină cu perne colorate, care puteau înlocui cu succes orice altă piesă de mobilier. Așternură pe jos obișnuitele covoare de lână cu fir lung, aduse în târg de oierii de lângă Oravița și instalară încă o baie cu două cabine de duș.

„Oameni, deh”, mormăise Ulrich zâmbind. Inaugurară complexul – Dario îl botezase pompos „oraș” – cu șampanie rece și fiecare iși alese un spațiu unde-și puse salteaua și lucrurile personale.

-E ca un cort, observă Dario, dar e mult mai mare și mai comod.-E în principal mai cald și asta contează aici, răspunse Serafina.

Poate că nu e prea grozav spațiul acesta necompartimentat, dar așa aerul cald poate să circule peste tot și să mențină o temperatură plăcută. Cine vrea o cameră numai a lui, să ia câteva paravane chinezești și să le aranjeze cum dorește.

În scurt timp, până și Giovanna cea reticentă trecu la mâneci scurte, mai ales că se tot învârtea pe lângă oalele și tigăile fierbinți.

-E bine, chiar e bine, acceptă ea. Dar tot nu mă puteți convinge să părăsesc casa și să ies la aer.

Prioritatea absolută fiind obținerea unui adăpost cald pentru toată lumea, prezentările și poveștile fură lăsate pe mai târziu.

-Ne grăbim ca să nu ne apuce noaptea, comentă Dario.Serafina zâmbi.-Aici noapte va fi abia peste trei luni, dar cu decalajele de fus orar e

mai bine ca totul să fie pregătit pentru somnoroși. Așa, cine vrea să doarmă, n-are decât.

-Tu nu dormi mai mult? întrebă Dario curios. Mama spune că, atunci când era însărcinată cu mine, dormea mai toată ziua.

-Nu, eu nu pot dormi mai mult decât de obicei. De fapt mă bucur atât de mult de lumina soarelui că practic nici n-am nevoie de somn.

Dario o privi grav, cu ochii lui mari serioși.-Ulrich mi-a zis că nici nu mănânci, îți ajunge lumina ca să te saturi.

E adevărat? Și soțul tău e la fel?Serafina intui că în afara întrebărilor pe care le pusese, în mintea lui

Dario mai erau încă o mulțime de alte semne de întrebare cărora nu îndrăznea să le dea glas.

-Ei, hai, întreabă-mă tot ce vrei. Nu ți-a spus mama ta că suntem cele mai bune prietene?

296

-Ba da, mi-a spus. Dar mi-a mai zis și să nu întreb prea multe sau să nu te supăr cu curiozitatea mea, pentru că orice aș întreba, tu trebuie să spui numai adevărul. Așa e, chiar nu poți să minți?

Asta părea s-o amuze pe Serafina de-a binelea. Răspunse râzând:-E perfect adevărat, nu pot să mint. Și e la fel de adevărat și că mă

descurc fără mâncare - și eu și soțul meu.-Dacă nu poți să minți, îmi spui te rog de ce mama mi-a interzis să-i

pun întrebări lui Ulrich? Mi-a spus că e un tip periculos, cum vine asta? Mie mi se pare un om de treabă!

-Păi, poți să fii de treabă și foarte puternic în acelașii timp - atât de puternic încât să faci rău oamenilor fără să vrei. Dar Ulrich nu e băiat rău și după ce se va obișnui cu tine, îi vei putea pune întrebări lui de-a dreptul – nu cred să se supere. Știe povești grozave din vremurile de demult, iar pe mine m-a învățat să mă apăr de multe primejdii și crede-mă că asta mi-a prins tare bine!

Dario clipi des din ochi, neîncrezător.-Mama spune că tu nu poți fi învinsă de nimeni de pe Pământ. Cum

faci asta, când ești cu un cap mai scundă ca mine și pari așa de firavă?Serafina cugetă - ce-i putea spune tânărului fără să-l zăpăcească

de tot?-Păi, dacă mama ta așa spune, trebuie s-o crezi, nu? Și-apoi

oamenii se lasă învinși atunci când n-au starea sufletească a unor învingători, iar eu le pot modifica emoțiile și gândurile. E simplu, nu?

Dario o privi confuz.-Mama m-a prevenit că are prieteni cu însușiri stranii, dar n-aș fi

bănuit că sunt oameni chiar atât de ciudați.Serafina zâmbi. „Oameni, hm... Giovanna mai are de lucrat la

capitolul sinceritate. Bun, să lăsăm asta deocamdată...”-Când aveam vârsta ta și mie unii dintre prietenii tatălui meu mi se

păreau ciudați. Mergeam în fiecare vacanță împreună cu ei, cu corturile la munte, până când m-am încăierat atât de rău cu fiul unuia din ei, încât am început să-i evit. Cred că e un lucru firesc, să nu-ți faci griji.

-Și după aceea n-ai mai fost pe munte?-Oh, ba da. Dacă ți-au intrat munții în suflet, nu-i mai poți scoate de

acolo și nici nu are rost să încerci, pentru că nu te-ai mai simți un om întreg, ai trăi mereu cu impresia că lipsește o bucată din tine. Dar am plecat singură, iar mai apoi cu Peruggio.

Serafina privi pe geam, arătându-i lui Dario șirul de creste care se zăreau nu departe de casă.

-Îi vezi ce frumoși sunt? E lanțul Transantarctic, practic cel mai greu de urcat din lume, pentru că sunt atât de izolați și clima e atât de aspră. Pe lângă asta, sunt și destul de înalți - au vârfuri de peste patru mii de metri, iar în condițiile de aici asta înseamnă ceva.

-Ai fost vreodată până acolo?-Oh da, pe schiuri distanța se parcurge ușor. E locul unde mă plimb

de obicei când vreau să mai fac un pic de mișcare. Ultima dată am fost alaltăieri, dar acum trebuie să mă limitez la vârfurile secundare. Cu toate astea, e totuși foarte palpitant, fiindcă nu există hărți cu trasee și ghiduri turistice, e nevoie mereu să improvizezi drumul, iar crevasele sunt cu duiumul.

297

Asta puse capac curiozității lui Dario. O bună bucată de vreme tăcu, privind pe fereastră. Un grup de oameni care construiesc incredibil de repede, o femeie însărcinată care suie munți în Antarctica, astea erau prea mult pentru el deodată și prea diferit de rutina zilnică de la orfelinat, de senzația de siguranță dată de zidurile mănăstirii și - în general - de lumea lui îngustă. Într-un târziu veni iarăși lângă Serafina, care se agita să instaleze pe fiecare cât mai confortabil. Ea îl întâmpină zâmbind - adolescentul cu un aer cuminte dar gânduri rebele îi aducea aminte de ea însăși când fusese la vârsta lui.

-Te superi dacă te mai întreb ceva? o iscodi Dario.-Nu, nici vorbă, întreabă tot ce vrei.-Știi, mai am un an și jumătate de liceu, începu tânărul. Până acum

era destul de simplu să aleg ce voi face după aceea - profesorii noștri sunt oameni foarte buni, majoritatea preoți cu o a doua facultate de știință.

-Și bănuiesc că ai vrut să devii preot.-Da, m-am gândit la asta. Aș avea o mulțime de timp la dispoziție ca

să înțeleg sufletul omului și aș putea, pe lângă asta, să aleg un domeniu științific pe care să-l aprofundez în detaliu. Cred că mi-ar plăcea geografia, Pământul ăsta mi s-a părut mereu plin de frumuseți și de bogăție. Dar... mama a stat câteva săptămâni într-o cameră de oaspeți a mănăstirii, singură, apoi s-a întâlnit cu logodnicul ei. Nu voi uita prea ușor dimineața în care s-a întors în cameră, după întâlnirea aceea. Mi s-a părut mereu o femeie frumoasă, chiar și când nu știam că e mama mea, dar în aceea zi radia parcă o lumină și părea mai frumoasă ca niciodată. Mi-a spus doar că e foarte fericită.

Serafina își plecă ochii, înainte ca Dario să observe că irisurile ei se coloraseră ușor în argintiu și străluceau. Citi mintea Giovannei și se strădui să-și păstreze aerul serios, în timp ce gândea: „sigur că da, sex în piscina umplută cu șampanie. Numai lui Ulrich putea să-i dea prin cap așa ceva, oare de ce nu mă mir? E normal că s-au distrat amândoi de minune”.

-Și cu ce ți-a schimbat vederea mamei tale hotărârea de a deveni preot?

Dario ezită, roșind, dar apoi spuse:-Mi-a mărturisit că a petrecut clipe minunate cu el și a mai adăugat

că dragostea e lucrul cel mai frumos din câte există. Știi, dacă mă fac preot ar însemna să renunț la asta pentru totdeauna.

-Aici ai dreptate, dar ce altceva ți-ar place să faci?-Nu știu. Lumea mea s-a redus mereu la școală și orfelinat, uneori

ne mai lua autobuzul mănăstirii și făceam excursii în afara Romei, la monumente istorice sau în locuri de pelerinaj. Dar am citit mereu despre lumea largă, despre câte locuri frumose există și în timp ce citeam, visam că într-o bună zi voi ajunge să le văd pe toate. La munte nu am fost cu adevărat niciodată. E acolo ceva care mă atrage și mă impresionează - Dario arătă spre geam - și aș vrea să merg mai aproape, ca să pot arunca o privire.

-Da, bine gândit, încuviință Serafina. Dacă vei alege geologia sau geografia, ar fi bine să te împaci cu frigul și lipsa de comoditate a unui cort, pentru că vei petrece destulă vreme în felul acesta. Să-mi spui numai când vrei să pleci, aici sigur se vor găsi persoane care să te însoțească: Peruggio, eu, cred că până și Ulrich sau John ar fi gata să pornească în expediție cu tine.

298

-Dacă tot vorbim de Ulrich - Dario ezită - ar fi bine să nu mă fac preot și din cauza lui.

Serafina își reprimă o tresărire violentă.-Trebuie să-ți alegi cariera numai în funcție de ce ai vrea tu, nu de

ce spun ceilalți. Dar ce are Ulrich cu preoțimea?Dario răspunse în șoaptă, ceea ce firește nu-l împiedica pe vampir,

aflat în partea opusă a casei, să audă fiecare cuvânt.-Păi, el nu se împacă deloc cu mănăstirile creștine, își tot dădea

întâlnire cu mama oriunde, cu condiția să fie cât mai departe de San Lorenzo. L-am auzit spunând că nu se poate hrăni înainte de apusul soarelui, nici șampanie n-a băut când am udat casa. În afară de asta, mama mi-a spus că el mai are un copil, dar nu dintr-o căsnicie anterioară și ei i-a fost tare greu să-mi explice cum vine asta. Și, în fine, toți ziceți că e un tip periculos. Ce crezi că înseamnă toate astea?

-Nu știu, spune-mi tu!-Uite care e concluzia mea, făcu Dario cu un aer de cunoscător.

Cine nu mănâncă decât noaptea? Cei care țin Ramadanul, bineînțeles. Cine nu bea alcool? Tot ei. Cine trăiește cu mai multe femei deodată? Cel care are un harem. Oare un om care pune bombe și organizează atentate nu se poate numi periculos? Vezi deci, Ulrich e în mod sigur un islamist fanatic. Dar să nu mă spui, pentru că s-ar putea să se supere. L-am auzit dându-se drept păgân, dar eu știu că nu e adevărat. Ce zici de deducția mea?

-Zic că ar trebui să discuți subiectul cu mama ta și cu Ulrich, pentru că nu cred că el se ascunde și se dă drept altceva. Și să mai știi că păgânii sunt cei care practică cea mai veche religie din lume, cei care se închină la forțele primordiale ale naturii, ceea ce nici nu e chiar de condamnat, pentru că măcar ei se tem să-i facă vreun rău. Dar acum mă lași un pic să vorbesc cu Amber?

Dario dispăru în colțul lui de casă, unde se apucă să se uite la fotografiile făcute pe șantier. Serafina, abia stăpânindu-se să nu râdă îm hohote, trecu pe lângă Ulrich murmurând slab:

-Salam Alecum!Vampirul îi făcu semn cu ochiul, vizibil amuzat.-Să-i spui Giovannei că a eluda adevărul tot minciună se cheamă,

șopti Serafina. Dario e destul de matur ca să afle unele lucruri.-Bine, îi vom povesti o anumită scenă dintr-o piscină umplută cu

șampanie, sper să-i placă!-Știi că nu la asta mă refeream, dovleac de Haloween.Amber veni și ea, auzind râsete. Nu mai șchiopăta deloc și avea un

mers frumos, dar tot se ținea de brațul lui John, motivând că se împiedică des. Serafina, care știa adevărul, zâmbi larg – John ar fi ajutat-o pe Amber la mers chiar dacă aceasta ar fi fost campioană la maraton.

-Râdeți fără mine? întrebă ea. De mult nu m-am simțit atât de bine ca acum, când Carlos nu mai este. Oare e frumos să răsufli ușurat atunci când cineva moare?

-Presupun că da, răspunse John. Mai ales că individul era un ticălos fără pereche.

Se așezară toți pe perne, formând un cerc. Giovanna îi servi cu friptură, Serafina aduse cafeaua, iar Amber prăjiturile. Nu era o masă festivă

299

de Crăciun în adevăratul sens al cuvântului, nu aveau brazi și afară nu era noapte, dar îi lega o prietenie strânsă și destule necazuri înfruntate în numele aceluiași țel. Se așternură la discuții – Dario era fericit să participe alături de „cei mari”. John scoase dintr-o mapă câteva tăieturi din ziare.

-Poftim, asta a relatat presa despre moartea lui Carlos. Presupun că unii de aici știți mai multe. Privirea i se pironi asupra lui Ulrich, care frunzări articolele, apoi vorbi cu vocea lui glacială:

-Mă bucur să constat că pilotul a scăpat de orice acuzație. El ne-a adus încoace și ar fi fost problematic să nu putem decola din Chile.

-Șeful pazei lui Carlos a mărturisit totul, îl informă John. Nu știu de la cine, dar a primit o bătaie soră cu moartea și s-a hotărât să vorbească.

Îl privi din nou pe Ulrich, care zâmbi. John continuă:-Cadavrul lui Carlos a fost găsit printre ruinele palatului, după ce

casa i-a ars. La starea în care se afla corpul, poliția locală a avut probleme în a-l identifica și medicii legiști au cerut ajutorul unui laborator unde am și eu unele cunoștințe. Se pare că a fost vorba de moarte prin împușcare, iar glontele provenea din micul revolver al unui anume Jean Duc, escroc internațional stabilit în Haiti, unde se dădea drept vrăjitor tribal. Arma a fost găsită, dar nu s-au putut lua amprente – a stat o vreme pe fundul iazului din spatele palatului.

-Am auzit ceva despre iazul ăla, mormăi Ulrich fără să-și ridice ochii din ziare. Ce e cu el?

John explică întregului grup:-Palatul a fost incendiat și pompierii haitieni au vorbit desre foc

magic, pentru că era imposiibil de stins până conacul n-a ars de tot. Dar știți cum e lumea în Haiti, superstițioasă…

Dario făcu ochii mari. Era pentru prima oară că auzea vorbindu-se despre magie în cercul de prieteni al mamei sale.

-Văzând că nu se descurcă, pompierii au folosit apa din iaz, până l-au secat complet, continuă John. Atunci au ieșit la iveală multe din crimele lui Carlos – pe fundul iazului s-au găsit oseminte umane, care au aparținut unor persoane dispărute în mod misterios. Așa s-au deconspirat metodele de lucru ale latifundiarului și ale clicii sale – cei care deveneau prea interesați de afacerile lui erau ajutați să-și încheie socotelile cu viața. Cam asta e tot ce știu - și totul mulțumită unui amic de la poliția antidrog, care a venit să mă întrebe ce semnificație pot să aibă unele obiecte stranii găsite în lac - țepușe de lemn, căpățâni de usturoi aruncate acolo recent și diverse artefacte voodoo care serveau în ritualurile de exorcizare a demonilor. A, mai erau o mulțime de cioburi de sticlă, iar apa iazului fusese otrăvită.

-Urme de tetradotoxină, presupun, murmură Peruggio. -Întocmai asta au arătat analizele de laborator. Cât despre țepușe și

usturoi, se pare că în credința localnicilor ele sunt arme eficiente în lupta cu vampirii. Acest Jean Duc i-a sugerat lui Carlos că un vampir i-a distrus plantațiile și i-a gonit lucrătorii.

Dario rămase perplex. Auzise oare bine, acești oameni maturi credeau în poveștile cu strigoi pe care le relatau băieții de la școală în dormitor, pe întuneric, după ora stingerii?

-Indiferent cine și cum i-a venit de hac lui Carlos, reluă John, un lucru e sigur – poliția noastră e încântată, pentru că individul era unul din

300

principalii furnizori de droguri către piața Statelor Unite. Vampir sau nu, să-i fie de bine! Poliția din Haiti probabil va finaliza ancheta cu concluzia că Mayor a supărat atât de multă lume încât și-a atras blestemele tuturor și acestea s-au întors împotriva lui, în ceea ce ei numesc un atac de magie. Ulrich, ce părere ai despre asta?

-E credibil, răspunse blondul liniștit. Ținând seama de superstițiile locale, e cea mai bună modalitate de a încheia ancheta.

Dario își întoarse ochii plini de curiozitate spre Giovanna, alături de care stătea în cerc.

-Mamă, șopti el, logodnicul tău e polițist? De ce îl întreabă John doar pe el ce părere are?

-Ulrich știe multe despre magie, răspunse Giovanna abia auzit, cu buzele la urechea fiului ei.

Serafina citi în mintea băiatului că respectul acestuia pentru Ulrich crescuse la cote astronomice. Acum nu mai era așa de sigur că blondul e fanatic religios islamist, se întreba dacă nu cumva e magician, deși nu avea o noțiune prea clară despre ce anume e asta.

-Toate piedicile în calea îndeplinirii misiunii voastre au dispărut, spuse John întorcându-se spre Peruggio și Serafina.

Aceasta părea să prezideze adunarea, pentru că era singura care nu ședea pe perne, ci pe un fotoliu ușor pe care-l muta prin casă după necesități. Dar era imposibil să-i ceri să stea pe covor ca ceilalți – sarcina îi limita mult mișcările.

-Misiunea a fost îndeplinită, spuse tare și clar Serafina. Am găsit piatra verde a cunoașterii.

În afara lui Peruggio, care știa totul și a lui Dario, rămas cu gura căscată, ceilalți începură să vorbească simultan. E incredibil ce gălăgie pot face patru oameni care vorbesc deodată, așa că în curând nimeni nu mai înțelegea pe nimeni. Profitând de neatenția celorlalți, Peruggio ieși din cerc ca să revină cu un obiect paralelipipedic, învelit în pânze prețioase, țesute cu aur și argint. Puse obiectul în mijlocul adunării și desfăcu legătura de pânză care-l apăra de curiozitatea privirilor. Pe cât de mare fusese gălăgia înainte, acum se așternu o liniște mormântală.

-Aceasta este piatra verde a cunoașterii, explică Peruggio calm. Cele trei table au gost gravate cu scrierea străveche a fiilor luminii și apoi literele acoperite cu aur. Conținutul inscripției este în mare cel pe care-l cunoaștem sub numele de tablele de smarald sau tablele lui Toth. Modul de îmbinare, pentru a forma un întreg, este cel pe care vi-l arăt acum: fiecare tablă are o ușoară parte proeminentă, care trebuie să alunece în locașul scobit al următoareia. În felul acesta avem confirmarea faptului că tabla originală este completă, pentru că nici prima, nici ultima din cele trei nu permit adăugarea unei alte table.

-Ce ați putut afla până acum despre table? vru să știe John.-Analiza materialului pe care a fost scris textul, continuă Peruggio,

arată că e un cristal necunoscut pe Pământ, cu duritate superioară față de cea a diamantului. Pentru cei care vor să știe cum e posibil așa ceva, avem o explicație – diamantul are cea mai stabilă și mai dură structură cristalină într-un spațiu cu trei dimensiuni, fiind un cub cu toate fețele perfect egale.

301

Închipuiți-vă un cub într-un spațiu cu mai mult de trei dimensiuni și veți obține structura acestor cristale.

-Halucinant, murmură Giovanna. Cum au fost gravate, dacă tablele astea sunt atât de dure?

-Presupunem una din două metode – ori e vorba de o acțiune pur mentală, ori cu ajutorul unei alte pietre cristalizate cubic, dar într-un spațiu având o dimensiune în plus față de table. Lovite ușor cu mâna, tablele emit vibrații cu frecvențe care variază în funcție de locul atingerii, de la infrasunete la ultrasunete, trecând prin tot spectrul audibil. Șirurile de frecvențe nu sunt continue, ci formează un model matematic, pe care oamenii îl cunosc sub numele de șirul lui Fibonacci și care e una din cărămizile de bază ale construcției universului material.

Peruggio le arătă pe calculator analize detaliate ale succesiunii de frecvențe și toți îl înconjurară ca să privească fascinați ecranul.

-Aici avem infrasunetele, aici spectrul sonor iar aici ultrasunetele, explică el diagramelede pe ecran. Bănuiesc că s-a lucrat cu un spectru de frecvențe atât de larg ca să cuprindă frecvențele esențiale de funcționare ale creierelor tuturor speciilor inteligente cunoscute în vremea când au fost create tablele. Pentru oameni, infrasunetele sunt frecvențele care acționează asupra creierului în sensul inducerii stării de hipnoză – dacă aș lovi prima piatră la o treime de capătul laturii lungi, ați adormi cu toții. Presupun că tablele erau lovite ușor în timp ce textul scris pe ele era murmurat în surdină. Acest lucru avea rolul de a spori acțiunea vibrației tablelor. Ceea ce se obține astfel este o stare în care creierul participantului la experiment trece pe frecvențe de funcționare ușor diferite de cele fiziologice și este capabil de conexiuni pe care altfel nu le-ar fi putut face. Bănuiesc că în acest fel se ajunge la aceea stare de iluminare care favorizează cunoașterea.

-Bănuiești? Nu ai putut să experimentezi?Peruggio îl privi grav pe John.-Bănuiesc, după cum am mai spus. Am cercetat pietrele și am

aplicat o serie de stimuli asupra lor, dar nu am avut cum să experimentez efectul lor asupra creierului uman, pentru că noi nu suntem oameni. Mecanismele de modificare a frecvențelor creierului le sunt cunoscute fiilor luminii și noi deținem controlul conștient asupra lor, deci nu avem nevoie de table.

-Da, dar ele sunt un artefact din lumea voastră, nu? Ce nevoie aveați să creați un obiect pe care nu l-ați fi putut niciodată folosi?

-Fiii luminii au făurit multe lucruri uimitoare, fără intenția de a le folosi vreodată, pur și simplu din plăcere estetică sau din amuzament. Lumea noastră a fost o lume ludică – strămoșii mei vedeau viața ca pe un joc, nu ca pe o luptă. Și-apoi tablele au fost create pentru a circula, nu pentru a ne rămâne nouă. Cu ajutorul lor, orice civilizație materială putea dobândi cunoștințe și ajunge la capacități mentale care se deschideau numai lumii spiritului, iar noi am considerat că acesta este un lucru bun. În lumea făpturilor pur spirituale nu există noțiunea de rău sau de dușmănie – de ce ființele materiale nu ar avea și ele dreptul să vadă partea perfectă a Universului și să-și aleagă modul de existență în cunoștință de cauză?

John își trecu o mână peste piatra perfect netedă și rece ca gheața.

302

-Deci cu ajutorul acestor table poți obține cunoașterea. Ce fel de cunoaștere? Orice vrei să afli îți va fi revelat de table?

Peruggio zâmbi.-Tablele sunt doar un mijloc, o unealtă, cunoașterea e un atribut al

creierului. Pune tablele în fața unui șoarece și el va ajunge poate ceva mai repede la cașcaval, dar nu va scrie niciodată o carte. În cristalele care formează aceste pietre sunt codificate multe dintre descoperirile civilizațiilor de demult, dar trebuie să găsești metoda potrivită pentru a le extrage de acolo.

John insistă:-Îmi pare rău că revin la obsesiile mele – e poate doar un fel de

deformație profesională – dar mie tablele astea mi se par un lucru periculos. Practic poți să dobândești cu ajutorul lor cunoștințe care să te ajute să construiești noi tipuri de arme. Le vei preda unei civilizații extraterestre, dar poți să garantezi că nu vor fi folosite împotriva Pământului? Ține minte ce am văzut împreună în mintea creaturilor de la Roswell: lumea voastră distrusă de incapacitatea strămoșilor tăi de a înțelege răul și de a riposta unei acțiuni dușmănoase. Tablele ar trebui să dispară!

-Cum? Dacă au înfruntat mileniile și vitregiile Pământului, e clar că magia care le protejează e mai presus de puterile noastre. Nu, tablele nu pot fi distruse.

-Dar pot fi duse în locul în care le-ați găsit sau dosite în oricare alt loc unde nimeni să nu aibă acces la ele. Gândește-te bine, Peruggio, ce vei face - le vei preda sau nu?

-Strămoșii mei au dorit ca tablele să călătorească prin Univers și să aducă binele ființelor materiale. Nu voi opri acest lucru, pentru că cred în înțelepciunea celor din vechime. Și apoi, ce ai dobândi ascunzându-le? Pământul e amenințat în caz că nu apar tablele, să nu uiți asta!

-Văd că nu ne înțelegem, făcu John supărat.Serafina interveni împăciuitoare:-Certați-vă, dar locul în care se găseau tablele mi-a fost dezvăluit

doar mie, iar eu cred că ele sunt un instrument al păcii, nu al războiului. John, acum leagănul civilizației fiilor luminii a devenit Pământul – nici noi, nici măcar Ulrich, nu putem pleca în altă parte. Eu vreau ca fiul meu să aibă un viitor aici, pe Pământ și totuși cred că e cinstit să predăm tablele.

John oftă.-Ai devenit exact ca soțul tău, mult prea idealistă.-Poate că este, într-adevăr, idealistă, răspunse Peruggio. Dar legile

noastre ne cer să nu nesocotim niciodată intuiția unei femei însărcinate.Serafina zâmbi.-Mulțumesc, dragostea mea. Ceea ce ne-a scăpat tuturor e faptul că

va trebui să predăm tablele abia în august anul viitor, iar până atunci avem timp să găsim răspunsuri la întrebările care ne frământă. Nu merită să vă bateți capetele acum și să vă stricați bunătate de vacanță. Bucurați-vă de șederea aici, lăsați problemele deoparte.

-În fine, o idee deșteaptă, comentă Amber. -Și foarte ușor de aplicat, adăugă Giovanna. În felul acesta, avem

tihna necesară ca să savurăm prăjiturile lui Amber. Băieți, voi certați-vă, că eu mănânc!

303

Tablele de smarald sfârșiră ca suport pentru laptopul Serafinei, care le luă în custodie ca nimeni să nu se mai frământe pe tema lor. O singură persoană se mai gândea încă la table, după masa de Crăciun – Dario. „Deci nici Serafina și Peruggio, nici Ulrich, nu pot pleca de pe Pământ în altă parte. Înseamnă că și el e un fel de extraterestru, ca și ei”, cugetă băiatul. Ar fi avut o mulțime de întrebări să-i pună Serafinei, deși acum se cam speriase de ea. „Da, dar există pietrele cunoașterii”, își spuse el. „Nu trebuie decât să asamblez tablele și să-mi doresc să știu totul despre prietenii mamei, iar pietrele îmi vor da informații complete. Voi pândi momentul în care mama e ocupată în altă parte și voi pune mâna pe table. Serafina nu se va supăra, doar a spus că nici un om n-a experimentat încă funcționarea lor. De ce nu aș fi eu acela?”

Cap.30 : Tablele de smaraldDario se tot învârtea în jurul Serafinei, care se apucase să-și

delecteze oaspeții cu fotografiile și filmele făcute în Antarctica. Mâna de expertă se cunoștea de la o poștă.

-Pozele mele nu arată nici pe departe așa, remarcă înciudat tânărul.-Să-mi aduci aparatul tău de fotografiat, propuse Serafina și-ți pot

spune unde ai greșit.Dario se retrase în colțul lui și apăru cu micul aparat de buzunar pe

care i-l cumpărase Giovanna.-Uite-l. M-am bucurat enorm de el, dar cred că e defect. Din pozele

de la șantierul casei, jumătate sunt atât de luminoase că n-au nici un fel de detalii.

Serafina clătină din cap dezaprobatoare.-Nu ți-a spus Giovanna să nu ne fotografiezi pe mine și pe soțul

meu?-Nu mi-a zis nimic de soiul acesta. Sunteți un fel de agenți secreți,

sau de ce să nu vă fotografiez?-Pentru că poți să arzi senzorul aparatului, răspunse cu toată

seriozitatea Serafina. Știi, noi emitem o lumină proprie pe care aparatele de fotografiat nu o pot înregistra, asta e tot. Iar pentru restul pozelor, trebuia să subexpui cu o treaptă din cauză că aveai o mulțime de suprafețe albe în cadru și atunci ar fi ieșit perfecte. Dar nu te necăji, îți pot corecta eu pozele pe calculator.

-Emiți lumină pentru că ești extraterestră? vru să știe tânărul.-Nu sunt mai extraterestră decât tine sau decât mama ta. M-am

născut aici pe Pământ, ca om și așa am rămas până după nunta mea. Dar l-am cunoscut pe Peruggio, iar el e descendentul unei civilizații mult mai avansate decât a noastră, care a venit de pe o planetă situată între două stele. De aceea și-au spus fii ai luminii – nu cunoșteau practic noaptea și au învățat să se hrănească asemenea plantelor, cu lumină. Din anumite puncte de vedere am devenit ca el, ca să putem trăi împreună. Sângele meu nu e roșu, ci argintiu și pielea mea radiază lumină. A, și mai citesc și gândurile oamenilor, dar numai când ei îmi dau voie să fac asta.

304

Dario o privi cu neîncredere.-Sânge … argintiu? Așa ceva nu am văzut niciodată!-Vino să-ți arăt, făcu Serafina. Nu te speria, se vindecă imediat la

soare.Se duse în zona rezervată bucătăriei, unde Giovanna trebăluia de

zor și-și trecu lama unui cuțit peste un deget. Din micuța incizie se ivi o picătură de lichid strălucitor ca razele de lună într-o noapte senină.

-Vezi?„Nu-ți face rău, mămico, mă doare”, auzi Serafina în gând și rămase

înmărmurită. Pruncul ei îi vorbea! Simți că amețește și se sprijini de perete, întinzând mâna rănită spre geamul pe care intra lumina soarelui. Rana se închise instantaneu, sub privirile neîncrezătoare ale lui Dario.

-Vezi, Dario? Asta a fost tot!„Puiul meu, mama n-o să-și mai facă rău, ca să nu-ți facă rău ție”,

adăugă Serafina în gând. „Acum te mai doare?”„Nu, mami”, răspunse vocea extrem de firavă și de subțire. Întorcându-se la pozele și la calculatorul ei, Serafina îl găsi acolo pe

Peruggio,care o luă tandru în brațe. -Știu, iubirea mea, am auzit și eu. E minunat!Dario se trase la o parte, intuind că se petrece ceva. Văzu mâinile

împletite ale perechii din fața lui, surâsul de pe chipurile lor inundate de bucurie și-și spuse: „mama n-a mințit, dragostea chiar e un lucru minunat. E clar, nu mă mai fac popă. Dar ce?”

Privirea îi căzu pe laptopul Serafinei, sprijinit de tablele de smarald. „Răspunsul e acolo”, îi trecu prin minte. „Decât să aflu dacă prietenii mamei sunt extratereștri sau nu, mai bine să întreb ce voi face eu cu viața mea. Serafina îmi spune și așa tot ce vreau să știu despre cei de aici, dar cred că nici măcar ea nu poate citi în stele viitorul meu. Asta e, acum știu ce întrebare să pun tablelor”.

-Ulrich e și el ca voi, un fiu al luminii? se interesă Dario când Peruggio dădu drumul mâinii Serafinei și aceasta se întoarse la calculator.

-Nu, uite-l în pozele tale! Deci nu e ca noi. -Dar e om? Alaltăieri am crezut că e vreun fanatic islamist, ieri că e

magician și azi nu știu ce să mai cred. După cum a vorbit John cu el, poate fi polițist, nu?

-Nu mai ghici, băiete, că n-ai șanse să nimerești, răspunse Serafina. Ulrich e meșter ceasornicar – acum multe sute de ani, când s-au construit marile catedrale, fiecare avea câte un ceas în turn – un orologiu mecanic cu zeci și sute de roți dințate de mare precizie, care se învârtesc în fiecare secundă. Cineva trebuie să le repare și pe ele când se strică, nu?

-Pare interesant, acceptă Dario. -Pe lângă asta, adăugă Serafina, Ulrich e un scriitor de succes,

numai că scrie sub pseudonim, ca oamenii să nu-i cunoască adevărata identitate. Știi, printre scriitori așa se obișnuiește.

-Am auzit de el?-Nu știu, depinde de ceea ce citeați voi la școală.-Păi, Biblia, viețile sfinților, marea literatură clasică – Dante,

Petrarca, Machiavelli - și cărțile de știință pe care le prevede programa școlară.

305

-Bine, dar în afara orelor? Când nu sunteți la școală?Dario roși.-Un coleg a adus odată în dormitor Playboy, dar a fost prins și i s-a

confiscat revista.-Hm, asta nu mă miră deloc. Dar adolescenților le place de obicei să

citească și altceva – cărți de aventuri sau de groază, de exemplu.-Nu avem voie să citim așa ceva, recunoscu Dario. Ni s-a spus că

unele vorbesc despre demoni, magie și lucruri de soiul ăsta. -Atunci sigur n-ai auzit de cărțile lui Ulrich, pentru că el scrie despre

vampiri.-Vampiri?Ochii lui Dario se rotunjiră asemenea literei „o” din numele lui.

Serafina își dădu seama că evocase fructul oprit – era mai sigur să vorbească despre Playboy decât despre demonii nopții cu băiatul educat în mănăstire.

-Uite ce e, Dario, cred că cel mai bine poate să-ți explice ce a scris în cărțile lui însuși autorul. Ce ar fi să-l întrebi pe Ulrich?

-Nu se va supăra?-Oh, fii serios! Nu cunoști orgoliul acestei tagme, va fi încântat că

încă cineva se interesează de ceea ce a scris, chiar dacă mai are un milion de cititori. Eu nu-ți pot da decât un singur reper – gândește-te la „Infernul” lui Dante și la cei care sunt aruncați acolo.

Privirea dezorientată a lui Dario mărturisea că reperul Serafinei nu făcuse decât să-l încurce. „Tot va trebui să discut cu Ulrich, deși mama mi-a spus că e periculos”, gândi el. „Dar tablele mai înainte de toate!”

Amber și John se dovediră mari amatori de plimbare, indiferent de vreme, Ulrich era insensibil la frig și se găsea când în casă, când în afara ei – în orice caz, el era singurul care ieșea fără să se înfofolească – iar Giovanna declarase bucătăria teritoriul ei exclusiv și nu părea dispusă să facă nici un pas în afara casei. Pentru că nu era niciodată noapte, fiecare dormea pe apucate – Giovanna opt ore ca de obicei, Amber și John când nu se plimbau, Ulrich moțăia uneori rezemat de perne iar Serafina și Peruggio păreau că n-au nevoie de somn, dacă nu cumva Serafina dormea atunci când făcea plajă, fie în casă, prin geamurile mari, fie în afara ei, pe balcon.

Dario găsi momentul propice în care nimeni nu avea grija lui, luă tablele de sub laptopul Serafinei, urcă la etaj în sera de plante și se apucă să întindă plăcile de cristal pe covor, în așa fel ca soarele să ajungă la ele. Asamblarea lor se dovedi o treabă ușoară, doar Peruggio le arătase tuturor cum se procedează. Dario se așeză lângă tablele care acum formau o singură placă perfect netedă și șlefuită, pe care soarele o scălda în lumină și începu să bată cu degetele în marginile tablelor, ascultând vibrația cristalului. Sunetele erau plăcute și muzicale, dar nu se întâmplă nimic.

„Poate că totul e o aiureală și chestia asta nu funcționează de fel, în fond nimeni n-a încercat-o până acum”, își spunea adolescentul, începând să se plictisească. Bătea darabana cu degetele în cristalele perfecte, repetându-și monoton: „vreau să-mi cunosc viitorul, vreau să-mi cunosc viitorul”, până când rămase cu ochii în gol și simți că i se face somn. Dezamăgit crunt, se

306

gândi să pună tablele la loc – totul nu fusese decât o păcăleală, sau poate că dispozitivul nu funcționa decât pentru nepământeni. Oricum ar fi fost, el se săturase de aiureala aceea și bătutul în cristal i se păru o prostie.

Se ridică hotărât, dar se așeză la loc – își văzuse propria reflectare în cristalele lucioase ca oglinda și părea că imaginea tremură ușor, ca și cum s-ar fi format la suprafața unei ape bătute de un vânticel. „Ia te uită”, își zise Dario, „pare cel puțin ciudat”. Se aplecă și privi literele aurii care tremurau și ele, dând senzația că ar fi fost privite prin apă. Întinse mâna și atinse placa – aceasta devenise caldă, ca și cum ar fi absorbit căldura soarelui. Mângâie literele, tot mai surprins – o apă verzuie, transparentă și incredibil de limpede îi cuprinse degetele. Își retrase mâna și și-o privi – era uscată! „E o iluzie optică dată de suprafața perfect șlefuită a tablelor” gândi băiatul. „Halal mister!” După care tresări speriat – mâna cu care atinsese literele deveni translucidă și verzuie ca și tablele, deși el o simțea perfect normală – nici măcar nu amorțise. „Mă transform în omul invizibil, sau ce?” Nu era invizibil – era translucid și verzui, din același cristal neted și perfect lucios ca și plăcile, iar fenomenul se extindea cu repeziciune. Dario simți panica punând stăpânire pe el – nu ar fi trebuit să atingă niciodată blestemățiile de table! Ce vor spune Serafina și Peruggio, mama și Ulrich dacă îl vor vedea așa? Cum va mai merge la școală și cum va da ochii cu colegii? Apoi încremeni – își văzu corpul de cristal verde căzând la pământ, în timp ce emitea o lumină stranie. „Voi muri”, își spuse îngrozit Dario.

Dar nu muri, nici măcar nu simți vreo durere. Pluti în sus spre tavanul plin de geamuri al serei, privindu-și corpul pe care-l abandonase zăcând prăbușit lângă table. Ieși prin tavan, fără ca acesta să opună cea mai mică rezistență și ajunse afară. De când veniseră în Antarctica, Giovanna se împotrivise oricărei tentative a băiatului de a părăsi casa, motivând temperatura extrem de scăzută. Acum Dario se minuna – nu simțea frigul, de fapt nu avea nici o senzație legată de corpul său. „Am adormit și visez”, gândi el. Dar plutirea prin aer era foarte plăcută și mai ales foarte utilă. Se putea înălța cât să cuprindă din ochi împrejurimile sau putea coborî ca să examineze de aproape un detaliu neînsemnat, numai gândindu-se la asta. „Dacă e așa, vreau să văd munții”, hotărî tânărul. Vântul îl purtă pe sus fără greutate până deasupra munților.

Văzuți de aproape, aceștia erau fascinanți – trecea printre vârfuri de stâncă ascuțite ca niște ace, atât de verticale că nici măcar gheața nu se putea prinde de ele. Traversa crevase adânci, cobora sau urca de-a lungul unor pante line, acoperite cu o zăpadă care părea aurie la soare și albastră în zonele umbrite. Nu se zărea nicăieri nici o urmă de drum, de potecă sau vreun semn al trecerii omului pe acolo. Natura era neatinsă ca în prima zi a creației. „Uau!” gândi Dario plin de entuziasm. Îi plăcea imaginea din fața ochilor. „De ce am fost prost să las în casă aparatul de fotografiat? Aș fi putut să scot poze aproape la fel de bune ca ale Serafinei. Peisajul de aici merită toți banii”. Abia apoi se întrebă cum ar fi putut face fotografii, când nu-și vedea mâinile și nici vreo altă parte din trup. Hotărî să ignore întrebarea sâcâitoare și dacă tot se simțea mai bine ca niciodată, se învârti la nesfârșit deasupra munților, fascinat de ceea ce vedea.

Dar după un timp ajunse să-și dorească altceva: „aș da orice să știu ce e sub straturile alea multe de gheață. Atâta alb începe să devină monoton”.

307

Pe dată, gheața și zăpada își schimbară înfățișarea. În orice direcție ar fi privit, albul opac devenea transparent și el văzu pereți de bazalt gri-roșiatic, dâre colorate gălbui sau negre desenând modele pe stânci, văi adânci și prăpăstioase în locurile unde până atunci zăpada nivelase terenul. Într-o vale largă, pe un tăpșan neted, se înălțau niște ziduri ciclopice – zidurile unui oraș conservat sub marea de gheață ca sub o cupolă de sticlă. „Dacă gheața nu a apăsat atât cât să surpe construcțiile, înseamnă că sunt făcute din ceva foarte rezistent”, gândi Dario. Își dori să vadă totul mai de aproape și se pomeni plutind ușor printre casele părăsite, înalte de câteva etaje, cu zidurile perfect drepte și minunat prelucrate. Străzi largi și piețe frumoase împodobeau orașul. „E ca la Petra, dar chiar mai grozav”, își spuse tânărul. Se ridică din nou deasupra culmilor și desluși câteva puncte minuscule în mișcare. „Cobor acolo. Vreau să văd de aproape ce sunt punctele alea”.

Din apropiere, punctele mișcătoare se dovediră o echipă de șapte inși care urca pantele muntelui – cinci bărbați și două femei, toți îmbrăcați extrem de călduros, toți cu colțari în picioare și pioletul în mână, legați în coardă unul de celălat. Urmele lor se deslușeau clar în zăpada imaculată. Dario îl privi pe cel care mergea primul – un bărbat puternic, cu tenul oacheș și o barbă neagră stufoasă, în care acum se prinsese promoroaca, schimbându-i culoarea în alb. Mustățile și sprâncenele omului erau și ele pline de zăpadă. Din cauza bărbii, abia i se vedea o bucățică din obraz, dar băiatul observă că omul avea o aluniță în colțul ochiului stâng. „Ca mama”, gândi Dario. „Și ca mine”.

Omul își așteptă coechipierii într-o zonă unde panta muntelui devenea un pic mai lină și discută ceva cu ei, privind o hartă. Dario avu intuiția faptului că omul acela caută orașul pe care el tocmai îl văzuse apărând ca prin farmec de sub gheață. Când oamenii porniră iarăși în șir, apăru în fața conducătorului lor cu barba neagră și-i făcu semn, arătându-i direcția. Acesta se opri și-i mulțumi printr-o înclinare a capului. Oamenii din spatele lui păreau mirați și Dario înțelese că numai cel care se afla în frunte îl văzuse. Ceilalți se opriră și ei.

-Ce ai văzut? întrebă o femeie. Sigur mergem în direcția bună?-Sigur e pe aici, Rita. Am mai fost odată demult, în adolescență, în

locul acesta. Țineți-vă după mine cu toții!Glasul omului îl pironi locului – Dario își auzise propria voce!Femeia numită Rita își roti ochii peste culmile înzăpezite – avea ochi

verzi, frumoși, luminoși. Veni lângă conducătorul grupului și-i puse o mână în jurul taliei.

-Mi-ai povestit de multe ori, dragul meu, de întâmplarea aceea petrecută cu douăzeci de ani în urmă, când ai zărit un oraș părăsit sub gheață. E ciudat că oamenii pot vedea astfel de lucruri - și tata mi-a spus aceeași poveste, înainte de a pleca în expediția din care nu s-a mai întors. Tot ce mi-a lăsat până să plece în ultima sa călătorie e harta pe care o ții acum în mână – el chiar credea că ceea ce a marcat pe ea e locul capitalei din Atlantida.

-Și eu cred același lucru, spuse ferm bărbosul cu vocea aceea care-i aparținea lui Dario.

308

-Suntem toți de acord cu tine, altfel n-am fi aici. Dar trebuie să fim prudenți și să avem grijă de viețile noastre. Nu vreau să se mai repete tragedia tatei, vorbi femeia.

-Bine, Rita, ai dreptate. Ajunge pentru astăzi. Punem tabăra!Dario îi privi pe cei șapte ridicându-și corturile sub un țanc de stâncă

izolat care-i ferea de vântul năprasnic. Stătea acolo și nimeni nu-l băga în seamă, doar bărbosul mai arunca din când în când câte o privire în direcția lui, dar parcă s-ar fi uitat în gol, căutând ceva printre propriile-i amintiri. Tânărului în schimb îi veni în minte o scenă petrecută la orfelinat, cu câteva săptămâni în urmă – se uita împreună cu trei colegi, de pe terenul de sport, spre coridorul prin care treceau fetele, îmbrăcate în uniforma severă a orfelinatului și însoțite de o călugăriță. Colegii lui comentau în gura mare – unele începuseră să devină chiar frumușele – până când zăriră o fată slabă, care mergea serioasă în urma celorlalte, fără să arunce nici o privire în direcția băieților.

-De aia mi-e milă, spuse coborând vocea colegul care le știa pe toate, arătând spre ultima dintre fete. E nouă aici. Până anul trecut o creștea o mătușă, pentru că părinții ei erau mereu plecați în diverse expediții. Am auzit că fata aia a fost până acum, în vacanțe și la Polul Nord și la Polul Sud, ba chiar și în Himalaya. Dar părinții i-au murit în ultima expediție, iar scorpia de mătușă-sa a trimis-o încoace, ca maicile să-i scoată gărgăunii din cap. Baba vrea s-o mărite după ce fata termină școala, ca să scape de o grijă, în timp ce ea ar vrea să urmeze cariera părinților. Taică-su era dus cu pluta, cică i-ar fi lăsat harta Atlantidei și fata crede toate balivernele pe care el i le-a înșirat.

Ca și cum ar fi știut că despre ea se vorbește, fata ridică ochii. Preț de o clipă, privirea lui Dario se intersectă cu aceea a ochilor ei adânci și verzi.

-E frumoasă, comentă el.-Da, dar e țicnită, răspunse colegul bine informat. Ce om normal la

cap s-ar duce la capătul lumii, când poate să stea frumușel la casa lui, să șadă în fotoliu și să se uite la televizor? Și de ce trebuie să urci munți?

-Rita spune că de aia, pentru că există, se băgă în vorbă al treilea băiat. Am auzit-o eu discutând cu o altă fată.

„Rita”, murmură Dario. Câtă armonie într-un singur cuvânt!Amintirea îi pieri din minte, dar tot se mai întreba dacă femeia cu

ochii verzi era aceea Rita văzută la orfelinat sau era doar o coincidență de nume. Apoi, dintr-o dată, simți că mintea îi ia foc – erau prea multe coincidențe în ceea ce credea că e doar un vis. Bărbatul cu alunița în colțul ochiului, vocea acestuia, femeia cu ochii verzi, harta din mâna bărbatului… „Omul acela sunt eu”, își spuse Dario. „Am vrut să-mi văd viitorul și iată-l. Voi pleca pe urmele Atlantidei, cu Rita și harta moștenită de la tatăl ei”.

Ar fi vrut să știe mai multe despre cei șapte expediționari, dar o lumină orbitoare îi atrase atenția în partea opusă a orizontului. Era ca și cum un al doilea soare ar fi apărut pe cer, numai că lumina se afla pe sol, pe una din culmile înzăpezite. „Ce-i aia?” se întrebă Dario.

Se ridică și pluti spre piscul pe care văzuse lumina – era de o strălucire aurie, caldă. Se lăsă în jos pe vârful de munte și amuți de mirare – lumina aceea intensă era emisă nu de o oglindă care ar fi reflectat razele soarelui, cum crezuse el inițial, ci de o siluetă umană: un om mic de statură, cu pielea strălucind argintiu, cu veșmintele mai albe decât zăpada. Era tânăr –

309

pletele negrei se revărsau în bucle pe umeri, avea genele lungi și răsucite, iar ochii, incredibil de negri pe fața palidă, se remarcau prin cercurile argintii care înconjurau irisul, părând diamante sau cristale de gheață în lumina soarelui. Buzele roz-pal ale tânărului schițară un zâmbet la apropierea lui Dario. „Măcar ăsta mă vede”, gândi adolescentul. Apoi, ajungând aproape de silueta lumioasă, se lămuri: „ăsta” era nimeni altul decât Peruggio, numai că avea o înfățișare mult mai mândră decât în casă, când râsese și discutase cu ceilalți.

-Dario, vino cu mine, vorbi Peruggio cu glasul lui melodios (Dario își notă în gând că vocea lui Peruggio suna foarte asemănător cu cristalele verzi ale tablelor, atunci când acestea erau atinse). Mama ta e îngrijorată pentru tine și mi-a cerut să te aduc înapoi. Ai folosit piatra cunoașterii.

Nu era o întrebare, Peruggio constatase asta ca pe o certitudine.-Așa e, recunoscu Dario. Mă vei certa?-Nu, nici vorbă. Pentru ce să te cert? Nu ai făcut nimic rău – dacă

nu ar exista tineri curioși, omenirea ar trăi încă în peșteri și s-ar încălzi la focul produs de trăsnete.

-Da, dar mama…Peruggio surâse. Când zâmbea, în jur era mai multă lumină și

căldură ca niciodată.-Giovanna e un pic prea protectoare, dar trebuie s-o înțelegi și pe

ea. Atâția ani n-a avut parte de tine, pentru că ar fi riscat să fiți uciși amândoi de un bunic nebun, încât acum exagerează. Îi va trece, am rugat-o pe Serafina să vorbească odată cu ea despre asta.

-Mulțumesc, făcu Dario. Crezi că se va supăra dacă aleg să devin explorator?

-Hm, dacă tu ești ferm convins că asta îți dorești, va trebui să i-o spui chiar cu riscul de a o supăra. Nu pot decât să-ți sugerez să-ți începi călătoriile întru-un loc mai cald, așa o vei liniști, pentru că Giovanna este o friguroasă. Dar acum dă-mi mâna – spiritul unei ființe muritoare nu poate rămâne prea mult timp despărțit de trup, dacă nu s-a antrenat pentru asta.

Mâna lui Peruggio era moale și catifelată. Dario se simți plutind, dar mult mai repede decât o făcuse până atunci, printr-un tunel luminos.

-Cum de poți să faci așa ceva?-Eu sunt Mediatorul, răspunse Peruggio fără să lămurească

termenul.Dar nici nu era timp pentru asta - casa se apropia vertiginos și Dario

căzu prin tavanul serei, cu o bufnitură, pe covrul unde, în jurul lui, se adunaseră cu toții. Văzu figura îngrijorată a Giovannei, pe Ulrich în spatele ei, atent și preocupat, chipul liniștit al Serafinei se apleca asupra lui, John și Amber îl priveau uimiți, iar Peruggio îngenunchease pe covor lângă el și-l ținea de mână. Nu mai radia lumină, doar cercul sclipitor din ochi i se păstrase și vorbea cu aceeași voce cristalină, de clopoțel, care semăna cu clinchetul tablelor de smarald.

-Nu vă faceți griji, se va trezi imediat. Giovanna, ăsta a fost leșin numai în mintea ta. Cred că fiul tău a adormit pur și simplu și asta nu mă miră, pentru că îl ții tot timpul închis în casă, iar el are nevoie de aer proaspăt. Să-i dați o cafea tare, să mănânce bine și vom ieși un pic să ne plimbăm.

Partea cu mâncatul cădea evident în responsabilitatea Giovannei, iar pentru ea unul din ingredientele fericirii era o masă copioasă. Serafina

310

pregăti cafele pentru toată lumea – Ulrich făcea excepție, ca de obicei, iar Dario gustă pentru prima oară lichidul acela amar.

-N-am mai băut cafea niciodată, comentă el. Are un gust ciudat.-Da, dar te ajută să scapi de durerea de cap, observă Peruggio. În

mod sigur acum te doare un pic capul.-Păi, asta cam așa e, mă doare rău. Dar ai vorbit serios despre

plimbare?-Cât se poate de serios. Vii cu noi, nici Serafina nu și-a făcut încă

plimbarea zilnică și va fi supărată dacă cineva o împiedică să ia o gură de aer proaspăt.

Givanna încercă să protesteze, dar Peruggio o privi cu ochii serioși:-Înțelege că nu mai ai un copilaș. Dario e un bărbat în toată firea și

e bine să dea piept cu frigul iernii. De altfel John și Amber sunt deja afară, noi ieșim acum, deci casa vă rămâne în întregime ție și lui Ulrich pentru ceva vreme. Nu avem piscină, dar șampanie s-ar mai găsi, adăugă el râzând.

Giovanna roși și se retrase într-un colț, de unde asistă fără o vorbă la pregătirile fiului ei pentru a ieși în frigul de afară. Dario își puse un pulover gros sub pufoaică, pantaloni de schi și bocanci, iar Serafina îi îndesă pe cap căciula și-i dădu mănușile. Când ajunseră în fața casei, văzură că Amber și John se băteau cu zăpadă părând că nu simt frigul.

-Dragostea plutește în aer, murmură Peruggio pentru sine. Chiar și aici, unde orice vietate îngheață!

Dario mergea atent la pașii pe care-i făcea prin zăpadă, fără să se uite la altceva decât la vîrfurile încălțărilor. Când Peruggio ajunse lângă el, băiatul șopti cu o voce moale:

-Deci voi deveni explorator?-Vei deveni ceea ce dorești cu adevărat să fii. Dar tu ai cerut tablelor

să-ți arate ce te preocupă cel mai mult în momentul actual, asta aveai în minte când ai ieșit din corpul tău fizic, indiferent de ceea ce ai spus. Acum se pare că vrei mult de tot să devii explorator, dar asta nu înseamnă că lucrurile sunt stabilite odată pentru totdeauna – totul depinde de tine.

-Am leșinat? întrebă Dario.-Dacă ai fi leșinat, nu ți-ai fi adus aminte de unele lucruri. Dar tu îți

amintești de tot ce ți s-a întâmplat, nu?-Da, desigur. A fost un vis cumva? Orașul de sub gheață există cu

adevărat?Peruggio zâmbi.-Nu, nu a fost un vis. Și eu am văzut orașul, dar oamenii nu dispun

încă de tehnica necesară ca să-l scoată la lumină. Să nu uiți, sunt kilometri de gheață adunați deasupra lui. Dar în locurile aparent pustii și moarte de aici sunt și alte lucruri interesante de făcut, decât dezgroparea unui oraș din vechime. Noi am venit numai pentru șase luni și deja simțim că lumea asta înghețată ne-a cucerit pentru totdeauna.

-Și ați vrea să mai rămâneți?-Nu ar fi posibil, răspunse Peruggio. Aici va cădea noaptea pentru

următoarele șase luni și atât noi, cât și casa noastră depindem de lumină. Dar vom reveni altă dată, asta e sigur.

-Nu ți-e frig, Dario? întrebă Serafina grijulie.

311

-Nu, nici nu mi se mai pare așa de rece ca atunci când am ieșit din casă.

-Asta e bine, pentru că într-o zi vreau să te duc la baza munților, ca să-ți arăt cum se urcă pe gheață cu colțarii, fără să aluneci.

Suna tentant!-Într-o zi? Mâine nu e bine?-Să fie mâine, se învoi Serafina.Tânărul tăcu o vreme, dar apoi se apropie de Peruggio, care

continua să se plimbe liniștit.-Spune-mi, dacă nu te superi, ești cumva un înger? Știi, te-am zărit

într-o lumină strălucitoare pe munte, atunci când ai venit să mă salvezi.-Nu te-am salvat, n-ai fi pățit nimic dacă mai rămâneai un pic pe-

acolo. Dar cum Giovanna a crezut că ți s-a făcut rău și era moartă de spaimă, a trebuit să te aduc înapoi. Și nu sunt un înger. Peruggio își flutură brațele, râzând. Unde ai văzut tu aripi la mine? Nu, eu nu sunt decât Mediatorul. Neamul meu e prezent în toate poveștile oamenilor – ni se spunea elfi și zâne, femeile noastre erau numite nimfe ale apelor și ale pădurilor, pentru că erau mai frumoase decât pământenele și corpul lor radia o lumină argintie. Dar toate astea s-au întâmplat cu mii de ani în urmă – poporul meu a pierit de mult și-acum doar oamenii mai locuiesc pe Pământ iar ei nu cred decât în lumea pur materială. Tot ce e dincolo de auz, văz, gust, miros sau pipăit pentru ei nu există și chiar dacă uneori percep semnale din afara materiei, întotdeauna le vor interpreta spunând doar trei cuvinte: „ mi s-a părut”.

Dario își mușcă buzele.-Dar Ulrich ce e? Mama spune adesea „Ulrich e un înger”, însă nu

știu la ce se referă.-Păi, el e un tip cumsecade, dar dacă i-ai spune că e înger, l-ai

supăra rău de tot. Este, să zicem, opusul unui înger.-Adică e un fel de drac?Peruggio zâmbi.-Nici îngerii, nici dracii nu există în lumea materială. Vezi tu, viața e

un pic mai complicată decât ați fost voi învățați să credeți la mănăstire. Binele și răul sunt noțiuni relative aici pe Pământ și coexistă – asta face alegerea fiecăruia mai grea, dar și mai interesantă. O lume perfectă ar fi un loc tare plictisitor, să știi asta.

Dario păru tulburat.-Am crezut ani de zile că fiecare are un înger păzitor, ca tu să-mi

spui că nu există îngeri. Nu mai știu ce să cred!-În viața asta nu vei întâlni felul acela de îngeri în care ați fost voi

învățați să credeți – cu aureolă în jurul capului, cu aripi din pene albe și total insensibili la farmecele unei femei frumoase. Dar asta nu înseamnă că ești lipsit de îngeri păzitori – nici măcar nu ai unul singur, ci mai mulți! Mama ta Giovanna, Ulrich, John și Amber, toți aceia care te iubesc și veghează asupra ta. Numai că nu se numesc îngeri, ci prieteni și nu se deosebesc cu nimic de orice om obișnuit de pe stradă.

Tânărul își continuă plimbarea fără să mai scoată o vorbă. Peruggio nu mai zise nimic, îl lăsă în pace să reflecteze la cele auzite. Se grăbi s-o ajungă pe Serafina, care era cu mult în fața lor și s-o cuprindă pe după umeri, iar ea se topi de plăcere la simpla lui atingere.

312

Cap. 31: VijeliaPeruggio se încruntă: îi promiseseră și el și Serafina o expediție la

munte tânărului Dario, iar barometrul cobora vertiginos.-Va fi furtună iarăși, ca de obicei când plănuim ceva, murmură fiul

luminii.-Nu lua lucrurile prea în serios, îi șopti Serafina, oricum tura de

munte va fi de doar câteva ore. Dacă se strică vremea ne vom putea întoarce, casa e la doi pași.

Hotărâră să înfrunte riscul înrăutățirii vremii și plecară – Ulrich, Dario, Serafina și Peruggio. Înainte de a părăsi casa, acesta îl luă deoparte pe John, spunându-i încetișor:

-Ascultă, s-ar putea să ne prindă o furtună pe drumul de întoarcere, dar i-am promis lui Dario că-i vom arăta munții și am de gând să mă țin de cuvânt. Ne vom descurca într-un fel sau altul, aici vara doar vântul e periculos, ninsorile nu sunt puternice. Dacă trebuie să așteptăm pe undeva potolirea vijeliei, nu fii îngrijorat – dintre noi, Dario e singurul om și avem mijloace destule pentru a-l proteja. Dar tu rămâi aici cu Amber şi Giovanna, iar Giovanna poate să intre în panică pentru fiul ei. Ai misiunea ingrată să le linişteşti pe fete şi să veghezi asupra casei în absenţa noastră. Casa a văzut destule până acum, e ancorată cu cabluri atât de solide că nici măcar o tornadă n-ar putea s-o răstoarne sau s-o avarieze. Dar cu fetele e posibil să ai ceva bătaie de cap. Te descurci?

-Plecaţi fără griji, răspunse John liniştit. Eu sunt un tip calm şi nu pot fi intimidat de un vânticel.

Peruggio se grăbi să iasă pe uşă. Ştia că lăsase casa pe mâini bune şi mai ştia şi că John va avea parte de ospeţe regeşti în compania celor două gospodine model. De fapt, probabil un singur ospăţ, cel de prânz – până seara expediţionarii hotărâseră să se întoarcă.

Din faţa casei până la primul pinten muntos erau puţin peste zece kilometri – trei ore de mers fără grabă. Serafina şi Peruggio schiau, dar cum Dario nu schiase niciodată, îl lăsară să mărşăluiască prin zăpadă, ceea ce băiatului îi făcea nespus de multă plăcere. Adolescentul nu contenea să se minuneze de tot ce vedea în jur - era ca în ceea ce el numea „visul” lui (de fapt Peruggio îi explicase că fusese vorba de ceva asemănător dematerializării pe care o puteau practica fiii luminii). Dar, spre deosebire de „vis”, înlocuise perspectiva aeriană cu cea de la nivelul solului şi pe lângă asta mirosea aerul şi pipăia mereu stâncile şi zăpada.

-Existența într-un corp fizic nu e un dezavantaj, așa cum pare la prima vedere, ci din contră, explică Peruggio. E adevărat că, fiind prizonier al materiei, nu poți zbura și nu poți atinge viteze practic infinite, ci mergi cât de repede te duc picioarele, dar natura umană îți dăruiește cele cinci simțuri – ești liber să miroși, să pipăi, să auzi și să percepi vizual cu mai multă intensitate realitatea din jur. Ființele spirituale aud gânduri și au un soi de vedere a esenței lucrurilor, dar care nu se compară de fel cu vederea tridimensională și plină de culoare a oamenilor. Așa că, tinere, nu te plânge și pune cu folos un picior înaintea celuilalt – singurul mod de a ajunge la munte e să mergi până la el.

313

Dario nu trebuia îmboldit – îi plăcea să meargă prin zăpadă și nu moștenise de la maică-sa spaima de vremea rece. Uneori arunca priviri piezișe însoțitorilor lui – îl uimea frumusețea și grația în mișcări a lui Peruggio, îl intriga misteriosul și tăcutul Ulrich, dar cel mai mult îl mira Serafina. Tânăra femeie era de o bună-dispoziție contagioasă, alimentată parcă direct de razele soarelui. În ciuda abdomenului proeminent, se mișca iute și cu un soi de eleganță, nu se plângea niciodată de nimic, ciripea veselă și fredona cântecele mai tot timpul. Până și zemflemistul Ulrich o trata cu deosebit respect, iar ea îi răspundea cu o doză bună de umor sănătos.

-Te voi învăța să faci poze ca ale mele – ba nu, mai reușite de atât – promisese Serafina și pe drumul spre munte se apucă să-i țină lui Dario lecții de fotografie. Tânărul uită să se mai gândească la frigul tăios, iar când își aminti, spuse mirat:

-Parcă nici nu e așa de frig. Simțiți că adie un vânticel ceva mai cald?

Peruggio și Serafina schimbară priviri îngrijorate – acel vânticel călduț era tot ce putea fi mai rău, un semn prevestitor al furtunii care se apropia. Ulrich murmură abia auzit, ridicând ochii spre cerul pe care începuseră să se adune norii:

-Mediatorule, nu poți face nimic în privința vremii?-Mi-e teamă că asta ar necesita prea multă energie și eu trebuie,

înainte de toate, s-o protejez pe Serafina. Dar ne vom descurca noi cumva, contez pe abilitățile noastre comune și pe puterea de a improviza la nevoie…

Cu toate acestea, ajunseră la baza primelor stânci fără să pară preocupați de nimic. Serafina ochi un perete înclinat, acoperit cu gheață și scoase din rucsac două perechi de colțari și doi pioleți.

-Voi face o mică demonstrație, după care te las să te descurci singur. Fii atent la mine, e simplu – colțatii îți conferă stabilitatea pe gheață, iar de pioleți te folosești ca să înaintezi în sus, ca de o prelungire a mâinilor, îi spuse ea băiatului. Nu e mare lucru, încearcă să nu privești în jos pentru început. Eu te voi asigura și sunt sigură că-ți va plăcea la nebunie!

Peruggio se aplecă și o ajută să-și prindă colțatii. Serafina râdea.-Crește mititelul mamei, crește și are nevoie de tot mai mult spațiu.

În curând nu-mi voi mai vedea încălțările și va trebui să renunț la sportul ăsta pentru o vreme. Păcat, pentru că tricotez îngrozitor!

-Ești sigură că vei putea merge, iubito?-Desigur, nu vom face decât un mic antrenament. Tu și Ulrich aveți

ceva important de discutat între timp – să planificați retragerea în caz că se strică vremea mai curând decât ne-am aștepta. Puiul nostru e foarte neliniștit și cred că presimte ceva.

Vestea asta nu era bună deloc…Serafina bătu un piton la vreo cinscisprezece metri înălțime – pentru

prima ascensiune a lui Dario era suficient. Trecu o coardă de asigurare prin bucla unei carabiniere și coborî, supraveghindu-l pe adolescent cu o privire gravă, contrastând cu aerul ei vesel dintotdeauna. Îi arătase ce să facă și acum îl lăsa să exerseze de unul singur, ea ținând de la sol un capăt al corzii. „Mititelul” îi căra bobârnac după bobârnac, protestând din motive numai de el știute.

314

După trei ore de urcuș și coborâș, Dario era capabil să parcurgă traseul contra cronometru, fie și cu ochii legați. Obosise și transpirase mai rău ca într-o zi toridă de vară.

-Ajunge pentru astăzi, hotărî Serafina. Mai avem ceva drum până acasă și nu vreau să ajungi la Giovanna rupt de oboseală.

-Mi-e cumplit de cald, se plânse tânărul. Vântul ăsta e de vină!Și chiar era cald – un soi de moleșeală puse stăpânire pe ei, după

ce de dimineață se mișcaseră încredibil de repede, ca să nu înghețe. Ulrich și Peruggio nu se prea resimțeau, dar fiul Giovannei dormea pe picioare, iar „mititelul” confunda pântecul Serafinei cu o minge de fotbal.

-Ei, ți-a plăcut cățăratul pe munte?Dario îi mulțumi râzând tinerei femei, care îi dăduse prima lecție de

alpinism. Sigur că-i plăcuse! Strânseră corzile și restul materialelor, pe care Serafina i le îndesă în rucsac.

-La întoarcere le cari tu!Dario nu protestă – asta făcea parte din regulile vieții pe munte, pe

care el voia atât de mult să le cunoască. Luară drumul înapoi spre casă și, când ieșiră în plin câmp, amuțiră – dacă stâncile îi feriseră de vânt, pe suprafața netedă a câmpiei rafale vijelioase ridicau vârtejuri de zăpadă și gheață, care le tăiau fețele descoperite cu puterea unui brici.

–N-avem cum să ajungem acasă, observă Peruggio. Vom înălța un igloo și ne vom adăposti în el până la trecerea urgiei.

-Voi veți face asta, zise Ulrich. Giovanna ar înnebuni să-l știe pe Dario departe de ea în asemenea condiții și e de datoria mea să-l duc acasă.

Peruggio voi să protesteze, dar blondul îl trase deoparte:-Știi bine că soția ta nu se poate dematerializa acum că și nici n-ar fi

în stare să înfrunte vijelia în câmp deschis. Și mai știi că ea nu suferă de frig, deci va rezista într-un adăpost de gheață. Nu părăsiți munții – aici veți fi la adăpost. Dar eu trebuie să-l iau pe Dario și să mă întorc acasă. Și-apoi el a vrut să fie explorator – să vadă că asta nu înseamnă mereu un cer albastru ca în ilustrate și soarele deasupra capului. Nu-și va putea alege cariera în cunoștință de cauză dacă îi dați o impresie idilică despre munți. Cine iubește munții cu adevărat, îi iubește oricum.

-Aici ai și tu dreptatea ta, răspunse Peruggio atât de încet, încât numai blondul putea să audă. Dar ești aici de aproape o săptămână – încă nu ți-e sete?

Ulrich îi aruncă o privire plină de reproș.-Mi-e la fel de sete ca întotdeauna, asta face parte din natura mea

de sute de ani. Dar cum poți să crezi că m-aș atinge de băiat, când știu cât de mult ține iubita mea la el? Mi-ar fi rușine să presupun așa ceva în locul tău! Ai încredere, sunt extrem de stăpân pe mine însumi. Și în plus e lumină și soarele e pe cer.

-În curând nu va mai fi, șopti Peruggio. Nu e prima furtună pe care o văd aici – nori negri acoperă întreg orizontul, lumina zilei scade ca în amurg, iar vijelia se abate asupra câmpiei cu aproape trei sute de kilometri la oră, spulberând zăpada și aruncându-ți în față așchii de gheață care se comportă ca niște adevărate pumnale în miniatură. Totul se cufundă într-o mare de ceață gri-alburie, detaliile peisajului și orice urmă de drum dispar, nu mai

315

rămâi decât cu urletul vântului care-ți pătrunde în creier. Crede-mă, e o vreme inumană!

Ulrich începu să râdă.-Oh, promite să fie o aventură pe cinste! Ca să fiu sincer, casa

voastră e minunată, dar m-am săturat să stau la căldură și să nu fac nimic, privind-o doar pe Giovanna cum lucrează în bucătărie, un loc rău-mirositor care mie nu-mi place.

-Bine, dar atunci plecați imediat!Însă Ulrich nu putea fi convins prea ușor să plece. Ajută la ridicarea

adăpostului improvizat și până nu-i văzu pe cei doi tineri instalați în căsuța de gheață, nu se îndepărtă de ei.

-Cât timp durează de obicei o asemenea furtună? întrebă el.-Oh, cea mai rea la care am asistat ne-a blocat în casă pentru o

săptămână încheiată. Dar dacă avem noroc, în câteva ore se potolește și atunci ne vom putea întoarce și noi, răspunse Serafina fără să pară prea îngrijorată.

Dario și Ulrich se despărțiră de cei doi soți printr-o scurtă îmbrățișare, apoi se pierdură pe întinderea albă și perfect netedă a câmpiei. Siluetele lor mișcându-se repede se mai zăriră doar până când prima rafală de vânt ridică zăpada, ascunzându-i vederii. Serafina îi urmări din deschizătura practicată în peretele de gheață al adăpostului, care le servea de ușă, apoi se retrase în interior, căutând un colțișor cât mai ferit de intemperiile de afară. Peruggio o luă în brațe ca să-i țină de cald.

-Te simți bine, iubito?-Cu tine alături, întotdeauna mă simt bine. Mă gândesc numai la cei

doi care au plecat. Dario e totuși om și sper că Ulrich se va pricepe să-l ferească de toate primejdiile. Aș vrea să-i știu ajunși cu bine acasă!

Peruggio își strânse brațele protector în jurul soției.-Putem auzi mintea lui Dario și vom afla dacă are nevoie de ajutor.

Deși, dacă e să fiu sincer, mă sperie ideea de a te lăsa singură aici, chiar dacă ar trebui să lipsesc numai câteva clipe.

-Păi, eu nu sunt singură niciodată. Serafina zâmbi. Mititelul are grijă să-mi amintească mereu că e aici, dacă mi se întâmplă cumva să uit. Mă izbește ca pe un sac de box.

-Mereu e așa neliniștit?-E mai sensibil când se schimbă vremea, mărturisi ea. Furtuna aia

s-ar putea să devină un lucru mai serios decât ne-am așteptat noi.Ca răspuns, Peruggio îi dădu la o parte buclele de bronz de pe gât

și începu să o sărute. Metoda era sigură și îndelung verificată, o liniștea instantaneu. Serafina mirosea a scorțișoară și flori de lămâiță, a portocale și a trandafiri. El închise ochii și se lăsă în voia acelor miresme dragi, care îi aduceau în fața ochilor dealurile de la Sasca, albastrul mării străbătute de „Regina Caraibilor”, toate acele locuri pline de soare care fuseseră martorele tăcute ale iubirii lor. Ea se cuibări în brațele lui ocrotitoare, îi pecetlui cu un sărut lobul urechii – Peruggio simți că ia foc – apoi îngână, înainte de a se cufunda într-un somn adânc:

-Să mă trezești când se potolește furtuna și vom putea pleca acasă!

316

Dario întoarse capul peste umăr, ca să se mai bucure pentru ultima oară de priveliștea munților rămași în urmă, dar o rafală de vânt îi acoperi cu omăt ochelarii de soare. Privi în direcția din care veniseră – nu se zărea nimic, pașii lor pe zăpadă apăreau de nicăieri cu doi metri în spatele lor, iar în față aveau parcă un zid opac, de un alb-cenușiu.

-Măi să fie, mă simt ca o muscă picată într-o găleată cu lapte, comentă Dario. De ce n-am putut să rămânem și noi în igloo?

-Pentru că furtuna s-ar putea să dureze ceva vreme și nu ți-ai pus în rucsac decât câteva pachete de biscuiți. Serafina și Peruggio n-au nevoie de mâncare și își pot inhiba zona din creier sensibilă la frig, dar tu până mâine ai degera sau ai țipa că mori de foame. Iar maică-ta m-ar primi la întoarcere cu un țăruș bine ascuțit!

Ulrich țipase - șuieratul vântului le acoperea glasurile și le făcea înaintarea dificilă. Uneori Dario se trântea în zăpadă, așteptând să treacă rafala, pentru că nu mai putea face un pas.

-Ei, îți place? Și asta înseamnă să fii explorator, printre altele!-E bine și așa, urlă Dario ca să acopere zgomotul vântului. Nu e

plăcut, dar atât timp cât ne descurcăm, e totuși suportabil…Tăcu și-și trase sufletul, respirând profund, cu spatele la vânt. Ulrich

se întoarse liniștit contra vântului, fără să-i pese de furtună.-Hei, ție nu-ți intră zăpada în nas? Eu n-aș putea să respir stând așa

ca tine.-Nu respir, replică blondul indiferent. Dacă trag aer în piept, o fac ca

să-mi dau seama încotro e drumul.Dario se gândi la cele auzite. Era inexplicabil cum vântul, care-l

trântea pe el la pământ, nici nu-l clintea pe Ulrich din loc, de parcă ar fi fost o statuie. Și mai inexplicabile erau asigurările liniștitoare pe care le dădea acesta, că „suntem pe drumul cel bun”, când ceața deasă acoperise peisajul. „Cum naiba face?” gândi adolescentul, dar nu zise nimic. Singur contra infernului care se dezlănțuise, nespus de calm și de sigur pe sine, tovarășul lui de drum chiar părea un tip periculos. Logodnicul maică-sii avea aerul unui om care văzuse multe la viața lui și nu se temea de nimic. Ah, ba da – Dario își aduse aminte că suprema amenințare pentru Ulrich o constituiau țărușii de lemn cu capătul bine ascuțit, dar nu putea înțelege în ruptul capului motivația unei temeri atât de iraționale. Dar se feri să întrebe – avea nevoie de toată forța și concentrarea de care era în stare, fie și numai pentru a face un singur pas. „În ritmul ăsta”, gândi tânărul, „vom ajunge acasă poimâine, dacă nu cumva vom da de țărmul oceanului înainte de a vedea casa”. Acum era mai mult cu nasul în zăpadă, trântit la pământ, așteptând ca vântul năpraznic să treacă pe deasupra lui. Ulrich stătea drept și neclintit în picioare lângă el, pe chipul lui neted nu se zărea nici o urmă de efort și arăta ca omul ieșit duminica la picnic, nu ca un explorator în Antarctica, în mijlocul furtunii.

-Hai, scoală, rafala asta de vânt a trecut. Până la următoarea adiere, mai putem face vreo douăzeci de pași.

Zisese cumva „adiere”? „Omul ăsta e nebun de legat”, își spuse Dario. „Adierea” aducea mai degrabă a uragan! Ulrich întinse o mână și-l ajută pe tânăr să se ridice. Acesta văzu cu stupoare că blondul nu purta mănuși, iar atingerea îi era mai rece decât aerul înghețat din jur.

-Ulrich, nu ți-au degerat degetele de la mâini?

317

-Ce spuneai? A, nu, nu mi se întâmplă mie una ca asta!-Da, dar ai mâna cumplit de rece.-Așa sunt eu, făcu bărbatul fără să lămurească lucrurile. Ceva mai

rece.Dario îi privi chipul – îl surprinsese de mai multe ori folosind trusa de

machiaj a Giovannei, cu veșnicul refren: „sunt un tip frumos, trebuie să arăt bine oricând și oriunde”. Adolescentul nu înțelegea grija asta excesivă pentru propria înfățișase – crezuse o vreme că Ulrich era actor, dar apoi Serafina îl lămurise că greșea în presupuneri. În final, se împăcase cu obiceiul lui ciudat de a se farda, total nepotrivit unui bărbat. Dar acum vântul și așchiile de gheață din aer îi spălaseră fardurile de pe obraz și pielea lui Ulrich devenise albă ca varul și de o consistență ciudată. Privită de aproape, fața aceea perfectă era lipsită de pori și părea mai degrabă minerală – o statuie frumoasă de marmură, căreia buzele la fel de albe ca restul feței îi accentuau aspectul lipsit de viață. Dario îi contemplă îndelung trăsăturile, în timp ce simți teama infiltrându-i-se în suflet. Logodnicul Giovannei nu era om! În pusitetatea aceea ostilă, departe de orice ființă umană, pășea alături de un android, un robot creat de extratereștri de care tot auzise vorbindu-se în ultimele zile. Asta explica totul – faptul că nu mânca, forța lui, viteza, mâinile reci și paloarea excesivă. Ulrich era nimic altceva decât o mașinărie sofisticată și incredibil de precisă. Ipoteza părea logică, însă demoralizantă. Tânărul își spuse că era preferabil să străbată ținutul acela inospitalier însoțit de un fanatic religios, un magician sau un polițist, decât în compania unui robot – în fond asta îl făcea să se simtă îngrozitor de singur și să sesizeze pericolul situației – izolat la capăt de lume, la sute de kilometri de orice așezare, în frig și furtună… Totalmente confuz, împins încoace și încolo de vântul nemilos, Dario se hotărî: nu avea ce pierde dacă-l interoga pe blond, oricum i se părea că șansele de supraviețuire în câmpia aceea cumplit de albă scădeau cu fiecare pas.

-Ulrich, mergem de ore în șir. Mai avem vreo speranță să găsim casa în ceața asta deasă?

-Auzi la el! Sigur că avem, suntem pe propriile noastre urme de azi-dimineață. Atât că, la ritmul ăsta de mers, în loc de trei ore vom avea nevoie de cel puțin șapte, dar poți să fii sigur că nu ne abatem nici cu un metru de la drumul cel bun.

-De unde ești așa sigur? Vântul a șters de mult urmele pașilor noștri pe zăpadă.

-Nu sunt multe ființe vii pe aici, răspunse blondul calm. Asta mă ajută să simt mirosul fiecăreia cu mai multă claritate decât într-un oraș, de la kilometri distanță. Casa e chiar înaintea noastră și am parcurs deja mai mult de jumătate din distanța până la ea.

-Cum poți să simți un miros de la asemenea depărtare? Eu nu pot.-Oameni, zise Ulrich ridicând din umeri. Voi nu simțiți nici măcar

mirosul propriilor bocanci, altminteri nu ați purta ceva care pute atât de groaznic.

Dario se fâstâci. -Iartă-mă că te întreb, tu nu ești… adică nu poți fi… nu ești om, așa

e?-Maică-ta nu ți-a spus nimic despre mine?

318

-Ba da, a zis că ești un tip special pentru ea, că o iubești mult și că ai făcut mari sacrificii de dragul ei.

-Mda, n-am ce zice, foarte folositor, pufni Ulrich. Dacă te-ai întâlni noaptea pe stradă cu unul de soiul meu și ai ști toate astea, nu ți-ar servi la absolut nimic, ai deveni o victimă sigură.

-Ești – Dario se înfioră – ești un ucigaș?-Numai când mi-e prea sete sau vreau să mă răzbun pe cineva. De

sute de ani n-am mai ucis vreun om și i-am promis lui Peruggio că nici n-o voi mai face vreodată.

-Pentru ce a trebuit să-i promiți asta?-Păzea!Ulrich îl culcă pe Dario la pămâmt, înainte ca urletele vântului să se

întețească și tânărul să fie trântit de vijelie.-Așa chiar că nu ajungem departe, bombăni blondul. Iar pe mine

plimbarea asta începe să mă plictisească. Știi ce facem? De-acum mă voi întoarce cu spatele la vânt ca să te protejez, iar tu vei sta înaintea mea. Va fi ca și cum ai avea un perete de stâncă în dosul tău, ca o pavăză. Așa nu va trebui să te tot ridic din zăpadă din minut în minut și poate vom avansa mai repede.

-De acord, se învoi Dario. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce i-ai promis lui Peruggio că nu vei ucide niciodată, pe nimeni?

-Pentru că în felul acesta pot să ies la lumina zilei, altfel soarele m-ar arde. Peruggio are capacitatea de a face astfel de daruri și n-aș îndrăzni să-l supăr. El e atât de bun la suflet și prețuiește atât de mult viața omului că trebuie să fac și eu la fel, chiar dacă, după părerea mea, pe fața pământului mai sunt destule pramatii numai bune de spânzurat, după care nu ar plânge nimeni.

Vântul se înteți din nou. Abia acum, că nu stătea întins nevăzând altceva decât zăpada, Dario înțelese forța furtunii. Văzu vârtejurile de gheață purtate de vând prin aer, simți cum hainele lui Ulrich vibrează la atingerea vijeliei – acesta nu purta pufoaică sau costum de schi, așa ca restul lumii în locul acela, ci doar un palton ușor de oraș - și se minună că după asemenea lovituri ca de berbec ale vântului, blondul era capabil să rămână în picioare. E drept, ținuta lui veșnic elegantă fusese răvășită, șifonată și ruptă pe alocuri, dar altfel Ulrich nu pățise nimic, fiind insensibil ca o stâncă din munte.

-Îmi spui că n-ai ucis de sute de ani, reluă Dario. Dar câți ani ai de fapt?

-Puțin peste cinci sute, făcu Ulrich cu vocea cea mai calmă cu putință, ca și cum ar fi enunțat o mare banalitate.

-Cum? Ești nemuritor?-Nu. Sunt mort.Dario simți că nu capătă aer și de astă dată nu era din cauza

vântului. Mort – era lucrul cel mai absurd din lume! Îl privi cu un aer profund neîncrezător, care lui Ulrich îi smulse un zâmbet.

-Mă consideri un copil și-ți bați joc de mine!-Eu? Câtuși de puțin! Se pare că dascălii tăi de la mănăstire te-au

considerat un copil, pentru că ți-au dezvăluit existența făpturilor de dincolo de lumea văzută, dar ți-au vorbit numai de îngeri și sfinți, heruvimi și arhangheli și alții asemenea lor, care dacă există, nu se amestecă în viața de zi cu zi a

319

oamenilor. Ce interes ar avea s-o facă? Se presupune că locuiesc în paradis, un loc care se zice că ar fi perfect, de ce să-l abandoneze ca să se întoarcă pe Pământ? Nu, în lumea oamenilor revin doar cei care au motive temeinice pentru asta: sufletele chinuite, cei care nu și-au isprăvit treburile în timpul vieții, cei care tânjesc la răzbunare, cei care nu și-au găsit dreptatea, cei care nu-și pot afla liniștea dincolo de granițele lumii voastre. Li se spune în fel și chip: spectre, fantome, moroi, morți-vii, strigoi, făpturi ale nopții, slujitori ai întunericului, demoni…

-Astea sunt povești, replică Dario cam cu jumătate de gură. Nu avem voie să credem în ele.

-Dacă nu credeți, de ce preoții mai practică și astăzi ritualuri de exorcizare?

Se lăsă o lungă tăcere.-Deci tu ești un mort-viu? întrebă Dario într-un târziu, cu vocea

sugrumată de spaimă.-Da. Mai suntem cunoscuți și sub numele de vampiri. Hrana noastră

e sângele de om.Cuvântul căzu ca un trăznet. Tânărul uită să mai respire. Acele

creaturi nu numai că existau, dar mama lui se legase de una din ele și părea să cunoască fericirea alături de această creatură a nopții. Dario simți că ar fi vrut ca Pământul să se caște și să-l înghită. În mod cu totul irațional, se repezi orbește înainte pe câmpul pustiu, profitând de acalmia de moment a vântului. Fugea încotro vedea cu ochii - știa că e ceva prostesc, dar simțea nevoia să fugă din locul acela, din lumea aceea pe care credea că o cunoaște, dar de fapt nu știa mai nimic despre ea. Ulrich îl lăsă să plece…

Dario rătăci epuizat, nu atât de oboseala fizică, nu de lupta cu furtuna, ci de golul pe care-l simțea în suflet. Vampir… Cum putea un om să se obișnuiască vreodată cu o asemenea idee? Zăcu în zăpadă o vreme, trântit acolo de o rafală de vânt și refuză să se ridice. Unde era copilăria lui, viața cu grijile ei mărunte de la orfelinatul mănăstirii, lumea pe care o știa cu bunele și relele ei? Privi în jur și sesiză, îngrozit, că pierduse orice reper. Totul era alb, cerul și pământul erau la fel de lipsite de culoare, fulgii se cerneau ca făina, dar de fapt îi era imposibil să distingă unde se termina pământul și unde începea cerul. Fusese înconjurat de o perfidă mare de alb, rece și dușmănoasă, care nu aștepta decât să-l înghită – nu era decât un biet naufragiat care credea că poate să înfrunte stihiile dezlănțuite ale naturii. „Voi muri aici”, își spuse tânărul. „Nu am cum să regăsesc drumul, iar Ulrich a plecat”.

Desigur, ce ar fi putut vampirul să facă? Adolescentul se comportase prostește și fugise – asta nu era în nici un caz vina blondului, care în fond nu-i ascunsese adevărul, din contră. „El a dat dovadă de sinceritate, eu doar de prostie”, gândi Dario. „Și ce rău mi-a făcut, ca să-l jignesc cu neîncrederea mea? A fost bun cu mine, m-a adus până aici și m-a ajutat să mă descurc în viscol, iar eu am respins mâna întinsă. Ce ar spune Serafina, sau Peruggio, sau mama?” Dar ochii minții îi aduseră imagini terifiante: îl vedea pe Ulrich sfâșiind gâtul oamenilor, cu sângele victimelor curgând roșu pe bărbia lui, cu degetele încleștate ca niște gheare, cu ochii ieșiți din orbite… „Nu se poate, Ulrich nu e așa”, protestă Dario. Își obligă mintea speriată să creeze alte imagini, care-i deveniseră familiare: blondul strângând-o ocrotitor

320

în brațe pe Giovanna, ajutând la ridicarea casei, vorbind calm cu John, glumind cu Serafina, râzând, îngrijindu-se de soarta celorlalți… Acesta era Ulrich pe care începuse să-l placă, de care nu se mai temea, în ciuda aerului veșnic înghețat care stăruia în jurul lui chiar și atunci când se afla în casă, la căldură. Gândul la Serafina îl făcu să se simtă mai bine. Închise ochii și o văzu radiind lumină spre el, apoi își dădu seama că blondul era în spatele ei. „Ea are încredere. Eu de ce n-am avut?” Vocea Serafinei îi răsună în cap, veselă ca de obicei și un pic ironică: „ei, ce faci acolo? Te-ai hotărât să-ți așteptți sfârșitul? Oare asta te-am învățat pe munte?”

Imaginea pieri, iar băiatul deschise ochii și se apucă să deseneze cu vârful bocancului pe zăpadă drumul pe care îl parcursese de dimineață, încercând să localizeze măcar punctul în care se afla. „Azi-dimineață” suna acum ca „în urmă cu o sută de ani”. Pe atunci avea un adăpost cald, un acoperiș (ciudat, dar drăguț) deasupra capului, mâncare din belșug și era împreună cu mama lui, care-l alinta și-i făcea toate voile. Căută în rucsacul devenit deodată teribil de greu – nu-i rămăsese decât un pachet de biscuiți pe jumătate început. Înghiți în silă un biscuite ca să-și potolească foamea, apoi dădu de piolet și colțari. În fața ochilor îi apăru din nou figura surâzătoare a Serafinei. Ea nu se lăsa, mergea pe munte chiar dacă nu se putea apleca singură să se încalțe. „Mergi și tu”, auzi vocea ei în minte. „Ce te oprește? Ai două picioare zdravene, umblă!”. Puse mâna pe piolet, făcu două-trei mișcări să se dezmorțească și se pregăti s-o pornească la drum, în direcția unde stabilise că trebuie să fie casa. Nu avea de gând să moară atunci și acolo – va lupta pentru viața lui, orice ar fi!

Merse câțiva pași, se poticni și căzu, se ridică și o porni din nou. Pierduse noțiunea timpului, punea doar mecanic un picior înaintea celuilalt, repetându-și din când în când „trebuie să merg, trebuie să merg” și oprindu-se numai atunci când rafalele de vânt făceau înaintarea imposibilă. Apoi, pe albul nesfârșit al câmpiei, se ivi un părelnic punct mai închis la culoare, minuscul. „Acoperișul și pereții gri ai casei”, gândi Dario și speranța îi dădu aripi. O luă spre punctul acela, dar, pe măsură ce se apropia, își dădea seama că se înșelase – casa era rotundă, puctul acela se alungea ca o siluetă, cu fiecare metru pe care băiatul îl parcurgea în direcția lui. „Orice ar fi, e un reper” își spuse Dario. Hotărî să meargă până acolo - poate era un alt nenorocit rătăcit în ceață, în căutare de ajutor? Văzu că acum și puctul se apropia de el, conturându-se din ce în ce mai clar, iar silueta dobândi un aer cunoscut. Dario începu să fugă, iar celălalt veni cu pași repezi și-l prinse în brațele lui ca niște menghine de fier. Chipul palid, dar prietenos al vampirului se aplecă asupra lui, zâmbind.

-Asta mai face încă o oră de întârziere, spuse Ulrich cu vocea lui rece. Dar a meritat experiența, te-am văzut ridicându-te și încercând să mergi mai departe. Bravo, nu uita să procedezi la fel de fiecare dată când te afli în dificultate.

-M-ai văzut? Cum? Unde?-Ochii vampirilor văd mult mai bine decât cei omenești, răspunse

calm blondul. Am fost mereu la cel mult cinzeci de pași de tine, dar tu nu puteai să mă zărești. Cum crezi că te-aș fi lăsat singur aici, în pustietatea asta? Voiai să nu mai am o zi senină cu mama ta?

321

Giovanna își frângea mâinile, disperată. Degeaba alerga de la un geam la altul, peisajul de afară dispăruse cu desăvârșire, înghițit de ceață. Cablurile tensionate la maxim țineau casa pe loc, altminteri vântul ar fi rostogolit-o ca pe o minge veche. John arunca din când în când o privire furișă urgiei – nu voia ca Giovanna să-l suspecteze că e îngrijorat.

-Dario e bine, zise el. A plecat cu trei persoane care au, toate, puteri peste cele omenești și care nu se sperie de un vânt mai tare. Se vor întoarce cu toții, în perfectă stare de sănătate. Ori poate că s-au adăpostit undeva și așteaptă trecerea furtunii. Nu uita, Giovanna, că nu toată lumea suferă de frig așa ca tine.

Amber își făcea de lucru prin casă, căutând să nu se apropie de geamuri. Lungii ani petrecuți în scaunul cu rotile o făcuseră să-și închidă mintea în fața lucrurilor neplăcute și să ignore acele realități asupra cărora nu putea interveni.

-Se vor întoarce, zise ea calmă. Nu avem altceva de făcut decât să așteptăm.

Spre seară, Amber găsi în fine ceva cu care să potolească nervii Giovannei.

-Fiul tău va veni la cină, știi bine că n-ar dormi pe afară chiar dacă noaptea pe aici nu se lasă întunericul. În locul tău m-aș îngriji de o cină copioasă și fierbinte, pentru că la prânz n-a avut decât biscuiți uscați.

Giovanna dispăru în zona bucătăriei, iar John se postă la geam. Privirea lui ageră reperă cele două puncte care înaintau cu greu prin infernul alb și recunoscu silueta subțire a vampirului și pe Dario.

-Avem oaspeți la cină, anunță el victorios. Dario năvăli în casă lăsând peste tot băltoace de apă, pe măsură ce

țurțurii formați în păr i se topeau. Își îmbrățișă și-și sărută mama, dar într-un fel nou – era grav și cumva reticent. Giovanna nu-i cunoștea acestă latură a firii, îl știa copilăros și exuberant.

-Ce e? S-a întâmplat ceva? întrebă ea îngrijorată.-Mă așteptam să mă tratezi ca pe un om matur și să-mi dezvălui

adevărul despre Ulrich. Nu mai sunt copil, mamă, înțeleg unele lucruri. E adevărat că lumea mea la orfelinat se reducea la oameni, îngeri și sfinți, dar dacă tu știai că nu e așa, trebuia să mi-o spui. Nu era nici locul, nici momentul să iau la cunoștință, în furtuna de afară, că am un tată vitreg și un frate vitreg vampiri și că mai există o altă lume, pe care și eu de acum va trebui să o tăinuiesc.

Giovanna amuți, roșie ca focul. Se simțea vinovată – Serafina, Amber, până și Peruggio îi spuseseră că tăcerea nu-i servea la nimic, dar ea le replicase că doar vrea să-și ferească băiatul de un șoc. Iar acum șocul se produsese, în cele mai dezastruoase circumstanțe cu putință. Ulrich veni spre ea și o îmbrățișă.

-Giovanna, să nu mai faci asta altă dată. După câte a îndurat astăzi, Dario a dovedit curaj și perseverență. Va fi un bărbat pe cinste și e supărător pentru el să-i ascunzi adevărul. Îmi promiți?

Ea se ghemui la pieptul lui, suflându-și nasul în batista pe care vampirul i-o puse cu generozitate la dispoziție.

-Dacă am învâțat ceva în cei cinci sute de ani ai mei, este că de o femeie nu trebuie să te apropii decât dacă ai o floare într-o mână, o cutie cu

322

un diamant într-un buzunar și o batistă mare, în carouri, în celălalt, bombăni Ulrich.

Dario se gândi în clipa aceea la fata cu ochii verzi văzută la mănăstire. Oare când Rita își pierduse părinții, fusese cineva lângă ea să-i întindă o batistă? Dar alungă repede imaginea din minte – îi era îngrozitor de foame și de somn și avea probleme mai urgente de rezolvat în jurul propriei persoane, decât să se ocupe de batistele în carouri.

Amber privi tristă pe geam: Dario îi adusese aminte de fratele ei, a cărui pierdere era încă pentru ea o rană deschisă. John își puse grijuliu brațele în jurul ei:

-Nu fii necăjită! Și mie îmi lipsește Steve, dar Ulrich m-a asigurat că e bine și – cine știe? – poate într-o zi îl vom putea vedea din nou.

Vijelia se potoli peste câteva ore, la fel de brusc cum începuse. John, ajutat de Ulrich, ieși în fața casei cu o lopată – vântul crease adevărate troiene care trebuiau nivelate. Dario dormea dus în tot acest timp, vegheat de Giovanna.

La mai bine de o zi și jumătate de când plecaseră, Serafina și Peruggio apărură la orizont fără grabă, bucurându-se de plimbarea prin aerul rece, dar senin. Dario se trezi ca să le spună că aflase marea veste – avea un tată vitreg și un frate vitreg vampiri!

-E perfect, zise râzând Serafina, dar nu trebuie să povestești asta la școală. Colegii tăi vor fi și așa destul de invidioși că tu ai fost în Antarctica și ei nu.

Dario adormi din nou. Visă zăpezi nesfârșite, munți și viscole năpraznice și totuși, când se trezi, își spuse că vacanța aceea fusese lucrul cel mai grozav care i se întâmplase până atunci, în toată viața lui.

Cap.32: SuperstițiiOdată cu soarele, voia-bună se întoarse în casă. Dario îi povestea

maică-sii (a câta oară?) ascensiunea pe munte și drumul prin furtună, Amber și John se plimbau pe câmpia din fața casei, iar Serafina își cărase fotoliul pe brâul care înconjura acoperișul, moțăind acum mulțumită. Ulrich observă cutele săpate pe fruntea netedă a lui Peruggio, care îi dădeau un aer schimbat, de om matur și viitor tată de familie serios.

-Îngrijorat? întrebă vampirul. De ce?Ochii lui Peruggio trecură absenți peste el, argintii. Se grăbea să

urce scara care ducea la Serafina, când Ulrich îl prinse de braț.-Am observat cum te învârți în jurul soției tale, cu un aer atât de

protector de parcă suspectezi mereu pe oricare dintre noi că am vrea să-i facem vreun rău. Să știi că asta mă jignește! Bănuiesc că eu sunt cauza neliniștii tale, pentru că sunt singurul ucigaș de pe aici, dar ți-am mai spus că m-am hrănit bine înainte de a veni încoace și sunt capabil să rezist oricărei tentații. Și în plus nu i-aș face vreun rău Serafinei niciodată, doar mă leagă jurământul făcut Dumitreștilor.

-Ulrich, liniștește-te! Interpretezi lucrurile pe dos! Nu vampirii mă îngrijorează acum, Serafina nu vă poate citi mințile, ci oamenii. Oamenii nu-și

323

pot controla gândurile și răul se strecoară în ele fără ca ei să vrea sau să fie conștienți de asta.

Ulrich urcă neauzit pe balcon, privi chipul Serafinei și reveni în casă.-Soția ta a adormit, deci se poate lipsi de tine pentru vreo jumătate

de oră. Cine te îngrijorează? Giovanna? John? Dario? Amber?-Amber, recunoscu Peruggio lăsându-se să alunece pe una din

pernele pe care le foloseau în loc de scaune.-Păi parcă ea e telepată și cei de soiul ei își protejează mintea.-Teoretic da, dar soția mea e acum asemenea unui burete care

absoarbe tot ce se găsește în mediul din jurul ei, emoții, gânduri, sentimente, fără să le poată filtra. Copilul amplifică toate astea și devine sensibil la ele, pentru că el comunică deja cu mintea Serafinei. Iar ea, în starea în care este, citește involuntar mintea oricui, fie telepat, medium sau om obișnuit.

-Până aici am înțeles, dar ce gândește Amber și micuțul vostru n-are voie să afle?

-Lucruri rele, șopti Peruggio într-un târziu. Încă e furioasă că fratele ei a murit, încă i se pare o nedreptate că l-a pierdut pe Steve. Iar furia naște dorință de răzbunare.

-Carlos-Enrique Mayor e mort, zise blondul indiferent. L-am văzut murind cu ochii mei, așa că Steve a fost răzbunat. Amber ar face bine să se astâmpere!

-Ea n-a văzut nimic din toate câte ai văzut tu. Ei doar i s-a povestit, iar în povestea ta și a lui John sunt destule lucruri neclare. Amber nu e o ființă credulă…

-Deci nu crede că Mayor e mort?Peruggio fixă un punct nedefinit din fața lui, cu aceea privire argintie

atât de specifică și rosti cu glas molcom:-Amber a fost mințită odată, de ce ar mai avea încredere acum? A

durat cam mult, din punctul ei de vedere, până când a aflat adevărul despre Steve. Iar un cadavru pe jumătate carbonizat nu e ușor de recunoscut, asta știe și ea că doar a colaborat cu poliția destul de mult.

-La dracu’ (scuze, șefule!). Dacă Ulrich ar fi fost om, sângele i s-ar fi urcat în obraji de enervare. Așa se mulțumi doar să ridice tonul vocii lui reci. Auzi, pentru binele ei am tăinuit că frate-su a devenit vampir. N-aveam chef ca ea să-l caute și s-o sfârșească într-o noapte cu beregata sfâșiată. Și care-i răsplata? Amber îi înveninează zilele Serafinei cu ideile ei despre răzbunare! Zău, cine a spus că trebuie să fi prost ca să-i ajuți pe oameni, a spus adevărul.

Peruggio ascultă tirada lui Ulrich în tăcere.-Poate. Dar Amber are partea ei de dreptate. Se știe doar că Mayor

a fost împușcat cu arma vraciului, dar nimeni nu știe cine a făcut-o. Jean Duc susține că nu l-a ucis el, deși arma era a lui. E cam greu de crezut că moșneagul a devenit dintr-o dată un țintaș atât de bun.

-Fie, na! Am hotărât că n-are rost să mai protejez oamenii. Pilotul a fost! Nu l-am dat de gol pentru că omul abia ce scăpase de acuzația de furt de elicopter, un dosar de crimă era tot ce-i lipsea. E un tip cinstit și m-a ajutat la nevoie.

-Și arma lui Jean Duc?

324

-A găsit-o probabil în camera vraciului, eu i-am cerut să meargă acolo și să-i dea foc. Blestematul de bătrân a adunat țepușe și funii împletite de usturoi, crucifixuri și alte chestii care nici mie, nici lui Steve nu ne plac. Așa că ne-am împărțit treaba: Steve urma să se ocupe de Carlos, eu de șeful pazei și pilotul de Jean Duc, dar măscăriciul acela a fugit pe scări de cum a început lupta, ca să-și scape pielea. În biroul lui Carlos era o ușă secretă, criminalul a încercat să fugă pe acolo după ce Steve îl încolțise. Când am ajuns eu în locul acela, Carlos era mort, pilotul ținea arma care fumega și Steve se uita ca hipnotizat la omul pentru uciderea căruia a acceptat să devină vampir. I-am spus să-i bea sângele, ca să-l liniștesc. Indiferent cine l-ar fi ucis pe Carlos, odată ce prețul sângelui a fost plătit, Steve a scăpat de obsesia răzbunării. Iar pilotul avea motive temeinice să-l scoată din joc – din cauza ticălosului de Mayor, cariera lui s-a dus pe apa sâmbetei. Norocul omului e că l-am angajat eu, fiindcă tot voiam să vin încoace și trebuia să închiriez un avion pentru asta.

-Aha! Deci Steve i-a băut sângele și i-ați lăsat cadavrul să ardă ca să acoperiți urmele.

Peruggio nu se miră prea tare. Nu-i plăceau obiceiurile vampirilor, dar știa că ei așa fac, ca oamenii să nu le descopere existența. Toate cadavrele secate de sânge erau incendiate. Și-apoi mercenarii lui Carlos, la porunca acestuia, o fugăriseră pe Serafina pe munte, un motiv destul de temeinic ca să nu-l iubească de loc pe haitian.

-Voi avea grijă ca Amber să afle toate câte mi le-ai spus, făcu Peruggio. Îți mulțumesc pentru sinceritate. Dar ia stai! Parcă am auzit ceva despre un foc pe care oamenii nu l-au putut stinge, Aici sigur e mâna ta! Ochii tânărului se întoarseră, argintii și iscoditori, spre Ulrich.

-Nu mă privi așa. Știu că mă condamni, că pentru tine viața oricărui ticălos e sfântă, dar Calros merita cu prisosință să moară. Dacă ai ști ce grămadă de cadavre zăcea în iazul din spatele palatului! Individul își tortura dușmanii, apoi îi arunca în iaz cu un pietroi de gât. Cred că vraciul trebuia să dezinfecteze apa aia împuțită zilnic! Asta cum ți se pare?

-Nu te condamn, spuse molcom Peruggio. Lumea voastră, obiceiurile voastre… Dar aș vrea să știu cine a pus focul. Tu sau Jean Duc?

-Eu nu, nici pomeneală! Iar ăla nu e decât un impostor nenorocit!-Atunci cine?-Nu pot şti asta. Mă pregăteam să incendiez clădirea când am simţit

miros de fum şi mi-am dat seama că cineva mi-o luase înainte. Peruggio, oamenii se pot folosi de magie? Am hipnotizat o fată care lucra pentru Carlos, ca să aflu de la ea cum se pătrunde în palat. Fata asta mi-a vorbit de mama Tia, o femeie în vârstă, un fel de şefă peste menajere. Mi-a spus că soţul femeii şi fiii ei deveniseră zombi creaţi de Jean Duc şi că femeia cocea în taină păpuşi din aluat cu chipul lui Carlos, în care înfigea ace şi cuţite în fiecare noapte.

-Ai văzut femeia?Ulrich dădu din cap, de sus în jos, de câteva ori.-Da. Când am atacat palatul, era pe scară şi a fost capul revoltei,

ne-a ajutat iar celelalte femei o urmau toate ca una. Am urcat scara trecând pe lângă ea şi mama Tia m-a privit în ochi. Ochii ei treceau prin mine şi jur că a ştiut ce sunt, numai că şi-a ţinut gura închisă.

325

-Bătrânele creole sunt maestre în arta magiei, răspunse Peruggio. Au vrăjitoria în sânge. Steve n-a căutat-o încă pe Amber?

Ulrich clipi des, surprins de schimbarea de subiect.-Nu, dar ştim amândoi că o va face. Nu-mi place să mă gândesc la

asta, pentru că Amber va muri şi de moartea ei tot eu voi fi răspunzător. Indirect, e adevărat, dar dacă nu l-aş fi transformat pe Steve…

Scara de lemn începu să scârţâie. Serafina îşi făcuse plinul de somn la soare şi acum cobora spre ei.

-Despre ce discutaţi voi aici?-Despre Amber şi Steve, recunoscu Peruggio fără ezitare. Ştii,

Ulrich…-Ulrich se teme că Steve şi-ar putea ucide sora şi îşi face mustrări

de conştiinţă pentru ceva ce poate fi lesne prevenit, spuse Serafina cu seninătate. Zău aşa, nu vă mai bateţi capetele cu fleacuri!

-Mai nou mă citeşti şi pe mine? izbucni blondul. E imposibil!-Tu ai doar o figură expresivă, tot ce gândeşti ţi se citeşte pe faţă.

Dar să nu te frămânţi pentru soarta lui Amber!Peruggio o privi confuz. În minte îi reveniră cuvintele Arianei: „să te

încrezi în intuiția unei femei însărcinate”. Serafina văzuse o cale, acolo unde în fața lui se întindea doar întunericul.

-E atât de simplu, făcu Serafina cu un zâmbet larg. M-am tot gândit cum s-o protejăm pe Amber, iar soluția a fost mereu la îndemâna noastră. Mai țineți minte cele trei nopți în timpul cărora Steve s-a transformat în vampir?

Peruggio zise un „da” hotărât, Ulrich afișă o expresie care arăta clar că evocarea aceea nu-i făcea plăcere. Serafina îl ignoră și continuă:

-În nopțile acelea, s-a dezlănțuit o magie întunecată și forțe nevăzute au încercat să ne atace. Dar lumina le-a alungat. Am făcut un foc și asta le-a ținut la distanță. Ulrich, vampirii se tem de foc, nu?

-Trupurile noastre sunt mai inflamabile ca cele ale oamenilor, așa că ne ținem departe de flăcări, recunoscu blondul. Dar eu știu să produc foc magic, din senin.

-Te-am văzut făcând asta, confirmă Serafina și gândul îi zbură la malul lacului Zânelor și la Giovanna încălzindu-și mâinile la foc. E tot ce trebuie, ca să-l oprești pe Steve fără a-i face rău. Te vei descurca?

Ulrich o privi recunoscător și clipi des din pleoape, ca și cum ar fi fost orbit de lumină.

-Dacă mă descurc? Sigur că da! De ce oare nu m-am gândit și eu la asta? Să-mi spui doar de unde voi ghici momentul în care Steve se va decide să se apropie de Amber.

Serafina zâmbi.-Cu părere de rău, nu pot ști ce se petrece în mintea lui Steve. Va

trebui să stai în preajma lui Amber și să aștepți. Mie însă intuiția îmi spune că nu vei fi nevoit să aștepți prea multă vreme. Și nu uita, toate lucrurile aparent complicate au soluții simple și ușor de aplicat, totul e să fii convins că le găsești.

Cei doi bărbați își aruncară priviri cu subînțeles. Dacă Serafina vorbea despre intuiția ei, orice spunea trebuia luat ca o certitudine absolută. Ulrich se îndepărtă mulțumit, în timp ce Peruggio rămase pironit locului. „Toate lucrurile aparent complicate au soluții simple și ușor de aplicat”, își repetă el în

326

gând. Vorbiseră despre Amber, desigur, dar cuvintele Serafinei îl făceau să se gândească, iar și iar, la problema tablelor de smarald. Oare și cedarea lor către emisarii unei lumi necunoscute se rezuma la un lucru simplu? Privi în urma Serafinei și zâmbi cu încredere. „Simplu și ușor de aplicat…”. Hm, așa să fie?

Sfârșitul de săptămână se apropia cu repeziciune. Avionul aterizase deja în fața casei, iar pilotul și Ulrich descărcaseră darul blondului pentru Serafina și Peruggio: o sanie pusă în mișcare de un motor electric, alimentat de obișnuitele panouri solare. Serafina se deplasa tot mai greu și cadoul îi făcea o plăcere imensă – putea să exploreze zone îndepărtate, fără să obosească.

Dacă cei doi tineri erau veseli, ceilalți regretau deja sfârșitul vacanței, înainte chiar de a se fi încheiat.

-Înapoi la școală, la mănăstire, bombăni Dario. Ce rahat!Giovanna îi aruncă o căutătură urâtă. Nu-i plăcea ca fiul ei să

vorbească așa, „ca un golan”.-Până acum ziceai că te simți bine acolo, remarcă Serafina.-Da, dar nimic nu mai e cum a fost, răspunse adolescentul. Va trebui

să mă întorc între zidurile acelea ca de închisoare, acum când știu ce lucruri minunate și câte ciudățenii se găsesc în lumea largă. Iar voi veți explora alte ținuturi nemaipomenite, în timp ce eu voi buchisi pentru încă un an tot soiul de ceasloave soioase, bune numai ca să omori muștele cu ele. Nu e drept!

Serafina aruncă băiatului o privire adâncă și cercetătoare.-Știu ce e în sufletul tău. Și eu mă simțeam așa ca tine, de fiecare

dată când mă întorceam din vacanțele petrecute cu tata, pentru că el nu-mi arăta decât locuri excepționale. Dar trebuie să pricepi că asta e firea lucrurilor. Nu poți să te bucuri de frumusețea lumii ăsteia dacă nu ai înțelegerea necesară, iar înțelegerea ți-o dă numai cunoașterea. Așa că, tinere, înapoi la școală!

Ceva din privirea argintie a tinerei femei îl convinse pe Dario că trebuia să facă exact ceea ce ea îi spusese. „Poftim! Și tot noi, vampirii suntem acuzați că ne folosim de farmece pentru a subjuga mintea omenească”, remarcă Ulrich în treacăt, dar nimeni nu catadicsi să-l bage în seamă.

Serafina și Peruggio își conduseră oaspeții la scara micului avion. -E un om bun, murmură Peruggio privindu-l pe pilot. Ulrich a avut

dreptate.Ultimul urcă la bord blondul și ochii strălucitori ai fiului luminii se

fixară asupra lui.-Apăr-o pe Amber fără să-i faci rău lui Steve. Serafina ți-a spus cum

să procedezi! Succes!Ulrich îl strânse în brațele sale ca niște clești de fier.-Așa voi face, mititelule. După ce-l depun pe Dario la Roma, mă voi

întoarce în Canada ca să am grijă de Amber. Oricum, ne vom vedea în martie, când voi veni să vă ajut cu mutatul calabalâcului vostru în Groenlanda. Sper să vă găsesc bine, sănătoși, da?

327

Aparatul de zbor decolă lin, se roti o dată deasupra câmpiei și a casei, apoi se pierdu în zare.

-Gata cu frigul, murmură Giovanna. Ce fericire!

Pentru Amber, întoarcerea în orășelul ei fusese neplăcută. Se obișnuise neașteptat de repede cu lumina continuă, iar acasă soarele apunea atât de devreme, că abia te puteai bucura de lumina lui și era iarăși noapte. Se întorcea pe jos de la școala unde preda, ca în toate serile de când se sfârșise vacanța. Drumul era scurt – cinci minute din centru până pe treptele care o scoteau pe strada ei, încă cinci minute pe scară și nu mai mult de două sau trei ca să treacă pe lângă casa vecinilor. Era pentru prima oară că se gândea să învețe să șofeze – ciudat cât de multe gânduri îi veneau acum pentru prima oară! O mașină ar fi fost bună ca să o scutească de plimbarea prin frig. În Antarctica, săptămâna de vară fusese mai rece decât ziua de ianuarie din orașul ei și totuși Amber își strânse paltonul în jurul trupului și grăbi pasul. Poate umezeala din aer era de vină, poate întunericul sau poate singurătatea, dar ea nu se simțea de loc confortabil. Când coti pe strada ei, privi îngrijorată spre păduricea care începea chiar la capătul aleii. Cam până acolo se întindea rețeaua de iluminat urban, așa încât pădurea părea în noapte o pată de întuneric foșnitor. Negura era densă în zona aceea, iar frigul mai mușcător decât jos în oraș. Amber privi îngrijorată în jurul ei – strada era pustie, deși abia trecuseră șase ore de la amiază. Pe lângă case, zăpada fusese adunată în grămezi înalte de un stat de om. Trecu de nămeții care mărgineau propria curte și-și căută cheile, aruncând priviri neliniștite încoace și încolo.

La drept vorbind, frigul acela îi aducea aminte de răcoarea subită pe care o simțise cu un an în urmă, când Nelly Noel îi intrase pentru prima oară în locuință. Se despărțise de Ulrich abia de câteva zile, întrebându-se dacă poveștile cu vampiri pe care i le spusese blondul aveau vreo sămânță de adevăr sau erau doar fantezii de scriitor. În Antarctica, în lumina veșnic strălucitor de albă, cu John alături, vampirii i se păruseră creaturi ucigașe, dar drăguțe. Acum însă, cu John la sute de mile distanță, prins până peste cap cu treburile lui de servicu și cu pădurea întunecată și foșnitoare la doi pași, Amber se pomeni tremurând când deschise ușa casei. Da, e adevărat, i se promisese protecția dacă fratele ei… nu, se corectă Amber, dacă cel care fusese cândva fratele ei ar fi venit să o întâlnească - și să o omoare, fără urmă de îndoială. Dar Ulrich plecase cu Dario și Giovanna la Roma, John ancheta aparița unui OZN în Minnesota iar ea nu se simțea protejată deloc. Bătrânul George și poliția locală fuseseră răsfățați de prea multă vreme cu un serviciu călduț, ca să mai poată interveni într-un fel, în caz că… Și-apoi, cine s-ar fi putut măsura cu un vampir? Iar darul ei de a citi mintea oamenilor era inutil, doar experimentase asta cu Ulrich şi mintea blondului rămăsese mută ca un zid de piatră.

„Steve nu îți vrea răul”, îi șoptea vocea ei interioară. „A fost fratele tău adorat și te iubește”. „Da”, gândi Amber, „dar sângele meu – sângele nostru – îl va face să nu se poată stăpâni și mă va ucide”. „Nu și dacă nu-i e sete”. Cum și de unde îi venise ideea asta? Amber își pregăti, ca în fiecare

328

seară, un ceai cald, apoi se duse în bibliotecă și se apucă să noteze pe un petic de hârtie tot ce aflase despre vampiri de la Ulrich, din filme, din cărți sau de pe wikipedia. Nu putea cere să fie păzită la nesfârșit – se va descurca singură cu Steve, încercând să rămână în viață!

Până dimineața, Amber știa ce are de făcut. Notase numărul de telefon al celui mai apropiat abator, care își făcea publicitate în cartea de telefoane că vinde produse rezultate din sacrificarea vițeilor de carne. Amber aflase deja că și fabrica de pantofi din oraș se aproviziona cu piei de acolo – ea de ce nu ar cumpăra sânge? Ulrich spusese doar că Steve era capabil să se hrănească și cu altceva decât sânge uman. Și mai avea ceva de făcut în așteptarea lui Steve: Amber se duse la cel mai apropiat magazin pentru animale de companie și ieși de acolo ținând în brațe un ghemotoc alb-cenușiu, cu blănița pufoasă, despre care proprietarul magazinului o asigurase că va deveni un formidabil câine-lup în doar câteva luni. Amber îi făcu culcușul într-o cușcă de lemn pe care o instală pe terasa din spatele casei, spre care dădea geamul de la bucătărie. Micul animal își mirosi circumspect noua locuință, se făcu covrig pe bucata de blană cu care Amber îi căptușise podeaua cuștii și lătră mulțumit.

Poate că-i trebuia un an ca să devină un lup adevărat, dar din prima zi făcu un tărăboi nemaipomenit și-i întoarse ordonatei Amber programul pe dos. Cățelul era când afară în zăpadă, când în brațele stăpânei, lângă șemineu și se atașă de tânăra femeie de cum o văzu pentru prima dată. Amber zâmbi mulțumită – nici că se putea mai bine! Micul animal sărea și lătra continuu dacă simțea o prezență străină în jurul casei – exact ce-și dorise ea!

Într-una din seri, după ce Matilda plecase, Amber turnă o jumătate de litru de sânge într-o sticlă și-i puse un dop etanș. Se strâmbă, plină de scârbă, când văzu câteva firișoare roșietice prelingându-se în chiuvetă, dar nu zise nimic – doar o făcea pentru fratele ei! Se strecură pe ușa din dos în frigul de afară și puse sticla pe pervazul lat al geamului de la bucătărie, care dădea spre terasă. În timp ce făcea asta, își spunea într-una că e nebună de legat și că va găsi a doua zi sticla neatinsă. Și totuși în noaptea aceea dormi iepurește, atentă la orice zgomot, cât de mic. Cățelul, când se plictisi să se agite, adormi în cușca lui, iar până la răsărit liniștea fu desăvârșită.

În zilele care urmară, asta se transformă în ritual. Amber punea seara sticla pe pervaz și o recupera în zori, înainte ca vreunul dintre vecini să se fi trezit, apoi ascundea sângele în frigider. Se obișnuise să schimbe din când în când conținutul recipientului, gândindu-se cu groază că vara, când căldura va altera sângele, va trebui să facă zilnic acest lucru. Stomacul ei se revoltă timp de câteva zile, trimițându-i valuri de greață, până când Amber hotărî că trebuia să-și învingă cumva repulsia. Decise să considere sângele acela gros și lipicios, cu miros neplăcut, ca fiind un soi de vin roșu mai deosebit și își achiziționă rezerve considerabile de gumă de mestecat din sortimentul cel mai mentolat pe care-l putea găsi. După o vreme, mâna nu-i mai tremura și stomacul parcă i se mai liniștise. Cu toate acesta, nu era nici urmă de Steve, pe nicăieri. John era tot în Minnesota, iar Ulrich îi scrisese ultima oară de la Sasca.

-Și mama a înnebunit, șopti Amber într-o seară, pe când punea sticla în geamul bucătăriei. Poate că pe mine mă așteaptă același lucru.

329

Dar dacă sticla cu sânge era prețul somnului ei liniștit, ei bine, merita să-l plătească! Pe lângă liniște, dobândise și un prieten care i se gudura devotat la picioare și o urma la fiecare pas. Noaptea, cățelul putea zburda liber prin grădină, iar la prima rază de soare îi auzea lăbuțele zgâriind ușa dinspre terasă și cerând să fie lăsat în căldura bucătăriei.

Amber se bucura atât de mult de puiul de lup, încât se grăbea acasă de la școală ca să se joace cu el, fugind pe drum cât de repede o duceau picioarele. Dimineața, primul gest reflex îi devenise să se repeadă la ușă, să aștepte până ce ghemul alb-cenușiu o zbughea pe lângă ea în casă și apoi să se aplece și să-și înfunde mâinile în blana lui moale. O surprinse cu atât mai mult dimineața când își găsi câinele în cușca lui, urmărind-o de acolo cu niște ochi îngroziți și refuzând să iasă, chiar și când ea încercase să-l ademenească oferindu-i mâncare și mângâieri.

„E bolnav, bietul de el”, își spuse Amber îngrijorată, ridicându-se de lângă cușcă și pregătindu-se să telefoneze după un veterinar. Abia atunci remarcă geamul bucătăriei. Pe pervazul lui lat era o sticlă goală, perfect curată, iar în sticlă fusese înghesuită o bucățică de hârtie făcută sul. Pe Amber o trecu o sudoare înghețată…

Clădirea, aflată în plin câmp, la distanță de orice localitate, aducea de departe a închisoare. Un gard înalt și solid de sârmă o înconjura pe toate cele patru laturi, iar de-a lungul gardului se înșirau camere video de supraveghere. Dar asemănările cu un centru de detenție se opreau aici. Zidurile fuseseră vopsite în culori vii, plăcute, în jurul construcției masive se întindea un parc îngrijit, cu alei și bănci, iar pe una din laturi se găsea o parcare mare. Până la poartă ducea o șosea bine întreținută, care se desprindea din autostradă.

Portarul făcu ochii mari când văzu bărbatul scund, cu ochelari de soare, din fața lui, care părea să fi venit pe jos de nicăieri, apărând din întuneric. Era imposibil să ajungi fără o mașină în locul acela.

-Ați sosit cam târziu, domnule. Programul de vizită se încheie peste un sfert de oră.

-Nu stau mult, răspunse bărbatul cu un glas rece.-Prea bine, ridic imediat bariera dinspre parcare.-Nu e nevoie, Bărbatul își scoase ochelarii și paznicul zări o pereche

de ochi roșii, care-l priveau fix. Uită acum că m-ai văzut vreodată!Paznicul privi un punct fix din fața lui, cu o căutătură goală și chipul

inexpresiv, ca omul aflat în transă.-Da, domnule.Ajuns în curtea largă, străinul cu ochii roșii trecu repede pe lângă

sursele de lumină care-i aruncau pe chip reflexe albăstrui, accentuându-i paloarea cadaverică, urcă scările care duceau la recepție și se pomeni față în față cu o asistentă în halat alb, tânără și drăguță.

-Domnișoară, am venit să-mi vizitez mama. O caut pe Rose Brown.-Ați mai fost pe la noi? Nu vă țin minte.-Mama e internată de treizeci de ani. Am fost aici înainte de a te fi

născut dumneata.

330

-În acest caz știți unde să mergeți. Ați vrea să vă însoțească cineva din personalul nostru? Doamna Brown e de obicei destul de calmă și dacă nu doriți să fiți însoțit, puteți merge singur.

-Domnișoară, făcu bărbatul aplecându-se în față și scoțându-și ochelarii – tânăra se trase speriată îndărăt, tremurând ca și cum i-ar fi fost frig – am nevoie de doi însoțitori solizi, pentru că în prezența mea mama a devenit întotdeauna agitată. Nu vreau să i se întâmple ceva!

Ochii roșii o priviră fix și tânăra femeie apăsă mecanic pe un buton. Doi zdrahoni în salopete de un verde pal apărură dintr-o încăpere alăturată.

-Însoțiți-l pe domnul Brown la camera lui Rose. Luați și niște tranchilizante, poate va fi nevoie.

Bărbatul scund ridică privirea spre cele două matahale. „Le-aș putea frânge gâtul cu degetele unei singure mâini. În fine, se presupune că vor fi acolo ca să mă apere pe mine de mama și nu invers. Să vedem…” Camera lui Rose era la capătul unui coridor interminabil, care-i dădu timp lui Steve să-și adune gândurile până ajunse în fața ușii. Venea din nord, după săptămâni lungi de vânătoare și era atât de sătul că se simțea de-a dreptul imbuibat. Totuși, gâtul continua să-l ardă – nu băuse decât sânge de animale. Era o durere surdă, dar permanentă, pe care însă putea să o controleze și uneori chiar s-o uite, atunci când altceva îi atrăgea atenția. Steve considerase că e mai bine s-o vadă pe Rose întâi, decât să o caute pe Amber. În jurul maică-sii era personal de gardă și o cameră video montată în încăperea care-i slujea de casă, iar paznicii… „Paznicii nu te-ar putea opri dacă ți-ai pierde autocontrolul, știi bine asta”, gândi Steve. Și totuși prezența lor îi făcea bine. Pe Amber va trebui s-o vadă între patru ochi…

Se opri în fața ușii. Prin vizorul mare se vedea camera, cochetă, ordonată și plină de plante. Rose făcuse o fixație pentru îngrijirea plantelor și medicii stabilimentului ajunseseră la concluzia că această activitate îi făcea bine și o încurajaseră să-și transforme camera în seră. Împărțea spațiul cu o altă femeie, dar care, ca de obicei, era plecată în salonul comun, dotat cu un televizor uriaș. Indiferent ce se transmitea, femeia aceea ședea ziua toată în fața televizorului, privindu-l cu ochii ficși și legănându-se înainte și înapoi.

Rose tocmai ștergea cu o cârpă udă frunzele unui ficus, insintând exagerat, de parcă ar fi vrut să le facă să strălucească asemena unei oglinzi. Steve se opri în fața ușii și trase adânc aer în piept. Cei doi zdrahoni se opriră în spatele lui. Ei nu puteau ști că vizitatorul lui Rose, cu fața lui albă și ochii ascunși îndărătul ochelarilor de soare, nu avea nevoie să respire. Dar Steve testa aerul din jurul lui. Oricât de etanșă ar fi fost ușa care-l separa de Rose, mirosul sângelui ei trebuia să se fi strecurat cumva până la el, înnebunindu-l. Ulrich îi spusese că va fi mai cumplit decât mirosul lui Carlos, în casa căruia suferise ca un câine, simțind pe gât flăcările iadului până când își potolise setea cu sângele haitianului. Desigur, Ulrich nu avea de unde să știe – blondul nu-și vizitase niciodată familia umană rămasă în viață. Și totuși, ceea ce simțea Steve era aroma sângelui paznicilor din spatele lui. Din dosul ușii închise răzbătea un parfum discret, care mirosea mai curând a pădure tropicală decât a om – probabil asta se datora mulțimii de plante adunate în cameră. „Mă pot controla”, decise Steve și apăsă pe clanță.

Ușa se deschise fără zgomot și el pătrunse în camera-seră. Cei doi îngrijitori îl urmară. Rose Brown ridică o clipă ochii, îl văzu pe vizitator dar

331

probabil îl consideră neinteresant, pentru că se întoarse la ficusul ei. Unul din cei doi îngrijitori tuși ușor.

-Aveți un oaspete, doamnă Brown.-Să-l ia dracu! bombăni femeia. De ani de zile n-a mai venit nimeni

pe la mine și voi mă țineți închisă acum, când Pământul s-a umplut de străini. Sunt micuți, cu pielea ca de reptilă, gri-verzuie și cu capetele exagerat de mari. Răpesc și torturează oameni, iar voi, două matahale, tăndăliți aici fără folos în loc să luptați cu arma în mână împotriva lor.

-Rose, e fiul tău, insistă unul dintre îngrijitori.-Eu n-am nici un fiu! Familia mea a fost ucisă de străini, pentru că

noi știam adevărul. Noua mea familie sunt plantele astea. Sunt verzi ca și invadatorii, e o culoare excelentă de camuflaj. Plantele știu și ele, îi urmăresc aparent nemișcate, dar frunzele lor îmi șoptesc tot ce se întâmplă afară și eu sunt cu ochii pe inamicii noștri. Dar să nu vă prind că suflați cuiva o vorbă despre asta!

-Ați fi dispusă să vorbiți cu un oficial al guvernului? Mă ocup de studiul inteligențelor extraterestre, zise Steve înaintând cu un pas în încăpere. Iată legitimația mea!

Rose Brown întoarse pe toate fețele cartonul pe care i-l întindea Steve. Nu era decât o bucată de hârtie cu o poză, pe care Steve mâzgălise simboluri oculte, dar pentru femeia din fața lui era destul.

-Sau credeți că plantele ar accepta să colaboreze cu mine? Le pot întreba unele lucruri?

-Stați jos, îl invită Rose. Plantele nu vorbesc decât cu mine, nimeni de aici nu înțelege limbajul lor. Dar mie îmi puteți pune întrebări, pentru că sunt printre puținele persoane care știu adevărul.

Zdrahonii făcură figuri disperate. Rose nu părea agresivă azi, dar dacă se apuca să-și depene istoriile ei fanteziste, era în stare să nu mai tacă până a doua zi în zori. Steve intrase în jocul ei – singura speranță a celor doi era că oaspetele femeii se va plictisi repede de felul în care ea bătea câmpii și că va pleca de acolo curând. Rose se aplecase și vorbea șoptit, cu fruntea la două degete distanță de capul lui Steve, care respira calm. La un moment dat, până și ea, oricât de adâncită ar fi fost în poveștile ei, trebuia să simtă cât de frig se făcuse în încăpere în prezența oaspetelui. Ochii lui Rose se fixară asupra lui Steve, cercetători.

-Ești rece. De ce ești atât de rece?-Așa nu pot fi detectat de senzorii de temperatură de pe navele

inamicilor noștri, răspunse Steve salvat de inspirația de moment.Dar în mintea tulbure a lui Rose, bănuiala începuse să încolțească

deja.-Dar dacă ai venit aici să mă tragi de limbă și de fapt ești spionul

lor?Zdrahonii se desprinseră din colțul în care stătuseră până atunci.

Dintr-o dată, Rose respira sacadat și ochii i se învârteau în gol în orbite. Unul din ei o prinse de mână, în timp ce celălalt îi înfipse rapid o seringă în braț.

-Ne pare rău, domnule, dar ar fi bine să ieșiți. Oricum, peste câteva minute va dormi dusă.

Steve ieși fără să-și ia rămas bun, abandonând în mâna lui Rose falsa legitimație, pe care aceasta o făcu ferfeniță, revărsându-și furia

332

crescândă asupra bietei bucăți de carton. Se hotărî să aștepte în fața ușii ieșirea celor doi îngrijitori și să se intereseze politicos de starea maică-sii, pentru că așa era cuviincios să facă. Pentru el însă lucrurile erau clare – Rose era la fel de nebună ca în urmă cu câțiva ani, când o văzuse ultima oară, prezența lui îi provoca aceleași crize inexplicabile de furie despre care medicii îi spuseseră că nu apăreau în prezența altor persoane dar – mai ales – Steve primi răspuns la întrebarea care îl frământase atât de mult încât se decisese să-și caute mama. Ulrich se înșelase sau fusese mințit – sângele rudelor nu avea un impact mai mare asupra unui vampir decât sângele oricărui alt om. Ăsta nu fusese decât un alt mit care cedase în fața probei realității.

„Lumea mea e plină de superstiții – chiar mai plină decât lumea oamenilor”, își spuse Steve. „Va trebui să-l informez pe creatorul meu despre asta, dar înainte de orice altceva, trebuie să o văd pe Amber. De ea mi-era dor într-adevăr, Rose nu e decât o amintire din trecutul meu uman, atât de îndepărtat încât pare viața unei alte persoane”.

Cap. 33 : Frate și sorăAmber duse sticla în bucătărie și-și lăsă cățelul să intre în casă.

Animalul părea terorizat, dar ea nu avea acum timp de câinele lup – strângea sticla goală cu mâinile crispate, privind-o atentă. În mod sigur cel care băuse sângele spălase sticla. Amber avea o fântână cu pompă în spatele terasei, de apa căreia se folosea grădinarul ca să-i ude peluza. Oricine ar fi spălat sticla aceea, merita recunoștința ei – o scutise de o muncă neplăcută. Răsturnă recipientul și încercă să scoată mesajul, dar hârtia rulată trecea greu prin gâtul îngust al sticlei, iar mâinile îi tremurau. Căută o pensetă, în timp ce în mintea ei se acuza pentru somnul de plumb din ultimele nopți. Dacă după întoarcerea din Antarctica dormise la început iepurește, acum oboseala o răzbise și era capabilă să doarmă adânc, uitând cu totul de lumea din jurul ei. Oare autorul mesajului fusese Steve? Încercase cumva să intre în casă? Amber dădu de blestemata de pensetă și trase adânc aer în piept, impunându-și să-și stăpânească tremuratul mâinilor. Prinse cu capătul pensetei hârtia din sticlă și – cu nesfârșită băgare de seamă – reuși s-o scoată. Desfășură bucățica de hârtie făcută sul – se dovedi o filă ruptă dintr-o agendă de buzunar, pe care fuseseră mâzgâlite câteva rânduri cu pastă roșie. Lui Amber îi stătu inima în loc – recunoscuse scrisul fatelui ei.

„Ne vedem peste o săptămână, seara, după ce te întorci de la școală. Steve”. Mai era și un post-scriptum, cu litere incredibil de mărunte: „nu-ți voi face nici un rău, doar te iubesc, surioară”. Femeia își șterse o lacrimă cu dosul palmei și se lăsă, obosită, într-un fotoliu. Îl crezuse mort, îl jelise, îl plânsese și se rugase pentru sufletul lui – iar acum asta! „Dar Steve este mort”, îi șopti o voce interioară. „Morții nu scriu scrisori”. În mod obișnuit, nu! Dar dacă sunt morți-vii? Scrisul era al fratelui ei, fără nici o îndoială. Amber se ridică și se plimbă nervoasă prin încăpere. Primul impuls o duse cu mâna spre telefon, hotărâtă să-l sune pe John și să-i povestească ce se întâmplase. Apoi se răzgândi: John o va sfătui, desigur, să-l evite pe Steve și-i va trimite pe unul din oamenii lui ca să o păzească. Iar ea dorea, din adâncul

333

sufletului, să-și vadă fratele. „Cu orice preț”, își spuse Amber, chiar dacă prețul putea să însemne însăși viața ei. Odată hotărârea luată, se simți eliberată de griji – fie ce-o fi!

Săptămâna trecu îngrozitor – când prea repede, când prea încet. John îi scrise o singură dată, spunându-i că ancheta din Minnesota se împotmolise și că el își pierdea vremea cu nebuni. De Ulrich sau Giovanna nu reuși să dea, deși ar fi vrut să stea de vorbă cu ei. Dar cel mai mult îi lipsea Serafina cu calmul ei optimist – ea sigur știa o metodă de a ține la distanță un vampir însetat! Amber își ascultă la nesfârșit, seară de seară, melodiile preferate – poate că era ultima oară când mai putea face asta! Își cumpără un sfeșnic cu lumânări – oare băutorii de sânge suportă flăcările tremurătoare mai bine decât lumina electrică? Ascunse în bucătărie câțiva căței de usturoi, iar în seara întâlnirii se îmbrăcă într-o rochie neagră, sobră și-și atârnă la gât un rozariu terminat cu un crucifix de argint. Nu se vedea pe sine ca pe o ființă superstițioasă sau bigotă, dar totuși… va invita un vampir în casă, nu?

Își dădu drumul imaginației: luminile vor pâlpâi, apoi se vor stinge, încăperea întunecoasă va deveni tot mai rece, iar Steve se va ivi din neant, fără un zgomot. Puse un buștean uriaș în șemineu și înteți focul - știa că în prezența fratelui ei îi va fi frig, își aducea aminte de atingerea înghețată a lui Ulrich. Tocmai când termină munca în jurul focului, auzi soneria. Cele două videocamere aflate la intrare retransmiteau pe un mic monitor, incastrat în zid, imaginea de afară: un bărbat cu pălăria lăsată pe ochi stătea în fața ușii. Amber se învârti locului, neștiind ce să facă. Borurile mari ale pălăriei lăsau complet în întuneric fața bărbatului.

-Sunt eu, surioară, deschide!Amber îngheță. Vocea lui Steve îi dădea fiori. „Calmază-te”, își

spuse în timp ce descuia ușa. Apoi Steve intră în casă, așa cum făcuse de sute de ori când se întorcea la ea în concedii. Nimic nu părea să se fi schimbat și totuși omul din fața ei nu era Steve. Și de fapt nici nu era om!

Amber îi studie trăsăturile. Pe chipul palid, ochii roșii o înspăimântau – ochi de lup, cum numai în poveștile bătrânilor mai auzeai. Dar altfel, omul acela necunoscut avea trăsăturile lui Steve – nasul, gura, fruntea, chiar și ochelarii, totul. Și mai avea ceva, un lucru de care fratele ei n-ar fi uitat niciodată: un superb buchet de flori pentru mica lui surioară. De astă dată nu-i adusese frezii cu miros delicat, care-i plăceau ei atât de mult. Nu, Steve venise cu un buchet așa de parfumat, încât Amber simți cum o apucă durerea de cap. Zambile mov închis și roz-pal se împleteau cu crinii albi – o frumusețe de vis, desigur, dar îngrozitor de mirositoare. Steve se scuză cu un zâmbet strâmb:

-Am fost la mama, acum câteva zile și mă așteptam la ce e mai rău, dar ori Ulrich s-a înșelat, ori plantele ei erau de vină. Nu i-am simțit aproape deloc aroma sângelui, ci doar mireasma de pădure tropicală de la palmierii și ficușii pe care-i cultivă. Așa că m-am gândit să-ți aduc asta, deși bănuiesc că mă afurisești, pentru că trăznește groaznic.

Îi puse buchetul în brațe, evitând totuși să se apropie prea mult. Amber se fâstâci. Începu să se învârtă pe loc, căutând cu privirea o vază de flori prin sufrageria mare și încărcată, dar Steve îi ghici intenția, alese de pe un bufet un superb vas alb din porțelan chinezesc și se duse în bucătărie ca să-l umple cu apă. Când Steve puse vaza pe masă și Amber potrivi buchetul

334

de flori înăuntru, mâinile lor se atinseră. Senzația era ceva între electrocutare, atingerea unei bucăți de metal înghețat în plină iarnă și arsură.

-Scuză-mă, surioară, spuse Steve retrăgându-și mâna. Cred că a fost ceva neplăcut pentru tine.

-Nu, adică nu prea. L-am atins de câteva ori, din greșeală, pe Ulrich cât timp am stat în Antarctica și știam cum e.

Urmă o pauză. Apoi Steve întrebă:-Ce face creatorul meu? Nu l-am văzut de ceva timp. Ultima oară

am fost împreună în Haiti, unde m-a ajutat să rezolv niște probleme.Altă pauză. Amber își căuta cuvintele.-Ulrich e bine, bănuiesc. A plecat la Roma cu fiul Giovannei,

prietena lui și apoi mi-a scris de la Sasca.-Am fost la Sasca. Au o casă frumoasă acolo.„Discutăm banalități”, își spuse Amber. „Fratele meu mort s-a întors

și noi nu putem vorbi decât despre prieteni, case și alte lucruri care pe mine mă interesează prea puțin în momentul de față. Aș vrea să-l întreb despre el – despre cum s-a întâmplat totul, despre ce simte acum, despre viața lui – sau, în fine, existența lui – de acum încolo. Iar mintea lui nu o simt de loc, dacă aș închide ochii nici n-aș ști că e prezent în încăpere. Ce naiba să fac, cum să mă port cu el?”

-Ești cam tăcută, surioară! Eram obișnuit să-mi spui ce te frământă, ca să te pot ajuta.

Glasul lui o scoase din starea de reverie. Era glasul lui Steve și totuși auzea ceva nou – o răceală în voce, ceva care făcea ca sunetele să pară că vin de foarte departe. Până și în vorbăria ușor cântată a lui Nelly Noel detecatse același lucru, și în glasul blondului Ulrich.

„Comportă-te natural”, gândi Amber. „Și încearcă să nu pari o proastă”.

-Iartă-mă Steve. Nu-ți pot citi mintea și… e cam ciudat, trebuie să mă obișnuiesc.

-Păi, în cazul ăsta cel mai bine ar fi să mă întrebi și eu să-ți răspund, nu? Sau să întreb eu și să răspunzi tu, iar eu am o grămadă de întrebări. Vreau să știu o mulțime de lucruri – de la cum te-a făcut Serafina să poți merge, până la modul în care ai obținut bunătatea de sânge pe care-l aveai în sticla de pe pervazul geamului de la bucătărie.

-Sunt o gazdă cumplită, se plânse Amber. De fapt trebuia să te întreb dacă ți-e sete, înainte de orice altceva.

-Mereu îmi va fi sete, spuse Steve și vocea i se transformă într-o șoaptă. Asta face parte de-acum din condiția mea. Știam ce mă așteaptă când am fost transformat – Ulrich e un tip cinstit și n-a încercat să-mi ascundă nimic din ceea ce avea să urmeze. A fost decizia mea, în deplină cunoștință de cauză și nu o regret. Am ales asta ca să pot veghea asupra ta, așa cum am vegheat în toți anii lungi care au trecut de la moartea tatălui nostru. Ah - și m-am răzbunat pentru tot ce mi s-a întâmplat acolo, în Egipt. Dar bănuiesc că Ulrich ți-a povestit deja, dacă ați petrecut ceva timp împreună.

-Da, într-o oarecare măsură, recunocu Amber. Dar mereu am avut impresia că Ulrich ascunde unele lucruri și nu m-ar supăra să te aud povestind pe tine.

335

-Bine, dar îmi arde gâtlejul dacă vorbesc mai mult, iar tu te lăudai că ai ceva pentru mine.

Amber îl conduse în bucătărie şi scoase din frigider o sticlă plină cu sânge. Steve o scutură bine, o încălzi în cuptorul cu microunde, apoi turnă lichidul într-un pahar.

-E sânge de viţel, de la abatorul din zonă, zise Amber.-E bun! Steve bău cu înghiţituri mici, aşa cum îl învăţase Ulrich,

savurând îndelung lichidul roşu care îi aluneca pe gât. „Cât e de diferit de tot ce am crezut până acum, de toate poveștile

idioate care circulă”, își spuse Amber. În mintea ei un vampir își sfâșia întotdeauna prada cu colții, asemenea unui animal sălbatic și avea mereu fața pătată de sângele victimei. Steve părea nimic altceva decât un bărbat care, după o zi de muncă, se odihnește într-un fotoliu și savurează un vin roșu. Amber se foi prin încăpere, aruncând uneori priviri furișe către oglinda mare și frumoasă, cu rama de bronz aurit, care spânzura deasupra bufetului. Steve se reflecta în ea, ca tot ceea ce se găsea în sufragerie. Fratele ei îi observă privirea… și în clipa următoare Amber se trezi stând față în față cu el, deși Steve nu dăduse nici un semn că s-ar pregăti să se ridice din fotoliu.

-Cum… cum ai făcut asta? întrebă femeia, abia murmurând cuvintele.

Steve rânji.-Nu tot ce se spune despre noi sunt basme. Chiar ne mișcăm atât

de repede încât oamenii nu ne pot vedea, chiar ne putem mirosi prada de la distanțe uriașe, chiar suntem incredibil de puternici. Și în plus de asta, știm să hipnotizăm oamenii.

-Da, dar oglinda…-Aia e o poveste idioată. Și asta, de fapt! Veni la ea și-i atinse

crucifixul de argint de la gât. Doar argintul alb mi-ar fi făcut degetele să fumege, dar cum tu porți argint negru…

-Deci sunt complet lipsită de apărare în fața ta?Steve ridică din umeri.-De cine ar trebui să te aperi? Sunt aici pentru că îți vreau binele, ca

întotdeauna. Doar sunt fratele tău, nu?Amber începu să plângă – teama și încordarea ei se topiră în

lacrimile acelea amare. Steve o îmbrățișă. Era ceva nou, ceva rece și străin în atingerea lui, ca și cum ar fi atins un obiect neînsuflețit – metal sau poate piatră. Dar parfumul lui era același dintotdeauna, cu miros de lemn de santal, piele și iz de ploaie într-o pădure exotică.

-Plângi, surioară, plângi dacă așa ți-e bine. Și mie mi-a fost dor de tine, dar noi nu avem lacrimi.

Apoi gheața se sparse. Amber începu să povestească, din ce în ce mai relaxată, cum o ridicase Serafina din scaunul ei cu rotile, iar Steve relată râzând peripețiile din Haiti și moartea lui Carlos-Enrique Mayor. Erau din nou frate și soră, aceiași doi copii care, în lipsa părinților, nu se aveau decât unul pe celălalt. Teama lu Amber se evaporase, la fel și încordarea lui Steve. Sora lui mirosea îmbietor, dar nu-i declanșa durerea de gât înfiorătoare și dorința nestăpânită de sânge pe care le simțise în prezența lui Carlos.

-Deci individul care a cerut să fii ucis chiar e mort. Același tip care a vrut să mă răpească…

336

Steve se încruntă.-Dacă am urât vreodată ceva, a fost ziua în care doi oameni

înarmați au venit la tin, iar eu, fiind departe, n-am putut să te apăr. Dar acum s-a terminat – Carlos a fost împușcat, eu l-am secat de sânge și tu poți să-ți vezi liniștită de viața ta. Nimeni nu-ți va mai face rău, niciodată. O jur!

Pe Amber o trecură fiorii, imaginându-și cum putea să arate un ins secat de sânge.

-Dar, Steve, tu nu poți fi mereu în preajma mea. Ziua te ascunzi, așa mi-a spus Ulrich. Lasă-l și pe John să aibă grijă de mine, el zice că-i face plăcere.

Steve îi aruncă o căutătură sumbră.-Dar ție îți face plăcere? Îl iubești pe John?Amber se foi pe scaun, sub privirea neîndurătoare a acelor ochi

roșii.-Asta e o întrebare pe care nu mi-am permis să mi-o pun până

acum.-Poate ar fi cazul, izbucni Steve. Surioară, John mi-a fost cândva

antipatic și asta o spun cu blândețe, având în vedere că interesul lui în agenție se îndrepta spre studiul inteligențelor extraterestre. Studiu, auzi la el! Ce să studiezi la niște creaturi care răpesc și torturează oameni? Singurul aspect demn de studiat aici, după părerea mea, era cu ce arme le poți veni de hac! Am urmărit ideea asta ani la rând, convins că ceea ce făceam a fost bine și am murit cu ea. Dar între timp i-am cunoscut pe Peruggio Sorriente și pe soția lui și dintr-o dată tot ce știusem s-a evaporat și toate convingerile mele au fost întoarse pe dos. Am devenit ceea ce sunt acum, asta însemnând că m-am lăsat să mă scufund într-un ocean de ură. Dar la capătul drumului meu am descoperit iubirea și bunătatea și chiar nu știu ce să fac cu existența mea infinită. Însă tu ai la dispoziție o viață umană, sub lumina caldă a soarelui, înconjurată de prieteni – o viață minunată, care însă trece repede. Dacă ții la John, sfatul meu e să nu aștepți – spune-i și arată-i în toate felurile sentimentele tale. Ți-ai petrecut destui ani între zidurile acestei case, acum a venit și vremea ta. Ascultă-ți inima, Amber, iar eu mă voi bucura pentru tine.

Femeia își șterse o lacrimă, întorcându-și fața de la Steve.-Și tu, frate?-Oh, un pic de treabă tot aș avea. Am aflat că Serafina a găsit piatra

cunoașterii și că fiii luminii vor s-o dea celor care le-au cerut-o. Ei bine, asta poate fi periculos. Piatra aceea e o armă, numai Peruggio cu naivitatea lui nesfârșită înțelege prin cunoaștere descoperirea unui nou îngrășământ agricol, astfel ca Pământul să ne poată hrăni pe toți. Nu, străinii aceia vor veni să ne distrugă. Dar morții-vii au nevoie de lumea asta, de solul în care ne sunt săpate mormintele și care ne ascunde de lumina soarelui, de vietățile cu sânge cald care ne servesc ca hrană. Oricine va veni pe Pământ să ia piatra verde, se așteaptă să fie întâmpinat numai de oameni. Noi suntem aici de milioane de ani – puternici, capabili să distrugem o mașinărie de fier cu mâinile goale, iuți și dornici să ne batem. Dar pentru a ne cunoaște puterea, trebuie să știm ce anume din legendele și poveștile voastre cu vampiri e adevărat și ce e minciună, exagerare sau pur și simplu prostie. Iar asta nu se poate afla într-o singură zi!

Amber se aplecă spre el, interesată.

337

-Pare fascinant ce spui. Te pot ajuta în vreun fel?-Vampirii nu au nevoie de ajutor, răspunse Steve mândru. Doar că…

știi tu… probabil va trebui să scotocesc prin tot felul de scrieri străvechi, unele criptate. Pot veni din când în când să te văd? Nu-ți voi face nici un pic de rău, niciodată!

-Desigur că poți veni, râse Amber. Să aduci cu tine și textele nedescifrate!

Steve se ridică de pe scaun.-Se apropie zorile, surioară. Trebuie să plec.-Ulrich nu avea probleme cu soarele, observă Amber.-Da, însă Ulrich a primit un dar de la Mediator, un dar al păcii. Eu nu

sunt pregătit pentru așa ceva – abia cu puțin timp în urmă am măcelărit, fără pic de remușcare, gorilele lui Carlos Mayor. Mai simt încă în gură gustul sângelui acelor oameni și ochii mei sunt încă purpurii. Poate va veni odată ziua în care soarele nu mă va ucide, dar acum nu e vremea să mă gândesc la asta.

Amber îl conduse spre ieșire, până în fața casei, așteptându-se ca fratele ei s-o ia în direcția pădurii. Steve o sărută pe obraz, iar în clipa următoare dispăru ca o nălucă, de parcă întunericul l-ar fi înghițit.

-Uau, deci e adevărat, șopti Amber.

Steve alese prima localitate mai mare și, înainte ca soarele să apară, găsi un internet-cafe deshis non-stop. Se apucă să compună o scrisoare detaliată către Ulrich, în care descria pe larg toată vizita la Amber, fiecare senzație pe care o încercase în fața soră-sii și tot ce discutaseră. Aminti în treacăt de Rose Brown și de plantele ei și trimise mesajul pe când cerul dimineții începuse să se coloreze în rozaliu către răsărit. Ieși rapid din cafenea, o luă, tăcut ca o umbră, pe lângă zidurile caselor și găsi cimitirul. Încercă poarta și când o văzu încuiată cu lacăt, sări gardul agil ca o pisică și se plimbă printre mormintele ninse. În capătul cimitirului, de-a lungul gardului din fier forjat crescuseră câteva tufișuri ale căror crengi se aplecau spre pământ. Steve se îndreptă într-acolo, săpă cu mâna solul înghețat și când i se păru că groapa e suficient de adâncă, se afundă în ea, turnându-și pe creștet bulgării negri de humă. Când soarele se ivi deasupra orizontului, numai un ochi foarte atent ar fi remarcat mica ridicătură de sub crengi, care aducea cu un mormânt proaspăt. Dar în orașul acela liniștit, n-avea nimeni ce să caute acolo.

În casa ei de lângă Lacul Dracului, Giovanna dormea neîntoarsă. Dacă tot împărțea așternuturile cu un individ rece ca gheața, măcar se străduia să vadă partea plină a paharului – avea parte de multă dragoste și tandrețe, iar după partidele lor de amor sălbatic, Ulrich adormea fără să respire și fără să se miște. Liniștea să lăsa deplină peste casă, mai adâncă și mai materială decât într-o casă de oameni obișnuiți. Răsuflarea Giovannei părea ciudat de zgomotoasă în această lume a tăcerii. Foșnetele cearșafului

338

erau un lucru atât de neașteptat și de neobișnuit în dormitorul lor, încât ea deschise ochii. Ulrich ședea pe marginea patului și-și trăgea pe el halatul, ascunzându-și corpul de vis, ceea ce pentru Giovanna echivala cu o pedeapsă.

-Pleci? murmură ea pe jumătate adormită.-Da, iubito. E noapte și trebuie să fac drumul ăsta, deși nu m-aș

lăsa dus de lângă tine dacă n-ar fi în joc lucruri grave. Dar am nevoie să vorbesc cu cei ca mine. O sărută pe gât și-i șopti: dormi liniștită, nimeni nu va veni să-ți facă vreun rău cât timp voi fi plecat.

Giovanna se răsuci cu nasul în pernă și – înainte de a adormi din nou – auzi ușa închizându-se pe dinafară. Ulrich ieși în pădurea rece și întunecată, rămase nemișcat o vreme și trase adânc aer în piept. În afara mirosului zăpezii, nu se simțea nimic – nici o ființă, vie sau nu, nu va tulbura somnul Giovannei lui. Mulțumit, Ulrich dispăru în noapte.

Distanțele au alt înțeles în lumea vampirilor decât în cea a oamenilor. Între Oravița și Sasca o mașină ar fi făcut jumătate de oră, iar între Sasca și Lacul Dracului, trecând prin Cărbunari, șoseaua forestieră era un drum nepavat, noroios și plin cu denivelări, unde nu era chip să iei viteză. Dar Ulrich ajunse în câteva minute în centrul Oraviței, strecurându-se prin pădurile dese mai iute și mai neauzit decât o boare de vânt. Orașul era tăcut în noapte, pe străzi nu se zărea nici țipenie de om, iar la lumina becurilor galbene de pe strada principală, fulgii de nea dansau încet în aer. Blondul se duse la cimitir și căută zona cea mai veche, marcată de câteva pietre de mormânt înclinate într-o parte, pe care scrisul nu se mai putea descifra. Aici nu ardea nici un bec și era o beznă deasă, dar ochii lui deslușiră cele trei siluete zdrențăroase care își făceau veacul la baza unuia dintre morminte. Cei trei erau vampiri – orice vagabond cu sânge cald și-ar fi găsit adăpost în fața ninsorii prin vreo criptă închisă, dar cei trei ședeau pe jos în zăpadă, fără să dea vreun semn că le-ar fi frig. Ulrich mormăi un salut, nu foarte politicos, la care cei trei răspunseră printr-o ușoară înclinare a capului.

-Deci te-ai hotărât să ne cauți, în ciuda faptului că nu ne iubești deloc.

Ulrich fu sincer:-Așa este, dar să nu mi-o luați în nume de rău. Cine v-ar putea iubi

pe voi? Sunteți cruzi, respingători și ucideți din plăcere. Dar să lăsăm asta…-Adică spui că suntem umani, făcu unul din cei trei. Dar știi că ai

tupeu să vii aici și să zici una ca asta?-Ați fi preferat să vă mint? Nu cred că vă plac amabilitățile gratuite și

n-am venit ca să schimbăm politețuri.-Aici ai dreptate. Deci ce vrei, de fapt?Ulrich se așeză lângă ei,în zăpadă.-Sunteți mai bătrâni decât mine. Asta nu înseamnă că ați fi mai

înțelepți, dar în mod sigur ați fost mai aproape de legendele despre tagma noastră, pe care lumea modernă le uită cu timpul.

-Hm, nu zici rău. Ce anume te interesează?-Vreau un singur lucru – să știu de unde provine povestea că noi ne

ucidem sistematic rudele umane rămase în viață și dacă această afirmație a putut fi vreodată verificată.

339

Cei trei șușotiră o vreme, apoi unul din ei, un tip stafidit cu o coamă de păr cărunt în dezordine, vorbi:

-Mă miră că pui asemenea întrebări naive, doar tu ești cel care a umblat prin lumea magică a Egiptului și chiar se spune că te-ai plimbat în plină bătaie a soarelui. De acolo se trage povestea, datini mai vechi decât cartea Morților vorbesc despre ea. Unii au făcut prostia să nu o creadă și rezultatul e că și-au ucis rudele de sânge, oricât s-ar fi străduit să se abțină. Se știe că sângele alor tăi e mai dulce decât sângele răzbunării! Dar de ce întrebi? În afară de tine n-a mai rămas nici un Heller pe lume, nici viu, nici mort – nu văd de ce te-ar interesa.

-Fiul meu, șopti Ulrich abia auzit, mi-a scris că și-a vizitat sora.-Oamenii spun în cazul ăsta „Dumnezeu s-o odihnească”, nu? făcu

bărbatul calm.-Da, numai că ea n-a murit. Sângele ei n-a avut nici un efect asupra

lui.Cei trei se priviră cu subînțeles.-Ești naiv. Fata e moartă și-ngropată, iar fiul tău te-a mințit. Asta

dacă nu cumva a transformat-o chiar el și ea e de-a noastră acum.Ulrich scutură din cap.-Nici vorbă! Oricât m-aș încrede în Steve, i-am sunat surioara a

doua zi după ce mi-a scris că a văzut-o. Am vorbit cu ea ziua-n amiaza mare și pot să jur că era cum nu se poate mai vie. Glasul ei cald era glas de om!

-Tu mereu ești altfel, bombăni unul din cei trei. L-ai pus pe băiatul acela să bea nu știu ce zeamă pe care o fabrici în subsolul casei în care stai, iar asta i-a pervertit gusturile. Nu am altă explicație, deși eu cred că nu e o boabă de adevăr în tot ce ne-ai înșirat acolo!

Ulrich se ridică fulgerător și-și scutură zăpada de pe haine.-Dacă asta e tot ce aveți de spus, eu acum vă las. Mulțumesc

oricum, deși nu mi-ați fost de folos.-Du-te cu Dumnenzeu, mormăi unul din cei trei. Ulrich se răsuci fulgerător spre el și-l prinse de gulerul cămășii.-Nu mai înjura, sau îți iau capul înainte ca amicii tăi să apuce să

facă vreun gest. Nici măcar noi nu supraviețuim cu capetele retezate, știi asta!-Bine, na, du-te dracului! E mai bine așa?-E bine, mersi!Blondul se făcu nevăzut.-E prost-crescut, bombăni unul dintre vampiri. Exagerat de politicos.

Și e un ipocrit.-Și idiot pe deasupra, mârâi un altul. Fiul lui îl duce de nas cum

vrea. -Am spus-o mereu, un imbecil care n-are ce căuta în societatea

noastră, adăugă al treilea. Să-și țină sângele sintetic pentru el, noi preferăm o băutură adevărată.

Giovanna se dezvelise și nu putea să doarmă de cald. În absența lui Ulrich, care răcea aerul din încăpere, focul din șemineu și caloriferele fierbinți făcuseră atmosfera din dormitor să pară una de junglă ecuatorială. Auzi ușa de la intrare și sări în picioare. Peste câteva secunde, blondul se strecură

340

lângă ea și o cuprinse în brațele lui înghețate, care îi făceau Giovannei o plăcere nespusă. Ea sesiză aerul lui încurcat.

-Ei, ce e? N-a mers ceva cum trebuie?-La naiba (scuze, șefu’) răspunse Ulrich. N-am aflat nimic din ce

voiam să știu. Se pare că cei din neamul meu și-au uitat propria istorie și au înlocuit-o cu tot felul de superstiții. Sunt într-un impas, pentru că lumea noastră, ca să-și păstreze secretele, n-a scris niciodată nici un singur rând despre faptele trecutului, așa că n-am unde să caut. Ulrich privi absent limbile aurii de flăcări care se ridicau din șemineu. Sunt dezorientat și n-am nici o idee.

Giovanna se trase mai aproape de foc. Se așeză turcește pe covor și-și întinse mâinile spre șemineu, cu brațul de gheață al lui Ulrich încolăcit în jurul taliei.

-Mi-e frig, scânci ea. Ulrich, dragule, n-ar fi bine să bei un pic de sânge sintetic?

Propunerea era înțeleaptă. De câte ori se hrănea cu sânge cald, indiferent dacă era sintetic, de om sau de animal, trupul de gheață al unui vampir devenea mai puțin rece, deși efectul nu era de durată. Ulrich coborî în bucătărie și lipsi câteva minute, timp în care se auziră tot felul de zgomote și în final, apa șiroind în chiuvetă. „Și-a spălat paharul”, gândi Giovanna. „Ce drăguț din partea lui ”. Când blondul se întoarse în dormitor, mâna care se strecură pe după umărul Giovannei nu mai era chiar așa de rece. Fata își întoarse chipul spre el și-l privi în ochii mov, adânci.

-Ascultă, am avut un gând adineauri, cât timp ai fost în bucătărie. Există cineva care te-ar putea ajuta. Fiii luminii păstreză amintirile întregii lor specii și nu-și uită viețile anterioare. Chiar dacă Serafina și Peruggio sunt tineri, în memoria lor zac milenii de istorie adevărată, netrunchiată și neinfluențată de subiectivismul uman.

Ochii lui Ulrich se luminară.-Ai dreptate. Dar mai suporți încă un voiaj printre ghețurile

Antarcticii?Giovanna surâse.-Nu, iubitule, te vei duce singur de data asta. Ianuarie e pe

terminate, în februarie Dario are o săptămână de vacanță și eu îmi voi lua fiul și voi pleca împreună cu el undeva la plajă, până când tu te vei bucura de iarna fără sfârșit a Antarcticii. Spune-i Serafinei că o voi revedea în martie, când îi vom ajuta să se mute în Groenlanda, dar până atunci mi s-a urât de frig și de zăpadă.

Fulgi mari se loveau în întuneric de geamul dormitorului. Ulrich trase draperiile grele de catifea stacojie, puse un buștean în șemineu și înteți focul. Apoi se strecură în pat, știind că Giovanna îl iubea cel mai mult atunci când trupul lui mai păstra o urmă de căldură de la sângele băut.

341

Cap. 34 : Visul„Visez”, își spunea Serafina. „Nu poate fi decât un vis. Suntem în

Antarctica și rochia asta aici e lipsită de sens”. „Lipsită de sens” însemna un voal incredibil de subțire, alb, în mai multe rânduri de țesătură, care i se ținea pe umeri prin două bretele brodate cu perle și împodobite cu benzi de dantelă. Rochia nu avea mâneci și era modelul ideal de îmbrăcăminte de vară – parcă scria „plajă” pe ea. Și totuși imaginea din oglindă era propria ei siluetă – voalul moale lăsa să se vadă un abdomen imens, de femeie aflată într-a opta lună de sarcină. „Ce mi-a venit să îmbrac asta aici, la Polul Sud?” se întrebă Serafina. Se aplecă spre oglindă, privindu-se din profil și mângâindu-și burta. Ar mai fi rămas atât de puțin! Doar o lună de așteptare febrilă, dacă… dacă ar fi fost om! „Privește partea bună a lucrurilor” își spuse studiindu-și trăsăturile chipului. Fața ei nu se umflase și nu se urâțise. Pielea ei nu se pătase. Își păstrase mersul grațios, chiar dacă nu mai era în stare să se așeze pe o pernă pusă de-a dreptul pe podea. Și mai erau o mulțime de alte avantaje ale stării ei, pe care doar le gândea și nu îndrăznea să le rostească, atât erau de neobișnuite. Începu să-și perie buclele arămii – parcă la fiecare atingere a periei, părul i se lungea și se mai deschidea un pic la culoare. Trecuse de talie, de șolduri și curgea spre genunchi asemenea unui râu de aur.

„Eu nu am părul auriu”, se împotrivi Serafina. Apoi își contemplă trăsăturile în oglindă și înlemni – ochii mari care o priveau erau negri ca noaptea, nu albaștri-turcoaz. Se retrase speriată. „În ce m-am transformat? În cine?” Privi în jurul ei – încăperea nu aducea deloc cu căsuța din Antarctica. Era un dom imens, circular, de marmură albă, sprijinit pe coloane cu capiteluri aurii. În sală se găseau fântâni și havuzuri albastre, pline cu flori de apă așa cum ea nu mai văzuse niciodată. „Unde naiba am ajuns?”. În mod ciudat, locul nu-i părea străin și nici oamenii care se găseau acolo. Erau o mulțime de femei și bărbați, toți incredibil de tineri și de frumoși, toți în straie albe, asemenea ei. Serafina lunecă lin printre ei – oamenii o vedeau, îi zâmbeau și-și plecau capetele.

După ce exploră sala circulară, găsi un coridor larg care ducea afară. Unde afară nu avea idee, dar era hotărâtă să afle. Porni cu pas sigur pe culoar și văzu că cea mai mare parte a oamenilor întâlniți în cale o urmau. În scurt timp, în spatele ei se formase o procesiune și tot mai mulți oameni continuau să i se alăture. Culoarul dădea într-o încăpere rectangulară, cu tavanul susținut de o pădure de coloane. Sala era uriașă, înțesată de lume. Unii ședeau pe scaune, alții de-a dreptul pe pardoseala din mozaic de marmură policromă, dar toți erau adânciți în lectură. Tomuri fără număr și pergamente vechi, strânse în suluri, se aflau în fața fiecăruia. Serafina înaintă până în dreptul unei mese lungi, semicirculare, la care ședea o femeie frumoasă, cu ochii migdalați, îmbrăcată într-o robă roșie. Femeia păru s-o recunoască, pentru că veni spre ea cu zâmbetul pe buze.

-Mi s-a spus că vei trece pe la mine și mă bucur să te văd. Cu ce te pot ajuta, Ariana?

„Nu mă cheamă Ariana”, ar fi vrut Serafina să strige. „Ariana a murit demult, eu sunt Serafina”. Dar se auzi spunând cu un glas sigur, care nu era al ei:

-Am venit după Blestemul Înțelepților.

342

Ce era acel blestem al înțelepților, Serafina n-ar fi putut spune, dar se pare că femeia în roșu știa prea bine, pentru că se încruntă.

-Ești sigură că asta vrei?Serafina-Ariana își puse o mână pe pântece.-Am fost binecuvântată cu darul vieții. Văd mai departă și aud mai

multe decât oricine. Nu uita că eu sunt Mediatorul . Nu pot greși. Încrede-te în mine și ceea ce pare să fie sfârșitul nu va fi decât un nou început.

Femeia își înclină fruntea, cu adânc respect. Apoi dispăru pe o ușă micuță din spatele mesei la care lucra – o ușă din aur, împodobit cu nestemate.

-Vino după mine, Ariana. Nici măcar cei mai drepți și mai învățați dintre noi nu e bine să zărească Blestemul Înțelepților.

Serafina trecu de ușa de aur, privind-o stupefiată. Văzuse multe lucruri frumoase la viața ei, dar o asemenea minunăție o lăsă fără grai. Intră într-o încăpere cu mult mai mică decât uriașa sală cu coloane pe care tocmai o traversase. Încăperea era în mod sigur depozitul unei biblioteci – rafturi până în tavan adăposteau tot felul de scrieri, pe hârtie, pe suluri de papirus, de piele sau de mătase, pe tăblițe de lemn sau de lut și mai erau acolo o mulțime de pietre greoaie, gravate cu o scriere ciudată, care fuseseră așezate pe rafturile cele mai de jos sau chiar pe podeaua de marmură a sălii. În afară de Serafina și de femeia în roșu, nu era nimeni în acel loc. Femeia ridică o mână spre un raft aflat sub tavan și o cutie de lemn frumos încrustată cu litere aurii pluti de pe raft până pe o masă plasată în mijlocul sălii.

-Iată, aici e tot ce ai cerut. Știi bine profeția, dacă Blestemul Înțelepților va părăsi locul acesta, civilizația noastră va lua sfârșit.

-Iar dacă va rămâne aici, murmură Serafina-Ariana, Universul întreg va lua sfârșit.

Femeia nu spuse nimic, se lipi doar de un perete, ca o umbră, iar Serafina deschise cutia de lemn. Nu știa ce va găsi înăuntru, dar nu se miră să simtă atingerea unei suprafețe netede, perfect prelucrate. Se opinti să scoată lucrul acela din casetă – părea destul de greu - și îl privi la lumina care inunda sala printr-o deschidere a tavanului. Era un cristal care, atins de razele soarelui, luci verde ca un smarald uriaș, rectangular. Pe dosul pietrei se găseau gravate inscripții, ale căror șanțuri fusesră umplute cu vopsea aurie.

-Sunt trei, vorbi femeia de lângă perete.-Știu.„Piatra verde a cunoașterii”, gândi Serafina. Apoi întrebă, cu gâtul

strâns de emoție și gura uscată:-De ce nu le-ați distrus? A fost un ordin al strămoșilor mei!-Strămoșii tăi, domniță, au cerut ca pietrele să circule între toate

lumile locuite și să lumineze toate ființele cu înțelepciunea cuprinsă în ele. -Asta până nu și-au dat seama ce putere distructivă formidabilă

zace în ele, răspunse sec Serafina. E destul să vrei să ucizi ca pietrele să-ți furnizeze metoda. E destul să vrei să le distrugi, iar ele îți vor spune cum.

-Nu e posibil șopti femeia în roșu. Când înțelepții au decis că sunt prea periculoase și ne-au cerut să le distrugem, nimeni n-a fost în stare să facă asta. Pietrele au propria lor voință, nu vor accepta niciodată să fie distruse.

343

-E un lucru rău! Serafina se încruntă. Înseamnă că au scăpat de sub controlul nostru. Cum îți explici acest lucru?

Bibliotecara veni lângă masă și-și puse o mână pe pietrele reci. -Cercetăm asta de mii de ani și nu avem nici un răspuns, doar

presupuneri.-Să aud atunci presupunerile, dacă numai atât aveți. -Credem că au fost contaminate cumva de spiritul lumilor prin care

au trecut, zise femeia ezitând. Serafina ar fi vrut să mai întrebe o mulțime de lucruri, dar un zgomot

îi distrase atenția. În lumea aceea albă și liniștită, sunetul motoarelor unui avion era lucrul cel mai enervant și mai nepotrivit cu putință. Apoi simți că încăperea trepidează și se întunecă, iar imaginea îi dispăru din fața ochilor.

Se trezi scuturară de umăr, cu chipul surâzător al adoratului ei Peruggio la o palmă distanță de fața ei. Apoi buzele lui catifelate i se lipiră de gură și Serafina se dezmetici de-a binelea. Adormise pe covorul pufos din casa lor din Antarctica. Nici vorbă de vreo sală uriașă sau de o rochie din voal semitransparent – era îmbrăcată în obișnuitul ei tricou lung de casă, dichisit cu imaginile lui Tom și Jerry. Nu se dădea în vânt după tricoul acela, dar era unul din puținele lucruri care o mai încăpeau. Din vis se alesese praful și pulberea, numai zgomotul de afară era același – un zumzet de motor de avion. Apoi încetă și acest sunet, iar Peruggio îi șopti la ureche:

-Iartă-mă, dragostea mea, că te-am smuls din lumea viselor, dar se pare că avem oaspeți neașteptați.

Serafina se întinse leneșă, căutând cu mâinile o bucată de hârtie și un creion. Simțea cumva că visul ei fusese ceva însemnat și voia să noteze unele lucruri, înainte ca realitatea din jur să-i șteargă din minte imaginile visului. Scrise „Blestemul Înțelepților”, își notă ce-i spusese femeia în roșu, că plăcile de cristal nu puteau părăsi locul acela și în final se chinui să-și amintească ce spusese ea însăși, cu vocea Arianei: „ceea ce pare să fie sfârșitul nu va fi decât un nou început”. Până când isprăvi de notat, Peruggio ieșise deja în fața casei, de unde tocmai se întorcea însoțit de doi bărbați.

Serafina zări două siluete, dar nu percepu decât prezența unei singure minți umane – pilotul avionului, înfofolit în haine de blană și puf de pinguin. Celălalt purta doar o pereche de pantaloni din piele neagră și o cămașă de mătase fină, mov-închis. Mintea lui era un zid de gheață care nu emitea nici un semnal.

-Uri, chiui Serafina aruncându-i-se veselă în brațe.Vampirul o prinse cu toată delicatețea de care era în stare, având

grijă ca pântecele bombat al Serafinei să nu se izbească de el ca de un perete de beton.

-Te salut, frumoaso! Giovanna a fost prea îngrozită de iarnă ca să vină încoace, dar a spus să te sărut și din partea ei.

Serafina avu senzația că un bulgăre de zăpadă o lovi pe fiecare obraz. Ulrich era adorabil, dar totuși sărutul din partea Giovannei ar fi trebuit să fie mai cald, nu? Pilotul bău recunoscător ceaiul fierbinte pe care i-l servi Serafina, apoi se pregăti de plecare.

-Deci rămânem înțeleși, voi veni să te iau peste trei zile, îi spuse acesta lui Ulrich.

-Așa să faci, răspunse blondul zâmbind.

344

După ce avionul se pierdu în zare, Ulrich se instală comod pe una din perne.

-Știu că am picat din cer pe neanunțate, dar eu nu mănânc, nu beau, n-am nevoie de toaletă, pot să dorm afară și în general nu fac nici un fel de deranj.

-Tu ești mereu binevenit, îl asigură Serafina.Ulrich se foi o vreme la locul lui, până când în final recunoscu:-Am venit după ajutor. Giovanna a zis că dacă nici voi nu aveți o

explicație pentru mine, atunci nimeni nu are.Peruggio se feri să-i servească drept răspuns propriile lui cuvinte –

„un vampir nu are niciodată nevoie de ajutor”. Doar erau prieteni, așa că întrebă cu glas reținut:

-Care e problema ta?-Problema mea? Nici una, dar Steve și-a văzut sora și nimeni din

neamul meu nu-i poate înțelege purtarea.De spaimă, Serafina își scăpă din mână ceașca de ceai. Spre

norocul ei, nu aduseseră în Antarctica decât sticlă incasabilă.-Biata fată, murmură ea cu regret.-Ei, aș! Ulrich ridică din umeri. Nimeni nu pricepe cum, dar Amber e

bine, sănătoasă. Steve a trecut întâi pe la mama lui, Rose Brown – nici sângele ei nu l-a tentat. Îmi explică cineva și mie ce se petrece?

Serafina își apăsă palmele pe tâmple, până când încheieturile degetelor i se albiră. Ulrich vru să spună ceva, dar Peruggio îi făcu semn să tacă. Se lăsă o liniște adâncă. Serafina stătea cu ochii închiși și cu pleoapele strânse, părând că meditează. După câteva minute, dădu nemulțumită din cap.

-Exclus să pot afla ceva doar căutând după nume. Mintea lui Steve nu o pot citi, Amber doarme și există câteva sute de mii de persoane cu numele de Rose Brown. Asupra cui să-mi focalizez atenția?

Ulrich se holbă la ea mirat. Nu era un lucru prea obișnuit ca blondul să fie luat prin surprindere.

-Vrei să spui că citești mintea unor persoane aflate la mii de kilometri de aici? Chiar mintea lui Amber, care e telepată și știe să-și protejeze gândurile?

-Mă ajută micul Amon, recunoscu Serafina. E deja destul de dezvoltat ca să-mi amplifice puterea minții.

-Amon? Cine e individul? Ar fi trebuit să aud de el?Serafina își mângâie abdomenul.-E fiul nostru. Am hotărât să-l numim Amon, pentru că egiptenii,

când venerau soarele îi spuneau Amon-Ra, iar pruncul va fi soarele și lumina noastră.

-Aha. Ulrich nu găsi nimic mai înțelept de zis. Vampirii crează alți vampiri asemenea lor, dar să-i și boteze…

-Să nu mă pârăști lui John, continuă Serafina râzând. Mai nou citesc până și mințile celor care și le protejează cu îndârjire, dar asta nu va rămâne așa prea mult timp. După ce voi naște, îmi voi reveni la abilitățile mele obișnuite și le voi pierde pe cele ieșite din comun. Dar acum, fiindcă vreau să aflu mai multe despre famulia lui Steve, trebuie să intru în mintea lui John, oricât de ermetic închisă ar fi aceasta. Mă simt ca un hoț de gânduri, dar dacă

345

el n-are acces la informații legate de Rose Brown, atunci cine ar putea să aibă?

În Minnesota era noapte, dar John se obișnuise să ignore indicațiile ceasului atunci când lucra. Sperase să termine investigația și să se întoarcă la Amber la sfârșitul săptămânii, însă cazul pe care îl studia se dovedi tot mai complicat, pe măsură ce se adâncea în declarațiile martorilor. La început păruse o anchetă banală: obișnuita familie de americani surprinsă noaptea pe un drum părăsit și răpită de un uriaș disc care i se rotise pe cer deasupra mașinii. John excluse din start orice prezență a unei puteri militare străine – pe cine ar fi interesat doi oameni comuni și plictisitori până la exasperare și copiii lor prost crescuți? Bărbatul era instalator, iar femeia muncitoare la o fabrică de textile – o pereche modestă, care părea să regrete amarnic că povestise presei și poliției tot ce i se întâmplase. Femeia avea aerul că-și pierde mințile și devenea tot mai isterică odată cu trecerea timpului, dar în mod categoric ceva grav o scosese din ritmul vieții ei obișnuite, pentru că istorisea mereu și mereu aceleași scene, fără să se contrazică sau să schimbe vreun detaliu.

John se plimba prin camera de hotel, când privirea îi fu atrasă de ecranul calculatorului. Îi veni ideea să compare cazurile în care persoane răpite manifestaseră ulterior tulburări psihice și să caute linia unui scenariu comun. Zâmbi în sinea lui – asta va da, desigur, idei medicilor care vor găsi numele pentru o nouă boală și vor face ca toate cazurile similare să se mușamalizeze invocându-se psihicul labil al celor implicați. Pentru publicul larg explicația era bună, dar el știa că nu e așa și avea datoria să meargă mai departe în ancheta lui. Sortă în ordinea datelor cazurile mai vechi și dădu de dosarul familiei Brown. Rose fusese una dintre primele persoane care înnebunise. John se apucă să aprofundeze fișa ei, deși o citise de zeci de ori, dacă nu cumva de sute de ori. Nu-și explica ce-i venise, mai ales că era târziu. „O fi Amber de vină”, admise John în sinea lui. „Fata asta mă preocupă prea mult”.

Dar simțea o nevoie aproape organică să se ocupe de Rose, așa cum nu mai simțise niciodată – era ca nevoia de apă pentru un însetat. Accesă pe rând filele stufosului dosar, aruncând din când în când priviri peste umăr. Asta era o prostie fenomenală, o știa prea bine. Închiriase o cameră de hotel pentru o singură persoană și ceruse să nu fie deranjat, iar hotelierul îi respecta cererea cu sfințenie. Și totuși în minte îi persista o senzație ciudată – era ca și cum cineva privea ecranul calculatorului deodată cu el. Când termină de citit dosarul Rosei Brown, i se făcu brusc cumplit de somn. Își scoase pantofii din picioare, își aruncă haina și pantalonii pe un scaun și se trânti de-a curmezișul patului fără ca măcar să-și caute pijamaua.

Ochii Serafinei își reveneau treptat la albastrul lor dintotdeauna. Ulrich se cam speriase de ea – dacă se obișnuise deja cu ochii argintii, lumina

346

orbitoare pe care o emana corpul Serafinei de câte ori ea se gândea intens la ceva era un lucru nou pentru el.

-Va trece de la sine, explicase ea calmă. E tot din cauza sarcinii, nu te neliniști. Femeile oamenilor zic că asta e o perioadă luminoasă din viața lor, dar de fapt nu se simt bine deloc în lunile așa-zis „luminoase”. Pe când eu vezi-bine că strălucesc de-adevăratelea. Până la urmă, orice legendă are un sâmbure de adevăr și uneori cred că multe din poveștile oamenilor se trag din zorii istoriei, de când fiii luminii trăiau încă printre pământeni.

Serafina se ridică de pe scăunelul ei și dispăru în zona micuței bucătării, de unde reveni cu un bol de sticlă termorezistentă, gol.

-Ce vrei să faci cu ăla? întrebă Ulrich.Serafina întinse o mână înainte și din vas se ridicară flăcări

albăstrui, care ardeau din nimic și umpleau spațiul din jur cu o lumină plăcută.-Va trebui să intru în mintea lui Rose Brown, răspunse ea. Rose e

nebună și fiii luminii credeau că mintea unui nebun e periculoasă – te poate absorbi înăuntrul ei și te poate ține prizonier pentru totdeauna.

-Păi, în cazul ăsta nu e bine ce faci. Las-o baltă, dacă nu voi afla cum anume poate să suporte un vampir mirosul sângelui rudelor apropiate, lumea nu se va sfârși din atâta lucru.

-Ai venit până aici ca să primești răspuns la întrebarea ta, făcu Serafina calmă. Deci e ceva important pentru tine, altfel erai acum împreună cu Giovanna, pe undeva prin Europa. Voi intra în mintea lui Rose, dar vegheată de lumina focului. El îmi va arăta ieșirea din labirintul întunecat al unei minți anormale și în felul acesta nimic rău nu mi se va putea întâmpla.

Peruggio își strânse soția de mână și o sărută cu drag.-Sunt aici ca să te ajut, nu uita asta!-Bine, nu uit!Apoi ea privi fix în lumina flăcărilor albestre și ochii îi deveniră

argintii.…Minutele se scurgeau lent, în liniștea cea mai deplină. Nu se

auzeau decât respirațiile încete ale tinerilor, iar Ulrich, care nici măcar nu respira, ședea neclintit părând o statuie de marmură. Nimic nu răzbătea la suprafața chipului său senin, dar în mod sigur se frământa. Peruggio era încordat ca un arc, temător pentru sănătatea Serafinei, iar aceasta nu-și desprindea privirile de la focul albastru, ca și cum ar fi fost în transă.

Într-un târziu Serafina închise ochii, fu străbătută de un fior iar Peruggio veni lângă ea și o cuprinse tandru în brațe. Ea îl privi și-i surâse, dar în ochi i se citea oboseală și suferință.

-Iubito, vrei o cafea fierbinte?-Mulțumesc, ar fi minunat!Peruggio ieși ca o umbră, fără zgomot. Când se întoarse, mâinile

Serafinei se încleștară pe ceașca de cafea – tremura. Ulrich nu îndrăzni să întrebe nimic, nu se mișcă și nu-și părăsi postura de statuie. Curiozitatea îl înnebunea, dar simțea tensiunea din aer și decise că singurul lucru înțelept ar fi să-și țină gura închisă.

Serafina își bău cafeaua cu înghițituri mici. Părea să-i facă bine, pentru că frisoanele i se potoliră. Șezu tăcută o vreme, până când ochii îi reveniră la albastrul lor senin, apoi întrebă cu glasul ei limpede, cristalin:

347

-Ulrich, ce însemnătate au pentru voi legendele voastre? Cu ce ți-ar schimba ție existența să știi că povestea cu atracția pentru sângele rudelor e adevărată sau falsă?

-Noi n-avem istorie, spuse blondul. Oamenii scriu despre vampiri, vampirii nu scriu despre ei înșiși. Toată identitatea noastră se rezumă la legende – ele ne spun ce suntem și ce puteri avem. Dacă n-am crede cu tărie că legendele sunt adevărate, nu am fi altceva decât niște creaturi fără sens, fără noroc și fără țel, rătăcitoare la nesfârșit pe fața pământului. Pe când dacă legendele se confirmă, înseamnă că avem puteri nemaipomenite și în caz că ceva rău s-ar abate asupra lumii oamenilor…

-Înțeleg. Stai liniștit atunci, legendele sunt adevărate, afirmă cu tărie Serafina.

Peruggio ridică fruntea și își privi soția în ochi.-Ce vrei să spui cu asta, iubito?-Că Steve Brown nu e fiul mamei sale și nici fratele lui Amber și că

mi-e clar acum de ce a înnebunit Rose.Contrar oricărui obicei al celor din neamul lui, Ulrich oftă din rărunchi

ca și cum ar fi avut nevoie de aer. Cei doi bărbați se strânseră mai aproape de scăunelul pe care ședea Serafina și o priviră cu nedisimulată curiozitate.

-Iată ce am citit în mintea lui Rose: femeia își dorea foarte mult un copil, dar toată tinerețea ei a fost presărată cu încercări zadarnice. Când renunțase la orice speranță să aibă propriul ei prunc, ea și soțul ei s-au adresat unui centru de adopții. Micul Steve a ajuns în familia lor când nu avea decât vreo două luni – fusese abandonat la maternitate și nu avea nici un fel de amintiri despre părinții lui naturali, iar Rose l-a crescut mereu ca pe propriul copil. Rose și soțul ei eu fost fericiți cu Steve, dar – surpriză – peste șapte ani Rose era însărcinată cu Amber. Ea n-a crezut nici o clipă că va naște un copil viu și normal, dar era hotărâtă să meargă înainte pentru că Steve se bucura la ideea de-a avea un frățior. Rose a născut un copil sănătos – un lucru de care nici ea nu-și mai imagina că e în stare. Din clipa când Amber a venit pe lume, Rose a avut de-a face cu o nouă provocare: trebuia să-și iubească fără discriminare ambii copii - și pe fiul adoptat și pe fetița naturală, ca cei mici să nu simtă nici o diferență între ei. Lucrul acesta îi era ușurat de faptul că Steve și-a îndrăgit surioara din clipa când a văzut-o pentru prima oară. Neștiind adevărul despre sine, Steve a considerat-o întotdeauna pe Amber ca fiind sora lui. Biata Rose părea să ducă, în fine, viața idilică pe care și-a dorit-o. Când Amber a împlinit trei ani, au plecat în Canada – motivul real al schimbării de domiciliu a fost să scape de vecinii prea guralivi, care ar fi putut spune copiilor adevărul. Fetița își iubea prea mult frățiorul și asta așa trebuia să rămână pentru totdeauna. Vă închipuiți acum prin ce a trecut femeia în clipa accidentului – scena aceea stăruie și azi în mintea ei și se întoarce iar și iar. Ședea pe scaunul din spate, cu Steve alături, speriat dar viu și întreg. Rose s-a aplecat peste bancheta din față și a înlemnit - și-a văzut bărbatul cu capul spart și creierul împrăștiat pe bordul mașinii, iar fiica zăcând inconștientă într-o baltă de sânge. Rose și-a pierdut mințile – de atunci susține că nu are familie, ceea ce din punctul ei de vedere e adevărat. I s-a spus că Amber trăiește, dar a crezut întotdeauna că asta e o minciună. Fata în scaunul cu rotile nu-i amintea prin nimic de fetița ei zburdalnică și neastâmpărată. Și tot de atunci face crize de nervi numai gândindu-se la Steve. Își spune mereu că

348

fata ei e moartă și copilul străin a scăpat nevătămat. Ulrich, cred că ți-am răspuns la întrebări – Steve nu e sânge din sângele lui Rose sau al lui Amber Brown și deci legendele voastre sunt adevărate. Asta ar trebui să te liniștească și să te scape de griji.

-E grozav, n-am ce zice! Acum îmi rămâne doar să-mi bat capul ca să hotărăsc dacă-i spun adevărul lui Steve sau lui Amber.

-N-am susținut niciodată că răspunsurile la întrebări rezolvă o problemă, murmură Serafina. De regulă un răspuns generează o nouă întrebare, crede-mă că știu asta din toți anii mei de muncă în cercetare. Așa e de când lumea și nu poți tu să schimbi asta.

Ulrich bombăni ceva supărat, în sinea lui, dar apoi luă mâna Serafinei și i-o sărută.

-Mulțumesc, fetițo. Nu mă lua în serios, pentru că tu mă ajuți iar eu nu dau dovadă de prea multă recunoștință. Steve va afla adevărul de la mine, îi sunt dator cu asta. Doar e sânge din sângele meu…

Zilele rămase până când avionul reveni ca să-l ia pe Ulrich se scurseră în mod plăcut. Sania electrică devenise distracția favorită a Serafinei – își petrecea mult timp afară, sub soarele orbitor, alunecând pe zăpadă în jurul munților și ridicând vârtejuri de cristale alb – argintii. Ulrich și Peruggio mergeau cu ea, bucurându-se de sania încăpătoare. Serafina profita de văile înguste care străbăteau masivul Transantarctic ca să intre adânc printre munți. Cu toate că în locurile acelea soarele se strecura cu greutate și frigul era mult mai aspru decât la câmpie, peisajele care i se desfășurau în fața ochilor meritau drumul lung și efortul depus. De obicei ea manevra sania și Peruggio făcea fotografii – în locurile acelea aflate la capătul lumii se mai găseau destule peisaje pe care nici un ochi omenesc nu le zărise încă.

Din fericire nici Peruggio, nici Ulrich nu erau sensibili la frig, așa că nici unul din ei nu găsi cu cale să protesteze când Serafina opri motorul saniei într-o depresiune înconjurată de stânci uriașe, unde vântul se învârtea ca într-o căldare, cu urlete sinistre și frigul era mușcător. Serafina făcu câțiva pași, sondând terenul cu bățul de schi, apoi se opri și ridică privirile. O singură rază de soare se strecura în căldare, făcându-și loc prin zona de chei sălbatice pe care ei tocmai o străbătuseră ca să ajungă în acel loc, printre pereți apropiați de bazalt și gheață înalți de sute de metri și perfect verticali. Deasupra capetelor li se înălțau fabuloase ace de bazalt roșii și negre, pe vârful cărora gheața sclipea albastră. Decorul era fastuos.

-Locul mă tulbură, spuse Serafina și vocea ei avea un ecou ciudat prntre stânci. Am mai fost aici zilele trecute, ne-am hotărât să revenim pentru fotografii și filmări. Știu sigur că de mii de ani nimeni n-a mai trecut pe aici și că lumea modernă nu cunoaște locurile acestea mai mult decât le cunoșteam noi, atunci când am ajuns în Antarctica. Aici sunt sute de vârfuri muntoase pe care încă nimeni nu le-a urcat, sute de piscuri – dacă nu mii – care încă n-au nume și structuri minunate pe care încă nimeni nu le-a fotografiat. Gândurile pe care le simt rătăcind în lumea asta înghețată sunt vechi, nespus de vechi – cei care au trăit cândva aici nu erau oameni, mintea lor e mintea mea și a lui Peruggio. Erau frații, erau strămoșii noștri, atlanți și fii ai luminii. Ei au văzut pentru ultima oară câmpiile acestea verzi și munții plini de pajiști înflorite, asemenea pășunilor de la Sasca, în miez de vară. Mi-e dor de iarbă, de flori și de mirosul fânului cosit, dar ajunge să închid ochii și văd lumea aceasta de

349

piatră înveșmântată în verdele pajiștilor, văd orașe ridicate din blocuri de stâncă albă, neagră și roșie, străzi pavate și puzderie de ființe vii străbătând străzile acelea și dând viață orașelor. Serafina își rezemă o mână de peretele aspru de bazalt roșiatic de lângă ea. Simt toată viața acestor locuri, dinainte ca zăpezile să cucerească ținutul și pot vedea, sub ghețurile nesfârșite, zidurile mâncate de timp ale cetăților. Aceasta e lumea primilor oameni, de aici au pornit ei ca să cucerească Pământul. Aceasta e casa străbunilor veniți din ceruri – pământul zeilor.

-Peste o lună va trebui să pleci, pentru că aici se va lăsa noaptea, îi întrerupse Ulrich reveria. N-ar fi bine să te atașezi prea mult de Antarctica – îți va fi greu apoi să o părăsești.

-Dar cine a spus că o părăsesc?-Păi, nu vă duceți în Groenlanda? Parcă așa înțelesesem.-Ba da, ăsta-i planul, îl liniști Serafina. În Antarctica însă ne vom tot

întoarce, pentru că pământul străbunilor noștri ne cheamă. Iar după noi vor veni alții – poate Dario, poate alți tineri care acum abia își pun întrebarea ce vor face cu viața lor. Orașul înghețat îi așteaptă pe toți. În ziua când omenirea va reuși să spargă imensa platoșă de gheață, va fi gata să-și cunoască istoria adevărată și atunci lumea aceasta, cufundată de mii de ani în somnul iernii, se va trezi din nou.

-Asta presupunând că omenirea va mai avea vreun viitor, dacă sosesc aici mesagerii care vor să recupereze piatra verde a cunoașterii, punctă Ulrich.

Peruggio îi aruncă o privire deloc amabilă. Ar fi preferat ca nimeni să nu tulbure gândurile Serafinei. Aceasta însă doar surâse.

-Liniștește-te, nu-i dracul chiar atât de negru. Vom găsi o metodă de a le da străinilor piatra, fără să ne pricinuiască vreun rău. Scotoci prin buzunarele hanoracului ei de puf și scoase o hârtie mototolită. Uite, citește asta!

-„Blestemul înțelepților”, buchisi ulrich. „Ceea ce pare să fie sfârșitul nu va fi decât un nou început”. Ce-s aberațiile astea, dacă nu-i cu supărare?

-Doar un vis de-al meu, șopti Serafina.-Așa? Mai nou ghicim în vise?-A fost un vis însemnat, o premoniție, preciză Serafina. Mi-a fost

pusă în față o enigmă și noi trebuie să o rezolvăm , dar simt că totul va fi bine.Ulrich bombăni:-Auzi, când îți va trece starea asta specială sau cum naiba îi zice?

Aș vrea să redevii femeia rațională pe care o știam, premonițiile tale nu fac decât să mă enerveze.

Serafina nu-i răspunse, Peruggio zâmbi și-l privi cu ochii lui senini.-Premonițiile Serafinei sunt darul nostru cel mai de preț în clipa asta,

ele ne vor răspunde la toate întrebările. Așa că fii bun și încearcă s-o iei în serios.

-A tunat și i-a adunat, mormăi Ulrich. Doi nebuni de același calibru, pe asta se bazează speranțele oamenilor și – ce-i mai rău – speranțele celor ca mine. Grav!

350

Cap. 35 : Ursoaica-„Blestemul înțelepților”, zise Peruggio după ce avionul care-l ducea

pe Ulrich înapoi în America de Sud dispăru din vedere. Acum înțeleg de ce nu am găsit nimic despre asta în Cartea Mediatorului, eu căutasem după tablele de smarald sau piatra cunoașterii. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că strămoșii noștri au numit-o „blestemul înțelepților”.

-Am visat că Ariana voia să distrugă tablele, pentru că fiii luminii au sesizat ce năpastă creaseră, vorbi Serafina. Îi povesti soțului ei ciudatul vis întorcând fiecare amănunt pe toate fețele.

-Un sfârșit care nu e decât un nou început se referă la lumea noastră, zise Peruggio cuprinzând-o în brațe și mângâindu-i abdomenul proeminent. Tu ești cea care face să renască o civilizație cufundată în uitare de milenii, tu ești viața însăși. Ești o fiică a cerului, puternică, de neînvins dăruită cu darul vieții de Cel Veșnic, creatorul Universului. Ești suprema binecuvântare a existenței mele.

Serafina i se cuibări în brațe.-Frumos spus, Peruggio, dar vorbele astea nu răspund la o singură

întrebare – cum să blocăm efectul pietrei cunoașterii?-Atunci poate găsim ajutor aici?Peruggio scoase dintr-un buzunar o carte de format mic, în coperte

simple de mătase neagră și o strecură între palmele Serafinei, care tresări. Cartea Mediatorului era pentru fiii luminii un lucru cu mult mai de preț decât ușile de aur ale bibliotecilor. Era esența însăși a culturii lor sofisticate, care pierise tragic în noaptea vremurilor. Tinerii își petrecură o mulțime de ore citind și studiind fiecare însemnare și fiecare paragraf, dar tot ce găsiră fu o notiță străveche, făcută cu mult înainte de a fi trăit Ariana. Unul dintre Mediatori amintea în treacăt că Blestemul Înțelepților a fost adus înapoi de frații aliați ai Stelei Câinelui și că se decisese retragerea scrierii din circuitul de documente accesibile oricui.

-Deci ființele care au ca soare steaua Sirius, amicii noștri cu șase degete la fiecare mână au restituit piatra verde fiilor luminii, cu multe milenii în urmă. Oare de ce? se întrebă Serafina.

-Pentru că au fost înțelepți și și-au dat seama că nu e bine să ți se îndeplinească toate dorințele atât timp cît nu te-ai gândit dacă ceea ce vrei e bine sau rău, răspunse Peruggio. Oricum, știu la ce-ți umblă mintea acum: dacă fiul Stelei Câinelui ar fi avut idee cum să controleze energia pietrei cunoașterii, ar fi făcut-o deja și n-ar fi venit după ajutorul nostru.

Peruggio avea dreptate. Serafina știa asta – oftă și spuse într-un târziu:

-Nu pot speca decât să visez din nou crâmpeie din lumea străbunilor tăi și să aflu mai multe. Era un vis incredibil de real, iar Ariana eram eu.

-Ți-e dor de Ariana?-Da, recunoscu Serafina, mi-e tare dor. Am ajuns s-o înțeleg și s-o

iubesc și știu că ne voia binele. Dacă n-ai fi tu, m-aș simți de parcă mi-aș fi pierdut îngerul păzitor.

351

Dar vremea trecea și visele nu veneau la comandă. Serafina nu mai visă nimic, sau uita totul de îndată ce se trezea. Zilele curgeau una după alta, pline de ieșiri în aerul rece, printre munții veșnic înzăpeziți și de ședințe foto, spre încântarea celor de la National Geographic, care își suplimentau tirajul lună de lună. Februarie trecu pe neobservate, veni martie și într-o zi se pomeniră, pe nepusă masă, cu două aparate de zbor în fața casei: veniseră și avionul lui Ulrich și elicopterul celor de la National Geographic, ca să-i ajute să se mute în Groenlanda.

Casa fu demontată în jumătate de zi și împachetată în containere, cu tot cu extensia pentru oaspeți. Ulrich îi făcu șmecherește cu ochiul lui Peruggio – la lumina zilei, vampirul nu putea șterge mintea uluită a bieților muritori, care nu înțelegeau unde dispăruse subit casa cu toate acareturile ei. Ochii lui Peruggio deveniră brusc argintii și Ulrich se relaxă: n-avea el treabă cu amintirile omenești, altcineva se va ocupa cu spor de ele.

Nimeni nu-i îngădui Serafinei să dea o mână de ajutor, deși ea ar fi vrut să participe cumva la efortul colectiv. În lipsă de altă activitate, rătăci câteva ore pe întinderile albe, luându-și rămas-bun de la ceea ce știa de-acum că fuseseă odată, demult, pământurile zeilor. „Triste și pustii”, rememoră ea cuvintele săpate pe o piatră, în Bucegi. Desigur, găsiseră piatra cunoașterii, dar ce folos? Nu aveau habar ce să facă cu ea – cu adevărat Pământul își întorsese fața de la omenire, după cum glăsuia inscripția străveche. Serafina simți aripa cenușie a melancoliei cuprinzându-i sufletul și se scutură brusc. Mii de draci, nu asta era firea ei – va reveni odată aici ca să studieze miturile în cele mai mici amănunte, numai că atunci vor fi trei fii ai luminii. Copilul ei și al Mediatorului va numi Pământul „casă”, așa cum îl numise și ea, va avea un cămin în grădina plină cu flori de la Sasca și nu va rătăci ca un proscris printre stelele mult prea îndepărtate. Mai aruncă o privire în urmă și se sui în avionul care urma s-o poarte spre noul ei domiciliu pentru următoarele trei luni.

Antarctica dispăru în spatele ei, înghițită de ceața depărtării și de cenușiul nopții polare care începuse să învăluie zăpezile strălucitoare. În emisfera nordică era ziua echinoxului de primăvară…

Avionul survolă nesfârșite întinderi unde dăduse colțul ierbii. Serafina nu se mai sătura să privească peisajul, deși de la înălțimea la care zburau, munții nu păreau decât niște coline, iar localitățile mici furnicare lipsite de detalii. Dar era ceva verde – după atâtea luni de alb imaculat, vederea câmpiilor înverzite îi făcea nespusă plăcere. Se gândea la pădurile de la Sasca, la ghiocei și la brândușe, la viața care renăștea pretutindeni. Dacă ar fi fost om, acum l-ar fi strâns pe micul Amon în brațe, un ghemotoc rozaliu, gălăgios și mereu flămând. Dacă… Așa îi mai rămâneau trei luni de așteptare, timp în care dialogul dintre ei însemna în principal că ea își mângâia pântecele, iar dinăuntru i se răspundea cu înghionteli.

-Iubito, privește în jos. Aproape am ajuns.Glasul lui Peruggio o smulse din visare. Avionul pierdea rapid

înălțime.-Dar sunt case acolo, exclamă uimită Serafina.Peruggio surâse.-După izolarea și sălbăticia din Antarctica, în Groenlanda te vei simți

ca la oraș. Există câteva mici așezări ale inuiților pe țărmul sud-vestic, care

352

vara se acoperă de o iarbă măruntă și unde se pot crește animale. Din păcate noi va trebui să mergem mai la nord, din nou în împărăția zăpezii, dar e totuși plăcut să știi că ai vecini.

Aterizară pe un mic aeroport cu o pistă adevărată, betonată, nu un petic de zăpadă bătătorită. Până când avionul fu alimentat, Serafina coborî și făcu câțiva pași. Comparativ cu Antarctica, se putea spune că era cald. O siluetă bine înfofolită în blănuri se desprinse de lângă clădirea aeroportului și alergă spre ei.

-Giovanna, strigă Serafina încântată.-Chiar eu, după cum vezi! De dragul tău îngheț aici de azi

dimineață, pentru că Ulrich n-a putut să-mi spună cu precizie la ce oră veți ateriza.

-Îngheți? Dar nu e frig deloc!Giovanna ridică din umeri.-Asta e părerea ta, în fine… Ia-te de mână cu Ulrich, nici lui nu-i e

frig niciodată. Cert e că am curajul să vin cu voi ca să vă văd instalați la casa voastră. Dario vă transmite toate urările de bine din lume, dar nu poate sosi înainte de începutul vacanței de primăvară.

Giovanna se roti o vreme în jurul prietenei ei.-Dar ești imensă, fată! Cum vei naște dacă pruncul va mai crește

încă trei luni?Serafina surâse.-De fapt nu mai crește, s-a oprit de vreo săptămână. E deja un copil

capabil să supraviețuiască, însă lunile rămase sunt cea mai importantă etapă a evoluției lui – acum devine un fiu al luminii, adică se crează acele conexiuni în creier pe care oamenii nu le au. Iar pentru asta trebuie să-l ajut.

Prietena ei rămase cu gura căscată.-Cum așa? Și eu am născut un copil, dar la faza asta m-ai pierdut

cu totul.-Păi acum Amon poate fi considerat un prunc uman, capabil să facă

ceea ce știe orice nou-născut al rasei umane – adică să doarmă și să țipe, cerând de mâncare sau reclamând să-i fie schimbate scutecele. Îmi citește într-o oarecare măsură gândurile, doar mie și tatălui său, restul lumii nu există pentru el. Peste trei luni, când voi naște, Amon va comunica mintal așa cum facem eu și Peruggio, fiind capabil să citească și să modifice gândurile oricui. Va cunoaște istoria neamului său și diferențele dintre el și oameni. Ah și desigur va fi capabil să se hrănească singur.

-Nu-l vei alăpta?-Nu așa cum înțeleg oamenii alăptatul. Îi voi dărui lumină, dacă la

asta te referi. Iar până atunci va trebui să-l pregătesc. Știi, eu citesc cu voce tare fragmente din Cartea Străbunilor iar Peruggio din Cartea Mediatorului, ca să-i dezvoltăm mintea.

Giovanna clătină sceptică din cap și zise amuzată:-Uite o lectură potrivită pentru un prunc nenăscut. Dacă mi-ai citi

mie din cărțile cu pricina, sigur n-aș pricepe o boabă!Pilotul le făcu semn să urce la bord – alimentarea avionului se

încheiase. Zborul fu scurt de astă dată, peste întinderi de un alb devenit familiar. Când aterizară, se găseau în mijlocul unui câmp înzăpezit, fără munții profilați pe linia orizontului, pe care Serafina îi îndrăgise atât în Antarctica.

353

-E bine și-așa, murmură ea. Oricum, nu e momentul cel mai potrivit să fac ascensiuni.

Instalarea casei se realiză cât ai clipi din ochi – Ulrich avusese o contribuție hotărâtoare la viteza cu care avansa șantierul. Peruggio își trecu soția în brațe peste prag – chiar dacă locuința era veche, locul era nou. Nu-și bătuseră capul să schimbe decorul din interior – erau obișnuiți cu el și le era familiar, doar Serafinei, care nu se mai descurca să se așeze pe perne, i se aduseră o mulțime de scaune pliante, pe care le putea răspândi oriunde, după plac.

-Să mă chemi când vei naște, îi ceru Giovanna.Serafina își mușcă buzele.-De fapt prefer să fiu singură. Mă voi descurca, doar eu și soțul

meu. Nu uita că nu voi avea dureri.-Astea-s basme, făcu Giovanna. O moașă calificată e aur la casa

omului, vei vedea.Ce rost avea să se certe? Odată ce-i intra ceva în cap, Giovanna nu

putea fi făcută să abandoneze ideea. „Mă voi descurca într-un fel sau altul să scap de ea”, își zise Serafina. „Nu vreau să-mi supăr prietena, dar doresc să fiu singură, doar cu Peruggio, simt că asta e bine pentru mine și pentru Amon”.

Înainte de a pleca, Ulrich scoase din geanta lui un pistol și i-l dădu lui Peruggio, care sări cu un pas în spate.

-Pe cine vrei să ucid? Nu mi-e îngăduit să pun mâna pe așa ceva!-Calmează-te, amice, știu că n-ai stofă de asasin. Dar nu veți fi

singuri prin zonă, Groenlanda e plină de urși albi. Și nu sunt gloanțe în pistol, ci doze de tranchilizante. E simplu – tragi după urs, el adoarme și tu îți vezi de drum. Până și eu pot să folosesc așa ceva, după ce m-a instruit Steve. Dacă nu ești ca el, pasionat de sângele namilei, e mult mai bine așa. Nu uita că ursul e mult mai puternic și mai rapid ca un om, iar nevastă-ta nu se poate dematerializa.

-Dar tu să nu uiți că pot stăpâni gândurile și voința oricărui om, așa că nu văd ce m-ar împiedica să stăpânesc o fiară.

-Tu te vei descurca, dar Serafina?Peruggio surâse.-Abilitățile ei sunt nemaipomenite – în ultima vreme nu contenesc să

mă minunez de ea. Probabil e în stare să îmblânzească un urs doar poruncindu-i în gând să se supună. Nu e de ajuns?

-Păi atunci omenirea e salvată, zise vampirul. Cere-i să stăpânească mințile celor care vor veni după piatra verde și ea o va face.

-Nu pot ști cum sunt construite creierele extratereștrilor și n-aș vrea să-mi expun soția nici unui risc! Și-apoi, după ce va naște, unele din abilitățile ei se vor schimba în mod sigur. Cum îți trece prin cap una ca asta?

Ulrich bombăni ceva dar puse pistolul pe un raft și refuză să-l ia de acolo, unde sfârși prin a fi ignorat cu desăvârșire.

După plecarea lui Ulrich și a Giovannei, viața tinerilor își reintră în cursul ei normal: plimbări lungi cu sania electrică și pe jos, descoperirea ținutului, fotografii, scrierea de articole pentru National Geographic, studii diverse… Traiul nu era monoton – pentru predarea articolelor nu mai era nevoie ca Peruggio să zboare cu elicopteul în ținuturile locuite. Plecau

354

amândoi, pentru câteva zile, cu sania, până pe coasta sudică a insulei, trăgeau la un hotel în Nuuk, capitala ținutului și-și trimiteau materialele prin poșta electronică. În asemeena ocazii, Serafina se înfofolea în exces, lăsând la vedere numai pielea obrajilor. Era tot ce putea face pentru a nu stârni mirarea oamenilor – trupul ei devenea, cu fiecare zi, tot mai luminos.

Nuuk e un orășel mic, în accepțiunea lumii civilizate, nu numără decât câteva mii de locuitori, iar pe strada principală se găsesc case cu un etaj sau două, viu colorate. Acesta e centrul, cu parlamentul autonom al insulei, guvernul local și administrația. Pe lângă steagul danez, în fața clădirilor oficiale flutură steagul propru al Groenlandei, alb cu roșu și stema cu care se mândresc insularii: un urs alb ridicat în două picioare, pe un fond albastru. În mod clar avertizarea lui Ulrich referitoare la urșii polari nu fusese o vorbă în vânt.

Dincolo de centru se răsfirau case răzlețe, mici ferme și căsuțe de familie, cele mai multe fără etaj, iar în depărtare, către nord, se zăreau igloo-urile rotunde ale inuiților. Vara ele erau înlocuite cu corturi din piele, asemănătoare iurtelor din stepele Mongoliei.

Oamenii aveau și ei, în cea mai mare parte, trăsături asiatice. Majoritatea erau eschimoși cu ochii oblici, mici de statură, care vorbeau limba lor străveche. În administrație predominau danezii înalți și blonzi, cu ochii albaștri, urmași ai vikingilor lui Eric cel Roșu care trecuse pe aici cu peste o mie de ani în urmă. În oraș se amestecau daneza cu engleza, dar peste tot se auzea graiul inuit.

Serafina ajunsese să iubească plimbarea pe străzi și cele câteva magazine. Locul era ideal pentru fotografii: oamenii obișnuiți cu nesfârșitele întinderi albe adorau să-și zugrăvească locuițele în culori vii, în zilele senine cerul era de un albastru adânc, munții albi răsăreau de pretutindeni în fundalul imaginilor iar țărmul oceanului era dantelat și spectaculos, amintind uneori de fiordurile Norvegiei.

În nordul extrem nu există drumuri, așa că întoarcerea la casa lor gri-șoarece, acoperită de panouri solare, se făcea mereu pe alte și alte cărări improvizate. Tinerii ocoleau abrupturile montane cu harta și busola în mână și se orientau după profilul crestelor, care în atmosfera limpede se vedeau de la zeci de kilometri. Atât timp cât soarele era pe cer și sania avea acumulatorii încărcați, plimbarea era lucrul cel mai plăcut de pe fața pământului.

Într-una din zile, înainte de a intra în casă, Peruggio se aplecă grijuliu cercetând zăpada. Serafina privi peste umărul lui – urme uriașe de labe se vedeau clar întipărite în omătul proaspăt.

-Urs alb, zise ea fără ezitare. Văzuse destule urme de urs în munții de acasă, păstrate în prundișul de pe marginea pâraielor de munte, ca să recunoască amprentele fără ezitare.

-Asta n-ar fi nimic, dar uite aici!Peruggio îi atrase atenția asupra unor urme identice, mult mai mici,

care abia se zăreau.-O ursoaică și puii ei nou-născuți, interpretă Serafina. Puii abia au

deschis ochii, sunt încă foarte mici și foarte ușori – labele lor abia au tasat zăpada.

-Trebuie să fim cu băgare de seamă. Ursoaica poate deveni agresivă, dacă crede că vrem să facem vreun rău puilor, spuse Peruggio

355

gânditor. Acum ideea de a avea asupra lui pistolul cu tranchilizante nu i se mai părea chiar atât de nebunească. Se ridică de lângă urmele proaspete și înlemni: în spatele Serafinei, o namilă de două ori cât ea, albă ca zăpada din jur, stătea pe labele din spate. Arma era înăuntru în casă, iar ursoaica, între casă și ei.

„Nu te mișca, iubito, e chiar în spatele tău”, spuse Peruggio în gând. „Încerc să-i stăpânesc mintea cumva”.

„Nu e nevoie, dragul meu. Urșii nu atacă primii decât dacă sunt speriați. Am mai avut de-a face cu așa ceva și acasă, în Bucegi și știu ce să fac”.

Ursoaica se lăsă în patru labe și se apropie de Serafina, mirosind aerul. Probabil era confuză, pentru că fiii luminii au un miros diferit de cel al oamenilor, un ușor parfum de rășină de brad și iarbă cosită, uscată la soare. Peruggio încremenise, dar simțea că Serafina era calmă. Lăsă ursoaica să se apropie la doi pași de ea, apoi se aplecă încet, astfel ca ochii ei să fie la aceeași înălțime cu cei ai animalului și privi namila dintr-o parte.

„Dacă aș privi-o drept în ochi, ar interpreta asta ca pe un semn că vreau să atac”, gândi Serafina. Lent, cu nesfârșită băgare de seamă, puse un genunchi la pământ – acuum ursoaica era mult mai înaltă decât ea. „Ființele mai mici nu-i pot face rău. Asta o va liniști” vorbi Serafina în gând.

„Ești sigură de ceea ce faci, iubito? În felul acesta ești practic lipsită de apărare”.

„Crezi că m-ar apăra mai bine să stau în picioare? Ea e de câteva ori mai grea decât mine, mult mai puternică și la fel de rapidă ca un cal de curse. Singura apărare cu putință e s-o liniștesc și s-o asigur că n-are de ce să se teamă”.

Ursoaica veni lângă Serafina, nesigură și cu fereală. În mod clar nu știa cu ce are de-a face. Mirosi de aproape acel ceva necunoscut și păru să cumpănească. „Nu-ți fac nici un rău, ești în siguranță cu mine”, îi transmise mintea Serafinei. Ridică privirea și ochii ei albaștri, senini, întâlniră ochii namilei. Aceasta amușină părul de bronz al tinerei femei, care nu se clinti din loc, apoi ursoaica păru brusc interesată de fața Serafinei. Probabil mai văzuse oameni, dar nu unii a căror piele strălucea argintie în soare.

-Vino aici, șopti Serafina. Nu-ți fac nici un rău!Ridică încet o mână, cu palma în sus.-Haide, așa făceam cu dulăii agresivi de pe coclaurii de acasă. Uite,

am mâinile goale – nici o armă, nimic de care să te temi. Vorbea cu un glas blând, încet, aproape șoptit, așa cum ai vorbi

unui copil. Ursoaica mirosi palma întinsă, o linse, apoi o împinse cu botul.-Știu ce vrei, murmură Serafina. Își trecu lin mâna peste blana

groasă și albă a animalului și începu să-l mângâie. Acum, dacă ai fi un pisoi, ai începe să torci.

„Hei”, gândi Peruggio, „fii cu băgare de seamă! Nu e un ursuleț de pluș! Oare toate vietățile sălbatice devin agresive numai dacă sunt provocate? Oare simte că soția mea e o ființă nevinovată și pură?” Acum se rușina că putuse să-i treacă prin cap să folosească arma cu tranchilizante.

„Stai liniștit, dragule! Pe când eram doar un om cu sângele roșu, am îmblânzit cel mai cumplit prădător din natură, cu mâinile goale”.

„Un leu?” se minună Peruggio.

356

Serafina surâse. „Da’ de unde, ceva mult mai periculos. Un vampir, pe Ulrich”.

Fu rândul lui Peruggio să zâmbească. Dar în fond Serafina avea dreptate – cu tot aerul lui blajin, Ulrich era o ființă letală dacă-și punea mintea să fie. Față de un vampir, un urs părea într-adevăr o jucărie. „Poate de asta e ursoaica așa blândă, simte și ea, ca și Ulrich, că noi nu suntem buni de mâncat”, gândi Peruggio.

Namila închise ochii de plăcere și se lăsă în mâinile Serafinei, care începu să-i scarmene blana. „Poftim, eu mă temeam și nevastă-mea a ajuns dărăcitor de lână ursească. În plus se pare că sunt ignorat, asta e o șuetă între doamne”. Ca și cum i-ar fi citit gândul, ursoaica se îndepărtă de Serafina și se îndreptă spre Peruggio cu pași circumspecți. Serafina se ridică în picioare și se duse să-și cuprindă soțul cu brațele. „E al meu”, spunea fără echivoc gestul ei, „al meu și nu-i vei face nici un rău”. Se pare că mesajul fusese clar până și pentru mintea unui animal sălbatic, pentru că ursoaica prinse curaj, făcu iute cei câțiva pași care o mai despărțeau de Periggio și-i linse și lui una din palme.

-Ai face bine s-o mângâi, așteaptă asta de la tine, spuse calmă Serafina.

Peruggio își afundă degetele în blana moale și deasă, mângâind ursoaica imensă cu toată blândețea de care era în stare.

-De unde știi ce așteaptă ea? Poți citi până și mintea sălbăticiunilor?-Nu. Serafina negă, scuturând-și buclele arămii. Dar pot s-o simt.

Există un fluid vital, o energie invizibilă și subtilă pe care o pot simți toate ființele care dăruiesc viață, fie ele femei ale oamenilor, fiice ale luminii sau femelele fiarelor sălbatice. Ne leagă acelașii lucru – grija față de puii noștri. O înțeleg și mă înțelege, suntem mai degrabă asemănătoare decât diferite.

Peruggio își privi soția înmărmurit. Nici măcar sensibilitatea Mediatorului nu putea detecta energia subtilă de care vorbea Serafina. Oare „fluidul vital” din exprimarea ei era ceea ce Cartea mediatorului numea izvorul vieții, Cel Veșnic, zeul fără chip al fiilor luminii? Și de ce vorbele Serafinei îi sunau cumva cunoscute, impregnate de o înțelepciune străveche, ca și cum le-ar fi rostit cineva venit din noaptea timpului? O asociație bizară de idei i-o aduse în minte pe Ariana. Da, acele vorbe puteau fi foarte bine cuvintele Arianei, mama omenirii.

Peruggio se scutură, rupând magia. Serafina privea liniștită în jur, cu o seninătate incredibilă, de parcă ar fi șezut acasă, într-un fotoliu și n-ar fi stat la câțiva pași de o jivină care putea pune pe fugă pe oricine. Ursoaica se ridică în două labe și scoase un mormăit adânc și prelung. Pe dată, din spatele casei se iviră două ghemotoace de blană albă, mai mult rostogolindu-se în zăpadă decât mergând. Puii de urs erau uimitor de mici pe lângă uriașa lor mamă și nu păreau să aibă altă grijă decât să se înghiontească și să se tăvălească prin omătul proaspăt.

-Nu-i atinge, șopti Serafina. Le aparțin numai mamei lor, iar ea te-ar sfâșia la orice mișcare imprudentă. Deși… hm… e tare greu să nu te joc cu ei, sunt atât de drăgălași!

Apoi privi cu un aer serios spre animalul uriaș.-Nici mie nu cred că mi-ar plăcea să te văd punând laba pe Amon,

așa că încerc să te înțeleg.

357

Din ziua aceea, ursoaica și puii ei stătea mereu pe lângă casă, purtându-se ca niște animale domestice. Dacă tinerii plecau undeva cu sania, cei trei urși alergau mereu în jurul ei, dacă plecau la plimbare pe jos, îi urmăreau ca niște umbre. În ziua când tinerii se duseră din nou la Nuuk, ursoaica și puii ei urmăriră sania până când casa se pierdu dincolo de linia orizontului. O găsiră la întoarcere lângă casă, șezând nemișcată ca un sfinx pe labele din spate.

-Avem un dar pentru tine, sporovăi Serafina veselă, după ce-i mângâiase blana.

Peruggio o ajută să descarce din sanie o găleată enormă, plină cu pește proaspăt, pe care Serafina îl cumpărase la Nuuk pentru animalul ei de companie.

Din ziua când ursoaica apăruse în peisaj, Peruggio se simțea ciudat de liniștit. Știa că nu mai aveau dușmani, că Mayor murise și totuși abia de-acum trăia cu senzația că Serafina era pe deplin protejată de orice primejdie. Colții sălbăticiunii rivalizau cu cei ai lui Ulrich și Peruggio nu avea nici o îndoială că oricine sau orice s-ar fi apropiat de Serafina cu gânduri necurate ar fi avut de înfruntat acei colți teribili. Zilele se scurgeau plăcut, prea plăcut ca neliniștea să nu încolțească iarăși în mintea tânărului. Se părea că Serafina uitase cu totul de tablele de smarald, care ajunseseră să fie folosite numai ca suport pentru laptop, dar el nu-și putea scoate din minte imaginea extratereștrilor în fața cărora devenise Mediator și care așteptau de la el să dăruiască tablele și în acelașii timp să păstreze pacea Alianței. Se gândea uneori la aburul acela alb care bântuia Lacul Zânelor – îl asigurase doar că problema se va rezolva de la sine, atunci când va naște Serafina. Dar Peruggio nu se putea împiedica să cugete la demonul din Lacul Dracului, despre care știa sigur că nu era decât cacealmaua lui Ulrich. Iar ziua când va naște soția lui îl umplea de groază mai mult decât ar fi putut s-o spună. Serafina refuza cu îndârjire să meargă la maternitatea din Nuuk sau să cheme un medic, chiar dacă Peruggio o asigurase că era capabil să facă pe oricine să uite orice ar fi văzut. Senzația de izolare la capătul lumii îl strângea de gât ca o gheară și se simțea mai neajutorat decât fusese vreodată.

Cap. 36 : AmonSe întorceau dintr-o lungă plimbare pe jos, îmbujorați, fericiți, cu

soarele strălucindu-le deasupra capetelor și ursoaica enormă cu puii ei alergând ca de obicei în jurul lor. Peruggio căra un rucsac „cu mici nimicuri utile”, cel puțin asta susținuse Serafina când i-l pusese în spinare. De obicei rucsacul conținea un termos cu ceai sau suc de fructe și un pulover de rezervă, dar de astă dată lui Peruggio i se păru neobișnuit de greu. Nu făcu însă nici o remarcă – dacă Serafina nu binevoise să-l pună la curent cu semnificația nimicurilor cu pricina, însemna că nu era chiar nimic important. Sfârși prin a uita cu totul de povara pe care o ducea în spate – în fond rucsăcelul nu cântărea mare lucru…

358

Pășeau mână în mână, unul alături de celălalt în zăpada necălcată de pas omenesc, când Serafina încremeni, icni și apoi își duse mâinile la tâmple.

-Ce e iubito?-Nimic, doar o ușoară amețeală. A și trecut.Dar în ochii ei Peruggio citi spaima, iar chipul frumos îi era încordat.

Înainte ca ea să apuce să se împotrivească, o ridică în brațe… și simți că pământul îi fuge de sub picioare. Palmele îi erau ude, un lichid argintiu, sclipitor, se întindea cu repeziciune pe salopeta Serafinei.

-Sângerezi, dragostea mea…-Știu. Păstrează-ți calmul și ajută-mă! Văzându-i privirea

dezorientată, Serafina adăugă: azi e ziua cea mai lungă din an. E solstițiul de vară.

-Când soarele strălucește în punctul cel mai înalt de pe cer, murmură Peruggio. Copilul nostru…

-Tată denaturat, ai de gând să mă ajuți să nasc, sau să intri în panică?

Atât timp cât Serafina zâmbea, totul era încă în ordine…-Nu ai dureri?-Nu. Sunt doar îngrijorată de ceea ce tocmai am văzut. Când am

cea mai mare nevoie să fiu lăsată în pace, hoarde de prieteni, cohorte de rude şi o armată de ziarişti se îndreaptă încoace, iar în fruntea tuturor este Giovanna, moaşa cu patalama care crede că-mi face un car de bine.

-Hoarde, cohorte, armate, repetă Peruggio. Asta sună destul de războinic. Cu ce te pot ajuta?

Serafina privi spre casă.-Vor ajunge acolo în scurtă vreme și nu trebuie să găsească pe

nimeni acasă.El o privi uimit.-Bine, dar unde… ?-Voi naște sub cerul liber, răspunse liniștită Serafina. Fiicele luminii

făceau acest lucru, se simțeau bine să fie ajutate de astrul zilei. Du-mă într-un loc care să nu fie vizibil din casă.

Peruggio porni cu ea în brațe spre șirul de dealuri scunde care se zăreau la orizont, nu prea departe.

-Vor vedea urmele, obiectă el.-Vei stârni vântul, ca zăpada să ni le acopere.Măcar ăsta era un lucru pe care știa să-l facă. Ar fi fost atât de

simplu să întoarcă din drum toate acele hoarde de oaspeți nepoftiți, doar modificând gândurile oamenilor. Atât de simplu! Dar Peruggio nu se putea concentra, era incapabil să se gândească la altceva decât la Serafina.

-Pune-mă jos, ceru aceasta când casa dispăru din câmpul lor vizual. Și golește rucsacul, în el vei găsi tot ce trebuie!

Primul lucru care căzu pe zăpadă fu diadema argintie a Arianei. Serafina își puse pe cap tiara strălucitoare a fiicelor luminii și surâse încrezătoare.

-Așa da, e bine acum. Simt că sunt îndrumată pas cu pas și știu ce să fac. Mai ții minte când eram încă om și-mi vorbeai de un lob al creierului în

359

care cei strălucitori aveau memoria speciei? Diadema apasă exact pe zona cu pricina și amintiri care nu sunt ale mele revin cu o claritate uimitoare.

Peruggio se mai liniști. Asta suna oarecum bine. Doar că…-N-ai de gând să naști pe pământul înghețat bocnă, nu? Te voi ține

în brațe.-Nu, ai altceva de făcut. Serafina arătă spre bățul ei de schi, pe

care-l înfipse în zăpadă. Îți mai aduci aminte de cercul trasat în jurul lui Ulrich, atunci când l-a transformat pe Steve? Era un cerc magic, un cerc al morții menit să țină duhurile deșertului la distanță. Acum am nevoie de un cerc al vieții, iar tu mă vei păzi.

Peruggio trasă un cerc perfect cu vârful bățului de schi.-Sunt un fiu al luminii, își spuse el. Sub lumina soarelui, energia mea

e infinită…Întinse mâinile înainte și flăcări uriașe izbucniră din neant, topiră

zăpada, apoi căldura lor uscă solul. Platoșa de gheață a Groenlandei e cu mult mai subțire decât cea a Antarcticii – în câteva minute, în interiorul cercului răsări un pământ pietros, dar cald. Serafina păși încrezătoare înăuntrul cercului.

-Să nu lași flăcările să se stingă, bine? Stai afară din cerc și veghează-mă! Sper că eu nu voi avea nevoie de trei zile și trei nopți, așa ca Ulrich.

Peruggio duse la buze mâna Serafinei, apoi se așeză în zăpadă și privi concentrat perdeaua de foc care-l separa de iubirea vieții lui. Ursoaica se îndepărtase la vederea focului, dar acum se întoarse, linse fața lui Peruggio și se așeză pe labele din spate, ca un străjer mut, în apropierea tânărului.

Interiorul cercului fu scăldat de o lumină albă, tot mai strălucitoare, care o ascundea pe Serafina cu totul. Lumina crescu în intensitate până când Peruggio simți că îi trece prin ochi și îl săgetează în creier, apoi rămase așa minute în șir. Ursoaica se dădu mai în spate și închise ochii. Peruggio nu se clinti.

Minutele se târâiau ca melcul. Mintea Serafinei era la ani-lumină distanță, iar silueta ei se dizolvase în strălucirea nepământeană care răzbătea din cerc. Peruggio avea gura uscată și mii de cuțite în stomac. Ar fi dat orice să știe ce se petrece cu Serafina, dar nu putea auzi sau simți nimic venind dinspre ea. Oare se descurca acolo singură sau ar fi trebuit ajutată? Oare avea dureri? Sau era măcar conștientă? Îi spusese, încrezătoare, că totul va fi bine, dar acum i se părea că acelea nu fuseseră decât cuvinte fără acoperire. El nu se simțea bine deloc. Cartea Mediatorului îi zăcea fără folos într-un buzunar, tăcută și rece, iar spiritul Arianei, singura care l-ar fi putut liniști, plecase să-și găsească împăcarea și odihna în lumea strămoșilor. În mod ciudat, Peruggio avu intuiția că și Serafina se gândea la Ariana, dar alungă repede ideea – nu, Serafina în mod sigur în clipele acelea nu se gândea decât la Amon.

Când i se păru că tortura îndoielii și a așteptării țineau deja de o veșnicie, auzi clar un scâncet subțire și vocea liniștită a Serafinei, din marea de lumină:

-Hei, ar trebui să fie un briceag ascuțit în calabalâcul acela, găsește-mi-l și dezinfectează-i lama în foc.

360

Conținutul rucsacului zăcea împrăștiat pe zăpadă, lângă el. Peruggio găsi briceagul și-l trecu prin flacără. Intensitatea luminii din interiorul cercului începea să scadă și mâna Serafinei, udă de sânge argintiu și extrem de fierbinte, se ivi din foc. În jurul degetelor avea înfășurat ceva ce părea un lanț gros de argint.

-Taie!Urechile lui Peruggio țiuiau. Se întrebă dacă auzise bine.-Taie, am spus. E cordonul ombilical.Încercă să-și stăpânească tremuratul mâinilor, dar nu reuși. Mâna

Serafinei îi luă briceagul, care dispăru dincolo de cercul de flăcări.Peruggio rămase năuc, așteptând. „Mă comport la fel de idiot ca

orice bărbat uman”, gândi el. „Halal fiu al luminii și halal Mediator”. Pierduse cu totul noțiunea scurgerii timpului. Nu știa dacă stă acolo, privind flăcările micșorându-se, de minute, de ore sau de zile în șir. Emoția îl amorțise, nu mai simțea decât durerea din stomac (o amintire a condiției lui umane, când încă mai cunoștea durerea fizică) și o stare copleșitoare de oboseală. Probabil ca să-i arate compasiune, ursoaica se apropiase de el și-l lingea uneori pe obraz. Acum înțelegea spaima din ochii lui Iustin Dumitrescu, atunci când năvălise, după nuntă, în camera lui și a Serafinei și văzuse ceea ce a descris ulterior ca fiind o sferă strălucitoare de foc care se rotea. Oare fusese la fel de strălucitoare ca lumina pe care o vedea el acum? Peruggio își forță mintea să se concentreze asupra oaspeților. Cine naiba îi făcuse să vină? Ah da, Giovanna. Probabil le spusese că Serafina va naște în iunie și pusese în mișcare toată lumea cu această informație. De ce oamenii se străduiesc în ruptul capului să fie drăguți, chiar și atunci când le dai în mod clar de înțeles că nu mai știi cum să scapi de ei?

-Peruggio, era o pătură în rucsac.Glasul Serafinei îl readuse în prezent și în fața cercului de foc, care

acum ardea cu mai puțină intensitate, lăsând ca uneori silueta Serafinei să se întrevadă în mijlocul flăcărilor.

-Sunt două pături în rucsac, preciză el.-Dă-mi-o pe cea mică!Întinse mâna cu pătura – limbile de foc ardeau albăstrui, dar

deveniseră mult mai reci. Pătura jilavă se uscă, dar nu se aprinse.-Nu ți-e frig? o întrebă pe Serafina.-Ba da, un pic. Dar trebuie să mai stau aici, în cerc, ca magia

soarelui să-mi redea puterile și să mă vindece.Oare cât era de rănită? Peruggio ținea minte salopeta pe care se

întinsese pata argintie și simți că i se face rău. Mai trecură câteva minute de îndoieli și neliniști cumplite. Focul stătea să se stingă și lumina strălucitoare se retrăgea în corpul Serafinei și în tiara de pe fruntea ei.

-Vino aici și adu și a doua pătură cu tine, zise ea.Intră înfrigurat în cerc, pășind peste urma albicioasă lăsată pe

pământ de focul care se stinsese. Serafina stătea în picioare, complet dezbrăcată, cu pielea sclipind argintie. Silueta ei era perfectă, burta proeminentă dispăruse. Peruggio uită să mai respire. „Cât poate fi de frumoasă”. O înveli în pătură și rămase mut de uimire. Din brațele ei îl priveau doi ochi de un albastru-turcoaz incredibil, ca două lacuri adânci de munte așezate pe o față alb-rozalie. În afara ochilor uriași, totul era mic pe fața

361

aceea: un nas îndrăzneț și obraznic, amintind de nasul cârn al Serafinei, dar nu mai mare decât un nasture, o gură cât o cireașă, obraji bucălați, o frunte boltită și peste ea o coamă de păr negru și mătăsos, în bucle ușoare și rebele. Peruggio rămase dezorientat – nu știa ce să admire mai întâi, frumusețea nepământeană a Serafinei sau pe cea a copilului din brațele ei. Ea îi sesiză încurcătura și surâse.

-Îți seamănă, îi spuse fericită, apoi îi trecu în brațe, cu nesfârșită băgare de seamă, pruncul învelit în pături.

Ochii negri ai Mediatorului se întâlniră cu cei albaștri ai noului-născut. Primul lucru pe care îl sesiză tânărul fu privirea intensă și concentrată a pruncului – era atât de departe de ochii de un albastru spălăcit, care priveau fără să vadă, ai copiilor oamenilor!

„Dar el nu e om”, auzi gândul Serafinei. Bineînțeles că era altceva, cu mult mai mult. Dintr-o dată, toate legendele despre zeii omenirii deveneau ciudat de credibile.

Serafina se înveli bine în pătură, își adună de jos salopeta și păși desculță pe zăpadă, ieșind din cerc. Peruggio i-l puse în brațe pe micul Amon, ai cărui ochi vioi urmăreau cu interes fiecare mișcare a maică-sii.

-Ce facem acum, iubito?-Păi, mi-e cam frig, sunt obosită și vreau să stau pe balconul casei,

la soare. Oricum trebuie să dăm pe acasă, iar de vizitatori nu ne scapă nimeni.

Peruggio aruncă în rucsac hainele Serafinei, toate pătate cu sângele ei argintiu și întinse o mână înainte. Un vârtej de vânt se stârni din senin, acoperind locul cu zăpadă și ștergând orice urmă a magiei care stăpânise capătul acela de lume. Când întoarse capul, izbucni în râs. Serafina îngenunchease, ca ursuleții să-l poată privi pe Amon, iar ei își întindeau lăbuțele pufoase spre el, atingându-i obrajii cu blana lor moale și albă.

-Cred că tocmai au făcut cunoștință, observă Serafina. Oricum, sunt colegi de generație!

Se ridică lin, cu gesturi grațioase și-și atinse buzele de ale soțului ei, la început ușor ca o părere, apoi tot mai ferm, iar în final gura ei flămândă se zdrobi de a lui cu o patimă dezlănțuită.

-Iubitule, îți mulțumesc – pentru Amon, pentru tot.Ce putea să-i răspundă? Se simțea copleșit. Fericirea avea gustul

buzelor Serafinei, aroma părului ei, sunetul glasului ei. Fericirea era ea – reală, concretă. Dar apoi trupui ei îi scăpă din mâini și Serafina dispăru într-o străfulgerare orbitoare de lumină. Peruggio se dematerializă și el și o urmă într-o fracțiune de secundă. O regăsi în fața casei, strângându-l pe Amon în brațe și râzând. Ulrich se învârtea în jurul locuinței și – după figura perplexă pe care o făcea – se pare că cititul urmelor nu era chiar punctul lui forte. Vampirul tresări și-și miji ochii, văzându-i apărând de nicăieri. Peruggio îl îmbrățișă și-l bătu pe spate.

-Soția mea zice că ești o imitație de vampir! Ar fi trebuit să-i mănânci, dar tu i-ai adus încoace.

Blondul se fâstâci.-Iartă-mă dar Giovanna a făcut totul, eu i-am spus să nu se dea

peste cap chiar în halul ăsta. Și-apoi nu cred că ți-ar fi plăcut să o sec de sânge pe Lucrezia.

362

Peruggio îi aruncă o privire vinovată.-Lucrezia… Lucrezia e aici?Voia să nu pară panicat, dar nu-i reuși. Dintre toți oamenii care

intraseră vreodată în contact cu Peruggio, maică-sa era singura persoană dispusă să creadă că el era un om ca toți ceilalți. Serafina spunea uneori că Lucrezia avea talentul să ignore lucrurile pe care nu voia să le vadă sau nu le înțelegea.

-Mama… și cine mai e aici? Scuză-mă, Ulrich, nu mă pot concentra cât să le citesc mințile.

-Să zicem că ai o scuză, făcu vampirul mucalit, arătând spre Serafina și spre pruncul din brațele ei. I-am adus pe Lucrezia, pe mama și pe bunica soției tale, pe Iustin, pe Giovanna, pilotul avionului și vreo trei ziariști care zic că te cunosc și că le-ai promis un reportaj despre Groenlanda. Unul dintre ei are o insignă cu National Geographic, despre ceilalți doi nu știu mare lucru.

-Pe cel de la National Geographic lasă-l în pace, suntem într-un fel colegi de redacție, interveni Serafina. Cât despre ceilalți doi… nu ți-a spus nimeni până acum că ziariștii au un sânge mult mai dulce și mai bun la gust decât restul muritorilor?

Ulrich se mulțumi să zâmbească. Știa bine ce părere avea Serafina despre meseriile din mass-media.

-John n-a putut veni, adăugă el. Iar fără John, Amber n-ar face un pas.

-Ce drăguț din partea lor, făcu Serafina.Apoi Amon fu prezentat bunicilor și străbunicii și toate discuțiile care

nu se învârteau în jurul copilului încetară. Toată lumea căzu de acord că era cel mai frumos copil din câți existaseră vreodată, numai bunica Serafinei își păstră capul limpede.

-Ar spune că e frumos și dacă i-ar crește tentacule verzi pe față, murmură ea. În fine, trebuie să admit că de astă dată au dreptate, Nu pentru că ar fi strănepotul meu, asta nu are nici o legătură, dar chiar e frumos.

Giovanna o luă deoparte pe tânăra mamă.-Ei, acum pricepi cum de poate exista o iubire mai profundă decât

cea dintre tine și soțul tău?Serafina o privi surprinsă.-Nu înțeleg. Pentru mine e doar un singur sentiment care îi cuprinde

pe amândoi. Amon și Peruggio sunt aceeași ființă și nu-i pot iubi cu intensități diferite. Sentimentul acesta e atotcuprinzător, nu există nuanțe în el – este absolut și este înălțător cum nimic altceva nu poate fi într-o viață de muritor.

Giovanna ridică din umeri.-Iarăși tu cu sentimentele tale absolute! M-ai pierdut, gândești prea

complicat.-Nu gândesc, replică Serafina. Nu gândesc de loc, doar simt și știu

că ceea ce simt e bine.Nimeni nu se găsi să obiecteze când Serafina dispăru în baie, se

îmbrăcă într-un halat de casă călduros, apoi ieși pe balcon la soare și începu să moțăie acolo. Oamenii înțeleseră că avea nevoie să se odihnească și o lăsară în pace.

363

„Sunt o adevărată harpie”, gândi Serafina înainte de a ațipi. „Mi-am lăsat soțul să se descurce cum s-o pricepe cu oaspeții, iar el detestă asta. Dar sunt îngrozitor de obosită, mi-e frig și n-am nevoie decât de soare și de liniște. Cât mi-e de milă de dragul meu Peruggio! Chiar nu se găsește nimeni să-l ajute cu oaspeții?” În mintea Serafinei răsări un câmp alb pe care o ursoaică uriașă și puii ei alergau în voie. „Asta ar fi grozav, dar nu pot să-mi impun voința în fața sălbăticiunilor”. Apoi câmpul cel alb se întinse la nesfârșit sub ochii ei, ștergând toate detaliile realității și ea se cufundă într-un somn odihnitor.

Nu știa cât timp dormise. Era greu de aflat, cu soarele mereu deasupra capului, dar se trezi odihnită și bine dispusă. Era înconjurată de lume, până și Giovanna cea friguroasă stătea pe balconul casei, rezemată de balustradă și privea cu interes în jos.

-Ce se întâmplă acolo?Serafina își dădu seama că abia putea să vorbească. Gura îi era

uscată, buzele crăpate ca după febră. „Ar fi trebuit să beau un ceai, am pierdut mult sânge” gândi ea. „Da, dar am preferat să dorm – îmi era atât de somn!”

Peruggio îi aduse un pahar cu suc de portocale, pe care ea îl bău pe nerăsuflate, apoi o ajută să se ridice din fotoliu și Serafina înțelese la ce se uitau cu toții – ursoaica era acolo, în fața casei și făcea cele mai incredibile giumbușlucuri. „Mulțumesc”, spuse în gândul ei. „Așa măcar toată lumea are o preocupare, alta decât să-l încolțească pe bietul Peruggio cu întrebări incomode”.Apoi ochii ei căutară după micuța ei comoară, după pruncul proaspăt născut și-l descoperi pe Amon în brațele lui Ulrich. Acesta studia uimit chipul copilului.

Serafina coborî în casă, lăsându-și oaspeții să se delecteze cu jocul ursuleților. După ce-și băuse sucul de portocale, se simțea incredibil de bine. Era din nou suplă ca un top-model, mlădioasă și plină de grație. „Am născut astăzi, ce mi se întâmplă? E firesc pentru fiicele luminii să-și revină atât de repede?” Dar cel mai ciudat i se părea comportamentul oamenilor: nu erau intrigați de loc de modul spectaculos în care se refăcuse silueta ei perfectă, nici de privirea matură și serioasă a lui Amon sau de ușoara strălucire pe care o degajau trupurile lor. „Au fost hipnotizați? Dar de cine? Peruggio esta încă prea copleșit de emoție, Ulrich nu poate face asta decât noaptea, iar ceilalți sunt oameni”. Serafina ajunse în casă cugetând la toate astea. Ulrich și Peruggio o urmau pas cu pas, Ulrich având o grijă de-a dreptul exagerată să nu-l zgâlțâie pe micul Amon. Acesta, spre deosebire de toți nou-născuții umani, era cum nu se poate mai treaz și nu dădea nici un semn că ar vrea să doarmă. Când își văzu mama, pruncul întoarse capul după ea și Ulrich, cu infinită grijă, i-l puse în brațe. Frumoșii ochi albaștri ai micuțului își schimbaseră culoarea în acel argintiu-metalic strălucitor, pe care Serafina îl zărise pentru prima oară la soțul ei, cu ani în urmă.

-Ce… ce face Amon? întrebă ea stupefiată.-E cu adevărat fiul tău, zise Peruggio zâmbind. A luat în stăpânire

mințile tuturor oamenilor de aici și acum nimeni nu se mai miră de nimic și toți acceptă cele mai incredibile lucruri ca pe ceva perfect natural

-Deja? Deja știe să controleze mintea celor din jur? Dar e…

364

-Aș spune că e extrem de precoce, o completă Peruggio. M-a uimit și pe mine, dar eu am fost în copilărie un fel de hibrid, o ființă mai degrabă omenească. E adevărat că știam să citesc de la un an, dar sunt foarte curios când va începe el să facă acest lucru.

-Păi nu cred că vei rămâne curios multă vreme, replică Ulrich. Dacă e să te uiți numai la modul în care arată nevastă-ta! Bănuiesc că a născut abia de câteva zile și are deja o siluetă de invidiat.

-Azi, Uri, am născut azi, îl corectă Serafina. Ulrich nu putea fi luat ușor prin surprindere, dar și când i se

întâmpla, uneori, acest lucru, figura lui neîncrezătoare și aerul confuz erau un spectacol în sine.

-Și-acum ai devenit normală? Vreau să zic, nu din punct de vedere fizic, asta se vede cu ochiul liber și corpul tău ar ispiti până și un înger. Dar mintal, știi la ce mă refer! Mai suferi de premoniții, viziuni, intuiții inexplicabile și alte alea sau te putem considera în fine o persoană rațională?

-Ce vrei să spui cu asta? După capul tău umplut cu câlți o femeie gravidă este un fel de nebunul satului?

Serafina explodase. Era o ființă bună la suflet, iar influența lui Peruggio nu făcuse decât să-i îndulcească trăsăturile belicoase ale caracterului. Dar în fond era o feministă convinsă și genul de persoană capabilă să sară la bătaie de la un cuvânt prost plasat, iar lui Ulrich asta i se cam ștersese din memorie.

-Nu am vrut să sugerez așa ceva, se apără el. Doar că am sperat mereu ca intuiția ta să ne scoată din beleaua cu piatra verde a cunoașterii, să găsești o metodă de a-i anihila puterea distructivă. În plus, asta n-a fost ideea mea, ci a acelui nu-știu-ce care patronează lacul Zânelor și pe care eu nu l-am văzut de fel. Parcă el zicea ceva de legătura dintre misiunea voastră și cea mai fierbinte dintre dorințe, iar Giovanna mi-a mărturisit că ea știa de ceva vreme că vă doriți un copil. Dar nu-ți face sânge rău din atâta lucru, puteți să nu le dați piatra indivizilor care v-au cerut-o și recurgem la planul B, pentru care m-am oferit voluntar de la bun început. O cafteală pe cinste e singurul lucru pe care-l merită oricine îndrăznește să nu-mi lase prietenii în pace.

-Ulrich, ești absurd. Planul B e o prostie, noi nu ne dorim un război. Ochii Serafinei îl priveau gravi. Înțelege că planul tău nu poate produce decât suferință, indiferent de deznodământ. Nu știu ce anume mă face să cred că toate astea se vor sfârși cu bine, dar am încredere că așa va fi.

Vampirul se bosumflă.-De aproape doi ani vă bateți capetele degeaba. Cât mai vreți să

așteptați? E sfârșit de iunie, în august va trebui să dați străinilor piatra cunoașterii și voi n-aveți nici o soluție în caz că o vor folosi ca să distrugă Pământul.

-Acum doi ani, când am început căutarea, nici măcar nu știam ce căutăm, iar acum avem piatra cunoașterii la îndemână, observă Peruggio. Mai știm și că a fost făurită de strămoșii mei, dintr-un gest de bunăvoință căruia nu i-au putut anticipa consecințele – voiau să dăruiască ființelor materiale o unealtă prin care să experimenteze puterea gândului pur, neîngrădit de materie și pentru asta au folosit sunetele, ca să elibereze energia spiritului. Mai știm și că pietrele au circulat liber printre lumile locuite, până când au început să fie folosite ca instrumente ale distrugerii. Atunci strămoșii mei le-au

365

denumit „blestemul înțelepților” și le-au adăpostit într-o bibliotecă de unde le-a luat Ariana, înainte ca lumea noastră să fie distrusă și le-a adus pe Pământ. Ariana, în încercarea ei de a-și salva poporul și familie, a scăpat pietrele din vedere, dar ele au fost puse la loc sigur de poporul strălucitor, chiar în mormântul ei, după ce conținutul inscripției gravate pe cele trei pietre fusese copiat. Oamenii au cunoscut acest text sub numele de table de smarald sau tablele lui Toth sau ale lui Hermes, fără însă a le putea interpreta semnificația exactă, în absența vibrației emise de cristalele originale. Iată o grămadă de lucruri pe care nu le știam acum doi ani! N-aș zice că am stat degeaba în intervalul ăsta.

Ulrich se scărpină în cap.-Uite ce-i: tablele au fost create de străbunii tăi, care le-au retras din

circulația publică. Iar acum vin niște străini și ți le cer. Întrebarea mea e – cu ce drept? Nu sunt ei stăpânii pietrelor verzi! Ai tot dreptul să nu le dai ceea ce caută și nimeni nu va avea nimic de obiectat.

-Doar că amenință cu distrugerea Pământului, murmură Peruggio. Nu-ți dai seama că mă aflu exact în situația Arianei?

-Care a luat hotărârea idioată, iartă-mă că ți-o spun așa, de la obraz, să nu se apere. A acceptat pieirea neamului ei și captivitatea, iar apoi a avut destulă vreme să-și regrete gestul. Asta vrei? Să abandonezi Pământul și să fugi? Desigur, pentru voi e simplu. Ajunge doar să vă dematerializați și să plecați oriunde în univers. Știu că puteți face asta!

-Aici ai dreptate, putem părăsi Pământul. Dar știi și cu ce preț? Numai spiritul pur, neîncătușat de materie, poate călători neîngrădit, cu viteză infinită, oriunde. Pentru asa e nevoie să redevenim spirite pure, adică să ne abandonăm trupurile – să murim, cu alte cuvinte.

Ulrich nu păru impresionat.-Parcă fiii luminii nu iau moartea prea în serios. Voi o considerați

doar un fel de somn, pentru că puteți trăi orcând o nouă viață, fără să vă pierdeți amintirile existențelor anterioare.

-Și aici ai dreptate, îl aprobă Peruggio. Dar tu presupui că distanțele sunt nesemnificative și că universul e plin de planete care abia așteaptă să fie locuite. Ai oare idee de câte milioane de ani e nevoie ca să se nască o nouă civilizație, practic din nimic? Și-ți poți măcar imagina cum e să exiști în tot acest timp, fără să trăiești de fapt, plutind în imensitatea spațiului ca un gând fără suport fizic, izolat în întuneric, în singurătate? Să tânjești de dorul celor pe care i-ai iubit în toate existențele tale dinainte și să nu știi cum, când și dacă îi vei mai întâlni vreodată? De ce crezi că ne-a rugat Ariana să-i eliberăm sufletul de povara trupului mort și înghețat în zăpezile Antarcticii? Ne-a spus că-i era dor de o nouă existență fizică, de un nou corp care să simtă mângâierile și căldura unei alte ființe materiale.

În brațele Serafinei, pruncul începu să scâncească. Era ciudat, pentru că nimeni nu-l auzise pe Amon plângând – pruncul părea veselia însăși. Dar în fond nou-născuții sunt niște făpturi mici și plângăcioase, așa că nimeni nu se impacientă prea mult de plânsul copilului, cu excepția maică-sii, care începu să-l mângâie grijulie și a lui Peruggio, pe figura căruia se așternu o expresie suferindă, ca și cum brusc ar fi început să-l doară ceva. Serafina privi la Ulrich cu niște ochi care aruncau fulgere. Spre norocul lui, vampirul nu putea fi ucis cu privirea.

366

-Nu voi permite niciodată ca fiul meu să moară pentru ca noi să fugim de aici într-o altă lume. M-am născut aici, părinții și bunicii mei sunt oameni, prietenii mei sunt oameni și aici mi-am găsit iubirea. Nu am de gând să părăsesc lumea aceasta! Eu dau viață și nu voi lua viața! Pământul va fi apărat, fără să se ajungă la un război pentru asta.

-Zău? Explică-mi cum! sări vampirul.-Ulrich, îi spuse blând Peruggio, nu te pune contra Serafinei. S-ar

putea să se termine rău pentru tine! Uite-te la ursoaica din fața casei, ea și puii ei sunt drăgălași, dar n-ar sta pe gânduri să ucidă dacă cineva s-ar apropia de ursuleți și nu-i decât o sălbăticiune. Serafina e de mii de ori mai puternică decât ea, dar și mult mai sălbatică dacă trebuie să-l apere pe Amon. Ai grijă ce faci sau ce spui în preajma ei!

-Bine, na, nu mă mai bag, tablele de smarald sunt numai treaba voastră. Dar când vorbiți de locuitorii Pământului, nu-i uitați pe cei care ziua se ascund de lumina soarelui și noaptea ies la vânătoare. Și ei sunt o forță, să știți asta! Iar eu, dacă nu sunt nimănui de folos pe aici, mă întorc la Sasca.

Serafina voi să-i dea o replică usturătoare, dar își aminti de toate lunile acelea cenușii în care fuseseră lipsiți de prietenia mucalită a lui Ulrich și puse o mână pe umărul vampirului. Acesta se liniști.

-Ne întoarcem și noi la Sasca. A trebuit să-mi petrec aproape un an în lumină continuă, dar m-a obosit albul veșnic al zăpezii, mi-au lipsit verdele ierbii, pădurile din Sasca și viața care clocotea în codrii aceia plini de cărărui tainice, de pâraie limpezi și de cascade. Am descoperit pământurile zeilor, m-am simțit bine acolo, dar acelea nu vor fi niciodată pământurile mele. Locul meu e la Sasca – acolo sunt cu adevărat acasă.

Cap. 37 : O promisiune îndeplinităSerafina nu-și amintea să fi trăit vreodată o vară mai frumoasă, nici

măcar vara în care iubitul ei Peruggio se întorsese la ea din lumea neființei. Pădurile și pășunile munților înfloriseră ca niciodată până atunci, ploile lăsau de fiecare dată curcubeie spectaculoase pe cer, până și bunica suferea de reumatism mai puțin decât de obicei, deși Serafina n-ar fi putut spune dacă nu cumva la mijloc era mâna soțului ei sau chiar intervenția ochilor argintii ai lui Amon. Acesta atrăgea toate privirile, iar prietenii din Sasca ai familiei Dumitrescu băteau conștiincios cele trei ore pe potecă până la casa de pe deal, numai ca să-l vadă pe strănepotul bătrânei învățătoare.

Casa de la poli, ciudata construcție în formă de jumătate de sferă, fusese cedată definitiv celor de la National Geographic, care o transformaseră în expoziție itinerantă. Atrasă de frumoasele filme documentare și de fotografiile incredibile ale Serafinei și ale lui Peruggio, lumea se înghesuia să vadă cum e să trăiești în condiții extreme și o mulțime de tineri se arătară dornici să pornească în expediție la capătul lumii. Printre ei era și Dario, care își petrecea vacanța separat de mama lui și de prietenii ei cu puteri neobișnuite, într-o tabără de voluntari din sudul extrem al Argentinei, ca să se confrunte fără nici un ajutor din afară cu clima aspră. Se pare că-i făcea plăcere, pentru că poșta electronică aducea mereu scrisori entuziaste din

367

partea lui, iar fotografiile pe care le trimitea erau din ce în ce mai spectaculoase – în mod clar Serafina nu-și bătuse gura de pomană explicându-i secretele ei de fotograf.

Giovanna se învârtea mereu în jurul pruncului – acum era liberă să se bucure de acele etape ale dezvoltării unui copilaș pe care le pierduse în cazul propriului ei fiu. Micul Amon avea, din câte se părea, lipici la oameni, pentru că oricine îl vedea fie și o singură dată, se atașa de el.

-Așa un copil să tot ai, zisese odată Giovanna. Nu-i trebuie mâncare și nici scutece uscate, nu te trezește cu plânsetele lui noapte de noapte – ce mai, o adevărată binecuvântare!

Și chiar avea dreptate. După ceaiul și baia de soare de dimineață, mititelul era îmbrăcat și porneau la drum. Amon își ținea capul drept și întorcea ochii curioși după tot ce se găsea prin pădure. Se împrietenise cu gâze, fluturi și cu puii tuturor animalelor, deși Serafina simțea uneori că fiul ei regretă tovărășia ursuleților albi, care rămăseseră în Groenlanda. Dar aici avea arici și căprioare, pui de mistreți și iepurași sălbatici și mai ales veverițe, la vederea cărăra chiuia și râdea, bătând din palme. Iar animalele veneau fără teamă să vadă copilul cu pielea ușor sclipitoare în bătaia soarelui și ochii argintii, apropiindu-se până când el le putea atinge. Cu adevărat pădurea nu păruse niciodată atât de plină de viață!

Câteodată Giovanna sau bunica Serafinei aveau privilegiul de a-l ține pe Amon în brațe pentru o oră sau două, timp în care Serafina și Peruggio parcurgeau câte un traseu de alpinism prin Cheile Nerei. Serafina avea nevoie să-și confirme sieși că nu-și pierduse forma fizică și că mai era capabilă să urce la viteza de altădată, deși recunoștea în sinea ei că asta era o prostie – putea pur și simplu să se dematerializeze la baza traseului și să apară instantaneu pe oricare vârf de munte ar fi dorit, oricât de înalt sau de inaccesibil ar fi fost. Dar ea considera asta un fel de lipsă de fairplay și în fond adora prea tare să simtă sub degete stânca dură și sănătoasă, să-și zdrelească mâinile prin fisurile fine din pereții de calcar, să se bucure de atingerea corzilor torsadate, cu miez de oțel și mai ales să se lase în iarbă la terminara traseului, căutând buzele dulci și brațele ocrotitoare ale lui Peruggio.

Giovanna le făcea uneori semn cu o mână din firul văii, în timp ce cu cealaltă îl strângea pe Amon la piept.

-Oare nu-l lipsim pe Ulrich prea mult de prezența ei? întrebase odată Serafina.

Peruggio se mulțumi să râdă.-Păi, tu ce crezi?-Nu trebuie să ghicesc în stele ca să-mi dau seama că ea se bucură

să fie aici, cu noi și cu Amon. Dar știi că pe Ulrich nu-l pot citi și nu l-am văzut cam de multișor.

Peruggio îi dădu dreptate. Ulrich se eclipsase, era tot atât de absent ca în zilele când fusese supărat.

-Poate nu-i plac copiii? dibui el. Sau Amon îl tentează?-Nici vorbă, are sângele nostru. Dar putem merge să-l întrebăm

chiar pe Ulrich, propuse Serafina. Hei, Giovanna – îi strigă bunei prietene – azi îi vom face o vizită logodnicului tău, dacă ne veți primi. Nu-i cu supărare?

Giovanna păru luată prin surprindere și se fâstâci.

368

-Supărare? Nu, nici vorbă. Atât că locuința noastră e… hm… cam vraiște, sper să nu vă speriați.

-Vraiște? Dar ce face Ulrich?-Ce nu face? izbucni Giovanna. La câteva zile odată schimbăm

geamurile, covoarele și mobilierul, ba uneori trebuie refăcută până și tencuiala.

-Sună palpitant. Mergem să vedem, hotărî Serafina.Ajunseră la casa de la Lacul Dracului pe neanunțate și rămaseră

stupefiați. Ulrich trăsese un furtun gros din lac până în apropierea casei și instalase o pompă pe malul apei.

-Vrea să sece lacul? se minună Peruggio.-Nu, folosește apa doar ca să stingă incendiile.-Un vampir piroman? N-am mai auzit una ca asta, trupurile lor sunt

inflamabile cu ușurință și din câte știam ei se cam feresc de foc.-Și-a cumpărat un costum de pompier, îl lămuri Giovanna. Poate că

tu vei reuși să-i oprești experiențele, pe mine nu mă ascultă deși i-am dat să studieze toate tratatele mele de chimie și i-am zis că tot ce face e inutil. Știi cum sunt vampirii, căpoși.

Se auzi o bubuitură puternică, un geam de la parter zbură în mii de cioburi de sticlă și Ulrich apăru la intrare acoperit de funingine. Tinerii începură să râdă.

-Ce-i, istețule, la ce lucrezi?Ulrich îi conduse pe scări în jos, spre bibliotecă. Părea mai degrabă

încurcat că-i vede, decât bucuros.Sala mare, de obicei înțesată de cărți, suferise schimbări radicale –

cărțile, așezate cu grijă în cufere, fuseseră mutate în camera secretă, iar tot restul subsolului se transformase într-un imens laborator. Se mirară să-l găsească acolo pe Steve, dar acesta doar se trase un pic în spate când Giovanna se apropie de el.

-Ulrich îl îndoapă cu atâta sânge sintetic, încât pe mine mă ignoră, explică ea.

-Ce faceți aici?-Peruggio, se tângui Steve, potolește-l tu. Mie mi-e părinte și

Creator, așa că trebuie să-l ascult. Degeaba îi spun că dinamita a fost inventată acum mai bine de o sută de ani, el tot perseverează. Crede că e capabil să producă un explozibil destul de puternic ca să distrugă tablele sau nava celor care vor veni după ele, deși până acum n-a reușit decât să demoleze o jumătate de casă.

-Ulrich, ce-i nebunia asta? îl interpelă Peruggio.-Ei bine, dacă cine trebuia să apere Pământul s-a hotărât să fie laș

și se lasă călcat în picioare, măcar morții-vii să-și facă datoria, nu crezi?-Să întâmpini o navă capabilă de călătorii intergalactice cu explozibil

e ridicol, îl luă Peruggio în primire. Nu războiul e calea, dar dacă tu crezi că e bine ce faci, vorbește măcar cu John care știe destule despre armamentul modern.

-Am vorbit cu el, bombăni Ulrich. Mi-a ținut o teorie de jumătate de oră, din care n-am înțeles nimic, despre fisiunea nucleară. Cred că de fapt n-a vrut decât să scape de mine.

369

-Nu, Ulrich, nimeni nu are intenția să te dea la o parte. Doar încercăm să-ți spunem că războiul tău de acum cinci sute de ani a fost o realitate dintr-o altă lume, când și regulile jocului și armele erau mult mai simple. Din nefericire, de atunci războaiele au scăpat cu totul de sub control.

-Un bun motiv pentru tine să te retragi și să nu lupți de fel, atacă vampirul. Lecția Arianei chiar n-a ajutat la nimic? Ești atât de dornic să-i repeți greșelile?

-Nu voi merge niciodată pe un drum despre care știu, în adâncul sufletului, că e greșit. Dacă e să mă compari cu Ariana, ea a pătimit nu pentru că n-a luptat, ci pentru că a luat o hotărâre împotriva propriei voințe. Să nu uiți, Ariana ar fi ales războiul.

-Măcar ea avea sânge în vene, nu supă argintie, așa ca tine, se răsti Ulrich.

Când discuția începu să se învârtă în jurul Arianei și a deciziilor pe care ea le luase, Amon deveni neliniștit. Se agită în brațele Serafinei, apoi izbucni în plâns. Era un plâns adevărat, cu lacrimi amare, nu scâncetul slab al nou-născuților care nu impresionează decât mamele prea grijulii.

-Copilului nu-i place cearta voastră. Eu plec! Succes, Ulrich, indiferent ce prostie ești pe cale să faci – suntem prieteni și eu îți doresc tot norocul din lume. Apoi Serafina privi calmă în ochii mari și strălucitori ai lui Peruggio. Iubitule, ne întâlnim acasă!

-Nu, dragostea mea, vin și eu cu tine. Să ne lăsăm prietenii să-și vadă de treaba lor! Giovanna, ești oricând binevenită la noi.

Urcară iute scările spre holul de la parter, în timp ce Ulrich, care se ștergea de funingine, nu se sinchisi să-i conducă, iar Giovanna alerga după ei pe scări, murmurând scuze fără șir. Peruggio se întoarse spre ea din pragul ușii.

-Nu suntem supărați, nici Serafina, nici eu. Ăsta e felul impulsiv de a fi al vampirilor, n-ai ce le face. Rămâi cu bine, Giovanna.

Serafina își sărută prietena pe obraz.-Vino la noi oricând ai chef să scapi de „savanții” ăștia țicniți. Te

așteptăm cu drag, iar Amon adoră să-l ții în brațe. Apoi o lumină nefirească străluci printre copaci, marcând clipa când

Peruggio și Serafina dispărură. Ajunseră acasă într-o clipită – Amon nu avusese răgazul să se potolească, plângea în continuare. Maică-sa se aplecă studiindu-l îngrijorată.

-Ce-a pățit micuțul meu? Îl doare ceva?-Fii serioasă, iubito, ce să-l doară? E un fiu al luminii, noi nu

cunoaștem bolile în sens omenesc. Doar nu vrei să insinuezi că are colici abdominale!

-Nu. Dar nici nu pot crede că plânge fără motiv.Peruggio își luă fiul în brațe și-l plimbă pe pajiștea din jurul casei,

zâmbindu-i din ochii lui negri, imenși, până când copilul adormi. Îl puse în pătuțul lui, se așeză la masă ca un om doborât de griji, cu o expresie obosită pe față și-și lăsă capul în mâini, într-un gest plin de deznădejde. Serafina îi cuprinse umerii cu brațele ei și începu să-l mângâie.

-Suntem unul al celuilalt ca să împărțim binele și răul, dragul meu. Ai uitat?

370

-Nu. Dar Ulrich m-a întors pe dos. De unde să știu că nu el e cel care are dreptate și nu eu? Inima mea îmi spune că trebuie să dau pietrele celor care ni le cer, dar nu mai sunt sigur dacă e bine să-mi ascult inima sau nu. Cum aș putea să mă supăr pe Ulrich? Vampirul luptă măcar, în felul lui, chiar dacă știe dinainte că o face pentru o cauză pierdută. Este curajos și hotărât – de fapt e cu mult, cu mult mai bun decât mine. O dezamăgesc pe Ariana, pe tine, pe bunica ta și pe toți cei care au crezut în mine. Ce drept am să fac asta?

Peruggio vorbise în șoaptă și totuși, când rosti numele Arianei, Amon se răsuci în pătuțul lui, părând că vrea să se trezească.

-Mediatorul are multe puteri, murmură Serafina. Ai putea devia nava celor din Casiopeea, ca să nu ajungă pe Pământ la termenul stabilit. Sau ai putea să așezi un ecran transparent în calea lor, de care să nu poată trece. Sau, dintr-o întâmplare nefericită, un asteroid ar putea devia de pe traiectorie și avaria sau chiar distruge nava. Nimeni nu te-ar acuza că tu ai făcut-o!

-Nimeni, decât eu însumi, răspunse Peruggio. Și ce aș câștiga cu asta? Un pic de timp, atâta tot. Își doresc piatra cunoașterii cu prea multă îndârjire ca să renunțe, ar trimite încoace oricâte nave ar fi nevoie, iar probabilitatea de a fi distruse toate de fenomene naturale e practic nulă. Și-apoi mai e și factorul timp – dacă vor ajunge din nou aici după moartea noastră, cine, în absența Mediatorului, va ști pentru ce au venit?

-Moartea nu mă mai sperie, șopti Serafina. Dar totuși aș prefera să nu vorbim despre asta. Nu mă îngrozește decât gândul că soarta m-ar putea despărți de tine sau de Amon.

Se rezemară amândoi de marginea pătuțului, privind pruncul care dormea liniștit.

-Aș vrea să știu ce gândește el despre asta, spuse Peruggio în surdină. Noi am fost oameni până nu demult. Poate că am trăit și alte vieți înainte, dar nu ne mai aducem aminte de ele. Amon însă e, dacă învățăturile strămoșilor noștri sunt adevărate, cu mult mai bătrân și mai înțelept decât noi. A trăit o mulțime de vieți , a adunat multă înțelepciune și multe experiențe și-acum probabil așteaptă clipa când va putea vorbi despre toate astea. Cred că va fi foarte ciudat – ce va avea să ne spună? Oare și-a dus existența aici pe Pământ sau are amintiri din lumea noastră de origine?

Serafina încercă să-și imagineze toate lucrurile evocate de Peruggio, dar nu reuși. Un copil mai bătrân și mai înțelept decât părinții lui era ceva atât de diferit de experiența ei umană, încât simțea că pur și simplu nu poate pricepe. O somnolență plăcută puse stăpânire pe ea. „Mâine mă voi gândi la toate astea”, își spuse Serafina. „Dar azi nu vreau decât să dorm”.

De când se întorseseră din Groenlanda, zilele alternau din nou cu nopțile: Chiar dacă în iulie aceste nopți erau scurte, fiii luminii aveau nevoie de somn atunci când întunericul cobora asupra pământului. Serafina potrivi pătura din patul pruncului, învelindu-l atent, apoi se strecură în așternut, topindu-se de încântare în îmbrățișarea lui Peruggio.

I se părea că abia adormise, dar ochii ei dădură din nou de lumină. Se afla într-o sală placată cu marmură albă, imensă, circulară, sub o cupolă

371

sprijinită pe o mulțime de coloane. Aerul era răcorit de heleștee cu apă limpede, pe luciul cărora creșteau flori superbe, asemănătoare nuferilor și totuși diferite, colorate în cele mai neașteptate nuanțe. Din sală se desprindeau mai multe coridoare. Senzația de deja-vu era copleșitoare. „Am mai fost pe aici”, își spuse Serafina și alese să meargă pe coridorul pe care-l mai străbătuse odată, cândva, într-un alt vis. În jurul ei erau puzderie de făpturi superbe, fii și fiice ale luminii, în robe alb-argintii, cu trăsături perfecte, dar toate aceste ființe minunate o ignorau. Ochii lor treceau prin ea, ca și cum ar fi fost invizibilă. „Și chiar sunt invizibilă”, constată Serafina. Nu se putea vedea nici măcar ea însăși. Nu avea trup, era doar un abur ușor care plutea peste capetele făpturilor din sală. Fețele acelea superbe ei nu-i spuneau nimic, erau doar străini și ea nu înțelegea ce caută acolo, când deodată o recunoscu pe Ariana. Pluti până în apropierea ei și o privi – era aceeași Ariana din visul dinainte, tot însărcinată ca și atunci. Numai că scena care odată i se arătase prin ochii Arianei, era acum diferită – o privea din exterior, ca și cum n-ar fi fost parte din ea. Părea un film văzut la cinematograf, nimic mai mult. Ariana intră în sala dreptunghiulară, sprijinită pe o mare de coloane și înaintă spre femeia în roșu de care Serafina își aducea perfect aminte.

-Mi s-a spus că vei trece pe la mine și mă bucur să te văd. Cu ce te pot ajuta, Ariana?

-Am venit după Blestemul Înțelepților.Apoi lucrurile se derulară ca în visul de dinainte: femeia în roșu păși

dincolo de ușa de aur împodobită cu nestemate , Ariana o urmă iar Serafina pluti în spatele lor, privind scena de undeva de sub tavan. Ariana primi cutia de lemn și extrase din ea cele trei table de cristal verde, șlefuit.

-De ce nu le-ați distrus? A fost un ordin al strămoșilor mei, vorbi Ariana.

-Pietrele au propria lor voință, nu vor accepta niciodată să fie distruse, spuse femeia în roșu.

-E un lucru rău. Înseamnă că au scăpat de sub controlul nostru. Cum îți explici acest lucru? Glasul melodios al Arianei sunase nespus de blând, dar Serafina nu se putu împiedica să detecteze o notă de enervare în vocea ei.

-Credem că au fost contaminate cumva de spiritul lumilor prin care au trecut.

Cuvintele femeii reverberară în piatra zidurilor, stârnind ecouri stranii: „au fost contaminate… au fost contaminate… au fost contaminate”.

După care se lăsă întunericul…

-Am avut același vis azi-noapte, se plânse Serafina de dimineață – cel cu Ariana și blestemul înțelepților. Doar că acum nu mai eram Ariana, ci un fel de pâclă albicioasă care plutea deasupra capetelor și vedea tot ce se petrece, fără a fi văzută.

Peruggio se trezise înaintea ei și-l alinta pe Amon, legănându-l în brațe. Nu făcea asta decât atunci când rămâneau singuri. După propria-i mărturisire, constatase surprins că în lumea oamenilor bărbații nu se prea ocupau de copiii lor, ceea ce pentru el era o ciudățenie. Îi explicase deja

372

Serafinei că pentru fiii luminii, copiii erau o bucurie prea mare ca să fie lăsați în grija unuia singur dintre părinți, iar ea decisese că n-avea sens să fie geloasă pe clipele în care Amon se găsea în brațele tatălui său. Peruggio se opri din plimbarea prin încăpere, iar Amon începu să se agite.

-Același vis? Ți s-a mai întâmplat să visezi același lucru în mod repetat?

-Doar o dată, recunoscu Serafina. Atunci când eram însărcinată și în fața ochilor îmi apărea o umbră întunecată proiectată pe un câmp alb. Numai că visul fusese o avertizare, am văzut aievea câmpia aceea când Carlos Mayor și-a trimis oamenii să mă urmărească din elicopter. Pe când acum visez un lucru dintr-un trecut atât de îndepărtat, încât omenirea nici nu exista pe atunci. Și nu mai am scuza de a fi însărcinată sau, cum zicea Ulrich, irațională.

-Lasă-l pe vampir, e prost, răspunse Peruggio pe care gândul la laboratorul blondului îl înveseli brusc. Doar că visul tău ascunde un adevăr a cărui semnificație îmi scapă. Dacă ai ști cât de mult îmi lipsește acum Ariana!

-Nu te mai gândi la asta. Nici măcar ea nu știa cum să distrugă blestemul înțelepților, pentru că, dacă ar fi știut, ar fi făcut-o și nu ne-ar fi lăsat nouă moștenire o belea pe cap.

-Ție nu-ți lipsește? întrebă Peruggio uimit.-Ba da, mi-e dor de ea și mie, acceptă Serafina. Doar că ea și-a

rezolvat problemele pe vremea ei, acum e vremea noastră și piatra cunoașterii ne așteaptă pe noi ca să decidem ce vom face cu ea. Știu că e dureros pentru tine, dar nu privi mereu înapoi, iubitule. Nu te întreba ce ar fi făcut Ariana și nici dacă te-ar fi aprobat sau nu. Gândește-te doar la ce vei face tu însuți. Și dă-mi-l mie pe Amon, pare să simtă că ești îngrijorat.

Într-adevăr copilul nu-și găsea locul și se tot răsucea în brațele lui Peruggio. Acesta i-l întinse cu grijă Serafinei.

-De fapt ai dreptate, nu ar trebui să-mi pese de ce ar crede Ariana despre mine, sau Ulrich, sau oricine altcineva. Dar dacă va apuca să crească mare, Amon va socoti c-a avut un tată de nimic și asta mă doare cu adevărat.

Serafina fusese prevenită: deznădejdea cea mai neagră făcea casă bună cu fiii luminii, aceste ființe atât de perfecte încât vedeau măreția în oricine altcineva, cu excepția propriei persoane. Știa că iubirea era singura cale de a-și aduce soțul la sentimente mai bune față de sine însuși. Îl depuse cu grijă pe Amon în pătuț și-și cuprinse în brațe iubirea dintotdeauna.

-Poate că tu, dragul meu, porți grija blestemului înțelepților. Pe mine deocamdată mă interesează un singur lucru: am observat că, ori de câte ori e pomenit numele Arianei, puiul nostru devine agitat.

Peruggio își privi soția mirat, de parcă o vedea pentru prima oară. Părea că un văl cenușiu și opac îi căzuse de pe ochi.

-Ciudat. Am văzut asta din ziua în care l-ai născut, dar în fenomenala mea comoditate mintală, am refuzat să-mi pun întrebări, mulțumindu-mă să mă bucur de frumusețea copilului nostru. Adevărul a fost din prima clipă în fața ochilor mei, numai că n-am știut să-l văd – ca de obicei, am căutat departe ceea ce aveam în propria casă și dacă n-ai fi tu să-mi deschizi ochii, aș căuta în zadar până la capătul zilelor mele.

Serafina făcu o figură surprinsă.-Iartă-mă, nu înțeleg.

373

-Mediatorul nu minte și nici nu face promisiuni fără acoperire, reluă Peruggio. Ariana ți-a promis că se va reîntoarce, că ne va fi alături când vom avea mai multă nevoie de ea, că va fi mai frumoasă și o vei iubi mai mult decât înainte.

Serafina acceptă plecându-și fruntea. Amintirea sălii săpate în stânca și gheața Antarcticii, unde găsiseră racla de cleștar a Arianei, era încă prea dureroasă și prea vie.

-Ei bine, Ariana s-a întors. Spiritul ei luminos trăiește iarăși, într-un alt trup, dar asta e legea noastră. Și-a ținut promisiunea față de tine până în cele mai mici amănunte și-acum Ariana stă din nou în fața ta.

Serafina privi uimită în jur, dar în încăpere nu intrase nimeni. Nici o apariție imaterială, nici o jerbă de scântei sau o limbă de foc, nici o siluetă fantomatică venită din altă lume – erau în continuare doar ea, Peruggio și micul Amon.

-El? șopti Serafina cu glasul pierit. Dar cum poate fi…-E ceva greu de înțeles. De fapt oamenii nu înțeleg pentru că sunt

condamnați să uite de fiecare dată. Dar m-am întrebat cum de poți visa de două ori același lucru, în două moduri diferite. Prima oară ai privit visul prin ochii Arianei, pentru că Amon era încă în pântecul tău. A doua oară te-ai simțit ca un abur care plutește deasupra lumii și privește din afară, pentru că asta ai fost de fapt – un observator din lumea exterioară. Cere-i micuțului să te lase să-i citești mintea și vei rămâne surprinsă de amintirile pe care le vei găsi acolo.

-Nu pot să cred așa ceva! E prea de tot!-Nu este, decât cel mult pentru oameni. Și nu e nevoie să crezi,

încearcă să simți emoțiile lui Amon. De fapt știi că am dreptate. Știa. Își ridică pruncul din pătuț și-i privi ochii albaștri, adânci – ochii

ei, moștenirea Dumitreștilor încâ de pe vremea bunicii. Micul Amon îi surâse și-i susținu privirea cu calm.

-E imposibil, murmură Serafina. Ochii pruncului păreau un vârtej care o absorbea. Cădea în gol, într-un spațiu nedefinit, fără limite, iar în cădere trecea pe lângă persoane și imagini, unele cunoscute și familiare, altele nu. Revăzu propria nuntă, luna de miere și apariția neașteptată a Arianei pe un câmp cețos, în Peru, aproape de misterioasele linii de la Nazca. Imaginea se schimbă și în locul deșertului stâncos, arid, apăru peștera înghețată din Antarctica în care găsiseră pietrele cunoașterii și sicriul de cristal transparent al Arianei. „Toate astea le știu”, gândi Serafina. „E doar mintea mea surescitată cea care produce viziunile astea”. Dar cadrul se schimbă din nou și Serafina plonjă în necunoscut. Se afla într-o lume cu un cer diferit de cel al Pământului, cu o boltă albastră-verzuie și doi aștri pe firnamentul luminos al zilei. Ochii ei cuprindeau câmpii pe care creșteau flori stranii, orașe ridicate din pietre albe i se înfățișau privirii, dar mai ales întâlnea fii și fiice ale luminii, cu pielea lor ușor sclipitoare, cu ținuta mândră și ochii frumoși, având pecetea binecunoscută a cercului argintiu din jurul irisului. Căderea în gol încetini și Ariana apăru de nicăieri lângă ea.

„Bine ai venit, Serafina. Asta ar fi trebuit să fie lumea ta cândva, dacă…”

Îi vorbea în gândurile ei, așa cum făceau de obicei fiii luminii. „Dacă n-ar fi fost distrusă de inamicii voștri”, gândi Serafina.

374

„Da, dar am salvat Blestemul Înțelepților. El n-a încăput pe mâinile cui nu trebuie. Am evitat multă vărsare inutilă de sânge”.

”Sau doar ai amânat-o, Ariana””Nu. De astă dată chiar am izbândit în ceea ce mi-am propus. M-am

întors ca să-ți transmit secretul meu. Te vei bucura de viața lungă și fericită pe care eu n-am avut-o, dacă reușești să înțelegi un singur cuvânt”.

Dar nu spuse cuvântul. Serafina simțea din nou că amețește și este purtată de un vârtej în colțurile cele mai îndepărtate ale Universului. „Să se termine odată”, gândi ea. „Am amețit rău de tot”.

Și se termină. Era rezemată de pătuțul lui Amon și-și ținea pruncul în brațe. Copilul închise ochii și întrerupse contactul cu mintea Serafinei. Apoi, încetișor, buzele rozalii ale lui Amon se deschiseră și el rosti primul său cuvânt cu o claritate remarcabilă:

-Contaminate!Peruggio își îmbrățișă soția, zâmbind ușurat. -Cât pot fi de prost! Abia acum am înțeles, pietrele se comportă ca

niște ființe vii. Interacționează cu cei în stăpânirea cărora se află și le preiau gândurile. Haide să-l oprim pe Ulrich, înainte de-a o lăsa pe Giovanna fără acoperiș deasupra capului!

Cap. 38: HanulÎntre ciudatele desene de la Nazca și străvechiul oraș Cuzco se

întinde un podiș înalt și uscat, Altiplano, un loc destul de inospitalier pe care în timpul iernii australe turiștii nu se prea înghesuie să-l viziteze. Hangiul își frecă mâinile satisfăcut când văzu cele două mașini puternice de teren oprind în parcarea lui – mai rar așa chilipir! Hanul nu era cine știe ce, dar era singurul pe o rază de câțiva kilometri și oferea totuși un acoperiș decent călătorului ostenit. Din mașini coborâră șase persoane, trei bărbați și trei femei – ba nu, șapte, dacă era pusă la socoteală și mogâldeața din brațele uneia dintre tinere, care părea un copil de cel mult două luni. Grupul de vizitatori ceru trei camere. Când îi privi de aproape, hangiul recunoscu perechea cu copilul mic. Oamenii aceia mai fuseseră la el și în urmă cu doi ani, când un fenomen straniu apăruse pe boltă: o ceață compactă în câmp, dincolo de marginea satului și lumini colorate care dansau noaptea pe cer, deasupra așezării.

Acela fusese cu adevărat un an excepțional: ziariștii umpluseră hanul până la refuz, pentru că cineva răspândise vestea că farfurii zburătoare survolaseră locul. Nebunia a ținut câteva săptămâni, până când oamenii s-au convins că era vorba de un fenomen meteo mai neobișnuit, nimic mai mult. Dar oricum, săptămânile cu pricina îi burdușiseră frumușel hangiului buzunarele, așa că indiferent ce va fi fost fenomenul, el se bucurase să revadă ceața și luminile strani, reapărute brusc într-o noapte, cu o săptămână în urmă. Atât că acum bucuria îi era zadarnică – odată ce fenomenul fusese catalogat ca unul natural, nimeni nu se mai înghesui să vină să-l vadă.

Cei șase oaspeți erau, oricum, mai mult decât nimic, așa că hangiul își așternu pe față un zâmbet profesional peste aerul morocănos dintotdeauna și se grăbi să-i servească.

375

-Ați mai fost pe aici, îi spuse el perechii tinere cu copilul mic.Oamenilor le place să le spui că îți amintești de ei – asta le dă

imediat senzația că sunt importanți sau că le-ai reținut chipurile pentru că ar fi ei deosebiți sau ar avea ceva aparte. Dar tinerii aceia chiar erau deosebiți – frumusețea lor delicată nu se putea uita cu ușurință, iar acum se făcuseră parcă și mai frumoși.

-Ați fost aici în luna de miere, își aminti hangiul. Erați cu un jeep gri pe care fusese lipită o bandă adezivă cu inimioare roșii.

„Mii de draci”, gândi Serafina „și doar am smuls porcăria aia fără sens de pe mașină. Probabil mi-a scăpat o bucățică pe undeva și am călătorit prin toată America de Sud de parcă am fi avut tinichele și zurgălăi în spatele nostru. Ce obicei tâmpit!”

-Nu vă întreb cum vă înțelegeți, flecări hangiul în continuare. Asta se vede de la o poștă!

Arătă spre copilul din brațele femeii, dar se pare că străinii aceia sclifosiți nu agreau deloc o discuție despre treburile lor de familie, pentru că se îmbujorară amândoi, iar atmosfera deveni deodată glacială. Părea că un frig înțepător și o amenințate surdă și nevăzută coborâseră de nicăieri asupra hanului.

„Treaba lor”, gândi hangiul. „Am vrut să fiu doar comunicativ, dar de fapt nu mă interesează dacă în cei doi ani care au trecut de la nunta lor, au făcut un copil sau zece”

Cel de-al doilea bărbat, un tip extrem de palid, cu părul de un blond foarte deschis la culoare, scoase doar un fel de mârâit surd din fundul gâtului, dar tânărul îi puse o mână pe umăr și asta păru să-l liniștească instantaneu.

-Ulrich, dragul meu, nu este cazul să exagerezi.„Aha, Ulrich”. Deci al doilea tip era un german. „Oamenii ăștia sunt

mai reci de soiul lor și mai necomunicativi, să fiu cu băgare de seamă și să-mi țin comentariile pentru mine”.

Și blondul chiar era rece. Când hangiul îi dădu cheia camerei, mâna lui atinse din întâmplare degetele blondului. Erau înghețate bocnă, tari ca fierul și curentau mai rău ca un cablu electric prost izolat.

„Ăla trebuie să-și fi pierdut o mână și precis poartă o proteză”, își zise hangiul.

-Doriți și mic-dejun? întrebă el.-Noi bem doar cafea și suc de fructe de dimineață, răspunse

perechea cu copilul.-Eu nu mănânc nimic în zori, decretă blondul sumbru.În schimb, femeia care era cu el, o meridională oacheșă al cărei ten

contrasta izbitor cu paloarea bărbatului, se arătă dispusă să mănânce oricând, oricât și orice, iar siluta ei plinuță mărturisea că era o gurmandă fără leac. Ce-a de-a treia pereche voia și ea un mic dejun copios, iar ăștia doi erau cel mai ușor de citit: un cuplu de nord-americani liniștiți, de vârstă medie, format dintr-un bărbat distins, cu părul grizonat la tâmple și o femeie frumoasă, cu ochii verzi, cu vreo zece ani mai tânără decât el, firavă și cu mișcări stângace. Pe când își studia oaspeții, hangiul fu apucat din senin de o neobișnuită durere de cap, așa că le dădu cheile și isprăvi rapid cu formalitățile de cazare, fără să-i descoase așa cum îi era în obicei. După ce femeia cu ochii verzi dispăru din încăpere, urcând scara care ducea spre camerele de la etaj, hangiul

376

constată mulțumit că durerea de cap dispăruse. „Poate mi s-a părut că mă doare”, gândi el liniștindu-se.

Cele trei cupluri se instalară în camerele aflate sub acoperișul plat, nu prea mari și nici exagerat de luxoase. Apoi se auzi scârțâit de dușumele la etaj și hangiul deduse că perechile se adunau la tinerii cu copilul. Aceștia ceruseră de fapt un apartament, cu o cameră de zi spațioasă, dar în lipsă de așa ceva se mulțumiseră cu o încăpere mai mare decât celelalte, care pe lângă obișnuitele paturi duble de fier, dulapul cu oglindă și dușul ascuns după o perdea, mai dispunea și de o masă de lemn, mare și bătrânească, înconjurată de șase scaune dintre care nici unul nu semăna cu celălalt.

-Nu-l deranjăm pe Amon? întrebă Giovanna de cum își făcu apariția.-Câtuși de puțin! S-a obișnuit să doarmă în zgomot, dacă vrea să

doarmă. Dar ceva îmi spune că ar prefera să ne asculte discuția.Giovanna rămase perplexă.-Dar, Serafina, nu are decât două luni!-Încearcă să-i spui acest lucru, răspunse amuzată Serafina.

Probabil își va aminti brusc că la vârsta asta are o scuză bună să facă pipi pe tine, cu prima ocazie când îl vei mai lua în brațe.

Amber se așeză pe un scaun.-Hangiul e mama și tatăl bârfelor din zonă și adoră să tragă cu

urechea, constată ea.-Mulțumesc că l-ai citit, măcar știm cum stăm.Serafina și Peruggio luaseră loc în cele două capete ale mesei, ca

să se poată privi ochi în ochi, așa cum făceau de obicei când își vorbeau. John se așeză lângă Amber, iar Ulrich și Giovanna ocupară locurile libere. Ulrich se arătă săritor ca de obicei:

-Dacă nu vă place individul, mă ocup eu de el. Mâine hangiul va fi atât de slăbit că nu se va putea ridica din pat, necum să clevetească.

-Lasă-l în pace, îl liniști Peruggio. Deși trebuie să recunosc că mi-a plăcut cum l-ai speriat la recepție.

-Bine, să trecem la lucruri practice. Nu că mi-ar displace să hoinăresc cu voi prin lumea largă, dar totuși vreau să înțeleg de ce am fost convocați. Tonul lui John era ferm – dintre toți, el era singurul cu un serviciu stresant, care-i ocupa majoritatea timpului.

Peruggio își roti ochii peste adunare. Privirea lui luminoasă calma și mângâia, dar în același timp poruncea și era cu neputință să fie ignorat. Când voia să se uite la cineva, omul acela lăsa zadarnic ochii în jos – privirea Mediatorului îl sfredelea trecându-i și prin ceafă.

-Nu era prudent nici să vă scriu, nici să vă telefonez, explică el cu o voce domoală, zădărnicind orice plan al hangului de a-și ciuli urechile. E a treia oară că se lasă ceața peste Altiplano, un podiș destul de secetos ca acest fenomen să nu aibă nici o explicație. Și nici luminile colorate care dansează deasupra așezării, noapte de noapte. În precedentele ocazii când s-a întâmplat același lucru, a fost vorba de venirea aliaților noștri care folosesc iluzia de ceață ca să-și mascheze prezența în fața oamenilor. E o măsură de prevedere în plus, pe lângă faptul că iau înfățișare umană. Alianța a fost constituită înainte de apariția omenirii, la inițiativa strămoșilor mei. Din ea poate face parte orice civilizație, din orice colț al universului, atât timp cât

377

respectă câteva principii elementare de conviețuire pașnică și bună înțelegere cu toate făpturile raționale și conștiente.

Amber se foi nervoasă pe scaun și lui Peruggio nu-i scăpă mișcarea. Se întoarse spre ea și o privi liniștit.

-Știu ce gândești. Ai văzut în copilărie o farfurie zburătoare și niște străini cu înfățișare diferită de cea umană, care ți-au făcut mult rău ție și familiei tale. Dar eu n-am vorbit decât de Alianță, iar universul e populat de un număr uriaș de civilizații care nu fac parte din ea. Nici una dintre acele entități străine nu trebuie să se supună legilor ospitalității care guvernează Alianța.

-Da? Și care sunt aceste legi?-Nu sunt decât două, de un bun-simț elementar, continuă Peruggio.

Prima este să răspunzi bunăvoinței cu bunăvoință: orice făptură cu rațiune și conștiință va fi primită prietenos în oricare dintre lumile Alianței. Iar ea, la rândul ei, va lua o înfățișare cât mai asemănătoare gazdelor sale. Asta se poate face fie printr-o transformare fizică propriu-zisă, fie prin iluzie optică, metoda are mai puțină importanță.

-Camuflaj în vederea spionării unei alte civilizații, se grăbi John să concluzioneze.

-Nu judeca atât de sever. Gândește-te că fiecare cultură are o altă definiție a frumosului și a urâtului, iar ființele inteligente răspândite prin Univers pot lua forme foarte diferite una de alta. Este considerat politicos să arăți ca cei în mijlocul cărora ai venit, chiar dacă spui de la început că ești un alt soi de ființă. De altfel cele mai multe civilizații avansate își citesc gândurile și vor percepe imediat un tipar mintal străin.

Asta îi făcu să tacă pentru o vreme. Cuvintele lui Perugio sunau atât de straniu în camera mică și impersonală, mobilată ca la 1900 și dotată cu un televizor vechi, cu tub cinescop, încât trebuiau cântărite îndelung.

-Bun. Și a doua lege? întrebă Amber într-un târziu.-Se referă la interdicția de a folosi ființe conștiente și raționale

pentru orice tip de experiențe, fără acordul lor dat de bunăvoie.Amber schimbă fețe-fețe. John îi luă o mână în mâinile lui și o

strânse cu putere. Peruggio privi chipul fetei cu ochii lui mari.-Ai ghicit, Amber, ceea ce ți s-a întâmplat ție și familiei tale

contravine oricărei legi a moralei și bunului-simț. De fapt de asta sunteți aici: străinii din Casiopeea își vor primi piatra verde, dar nu fără un preț. Vor trebui să jure că vor înceta orice răpiri de oameni și experiențe asupra umanității, iar jurământul lor va trebui să fie întărit în fața fiecărei specii conștiente care populează Pământul. În mod sigur, ceața și luminile vestesc că sunt așteptat și m-am gândit să merg la aceasta adunare împreună cu un om – John și un vampir – Ulrich.

John își ridică privirea, înțelegând pentru ce fusese chemat.-Dar ce valoare are un astfel de jurământ? Îl vor respecta, oare?

întrebă el.-Un jurământ făcut în fața Mediatorului obligă toată Alianța să

vegheze la respectarea lui, răspunse Peruggio.Ajunsese cu greu la acest deznodământ, punându-și nenumărate

întrebări, doi ani la rând. Ar fi putut să nu se amestece în problema tablelor de smarald – era liber să plece oriunde, să ia viața de la începu în orice colț al universului. Dar petrecuse destui ani pe Pământ, ca om, ca să înțeleagă

378

durerea resimțită de oameni la pierderea cuiva drag. O clipă, atunci când și el și Serafina deveniseră fii ai luminii, posibilitatea unei alegeri se ivise clară în fața lui Peruggio. Cei strălucitori își abandonau fără prea multe remușcări corpurile fizice, spre a-și elibera spiritul veșnic de îngrădirile materiei. Peruggio se gândise că ar putea rătăci împreună cu Serafina până vor fi găsit o lume nouă, unde să se reincarneze și să trăiască o nouă viață, încercând să refacă societatea perfectă a fiilor luminii. Pe Pământ îi aștepta o existență plină de constrângeri, în care urmau să-și ascundă mereu adevărata natură și însușirile excepționale. Păruse, pentru o clipă, o alegere ușoară. Apoi în minte îi răsări chipul Lucreziei, mama lui umană, figura lui Iustin Dumitrescu și a bunicii Serafinei, cu înțelepciunea ei străveche. Pentru ei și pentru toți prietenii – Ulrich, Giovanna, John, foștii colegi de la institut, nu exista decât un singur cuvânt care să le descrie plecarea: moarte. Pământenii nu cunoșteau un alt termen prin care să numească despărțirea de cineva drag, o despărțire definitivă, pentru că sufletele omenești nu păstrau amintirea vieților trecute. Toți acești oameni urmau să-i jelească pe Serafna și Peruggio, fără să înțeleagă că ei hotărâseră să-și abandoneze doar făptura materială. Urmau să le vadă corpurile pierind într-o mare de raze de lumină strălucitoare, să le construiască morminte simbolice pentru trupurile inexistente și să umple acele morminte cu flori care, ca toate florile oamenilor, se vor usca și se vor ofili.

Apoi, când Peruggio mai stătea încă în cumpănă, Serafina rămase însărcinată. Nici unul din ei n-ar fi suportat să privească trupul neînsuflețit al copilașului, mai ales după ce Ariana le descrisese tristețea unei existențe lipsite de suport fizic. „Mi-e dor de mângâieri”, zisese ea. Și-apoi se reincarnase în micul Amon, gata să ia de la început lupta cu greutățile vieții, iar asta îi convinsese să rămână pe Pământ, împreună cu oamenii. „Orice aș face”, gândise Peruggio, „mereu sunt nevoit să aleg calea cea mai grea”. „Calea Mediatorului”, adăugase gândul copilului.

Dar asemenea hotărâri nu fuseseră discutate niciodată cu nimeni – erau căile viitorului pe care fiecare și-l făurește după placul inimii. Serafina în optimismul ei dintotdeauna, doar zâmbise și adăugase că atât timp cât rămâneau împreună, nu exista o cale grea prin viață, ci doar „un mod de a trăi palpitant”, după cum se exprimase ea. Peruggio renunțase să plece și să-și făurească propria lume – ca de fiecare dată, alesese să apere Pământul, bizuindu-se pe intuiția Serafinei care găsi alegerea mai mult decât potrivită. Iar acum în locul liniștii și al călătoriei printre stele, se aflau amândoi în fața unui posibil război dezastruos, iar el trebuia să insufle credința că totul va fi bine celor trei oamen din fața lui. Însă aceștia nu găseau altceva mai bun de făcut, decât să se certe!

Peruggio fu readus din lumea gândurilor lui de glasul Giovannei, care devenise arțăgoasă. Din câte-și dădea el seama, se contrazicea cu Serafina, deși nimeni nu știa prea bine cum se ajunsese până aici.

-Și tu ești de acord cu asta? Iarăși? Te credeam un alt soi de femeie! Îți dai seama cine se va întâlni cu cei din afara Pământului? Soțul tău, iubitul meu și prietenul lui Amber! Extratereștri vor crede că lumea e locuită numai de bărbați! Noi de ce să nu fim reprezentate? Ne abandonează aici, la cratiță și la copii, în timp ce ei se duc să poarte tratative cu ființe din alte lumi! Zău, Serafina, nu ești mai bună decât bietele femei care merg cu capul plecat, îmbrăcate în negru, la trei pași în urma soțului!

379

Serafina râdea. Se pare că furia bruscă a Giovannei nu făcea decât s-o înveselească.

-Dragă Giovanna, de astă dată ești pe lângă subiect. E vorba că fiecare specie rațională de pe pământ trebuie reprezentată de cineva. Peruggio nu e doar un fiu al luminii, ci este Mediatorul, gazda și garantul corectitudinii tratativelor, ca să zic așa. Ulrich e singurul vampir dintre noi, iar John reprezintă autoritatea umană. E unicul funcționar al vreunui guvern și extratereștrii sunt domeniul lui de activitate. Dar dacă tu crezi că vei rămâne la cratiță, te înșeli amarnic, Avem și noi, fiecare, câte o misiune, care nu e cu nimic mai ușoară decât a băieților.

Giovanna făcu ochii mari. Știa că Serafina nu spunea decât adevărul.

-Zău? Ce misiune?-Amber ne va ajuta cu cititul minții. Oamenii din zonă nu trebuie să

bănuiască nimic, așa că ea ne va atrage atenția la cel mai mic semn de neliniște al comunității locale. Cei din Casiopeea nu fac parte din Alianță și s-ar putea să nu le pese de aparențe și de păstrarea secretului. Iar în cazul că se vor petrece lucruri stranii în jurul satului, tu, dragă Giovanna, ca o demnă laureată cu un Nobel la chimie acum câțiva ani, vei avea pregătită câte o explicație perfect logică și credibilă pentru orice bizarerie. Totul va fi cauzat de fenomene meteorologice sau de halucinații colective, cum ți-e voia. Dar va trebui să reacționezi al naibii de repede, cu încredere în tine și cu o doză bună de tupeu.

-Iubito, asta ți se potrivește, rânji Ulrich.-Iar eu, adăugă Serafina, pot să țin legătura cu grupul băieților și să

aflu în orice moment ce se petrece, pentru că mintea mea penetrează orice ecran de ceață sau iluzie creată în mod voit, iar modul în care gândesc și în care comunic cu soțul meu este impenetrabil pentru orice vietate din afară.

-V-ați gândit mult până le-ați potrivit pe toate? făcu Giovanna.-Da, ne-a luat ceva timp, recunoscu Serafina zâmbind. Dar nimic nu

s-ar putut face dacă nu ne-ar fi deschis Amon ochii.-Amon? El ce rol are în povestea asta?-Aș zice că rolul principal. Pruncul se agită și Serafina îl luă plină de

tandrețe în brațe. Ați uitat că din cauza sarcinii mele am fost nevoiți să plecăm în Antarctica? Iar acolo am găsit tablele.

-Deci ai de gând să le dăruiești celor din constelația Casiopeea, concluzionă John. Peruggio, hotărârea ta e irevocabilă? N-ar fi mai bine ca pietrele cunoașterii să rămână pe Pământ?

-Au zăcut aici zeci, poate sute de mii sau chiar milioane de ani, răspunse Peruggio. Dacă omenirea nu le-a căutat, înseamnă că nu este încă pregătită pentru ele. Tu însuți ai spus că posesorul lor ar avea puterea să distrugă întreaga planetă, deci este cel mai potrivit să le lăsăm să plece. Nu te îngrijora, pietrele s-au întors mereu la fiii luminii și se vor întoarce din nou pe Pământ, atunci când oamenii vor ști să le folosească puterea. Și-apoi, Ulrich ți-o poate confirma, Mediatorul, când face daruri, cere de obicei o promisiune în schimb. E bine să te gândești la asta, pentru că n-am intenția să renunț la acest obicei. E vremea ca poveștilor cu oameni răpiți și chinuiți de extratereștri să li se pună capăt, nu crezi?

John nu putea fi decât de acord.

380

Serafina îl întinse din nou pe Amon în pat și-și privi soțul cu ochii ei senini, albaștri ca două lacuri adânci de munte.

-Da, iubito, ai dreptate. E vremea să mergem la culcare cu toții. Mâine va fi o zi lungă și grea, trebuie să fim odihniți.

Ulrich și Giovanna, John și Amber ieșiră scuzându-se din camera Serafinei și a lui Peruggio. Pentru că Amon nu plângea și nu-și făcea simțită prezența pretinzând mereu atențe, uitaseră cu toții că un copil mic însemna, înainte de toate, multă liniște, somn și odihnă. Iar Peruggio le-o reamintise fără echivoc, scoțându-i politicos pe ușă afară.

Rămaseră singuri în încăperea devenită brusc tăcută. Serafina se lăsă pe un scaun, gânditoare.

-Știi, dragul meu, mă întreb cum e viața lui Amon. Adică, să redevii copil după ce ai trecut prin toate grozăveniile din existența Arianei și să nu poți uita nimic din ce ți s-a întâmplat. Nu e cumplit?

-Materia are tendința naturală să se extindă, cotropind teritoriile spiritului, răspunse Peruggio. Asta e legea vieții, legea entropiei. Pe măsură ce se va afunda tot mai mult în trăirile noii sale vieți, Amon va începe să uite ce și cine a fost înainte. Spre deosebire de copiii oamenilor, experiențele Arianei vor fi mereu prezente într-un colț al memoriei lui dar, cu încetul, va învăța să se separe de ele. De fapt copiii oamenilor pățesc același lucru, dar în cazul lor uitarea e adâncă și definitivă. Crezi că ar ști să spună povești cu zâne, dacă nu și-ar aminti de ele din existența lor pur spirituală?

-Uneori aș mai vrea să văd o zână, așa cum le-am zărit în Bretania, lângă lacul lor, visă Serafina.

-Chiar așa? Eu tocmai văd una. Peruggio își ridică soția, ducând-o în brațe până în fața oglinzii mari lipite de dulap. Uite-o, nu e frumoasă?

Era, desigur, frumoasă – avea aceea frumusețe fără cusur a fiicelor luminii, plus pistruii din existența ei de om, care-i dădeau un aer poznaș.Dar Peruggio se aplecă și-i șopti la ureche:

-Atât că mâine nu vei fi o zână, orice femeie drăguță este una. Ci vei fi soția Mediatorului, cea mai puternică și mai temută zeitate din câte au zămislit vreodată legendele tuturor lumilor locuite, luate la un loc. Ți-e teamă?

-Nu, răspunse liniștită Serafina. După o vreme, te obișnuiești cu orice. Dar țin să-ți amintesc că Amon are nevoie de mult soare, iar aici, în emisfera sudică, e iarnă. Aşa că, de îndată ce ne vom fi isprăvit treburile în locul acesta, îmi vreau croaziera în Caraibe pe care mi-o tot promiţi de ceva vreme.

Peruggio nu zise nimic – doar surâse şi o ţinu în braţe, strâns lipită de el. În nebunia generală, ca de obicei, Serafina nu vedea decât partea plină a paharului.

Zorile se iviră cenușii – prin ceața deasă nu se zărea pic de soare. De cum se lumină de ziuă, oaspeții hanului coborâră în restaurant pentru micul dejun, spre exasperarea hangiului care ar fi preferat să aibă de-a face cu persoane mai puțin matinale. Dar nu zise nimic, ci se pregăti să pornească o cafetieră aflată într-un colț al localului, iar în scurt timp aroma cafelei se răspândi în toată clădirea. Cerură cinci cafele – numai blondul, după cum

381

spusese în ajun, nu bea și nu mânca nimic. Din conversația de la masă, hangiul trase concluzia că se alesese cu niște mușterii cărora le lipsea o doagă – ce om normal ar plănui să plece pe o vreme ca aceea peste câmp, în afara oricărui drum umblat, ca să vadă ce? Un peisaj inundat de pâcla aceea lăptoasă care stăruia de zile în șir deasupra așezării, de parcă ar fi fost lipită de ea? În fine, asta era treaba lor – banii nebunilor sunt la fel de folositori ca ai celorlalți oameni și nimeni nu-i împiedică să și-i arunce pe cele mai incredibile prostii. Așa că hangiul urmări cu gura căscată cele trei cupluri ieșind în parcare, unde bărbații și femeia cu pruncul în brațe urcară într-una din mașini.

-Pleci și tu cu ei? întrebă Giovanna.-Dragă, femeile șofează mult mai atent decât bărbații, răspunse

Serafina cu un zâmbet larg. Trebuie ca cineva să aibă grijă de ei până vor ajunge la limita zidului de ceață. Voi rămâne în zonă, așa că a doua mașină vă stă la dispoziție toată ziua. Poți s-o iei pe Amber și să explorați împreună ținutul, deși se pare că de aici și până la Cuzco nu e nimic remarcabil de văzut.

Giovanna se despărți de Ulrich zâmbitoare, în timp ce lui Amber, care-l săruta pe John, i se săpaseră cute de îngrijorare în pielea albă a frunții.

-Ție ți-e ușor, îi șopti ea Giovannei. Vampirii sunt niște făpturi foarte rezistente. Dar John al meu…

-Lasă asta! Riscuri există pentru fiecare, tu încearcă să-l faci pe hangiu să repete ca un papagal tot ce vrem noi ca oamenii să creadă.

Amber își flutură mâna.-Floare la ureche! Crede-mă, individul nu e un geniu, nici un model

de perspicacitate. Altceva?Giovanna nu avea un răspuns pregătit. Privea doar, dusă pe

gânduri, mașina de teren a băieților, cu Serafina la volan, pierzându-se în ceață.

-Păi, de acum nu avem decât să ne plictisim așteptând, zise ea. Și să ne facem griji.

Dar Amber zărise nasul hangiului lipit de unul din geamurile de la parter. Când se văzu privit, acesta coborî încet perdeaua.

-Ai grijă! Nu cred că ne vom plictisi, nesuferitul de acolo – Amber arătă cu capul spre han – abia așteaptă să ne ia în primire ca să ne descoase. Moare de curiozitate să știe unde au plecat ceilalți și de ce ne-au lăsat pe noi în urmă. Asta e, eu ți-am spus ce gândește, acum tu trebuie să inventezi un răspuns la întrebările lui.

Giovanna privi roată în jurul ei. Peste satul încă adormit, ceața se înstăpânise acoperind casele și șoseaua. Peisajul de iarnă, atât cât se vedea în fața lor, părea tern și lipsit de culoare.

-Plecăm și noi, zise ea hotărâtă. Măcar atât am învățat la Sasca, să șofez pe cele mai nesuferite drumuri. Trebuie să se poată ieși cumva din fundătura asta!

-Ai de gând s-o iei peste câmp? Să-i urmărim?-Nu, n-am înnebunit. Atât știu măcar după anii petrecuți cu un

vampir, că dacă vreau să-mi păzesc pielea, cel mai bine e să nu-i ies din vorbă. Dar Cuzco nu e exagerat de departe, cel puțin vreau să cred asta.

382

Peruggio ședea pe locul de lângă șofer, iar John și Ulrich pe bancheta din spate. Înaintau în tăcere pe terenul ușor vălurit, fiecare adâncit în propriile gânduri. Despre vampir, Peruggio n-ar fi putut spune ce gândea, dar John era sigur dezamăgit. Se uita la aparatul de fotografiat agățat fără folos de gât: aflase că nu va vedea nimic spectaculos, că creaturile de dincolo de zidul de ceață vor avea aparența unor oameni extrem de banali și asta îi punea probleme serioase. Destui politicieni acuzau agenția lui de lipsă de rezultate și cereau încetarea finanțării acesteia. Peruggio nu putea fi dat în vileag și nici Serafina – erau prietenii lui, iar Serafina chiar îi spusese odată că, din moment ce agenția cerceta inteligențele extraterestre, John se putea lăuda oricui cu acești prieteni. Și ea și soțul ei erau pământeni cu acte în regulă! Orice șansă de a furniza șefilor fotografii cu umanoizi ciudați – micii omuleți verzi cu antene pe cap, cum îi numea literatura de mâna a șaptea – se dusese pe apa sâmbetei și John nu era deloc fericit din cauza asta.

Peruggio părea liniștit și sigur de sine, un motiv ca Ulrich să se enerveze. Dăduse peste o situație în care nu el avea controlul și forța lui fizică fenomenală nu-i era de nici un folos. În plus, zâmbetul subțire al lui Peruggio spunea că tânărul cocea ceva în minte, un lucru pe care însă nu părea dispus să-l împărtășească tovarășilor lui de drum.

După câțiva kilometri parcurși în plin câmp, mașina opri pe culmea unui val de pământ mare cât o movilă, dincolo de care ceața devenise atât de compactă încât era imposibil de ghicit ce se afla: un teren neted, un munte sau o prăpastie fără fund. Șofatul devenise riscant și orientarea imposibilă. Serafina opri motorul.

-Până aici ați plătit, băieți, de aici veți merge pe jos.-De ce oare? bombăni Ulrich. În valea aia lină se poate coborî fără

probleme și tipii care s-au adunat pe fundul ei se vor da frumușel la o parte când ne vor vedea apărând motorizați.

John făcu ochii mari.-Unde vezi tu o vale și niște oameni? Pâcla asta e albă ca laptele și

mai compactă decât un zid de beton.-Nu e nici o pâclă, îl contrazise Ulrich. Cască doar ochii și vei vedea

ce văd eu.Peruggio tresări surprins.-Ah, da, uitasem. Iluziile induse în creierul unei ființe vii nu au nici un

efect asupra vampirilor. Ulrich, hai cu noi – toată lumea în afară de tine vede un zid de ceață înaintea noastră. Dar lăsați-mă să-mi iau rămas-bun de la Serafina.

John se îndepărtă după ce, oftând din greu, își scosese revolverul din buzunarul hainei și-l lăsase la bodul mașinii. Situația nu-i convenea deloc, dar Peruggio insistase ca el să facă astfel, motivând că străinii aveau metode subtile de a detecta orice formă de armament și că oricum micul revolver nu-i va fi de nici un folos. Între timp, Ulrich dispăruse în ceață, numai el știa unde, profitând de faptul că nimeni nu-i putea simți prezența.

-E la doi pași și se holbează la noi, poți fi sigur de asta, zise râzând Serafina. Dar să nu-ți pese!

Și chiar nu-i păsa! Peruggio îl luă în brațe pe micul Amon, mângâindu-l drăgăstos pe creștet.

383

-Te iubesc, băiatul tatii! Îți mulțumesc pentru tot, pentru că exiști, pentru că ne întregești viața și – nu în ultimul rând – pentru ajutorul pe care ni l-ai dat cu Blestemul Înțelepților. Pruncul își privi tatăl cu ochii lui mari și serioși – o privire matură, de om preocupat. Vom scăpa în curând de acel blestem, continuă Peruggio cu buzele la urechea mititelului, iar tu te vei elibera de povara secretului pe care îl porți cu tine din noaptea timpului. Fă-mă să fiu mândru, fiule – atât de multe depind acum de tine!

Amon zâmbi, făcând gropițe în obrăjorii lui rozalii și gângurind ceva neinteligibil. Peruggio îl așeză în coșul pe care-l ocupa de obicei, pe bancheta mașinii.

-Pleacă liniștit dinspre partea noastră, zise Serafina. Noi ne vom descurca. Dacă mă sperie ceva, sunt numai însoțitorii tăi: John, care a auzit de mii de ori cât e de rău să te răpească extratereștri și nu are nici un motiv să-i iubească și Ulrich, care în virtutea naturii sale e un bătăuș nesocotit și agresiv. Nu va fi ușor să-i stăpânești, iar o mișcare greșită poate să strice totul.

-Știu asta, dar îi pot controla pe amândoi, răspunse Peruggio.Serafina îl simțea liniștit și ferm. Întinse brațele spre el și le încolăci

în jurul umerilor lui, trăgându-l aproape. Peruggio strânse în mâini talia subțire a Serafinei și uitară cu totul, în dulceața sărutului, de lumea înconjurătoare.

-Ulrich va spune iarăși că sărută mai bine decât mine, murmură Peruggio desprinzându-se.

-Da? Lasă-l să fiarbă un pic în sinea lui, acum e momentul s-o faci. Știi cât e de curios și cât de mult așteaptă să afle ce se va întâmpla! Nu-i spune nimic dinainte!

Peruggio surâse.-Așa voi face. Oricum, sunt nevoit să-mi țin gura închisă de răul lui

John, a cărui minte ar putea fi citită. Și-apoi nici eu nu pot decât presupune unele lucruri – noi plecăm de la ipoteza că străinii din Casiopeea nu vor avea încredere în Alianță și vor veni ei înșiși să ia tablele, dar nu e deloc sigur că așa vor face.

-Eu sunt pregătită, orice ar fi. Ajunge doar să mă chemi, răspunse Serafina. Dar acum nu-i lăsa să aștepte, că John explodează și Ulrich îl va mânca. Ia tablele și du-te!

Cotrobăi după o sacoșă mare, aflată pe podeaua mașinii, din care scoase cele trei table verzi de cristal, gravate cu litere aurii, strălucitoare în prelucrarea lor perfectă. Fuseseră învelite în țesătura prețioasă, ușoară ca un văl, în care le găsise Serafina, în peștera din Antarctica.

-Ia asta, vei avea nevoie! Peruggio îi dădu înapoi țesătura și luă tablele din mâinile Serafinei. O mai sărută odată, fugar, pe obraz, mângâie fruntea lui Amon și se îndreptă spre zidul compact de ceață, urmat îndeaproape de John Smith.

384

Cap.39: AlianțaJohn era derutat. Singurul lui reper rămăsese pământul pe care

pășea, în rest ceața înghițise tot orizontul. Nu se puteau ghici forme de relief, nu exista cărare, până și pietrele care se iveau pe alocuri pe solul arid păreau identice. Mâna lui Peruggio o ținea ferm pe a lui și ăsta era singurul lucru cert. Dacă i-ar fi dat drumul, s-ar fi învârtit pe loc în ceață, până la capătul zilelor lui. Peruggio părea însă extrem de sigur de locul în care se aflau.

-Tu vezi ceva, sau cum naiba faci ca să înaintăm?-Ochii mei sunt la fel de orbi ca ai tăi. Dar văd cu ochii minții. La

vreo sută de pași, drept în fața noastră, simt tiparul mintal al unor ființe vii, raționale dar non-umane.

-Și Ulrich? El unde e?Peruggio ridică din umeri.-Treaba lui, dacă n-a vrut să ne aștepte! Sper numai că n-a dat

buzna peste oaspeții Pământului, cu firea lui impulsivă.-Uneori parcă are maniere de pitecantrop, zise John fără

convingere, mai mult ca să-și audă glasul și să prelungească discuția. Sunetul vocii venea de undeva, dintr-o direcție certă, sesizabilă.

Trecură pe lângă un bolovan mai mare decât cei de dinainte. „Măcar sunt sigur că n-am mai fost pe aici”, gândi John. Când ajunseră în dreptul bolovanului, o siluetă se ridică neauzită din spatele pietrei.

-Despre manierele mele vorbeai, scumpete? Vocea lui Ulrich era sarcastică, dar John trecu peste asta. Îl bucura prezența vampirului mai mult decît ar fi fost dispus să recunoască. În afara faptului că nu-i transpirau nici mâinile, nici fața, blondul suferea la fel de mult ca el însuși, fiind la fel de dezorientat.

De astă dată Peruggio era cel care părea imun la emoții. Trăsăturile lui perfecte nu trădau nici un pic de neliniște și pe buze i se așternu un zâmbet larg.

-Nu uitați, ei fac cu toții parte din alianță și sunt prietenii noștri. Oare e normal să fii încruntat când mergi să-ți vezi prietenii? Luați-o ușor, băieți și totul va fi în ordine.

Cum dracu’ s-o ia ușor? Ulrich era de aceeași părere cu John, pentru că mârâi arătându-și dinții. În timpul zilei nu-și putea scoate colții și probabil se simțea tot atât de dezarmat ca John fără revolver.

Toate lucrurile se termină odată – chiar și drumul acela nesfârșit trebuia să aibă un capăt. Din senin, cețurile se dădură la o parte, iar cei trei poposiră pe un teren pustiu, de fapt fundul unei văi puțin adânci unde erau așteptați de zece personaje tăcute, care formaseră un cerc, stând la o distanță circumspectă unul de celălalt. Cei zece aveau trăsături umane, majoritatea chiar banale, dar totuși ar fi reușit să atragă toate privirile chiar și într-un loc aglomerat. Erau cel mai ciudat talmeș-balmeș de bărbați și femei, de toate rasele, cu pielea de la alb-strălucitor la negru ca abanosul, iar îmbrăcămintea lor sporea impresia de dezordine generală. Oamenii aceia străini amestecaseră de-a valma piese din portul tuturor popoarelor, haine contemporane cu unele din garderoba secolelor trecute, cât despre armonia culorilor, ar fi stârnit invidia oricărui papagal. John își stăpâni cu greu râsul. De

385

ce în toate filmele cu extratereștri aceștia păreau, dacă nu fioroși, cel puțin respectabili?

-Amici noștri nu consideră studiul vestimentației umane un subiect demn de interesul lor, murmură Peruggio. Uneori tind să le dau dreptate.

John nu putu decât să arunce o ocheadă chipului impenetrabil al vampirului. Ar fi dat orice să știe ce ravagii face în mintea filfizonului, mereu îmbrăcat după ultimele canoane ale modei, imaginea adunării pestrițe care se ivise înaintea lor. Peruggio înaintă cu pași ușori în direcția celor zece și schiță salutul universal: își duse o mână la frunte și apoi la inimă. John se grăbi să-l copieze, în timp ce Ulrich își atinse doar, discret, fruntea. Cei zece se grăbiră să răspundă cu aceleași gesturi, înclinându-și adânc capetele, în semn de respect, în fața Mediatorului. Când cei zece își duseră mâinile la frunte, John tresări. Văzu că unul dintre mesagerii cosmici avea câte șase degete la fiecare mână. Tocmai spre acesta se grăbi Peruggio, iar când ajunse în fața lui, îl cuprinse în brațe.

-Inima mea se bucură să te știe aproape, frate.-Bucuria este a mea, iar onoarea pe care mi-o face Mediatorul o voi

povesti tuturor celor de un neam cu mine.Vocea care formulase răspunsul vorbea o engleză literară, dar avea

sunetul metalic al unui dispozitiv electronic. Peruggio îi explicase lui John că, dată fiind prezența oamenilor care nu puteau citi mintea altcuiva, străinii vor folosi sintetizatoare vocale. Acestea le traduceau gândurile în cuvinte.

-În cei doi ani tereștri care au trecut de la întâlnirea noastră, Mediatorul și-a îndeplinit cu bine înalta misiune, vorbi cu respect omul cu șase degete, arătând spre tablele de cristal verde pe care Peruggio le pusese în brațele lui John, ca el să aibă mâinile libere. Eram convins că nu vei da greș - ești un fiu al păcii, înainte de a fi o creatură alcătuită din lumină.

Peruggo îi mulțumi plecându-și fruntea.-Ce știți de străinii din Casiopeea? Vor veni ei înșiși să ia pietrele?-Desigur, zise bărbatul cu șase degete, fără nici o urmă de îndoială.Peruggio zâmbi.-Asta e bine, pentru că am de gând să-i pun să rostească un

jurământ, în fața tuturor speciilor conștiente de pe Pământ. Trebuie să mă asigur că vor abandona orice intenție dușmănoasă față de noi.

Cele zece siluete care formau cercul aveau fie mantii fumurii, în culoarea ceții, fie desagi mari. Acum fiecare scoase din desagă sau de sub mantie câte o piatră banală, asemănătoare cu cele care se vedeau cu nemiluita pe fundul văii. Fiecare își puse piatra dinainte și se dădu cu câțiva pași mai în spate.

-Vă mulțumesc, tuturor celor care ați salvat și ați transmis din generație în generație câte o bucată din masa de cristal a Alianței. Lumea strămoșilor mei n-a pierit, ea trăiește prin aceste pietre care poartă peste timp mesajul nostru de pace. E vremea să ne așezăm din nou la masa de cristal.

Pe John, cuvintele lui Peruggio îl uimiră peste măsură. Unde vedea el oare o masă de cristal, acolo unde nu erau decât zece bolovani cenușii, care se confundau cu pământul arid al deșertului? Dar lui Peruggio nu păru să-i pese. Aduse mai aproape de centrul cercului fiecare bolovan, delimitând astfel un cerc mai mic, în interiorul celui pe conturul căruia zece umbre nemișcate contemplau în tăcere straniul ritual. Apoi mâna tânărului se

386

îndreptă spre pietre și din vârfurile degetelor îi țâșni o lumină strălucitoare și flăcări albastre, înalte de un stat de om. Lumina și căldura focului sudară pietrele între ele, făcând să apară în fața ochilor uimiți ai lui John o superbă masă rotundă, dintr-un material transparent, neted și lucios care reflecta soarele palid al iernii mai bine decât orice oglindă. „E diamant pur”, își zise John și rămase împietrit de mirare. În mijlocul mesei era un basorelief straniu, reprezentînd o clepsidră peste care se suprapuneau niște semne artistic gravate.

-Este semnul Mediatorului, șopti Peruggio răsucindu-se spre John.Masa levita deasupra pământului și la fel făcură unii dintre cei care

luară loc în jurul ei. A lua loc era aici o expresie deplasată – nu existau scaune, dar cei zece fie se așezară de-a dreptul pe solul pietros, fie pluteau cu picioarele trase turcește sub ei, în dreptul mesei.

Peruggio așeză cele trei table rectangulare, din cristal verde, strălucitor, în mijlocul mesei, peste ceea ce spusese că e semnul Mediatorului. Din adunare se auzi un murmur aprobator și o voce sintetică, alta decât cea pe care o auziseră până atunci, vorbi în numele celorlalți:

-Deci acestea sunt pietrele cunoașterii! Legendele noastre străvechi le descriu în detaliu, dar nimeni n-a crezut până acum că ele există cu adevărat.

-Orice legendă are un sâmbure de adevăr, zise o femeie. Ceea ce e de mirare este că au putut fi recuperate, după milenii în care nimeni n-a mai auzit nimic despre ele.

-Noi nu contestăm hotărârea celui preaînțelept, se făcu auzită o a treia voce. Dacă dorește să le dăruiască celor din Casiopeea, înseamnă că așa e bine. Doar că nu-i înțelegem decizia.

„Aha, cel preaînțelept e Peruggio”, gândi John. „Păi, de data asta nu este înțelept deloc”. Nu văzuse cine a vorbit mai înainte, dar personajul îi deveni simpatic pe dată – dăduse glas propriilor lui temeri.

Vocea cristalină a lui Peruggio se auzi plutind peste adunare, iar ei își plecară capetele cu toții, ascultând plini de respect.

-Să le dăm ceea ce cer este cea mai bună soluție. Voi înșivă, la ultima noastră întâlnire, ați spus că suntem amenințați cu războiul dacă nu predăm piatra cunoașterii. Sau sunteți gata să înfruntați distrugerea lumilor voastre de dragul acestor table?

Nu se auzi decât un murmur. Într-un târziu, omul cu șase degete vorbi:

-Împreună suntem puternici. Ne dorim pacea cu toții, dar dacă nu avem o altă alegere, le putem ține piept.

-Dar avem o altă soluție, răspunse calm Peruggio.-Ceea ce le dăruiești este o armă, să mă scuze cel preaînțelept că

vorbesc astfel.-Știu. Privirile senine ale lui Peruggio trecură pe rând de la unul la

celălalt și John se înfioră. Știa că ochii fiilor luminii erau capabili să aducă moartea, iar ochii Mediatorului… V-am citit pe toți, reluă Peruggio. Pe buzele voastre e războiul, dar în sufletele voastre sălășuiește teama. N-are rost să negați, e firesc și ar fi rău să fie altfel, pentru că n-ar însemna decât că nu vă pasă de cei care v-au trimis încoace ca să-i reprezentați la masa de cristal. Planul meu e simplu: cei din Casiopeea vin aici să ceară ceva ce nu le

387

aparține, asupra căruia n-au nici un drept. Cartea Mediatorului spune că strămoșii mei au făurit tablele, numai că le numeau „blestemul înțeleților”. Așadar tablele nu vor fi date din teamă, ci negociate în numele Alianței, care e proprietara lor de drept.

-Ce ai de gând să ceri în schimb?-Un jurământ. Locuitorii Pământului au fost adesea victimele unor

entități din spațiu, care au desfășurat aici cercetări în dezacord cu legile Alianței. Știu bine că nici unul dintre voi nu a făcut acest lucru.

-Și noi, la rândul nostru, suntem studiați din afară, vorbi cel cu șase degete. În orașele Stelei Câinelui s-au raportat răpiri de persoane, care au amintiri confuze și neplăcute despre ceea ce li s-a întâmplat. Iar unii nu s-au mai întors niciodată!

-Steaua Sirius, le șopti Peruggio lui John și lui Ulrich. Prietenii aflați cel mai aproape de Pământ trăiesc pe un sistem de planete care gravitează în jurul stelei Sirius și a piticei acesteia.

Mai mulți începură să murmure. Se pare că răpirile avuseseră loc în multe colțuri ale universului. Peruggio ridică doar o mână și se făcu din nou liniște.

-Iată ce am de gând să fac: mesagerii din Casiopeea vor primi tablele doar în schimbul jurământului că vor înceta aceste practici, jurământ depus aici, în fața fiecăruia dintre noi. Am făcut ca toate speciile evoluate care trăiesc pe Pământ să fie reprezentate, astfel ca nimeni să nu poată spune că cineva a fost omis. Peruggio arătă spre John. El reprezintă oamenii, locuitorii majoritari ai Pământului. Iar el – arătă spre Ulrich – este aici din partea făpturilor magice, de a căror existență o mare parte a omenirii nici măcar nu e conștientă. Printre ai lui e socotit un luptător de temut și cu toate acestea a primit misiunea să negocieze pentru pace.

Pe chipul lui Ulrich se așternu un zâmbet larg. „Luptător de temut”- hm, asta suna al naibii de bine!

După câteva clipe de tăcere, vocea femeii se făcu auzită din nou:-Înțelepciunea alesului Celui Veșnic nu poate fi pusă la îndoială. Dar

pe ce să jure niște făpturi care nu respectă nici una din credințele sau valorile noastre? Aceste entități nu recunosc Alianța sau legile ei, nici Mediatorul și nu cred nici măcar în Cel Veșnic, creatorul Universului! Nu le pasă decât de zeița aceea a lor despre care spun că a născut Universul din pântecul ei nesfârșit și căreia i se închină, deși nimeni n-a văzut-o, niciodată, nici măcar ei. Spun doar că știu că ea există, asta e tot.

-Atunci e cazul să o vadă, nu credeți?Acum toți ridicară capetele și priveau uimiți la figura senină a lui

Peruggio. Acesta își așternuse pe chip cel mai minunat zâmbet, dar John, care îl cunoștea îndeajuns de bine, își dădu seama că era un zâmbet studiat. „Joacă la cacialma”, ar fi zis Ulrich, care rămăsese – în fine – la fel de surprins ca și ceilalți.

Serafina privi conturul siluetei lui Peruggio dispărând în ceață. Plecaseră toți trei, iar ea era singură pe nesfârșitul câmp pustiu, doar cu Amon, care adormise în coșul lui de nuiele. „Prea bine”, își spuse Serafina,

388

„acum e timpul să trec la fapte”. Mai ținea încă în mână prețioasa pânză brodată cu nestemate pe care o găsiseră în racla Arianei, învelind pietrele cunoașterii. Oglinda retrovizoare a mașinii de teren nu era mare, dar era totuși o oglindă. Serafina se aplecă spre ea, își abandonă blugii și tricoul și începu să-și înfășoare torsul în minunata țesătură. Făcea asta cu îndemânare și în curând silueta ei perfectă fu îmbrăcată cu totul în materialul strălucitor. Se privi în oglindă și-i plăcu ceea ce vedea, pentru că își făcu sieși cu ochiul. Apoi scotoci în rucsacul pe care și-l lăsase în mașină, aruncă înăuntru hainele cu care călătorise până acolo și scoase cu grijă un cerc subțire, argintiu, în mijlocul căruia se afla o singură piatră, o nestemată de un alb lăptos care părea o piatră a lunii, frumos rotunjită. Își puse tiara pe cap și se privi din nou în oglindă, dar rămase șocată de ceea ce vedea. Femeia tânără și frumoasă dispărse, lăsând locul unei creaturi zeiești, care radia o lumină cu totul nepământeană. Flăcări albastre îi alergau de-a lungul brațelor dezgolite și peste părul ei ca arama, fără să-i aprindă hainele sau să-i facă cel mai mic rău. Iar piatra diademei ardea ca soarele în miezul unei zile senine de vară.

Din coșulețul în care dormea Amon se auzi un glăscior subțire. Serafina dădu încetișor la o parte perdeaua care-i apăra puișorul de frig sau de praf și se trezi privită de doi ochi albaștri, imenși, asemenea propriilor ei ochi.

-Ce vrea odorul mamei? În brațe?Serafina își ridică pruncul, iar acesta începu să gângurească. Numai

că ceea ce părea o succesiune de sunete fără sens avea o melodicitate proprie, iar unele părți ale liniei melodice se repetau. Tânăra femeie își duse mâna la frunte, înțelegând dintr-o dată: fiul ei îi vorbea în limba străveche a fiilor luminii, o limbă pe care Peruggio o știa la perfecțiune, iar ea îi buchisise scrierea, dar avea încă probleme să asocieze semnele cu sunetele cântate pe care le scotea Amon. Își privi fiul încurcată, aplecându-se mult spre el. Mititelul îi puse o mânuță pe obraz și rosti clar:

-Mamă, nu te teme. Vom reuși!Serafina bănuia că Amon putea deja să converseze cu ușurința unui

adult, dar copilul se ferea să dea vreun semn de precocitate atunci când erau oameni de față. Pentru toată lumea, el trebuia să rămână pruncul perfect normal al unei familii umane și Amon păruse conștient, încă de la nașterea lui, de secretul pe care avea să-l păzească întreaga viață.

-Știu că vom reuși, iubire! Nu aștept decât ca tatăl tău să ne cheme.Ușor de zis! Ceața se comporta ca un ecran care absorbea până și

gândurile și arareori, cu multă oboseală și efort, reușea să comunice cu Peruggio. El o liniștea într-una că totul e în ordine, dar Serafina nu era deloc genul de persoană care să stea deoparte. Avea nevoie de acțiune, iar așteptarea în mod sigur nu pentru ea se inventase. Slăbi o clipă atenția îndreptată către soțul ei și se gândi la Giovanna și la Amber. Slavă Domnului, ele își omorau timpul cu ceva plăcut, nu rămăseseră la han. Le văzu în mașină, cu Giovanna la volan, iar Amber citea o hartă. „E o idee foarte bună să plece la Cuzco”, stabili Serafina. „Cât aș fi vrut să merg și eu cu ele, nu să stau în acest loc în care nu se întâmplă nimic”.

Și totuși ceva se întâmpla și aici, exceptând tratativele de dincolo de zidul de ceață. Serafina ridică ochii și văzu un obiect mic, argintiu, trecând razant prin fața soarelui palid de iarnă. Avea un luciu metalic și formă

389

rotundă,asemenea unui disc. Zborul obiectului îi atrase atenția, pentru că nu părea nici avion, nici elicopter, nici vreun balon fabricat de mâna omului. „Deci au apărut, în sfârșit”, gândi ea. Îl puse pe Amon înapoi în coșuleț și ascunse coșul pe podeaua mașinii, cu perdelele trase astfel ca nici un nechemat să nu observe copilul aflat înăuntru.

-Stai liniștit, dragostea mamei, nu e momentul să ne vadă.Fie că reperase mașina oprită în plin câmp, fie că nu, aparatul de

zbor nu-i dădu nici o atenție. Zburând în zigzag, fără zgomot, coborî până când niște lumini roșii de poziție deveniră vizibile pe partea inferioară a discului. Serafina își înfășurase trupul într-o pătură grosolană pe care o găsise în mașină, ca străluciea nestematelor să nu-i trădeze prezența.

Obiectul în formă de farfurie ateriză dincolo de perdeaua de ceață. „Oare vor coborî de-a dreptul la masa tratativelor?” se întrebă Serafina. Apoi își alungă ideea – doar Peruggio îi spusese că ceața nu putea fi străbătută decât cu piciorul și că nimic nu era capabil să zboare deasupra ei, în imediata apropiere. „Deci ei nu mă pot vedea și nici simți”, cugetă ea. „Dar eu îi simt, iar ceața nu poate opri un singur lucru: demateralizarea noastră, a celor strălucitori. Ce-ar fi să …”. Nu-și continuă ideea, care i se păru de o barbarie fără seamăn. Să-l abandoneze pe Amon singur în mașină era ceva de neînchipuit. Pruncul era atât de mic și de neajutorat! „Dar e fiul meu și al lui Peruggio, e fiul Mediatorului”, gândi Serafina. „Numai neajutorat nu e! Față de privirea lui, colții lui Ulrich sunt doar niște bieți dinți de lapte”. Se simțea sfâșiată în două: luptătoarea din ea s-ar fi dus să iscodească farfuria zburătoare, în timp ce mama ar fi rămas pe loc ca să-și apere puiul. Își strânse degetele în jurul tâmplelor care pulsau. „Să gândesc logic. Ce i se poate întâmpla lui Amon dacă rămâne singur aici pentru câteva clipe? Oameni nu sunt prin preajmă, iar pe cei din alianță îi urmărește Peruggio. Dar cei din Casiopeea? L-ar putea răpi sau i-ar face vreun rău? Nu, dacă nu îi simt prezența. Voi fi eu pe acolo și voi ști ce au de gând, chiar înainte s-o știe ei înșiși. Amon va fi în siguranță”.

Dădu perdelele la o parte și privi chipul copilului.-Mămica trebuie să plece pentru scurt timp. Pruncul clipi din ochi, ca

și cum ar fi spus că înțelege. Să nu te temi, continuă Serafina, voi avea grijă de tine, oriunde m-aș duce. Mămica te iubește, soarele meu.

Îi sărută mânuțele mici și piti coșul astfel ca să fie cât mai puțin vizibil de afară, apoi întoarse hotărâtă capul. Figura bucălată a fiului ei o atrăgea ca un magnet, simțea că-i este imposibil să se despartă de el, atunci când primejdia plutea în aer.

„Mă voi întoarce și mă vei iubi mai mult decât o poți face acum”, parcă așa îi spusese Arianan cu ceva vreme în urmă, în peștera din Antarctica. Și se ținuse de cuvânt cum numai Mediatorul o putea face. Mintea ei atotcuprinzătoare trăia în trupul micuț al copilului pe care-l adora, Serafina nu avea nici o îndoială în privința sta. Cum putea să plece de lângă el?

„Sunt o mamă denaturată”, gândi ea.„Nu”, îi răspunse o voce în gând. „Ești o fiică a luminii și ești

înțeleaptă. Știi că dragostea egoistă și fără limite a unei mame e în stare să ucidă dorința de libertate a copilului ei, iar tu nu te vei lăsa înrobită de o astfel de dragoste. Când te voi chema, vei veni și vei fi în același timp mama blândă și luptătoarea neînduplecată, ființa cea mai dulce dar și cea mai puternică a

390

Universului. Ești soția Mediatorului și autoritatea ta nu are limite și nu cunoaște opreliști. Amintește-ți de asta ori de câte ori ai o clipă de ezitare omenească”.

Legătura cu mintea lui Peruggio se întrerupse, dar hotărârea Serafinei era luată. Se transformă într-o minusculă sferă de lumină și pluti neîngrădită prin ecranul de ceață.

Ocupanții navei extraterestre aveau de lucru, ca de fiecare dată când aterizau pe o planetă locuită. Dar experiența își spunea cuvântul, știau ce trebuie să facă și se comportau cu disciplina albinelor dintr-un stup sau a furnicilor din furnicar. Discul argintiu abia se așezase pe sol, când aparatura le confirmase deja că puteau ieși fără probleme din navă: solul era sigur, aerul respirabil iar temperatura acceptabilă. Coborâră trapa și primul dintre ei păși nesigur pe pământ. Accelerația gravitațională era ușor mai mică decât cea cu care fuseseră obișnuiți, deci mergeau oarecum săltat. Purtau costume atât de mulate pe corp încât păreau o a doua piele, verzi-închis bătând în negru în lumina slabă, cu aspect solzos ca pielea reptilelor. Gura mică le era doar o fantă abia vizibilă, fără buze, două găuri greu sesizabile se deschideau pe fața triunghiulară, marcând nasul, dar ochii ocupau jumătate din față. Erau uriași, fără gene sau sprâncene dar și fără pupile sau albul ochilor – două suprafețe de un negru perfect, strălucitoare pe pielea gri-verzuie care pe față nu avea solzi. Ocupați cum erau cu manevrele de debarcare, nu observară că o minge de foc și lumină, nu mai mare decât o păpădie, pluti lin spre interiorul navei prin trapa deschisă. Nu era materială, așa că aparatele de bord nu-i detectară prezența. Mingea plutea pe curenții de aer, alegând cu precădere culoarele pustii și camerele puțin animate. Asta nu era greu de făcut, pentru că întreg echipajul navei, care nu părea prea mare, era mai degrabă interesat să-i urmărească pe cei care coborâseră pe pământ. În camera de comandă nu se găseau decât două entități, care erau concentrate asupra aparaturii și nu-i dădură nici un pic de atenție. Mica sferă de lumină putea să exploreze încăperea fără a trezi suspiciunea nimănui.

„Nimic interesant aici. la ce-oi mai fi venit? Civilizația celor din Casiopeea e exasperant de asemănătoare cu cea umană – materială până în vârful unghiilor, incapabilă să se încreadă în propriile simțuri, ci doar în aparatura care burdușește literalmente nava. Of, acum chiar gândesc ca o fiică a luminii – cu doi ani în urmă, aparatele astea mi-ar fi stârnit curiozitatea și mi-ar fi inspirat încredere. Motorul e alimentat cu hidrogen – bună alegere, așa nu duc lipsă de combustibil în spațiu; și sunt entități biologic stabile și extrem de complexe, ca și oamenii – o complexitate care face adaptarea dificilă. Au nevoie ca să supraviețuiască de atmosferă controlată, de temperaturi riguros incadrate între limite stricte, de umiditate atmosferică scăzută, la care le este adaptată pielea groasă și solzoasă. Acum înțeleg ce spunea Peruggio despre ființele pur materiale, că au nevoi simple și sunt mai previzibile ca niște roboței. Dar să deschid bine ochii, orice văd aici îl va intersa pe John în cel mai înalt grad”.

Serafina explora meticulos cabina de comandă , nelăsând să-i scape nimic, fără ca de fapt ceva anume să-i suscite interesul. Notă în treacăt

391

prelucrarea fină a butoanelor aparatelor, ceea ce indica o tehnologie avansată, dar în final trase concluzia că plonjase într-o lume deterministă, prea plictisitoare pentru gusturile ei. „Prefer fractalii. Sau oamenii, ei cred în hazard și comportamentul uneori ilogic îi face simpatici. O lume de roboți însuflețiți nu e pe gustul meu”.

Se pregătea să plece, când un obiect îi atrase totuși atenția. Nu era – în fine! – un aparat, ci ceva al cărui rost în cabina aceea îi scăpa. Dăduse peste ceva care merita o privire atentă! Obiectul era maro închis, aproape negru. Serafina ar fi dat orice ca să-l poată pipăi, dar abia acum înțelegea tot ce-i spusese cândva Ariana despre o existență în afara corpului. Îi lipseau simțurile cele mai elementare, suferea de dorul celor zece degete cu care ar fi putut ridica și mângâia obiectul, ca să-i exploreze structura. Două lucruri erau însă, chiar și așa, incontestabile. Primul – că lucrul peste care dăduse fusese sculptat cândva dintr-un material natural, care părea lemn. Era singurul obiect din toată nava alcătuit din altceva decât metal și substanțe artificiale, obținute industrial. Și al doilea lucru ciudat – sculptura, căci asta era în fond, reprezenta un corp de femeie. Dar nu era în nici un caz o vietate din specia celor de pe navă, mărunte și cu capete disproporționat de mari în raport cu trunchiul. Nu, era torsul și capul unei femei adevărate, cu proporții considerate de oameni ideale și – lucrul cel mai bizar – obiectul semăna ca două picături de apă cu silueta din piatră a femeii-pasăre zărită în Bucegi, cu mai bine de un an în urmă. „Pot să trăiesc și fără să știu ce-i asta”, gândi Serafina. Era de-a dreptul reconfortant să creadă că făpturile acelea puteau să călătorească prin spațiu cărând după ele ceva ce nu le era strict necesar. Dinspre umanoizii care rămăseseră în cabina de comandă, percepu un vag sentiment de respect față de figurina aceea și ea putea să jure că era primul sentiment pe care îl simțea legat de cei din Casiopeea. Era încurajator, măcar știa că nu explorează o încăpere populată numai de roboți.

Serafina decise că stătuse destul timp departe de Amon, așa încât se pregăti să părăsească nava. Pe când plutea spre trapa prin care venise, o cameră întunecată îi atrase atenția. Se strecură în încăpere și îndată emoțiile ființelor aflate înăuntru o copleșiră. Podeaua sălii fusese acoperită cu un soi de imitație grosolană a ierbii, dintr-un plastic într-o nuanță ciudată de verde. Pe suprafața aceea ședeau câțiva umanoizi, uitându-se la niște ecrane mari, semisferice, care levitau schimbându-și poziția după modul în care privitorii își întorceau capetele. Tot ce se zărea pe ecrane erau imagini holografice ale unor jungle verzi, cu copaci adevărați, care le provocau extratereștrilor o stare vecină cu extazul.

Intuiția Serafinei o făcu să priceapă îndată: ființele acelea pentru care acum nu simțea decât compasiune veneau dintr-o lume care-și pierduse vegetația. Probabil sculptura reprezentând femeia trebuia să fi fost statueta unui idol foarte prețios pentru ele.

Se hotărî pe dată, țâșni afară din navă și se îndepărtă cu cea mai mare iuțeală de care era în stare. Nu, nu se duse la Amon. Minuscula sferă de lumină nu se opri decât atunci când ajunse la han.

392

Cap. 40: JurământulSerafina cotrobăia printre bagajele cu care venise în America de

Sud, răspândind prin cameră cea mai cumplită dezordine. Dar nu-i păsa – important era acum să găsească obiectul căutat și să se întoarcă la Amon, cât mai repede cu putință. Când mâinile ei atinseră cutia simplă, de lemn, tresări fericită. O extrase din cufăr și îi privi interiorul – semințele pe care le cărase după ea în Antarctica și pe care nu apucase să le planteze în ghivece erau acolo, la locul lor. Să ia cutia în voiajul ei peruan fusese un gest spontan și instinctiv, pe care nu și-l putea explica. Dar cum se obișnuise să-și asculte intuiția, nu puse la îndoială nici o clipă că e bine ce face – oricum, era o cutie nu cu mult mai mare decât una de chibrituri și nu ocupa prea mult loc în bagaje.

Se hotărî să lase fără remușcări camera în dezordine. Nu-i stătea în obicei, dar acum era un caz de forță majoră, iar hangiul n-avea decât o femeie la curățenie, care trecea o dată la două zile. Până atunci va avea timp destul să pună harababura la loc, dacă… dacă totul se va sfârși cu bine. Nu avea voie să gândească astfel! Serafina înșfăcă micuța cutie cu semințe și se dematerializă, dispărând din încăpere. Hangiul picotea în continuare la recepție, fără să aibă habar de nimic.

Privită de sus, mașina abandonată pe câmp nu era decât un minuscul punct gri. Serafina se materializă lângă ea apoi, cu mâinile tremurând de emoție, scotoci după coșulețul lui Amon. Pruncul dormea liniștit, cu un zâmbet pe buzele lui rozalii și cu obrăjorii bucălați. Genele lungi și arcuite peste ochii închiși îi aminteau Serafinei de genele lui Peruggio, dar gura cu buzele pline, Amon o moștenise cu siguranță de la ea. Se pierdu, fericită, în contemplarea trăsăturilor copilului, care luase tot ce era mai frumos de la fiecare din părinți: buclele moi, negre ca noaptea care fuseseră darul lui Peruggio se potriveau de minune pe fața delicată cu ochii albaștri-turcoaz, senini și adânci ca două lacuri de munte – ochii ei. Cum stătea singură, în pustietatea încețoșată a câmpiei, Serafina percepu clar glasul care îi vorbea în minte: „iubito, vremea ta a sosit. Te aștept”. Vocea nu mai trebuia să adauge nimic, dar ea știa continuarea: „acum totul depinde de tine”.

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare – chiar dacă era soția Mediatorului, era înainte de toate femeie și indiferent unde se ducea, nu i-ar fi plăcut să apară cu hainele în dezordine. Își privi tiara – stătea drept pe cap, dându-i un aer maiestuos. Își luă copilașul în brațe și dispăru într-o străfulgerare de lumină.

Peruggio îi simțise venind pe emisarii din Casiopeea cu mult înainte ca ei să străbată zidul de ceață. Îi vedea cu ochii minții, înaintând precauți și le intuia starea sufletească. Veniseră foarte conviși de puterea lor, ca să ceară ceva ce – li se spusese doar de generații – le aparținea de drept. Erau extrem de controlați și aproape lipsiți de sentimente dar, ajunși atât de aproape de îndeplinirea misiunii lor, deveniseră mai agitați și mai puțin siguri pe ei înșiși. „Asta nu strică deloc”, gândi Peruggio. Apoi ceața se risipi și întreaga alianță putu să-i vadă.

393

Se delimitaseră în mod clar de reprezentanții alianței, pentru că nu-și luaseră înfățișări umane. Știau că încalcă prin aceasta legea ospitalității, dar se credeau destul de puternici ca să sfideze. Când dădu cu ochii de ei, John icni dureros și Ulrich trebui să-i pună pe umăr una din mâinile lui înghețate, ca să-l liniștească. Dar făpturile acelea semănau leit cu entitățile capturate la Roswell, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă – o premisă excelentă pentru o viitoare înțelegere între specii, gândi John cu amărăciune. Străinii nu se osteniră să salute – ori salutul universal le era necunoscut, ori nu voiau să-și onoreze gazdele cu el. Văzură în schimb masa de cristal și tablele verzi în centrul ei și-și îndreptară pașii într-acolo. Peruggio sesiză un val de emoție venind dinspre ei. Se grăbi să le iasă în întâmpinare, salutându-i.

-N-ar fi trebuit să facă asta, bombăni vampirul. Ce chef am să le frâng grumazul!

-Iată deci piatra cunoașterii, spuse unul din cei șapte emisari și întinse o mână prelungă și solzoasă spre masă. Folosea și el, ca și cei din Alianță, un aparat de sinteză vocală care dădea vocii artificiale un sunet metalic, neplăcut. Vru să înșface tablele, dar Peruggio răsări din senin înaintea lui, într-un fulger de lumină. Se dematerializase, evident, iar asta nu putea decât să impresioneze.

-Nu cumva sunteți prea grăbiți? Ce drepturi aveți voi asupra pietrei cunoașterii?

Umanoidul nu se așteptase, evident, să întâmpine rezistență sau să i se pună întrebări. Răspunse trufaș:

-Piatra ne aparține!-Da? Vocea lui Peruggio era numai miere, un semn rău-prevestitor.

Atunci, luați-o!Dar ochii Mediatorului sclipiră argintii și John își spuse că, orice

belea i s-ar fi întâmplat, tot era mai bună decât să înfrunte privirea acelor ochi. Mâna întinsă a mesagerului („degetele sunt unite prin membrane, ca la batracieni”, observă John) se lovi de un perete invizibil, care înconjura tablele verzi pe toate părțile, iar deasupra lor părea să se întindă nesfârșit de mult în înălțime. Peruggio își stăpâni zâmbetul.

-Se pare că e mai ușor de zis, decât de făcut, constată el. Asta pentru că tablele au fost realizate de strămoșii fiilor luminii și sunt încărcate de magia lumii noastre străvechi. Le vreți, va trebui să negociați pentru ele!

Pe fața inexpresivă a emisarului nu se zări nici o tresărire, însă Peruggio simțea că mesagerii Casiopeeii erau furioși și ostili. Dar un lucru era sigur, știau admirabil să se stăpânească.

-Ce anume să negociem?-Un jurământ. Alianța se plânge că ați răpit entități dotate cu

inteligență și conștiință, în scopul cercetărilor voastre. Chiar și în această lume îndepărtată de voi ați procedat astfel, folosindu-vă de avansul vostru tehnologic.

-Suntem mai puternici. Opriți-ne!-Nu sunteți destul de puternici ca să luați pietrele alea de pe masă,

deci trebuie să negociați cu noi.Cuvintele lui Peruggio stârniră un murmur de aprobare. Emisarii se

retraseră și-și apropiară capetele, discutând între ei. Vorbeau printr-un fel de fluierături ascuțite și John putea să jure că foloseau până și ultrasunetele ca

394

să comunice unii cu alții. După o scurtă deliberare, părură să se pună de aocrd.

-Prea bine. Ai amintit ceva de un jurământ și noi suntem gata să jurăm, dacă asta doriți în schimbul pietrei cunoașterii. În fața cui vom jura? A ta? A alianței?

Vocea de femeie se făcu auzită din nou:-Nu le permite așa ceva, preaînțeleptule! Ei nu cred în nimic și-și vor

încălca jurământul chiar înainte de a fi rostit.-Veți jura, desigur, reluă Peruggio zâmbind femeii. Dar nu pe zeii

noștri, ci pe ai voștri.Emisarul aflat cel mai aproape de Peruggio făcu un pas în spate.-Asta înseamnă să fii prins pe picior greșit, mormăi vampirul.-Noi nu avem zei, știți asta!-Eu credeam altfel. Oare nu vă închinați Mamei Universului?-Mama Universului ne-a creat pe toți, rosti unul dintre mesageri. Și

voi sunteți făpturile ei, fie că vreți, fie că nu. Dar nimeni n-a văzut-o vreodată pe Mama Universului. Unii spun că e peste tot și nicăieri, dar noi credem că a creat universul, după care a plecat în altă parte, să creeze alte lumi. Există mai multe lumi paralele cu aceasta, ea poate rătăci în oricare dintre ele. Deci cum putem jura în fața unei făpturi nevăzute și care nu-și face simțită prezența nicicum?

Peruggio păru vag amuzat.-Dar dacă ați vedea-o, ați fi în stare să o recunoașteți?Din nou cele șapte capete supradimensionate în raport cu trupurile

se strânseră să delibereze.-Da, admiseră ei într-un târziu. Dar tu nu ai puterea să o aduci aici

pe Mama Universului. Nimeni nu poate face asta!Peruggio zâmbi.-Nu cred că vreunul dintre voi e în stare să sondeze limitele puterii

Mediatorului.Apoi își ridică ochii și mâinile spre cer, așteptând. În jurul adunării,

ceața forma un inel compact, aproape la fel de material ca un zid, care împiedica eventualii oameni rătăciți pe acolo să vadă ce se petrece. Dar în interiorul cercului unde se aflau masa de cristal, solii Alianței și emisarii din Casiopeea, nu era pic de ceață și soarele rece al iernii răspândea din înaltul cerului o lumină vag aurie. Spre el își întinse Peruggio mâinile, într-o tăcere desăvârșită, apoi închise ochii. Solii Alianței priveau încordați scena, John își simțea în gât stomacul făcut ghem, până și Ulirch încetase cu remarcile lui răutăcios-ironice și devenise suspect de serios. Mesagerii cu pielea verde-cenușie stăteau grupați, comentând între ei prin șuierături ascuțite cuvintele Mediatorului. Limba lor ciudată era singurul sunet care tulbura liniștea, până când vampirul izbucni:

-Pe coarnele lui Belzebuth, asta e mai mult decât pot eu înțelege!Ochii lui cu privirea concentrată se uitau în sus, mijiți din cauza

luminii solare. Dar în curând ceea ce numai el zărea deveni vizibil și pentru ochii muritorilor: din înaltul cerului cobora o coloană de lumină și foc, de parcă între soare și masa de cristal s-ar fi creat o tainică legătură. Mesagerii din Casiopeea încetară pe dată orice comentariu. Apoi lumina începu să se

395

materializeze într-o siluetă uriașă, înaltă cât o casă de câteva etaje, a cărei strălucire arunca umbre mai puternice decât cele date de soare.

-Eu cunosc forma aia, am mai văzut-o!Ca de obicei, Ulrich comenta cu voce tare, fără să se lase

impresionat. John se trase mai aproape de vampir, privindu-l curios.-Am fost pe munte cu Peruggio și Serafina, acolo era o piatră cu

exact aceeași formă ca și conturul de lumină de aici. Peruggio o numise femeia-pasăre, adugă vampirul astfel ca numai John să audă.

Acum strălucirea orbitoare se concentra într-un singur punct, făcând ca silueta enormă să se contracteze. Emisarii nu așteptară să vadă continuarea – se lăsară la pământ, cu frunțile atingându-le solul. Recunoscuseră, fără urmă de îndoială, ceea ce aveau în fața ochilor. În mijlocul mării de lumină se zărea făptura armonioasă a unei femei cu un prunc în brațe. Pe trupul ei înveșmântat în nestemate și în părul ca arama, strâns pe creștetul capului, dansau flăcări albastre și aurii. O diademă cu o singură piatră îi împodobea fruntea, dar aceea piatră făcea soarele să pară o simplă mărgea de fosfor suspendată pe cer. Femeia era desculță, plutea deasupra solului iar tălpile ei mici făceau să joace lumini pe pământ. Buzele ei frumoase nu se mișcară, dar John îi auzi vocea în gând, ca și cum ar fi fost propriile lui gânduri:

„Eu nu am nume, deși mi s-a spus în multe feluri. Pentru locuitorii acestei lumi, am fost pe rând Geea, Isis, Afrodita, Atena, Freya sau Maria. Dar numele meu nu contează, pentru că voi nu aveți nevoie de el ca să mă recunoașteți – eu sunt cea care dau viață”

Ulrich se foi la locul lui și fu rândul lui John să-l liniștească, punându-i mâna pe umăr. Își aduse aminte că-l auzise pe Peruggio vorbind odată despre incapacitatea vampirului de a sesiza lucrurile venite din afara materiei. Probabil el pierduse bunătate de discurs!

Silueta de lumină a femeii se apropie de masa de cristal, făcând-o să scânteieze în toate culorile curcubeului. Spectacolul feeric îi smulse un „măi, să fie!” până și lui Ulrich. Mâna fină și subțire a făpturii zvâcni spre pietre.

„Dacă asta vreți, știți ce aveți de făcut. Nu pot îngădui ca, în numele dorinței voastre de cunoaștere, să luați viața altor făpturi dotate cu rațiune, așa cum sunteți voi înșivă. Făcând aceasta, îmi luați viața mie”.

-Noi n-am ucis, îndrăzni unul dintre mesageri, care se ridicase într-un genunchi, dar își ținea în continuare ochii plecați.

„Să iei liberul arbitru, să silești pe cineva să facă ceva împotriva propriei voințe, este același lucru”.

-Nu asta spun scrierile noastre.„Dacă ați avea încredere în scrierile voastre, n-ați fi venit aici să

căutați cunoașterea. Vă mințiți singuri”.Ulrich se agita din nou – pentru el dialogul se reducea în mod bizar

la partea rostită cu voce tare de solii din Casiopeea și încerca zadarnic să ghicească răspunsurile femeii. John îi mângâie brațul, liniștindu-l. „Consolez un vampir”, gândi el. „Oare m-am țicnit de-a binelea? Povestea asta mă face să-mi pierd mințile?”

396

-Vom jura în fața ta, Mamă a Universului, că nu vom mai face rău niciodată vreunei făpturi conștiente, din nici una dintre speciile reprezentate aici.

Peruggio lăsă să-i scape un oftat. Nu ceruseră timp să se consfătuiască, ceea ce era un semn bun – însemna că aveau intenția să joace cinstit. Reprezentanții Alianței se îndepărtară, lăsând mesagerii cu trupuri și fețe verzui să se apropie de masă. Fiecare dintre ei atinse cu o mână tăblia ei de cristal, apoi își rostiră, emoționați, jurământul. După care se făcu liniște, o liniște atât de adâncă încât John își auzea ritmul bătăilor inimii. Femeia se aplecă înainte și ridică tablele cu o ușurință incredibilă, făcându-le să leviteze.

„Cunoașterea se cere dăruită de bunăvoie, nu furată. Așadar, vă va fi dăruită”, vorbi femeia în mințile mesagerilor. „Dar nu de mine. Zeul nou-născut va face aceasta, pentru că făptura lui e mai limpede și mai pură decât cristalul acestei mese”. Emisarii își plecară capetele, smeriți. Gestul Mamei Universului era unul de extremă bunăvoință.

Superbele pietre verzi, încrustate cu litere aurii, plutiră pentru câteva clipe în aer, dar apoi copilul întinse brațele lui roz și rotofeie și le înhăță hotărât, strângându-le la piept. Le ținu așa, mângâindu-le, o vreme, apoi le întinse, una câte una, celui mai curajos dintre emisari, care îndrăznise să se apropie. Acesta luă fiecare piatră cu câte o înclinare adâncă a capului. Când scăpă de greutatea celor trei pietre, copilul zâmbi dulce, răsucându-și căpșorul buclat pe rând către toți membrii ciudatei adunări, apoi, când nimeni nu se mai aștepta, începu să gângurască vesel. Dar sunetele izbucniră având o linie melodică proprie și fiecare amuți mirat – era clar că pruncul le vorbea. După ce el termină, Peruggio își drese glasul și spuse:

-Trebuie să vă traduc, pentru că nu știu câți dintre voi mai înțelegeți vechea limbă a fiilor luminii. Vi s-a cerut să vă respectați jurământul și să folosiți piatra cunoașterii cu înțelepciune. Înăuntrul ei zace un mesaj ascuns – descoperiți-l și bucurați-vă de el! Mama Universului să vă aibă în pază!

Emisarii ascultaseră cu capetele plecate. Dar când se pregăteau să plece, zeița le vorbi. De astă dată nu în gând, ci cu voce tare, ca să nu existe nici un echivoc în mesajul ei. Până și Ulrich pricepu fiecare cuvințel. Dintre multele fețe mirate, cea a Mediatorului părea cea mai surprinsă dintre toate.

-Dacă ați venit până aici, nu veți pleca fără un dar de la mine. Tablele sunt darul fiului meu – pietre frumoase, tăinuind o înțelepciune străveche și desigur pietre magice. Dar, oricât ar fi de frumoase, sunt minerale lipsite de viață. Darul meu e însăși viața, e adevărat, în formele ei cele mai simple. Dar dacă nu știți să prețuiți simplitatea lucrurilor mărunte, sunteți condamnați să le pierdeți pe cele complexe. Știți despre ce vorbesc, pentru că vi s-a mai întâmplat asta și înainte. Ca să vă reînnoiți credința față de mine, îmi veți ridica altare sub cerul liber, departde de așezările voastre. Îmi veți îngropa darul în cel mai curat pământ și-i veți aduce ofrandă apa cea mai pură. Dacă le veți îngriji cum se cuvine, altarele mele se vor întinde și vor înflori în jurul orașelor voastre, iar ceea ce ați plecat să găsiți departe veți afla lângă voi. Pe cei care-mi prețuiesc darul faceți-i conducătorii voștri, iar pe cei care îl distrug, alungați-i în pustiu. Aceasta e voința Mamei Universului.

Femeia scoase dintre faldurile ample ale veșmântului ei prețios o simplă casetă de lemn și o puse pe masă. Unul dintre emisari o luă, iar când

397

se întoarse printre ai lui, trecând pe lângă Peruggio, acesta simți izvorând din ființa străinului o stare incredibilă de fericire. Mesagerii se grupară în jurul casetei ca în jurul unei minuni. Fiecare se arătă nerăbdător să o atingă, fie și numai pentru o clipă. Peruggio clipi mirat din ochi – se părea că aceea cutiuță anostă devenise brusc cu mult mai importantă decât însăși piatra cunoașterii. Străinii se închinară adânc, dar silueta femeii dispăruse deja, înghițită de o mare de lumină.

-Ce-a fost asta? bombăni Ulrich.-Nu știu, răspunse John, dar cutia semăna ca două picături de apă

cu o cutiuță pe care am văzut-o în Antarctica, în care Serafina își ținea semințele de ferigi. Nu pot decât să presupun că tocmai am asistat la o lecție de botanică.

-Îți bați joc de mine, făcu Ulrich.Solii Alianței se topiră în ceață, unul după celălalt. Înainte de asta

însă, se aplecară pe rând ca să ridice câte o piatră de pe sol: masa de cristal dispăruse la un semn al mâinii lui Peruggio și ei se întorceau în lumile lor cu acele pietre gri, anonime și aparent lipsite de valoare cu care veniseră. La plecare salutară cu toții, înclinându-și adânc capetele în fața Mediatorului, ba unii chiar încercară să schițeze un zâmbet timid către John și către Ulrich. Ultimul rămase mesagerul Stelei Câinelui, pe care Peruggio îl strânse iarăși la piept.

-Și iată-te la capătul misiunii tale, Mediatorule. Ce vei face de acum înainte?

Peruggio surâse.-Păi, după ce am evitat din nou războiul, cred că-mi voi trăi viața

bucurându-mă de pace. E cel mai bun lucru pe care pot să-l fac.-E sigură pacea asta?-Absolut sigură, răspunse tânărul fără ezitare. Pietrele nu mai

reprezintă o armă – nu din momentul în care Amon, fiul meu, a pus mânuța pe ele și le-a șters amintirile de dinainte. Nu te minuna, mi-a luat mult timp să înțeleg funcționarea pietrelor. Dar ele se lasă contaminate de mintea ultimului deținător și aflate la noul stăpân, vor răspunde numai conform programului înscris în ele.

-Deci, nici o amenințare?-Nu, nici una. Te poți întoarce liniștit în lumea ta, știu că jinduiești la

asta.Silueta cu șase degete se topi în ceață. După nici un sfert de oră,

ceața se ridică. Mașina parcată în câmp se zărea la distanță, iar lângă ea se agita silueta subțire a Serafinei, făcându-le semne cu mâna. Purta același tricou gros pe care-l îmbrăcase de dimineață, doar pe buclele ei de aramă se zărea o diademă simplă, argintie, cu o piatră albă ca piatra lunii așezată în mijlocul frunții…

Se întoarseră în tăcere, fiecare adâncit în gândurile lui. Fața lui Ulrich păstra încă o expresie uluită, John era posac, în schimb Peruggio, care ținea pe genunchi coșul lui Amon, zâmbea din toată inima, iar Serafina, la

398

volan, fredona ultimul cântec la modă. Prima vorbi Serafina, punând o frână bruscă în parcarea hanului. Mașina lor era singură în toată curtea.

-Va trebui să mai așteptăm cu poveștile. Ce s-a întâmplat azi ne interesează pe toți, iar Amber și Giovanna vor ajunge aici mai pe seară, pentru că abia au plecat de la Cuzco.

-Halal ajutoare, mormăi vampirul. Era vorba să supravegheze mintea oamenilor din zonă, iar ele umblă teleleu prin oraș. Măcar fac ceva folositor acolo?

Serafina își încreți fruntea, apoi surâse.-Oh da, desigur. Giovanna îți cheltuiește ție banii, au intrat într-un

magazin de artizanat local și au găsit acolo niște brățări drăguțe, ornate cu pietre semiprețioase. Apropo, mâine voi merge și eu să-mi cumpăr una, o merit din plin. Să aibă multe smaralde, ordonă ea făcându-i semn cu ochiul lui Peruggio. Iar tu, Uri, nu mai bombăni, știi bine că Amber se pricepe să controleze mintea oamenilor de la distanță. Așa că de ce nu s-ar fi dus la Cuzco?

Fetele apărură pe înserat. Aveau, într-adevăr, pe încheieturi brățări masive de argint, noi-nouțe. După o cină frugală în restaurantul hanului, plecară cu toții, de astă dată luând ambele mașini, peste câmpiile pustii, departe de sat. Când îi văzu ieșind - și cărând după ei până și pruncul – hangiul își lipi nasul de geam și-și promise să rămână vigilent până la întoarcerea clienților. Va afla el, odată și-odată, cu ce-și petrece vremea ciudata societate! Dar, oricât era de curios, în nici zece minute dormea dus, cu capul pe pervazul ferestrei.

Opriră pe câmp, sub cerul înstelat. Geamurile luminate ale caselor satului dispăruseră după culmea unei movile, singura lumină venea de la bolta plină de stele și de la luna aflată în al doilea pătrar. Noaptea de iarnă promitea să fie destul de rece, dar Peruggio întinse doar mâna înainte și un foc plăcut se ivi din senin, arzând parcă din nimic, fără vreo explicație firească – pe câmp nu se găseau crengi, lemne uscate sau orice altceva care ar fi putut trece drept combustibil. Și totuși focul ardea vioi, iar ei se așezară în jurul lui, pe pământul uscat. Mediatorul contemplă în tăcere cerul înstelat, apoi începu să vorbească. Avea aceeași voce plăcută și cristalină dintotdeauna, care i-ar fi putut adormi, dacă subiectul n-ar fi interesat în cel mai înalt grad pe fiecare dintre ei.

-Acolo sus, printre stelele îndepărtate, se găsea cândva, demult, lumea strămoșilor mei. Trăiau într-o aglomerare de planete, care se roteau în jurul unui sistem de două stele aproape identice. Acestea răsăreau și rămâneau pe cer câte o jumătate de zi fiecare. Au învățat să-și ducă viața hrănindu-se cu energie pură și și-au spus fii ai luminii. Încet-încet, lumea lor s-a îndepărtat de materie – deveneau tot mai sofisticați și mai preocupați de chestiunile spiritului, pe măsură ce puținele lor nevoi materiale erau îndeplinite. Erau singurele ființe care o luaseră pe această cale – toate celelalte viețuitoare raționale se ocupau mai mult de grijile vieții de zi cu zi decât de nevoile sufletului lor. Ba unele păreau să fi uitat cu desăvârșire că au așa ceva. Fiii luminii au băgat de seamă, de timpuriu, că gândurile pot domina materia – o crează, dar o și distrug. Au învățat să-și controleze mințile astfel ca, orice și-ar fi dorit, să-și poată îndeplini dorința. Dar, cum am mai spus,

399

materia e cea care mereu are nevoie de câte ceva. Spiritul se mulțumește cu contemplația pură și bucuria creației.

Ființe din lumi îndepărtate au venit să-i caute, ca să învețe cum să-și îndeplinească și ele toate dorințele. Numai că, au remarcat fiii luminii, trupurile materiale se comportă ca un ecran opac, care frânează realizarea a ceea ce este creat numai prin puterea minții. Ca să-i ajute pe ceilalți să obțină ceea ce vor, au realizat pietrele cunoașterii, cărora mai târziu omenirea le-a dat numele de table de smarald. La vibrația lor, spiritul devine în stare să părăsească trupul și să rătăcească prin spațiul nesfârșit, obținând răspuns la toate întrebările din partea înțelepciunii inițiale, străvechi, care stă la originea universului cunoscut nouă. Fiii luminii n-au putut înțelege că cineva ar putea dori ceva care să facă rău unei alte vietăți. Când au constatat cât de întunecate pot fi unele dorințe, au ascuns tablele numindu-le „blestemul înțelepților”, ba chiar au încercat să le distrugă. Zadarnic – piatra dobândise o viață a ei, pe care și-o apăra de cei care o creaseră. Ariana, atunci când pieirea lumii noastre devenise iminentă, a ascuns tablele, ca inamicii noștri să nu le poată folosi. Dar înainte de asta a reușit să le afle secretul. După care a rămas pe pământ, așteptând să apară cineva căruia să-i transmită acest secret, ca sufletul ei să se poată elibera de trup și să se întoarcă în lume, sub forma unei ființe nou-născute.

Peruggio luă o gură de aer, după ce vorbise neîntrerupt o vreme. Se lăsă o tăcere care le apăsa umerii, grea ca o mantie din postav soldățesc. Doar Ulrich se foi la locul lui – pesemne problemele spiritului îl făceau să se plictisească până la exasperare.

-Secretul prin care se poate stăpâni puterea tablelor, continuă Peruggio, este contaminarea lor cu elemete din gândirea și dorințele ultimului posesor. Ele vor răspunde noului stăpân în funcție de gândurile cu care au fost impregnate.

-Genial, îi scăpă lui John. Vrei să spui că de-acum cei din Casiopeea nu vor putea gândi decât la nivelul unui copil de două luni?

-Nu chiar. Dar este adevărat că Amon a atins ultimul tablele, înainte de a fi predate. Asta înseamnă că, orice și-ar dori străinii din Casiopeea, tablele vor răspunde numai dorințelor care pot trece prin mintea unui copilaș. Asta chiar dacă spiritul Arianei s-a întors în corpul lui Amon – gândurile lui sunt gândurile unui prunc. Ce-și dorește de obicei un copil atât de mic?

-Lapte? încercă Ulrich să ghicească.-Amon nu bea lapte, îl contrazise Serafina. Dar ai ghicit, hrana e

una dintre dorințe. Ar mai fi nevoia de dragoste și de siguranță, de ocrotire. Tablele vor răspunde acestor nevoi ale noilor stăpâni și nici uneia în afara lor. Ce rău poate face cuiva dorința de iubire și de siguranță?

-Păi, dacă e așa de simplu, de ce i-ați mai pus să jure?-Pentru că pacea Universului e prețioasă. O măsură de prevedere

în plus nu strică niciodată, răspunse Peruggio. Și-apoi nu puteam, nici măcar eu, anticipa evenimentele. Ocupat să sondez mințile aliaților și ale emisarilor, am pierdut legătura cu soția mea, iar intuiția ei a descoperit lucruri incredibile, pe care nu aveam cum să le bănuiesc.

Ca la comadă, toate capetele se întoarseră către Serafina.-Am văzut nava lor aterizând și m-am dus acolo. John deveni

nervos, așa încât Serafina se răsuci spre el, părând a-i vorbi doar lui: nu era

400

mare lucru de văzut – un motor funcționând pe bază de hidrogen, dar pământenii sunt foarte aproape de a crea o astfel de mașinărie. În rest, acele biete vietăți își duceau traiul într-un spațiu tare anost, alcătuit exclusiv din metal și un material fabricat industrial, ceva ce oamenii ar numi plastic. Singurul obiect care mi-a atras atenția era o statuetă primitivă dintr-un lemn foarte vechi, reprezentând o siluetă de femeie. Străinii adorau această făptură, dar la fel de mult adorau lemnul din care o sculptaseră. Am înțeles de ce, în camera de relaxare a echipajului. Această civilizație și-a pierdut întâi pădurile, apoi tot ce era viu și natural. Cât e de groaznic să nu-ți odihnești privirea pe verdele copacilor și să nu te poți așeza în iarbă știu doar eu, cea care am fost obișnuită cu aceste lucruri minunate, dar a trebuit să mă lipsesc de ele în lunile petrecute în Antarctica. Dar asta a fost alegerea lor - și-au întors fețele de la zeitatea primordială, Mama Universului și au început să se închine obiectelor ieșite din propriile lor mâini. Ia ca să facă rost de materii prime, au jertfit natura sălbatică a lumii în care s-au condamnat să trăiască. Respirau un aer sintetizat de mașinării, beau o apă obținută priin reacții chimice, în uzine. Am văzut toate astea în mințile lor și altele mai rele. Pe scurt, au căutat să se întoarcă la viața de dinaintea unei alegeri greșite, numai că uneori nu există cale de întoarcere. Atunci și-au adus aminte de vechile credințe, de Mama Universului și de pietrele cunoașterii. Și-au spus că dacă ar dispune de ele, ar putea reface drumul înapoi, către trecutul pe care-l regretă atât de mult. Ei, cam asta-i tot. S-a terminat cu bine, e vremea să ne sărbătorim victoria.

-Victorie? Dar n-a fost un război pe care să-l fi câștigat, remarcă Ulrich.

-Așa e. Singurul război pe care-l câștigi fără jertfe e cel pe care-l eviți, răspunse surâzând Serafina. Caută în wikipedia după Sun Tzu, el a spus asta și a fost un mare înțelept.

-Dar tu nu poți minți, insistă vampiru. Cum ai jucat rolul Mamei Universului?

-N-a fost nici un rol, Ulrich. Mama Universului e arhetipul zeității creatoare primordiale a tuturor civilizațiilor, dinainte ca ele să înțeleagă miracolul vieții. Orice femeie care naște un prunc devine Mama Universului, pentru că sentimentele sunt mereu aceleași și doar ele contează cu adevărat. Și-apoi, m-a ajutat tiara, care acumulează o știință mai adâncă și mai plină de magie străveche decât tablele de smarald.

Serafina își scoase din rucsac diadema. Strălucea în noapte, concurând lumina dată de foc, de lună și de stele.

-A fost a Arianei, murmură Serafina, iar în ziua când voi avea o fiică sau o noră, va fi a ei. Asta pentru că ar fi păcat ca universul să rămână orfan, nu credeți?

Priveau fascinați tiara, dar nimeni nu îndrăzni să o atingă – bijuteriile fiilor luminii conțin destulă energie ca să provoace arsuri pe pielea umană.

-Misiunea mea s-a încheiat astăzi, spuse Peruggio oftând. Vă sunt dator fiecăruia – fiecare dintre voi a contribuit, în felul său, la reușita aceasta. Îi privi pe rând, zâmbindu-le. Amber, tu ai descoperit sensul real al inscripției din Egipt. John, ne-ai sprijinit la fiecare pas. Giovanna, ai fost alături de Serafina când avea mai multă nevoie de asta. Iar tu, Ulrich, ai fost pur și

401

simplu minunat. Am admirat mereu stăpânirea ta, atunci când știam că ți-e sete.

John își aminti că vampirul nu inspirase decât odată, imediat după ce se întâlniseră cu Alianța și mesagerii, mirosind circumspect aerul. Apoi își păstrase chipul încordat și serios pe toată durata discuțiilor, evitând să se apropie de oricare dintre cei vii.

-Nu te-au tentat solii lumilor îndepărtate? întrebă el curios.-Eh, făcu Ulrich. Nu se prea poate spune că mă dau în vânt după ei.

În fond nu sunt mai mult decât junk-food.Izbucniră cu toții în râs. Avea un stil de a-și însuși neologismele și

de a le rosti mai apoi, printre buzele țuguate, de-a dreptul caraghios. În mijlocul bucuriei generale, Serafina simți grijile lui John. Acesta își ferecase mintea, dar totuși îngrijorarea lui era puternică și-l dădea de gol.

-Nu e liniște în inima ta. Ai prieteni, lasă-i să te ajute, sugeră ea. Ce te frământă?

-Nu e mare lucru. De fapt, va trebui să-mi caut o nouă slujbă, dar sunt destul de bun ca să găsesc ceva, măcar în poliția locală, după ce se va desființa agenția.

-Ah, asta era? De ce să se desființeze?-Păi, știi, rezultatele noastre…-Spune-mi, ți-ai adus cumva aparatul de fotografiat?John i-l întinse și Serafina îl luă cu o expresie poznașă pe față.-L-am avut și de dimineață, dar Peruggio a zis că n-ar fi potrivit să

fac poze. Știi, suspiciuni diverse…-Știu. Din palmele Serafinei izbucni o lumină puternică. Apoi îi dădu

aparatul înapoi. Aș zice să te uiți pe card. Recunosc că ți-am consumat un pic din spațiul de memorie, dar…

John porni aparatul. N-avea rost să se uite, știa că nu fotografiase nimic, dar dacă l-a rugat Serafina… Apoi rămase fără grai.

-Ce… de unde… când ai… ?-Amintirile mele sunt lumină, iar lumina impresionează senzorul.

Este ceea ce am văzut în interiorul navei mesagerilor și voiam să-mi înregistrez impresiile vizuale înainte ca timpul să le altereze. Cred că nu fac rău nimănui dacă îi las pe șefii tăi să vadă imaginile.

Peruggio aruncă și el o privire rapidă peste fotografii.-Uite, să ai ceva și de la mine!Ridică o pietricică și o strânse în pumn. Când deschise pumnul,

văzură cu toții un obiect bizar: o jumătate a pietrei nu-și schimbase aspectul gri-mat, în timp ce jumătatea cealaltă se transformase într-un cristal transparent, strălucitor.

-Teoretic numai presiuni și temperaturi imense pot afecta structura cristalină a unui mineral. De pildă, cele degajate de jetul de gaze al unei nave interstelare în timpul decolării. Peruggio puse piatra în mâna lui John. Știi ce? Păstreaz-o. Bănuiesc că o mulțime de somități din lumea științifică vor fi încântate să-și bată capul cu ea.

Când plecară de pe câmp, se apropia miezul nopții. În urma lor, după ce Peruggio stinse focul cu un semn al mâinii, nu mai rămase nimic, nici măcar urmele pașilor pe solul pietros și uscat. Doar cerul negru ca cerneala, senin, plin de stele…

402

EpilogAu trecut apropae doi ani din ziua în care am întâlnit-o pe Nelly Noel

în Parcul Botanic. Am scos discul din calculator, după ce am verificat, pentru ultima oară, paginarea și cuprinsul lucrării, apoi m-am pus pe așteptat. Ca de obicei, la sediul fundației pentru literatura horror de la Lacul Dracului nimeni nu ridica receptorul și nu răspundea la poșta electronică.

După câteva zile, în care umplusem memoria robotului telefonic al lui Nelly cu mesajul că tehnoredactarea cărții ei e gata, a apărut un individ între două vârste care m-a căutat într-o dimineață la serviciu. I-am dat întâlnire în seara următoare la o cafenea - venea din partea lui Nelly și eu urma să-i aduc manuscrisul și discul. Mi-a spus că lucrează la editura care publică în mod obișnuit cărțile ei și mi-a înmânat un plic închis, pe care nu se găsea nimic, nici la destinatar, nici la expeditor. Am apreciat culoarea roșie a plicului – cele roșii sunt mai rare decât cele albe și experții feng-shui le socotesc de bun augur. Ajunsă în liniștea apartamentului meu, am deschis nerăbdătoare plicul și din el a căzut o foaie albă, pe care trona scrisul greu de descifrat al lui Nelly Noel.

„Scuză-mă că n-am trecut eu însămi pe la tine, ci am rugat pe altcineva s-o facă în locul meu. Când tu citești aceste rânduri, eu probabil sunt undeva în nordul îndepărtat, cu fiul meu Steve, la vânătoare. Sau poate am plecat cu Giovanna – tot voiam să-mi iau o vacanță și să mă bucur de soarele insulelor tropicale, atunci când la Timișoara e iarnă. Bănuiesc că vrei să știi ce s-a întâmplat cu prietenii mei, după ce ne-am despărțit unii de alții pe aeroportul din Lima.

John am înțeles că a fost avansat în grad și a primit fonduri suplimentare pentru agenția lui. Peruggio zice că s-ar pregăti de nuntă la vară, cu Amber, dar că nu vrea să ne spună decât după ce toate pregătirile vor fi terminate.

După un an petrecut în Țara de Foc, Dario s-a înscris la facultatea de istorie și la cea de geografie, la Roma. Ambițios băiat, să studieze două discipline așa de complexe deodată, dar maică-sa zice că e deștept și se descurcă. Oare de ce nu mă mir?

Serafina și Peruggio au fost de Crăciun la Sasca, respectând obiceiul lor dintotdeauna. Iustin Dumitrescu se va pensiona probabil anul viitor și Serafina vrea să-l angajeze dădacă la copil, cu normă întreagă. Am auzit-o spunând ceva despre norocul copiilor care cresc înconjurați de frați și surori - și ea, dar și Peruggio au fost copii unici, pentru Amon cred că vrea o altă soartă. Acum la drept vorbind nu am idee pe unde umblă - știu doar că filmele lor documentare despre Antarctica le-au adus bani frumoși și multe cereri de colaborare, dar ei rămân fideli celor de la National Geographic, cu care s-au înțeles bine de multe ori.

N-am mai auzit de vreo amenințare la adresa Pământului și nu știu dacă a fi Mediator înseamnă să ai de lucru tot timpul, sau uneori ești lăsat în pace să-ți vezi de treburile tale. Peruggio, când l-am întrebat, a râs doar și a zis că nu ține minte să fi fost Mediator într-una din viețile lui anterioare, așa că n-are de unde să știe nici el. Serafina a rămas marcată de timpul petrecut în Antarctica și de nava extraterestră, drept urmare s-a implicat în diverse acțiuni de protecție a mediului. Spune că n-ar suporta să trăiască într-o lume fără

403

păduri. Mi-a promis și o excursie în Himalaya, dar n-am vrut s-o zoresc. Știi, dintre toți, eu dispun de cel mai mult timp liber.

Giovanna e cu mine, la bine, la rău, la soare, la umbră, dar nu la masă. Nu mă voi putea împăca niciodată cu bucătăria voastră!

Cu mine nu știu dacă te vei mai întâlni vreodată. Am nevoie ca prietenii mei să treacă prin întâmplări dramatice ca eu să pot scrie, iar ei s-au hotărât să devină oameni așezați la casele lor – sper să se plictisească repede de asta și să pornească din nou după cine mai știe ce ciudățenie din istoria Pământului, uitată de toți… Dacă e așa, ne vom mai vedea sau vei auzi de mine. Dacă nu…

Ai grijă de tine și păzește-te de demonii nopții. A ta,Nelly Noel”

De atunci n-am mai auzit nimic despre ea, dar nu mă pot stăpâni să zâmbesc ori de câte ori pornesc televizorul și dau peste un reportaj despre Antarctica. Parcă în ultima vreme au devenit o modă, s-au înmulțit suspect de mult aceste reportaje. Mă întreb când va descoperi omenirea că străbate din nou, după mii de ani, pământurile zeilor, cele „triste și pustii”. Dar oare sunt ele pustii cu adevărat?

404