NECESARUL  DE  CĂLDURĂ  PENTRU  CLĂDIRI

            4.1. Condiţii  convenţionale  de  calcul

                        4.1.1.. Temperatura  exterioară  de  calcul

            Pentru stabilirea temperaturii exterioare de calcul există în lume mai multe metode: metode bazate pe formule empirice, metode bazate pe înregistrări statistice, metode bazate pe media duratelor anuale ale temperaturilor scăzute etc.

            În ţara noastră a fost utilizată o metodă bazată de calcule termotehnice privind amortizarea oscilaţiilor de temperatură în elementele de construcţie (metoda mai este utilizată în fosta URSS, Polonia, Austria, Suedia). Metoda de calcul a temperaturilor exterioare poate fi rezumată a 626g65g stfel:

            a) Se cunosc temperaturile momentane, măsurate, pentru o perioadă de 20.....25 ani. Dintre aceste valori sunt alese cele care corespund perioadei friguroase.

Ianuarieperioadă friguroasămartie

(STAS 1907)

aprilieperioadă caldăoctombrie

(STAS 6648)

noiembrieperioadă friguroasădecembrie

(STAS 1907)

            b) Prin prelucrarea datelor meteorologice se stabileşte o iarnă convenţională care are ca bază temperaturile exterioare medii ale zilei şi orei de calcul.

exemplu:

AnulOra

1940 ........... 1965 tmed

1 ........... ○2 .......... ○

........... ........... ........... ........... ○24 ○

Aceste valori medii se obţin pentru fiecare localitate din ţară care are măsurători făcute prin Institutele meteorologice

 

.......................

            Dintre aceste valori sunt selecţionate temperaturile medii cu valori cuprinse între + 100C şi cele mai scăzute valori ce apar.

            c) Cunoscând temperaturile medii ale perioadei considerate (20....25 ani) şi duratele de apariţie ale acestora se stabileşte iarna convenţională de calcul. Din grafic rezultă că temperatura de - 180C apare în iarna convenţională 1 zi.

           0 1 2 4        zile

+10

-12

-15

-18

-24

tm

m  <1 - inerţie mare

m = 1 - cărămidă STAS

m  >1 inerţie mică

            d) Prin calcule termotehnice şi experienţe de laborator, pentru elemente de construcţie standard (cărămidă de 1 1/2) şi pentru temperaturi interioare standard se stabilesc duratele de timp necesare fiecărei temperaturi medii pentru a crea pe faţa

interioară a elementului de construcţie variaţii de temperatură mai mari sau mai mici decât 0,30C.

Pentru această verificare se începe cu temperatura cea mai scăzută care are o durată să zicem de 0,5 zile/iarnă convenţională şi căreia

îi sunt necesare 2 zile pentru a crea pe faţa interioară a peretelui temperaturi mai scăzute cu 0,30C faţă de cea corespunzătoare i.

Deoarece timpul necesar este mai mare decât frecvenţa (durata) de apariţie a acestei temperaturi în iarna convenţională de calcul, această temperatură este eliminată din competiţie. Procedând în mod asemănător se constată că temperatura de - 180C are o durată de apariţie în cadrul iernii convenţionale egală cu timpul necesar pentru a crea pe peretele interior oscilaţii de - 0,30C. Deci această temperatură poate fi considerată ca temperatură de calcul. Gruparea localităţilor cu temperaturi exterioare - 180C şi durate egale cu prima conduc la zona a II a de temperatură. În mod analog s-au stabilit ca temperaturi exterioare de calcul temperaturile (- 120C), (- 150C) şi

(-210C).

            Dar pentru închiderea încăperilor sunt utilizate structuri diferite de cea etalon care are un D 5. Structurile care au un indice de inerţie termică mai mic decât cel standard vor permite ca pe faţa interioară a peretelui să apară oscilaţii de temperatură într-un timp mai scurt decât cel în care apare temperatura exterioară de calcul. Pentru a corecta acest neajuns este necesar să se introducă un plus de căldură care să asigure stabilitatea temperaturii pe faţa interioară. Acest coeficient poartă denumirea de coeficient de masivitate şi se notează cu "m". Acesta se stabileşte funcţie de indicele de inerţie termică.

D 1 ..... 5 ..... 7m 1,2 ..... 1 ..... 0,9

Din tabel rezultă că pentru pereţi masivi se reduce necesarul de căldură , deoarece coeficientul de asimilare termică este subunitar.

De remarcat că ferestrele şi uşile sunt considerate ca având D = 1 [m(i-e) = (i-ec)

m = (i-ec)/(i-e) ec=i conf m = 1.

                        4.1.2. Temperatura  interioară  de  calcul

            Pe baza consideraţiilor de confort termic sunt stabilite temperaturi interioare de calcul pentru majoritatea încăperilor. În unele cazuri acestea pot fi determinate de considerente de ordin tehnologic. În cazul încăperilor neîncălzite temperaturile interioare se pot stabili pe baza ecuaţiilor de bilanţ termic.

            Qaporturi = Qpierderi = 0

             

            Pentru unele aplicaţii poate fi aplicată şi metoda standardizată potrivit căreia t i = f (Rm).

                        4.1.3. Viteza  vântului  de  calcul

            Pe baza unor ample studii efectuate de INCERC, s-a stabilit o metodă de determinare a vitezei de calcul a vântului, care ţine seama de corelaţia statistică existentă între intensităţile vânturilor şi temperaturile scăzute.

            Prin studiul amintit s-au evidenţiat toate apariţiile vânturilor puternice concomitente cu temperaturile exterioare scăzute, împreună cu duratele de manifestare ale acestora, pe o perioadă de 20 ani (pentru 32 localităţi).

            Totodată, pentru fiecare localitate în parte au fost stabilite şi direcţiile de acţiune ale acestor vânturi.

            Pentru a se putea alege viteza de calcul, a fost necesar ca toate stările climatice vânt - temperatură să fie comparate cu o stare climatică de referinţă. În acest scop s-au luat în consideraţie numai acele vânturi care, la temperatura la care apar, dau un necesar de căldură mai mare decât necesarul de căldură, pentru încălzire corespunzător

temperaturii exterioare de calcul (fără vânt) şi care au o durată de cel puţin 960 ore (40 zile) în 20 ani.

            Starea climatică de referinţă s-a determinat transformând toate concordanţele vânt - temperatură reale, în concordanţe echivalente, corespunzătoare temperaturii exterioare de calcul. Aceasta înseamnă că pentru o anumită situaţie reală care apare la o temperatură exterioară tej cu o viteză a vântului vj şi care duce la un necesar de căldură Q j, s-a determinat o viteză fictivă echivalentă a vântului "v0" care la temperatura exterioară de calcul "te" ar da acelaşi necesar de căldură.

            Eliminându-se situaţiile de durată mai mică de 960 ore în 20 ani, au rezultat 4 zone climatice.

            Qj = QTj + QFj = QT + QF =

                        Situaţie                    Situaţie

            reală (vi)                 fictivă (vo)

            = Sk + (Li)vg4/3t = Sk + (Li)v0

4/3t;   1/Li

            Sk/Li + vj4/3tj = Sk/Li + v0

4/3t

            Definim: Sk/Li = e    (coeficient eolian)

            (e + vj4/3)(ti - tej) = (e + v0

4/3)(ti - te)

            v0 = (e + vj4/3) + (ti - tej)/(ti - te) - e4/3

            e = 20......40

            v0 = (30 + vj4/3) + (ti - tej)/(ti - te) - 304/3

            4.2. Clădiri  cu  înălţime  medie

                        4.2.1. Cazul  clădirilor  cu  inerţie  termică  moderată

            Pentru toate categoriile de clădiri a căror anvelope se înscriu în prevederile Normativului C107, se aplică metodologia indicată în STAS 1907/98. Potrivit acestui act normativ, necesarul de energie termică, calculat în regim staţionar, se stabileşte cu relaţia:

           

în care:

            QT - flux termic cedat prin transmisie, corespunzător diferenţei de temperatură între interiorul şi exteriorul elementului de construcţie ce delimitează încăperea, calculat cu relaţia:

           

            în care mărimile au semnificaţia următoare:

CM - coeficient de corecţie dependent de masa specifică a construcţiei EI = 0,9 Mc/Sc

EI < 400 kg/m2 - CM = 1

EI >400 kg/m2 - CM = 0,94

m - coeficient de masivitate al elementelor de construcţie exterioare, ce poate fi determinat cu relaţia aproximativă:

                        m = 1,225 - 0,05 D; cu indicele de inerţie termică D j =

, care este unitar în cazul particular al zidăriei de cărămidă plină cu 37,5 cm (D = 4,5) şi al elementelor interioare indiferent de valoarea indicelui de inerţie al acestora. Pentru elemente neinerţiale valoarea acestuia este m = 1,2.

S - suprafaţa de calcul a elementului de construcţie prin care se consideră transferul termic. Pentru elementele neinerţiale, aceasta este reprezentată de suprafaţa golurilor, iar pentru pereţi înălţimea se consideră între suprafeţele finite ale pardoselilor.

ti, te - temperaturile interioare şi exterioare de calcul.

Ropt rezistenţa termică optimizată a elementului de construcţie.

QS - flux termic cedat prin pardoseli aşezate direct pe sol, care pentru construcţii cu forme regulate se calculează cu relaţia:

  W

în care mărimile au semnificaţia următoare:

-  - aria cumulată a pardoselii şi pereţilor aflaţi sub cota terenului;

- Sbc - suprafaţa benzii de contur de lăţime unitară corespunzătoare perimetrului pereţilor exteriori;

-  - suprafaţa benzii de contur de lăţime unitară corespunzătoare perimetrului pereţilor interiori;

- ti, te - temperaturile de calcul interioare şi exterioare;

-  - temperatura interioară de calcul a încăperilor vecine;

- ts - temperatura în sol sau a apei freatice, stabilită funcţie de zona de temperatură;

- ns - coeficient de corecţie al conductivităţii solului;

- Rpd - rezistenţa termică a pardoselii, pentru care 1/e = 0;

- Rbc - rezistenţa termică a benzii de contur, care se stabileşte funcţie de adâncimea apei freatice şi adâncimea de îngropare a pardoselii;

Ao - adaos de orientare, care introduce efectul radiaţiei solare asupra clădirii. Valorile acestuia se stabilesc pentru cazul cel mai dezavantajat de orientare al încăperii de calcul.

Ac - adaos pentru compensarea efectului suprafeţelor reci, care se stabileşte funcţie de rezistenţa termică medie a elementelor delimitatoare, calculată cu relaţia:

                   m2K/W

în care ST - se va calcula ca suprafaţă totală a camerei de calcul iar QT - reprezintă suma fluxurilor termice transferate prin elementele exterioare şi interioare.

Qi - sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin rosturile elementelor mobile şi la deschiderea frecventă a acestora, care se determină ca valoare maximă obţinută din expresiile:

             W      condiţie de ventilare

       W      condiţie de infiltrare normală

condiţia de ventilare naturală sau mecanică impune asigurarea unui nivel de ventilare, evaluat prin numărul de schimburi orare (nao), care este normat funcţie de destinaţia camerei.

condiţia de infiltrare normală, ia în considerare infiltraţiile datorate presiunii vântului, presiunii termice şi a presiunii datorate ventilării naturale. Factorul

, introduce tocmai efectul combinat al celor trei potenţiale ce pot determina infiltraţiile de aer. Pentru componenta care se referă la deschideri frecvente (Qu), în cazuri normale nu se ia în considerare, efectul acestor infiltraţii fiind contracarat prin măsuri constructive sau instalaţii speciale.

                        4.2.2.Spaţii  simplu  vitrate

            Cazul serelor simplu vitrate, beneficiază de relaţii experimentale de forma:

                        Q = 0,44 S + (0,41 + 1,25 kconv) SF (ti-te)                  W

în care:

            S -suprafaţa terenului pe care este amplasată sera;

            SF - suprafaţa geamurilor;

            ti, te - temperaturile convenţionale de calcul, interioare şi exterioare;

kconv - coeficient total de transfer termic prin convecţie, prin suprafaţa vitrată stabilit după cum urmează:

            kconv = keT 1 + n (keT)n-1                W/m2 0C

cu precizările:

            ;          

, i - reprezintă coeficienţii superficiali de transfer şi respectiv entalpia aerului;

            n - coeficient de neetanşeitate.

                        4.2.3. Pierderi  de  căldură  pentru  încăperi  parţial  îngropate

                        A. Metoda Kissin

Qpd = k1(S1 + 4n) + k2S2 + k3S3 + k4S4(ti-te)

 n - numărul colţurilor de suprafaţă 4 m2

Deşi temperatura pământului la oarecare adâncime este uniformă şi foarte puţin influenţată de condiţiile climatice, pierderile de căldură prin pardoseală din apropierea zidurilor sunt mai mari decât pierderile prin restul pardoselii.

            Ţinând seama de acest fapt M.I. Kissin a propus să se determine pierderile de căldură prin pardoseală introducând în calcul un coeficient de transmisie termică convenţional, în funcţie de distanţa la pereţii exteriori.

Pentru pardoseli reci: ( k1 = 0,4; k2 = 0,2; k3 = 0,1; k4 = 0,06) (beton, mozaic)

Pentru pardoseli calde: (lemn, linoleum, mochetă)

           

Pentru ziduri exterioare parţial îngropate calculul se conduce la fel. Zona 1 considerându-se ca începând de la nivelul terenului.

            B. Metoda din 4701

            Qpd=mS(ti-te)+

în care:

            S - suprafaţa totală care se învecinează cu solul (pardoseală şi pereţi);

            te' = 0 .... 50C;

            m = f(h, a/b ,S);

            ts = 100C.

            C. Metoda Nicolae Leonăchescu

Q = Qe1 + Qe2 + Qe5 + Qa

            Pentru cazul curent al semispaţiului = 0 şi L = 0 relaţiile sunt mult mai simplificate.

                        D.Metoda STAS 1907

                        4.2.4. Pierderi  de  căldură  ale  halelor  industriale

Necesarul de energie termică aferent acestor categorii de clădiri se poate evalua cu relaţiile stabilite la paragraful anterior faţă de care se fac următoarele precizări:

Rezistenţa termică a elementelor inerţiale se stabileşte funcţie de structura elementelor omogene şi se corectează pe bază de nomograme.

Rezistenţa termică a elementelor neinerţiale (luminatoare) sau plafoane, aceasta se corectează funcţie de factorul "" ce depinde înălţimea halei (R0c =R0/).

Coeficientul "E" se stabileşte în condiţii particulare pe bază de recomandări.

            Pentru hale industriale cu înălţimi până la 8 m necesarul de căldură se stabileşte pe baza indicaţiilor din STAS 1907 - 68, adică prin utilizarea relaţiei:

           

            Este important de semnalat câteva aspecte ale halelor industriale.

 În cazul unor hale cu suprafeţe exterioare opuse infiltraţiile de aer pot fi considerate numai pe o faţadă, deoarece a doua faţadă se poate considera în depresiune.

În cazul încălzirii cu aer cald, se pot elimina complet infiltraţiile de aer dacă încăperea se va afla în suprapresiune. Deci se va putea considera Qi = 0.

            Pentru halele cu înălţime mai mare de 8 m pierderile de căldură prin transmisie sunt afectate de modificarea coeficientului "k" sau R = 1/k.

            Se ştie că i = c + r. În cazul clădirilor foarte înalte componenta "r" se micşorează foarte mult, putând fi considerată nulă.

                                                            i* = 4,05 W/m 2 0 C  - pentru hale fără

            ;                 compartimentări, având înălţimea mai mare decât

                                                            adâncimea încăperii.

i* = 5,8 W/m 2 0 C (5,0 kcal/m 2 h 0 C) - pentru hale compartimentate sau pentru încăperi a

căror înălţime este mai mică decât adâncimea lor. Important ar mai fi şi eventualitatea luării în considerare a bilanţului de aer în zona de şedere în cazul încălzirii cu aer cald. Modificările se datorează micşorării lui r inclus în c.

                        4.2.5. Clădiri  cu  masivitate  mare

            Din această categorie fac parte adăposturile sau alte încăperi subterane. Datorită faptului că aceste încăperi sunt mărginite de pereţi cu capacitate mare de acumulare a

căldurii, pierderea de căldură prin transmisie este practic independentă de regimul de funcţionare.

            Calculul necesarului de căldură se poate face utilizând metoda propusă de N. Leonăchescu de la I.C.B.

            A. Clădiri  total  îngropate

Qe = Qe1 + Qe2 + Qe2 + Qe4 + Qe5 + Qe6

Qa = Qa1 + Qa2 + Qa2 + Qa4 + Qa5

;       j = 1; 2; 3; 4; 5; 6.

    j = 1; 2; 3; 4; 5; 6.

în condiţiile geometrice:

            h >  sau h >

            H >

                   B. Construcţii  cu  întreruperi  mari  în funcţionarea  instalaţiilor

(monumente  istorice,  biserici  etc)            La aceste tipuri de încăperi interesează mai puţin pierderea de căldură furnizat de instalaţia de încălzire, care nu variază în limite largi şi în măsură mult mai mare variaţia temperaturii aerului interior şi a elementelor delimitatoare, pentru a se putea stabili durata perioadei de reîncălzire, înainte de a putea fi folosită încăperea. Din acest motiv şi pentru simplificarea calculelor se consideră constant debitul de căldură furnizat de instalaţia de încălzire.

            Neglijând căldura necesară încălzirii aerului infiltrat se poate scrie:

            Q = KfSF (ti - te) + SP aP (ti - t0)

ti = temperatura interioară cerută iar t0 = temperatura interioară de la care începe încălzirea.

     kcal/m2h 0C

z - timpul de preîncălzire

 - caracteristica materialului

            La construcţiile cu pereţi extrem de masivi căldura pe care trebuia să o cedeze corpurile de încălzire se stabileşte astfel:

           

                        4.2.6. Clădiri  înalte

            Specifică clădirilor înalte este apariţia unor factori perturbatori ce influenţează necesarul de căldură al unei încăperi în funcţie de nivelul la care se află încăperea respectivă.

                        - presiunea vântului

                        - presiunea termică (sau efectul de coş)

                        - ventilarea natural organizată sau ventilarea mecanică

            Cercetările din mai multe ţări au relevat importanţa cunoaşterii variaţiei vitezei vântului cu înălţimea, aceasta ducând la o diferenţiere sensibilă a necesarului de căldură de la etaj la etaj.

            Efectul de coş, des întâlnit şi la clădiri cu puţine nivele, dar neconsiderat în calcule, produce infiltraţii la nivelele inferioare şi exfiltraţii la nivelele superioare.

            Pe de altă parte, existenţa ventilării de evacuare, contribuie secţiunea produsă la majorarea infiltraţiilor de aer.

            Plecând de la faptul că în general, pentru calculul necesarului de căldură este considerată valabilă o relaţie de forma:

           

           

           

            ; ;

            Pentru determinarea debitului de aer infiltrat se vor avea în vedere următoarele:

;

            Prin suprapunerea efectelor se obţine o nouă distribuţie a diferenţelor de presiune (pech), funcţie de care, se calculează G*

inf şi apoi Q*inf.

            În standardul 1907, pe baza acestor studii, apare coeficientul E care s-a obţinut

prin raportarea .

            4.3. Necesarul de căldură  pentru  alte  scopuri

            Stabilirea sarcinii termice pe categorii de consumatori este importantă atât pentru alegerea economică a cazanelor cât şi pentru gestionarea energiei termice.

            Cazul cel mai general presupune o sursă de agent termic capabilă să asigure simultan 4 categorii de consumatori:

                        QCT = Qî + Qacm + Qv + Qth     ;     [kW]

în care:

                        QCT - sarcina termică a cazanelor;

                        Qî    - sarcina termică a consumatorilor pentru încălzire de confort;

                        Qacm- sarcina termică necesară preparării apei calde menajere;

                        Qv   - sarcina termică a instalaţiilor de ventilare şi/sau climatizare;

                        Qth  - sarcina termică a consumatorilor tehnologici.

            Necesitatea asigurării concomitente a celor 4 categorii de consumatori, poate fi pusă în discuţie funcţie de categoria clădirii care urmează a beneficia de serviciile sursei.

            Tabel 4.1. Cazuri posibile de cuplaj a consumatorilor

Categoria consumatoruluiClasa clădirii

Qî Qacm Qv Qth

Clădiri de locuit individuale sau colective

O O

Clădiri social culturale O O OClădiri industriale O O O

            consumuri tehnologice specifice unor servicii colective (spălătorii etc)

            consumuri tehnologice industriale, asigurate de regulă cu abur saturat;

                        4.3.1. Sarcina  termică  pentru  încălzire  de  confort

            Necesarul de energie termică pentru această categorie de consum se stabileşte în conformitate cu prevederile STAS 1907/98 cu relaţia generală:

                        Qî =  ;    [kW]

            Dependenţa directă de oscilaţiile temperaturii exterioare, face ca această categorie de consum să fie foarte variabilă, pe parcursul unei zile, luni sau a perioadei de încălzire;

            Pentru dimensionarea sursei de agent termic, în mod special pentru alegerea cazanelor, se va lua în consideraţie curba clasată a sarcinii termice de încălzire (vezi cap. 2).

            În cazul instalaţiilor de încălzire mici se poate lucra cu o curbă clasată a perioadei de încălzire, utilizând temperaturile medii lunare sau chiar cu sarcina termică maximă raportată la temperatura de calcul.

Fig. 3.1. Curba clasată a sarcinii termice de încălzire

            Sarcina termică a cazanelor se va putea astfel stabili să acopere întreg necesarul de energie termică putând alege un număr convenabil care însa să asigure exploatarea la randamente maxime.

            Pentru sarcini termice mici, cum este cazul clădirilor individuale, sarcina termică de calcul este cea maximă de calcul, care uneori trebuie amendată pentru condiţii extreme de calcul.

                        4.3.2.Sarcina  termică  pentru  ventilare  şi  climatizare

            În această categorie putem include câteva categorii tipice de instalaţii şi anume:

            - instalaţii de încălzire cu aer cald,

            - instalaţii de ventilare de compensare a evacuărilor tehnologice,

            - instalaţii de climatizare,

 

            Evaluarea necesarului de energie termică pentru primele două cazuri, porneşte de la o analiză a sarcinii termice reale, stabilită funcţie de evoluţia proceselor în diagrama I - x.

            Necesarul de energie termică serveşte bateriei de încălzire a aerului cald pentru care se cunoaşte expresia:

                        QBImax= L cp (tR-te)

            Aceasta poate lucra numai în regim de aer proaspăt (ER) sau în regim de recirculare (M-R).

 

            Şi în acest caz se poate construi o curbă clasată care va avea în cadranul II, curba

, cu observaţia că temperatura de întrerupere nu va fi mai mică de 20°C, pentru a putea satisface condiţiile de confort la refularea aerului cald.

            Pentru instalaţiile de climatizare se va avea în vedere că procesele termodinamice impun şi în sezonul cald o reîncălzire.

            În principiu această sarcină termică se va analiza cu multa atenţie dacă se discută de un cuplaj cu cea de încălzire, nu rareori proiectantul putând decide asigurarea acesteia cu surse independente.

            4.3.3. Sarcina  termică  pentru  prepararea  apei  calde  menajere

            Pentru categoria instalaţiilor individuale de mică sau medie capacitate aceasta va fi asigurată optând pentru una din soluţiile:

                        - preparare locală cu sau fără acumulare;

                        - preparare centralizată cu sau fără acumulare;

            Sarcina termică globală poate fi determinată cu relaţia:

                        Qacm= Gac m x c ( tac - tar );                     [ W ]

în care "G" reprezintă debitul masic de apă rece ce se determină funcţie de consumurile specifice ale consumatorilor instalaţi.

            În cazul preparării locale fără acumulare, acest debit se va considera egal cu debitul specific al obiectelor cu cel mai mare consum, iar în cazul adoptării soluţiei cu acumulare vor fi utilizate noţiunile din cursul de "Instalaţii sanitare".

                        4.3.4. Sarcina  termică  pentru  nevoi  tehnologice

            Aceasta se va stabili pe baza temei tehnologice, luând în considerare debitele orare şi timpii de funcţionare cu factorii de simultaneitate.

                        4.3.5.Numărul anual de grade zile

            O altă metodă de evaluare a consumului anual de energie termică pentru încălzire este definită prin calculul numărului anual de grade zile.

            Numărul de grade- zile corespunzător unei anumite perioade de încălzire, (N), se calculează cu relaţia:

                                                       sau

                        N=(ti-te) z = (tim-tem) z

            ti,x- temperatura interioară medie zilnică a încăperii sau a construcţiei în perioada

considerată, conform pct. 2.1.1 (ºC);

            te,x- temperatura exterioară medie zilnică în perioada considerată, (ºC);

            z- numărul zilelor în perioada considerată;

            ti- temperatura interioară medie a încăperii sau construcţiei, în perioada

considerată, (ºC);