NEAGOE BASARAB

Anteu al panromânismului şi ortodoxiei

la 1512

- 500 de ani de la înscăunare e -

Contemporan cu Erasmus de Rotterdam (n. 1466, 67 sau 69 -

d. 1536), Nicollo Machiavelli (1469-1527), Ludovico Ariosto (1474-

1533), Michelangelo Buonarotti (1475-1564), Thomas Morus

(1478-1535), Rafael (1483-1520) şi Martin Luther (1483-1546) –

embleme ale unui ev postbizantin, perfecţionist, dar deseori

luciferic, sângeros, plin de o teribilă cruzime -, uriaşul Voievod-

Filosof Neagoe Basarab reprezintă, cu strălucire europeană şi

vocaţie irefragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiritului

românesc tinzând spre Absolut.

Format la Bistriţa – sanctuar european

Viaţa şi opera sa, de o importanţă covârşitoare, sunt după chipul

şi asemănarea PreaBunului Dumnezeu.

Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt, care-şi găsise potir de aur

şi biserică umblătoare, vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului

român.

Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este întruchiparea

cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit, totdeauna inspirat şi sigur pe el,

ales de Dumnezeu, într-o epocă anume, drept purtător al chivotului

tradiţiilor arhaice autohtone.

În casa boierului Pârvu Craiovescu – tatăl său adoptiv, deoarece

în realitate era fiul lui Ţepeluş -, viitorul principe şi voievod este

iniţiat, după moda vremii, în cele şapte arte liberale şi învaţă la

perfecţiune limbile latină, greacă şi slavonă.

El dispunea de soclul de granit al unei vaste culturi – însuşită la

academia de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mănăstirii

Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din ucenicia nemijlocită pe lângă

Macarie tipograful, pe lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul

sufletului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim (Gheorghe

Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara Românească, pentru a nu fi

ucis de turci.

Focar de cultură şi far călăuzitor al spiritului ortodox în această

parte de lume, Mănăstirea Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu

surata ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ, devenind primul mare loc

de pelerinaj după căderea Constantinopolului. Bistriţa vâlceană

preluase instantaneu rolul de stea polară a Ortodoxiei, a Bizanţului

după Bizanţ.

Acad. Răzvan Theodorescu precizează: ,,Craioveştii sunt cei

care (…) fac din Bistriţa un sanctuar paneuropean. Bistriţa este la

1500 (…) locul spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra sub

Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la Grigorie Decapolitul sunt

imense pelerinaje. Bistriţa şi Oltenia devin locuri în care se

recuperează ceva din ortodoxia numai părelnic învinsă’’. (citat din

Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în Sala Albastră a

Universităţii din Craiova, cu ocazia solemnităţii de acordare a înaltului

titlu de Doctor Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie

2003, sub titlul Spiritul Olteniei)

„Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti desfăşurate la

Bistriţa – reliefează acad. Ştefan Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase

manuscrise, s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măiestrie

artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi caligrafi. În atmosfera vieţii

cărturăreşti de la Bistriţa a crescut şi şi-a format cultura Neagoe

Basarab, cel mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”.

În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în monumentalul

volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova

în octombrie 1943, în plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia:

„Frumuseţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa îndreptată către

Theodosie, fătul său, se datoresc, fără îndoială, acestei atmosfere de

înălţare spirituală bistriţeană”.

De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu acribie, întrucât teza

sa de doctorat avea ca titlu Personalitatea religioasă a voievodului

Neagoe Basarab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).

,,Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !’’

Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de Macarie, căruia îi fu

ucenic sârguincios şi devotat, atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul

domn Neagoe Basarab îndeplineşte atribuţiile de editor (în limbajul

de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara Românească:

Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelia (1512).

Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul nobil al tipăririi de

cărţi, o premieră absolută în ortodoxia sud-est şi est-europeană, dacă

avem în vedere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă abia în

1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în Rusia după aproape şase

decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova).

În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei

şi Dobrogei în 2008 – exact la împlinirea primei jumătăţi de mileniu

de la tipărirea Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta,

într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel mai expresiv şi

luminat de Dumnezeu studiu scris vreodată despre Neagoe Basarab,

scrisoare prin care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti de

a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş -, Înalt

Prea Sfinţia Sa Calinic menţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale,

înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija

învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la

osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de

bază în rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea

Mănăstirii Dealu ! Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !”.

Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste timp, un om cu o

pregătire militară demnă de orice principe al epocii, un strateg, dar şi

un diplomat desăvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi privea

curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spiritului său

enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel Mare are temeritatea de a-i

încredinţa, la vârsta fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de

externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu drepturi depline, să

negocieze în numele Ţării Româneşti prin marile capitale.

Dar iată cum sintetizează acest aspect Î. P. S. Calinic:

„Răspundea (n. n. Neagoe) în Cancelaria domnitorului de legăturile cu

lumea externă, deşi era (n. n. doar) cu ceva trecut de 20 de ani, având

pregătirea culturală şi duhovnicească necesară însuşită în marea şcoală

a timpului, Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor vecine,

conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe

marii gânditori de atunci şi scrierile lor”.

Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse din volumul II/3,

pp.307-309, din Documente privitoare la istoria românilor din celebra

serie a lui Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „traduce” în

limbajul contemporan nouă: „Manifestând o mare capacitate de

înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de

importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice,

Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau străine, un aparat

diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a

desfăşurat o vastă activitate diplomatică - cu scopul de a asigura ţării

liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un

important factor politic în viaţa internaţională. El se arăta de acord să

participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor

creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca în cazul victoriei, în

eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de

contribuţia Ţării Româneşti”.

Cine priveşte cu atenţie harta Europei de Sud-Est din acele

vremuri este aproape imposibil să nu observe că spaţiul carpato-

danubian netransformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi

Moldova –, avansat spre Tracia, spre viscerele Imperiului Otoman,

pare un bolovan imens, un teribil drob de sare, în fragil echilibru, care

ar fi putut oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele marii

puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în paşalâcuri nu doar toate

ţările din Peninsula Balcanică, dar şi Ungaria.

Pisc al cârmuitorilor Europei din 1512-1521

Continuând reformele începute de Radu cel Mare şi, în fapt,

direcţia politică impusă anterior de boierii Craioveşti, Neagoe Basarab

a promovat, din calcul diplomatic, supunerea aparentă faţă de turci, a

amplificat relaţiile negustoreşti cu Sibiul şi Braşovul, oraşe-cetăţi din

Transilvania, a apărat negustorimea locală faţă de presiunile tot mai

mari ale concurenţei străine, a pus ordine în domeniul legislativ,

prin aplicarea aceluiaşi mod de judecată în întreaga Ţară Românească

şi prin acordarea unei ponderi tot mai mari dreptului scris.

Ca un demn urmaş al lui Mircea cel Bătrân - singurul voievod

creştin care l-a zdrobit pe Baiazid I -, Neagoe Basarab a acordat

atenţie maximă organizării unei oştiri puternice, realitate confirmată

de actele de cancelarie din vremea lui, în deplină concordanţă cu

principiile înscrise în testamentul său monastic şi moral: Învăţăturile...

către fiul Theodosie.

,,Domnia de zece ani a lui Neagoe Basarab – scrie Al. Piru – a

continuat politica de centralizare a statului feudal din vremea lui Radu

cel Mare. Autoritar cu boierii din facţiunile adverse Craioveştilor (…),

Neagoe scrie sibienilor pe un ton trufaş: ,,O să vedeţi că sunt domnitor

destoinic şi are ţara aceasta domnitor’’, iar braşovenilor chiar

ameninţător: ,,Voi face Ţara Bârsei aşa, că nu i se va cunoaşte nici

locul’’. Trăgea în ţeapă ca şi Vlad Ţepeş şi tatăl său, Ţepeluş, pe

negustorii necinstiţi, spânzura pe hoţi, ceea ce nu l-a împiedicat, ca şi

pe Ştefan cel Mare (prezentat de Ureche ca vărsător impulsiv de sânge,

dar şi sfânt), să fie un domnitor religios, cel mai mare ctitor al

perioadei feudale’’. (Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 34)

A luat toate aceste măsuri, pe plan intern, dar şi în politica

externă, după ce „scanase”, din toate punctele de vedere, mersul

lucrurilor în Imperiul Otoman, în toate ţările învecinate – Polonia,

Ungaria şi cele din sudul Dunării -, în est până la Moscova şi în vest,

până dincolo de Veneţia, Sfântul Scaun şi Viena.

Conştient că vocaţia europeană a neamului său este moştenită

direct din substratul daco-roman şi din Bizanţ, Neagoe Basarab a

înţeles, ca nimeni altul în vremea sa, că trebuie să ţină strâns în mâini

frâiele echilibrului între cele două sau trei Europe.

Simultan, el a ajuns la concluzia că, în lucrarea sa de voievod-

ctitor, gânditor, moralist şi artist, se impune a se regăsi sinteza de

mare rafinament a poporului român, insulă de latinitate, aflată la

răscrucea tuturor pohtirilor imperiilor vecine.

Cele enunţate mai sus constituie tot atâtea linii de forţă, vectori

ai lucrării multilaterale a lui Neagoe Basarab, care i-au impus să fie,

din toate punctele de vedere, un pisc al cârmuitorilor din Europa

secolului al XVI-lea.

Monadă de sorginte arhaică

Aidoma miticului Anteu, cel mai de seamă vlăstar al boierilor

Craioveşti, făurari de ţară şi cultură eclezială, are tălpile bine înfipte în

solul fertil al obârşiilor de nouă ori milenare.

Slujitor jertfelnic al spiritului locului – spiritus loci -, el

păstrează, în adâncul sufletului său, descifrarea secretului că spiritus şi

respirare provin din aceeaşi rădăcină. Spiritul / Duhul este chiar

respirarea divină. Neagoe Basarab a respectat cu sfinţenie legământul

de a respira cum se cuvine, cu voluptate, profund şi revigorant, ca în

vârtejul unei hore celeste, convins fiind că, dacă o singură clipă nu

mai este conştient de propria-i respiraţie, riscă să-şi piardă chipul

divin.

În Neagoe Basarab, permanent, spiritul românesc şi respiraţia

conştientă întru acest spirit, prin excelenţă european, sunt o monadă de

sorginte arhaică, un spaţiu-matrice pe care se cuvine să-l înnobileze

rapid, contracronometru, prin fapte de voievod-ctitor. Căci niciodată

nu se ştie cât mai are timpul răbdare.

Asumându-şi rădăcinile, timpul şi spaţiul unicului popor din

această parte de lume care nu s-a pripăşit din alte zări, ci, dimpotrivă,

a fost dintotdeauna autohton, adică al locului, statornicit pentru

veşnicie pe moşia moşilor, strămoşilor, stră-stră-strămoşilor lui, de o

parte şi de alta a Dunării -, Neagoe Basarab trăieşte cu intensitate, cu

luciditate dureros de dulcea sărbătoare a rănii care înseamnă conştiinţa,

viziunea şi destinul asumat al românităţii şi europenităţii sale.

Aici îşi poartă crucea, fără încrâncenare ori obidă, dimpotrivă, cu

senitătate dacică şi christică, ba chiar cu bucuria sângerării pe Golgota.

Aici, în Europa Centrală, dar şi în punctul septentrional al Sud-

Estului european, deşi mulţi ageamii ai geografiei ne includ în

Peninsula Balnică, peninsulă şi lume – admirabile, altfel – ce-şi au ca

frontieră nordică Dunărea, necum Carpaţii Meridionali, Transilvania,

Maramureşul, Bucovina, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ori

Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân, Matei Basarab sau Mihai

Viteazul.

Prin lucrarea sa de Voievod şi Bazileu luminat, gânditor şi

diplomat poliglot, asemănat cu împăratul roman Marc Aureliu – al

cărui crez primordial era acela că ,,Violenţa este semnul lipsei de

putere” -, Sfântul Neagoe Basarab şi-a rânduit viaţa şi opera cu

măsură, ,,ca lumea”, adică în spiritul locului, cu energie, supleţe şi

dinamism, asumate fără pic de ostentaţie, cu serenitate şi

maiestuozitate de Pasăre Măiastră.

Mănăstirea Argeşului –

copia Catedralei care-i chiar Neagoe Basarab

Deşi nu are pereche – în frumuseţea şi graţia zborului său de

mireasă a lui Dumnezeu, în parcă sfiosul şi totuşi vigurosul aer de

arhaitate şi clasicitate, în armonia de Cuminţenie a Pământului care

murmură o rugăciune, o colindă surâzătoare Trinităţii Divine, ţâşnind

apoi, prin turlele înşurubate în azur, într-o Simfonie a bucuriei

absolute, în aura tămăduitore, magică, a duhului acestui pământ

românesc de la poalele Carpaţilor matusalemici -, Biserica Mănăstirii

Curtea de Argeş/ Catedrala Arhiepiscopală a Argeşului şi Muscelului

nu este decât la o privire grăbită cea mai şocantă realizare a

Voievodului Neagoe Basarab.

Catedrala cea adevărată o constituie chiar viaţa şi lucrarea

exemplare ale lui Neagoe Basarab.

Trupul său s-a stins. Duhul Domnitorului este însă viu. Urcat la

ceruri, în cortul drepţilor, el veghează, de o jumătate de mileniu, să nu

ni se stingă făclia şi sămânţa neamului românesc.

Numai viaţa sa pare să se fi risipit în zariştea veacurilor. Faptele

au rămas. Iar una dintre întrupările acestor fapte de sorginte divină,

Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, este doar copia, în piatră gălbuie

de Albeşti şi marmoră din preajma Bosforului, a vieţii şi operei lui

Neagoe Basarab, prin care lamura spiritului românesc şi european

dăinuie peste milenii.

’’Ctitor a toată Sfetagora’’, Neagoe Basarab a rămas în istorie, în

primul rînd, prin capodopera sa de arhitectură: Biserica de la Curtea

de Argeş, descrisă cu minuţiozitate şi har în Viaţa şi traiul sfântului

Nifon, carte scrisă în greceşte, la Târgovişte, între 1517-1519.

După opinia celui din urmă istoric literar generalist (specialist,

adică, în toate perioadele), Al. Piru, cea mai interesantă pagină din

acest panegiric este dedicată capodoperei de arhitectură eclezială

lăsată de Neagoe Basarab ca semn inconfundabil al trecerii lui prin

această lume şi al puterii creatoare a neamului său românesc: „Şi sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică, tot

de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru din dos,

una cu alta, cu scoabe de fier de mare meşteşug, şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut

pren mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi încreţiţi foarte frumos şi

minunaţi, carii închipuiesc 12 apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un

lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi

ale tinzii, tot scobite şi răzbătute prin piatră, cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu

un brâu de piatră împletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda

închipuind svânta şi nedespărţita troiţă. (...) Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori

şi cu 12 trepte, semănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altarul,

împreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o împodobi predinlăuntru şi pre dinafară foarte

frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu

aur”, după care conchide că, deşi nu este aşa mare ca Sionul, ,,carele îl făcu Solomon, nici ca

Sfânta Sofia, care au făcut marele împărat Iustinian, (…) cu frămseţea este mai pedeasupra

acelora’’.

,,Dragostea pentru cultură şi rafinamentul artistic al lui Neagoe

Basarab se deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea

Evangheliarului slavon al lui Macarie şi a construit acea capodoperă

de arhitectură care este Biserica episcopală a Curţii de Argeş, dar şi

din veşmintele pe care le purta (brocart roşu, cusut cu vulturul de aur

bicefal bizantin, coroană imperială de bazileu). Comanda de la Braşov

o blană de viezure, una de helge şi un colier de mărgăritare şi

respingea ironic o cădelniţă de argint, lucrată la Sibiu în mod

necorespunzător’’ – reţine Al. Piru, într-un portret sui generis al

domnitorului, după care menţionează, cu un surâs abia perceptibil,

mândrindu-se cu superioritatea indubitabilă a înaintaşului său: ,,Poetul

grec de la curtea sa, Maximos Trivalis, îl numea într-o

epigramă ,,divinul’’ şi-l aşeza în palatele Olimpului. Întreţinea pe

chirurgul raguzan Hieronim. Trimitea dogelui Veneţiei un cal în

valoare de 200 de ducaţi, iar papei Leon X, patronul lui Michelangelo,

îi cerea în 1519 să-i socotească legaţi de el, pe fiul său Theodosie şi pe

supuşii săi, ,,prin alianţă perpetuă’’ cu biserica romană’’. (Id., pp.34-

35)

Deloc grea de materie, strivind parcă omul şi, totodată, ţâşnind

obraznic, rănind cerul/ dumnezeirea prin săgeţile turnurilor de peste

100 de metri înălţime, precum catedralele gotice apusene -, bijuteria

arhitectonică a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, aidoma

tuturor bisericilor ortodoxe de pe pământul daco-român, are parcă o

undă de sfială telurică, de înţelepciune supremă, care frică de

Dumnezeu se numeşte.

Cu o siluetă suplă, elegantă, de mireasă zvâcnind de viaţă,

permanent ocrotită de privirea Pantocratorului, Biserica episcopală de

la Argeş pare a-l despovăra pe credincios de materialitatea strivitoare.

Ea anticipează cu 400 de ani ceea ce marele filosof Lucian Blaga avea

să numească sofianismul care coboară, dar şi pe Constantin Brâncuşi,

care – pornind de la stâlpul de pridvor arhaic şi de la turnurile

nepereche ale ctitoriei lui Neagoe Basarab – ne înalţă necontenit spre

cer.

Atât Biserica Voievodală de la Argeş, cât şi Coloana fără sfârşit

a magicianului oltean din Hobiţa Gorjului - unicul sculptor al Înălţării,

al Luminii din Lumină, al Mântuirii prin comuniune şi cuminecare, al

Recunoştinţei faţă de obârşiile pierdute în genuni nemaiştiute -,

sfidează obeliscul egiptean (copiat, involuntar poate, de turla celei mai

vechi biserici paleocreştine din sud-estul Europei: Densuş, din Ţara

Haţegului, vestită vatră a Daciei pre- şi post-romane). Îl sfidează în

sensul că nu îl ia în seamă, tocmai pentru că, prin înălţimea trufaşă şi

prin vârful de pumnal ucigător, străpunge, cu vanitate de nestăvilit şi

inconştienţă deloc creştină, azurul firmamentului divin.

Cine-i orb la Neagoe Basarab, cine nu desluşeşte tainele încifrate

în zidurile de piatră şi marmură surâzătoare ale ctitoriei sale de pe

Argeş, ca şi în cealaltă capodoperă a sa, Învăţăturile către fiul

Theodosie, nu-l poate vedea nici pe Brâncuşi – cel ce, în prelungirea

stâlpului de prispă şi a Coloanei cerului, dar şi a vârtejului elicoidal al

turlelor dăltuite de Meşterul Manole, „a eliberat forma sculpturală din

imobilismul ei, înscriind-o în ascendenţă şi transcendenţă” (Ioan-Viorel

Bădică, Coloana fără Sfârşit şi ,,ondulaţiunea universului’’, în Brâncuşi şi Transilvania,

antologie de Constantin Zărnescu, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001, pp. 89-91)

Din multe puncte de vedere, Biserica lui Neagoe Basarab

vesteşte, asemenea buzduganului din basmele noastre străvechi,

Coloana, în care se regăsesc aceleaşi semnificaţii de rezonanţă

ancestrală: râu vertical, axă de diamant a lumii, simbol arhaic

românesc, dar şi simbol universal, reprezentând umanitatea întreagă,

unind cer şi pământ, transcendent şi imanent, chtonian şi uranic, după

arhaicul principiu al omologiei cosmice, care a însufleţit şi teoria

platoniciană a ideilor, dar şi elanul cosmologic al lui Milarepa (Ibid., p.

89)

Simplitatea latină a bisericilor ortodoxe româneşti, zvelteţea

neostentativă, seninătatea, însă şi o maiestuozitate nobiliară, de

prinţesă celestă, deloc fragilă, dimpotrivă, plină de energie şi vigoare,

constituie încă o notă dominantă a Bisericii episcopale de la Curtea de

Argeş, care înfruntă veacurile cu aceeaşi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă

fără de moarte, precum protagonistul din celebrul basm românesc.

Sfinxul din Bucegi, Calendarul de la Sarmizegetusa Regia,

sanctuarele dacice (circulare – două, unul mare, altul mic - şi cele

patru dreptunghiulare), Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş şi

Ansamblul monumental de la Tg. Jiu – singura operă de for public

din lume lăsată de Brâncuşi patriei sale, printr-un gest de supremă

dreptate poetică (după cum îl definea Sidney Geist) – constituie dubla

chintă regală a celor mai valoroase capodopere de patrimoniu cultural

material dăruite de daco-români omenirii, meritând înscrierea grabnică

pe lista UNESCO, a patrimoniul de însemnătate mondială.

Înscriere în context istoric

Pentru a înţelege mai bine însemnătatea covârşitoare a ctitoriilor

lui Neagoe Basarab, e obligatoriu să recurgem la înscrierea într-un

context istoric mai larg.

Ce se întâmplase, ce se întâmpla în Europa acelor ani ? Ce rol

jucau spiritul românesc şi românitatea pe tabla de valori adevărate a

bătrânului nostru continent ?

La 1453, Constantinopolul fusese cucerit de turci. Patru ani mai

târziu, sceptrul de domnitor al Moldovei este preluat, cu mână forte,

de Ştefan, care va apăra Europa de tăvălugul otoman vreme de 47 de

ani, până la 1504.

Între 1485-1492, perioadă la al cărei început presupunem că s-a

născut Neagoe, pe tronul Angliei se află Dinastia Tudor. Cristofor

Columb botează San Salvador insula din Bahamas pe care debarcase.

La 1494, Spania şi Portugalia îşi împart Lumea Nouă, iar Henric al

VIII-lea devine rege al Angliei în 1509.

De la finele veacului al XIV-lea şi până la 1526, când statul

ungar, în urma dezastrului de la Mohacs, dispare din istorie -, ţările

române se confruntă cu primul asalt al puterii otomane, care atinge

linia Dunării – ce va constitui vreme îndelungată linia de front dintre

Semiluna turcească şi Crucea creştină.

Istoricul Şerban Papacostea sintetizează astfel: ,,La rivalitatea

ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice

se adăuga de acum înainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu

mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi

Moldova reuşesc să-şi salveze existenţa statală şi să asigure

continuitatea unei vieţi politice româneşti autonome”(Istoria României, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 164).

Cu o ascensiune fulgerătoare: ban de Severin (1438-1441),

voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator (1446-1453) şi

căpitan general al Regatului Ungariei (1453-1456), Iancu de

Hunedoara, a cărui avere o depăşea cu mult pe aceea a întregului regat,

plasează Transilvania – cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg – în

planul dintâi al războaielor cu otomanii.

Poziţionarea trupelor turceşti la Dunărea de Jos şi tendinţa lor

feroce de expansiune la nordul acesteia a deschis, în vremea sultanului

Baiazid I (1389-1402), una dintre cele mai zbuciumate epoci din

istoria românilor.

Răstimp de un veac şi jumătate (cinci generaţii), extinderea

cotropirii otomanilor la nord de Dunăre şi în direcţia Europei Centrale

a fost stopată de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a

Regatului Ungar.

„În tot acest interval – conchide Şerban Papacostea -, Dunărea,

redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman

principalul front european. Opunând o rezistenţă tenace cuceririi

otomane, care ameninţa existenţa statelor lor, românii s-au integrat ca

factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi

ofensive intră în circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară

devine un factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă alcătuite

în această vreme”.

Iată şi câţiva dintre marii comandanţi de oaste şi bărbaţi de stat

proeminenţi, personalităţi ale Europei din acele timpuri, care s-au

situat în linia de foc a rezistenţei ţărilor române împotriva potenţialilor

cotropitori otomani: Mircea cel Bătrân (1386-1418) – cu vestita

biruinţă de la Rovine (10 oct. 1394), Dan II (1421-1431), Alexandru

Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), Vlad Ţepeş (1456-1462)

– care a pătruns într-o noapte în tabăra otomană, în fruntea unei cete,

în speranţa de a-l surprinde pe sultan, incursiune şi faptă de vitejie

uimitoare, care s-au bucurat de o largă notorietate în Europa.

Vreme de aproape o jumătate de secol, faza următoare a

rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost susţinută de Ştefan cel

Mare şi Sfânt, domnul Moldovei între 1457-1504.

În jumătatea a doua a veacului al XV-lea şi în primele decenii

din secolul al XVI-lea, între Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia –

cele trei mari puteri vecine cu statele româneşti - se atinge un

echilibru de forţe, consacrat prin tratate reînnoite succesiv. Într-un

atare context regional, ţările române scapă de grija invaziilor străine

de genul celor cu care se confruntaseră în perioada precedentă.

Pe de o parte, Ţara Românească şi Moldova sunt incluse în

tratatele de pace ungaro-otomane, iar pe de altă parte duc propriile lor

negocieri, directe, cu Poarta Otomană, ceea ce le asigură ani de

stabilitate relativă în relaţiile cu turcii. (Ibid., p. 193)

Niciodată mai prejos de vremurile sale

Este perioada când familia de mari boieri olteni a Craioveştilor

şi-a consolidat mult poziţia. În cuprinzătorul şi rigurosul studiu Bănia

în Ţara Românească (Ed. ALMA, Craiova, 2009, ediţia a II-a,

revăzută şi adăugită), acad. Ştefan Ştefănescu precizează: ,,Ajutaţi de

turci, Craioveştii ajunseseră să fie adevărata forţă politică în stat.

Înscăunarea pe tronul Ţării Româneşti, după moartea lui Vlăduţ, a lui

Neagoe Basarab venea să confirme o stare de fapt, ea arăta că, în lupta

împotriva domniei, Craioveştii repurtaseră pentru ei o victorie

însemnată”. (p. 85)

În scopul de a-şi legitima noul statut dinastic, Neagoe Basarab

(1512-1521) a invocat o înrudire cu familia domnitoare legitimă a

Basarabilor.

Dacă acad. Ştefan Ştefănescu vede în Domnia lui Neagoe

Basarab expresia apogeului puterii Craioveştilor, Şerban Papacostea

apreciază că aceasta s-a caracterizat, pe plan extern, prin continuarea

politicii de echilibru, iar pe plan intern printr-un remarcabil avânt

cultural.

Din această ultimă perspectivă, acad. Ştefan Ştefănescu este cât

se poate de tranşant: ,, (...) sub aspectul dezvoltării fenomenului

cultural, epoca de supremaţie politică a Craioveştilor (n. n. al cărei

triumf maxim l-a reprezentat domnia lui Neagoe Basarab) nu poate fi

comparată decât cu epoca lui Constantin Brâncoveanu când, sub

raport cultural, Ţara Românească joacă un important rol internaţional” (Ibid., p. 105)

Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane,

posibilă prin îmbinarea luptei cu vocaţia tranzacţională, cu negocierile

şi compromisul, a îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi salveze

entitatea statală, ameninţată direct după cucerirea de turci a Peninsului

Balcanice. Observaţia de mai înainte este continuată de autorii Istoriei

României (n. n. al cărei titlu corect ar fi fost Istoria românilor) cu

următoarele constatări, riguros documentate şi susţinute: ,,Lovindu-se

de la început la nordul Dunării de o foarte tenace rezistenţă, temându-

se de implicaţiile internaţionale pe care le-ar fi avut instaurarea unei

stăpâniri directe în cele două ţări (n. n. române), turcii au fost siliţi să-

şi modereze aspiraţiile în raport cu acestea”.

Monitorizând continuu climatul politic, social, cultural şi militar

din regiune şi din întreaga Europă, Neagoe Basarab nu şi-a permis

nicio clipă să fie mai prejos de vremurile sale.

Dimpotrivă, prin tot ceea ce a înfăptuit, a demonstrat că şi-a

asumat plenar sentimentul de împlinire a spiritului acelor timpuri,

momentul unui kairos românesc.

Practicant al rugăciunii minţii

Adept al isihasmului – doctrină conturată în Bizanţul secolului al

XIV-lea, conform căreia ascetismul şi extazul sunt căile prin care

omul poate să recepteze lumina harului, atingând astfel perceperea

senzorială a energiei emanate de Trinitatea Divină -, Neagoe Basarab

îşi impune practicarea zilnică a rugăciunii lui Iisus/ rugăciunea minţii,

prin care atinge o stare de concentrare a minţii sale în ascensiunea spre

Dumnezeu şi, concomitent, o pace lăuntrică atât de profundă încât

sufletul i se deschide total faţă de Sfânta Treime.

În asemenea momente de comunicare supremă cu Dumnezeu,

Neagoe primeşte periodic străluminări, clipe de inspiraţie, impulsuri

celeste privind marile sale îndatoriri, obiective şi priorităţi.

Fără a-şi formula în termeni categorici problema spiritului

românesc în istorie, luminatul Domnitor este frământat de aceasta, ca

de o fulguraţie venită de la Creatorul Suprem, o trăieşte atât de intens

încât ideea deşteptării şi afirmării neamului său, sentimentul kairotic

de acum ori niciodată – care, se va adeveri în timp din ce în ce mai

tare, ne-a salvat mai totdeauna – şi-l asumă ca pe un ţel de maximă

altitudine şi amplitudine civică, morală, dinastică.

Evidenţiem faptul că punctul de vedere teologic constituie

temelia conceptiei dinastice a lui Neagoe Basarab: domnitorul

este ,,uns de Dumnezeu’’ (nu-i ales de boieri), ca să fie tuturor ,,cu

dreptate’’. Aşadar, originea puterii centralizatoare a domnului şi

raţiunea exercitării ei sunt de esenţă divină, deci absolute. ,,Ideea

autorităţii supreme a domnitorului în statul feudal îşi găseşte aici

întâiul (s. n.) ei teoretician. Dar Neagoe Basarab întrece chiar pe

teoreticienii contemporani ai monarhiei absolute (s. n.) printr-o altă

idee care, introducând în concepţia despre stat factorul popor, atinge

rădăcinile regimului feudal. Venitul domnitorului provenind din

munca săracilor (…) se cuvine să fie pus la dispoziţia lor’’ (Al. Piru, op.

cit., p. 35)

Neagoe Basarab – noul Solomon

În minuţiosul şi doctul studiu Artă şi politică în ţările române

(1400-1700) inclus de acad. Răzvan Theodorescu în volumul Drumuri

către ieri (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, pp. 33-

45), distinsul profesor analizează raportul dintre artistic şi politic în

spaţiul românesc al celor trei veacuri dintre anii specificaţi în titlu.

Acest raport îl regăsim începând de la o anumită atitudine militantă a

românilor aflaţi în lupta pentru păstrarea independenţei, mai apoi a

autonomiei lor statale în faţa pericolului otoman, până la corolarul

spiritual al acestei atitudini: permanenta sprijinire şi ajutorare a unor

întinse zone ale Răsăritului ortodox de către voievozii români; de la

evidenţierea unei continuităţi a ideii dinastice până la identificarea

unor modele de cârmuire în ideologia românească a timpului; în fine,

de la sublinierea unităţii spirituale impresionante a pământului locuit

de români până la indicarea unui specific cultural anume al marilor

provincii istorice, conturat şi prin consonanţele felurite ale civilizaţiei

româneşti cu stilurile europene postbizantine şi postrenascentiste,

influenţate şi de unele opţiuni politice, într-o Europă în care, politic şi

economic, românii se implicau tot mai mult la sfârşitul evului mediu. (p. 34)

Istoricul accentuează realitatea că, după căderea

Constantinopolului în mâinile turcilor, singurele acţiuni antiotomane

efective au fost susţinute, în secolul al XV-lea, de conducători români:

Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare.

După cucerirea turcească a Peninsului Balcanice şi mai ales după

1500, domnitorii români au iniţiat o semnificativă operă de patronaj

cultural, de dimensiuni geografice şi de însemnătate morală şi

materială foarte vaste. Acad. Răzvan Theodorescu precizează că se

referă la ,,patronarea ortodoxiei sud-est europene şi orientale de către

voievozii români, din secolul al XIV-lea începând – prin munteanul

Vladislav I, ctitor şi protector al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele

Athos, continuând în secolul al XV-lea cu Ştefan cel Mare şi Vlad

Călugărul – sprijinitori la mănăstirile athonite Zograf şi Vatopedi -, în

secolul al XVI-lea cu Neagoe Basarab, noul Solomon – ctitor şi

donator la Meteore în Grecia, la Constantinopol, Sinai şi Ierusalim -,

în secolul al XVII-lea cu Vasile Lupu, noul Justinian – protector şi

arbitru al patriarhatelor orientale de la Constantinopol şi Ierusalim, dar

şi al comunităţii ortodoxe de la Lvov -, sau cu Constantin

Brâncoveanu, noul Constantin, sprijinitor al bisericilor din Sinai,

Antiohia, Alexandria şi Alep…’’ (Op. Cit., p. 36)

Patronajul cultural-artistic românesc, reiterează acad. Răzvan

Theodorescu, constituie, în primul rând, o acţiune politică: ,,El se

putea desluşi în ridicarea unor lăcaşuri de cult ortodoxe în Balcani, ca

şi în ajutorarea materială continuă a unor comunităţi din întregul

Levant mediteranean, fiind o parte a acelui Bizanţ după Bizanţ pe care

Nicolae Iorga l-a intuit magistral şi care însemna oarecum şi preluarea

vechiului patronaj de natură imperială din sfera bizantino-balcanică de

către voievozii români’’.

În cazul lui Neagoe, noul Basarab, aura genezelor, adică dorinţa

de a marca descinderea sa dintr-un neam dinastic ce dăduse ţării

ctitorii importante, este perfect vizibilă încă de la debutul domniei, în

1512. ,,Legătura sa voită cu dinastia istorică a Ţării Româneşti –

subliniază acad. Răzvan Theodorescu – se făcea exact în măsura în

care domnul începea, foarte curând după urcarea sa în scaun,

monumentul de anvergură sud-est europeană – Biserica Mănăstirii

Argeşului, încheiată în 1517, lângă vechea reşedinţă de secol XIV a

Basarabilor. (…) Mai mult, în pronaosul noii biserici a lui Neagoe

Basarab aveau să fie zugrăviţi ,,programatic’’, la acelaşi început de

secol XVI, primii voievozi ai Ţării Româneşti, vechii Basarabi, şi în

tot acest spaţiu arhitectonic aveau să se îngroape, ca într-o nouă

necropolă voievodală, membrii familiei noului Basarab, raţiune pentru

care această parte a lăcaşului avea să fie concepută într-o dezvoltare

spaţială neobişnuită prin supralărgirea pronaosului şi dispunerea aici a

unor coloane. Această concepţie de arhitectură va fi copiată ulterior în

cazuri cu substrat ideologic similar’’.

Promotor al sinergiei Ţării Româneşti,

Balcanilor şi Mediteranei

Revenind la opera de bazileu şi voievod-ctitor a lui Neagoe

Basarab, se cuvine să afirmăm cu toată convingerea că el a promovat

sinergia Ţării Româneşti, a Dunării şi Mediteranei într-un proiect vast

şi statornic de construire şi susţinere a bisericilor ortodoxe şi a

sfintelor mănăstiri.

O demonstrează însăşi antrenarea de meşteri mari, calfe şi zidari,

atât din Ţara Românească, dar mai ales din Transilvania, Veneţia,

Elada, Armenia, Serbia şi Constantinopol, pentru construirea, în timp

record, de numai cinci ani, a Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş –

apreciată, la momentul târnosirii sale, 15 august 1517, drept o minune

a ortodoxiei Orientale.

Într-unul dintre primele sale eseuri publicate imediat după

încheierea studiilor superioare, actualul Preafericit Părinte Patriarh

Daniel o descria astfel: „capodoperă a spiritului artistic al poporului

român, ea reprezintă resursele fără de sfârşit ale poporului nostru,

eleganţa şi armonia, măiestria şi priceperea”.

Pornind de la modelul bizantin al Bisericii „Sfântul Nicolae

Domnesc” din Curtea de Argeş, ctitorie a strămoşilor săi Basarabi,

Voievodul Neagoe purcede la zidirea unei alte capodopere în piatră:

Catedrala din Târgovişte, a Mitropoliei Ungrovlahiei. Din nefericire,

aceasta nu mai există în forma sa originară, din cauza nesăbuinţei

arhitectului francez André Lecomte de Nöuy, care a culcat-o la

pământ şi a înălţat alta, din temelii, din care spiritul epocii lui Neagoe

Basarab a dispărut. Este doar una dintre crimele pe care acest francez,

din ignoranţă crasă şi fără simţul valorilor reale ale trecutului, le-a

comis împotriva patrimoniului eclezial românesc.

Ctitorii în Ţara Românească ale lui Neagoe Basarab sunt şi:

Mănăstirea Snagov (înălţată aproape concomitent cu aceea de la

Curtea de Argeş, între 1517-1521), Biserica „Sfântul Gheorghe

Suseni” din Târgovişte, Schitul din Ostrovul Călimăneştilor, la care se

adaugă acoperirea cu plumb a Bisericii de la Tismana, susţinerea

financiară consecventă a sfintelor aşezăminte de cult de la: Corbii de

Piatră, Gura Motrului, Bistriţa, Govora, Dealu, Cornet, Bolintin,

Glavacioc, Cotmeana, Butoiu – Dâmboviţa, Vişina, Bălteni – Ilfov,

Dobruşa, Cricov.

La anul 1515, a zidit, dincolo de Carpaţii Meridionali, în

Transilvania, Biserica din Zărneşti şi a susţinut substanţial înălţarea

Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului.

Din scrierile lui Gavriil Protul reţinem un veritabil pomelnic al

bisericilor miluite de Neagoe Basarab – în 31 de zone: „Să zicem

denpreună toate (s. n.) câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în

Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tertuliia, în Sermie, în Lugodnie, în

Petlangoniia, în Dalmaţiia şi în toate (s. n.) laturile de la Răserit pănă la Apus şi de la

Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate (s. n.) sfintele biserici le hrănia şi multă milă

pretutindenea da”.

În studiul Un mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Alexandru Briciu

consemnează că, din cele 95 de acte emise în timpul domniei lui

Neagoe Basarab (adică 10-11 pe an), 50, adică mai mult de jumătate,

se referă la biserici. Iar dintre acestea, 34 – deci peste o treime – sunt

acte de danie, care privesc fie întărirea unor danii mai vechi, fie

repararea unor biserici.

Trei biserici ortodoxe de la sudul Dunării, acolo unde şi atunci,

şi acum trăiau/ trăiesc viguroase comunităţi româneşti, au primit

daniile voievodului-bazileu. E vorba de Tescaviţa, Cuşniţa şi Cuteasca.

În Siria, fortul din Ascalon îl întăreşte cu o culă bine înarmată.

Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, fosta capitală a Bizanţului,

îi dăruieşte, pe propria-i cheltuială, un nou acoperiş din plumb.

Meteorele de pe Stânca Tesaliei, aşezămintele de pe Muntele Sinai şi

din Ierusalim se bucură de acelaşi tratament generos.

Protosul athonit Gavriil se întreabă aproape retoric: „Ce vom mai

înmulţi cuvintele, spuind toate mănăstirile pe rând ? Că toate (s. n.)

mănăstirile den sfânt muntele Athosului le-au îmbogăţit cu bani, cu

sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor

mare a toată Sfetagora”.

Stârnesc şi acum uimire daniile anuale în aspri (de argint) –

29.200 şi taleri de aur – 600, asigurate mânăstirilor de la Muntele

Athos: Cutlumus, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron,

Hilandar, Marea Lavră ş. a.

Autorul primei capodopere a literaturii române

Analiza literară cea mai nuanţată a Învăţăturilor lui Neagoe

Basarab către fiul său Theodosie – alături de acelea ale lui Dan

Zamfirescu şi Al. Piru - o datorăm regretatului Ion Rotaru, riguros

critic şi istoric literar cu accentuat profil universitar, care consideră

această carte de căpătâi drept „prima mare capodoperă a literaturii

române, redactată iniţial în slavoneşte”, scrisă la Curtea de Argeş între

anii 1512-1521.

Capitolul – de 13 pagini şi un sfert, pp. 77-90, format B4 –

dedicat de Ion Rotaru acestui cap de pod al literaturii noastre, în

primul volum din seria O istorie a literaturii române. De la origini

până la Epoca Luminilor, serie reunită apoi într-o monumentală carte

pe formatul celebrei Istorii... a lui G. Călinescu, pe care o şi depăşeşte

din anumite puncte de vedere, este atât de convingător încât ne

permitem să-l ilustrăm printr-o sintetizare extremă.

De reţinut că Ion Rotaru respectă, în documentare şi în

structurarea materiei, toate criteriile impuse de G. Călinescu, extinse

ulterior de discipolul acestuia, Al. Piru.

Prima remarcă este aceea că Învăţăturile... constituie o operă de

uz didactic – ad usum Delphini -, care, deşi este foarte diferită, se

aseamănă până la un punct cu Principele lui Nicollo Machiavelli, scris

în aceeaşi perioadă. Amândouă pornesc de la modele bizantine foarte

vechi, din secolele IX-XIV, toate având caracterul de enciclopedii de

epocă.

Ion Rotaru precizează că părţi întinse ale capodoperei lui Neagoe

Basarab, destul de singulară, misterioasă chiar până la un punct,

„dezvoltă un misticism tipic medieval, rugăciuni nesfârşite, debitate

parcă într-un fel de transă barocă”. Judecata de valoare a istoricului

literar este exprimată fără echivoc: „Învăţăturile sunt tipice pentru

mentalitatea evului de mijloc, într-un anume chip şi pentru spiritul

românesc al timpului”.

Anticipând o anume direcţie a poeziei moderne din secolul al

XX-lea, textul Învăţăturilor... „intră în cadenţe poematice, în frazări

fastuoase, superioare mult altor scrieri vechi similare”. Din nou,

judecata de valoare a lui Ion Rotaru este categorică : „Româneasca de

aici este aproape perfectă, cu începuturi de întrepătrunderi dialectale,

de sinteză a graiurilor din provincii”. Faptul denotă o profundă

gândire şi rafinată simţire, semn al unei civilizaţii şi culturi

remarcabile.

Fiorul liric, cuvintele-cheie, retorica subtilă, volutele incantatorii,

cadenţele expresive „ne pot da o idee clară despre ceea ce s-a numit

poezia-rugăciune, concept pur, contemplat în desfăşurări de propoziţii

solemne”.

În rafinata sa analiză, Ion Rotaru include comparaţii cu generaţii

de scriitori din veacurile următoare celui în care Neagoe Basarab a

scris Învăţăturile..., punând în relief capacitatea de anticipare, din

partea lui Neagoe Basarab, a mersului literaturii noastre naţionale şi

rolul voievodului muntean de model şi deschizător de drumuri:

„Fiorul liric, mult mai adânc aici decât în cazul chiar al unor Varlaam

sau Antim (...), trimite insistent spre marea enigmă a sensului

existenţei umane. Motivul antic al lui ubi sunt, filtrat de Ioan

Hrisostomul, îl redescoperim exprimat în româneşte în forme cu nimic

mai prejos decât cele întâlnite în paginile lui Miron Costin şi Dimitrie

Cantemir”.

Remarcând şi destulele pasaje epice – din apologuri, pilde-

parabole -, istoricul literar reţine „un soi de epic descriptiv (...) pe care

îl vom întâlni practicat sistematic, până la saţietate, de Dimitrie

Cantemir în Istoria ieroglifică, în alte scopuri însă, fără încrâncenările

abisale de aici”.

Minuţia, acurateţea şi forţa imagistică a artistului cuvântului din

Învăţăturile lui Neagoe... nu sunt atinse nici de Gavriil Protul, nici de

zugravii de biserici care au exprimat, printr-o parabolă, o idee

inspirată de Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf.

Ion Rotaru consideră că maximumul de expresivitate în

Învăţături îl constituie paginile conţinând elegiile-bocete când au

îngropat a doua oară, în mănăstire la Argeş, oasele mume-sei,

Doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod, şi

Doamnei Anghelinii... Istoricul literar evidenţiază că: „Este prima şi

una dintre cele mai frumoase pagini de poezie în care se exprimă

iubirea filială în arta cuvântului românesc. Puterea de sugestie şi

cuprindere a imaginilor, directitatea şi omenescul lor (...), foarte

personale, asemănătoare mult cu cele din O, mamă..., elegia funebră a

lui Eminescu, sunt totul.”

,,Rafinament aristocratic şi de curte’’

Este dincolo de orice îndoială că o ştiinţă de carte cu totul aparte

pentru acea vreme, dincolo de cea pur folclorică şi autohtonă, a

influenţat şi a făcut să rodească pasaje de cel mai înalt fior liric, în

autobocetul prin care Neagoe se adresează celor rămaşi în viaţă. Una

dintre comparaţii, menţionează Ion Rotaru, cu totul surprinzătoare,

imposibil de aflat în folclor, dovedeşte rafinament aristocratic şi de

curte, peste marginile experienţei de obşte: „Că azi, feţii mei, vă

despărţiţi de la inima mea ca o scântee când sae pre faţa apei mării în

adâncurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite”.

Experimentatul comentator formulează iarăşi o judecată de valoare

tranşantă, apreciind că aici „sugestia de trecere în neant capătă o forţă

şi originalitate în expresie neîntâlnite nicăieri altundeva”.

Al. Piru citează un pasaj consistent din rugăciunea lui Neagoe

Basarab „la ieşirea sufletului”: „Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este

domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sunt feciorii şi fetele noastre? Unde este

slava cea deşartă a lumii aceştiia şi bucuria ei? Unde sunt băile cele calde şi umplerea voii

trupului nostru? Unde sunt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu

cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul carele totdeauna veselea inima noastră? Unde

sunt vioarele şi tobele şi surlele? Unde sunt caii noştri cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi

poleite şi cu şale ferecate? Unde sunt inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde sunt

diadimele împărăteşti, care erau împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde sunt

gurile hainelor împărăteşti ? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete?”

Preluat din Eclesiastul biblic şi din multe alte izvoare de

omiletică bizantină, motivul baroc al fortunei labilis este adus de

Neagoe Basarab în premieră absolută în literatura română. El va fi

ilustrat mai târziu de Miron Costin, în poemul filozofic Viiaţa lumii,

de Dimitrie Cantemir în Divanul... şi în Istoria ieroglifică, de mulţi

alţii, până la marele Eminescu, cel din Memento mori sau Glossă.

Antim Ivireanul, de asemenea, este anticipat cu strălucire în

această primă capodoperă românească, unde aflăm elogiul Fecioarei

de o mare frumuseţe poetică, adevărat Ave Maria.

Precursor al lui Cantemir, Eminescu, Blaga,

Rădulescu-Motru, D. D. Roşca

Analizând partea pur didactică, direct practică a Învăţăturilor…,

istoricul literar glosează astfel: „Contrastul dintre partea lirico-

teoretică, propovăduind deşertăciunea lumii şi chipul cum se poate

câştiga împărăţia cerurilor prin viaţa ascetică, prin renunţarea la toate

bunurile pământeşti, prin posturi şi rugăciuni necurmate, şi partea pur

practică a scrierii, nu surprinde deloc pe cunoscătorul fenomenului

cultural românesc, prin ceea ce ar putea numi filozofia teoretică şi

filozofia practică, aşa cum o aflăm configurată în poezia noastră

populară, începând cu balada Mioriţa (şi, istoriceşte, mai de devreme,

poate, cu zamolxianismul dacic al dispreţului faţă de viaţa

pământească şi al sfidării morţii, alături de tăria în lupta pentru

apărarea ţării de invazii străine), cu operele unor Miron Costin şi

Dimitrie Cantemir, până la I. Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu

Hasdeu şi mai cu seamă Eminescu; până, în fine, la filozofia unor

Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru sau D. D. Roşca, cu necesara

observare a tuturor nuanţelor şi împrejurărilor cu care, în diferite epoci,

aceste manifestări ale spiritului naţional s-au produs de-a lungul

istoriei”. (Ibid., p. 87)

De mare interes, în pagini memorabile, sunt trecute în revistă o

multitudine de sfaturi, pentru fiul Theodosie, privind, spre

exemplificare, comportamentul domnitorului, care trebuie să fie, în

toate împrejurările exemplar, ritualul primirii solilor, organizarea

armatei, tactica războaielor şi mijloacele prin care se poate obţine şi

menţine pacea (capitol studiat de Nicolae Bălcescu înainte de a scrie

Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul).

Despre unul dinre sfaturile date de Neagoe Basarab, care

dispunea de experienţă militară şi războinică apreciabilă, Ion Rotaru

apreciază că: „ar putea foarte bine să fie dat mai cu seamă de un

general de armate cum fusese Ştefan cel Mare”.

Merită reţinută, evident, judecata de valoare exprimată de

istoricul literar în finalul capitolului, conform căreia atât versiunea

românească, dar şi cea slavonă originară, de neînlocuit, „participă la

istoria culturii şi literaturii noastre naţionale şi mărturisesc despre o

epocă de mare înflorire a lor, de la începutul secolului al XVI-lea până

în vremea lui Constantin Brâncoveanu”. Ceea ce şi explică interesul

manifestat astăzi, ca şi la 1848, faţă de capodopera Învăţăturile lui

Neagoe Basarab... „de istoricii, filologii şi mai toţi cărturarii interesaţi

de evoluţia spiritului naţional de-a lungul veacurilor, cristalizat

magistral în această capodoperă”.

La rândul său, Al. Piru reţine, în finalul capitolului său despre

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, că – faţă de

turci - domnitorul recomandă atitudinea şoimului, care, netemându-se

de vultur, îi lasă, spre a evita lupta, o parte din vânatul său, dar, dacă

duşmanii vor cu tot dinadinsul război, numărul lor oricât de mare nu

trebuie să ne înspăimânte. Istoricul literar apreciază la Neagoe

Basarab ,,îndemânarea elocvenţei, cadenţa de mare vibraţie retorică,

mai ales când vorbeşte (după Ioan Zlataust) despre fragilitatea vieţii

întreruptă de moarte’’, pentru a puncta apoi: ,,Patetică este plângerea

morţii fiului Petre, cea mai mişcătoare pagină elegiacă din literatura

română în limba slavonă’’ (s. n.)

Ca niciodată la Al. Piru, ultimul paragraf lasă să se întrezărească,

dincolo de sinteza exemplară, o undă de vibraţie umană aparte, poate

chiar o anume înduioşare faţă de destinul în postumitate al operei

marelui voievod-ctitor: ,,Neagoe Basarab a murit în ziua de 15

septembrie 1521. Theodosie, care i-a urmat la tron, a domnit mai puţin

de patru luni şi a murit la Constantinopol. Alţi doi fraţi, Petru şi Ion, şi

o fată, Anghelina, muriseră înainte, iar Stana şi Ruxandra au devenit

soţiile lui Ştefăniţă al Moldovei şi respectiv Radu de la Afumaţi. Ca în

legenda meşterului Manole, pierit după zidirea bisericii episcopale de

la Curtea de Argeş, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

Theodosie şi-au nimicit autorul, ajungând a fi socotite (pe nedrept) o

scriere pseudo-epigrafă, anonimă’’. (Op. cit., pp.35-36)

Punte între Europa postbizantină

şi Europa occidentală

Referindu-se la rolul neamului nostru în Europa bizantină şi

post-bizantină, reputatul istoric literar Dan Zamfirescu punctează

decisiv: „Românii au sporit această avere, creând în limba de cultură a

întregului Răsărit, deci pe terenul însuşi al celor cu multe sute de ani

în avans, o capodoperă istoriografică – Letopiseţul de când s-a început

cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei, una hagiografică – Mucenicia

lui Ioan cel Nou de la Suceava – şi cea mai voluminoasă operă unitară

scrisă vreodată în limba de cultură a lui Chiril şi Metodie: Învăţăturile

lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. (Locul şi rolul culturii române

în Europa şi în lume, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2006, pp. 31-32)

Continuându-şi cu fervoare cuceritoarea demonstraţie, avizatul

editor al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (împreună cu Florica

Moisil) şi al unei fundamentale antologii de literatură română veche

(în colaborare cu G. Mihăilă) susţine, cu autoritatea-i recunoscută, că,

privit din avion, peisajul cultural european rezervă culturii române un

loc cu totul special: „...ea ne apare ca singura cultură ce respiră, încă

de la început, cu ambii plămâni. Este o cultură pe care mi-am permis

să o definesc în 1973 drept „sinteză europeană”, dând astfel cu

anticipaţie răspunsul cerut recent de un confrate occidental scriitorului

Nicolae Breban: Să-mi defineşti cultura română numai în două

cuvinte”.

Cu deplin temei, Dan Zamfirescu afirmă că, aici, la noi, Europa

bizantină şi Europa occidentală de tradiţie catolică şi limbă latină „nu

numai că s-au întâlnit pe un fel de punte între Orient şi Occident, într-

un loc de răscruce de civilizaţii, ci au conlucrat necontenit spre a

configura identitatea unei civilizaţii şi unui spirit ce ocupă un loc

inconfundabil în ansamblul civilizaţiei europene”. ]

Într-un paragraf memorabil, redutabilul cercetător – care are o

licenţă în teologie cu teza Ortodoxie şi Romano-Catolicism în

specificul existenţei lor istorice (scrisă în 1956 şi publicată abia în

1992) şi un doctorat în filologie, susţinut cu Dan Simonescu, cu teza

Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme

controversate (Ed. Minerva, 1973) – conturează un original portret al

domnitorului muntean: „Neagoe Basarab, acest împărat postbizantin,

ocrotitor al întregii Ortodoxii, nu se sfieşte să trimită soli cu scrisori la

Papa Leon al X-lea, protectorul lui Rafael. El se interesează de

raţiunile urii dintre grecii ortodocşi şi catolicii apuseni, primind

răspuns de la Manuil din Corint, dar nu se lasă impresionat şi în

Târgoviştea sa adăposteşte o mănăstire franciscană, de unde află

despre cultul rănilor Domnului. Cu această pietate franciscană ne

întâlnim în Învăţături, altfel cea mai isihastă carte a culturii române”.

Efigii în bronz

În final, reiterăm, preluând din Scrisoarea... Î. P. S. Calinic, doar

câteva dintre sintagmele – adevărate efigii în bronz – cu care Neagoe

Basarab a fost pus în lumina eternităţii: „Domn cu apucături

împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem

altul înainte de dânsul” îl proslăveşte Nicolae Iorga; „unul din cei mai

culţi domni ai noştri din vechime” – îl descrie Ion Bogdan; „Marc

Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof” – îl consideră

enciclopedistul de talie mondială Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Pentru ca, mai aproape de noi, în 1981, Mitropolitul Antonie

Plămădeală să-i creioneze un cuprinzător portret, din care spicuim:

„Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat, în Învăţături..., ca şi

în catedrală, o sinteză românească originală între umanism şi gândirea

religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme

scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului

românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat”.

Respectând structurile canonice, asceza şi toate rigorile

isihasmului, Neagoe Basarab a cucerit armonia – cu Dumnezeu şi cu

neamul său, cu obârşiile daco-romane, cu spiritul românesc al

înaintaşilor săi, de la Basarab I până la Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare –

supranumit de occidentali Atletul lui Hristos - şi Radu cel Mare,

înrâurind vocaţia unor magnifici urmaşi vestiţi în Europa, în lume:

Mihai Viteazul – Restitutor Daciae; Constantin Brâncoveanu –

Martirul Ortodoxiei, făurarul primului stil arhitectonic naţional, care-i

şi poartă numele; Mihai Eminescu – Românul Absolut; Constantin

Brâncuşi – Cioplitorul de lumină, de porţi româneşti şi de infinire în

sculptura mondială, pe care a întors-o la Esenţe, la izvoarele

primordiale, pe cât de româneşti, pe atât de universale, definit de

experţi din străinătate drept Al Treilea Dumnezeu al lumii artistice,

după Dumnezeu-Shakespeare şi Dumnezeu-Beethoven; George

Enescu – Chintesenţa melosului românesc ridicat la rangul suprem de

Muzică-Bucurie, Muzică-Imn de slavă lui Dumnezeu înveşnicit în

vibranta Biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş.

Neagoe Basarab a anticipat, parcă, viziunea de peste veacuri a

unui alt erudit, Timotei Cipariu (cleric greco-catolic, paşoptist,

fondator al Academiei Române) conform căreia: „Acolo unde politicul

dezbină, cultura uneşte”.

Prin numeroasele şi excepţionalele sale fapte culturale, Neagoe

Basarab a unit destinul neamului românesc cu acela al Europei din

epoca sa, dar şi cu acela al Europei din secolele ce i-au urmat.

Tocmai de aceea, acum, în zorii mileniului al treilea, episcopul

catolic Josef Hommayer, acreditat pe lângă Uniunea Europeană,

mărturisea anii trecuţi, după o vizită în ţara noastră, cucerit de căldura

şi evlavia românilor: „Inima Europei, acum am găsit-o, aici, la

Bucureşti”. Este o realitate care nu ar fi fost posibilă fără lucrarea

plină de har a Voievodului Neagoe Basarab, de acum 500 de ani.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe

noi, păcătoşii !

SIMONA-ŞTEFANIA LUPESCU

DAN LUPESCU membru UZP / Craiova

P. S. : Vă propun un salt cuantic, pe deplin întemeiat: fără aprofundarea vastei opere a

lui Neagoe Basarab –-, Î. P. S. Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, nu l-ar fi des-

tăinuit în profunzime pe Constantin Brâncuşi. Nu l-ar fi desghiocat din halourile de taine

succesive în care este înveşmântat, precum ceapa miraculoasă în zeci de cămăşi mătăsoase. Şi,

desigur, nu ar fi devenit un veritabil hermeneut al creaţiei de geniu a Titanului din Hobiţa –

purtător, împreună cu Eminescu, Enescu, Eliade, Coandă, Babeş, Gogu Constantinescu, al

praporilor spiritului românesc. Spirit european, prin excelenţă, fără de care bătrânul continent

ar fi cu mult, mult mai sărac. În toate sărac şi, mai ales, cu Duhul.

Craiova,

6-18 septembrie 2012