Michael White este avatarul mișcării narative, el trăind în Adelaide, Australia de Sud. El

și soția sa Cheryl White, lucrează la Centrul Dulwich din Adelaide de unde vin formarea,

lucrările clinice și publicațiile legate de abordarea lui White. Abordarea narativă și-a fondat

calea, mai întâi, în psihoterapia din tradiția hermeneutică din psihanaliză. Terapeuții narativi au

pornit de la ideea că adevărul experienței nu este descoperit ci creat, în acest fel, scopul terapiei

este schimbat de la adevărul istoric la inteligibilitatea narativă. Prin urmare provocarea a fost să

se construiască adevăruri în slujba auto-coerenței – nu o imagine adevărată a trecutului.

Terapeuții de familie au considerat că această metaforă narativă este extrem de folositoare. Pe

măsură ce ei au început să pună întrebări clienților despre poveștile lor, terapeuții au început să

recunoască cât de mult au afectat poveștile percepțiile clienților și interpretările acestor percepții.

Poveștile de viață funcționează ca filtre care cern experiențele care nu se potrivesc cu liniile

planului său, dacă ele nu sunt cernute, distorsionează evenimentele până când ele se potrivesc

cumva. Terapeuții narativi se opune modului în care societatea convinge oamenii că ei

sunt problemele prin externalizarea problemelor. Nici clientul nici familia sa nu sunt problema –

problema este problema. Terapeuții narativi nu sunt interesați de interacțiunile de menținere a

problemei sau de defectele structurale, nici de impactul familiei asupra problemei, ci mai

degrabă de impactul problemei asupra problemei. Terapeuții narativi evită judecățile despre ceea

ce este normal sau anormal, ei resping ideea clasificării oamenilor. Cu toate acestea se pot

extrage câteva ipoteze de bază pe care terapeuții narativi le fac despre familiile normale: 1.

Oamenii au intenții bune – ei nu vor sau nu au nevoie de probleme; 2. Oamenii sunt

profund influențați de discursurile din jurul lor; 60 3. Oamenii nu sunt problemele lor; 4.

Oamenii își pot dezvolta povești alternative care dau puteri depline odată separate de problemele

lor și de înțelepciunea comună pe care ei au internalizat-o. Atunci când poveștile pe care oamenii

le spun ei înșiși îi conduc să-și interpreteze experiența în moduri nefericite, ei tind să se scufunde

în mlaștina problemelor. Asemenea probleme pot persista atât timp cât aceste povești

nefolositoare rămân fixate, întunecând versiunile mai optimiste ale evenimentelor. Terapeuții

narativi vorbesc despre aceste ca fiind saturate de problemă care, odată ce au pus stăpânire pe ei,

încurajează oamenii să răspundă unul altuia într-un mod care să perpetueze povestea problemei.

De exemplu, atât timp cât părinții se focalizează pe comportamentul copiilor lor

neascultători și se vor concentra pe critica și controlul lor pe atât răspunsul copiilor va fi unul de

tip reactiv și rebel. Prin urmare răspunsurile lor, unii față de alții, devin invitații la același lucru și

sprijină mai departe consolidarea poveștilor problemei. Astfel de povești închise și rigide fac

oamenii vulnerabili de a fi preluați de stările emoționale distructive pe care terapeuții narativi le

place să le descrie ca pe niște invadatori externi. Terapeuții narativi nu văd realmente

sentimentele sau credințele problematice ca entități externe, ci ei cred că asemenea răspunsuri

emoționale sunt externe în sensul că ele sunt socialmente construite. Externalizând problemele,

terapeuții narativi omoară vinovăția și critica. În loc să caute în interiorul familiilor sursa

problemelor lor, terapeuții narativi caută în exterior efectele toxice ale narațiunilor culturale care

guvernează viețile lor. De exemplu, anorexia nervoasă poate fi văzută ca o internalizare a

obsesiei noastre pentru finețea, frumusețea și cultul disciplinei sinelui și competitivității.

Terapeuții narativi nu sunt rezolvatori de probleme, dar, ei ajută clienții să se separeu ei

înșiși de poveștile saturate de problemă pentru a deschide un spațiu 61 unor vederi noi și mai

constructive despre ei înșiși. Terapia narativă transformă identitățile din defect în eroic, nu prin

lăsarea membrilor familiei să se confrunte cu conflictele lor, ci mai degrabă prin separarea

persoanelor cu probleme și apoi unind familia în lupta cu inamicul comun. Acest lucru se poate

face prin combinarea istoriei familiei în legătură cu rezultatele unice sau ”evenimentele

deosebite” – perioade când ei au rezistat problemei lor, s-au comportat într-un mod care a

contrazis povestea problemei. Terapeuții narativi văd munca lor ca pe o întreprindere politică –

eliberând oamenii de ipotezele culturale opresive și dându-le puterea să devină agenți activi

responsabili ai propriilor lor vieți. Odată eliberați de poveștile saturate de problemă, membrii

familiei se pot uni unul cu altul și cu comunitățile de sprijin pentru a se ocupa de problemele lor

cu mai multă răspundere, optimism și persistență. Terapia narativă lucrează prin ajutarea

clienților să demoleze poveștile neproductive și să reconstruiască unele noi și mai productive.

Demolarea, un termen împrumutat din critica literară, înseamnă punerea sub semnul

întrebării a ipotezelor. Terapeuții narativi externalizează problemele de la persoane, ca un mod

de a demola ipotezele patologizante care adesea înconjoară problemele. Odată externalizată o

problemă și redefinită în termeni apropiați de experiență, persoana poate începe să reziste la

aceasta. Văzând problema ca pe o entitate externă, terapeuții narativi permit familiilor să

provoace influența acesteia asupra vieților lor. După externalizarea problemei, terapeuții narativi

întreabă despre rezultatele unice – perioade când clienții au rezistat influenței problemei.

Rezultatele unice deschid calea contracomploturilor, modurilor noi și mai puternice de evaluare a

evenimentelor. Externalizarea este folosită pentru a schimba percepțiile clienților despre ei înșiși,

iar terapeuții narativi încearcă în aceeași direcție să schimbe percepțiile membrilor familiei unul

față de altul ”din puncte de vedere totalizatoare”, care conduc la antagonism și polarizare. 62

Evaluarea narativă înseamnă aflarea poveștii familiei – incluzând nu numai experiența cu

problemele lor, ci și presupunerile lor despre aceste probleme. Aflarea poveștii familiei nu este

numai a adunare de informații, este o cercetare reconstructivă, concepută să deplaseze clienții de

la pasivitate și defetism spre un sens pe care ei l-au avut odinioară cel puțin o anumită putere

asupra problemelor care-i îmbolnăvesc. După ce problemele sunt personificate ca entități străine,

terapeutul narativ stabilește mai întâi influența problemei asupra familiei. În stabilirea influenței

problemei asupra familiei, terapeutul explorează impactul depresiv al problemei asupra vieților

acestora. În diagnosticarea influenței membrilor familiei în viața problemei, terapeutul cercetează

în ce măsură au fost ei capabili să facă față opresiunii problemei. În aproape toate intervențiile

terapeutice, terapeuții narativi utilizează întrebările, prin care nu se caută să se impună ceva sau

să se facă interpretări. Tehnici terapeutice: - Externalizarea: persoana nu este problema; - Cine

este responsabilul, persoana sau problema? - Citind printre rândurile poveștii-problemă; -

Rescrierea întregii povești; - Întărirea noii povești; - Demolarea ipotezelor culturale distructive.

Prin externalizarea problemelor, demolarea poveștilor de viață pesimiste și exprimarea încrederii

statornice în clienții lor, terapeuții narativi au construit un remediu puternic pentru schimbare.

”Ambalarea” intrării lor sub forma întrebărilor face ca aceasta să pară mai puțin ca un sfat la care

să fii rezistent și cultivă simțul parteneriatului cu clienții. Cele două ingrediente puternice ale

terapiei narative sunt metafora narativă și externalizarea problemelor iar forța precum și

slăbiciunea acestei terapii sunt date de focalizarea ei cognitivă.