Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Istorie

Napoleon Bonaparte şi campania din Egipt şi Siria

Pãduraru Stefan AlexandruGrupa H114

Franța revoluționară se găsea în război cu Anglia. Puterea continentală se baza pe armata ei care își dovedise superioritatea în fața vecinilor săi. Însă Marea Britanie, țară insulară, se baza pe cea mai puternică marină din lume, iar Franța nu putea să spere să o învingă într-o confruntare directă. Napoleon plănuise încă din 1787 o expediție în Egipt pentru a le tăia britanicilor această legătură cu cea mai importantă colonie a lor, India. Directoratul a fost de acord cu expediția care dorea să deschidă un port dublu în zona viitorului canal de Suez. Planul lui Napoleon era să folosească Egiptul ca bază pentru o a II-a expediție în India, unde să adune pe băștinașii ostili britanicilor, astfel atacându-i în colonii. Flota franceză putea astfel să își folosească paritatea navală în fața flotei britanice din Marea Mediterană. Flota franceză formată inițial din 13 nave de linie, 14 fregate și un întreg convoi de nave de transport a părăsit portul Toulon pe data de 19 mai 1798 cu 40.000 de soldați și 10.000 marinari1.

Flota franceză a ajuns în largul coastelor malteze pe 9 iunie 1798. Francezii inițial au cerut permisiunea Cavalerilor Sfântului Ioan de a andoca pentru a-și reface proviziile de alimente și apă. Marele Maestru von Hompesch, comandantul ordinului a raspuns ca doar doua nave franceze pot sa intre în port în același timp, provocândul pe Bonaparte. Acesta a început desantul amfibiu pe 10 iunie, sub un baraj de artilerie al cavalerilor care însă nu a oprit asaltul francezilor. După o luptă de o zi, puținele trupe ale cavalerilor (mulți refuzând sa lupte împotriva altor creștini) s-au predat. Pe 12 iunie von Hompesch a predat fortăreața principală, Valletta. Francezii și-au reluat voiajul spre Egipt pe 17 iunie, lăsând o garnizoană puternică de 4.000 de soldați2.

Pe data de 1 iulie, flota franceză care se aflată în fața orașului Alexandria, a început debarcarea trupele pe uscat. Primul a fost generalul Jacques Menou. În cursul nopții dintre întâi si doi iulie, au debarcat și alte doua coloane de soldați, una condusă personal de Bonaparte. La ora 2 dimineața francezii au pornit în marș forțat spre oraș, ajungând sub zidurile orașului înainte ca apărătorii sa se dezmeticească. Francezii au luat cu asalt orașul, la scurt timp apărătorii retrăgânduse în debandadă. Debarcarea fiind finalizată, francezii au constatat că portul Alexandriei nu era destul de adând pentru pescajul marilor nave de linie franceze, astfel vice-amiralul Brueys a pornit cu flota spre Golful Abukir, pentru a evita o confruntare cu britanicii.

Francezii au pornit spre Cairo pe 6 iulie. Pe 13 iulie, la Chobrakit (Chebreiss), 15 km de Cairo infanteria franceză în poziție de luptă a întâmpinat șarja cavalerie mameluce. Infanteria era organizată pe careuri. Un careu era format din cele trei demi-brigăzi, una în avangardă, una în ariergardă și ultima împărțită pe flancuri, o linie având latura de 6-10 randuri, în interiorul acestora aflându-se cavaleria și trenurile regimentare, iar artileria la exteriorul colțurilor acestor formații. În acest timp, flotila franceză care naviga paralel cu armata, a întâlnit flotila mamelucă. Trupele franceze au respins două atacuri ale mamelucilor, care totalizau circa 4.000 de călăreți

1 Phillip Dwyer, Napoleon: Then path to power, Editura Universității Yale, New Heaven, 2008, p. 342;2 Juan Cole. Napoleon’s Egypt: Invading the Middle East, Editura Palgrave Macmillan, New York, 2007, pp. 8-10,

foarte bine înarmați, cu muschete, pistoale și sulițe, sprijiniți de aproximativ 10.000 de infanteriști înarmați doar cu săbii și bâte3.

Napoleon continuat urmarirea trupele lui Murad Bey, trupele păstrând formația de luptă de la Chobrakit. Pe 21 iulie, a avut loc Bătălia de la Embabeh, cunoscută și ca Batalia de la Piramide, de fapt, bătălia a avut loc la 15 km de piramide. Cele 5 divizii franceze avansau în linie, conduse de flancul drept, flancul stâng fiind apărat de Nil. De la dreapta la stânga erau diviziile conduse de generalii Desaix, Reynier, Dugua, Vial și Bon. Desaix a detașat înainte de luptă trupe în satul Biktil, pentru a-și apăra flancul drept. Armata lui Murad, care primise întăriri circa 9.000 de soldați, bloca înaintarea francezilor înspre sud, flancurile acesteia fiind apărate de un detașament de infanterie și artilerie în satul Embabeh, la est, și cavaleria mamelucă pe flancul stâng. Armata lui Ibrahim se afla pe malul răsăritean al Nilului, fără posibilitate sa intervină.

Atacul mameluca a început dupa ora 3. Șarja mamelucilor asupra celor 3 divizii franceze din vest a fost primit cu foc precis de la distanță mică de muschetă și artilerie. Nici atacul secundar mameluc asupra Biktilului nu a avut success. Pe flancul opus, divizia lui Bon a luat cu asalt satul Embabeh, de unde a a forțat rapid retragerea garnizoanei. Din aproximativ 23.000 de francezi, Napoleon a pierdut mai puțin de 300, în timp ce Murad a pierdut cel puțin 3.000 de călăreți mameluci și mare parte din infanteria sa. În total, din aproximativ 21.000 de soldați care au participat la luptă, francezii au numărat peste 6.000 de cadavre4.

Înfrânt, Murad Bey s-a retras în sudul Egiptului, unde a continuat lupta de gherila până a fost prins în 1799. Aflând despre înfrangere, mamelucii aflați în Cairo au fugit în Siria.

Între 1 și 2 august 1798, în rada portului egiptean Abukir, flota britanică de sub comanda amiralului Horatio Nelson a învins flota franceză condusă de amiralul Francois-Paul Brueys , astfel asigurând supremația britanică în Marea Mediterană. Flota britanică urmarea gruparea navală a lui Napoleon încă de la plecarea acesteia din Toulon, dar până acum nu reușise sa se angajeze în luptă cu aceasta, francezii evitând confruntarea directă cu mult superioara Marină Regală Britanică. Inițial, Nelson a pornit în cautarea flotei lui Napoleon cu 3 nave de linie și trei frigate, cu misiunea de a în hărțui. Ulterior, a primit întăriri, flota sa ajungând la 13 nave de linie și 4 fregate. Fregatele sale au găsit flota franceză ancorată în golful Abukir pe 1 august. Flota franceză se afla în poziție defensivă, navele așezate în linie, paralel cu linia țărmului. Amiralul Bruyes dorea să evite lupta în mare deschisă, unde marinarii englezi, mai experimentați, ar fi avut mai multe șanse. Astfel, a dat ordin să întindă lanțuri, de la o navă la alta, pentru a împiedica trecerea navelor britanice, flancurile fiind apărate de apele puțin adânci ale golfului. Nava sa amiral, Orient, era în mijlocul liniei de nave de război. Cele 4 fregate franceze formau o linie secundară, între țărm și linia principală.

3 Frank McLynn, Napoleon, Editura Arcade Publishing, New York, 2002, p. 179;4 Phillip Dwyer, op. cit., p. 372;

Planul francez nu a dat rezultate, din mai multe motive. În primul rând, nave engleze au reușit să treacă prin spațiul dintre flota franceză și țărm, datorită pescajului mic, dar au trecut și printre navele franceze, deoarece nu toți căpitanii francezi au atașat cabluri între navele lor și navele vecine. Puternicele nave franceze, ancorate, nu puteau sa urmăreasca navele britanice care treceau pe lângă ele, astfel, au existat momente în care englezii puteau sa tragă în francezi, dar aceștia din urmă nu puteau să răspundă tirului. Jumătate din flota britanică a reușit să trecut în spatele liniei franceze. Aceștia nu aveau tunurile pregătite de foc, și nu au putut să răspundă. Fregatele franceze, care așteptau momentul contra-atacului, au fost luate și ele prin surprindere de britanici. Momentul culminant a constat în explozia navei amiral franceze Orient, cea mai mare navă a momentului, cu 118 tunuri. Munitia de la bord a creat o explozie ce a făcut ca lupta să amuțească pentru 10 minute, iar navele din apropiere să stingă incendiile de la bord, porovocate de resturile aruncate de explozie. Victoria britanică a fost decisivă, obținând supremația navală. Cu prețul a mai puțin de 1000 de morți și răniți, au distrus 2 nave franceze de linie și au capturat 9 nave de linie și 2 fregate și au capturat aproximativ 3000 de prizonieri. 2 nave de linie și 2 fregate franceze, dar și câteva sute de marinari care și-au abandonat navele au reușit să scape5.

A urmat o perioada de acalmie în care Napoleon, izolat cu armata sa, a condus Egiptul după bunul plac. A încercat să îi împace pe localnici cu noii stăpâni adoptând mai multe legi, dar a și creat instituții după model francez. A creat și un sistem de recrutare folosind sclavi egipteni pentru armată, deoarece nu mai putea spera la întăriri din Franța metropolitană, și a înnăbușit o puternică revoltă6. În acest timp, otomanii au cret un plan împreună cu britanicii. Două armate otomane urmau să îl atace pe Napoleon, una urma să atace prin Siria, în timp ce o alta urma să atace direct în Egipt, transportați de flota otomană.

Napoleon, aflând de intențiile inamicilor săi, a decis să atace armata din Siria, apoi să se întoarcă împotriva celeilalte armate. Napoleon a pornit cu aproximativ 13.000 de soldați, ajungând la Jaffa, unde garnizoana otomană s-a predat după două zile de lupte grele. După alte încleștări de mică intensitate, Napoleon a ajuns la Acra pe 20 martie 1799. Un asediu de 3 luni nu a reușit să cucerească orașul, acesta fiind aprovizionat și întărit cu ajutorul flotelor otomane și britanice. Napoleon a fost forțat să ordone retragerea pe 21 mai. În timpul retragerii a dispus uciderea prizonierilor, dar și a unor bolnavi de ciumă, pentru a grăbii retragerea7, și adunat tot ce putea să îi fie de folos din zonă, fiind harțuit permanent de cavaleria otomană8.

S-a întors în Egipt ca învingător, pentru a calma populația locală, deși a pierdut peste 3.000 de soldați. Ajunsese la timp, deoarece navele inamice începuseră bombardamentul asupra Alexandriei. Astfel a pornit cu armata spre Alexandria, apoi spre golful Abukir, otomanii dovedindu-se incapabili să debarce în oraș. Bătălia terestră de la Abukir, pe data de 25 iulie, s-a

5 Juan Cole, op. cit., pp. 111-113;6 Phillip Dwyer, op. cit.; p. 392;7 Frank McLynn, op. cit., p. 193;8 Ibidem, pp. 411-423

soldat cu victoria lui Napoleon, provocând 8.000 de pierderi otomanilor, pentru doar 1.000 în rândurile sale. A fost ultima victorie a lui Napoleon în Egipt, el plecând spre Franța pe 23 august, ajungând pe 8 octombrie 17999.

Generalul Kleber a rămas comandant în Egipt. Pactul semnat cu britanii pentru a permite retragerea onorabilă a trupelor franceze nu a fost respectat. Au urmat alte lupte, notabila fiind victoria lui Kleber la Hellenopolis în martie 1800, dar și o a II-a insurecție în Cairo. Menou, ultimul comandant francez în Egipt, după asasinarea lui Kleber, a fost asediat în Alexandria, unde s-a predat pe 2 septembrie 1801.

9 Phillip Dwyer, op. cit., p. 442

Bibliografie:

Cole Juan, Napoleon’s Egypt: Invading the Middle East, Editura Palgrave Macmillan, New York, 2007.

Philip Dwyer, Napoleon: The Path to Power, Editura Universitații Yale, New Haven, 2008.

McLynn Frank, Napoleon, Editura Arcade Publishing, New York, 2002.