232

CAPITOLUL VI. ACTIVITATEA CULTURALĂ

RELAŢII CU ALTE INSTITUŢII

Una din sarcinile principale ale instituţiei noastre, chiar înainte de a avea un patrimoniu muzeistic sau o activitate excepţională era aceea de a desfăşura o activitate culturală. Aceasta se manifesta îndeosebi prin susţinerea unui şir de lecţii în şcoli sau conferinţe pe diferite teme, la întreprinderi, cămine culturale sau cluburi muncitoreşti. Cum specificul nostru era istoria, etnografia sau artele plastice, aproape toate aceste manifestări aveau teme din aceste domenii. Fiecare muzeograf era obligat prin planificările lunare sau anuale să susţină un număr de conferinţe, lecţii, simpozioane sau prezentări de expoziţii temporare sau itinerante. Alături de acestea erau prezentările la staţiile de

233

amplificare ale oraşului, articole la ziarele locale, regionale sau centrale şi, mai târziu, la radio şi televiziune. O bună parte din aceste materiale, în special conferinţele sau unele expoziţii temporare sau itinerante aveau o tematică legată de specificul muncii noastre – istoria, etnografia sau artele plastice, dar nu scăpam şi de unele teme politico-ideologice. Acestea erau limitele, în condiţiile în care majoritatea temelor vizau momente din trecutul îndepărtat al poporului nostru. Printre activităţile culturale la care trebuia să participăm se numără şi acele binecunoscute brigăzi ştiinţifice, formate din mai mulţi intelectuali din diferite domenii de activitate, care mergeau, de obicei la sfârşitul săptămânii, la sate, unde susţineau, în faţa unor mari grupuri de oameni, adunaţi la Căminul Cultural, adevărate simpozioane cu caracter ştiinţific. Noi, fiind o unitate care aparţineam de oraşul Roman, şi nu de raion, am fost, de cele mai multe ori scutiţi de aceste participări. Acest lucru era vizibil în special în legătură cu vestita muncă de lămurire a sătenilor să treacă la agricultura socialistă, prin înscrierea, de multe ori forţată, în C.A.P.. Această activitate s-a desfăşurat în special în anii 1957 şi 1962, când s-a încheiat procesul de colectivizare forţată a agriculturii. Participările noastre la asemenea activităţi ne ofereau şi posibilitatea de a cunoaşte şi descoperi noi aşezări arheologice, costume populare, obiecte cu caracter etnografic, sau chiar colecţii muzeale săteşti, realizate de unii profesori de istorie sau învăţători. Numărul acestor activităţi era, de multe ori, impresionant. Astfel în anul 1961, deci la numai câţiva ani de la înfiinţare şi cu un colectiv de numai trei oameni, au fost susţinute 34 de conferinţe. În anul următor au fost susţinute 52 conferinţe, 12 lecţii şi 73 de consultaţii pe teme de istorie locală, la care se adaugă câteva articole la ziarul local „Steaua Roşie” şi câteva materiale la staţia de radioficare a oraşului. Trebuie să menţionez faptul că în oraş exista o staţie de radio-amplificare, la care era racordată aproape întreaga populaţie. Foarte puţine familii aveau aparate de radio. Această situaţie a durat câţiva ani buni, iar televiziunea de-abia îşi făcea apariţia. În afară de conferinţe, erau organizate, atât la sediu, cât mai ales în şcoli, cluburi muncitoreşti sau la Căminele culturale din sate, numeroase expoziţii volante cu teme diferite, care aveau un impact deosebit în rândul ţăranilor sau al muncitorilor, ele fiind însoţite de prezentări şi explicaţii din partea muzeografilor. Aşa, de pildă, în acelaşi an 1961 au fost realizate trei expoziţii itinerante, care au fost prezentate la 12 cămine culturale sau cluburi. În anul următor s-a dublat numărul lor şi au fost deschise în peste 30 de centre. Numărul acestor expoziţii rămânea, în general, acelaşi şi până la zece titluri, dar erau deschise în mai multe locuri. Uneori, într-un an se deschideau la peste 40 – 50 de centre. Printre temele care au fost abordate pentru organizarea acestor expoziţii itinerante se numără cele legate de arta plastică, de obicei foarte gustate de public, dar cele mai interesante aveau ca temă momente din istoria locală, respectiv monumentele din oraş, cetăţile medievale sau portul popular din zonă. Expoziţiile cu teme din istoria patriei aveau impactul cel mai mare în şcoli, la sate şi chiar la cluburile muncitoreşti din oraş. Expoziţiile cele mai apreciate şi aşteptate se refereau la prezentarea Columnei lui Traian, realizată în două formate, una în care erau reprezentate toate metopele, luate separat şi alta, compusă doar din 15 panouri, unde era reprezentată doar prin selecţii de metope. Această expoziţie a avut un impact deosebit nu numai în şcoli ci şi la sate sau în cluburi, ea fiind realizată în condiţii tehnice foarte bune. Pentru realizarea ei am efectuat o deplasare la Bucureşti, în perioada când au fost aduse din Italia copii ale tuturor metopelor, pe care le-am fotografiat la Muzeul Naţional de Istorie. A fost singura prezentare naţională integrală a vestitului monument. Nimeni din ţară nu a realizat o asemenea performanţă. Pentru aceasta am lucrat mai bine de o săptămână la Muzeul Naţional şi mai multe săptămâni în laboratorul foto al Muzeului. Această expoziţie a circulat mai bine de 20 de ani, după care a fost cedată unei şcoli. Alte teme de expoziţii itinerante, care au fost prezentate în oraş sau la sate, s-au bucurat de aprecierea vizitatorilor. Printre ele notăm: „Războiul de Independenţă a României”, „Fortificaţii muşatine”, „Monumente de artă şi arhitectură”, „Dimitrie Cantemir – viaţa şi opera”, „Epoca pietrei în zona Romanului”, „Dacii pe meleaguri romaşcane”, „Unelte şi arme ale strămoşilor noştri” etc. Prezentarea lor însemna adevărate lecţii de istorie, care au avut un mare rol în asimilarea unor teme majore din istoria locală sau naţională. Multe din ele erau prezentate în şcoli, prilej cu care se organizau

234

simpozioane şi lecţii, constituind un mijloc eficace de atragere a elevilor la vizitarea Muzeului. Până în anul 1966, la Muzeul din Roman nu se percepea nici o taxă de vizitare. Abia mai târziu, după această dată, a început să se perceapă taxă de intrare, care a însemnat o scădere a numărului de vizitatori. Fiind un mijloc foarte eficace de educaţie, mai ales a tineretului. Accesul la muzee ar trebui să fie liber în toate timpurile, vizitele acestea nu pot duce decât la formarea personalităţii fiecăruia. Acea obligaţie de mai târziu, de vizitare, e adevărat, contra cost, a muzeelor de către toţi elevii, cel puţin o dată într-un an şcolar, a obişnuit multe generaţii cu faimosul obicei de a vizita muzee atât în ţară cât şi în străinătate. Astăzi numărul elevilor, dar şi al adulţilor, care vizitează aceste centre de cultură a devenit foarte mic. Pot spune că există chiar profesori de istorie care nu cunosc expoziţiile noastre, ceea ce este foarte grav. Pentru unele expoziţii de arheologie, în anul 1959 – 1960, au fost confecţionate 10 valize – expoziţie, care conţineau în interior, panouri pe care erau prinse obiecte din diferite epoci. Aceste valize – expoziţie, o noutate în activitatea expoziţională din ţară, permiteau transportul şi siguranţa unor piese de mare valoare, care erau puse la dispoziţia vizitatorilor din sate sau cluburi muncitoreşti. Deşi au avut un impact deosebit, mărimea şi numărul lor presupunea un mijloc de transport, pe care instituţia noastră nu-l avea. Acest lucru a făcut să abandonăm această metodă de educaţie. Expoziţiile itinerante au continuat să fie o activitate de bază multă vreme. Numărul lor, în anumiţi ani, ajungea la cifra de 10 – 15 şi erau prezentate, anual, la peste 40 – 50 de centre. După 1990 această activitate a început să scadă, ajungându-se să fie abandonată. Acum doar expoziţiile temporare, organizate la sediu mai susţin interesul vizitatorilor pentru anumite teme. Din 1995 odată cu deschiderea expoziţiei de bază în Palatul Nevruzzi, în vechiul sediu s-a amenajat un spaţiu dedicat acestor expoziţii temporare. Pe parcursul anilor, din 1995 până astăzi, zeci de expoziţii temporare, foarte interesante, organizate de instituţia noastră sau în colaborare cu alte muzee din ţară, au fost deschise în acest spaţiu. Printre temele abordate notăm „Civilizaţia dacilor din bazinul Siretului” în colaborare cu mai multe muzee din Moldova, „Davele de pe Siret”, „Noutăţi în campaniile arheologice anuale”, începând din 1993 încoace; „Ion Ionescu de la Brad”, „Restaurarea şi conservarea monumentelor de arhitectură din Roman”, „Satul medieval românesc”, „Coordonate arhitectonice ale Romanului în epoca modernă”, „Expoziţie de etnografie din zona Romanului”, „Monumente istorice şi de arhitectură ale Romanului”, „Romanul în timpul lui Ştefan cel Mare”, „Descoperiri daco-carpice din zona Romanului”, „Elemente de artă şi arhitectură religioasă din Roman”, „Civilizaţia dacică în perioada clasică”, „Ceramica dacică pictată”, „Ceramica fină cenuşie din sec. XIV – XV”, „Etape de restaurare a plafoanelor la Palatul Nevruzzi”, „Istoria microzonei Săbăoani”, „Oraşul Roman în ilustratele vremii”, „Comunitatea evreiască din Roman în mărturii scrise şi imagini”, „Arta populară şi ocupaţii tradiţionale în satele din jurul Romanului”, „Circulaţia vechilor cărţi religioase în Moldova”, „Măsurători şi instrumente de măsură folosite în Moldova”, „Identităţi în peisajul local – grecii”, Minorităţi din Roman – ruşii lipoveni”, „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti”, „Începutul

creştinismului în Moldova”, „Evoluţia armamentului – de la arme albe la arme de foc”, „Evoluţia uniformei militare în armata română”, „Viaţa economică din zona Romanului reflectată în circulaţia monetară”, „Valori ale artei neoeneolitice pe teritoriul judeţului Neamţ”, „Port popular şi meşteşuguri tradiţionale în zona Romanului”, „Rituri şi ritualuri funerare la dacii din Moldova”, „Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş (sec. IV d.Hr.)”, „Davaele de pe Siret”, „Obiecte medievale din Roman şi împrejurimile sale (sec. XIV – XVIII) etc.

Activitatea culturală devenea mai interesantă, de substanţă, atunci când participam

235

la organizarea unor manifestări de anvergură, cum erau acele vestite expoziţii pe teme de istorie şi mai ales arheologie realizate cu concursul mai multor muzee din zone geografice bine delimitate, la nivel de ţară sau chiar expoziţii internaţionale la care patrimoniul nostru arheologic era foarte solicitat. În acest fel şi instituţia noastră era mai bine cunoscută. Printre acestea notăm marile expoziţii privitoare la istoria strămoşilor noştri, care în câţiva ani buni au fost deschise în numeroase ţări ale Europei şi Americii de Nord. La două din aceste ţări a fost prezent şi reprezentantul Muzeului din Roman, mai înainte de anul 1989, în Austria, cealaltă, după, această dată în Italia. Aceste câteva expoziţii la care a participat cu exponate şi Muzeul nostru au fost deschise aproape în toate ţările Europei, precum şi în Statele Unite ale Americii şi Canada. Aproape toate aceste expoziţii, care au ajuns în toate centrele de judeţ din ţară erau însoţite de vernisaje şi mai ales de sesiuni ştiinţifice, cu care prilej se prezentau teme ale cercetărilor întreprinse la fiecare muzeu. În acest fel, reprezentanţii Muzeului de Istorie din Roman au susţinut sute de comunicări referitoare la cercetările proprii, multe din ele publicate în revistele de specialitate. Odată cu acestea se realizau diferite colaborări, printre care cele legate de participările pe unele şantiere arheologice erau cele mai importante. În acest fel notăm prezenţa unor membri al colectivului muzeului nostru la şantierele de la Ceahlău, Buda – Buhuşi, Aldeşti, Răcătău, Moineşti, Tişeşti – Tg. Ocna, Poiana – Negri sau în munţii Orăştiei la şantierele conduse de regretatul H. Daicoviciu sau I. Glodariu de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei.

Activitatea culturală a dat posibilitatea să fim mereu în legătură cu intelectualitatea romaşcană, cu oamenii interesaţi de istoria naţională sau locală şi mai ales cu populaţia şcolară, una din cele mai fidele comunităţi instituţiei noastre. Sesiunile ştiinţifice, expoziţiile temporare, lecţiile la Muzeu, vizitele la şantierele arheologice au constituit principalele noastre legături cu beneficiarii muncii noastre. Colectivul nostru a fost mereu în fruntea activităţilor culturale romaşcane atât prin organizarea unor manifestări de amploare, cât şi participarea sau chiar implicarea în cele mai interesante şi valoroase acţiuni legate de istoria oraşului nostru. Printre ele am putea aminti sesiunile ştiinţifice, simpozioanele, articolele de presă, supravegherile arheologice etc.. Un rol deosebit l-a avut colectivul nostru în organizarea jubileului de 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului nostru, din 1992. Statuia domnitorului Roman I Muşat, monografia oraşului, lansată cu acelaşi prilej şi aproape toate manifestările organizate poartă pecetea muncii colectivului Muzeului de Istorie. Acest colectiv a continuat să

sărbătorească, în fiecare an, ziua Romanului, la 30 martie, prilej cu care se organizează o sesiune de comunicări ştiinţifice cu teme legate de istoria Romanului. Cu sprijinul Primăriei, aceste comunicări sunt legate într-un caiet, care poate deveni, cu ajutorul romaşcanilor, o adevărată revistă de istorie. În 1971 Muzeul din Roman se implică în prezentarea monumentelor istorice şi de arhitectură din judeţele Bacău şi Neamţ, tipărind la Bacău volumul „Ghid turistic al judeţelor Bacău şi Neamţ” semnat de V. Căpitanu, V. Ursachi. Era pentru prima dată când intrau într-un circuit de prezentare, principalele obiective turistice din Roman. Acest volum era o consecinţă a activităţii noastre de inventariere a monumentelor începută în anii 1963 – 1964 în regiunea Bacău. Prezentarea lor pe şapte itinerarii, constituia o premieră tipografică în zonă. Colectivul nostru s-a implicat profund în cercetarea şi popularizarea istoriei locale. Este suficient să amintim apariţia primului ghid turistic al oraşului Roman, tipărit la Editura Meridiane, în anul 1975. Era prima prezentare a oraşului cu istoria sa după vestita Cronică a Episcopiei Romanului,

236

scrisă de marele Melchisedec Ştefănescu în secolul al XIX-lea, şi ghidul amintit mai sus. Acum, după un secol, Romanul este prezentat cu monumentele sale şi istoria sa fiind prima lucrare din care s-au inspirat cu nesaţ toate notabilităţile Romanului, fără uneori să gratuleze acest efort cu o atitudine de respect sau sprijin material în momente grele, cum a fost cel din 1999. Era pentru prima dată când se publica şi bibliografia folosită, rod al numeroaselor deplasări la marile biblioteci ale ţării. Acum au fost publicate şi primele planuri ale oraşului Roman, scoase din Biblioteca Academiei Române – planul Hora von Otzellowitz de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi planul Braun de la începutul celui următor. Pentru cei care mai au dubii legate de prezentarea monumentelor din Roman, amintesc faptul că aceste monumente au constituit subiectele noastre la sute de conferinţe pe care le susţineam în şcoli, cămine culturale sau cluburi muncitoreşti. Ele au fost profund studiate chiar de la venirea mea în Roman. Desele plimbări alături de prof. N.Gr. Steţcu şi Ionel Teştiban în oraşul nostru aveau ca temă aceste vestigii de arhitectură. Nu exista specialist venit din Bucureşti, de la Comisia Monumentelor Istorice, care să nu aibă un contact de informare cu directorul Muzeului. La acestea adăugăm şi faptul că din 1964 am condus echipa de înregistrare a monumentelor istorice şi de arhitectură din raioanele Roman şi Tg. Neamţ, cu care prilej am întocmit şi inventarele mobile ale acestora. Acum s-a realizat prima listă a monumentelor din oraş, care poartă pecetea intenţiei mele de a păstra cele mai reprezentative construcţii pentru viitor, introducând în această listă mai bine de 100 de clădiri. Ca părinte al acestei liste sunt mândru că măcar o parte din ele au putut scăpa furiei din epoca de tristă

amintire, în condiţiile în care şi astăzi mai există atacuri la unele din ele. După apariţia acestui ghid turistic, foarte apreciat de mulţi romaşcani sau chiar din alte părţi ale ţării (notăm aici o mică prezentare în ziarul judeţean Ceahlăul) toţi reprezentanţii Comisiei Monumentelor de la Bucureşti luau legătura, mai întâi, cu Muzeul, lucru foarte benefic pentru soarta acestor monumente de arhitectură. Cu toate acestea unele nu au scăpat, inclusiv Strada Mare, dar era din ce în ce mai greu să fie dărâmate. Chiar reprezentanţii Comitetului de Cultură al Judeţului Neamţ, responsabili cu avizele dărâmării unor monumente au ţinut seama de lista mea şi chiar de susţinerile mele. Unele interese meschine au găsit metoda de a le neglija. În acest fel, chiar cu sprijinul Comitetului de Cultură al Judeţului, care după o lungă perioadă în care am fost consultat, acum nu mai sunt întrebat, a făcut să dispară multe obiective din această listă, ajungând acum doar la 40 – 50 de obiective ocrotite.

La această situaţie a contribuit din plin şi Serviciul de Arhitectură al oraşului, care deşi are în frunte un arhitect foarte priceput, un student al marelui arhitect

237

iubitor şi restaurator de monumente istorice – Grigore Ionescu, a cedat de multe ori în faţa intereselor meschine. De exemplu nu pot concepe aprobarea de a se obtura capătul de NV al pietonalului Ştefan cel Mare, singurul segment arhitectonic din oraş bine structurat, cu o clădire care nu are nici un rost. Este împotriva tuturor regulilor arhitectonice. Domnul prof. Grig (cum era numit, cu dragoste, la Institutul de Arhitectură din Bucureşti) s-ar întoarce în mormânt, văzând semnătura unui fost student pe un asemenea proiect. Faţă de o situaţie similară am luat atitudine şi cu prilejul construirii Băncii BANCPOST într-o discuţie cu distinsul nostru primar, care, la insistenţele mele de a se opri construcţia abia începută (groapă), a spus că proprietarul are toate aprobările şi nu se mai poate face nimic. Acelaşi lucru şi despre modificările faţadelor la parterul blocurilor din partea de nord-est a pietonalului, care pentru a-şi mări suprafaţa magazinelor au ciupit un metru din pietonal şi au modificat arhitectura exterioară. În acest fel ar însemna să se continue pe tot traseul pietonalului, pentru a rămâne un segment arhitectonic unitar. Acest lucru nu ar aduce nici un avantaj, deoarece modificările făcute sunt mai nefericite decât cele originale. Iată ce scrie un cititor al acestui ghid turistic romaşcan: „O contemplare a trecutului şi prezentului unei vechi vetre de istorie Vasile Ursachi: Roman (Mic îndreptar turistic), edit. Sport-Turism, 1977, Bucureşti, 64 pag. +1 hartă. Avem de a face în fapt cu o „micro”- enciclopedie concentrată despre municipiul Roman şi împrejurimi, structurată ingenios pe diverse cadre: geografie, istorie, inclusiv cel cultural, arhitectural şi turistic. Temele, tratate cu conciziune şi competenţă, după un sistem riguros, oferă cititorului o cantitate debordantă de date şi informaţii din cele mai diverse domenii despre oraşul de la confluenţa Moldovei cu Siretul, vechi centru de comunicaţie între Marea Neagră şi cea Baltică, care în evul mediu controla de aproape traficul mărfurilor europene, nordice şi răsăritene şi care pe la 1599 număra mai puţin de trei mii suflete, pentru ca azi, trăindu-şi ritmic reînnoirea sa complexă, socialistă, să ajungă (împreună cu cartierul N. Bălcescu şi Cartierul Nou) la o suprafaţă de 20 km2, cu o populaţie de peste 65 mii de locuitori, din care 55% ocupaţi în industrie, faţă de doar 21% în 1930, cu o populaţie de 2,5 ori mai mică. Nici nu se putea o ocazie mai fericită ca această carte să fie scrisă de un moldovean, doctorand în istorie şi muzeograf principal la Muzeul de Istorie din Roman, încă de la înfiinţare (1957). Domeniile atât de numeroase, abordate aici de autor (vreo 13), începând cu geografia, geologia, hidrografia … şi terminând cu economia politică, istoria, cultura, prilejuiesc un „recurs” extrem de interesant, adesea inedit, cititorului prin devenirile seculare şi contemporane ale „Târgului lui Roman (I Muşat), urbe documentar atestată cu peste 6 veacuri în urmă, deşi mărturiile arheologice confirmă existenţa aşezării încă din paleolitic şi neolitic. Micul îndreptar turistic este bine conceput şi scris într-un stil limpede şi neostentativ, comprimând informaţiile până la esenţă, fără a uzita limbajul sec al dicţionarelor, ci, dimpotrivă, fabulând reţinut şi cu lejeritate, „la obiect”, în cadrul obiectivului ce şi-l propune cartea: de a fi un util instrument al unei mai bune cunoaşteri a acestui colţ de meleag nemţean, atât pentru drumeţul de departe, cât şi pentru înşişi oamenii locului. O monografie scrisă inteligent, alert, despre Romanul de ieri şi de azi, o arhivă de date şi amănunte esenţiale pe care un nespecialist nu le poate avea altfel la îndemână şi care invită la o lectură antrenantă, instructivă şi totodată agreabilă. Cartea reuşeşte să fie ce se vrea: un preţios îndrumar istorico-turistic, deloc stufos, deloc obositor, ci dimpotrivă – un excelent ghid în măsură să te îndrume spre opţiunea unui contact direct, vizual, cu această pitorească zonă a podişului Moldovei. Dacă prima parte a îndreptarului este mai curând un excurs istorico-geografic, de-a dreptul captivant, cea de a doua jumătate a cărţii constituie „ghidul” propriu-zis, compartimentat în două secţiuni. Un ghid amănunţit, bogat şi elegant ilustrat al monumentelor (peste 30 la număr) ale Romanului, cu remarca necesară că fiecare din cele 6 secole ale oraşului este marcat de câte un monument caracteristic, cel mai vechi din ele fiind Cetatea Muşatină (sec. XIV) de pe malul stâng al vechiului curs al Moldovei.

238

În final, autorul ne invită la o contemplare a monumentelor naturii, istorice şi de arhitectură” de prin împrejurimile Romanului, tot atâtea locuri frumoase, demne de văzut şi cunoscut, încărcate de vechime şi de istorie, dar cunoscând şi amploarea şi freamătul înnoirilor epocii noastre. Încotro, deci, mai întâi? Greu de ales! – O hartă cu legendă, adecvată, ne scoate oarecum din încurcătură. „Romanul cultural” este legat de numele multor personalităţi din galeria oamenilor de seamă ai Ţării. Dosoftei şi-a scris aci „Psaltirea”. Nu sînt deloc puţini la număr romaşcani a căror activitate s-a înscris în patrimoniul de onoare al culturii, ştiinţei şi artei naţionale: Ion Ionescu de la Brad, C.I. Istrate, Panait Muşoiu, Sergiu Celibidache, Mihail Jora, pentru a nu aminti decât pe câţiva. Spaţiul nu ne permite „să repovestim” măcar în rezumat bogatul conţinut al îndreptarului care merită citit cu aceeaşi pasiune cu care l-a scris prof. Vasile Ursachi. 27 iulie 1978 Valeriu Secureanu” în Ceahlăul, 14.oct.1978 La începutul anilor 70, când se discuta dărâmarea părţii de Sud a străzii Ştefan cel Mare, unde se aflau cele mai reprezentative clădiri ale zonei comerciale, actualul pietonal, reprezentantul instituţiei noastre a fost singurul care a luat cuvântul şi a pus în discuţie Comisiei de arhitectură a municipiului Roman păstrarea unui număr de clădiri cu valoare arhitectonică din această zonă. Replica a fost dură din partea arhitectului de la Piatra-Neamţ, căruia cei din conducerea municipiului nostru îi ziceau pe numele mic Cristi (Cristian Constantinescu). Supunându-se, totuşi, la vot, această propunere, a fost respinsă, singurul care a votat „pentru” a fost regretatul director al Liceului Roman-Vodă, prof. Gh. Mihalcea. Norocul nostru a fost că întreaga zonă era sfredelită, până la adâncimea de 10 – 12 m, de acele galerii subterane – beciurile suprapuse, care i-au obligat pe constructori, fără voinţa lor şi mai ales a conducerii judeţului, să investească o sumă foarte mare pentru construcţia pietonalului. În acest fel a apărut, ca o recompensă, această inedită stradă pietonală, la circa 10 m adâncime, ca un unicat arhitectural european, de care, după cum se vede, nu prea avem grijă. Muzeul de Istorie avea, prin lege, un reprezentant în Comisia de Arhitectură a municipiului. Intervenţia amintită a pus capăt acestei prevederi; după şedinţa amintită nu a mai fost chemat la asemenea şedinţe. Probabil reprezentantul nostru a fost înlocuit cu cineva care nu a spus niciodată un cuvânt împotriva noilor atacuri la arhitectura veche. Aşa se face că au dispărut foarte multe clădiri cu valoare arhitectonică, chiar dacă unele din ele erau pe o listă a monumentelor, listă care, cu metode diferite, era pur şi simplu ignorată. Amintim aici numeroase clădiri frumoase, care erau încinse cu frânghii şi după ce erau fotografiate, spunându-se că au fost fisurate de la cutremurul din 1977 şi nu mai prezentau siguranţă, se demolau. Şi mai târziu, după 1989, aceeaşi metodă este folosită de către organele locale, beneficiind, de regulă, de oameni care nu spun nimic împotriva unor atacuri la arhitectura veche. Instituţia noastră nu a încetat să ia atitudine atunci când avea informaţii, mai ales din presă, ori de la organele judeţene şi centrale, care, de cele mai multe ori ne consultau. O adresă din anul 1978, către Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Neamţ, propunea ca în anii 1981 – 1985 să fie reparate şi restaurate două obiective importante din Roman: Casa Nevruzzi şi Cetatea Nouă a Romanului. Atunci se simţea dorinţa de a se dărâma acest monument interesant, care va deveni, mai târziu, sediul Muzeului de Istorie. Intervenţia noastră a fost făcută la timp. Istoria acestei clădiri şi a celorlalte două din acelaşi complex, a fost redată pe larg, la capitolul III.

Toate intervenţiile noastre nu puteau fi făcute publice, deoarece nici un ziar local sau central nu-şi permitea luxul să critice hotărârile organelor de

239

partid şi de stat. Abia după 1989, ziarele locale au devenit tribuna cetăţenilor în a-şi exprima părerile asupra unor hotărâri locale, care vizau, mai ales, aspectul oraşului nostru. Salariaţii Muzeului de istorie au găsit în aceste publicaţii un sprijin deosebit de favorabil. Implicarea Muzeului prin salariaţii săi, mai ales în popularizarea monumentelor istorice şi de arhitectură ale oraşului, precum şi în păstrarea integrităţii lor a constituit un factor deosebit de favorabil. Cum articolele din presa scrisă nu au o viaţă prea lungă, se cuvine să prezentăm câteva intervenţii, care să ilustreze relaţiile noastre cu factorii de decizie şi populaţia oraşului. În numărul 62 din martie 1993 al ziarului Gazeta de Roman, la un an de la sărbătorirea a 600 de ani de la prima atestare a oraşului, într-un articol referitor la monumentele Romanului consemnam: În acelaşi an, 1993, apăreau în presa locală două articole privitoare la rezervaţia de arhitectură „Ştefan cel Mare” cuprinzând porţiunea dintre gara de cale ferată şi str. Dobrogeanu Gherea, pe care le prezentăm în continuare: „REZERVAŢIA DE ARHITECTURĂ ŞTEFAN CEL MARE

În sfârşit ne putem bucura de o oarecare subdezvoltare a oraşului în ultimii 25 – 30 de ani, în comparaţie cu suratele noastre apropiate – Bacău şi mai ales Piatra-Neamţ cu care am împărţit un acelaşi ritm timp de mai bine de cinci secole. În urma acestui „dar” care ni l-a făcut judeţul, au mai rămas în oraş unele clădiri şi chiar zone, neatinse de buldozerul distrugător, care a ras de pe faţa pământului multe construcţii dragi nouă, ce reprezentau etape arhitecturale în istoria acestui vechi centru urban. Pentru a nu da vina numai pe cei de la judeţ, nu vom uita şi pe unii demolatori ai Romanului, al căror exces de zel a dus la distrugerea, cu încrâncenare chiar, a unor clădiri de o rară frumuseţe sau chiar zone întregi, ca de pildă str. Ştefan cel Mare, pe motiv, chipurile, că nu i-ar fi plăcut „conducătorului iubit” atunci când intra în oraşul nostru. Unul dintre aceştia a căpătat, de altfel, titlul nedorit de „omul cu demolarea” de la Consiliul Municipal, care mai purta, pe deasupra şi greutatea unui nume cu o rezonanţă deosebită în panteonul marilor

oameni de ştiinţă şi cultură ai ţării. În acest context începem să prezentăm, succint, un colţ de rai, rămas neatins şi anume, ce a mai rămas din cea mai veche stradă a oraşului, printre puţinele care erau pavate, în vechime, cu bârne de lemn – str. Ştefan cel Mare, de la gara CFR şi până la intersecţia cu str. Dobrogeanu - Gherea. Din cele peste 60 de imobile existente în această zonă, mai bine de jumătate reprezintă elemente arhitecturale deosebite, care le fac reprezentative atât pentru stilurile arhitecturale cât şi pentru evoluţia lor în timp. Deşi nu constituie un complex unitar arhitectural, ele reprezintă, aproape fiecare în parte, un adevărat eşantion al unei perioade în evoluţia oraşului. Zona constituie o rezervaţie de arhitectură a oraşului, propusă de noi la Comisia Monumentelor şi Siturilor Istorice şi acceptată, neluată însă în seamă de cei care ne „aranjează” oraşul, cum de altfel l-au „aranjat” şi până acum, de la Piatra-Neamţ, intenţionând, după cum am văzut recent în expoziţia de la Primăria Municipiului, să sacrifice din nou, câteva monumente de arhitectură, pentru a amenaja o cale de acces nouă, în continuarea Bulevardului Republicii, fără noimă de altfel, în condiţiile în care la 30 m mai încolo, tot traficul este preluat de Bulevardul Nicolae Bălcescu. În orice caz pe hartă e mult mai uşor să tragi o linie, neţinând cont de ce rău se mai poate produce şi la această vreme oraşului nostru. E păcat, însă, că noi le acceptăm, aşa cum am făcut-o şi în trecut.

240

Din această rezervaţie vom prezenta, în numărul de faţă, doar câteva clădiri cu valoare arhitecturală deosebită, pornind de la capătul nord-vestic al străzii, unde se află şi „oaza” oraşului nostru, frumosul parc, a cărui amenajare a depăşit un secol, timp în care a fost considerat unul din cele mai mari şi mai frumoase parcuri ale ţării noastre. Prima linie de cale ferată din Moldova: Roman – Burdujeni, contemporană cu prima linie din ţară: Bucureşti – Giurgiu, a fost dată în exploatare în anul 1869. De atunci se păstrează şi clădirea primei gări de călători, care, cu prilejul împlinirii a 100, de ani a fost complet modernizată. Construită în stilul cazărmilor austriece, cu sobrietatea lor caracteristică, rece şi chiar rigidă din punct de vedere al liniilor drepte ce marchează elemente ale faţadelor, îndulcite doar de ancadramentele şi acoladele ferestrelor şi uşilor, profilate, a brâului în relief, profilat, care separă parterul de etaj sau a cornişei dantelate. La acestea se adaugă colţurile clădirii sau ale faţadelor, construite în forma unor coloane – turn, faţetate şi terminate, în partea superioară, cu capiteluri în forma unor turnuri crenelate ce dau impresia unei construcţii militare, a unei fortăreţe. Venind către centrul oraşului, la marginea parcului, o nouă construcţie, aparţinând sfârşitului aceluiaşi secol, al XIX-lea, care adăposteşte astăzi Clubul Uzinei de Ţevi, îşi etalează cu dărnicie echilibrele arhitecturale, în cele mai reprezentative elemente ale neoclasicismului, cu reverberaţiile sale est-europene. Edificiu cu două nivele, având un fronton ce-şi anunţă originea în cele clasice, evoluate în direcţia foişorului la etaj şi colonadei la parter, are un farmec şi un echilibru desăvârşit. Elementele decorative din care nu lipsesc denticulii cornişei, sunt completate de un acoperiş frumos, marcat de tabla în solzi de peşte şi formele dulci ce dau o notă de desăvârşire a întregului ansamblu. Istoria acestei construcţii este încărcată de o sumedenie de evenimente, care au marcat-o, fiind mai întâi sediu al unei unităţi militare ce depăşea chiar graniţele Moldovei – la sfârşitul sec. al XIX-lea, devenind la 1899 Spital Militar, sediu al Garnizoanei Roman mai târziu, pentru ca apoi să devină o secţie a Spitalului din Roman şi în fine, Clubul Uzinei de Ţevi. Dacă interiorul a fost în repetate rânduri transformat, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu exteriorul, care a rămas, în cea mai mare parte, cel original, reprezentând, chiar de la intrarea în oraş, epoca ce i-a dat naştere. Dr. V. Ursachi”

„REZERVAŢIA DE ARHITECTURĂ ŞTEFAN CEL MARE (2) Continuând prezentarea unor monumente de pe artera cea mai veche a oraşului nostru – str. Ştefan cel Mare, merită să notăm, printre altele, clădirea care adăposteşte astăzi S.C. Romconstruct S.A. – o frumoasă prezenţă a unei vile ce caracterizează, aşa cum spuneam, o etapă importantă a construcţiilor perioadei interbelice. Adăpostind în ultimii 50 de ani diverse instituţii, între care Muzeul de Istorie şi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, clădirea a cunoscut chiar în ultima vreme o intervenţie în exterior, în sensul că terasa din spate a fost inclusă, fără a diminua, prea mult, din frumuseţea şi originalitatea ei. Înglobând elemente arhitecturale ale moştenirii perioadei neoclasice, combinate cu forme ale stilului românesc, aduse la cote înalte de realizările arhitectului Ion Mincu, prezente la Roman la mai multe construcţii civile, vila de care vorbim, constituie un frumos exemplu de transpunere în arhitectură a elementelor ce caracterizează începutul secolului XX. Tot acestei perioade îi aparţine şi clădirea Uzinei electrice a Romanului, construită la 1907, pe un teren dat de domnitorul Gr. Alex. Ghica printr-un hrisov din 1852, care avea la data de 12 iulie 1939, după cum reiese dintr-un recensământ al proprietăţilor Primăriei Roman, 11 încăperi şi câteva anexe construite, fie în acelaşi timp cu Uzina, fie mai târziu, ca de pildă, locuinţa directorului, construită la 1928; toate la un loc având o valoare de 2.915.400 lei. Deşi s-au făcut multe intervenţii, mai ales la interior, unde au dispărut toate instalaţiile vechi, merită să păstrăm, cu sfinţenie, prima clădire care a adus lumina în oraş. Alături de ea, o construcţie deosebit de interesantă, cu fronton clasic de o rară frumuseţe, sprijinit de mai multe coloane care alcătuiesc un foişor la intrarea în clădire, şi celelalte elemente de arhitectură care însoţesc edificiul, cum ar fi ancadramentele ferestrelor sau cornişa, de asemenea în

241

stil clasic. Reprezentând neoclasicul secolului al XIX-lea, constituie pandantul clădirii care adăposteşte astăzi Clubul Uzinei de Ţevi. Lângă această frumoasă clădire se află o altă vilă ce aparţine stilului interbelic, care adăposteşte R.A.G.C.L. Roman, la care putem admira unele elemente specifice, cum ar fi acel foişor lateral, rotund, cu acoperişul conic situat la un colţ al clădirii, cu coloane angajate la ferestrele de la parter şi gemuleţe la etaj, precum şi acel frumos balcon închis la etaj. Diferită de cea descrisă mai înainte, această construcţie vine să echilibreze jocul alternanţei monumentelor reprezentative pentru două epoci, care nu numai că se completează, ci şi se continuă, în forme evolutive, până la formarea definitivă a unui stil aparte, care se dezvoltă separat doar în cartierele cu totul noi, cum ar fi cel dintre Bd. Republicii şi str. Mihai Viteazul, între străzile Eternitatea şi Anton Pann. Aceste ultime două construcţii ar urma să dispară dacă actualul proiect de sistematizare va fi aprobat. Pierderea va fi imensă faţă de „câştigul” scontat prin apariţia unei noi artere de circulaţie, care nu se justifică din nici un punct de vedere. Tot acestui perimetru îi aparţin alte două construcţii de o rară frumuseţe: este vorba de clădirea din colţ, între str. Ştefan cel Mare şi Bd. Republicii, care a adăpostit, pe rând, Muzeul de Istorie, Policlinica cu plată, sediul Cooperativei Tehnica şi acum Muzeul de Ştiinţe Naturale. Celelalte clădiri de vizavi, se remarcă printr-o intrare de asemenea, generoasă, cu o scară monumentală delimitată de o balustradă cu pilaştri care duce către un foişor semi rotund compus din mai multe coloane cu capiteluri, ce susţin un fronton semi-rotund şi acoperişul sub formă de calotă. Geamurile cu colonete angajate, ieşite în afara zidului – absidate, cu acoperiş, de asemenea sub formă de semi-calotă. În partea stângă a clădirii se desfăşoară o terasă cu balustradă din pilaştri asemănători cu cei de la scara amintită. La colţuri, clădirea este ornamentată cu coloane angajate cu capiteluri.” Proiectul de sistematizare a zonei prezentate mai sus şi expoziţia deschisă la Primărie ne-au oferit posibilitatea să comentăm şi să ne spunem părerea. „PROIECTUL DE SISTEMATIZARE – MUNICIPIUL ROMAN 1993 În primul rând doresc să felicit pe organizatorii acestei expoziţii, care pune la îndemâna tuturor planurile de viitor ale oraşului nostru. Consider necesar, pe viitor, poate chiar legat de aceeaşi etapă, prezentarea unor detalii, la o scară mai accesibilă nespecialiştilor, pentru a se vedea cu claritate că obiectivele actuale sunt atacate, mergând chiar, până la nominalizarea lor. În condiţiile în care dispar unele construcţii, ar trebui, poate, prezentate, chiar fotografiile lor sau detalii arhitecturale, pentru a ne putea spune părerea, dacă ea contează în intenţiile Comisiei de Urbanism sau ale Institutului de Proiectări. Din planurile prezentate în expoziţie am reţinut câteva elemente pe care doresc să le comentez: I – Zona istorică a oraşului este extrem de mică, ea cuprinde doar zona cetăţii muşatine. În afara acestei zone a rămas oraşul vechi cu toate cartierele lui, marcate de monumente istorice şi de arhitectură, ca de pildă ctitoriilor domneşti, care nu erau în afara oraşului; trama stradală (păstrată aproape în întregime) din care str. Ştefan cel Mare, pavată cu bârne de lemn, printre puţinele din Moldova; construcţii civile, unele păstrate până azi, din sec. XVII – XVIII. În acest context este necesar ca zona istorică să cuprindă teritoriul întregii terase a Moldovei şi Siretului, cel puţin până la str. Dobrogeanu Gherea, dacă nu chiar până la Bd. Republicii. Acest lucru este impus de faptul că oraşul încă nu a fost cercetat din punct de vedere istoric şi arheologic decât în măsura în care săpăturile pentru fundaţiile blocurilor au atins vestigii mai vechi, din care, întâmplător, s-au mai putut salva unele lucruri. După datele pe care le posedă Muzeul de Istorie din Roman, toată această zonă (terasa de care vorbeam şi chiar pantele terasei, dacă ne referim la „satul posluşnicilor” existent în partea de Est) a fost intens locuită din sec. XIV şi chiar mai înainte. Din acest punct de vedere, se impune, deci, includerea acestei suprafeţe în zona istorică a oraşului, zonă ce trebuie protejată pentru cercetări şi valorificări actuale ale virtuţilor unor monumente istorice sau de arhitectură. În acest context se vede

242

ce mică importanţă acordă Institutul de Proiectări factorului istoric şi mai ales legăturilor absolut necesare cu cei care pot spune ceva despre istoria zonei. Este regretabil că nu se consultă oameni de specialitate. Dacă în perioada dinainte de 1989 în Comisia de Urbanistică era obligatorie prezenţa directorului Muzeului local sau a unui reprezentant al acestuia şi care, aşa cum se întâmpla de obicei, constituia votul cel mai greu acceptat, prin obiecţiile pe care le aducea, în care caz , fie că rămânea singurul vot ce se împotrivea distrugerii monumentelor, fie că nu mai era de găsit atunci când se discuta problema sistematizării, acum, însă,soluţia cea mai simplă a fost totala îndepărtare a celor ce se ocupă de partea istorică a problemei oraşului, iar ca dovadă, se poate vedea componenţa ei. În acest fel nu e de mirare ce „bucurii”ne mai apar pe străzi, chiar în inima oraşului, „bucurii” care vor da multe bătăi de cap atunci când va fi necesar să se facă ceva. În acest mod au dispărut multe monumente, unele au fost „îngropate”, ca de pildă Casa Vornicului Done, altele au fost dărâmate şi reconstruite, îngrămădind monumentul principal, cum este cazul turnului clopotniţă de la Biserica Sfinţii Voievozi, sau obturarea faţadelor principale, cum este cazul la Casa Nevruzzi, cu toate că intervenţiile au fost făcute la timpul oportun. II – Zona centrală şi alte zone cu funcţiuni complexe să se extindă, de asemenea, cel puţin până la Bd. Republicii, deoarece întreaga porţiune cuprinde mai multe unităţi de importanţă majoră în viaţa oraşului nostru. În acest context notez faptul că deşi proiectantul ştia de rezervaţia arhitecturală a străzii Ştefan cel Mare, de la intersecţia cu str. Dobrogeanu Gherea până la gara CFR, nu a marcat nici într-un fel acest fapt, ba, mai mult, la mijlocul acestei zone propune o nouă regularizare a traficului rutier, care afectează o parte din această rezervaţie. Menţionez că rezervaţia de care am amintit cuprinde o porţiune din cea mai veche arteră comercială şi de comunicaţie a oraşului nostru, în care sunt mai mult de 60 de construcţii civile. Dintre acestea, mai bine de jumătate, reprezintă unicate cu o valoare istorică, artistică şi arhitecturală deosebită. Aproape fiecare clădire are elemente deosebit de valoroase, care reflectă o evoluţie a unei epoci constructive, de mai bine de 100 de ani. Între ele un exemplar de la sfârşitul sec. XVIII, multe de la jumătatea secolului următor şi o parte din ele reprezentând perioada interbelică. Aşa cum se prezintă acum merită să rămână pentru generaţiile viitoare, cu toate că o parte din ele au fost transformate în unităţi comerciale, prin schimonosirea unor faţade sau apariţii ale unor uşi, oarecum disproporţionate, în locul ferestrelor. Sperăm să se oprească acest fenomen. III – În capătul Bd. Republicii se propune o nouă zonă de regularizare a traficului rutier, deşi, la mică distanţă se află o altă zonă cu aceeaşi funcţie - bariera spre Fabrica de Zahăr. O găsesc cu totul inoportună şi chiar ineficientă, din moment ce la circa 30 – 50 m Bd. Nicolae Bălcescu preia aproape întreg traficul de pe str. Ştefan cel Mare. Dacă cei 30 de metri până la punctul amintit, din capătul sud – vestic al Bd. Republicii constituie o problemă din punctul de vedere al proiectantului, noi mai putem adăuga faptul că traficul de pe acest bulevard nu este relevant pentru afluenţa pe str. Sucedava – Bacău sau Piatra Neamţ, întru-cât acest lucru este preluat de alte câteva artere ce circulaţie, ca de pildă str. Tineretului, calea Rahovei, str. Cuza-Vodă şi chiar str. Ştefan cel Mare, în ultimă instanţă. În acest caz nu e vorba de traficul greu, cu mijloace auto mari, care trebuie să respecte circulaţia pe centură. Dacă din punct de vedere al traficului acest lucru nu numai că nu se impune, ci este de-a dreptul chiar neeconomicos; deschiderea unei noi căi de comunicaţie, în mijlocul oraşului, pune probleme deosebite, printre care demolarea unor construcţii şi distrugerea unor străzi sau grădini. Din punctul de vedere al clădirilor ce trebuie distruse, este de-a dreptul jenant să atrag atenţia unui arhitect. O fac, nu gândindu-mă la profesionalismul ce-l poate caracteriza şi de care nu mă îndoiesc, ci mai mult la faptul că nefiind romaşcan, nu-i pot vibra, cu aceeaşi intensitate, sentimentele de respect şi preţuire faţă de unele clădiri, care au dat şi mai dau încă, farmecul oraşului nostru. Printre clădirile ce trebuie să cadă, în condiţiile străpungerii respective se află corpul principal al Companiei de Pompieri, construită într-un frumos stil neoclasic, cu fronton şi coloane şi a unei construcţii reprezentative pentru perioada interbelică – sediul E.G.C.L. Roman, amândouă făcând parte din rezervaţia arhitecturală Ştefan cel Mare.

243

Spre stupefacţia noastră clădirea Companiei de Pompieri a fost dărâmată de aceştia, fără aprobare, spune Primăria, din cărămida rezultată s-au făcut nişte garaje pentru maşinile de pompieri. La stradă s-a construit o clădire nouă cu trei nivele fără nici o valoare arhitectonică. Deci, este posibil orice! IV – Oraşul Roman, datorită unei dezvoltări mai încete dictată de politica judeţeană, care a cunoscut în ultimii 25-30 de ani un ritm de construcţii de câteva ori mai mic faţă de oraşul Piatra Neamţ, oraşe a căror dezvoltare a fost aproape identică mai bine de 500 de ani, mai păstrează încă o bună parte din frumoasele construcţii care-i dădeau un farmec deosebit, mai ales în perioada celei de-a doua jumătăţi a sec. XIX şi prima din cel următor. În planurile afişate, sunt marcate doar o parte din ele, localizarea lor fiind foarte aproximativă, nu am putut afla despre ce clădiri protejate este vorba. De asemenea, nu am putut afla ce clădiri poartă numerele de la 99 la 133 şi nici de ce este vorba de 34 şi nu de peste 60, cât cuprinde lista monumentelor istorice şi de arhitectură din oraşul nostru. Acest lucru a fost făcut cu bună ştiinţă sau este o neglijenţă? Este de datoria proiectantului să informeze precis, întrucât acceptul Primăriei Romanului nu numai că nu este facultativ, dar ea trebuie să-şi ia răspunderea faţă de viitorul oraşului în conştiinţă de cauză, nu prin simple semne care doar înfrumuseţează planul grafic. Consider că odată cu extinderea zonei istorice a oraşului nostru şi renunţarea la deschiderea noii artere din capătul Bd. Republicii , toate problemele de sistematizare vor ţine seama de rigorile impuse de respectul faţă de realizările unui oraş ce şi-a sărbătorit de curând 600 de ani de la prima atestare documentară, unul din cele mai vechi oraşe ale Moldovei. V. Ursachi Direcorul Muzeului de Istorie din Roman” Ca urmare a propunerilor făcute, am adresat o scrisoare către Ministerul Culturii.

Vorbindu-se de cele mai vechi clădiri ale oraşului, care au mai răzbit până în zilele noastre, am atras atenţia asupra a câtorva din ele, pentru a fi protejate. „CELE MAI VECHI CONSTRUCŢII DIN ORAŞ Mărturii ale unei dezvoltări urbanistice în decursul veacurilor a oraşului nostru se mai păstrează încă în multe zone. Aşa, de pildă, în câteva locuri, până nu demult, sălăşluiau încă multe case de tip boieresc cu o arhitectură specifică, mai ales secolului al XVIII-lea, cu un plan bine definit, de formă patrulateră, cu o sală sau tindă centrală, flancată de camere în cele patru unghiuri ale unui pătrat; intrarea principală cu fronton şi coloane, în stil clasic, cu scări exterioare înalte, cu multe trepte, ce dădeau un farmec deosebit locuinţei. Uneori accesul în interior necesita o scară lipită clădirii, care sfârşea, în partea de sus cu un mic palier dinaintea uşii. Uneori, acesta, detaşându-se de faţadă,

a fost înzestrat cu un acoperiş propriu şi a primit denumirea de foişor. Unele din aceste clădiri erau cu pereţi din lut amestecat cu lână, altele din cărămidă bine arsă, având ca liant pământ galben sau din piatră, în special la temelii şi pivniţe. Astăzi mai putem admira doar câteva din ele, printre care cea din str. Vasile Alecsandri, nr.3, care valorifică într-un înalt grad poziţia excepţională pe un promontoriu subliniat de str. ce poartă numele marelui scriitor, fiind înconjurată de o plantaţie de vie, la mică distanţă de ansamblul arhitectonic al Hotelului Roman. Casa păstrează caracteristicile locuinţelor ţărăneşti, cu tindă, fronton şi cerdac pe ambele laturi ale faţadei.

244

Un al doilea edificiu de aceeaşi factură se află pe str. Ştefan cel Mare, nr. 238. Păstrând aceeaşi împărţire, aici se remarcă grosimea mare a zidurilor, ferestrele simple nu prea mari şi o scară cu multe trepte ataşată faţadei sudice. Clădirea are demisol – propice locuirii, care iniţial era o pivniţă ce avea o mare însemnătate ca expresie a economiei naturale specifice feudalismului. Dezvoltarea pivniţelor va ocaziona o împingere în sus a casei, o despărţire netă a parterului de terenul înconjurător. Intrarea la demisol sau în pivniţă este posibilă pe o scară interioară sau un gârlici, aşa cum era la toate aceste case boiereşti. Prezenţa acestei case boiereşti, atât de vechi, în zona în care predomină numeroase alte edificii ceva mai noi, construite în stil neoclasic, ce aparţine sec. al XIX-lea, demonstrează întinderea oraşului în sec al XVIII-lea până în Bd. Republicii. Dacă atenţia noastră faţă de moştenirea care ne-a mai rămas în urma buldozerului din ultimii 50 de ani, va fi axată pe respectul cuvenit acestor monumente, vom putea şi noi lăsa, la rândul nostru, generaţiilor viitoare, măcar o parte din aceste comori. Este de notat că imobilul uşor de depistat, atât datorită intrării sale în zona trotuarului, cât şi prin stilul său caracteristic ce-l deosebeşte de celelalte, se află într-o zonă intrată deja sub numele de rezervaţie arhitectonică a străzii Ştefan cel Mare (care a mai rămas) de la magazinul Victoria până la gară. Rezervaţie pe cât de pitorească, pe atât de bogată în clădiri cu o arhitectură valoroasă. Pericolul este însă mare, dacă ne gândim că acum, după decembrie 1989, a apărut deja, în faţa Bisericii Catolice, o construcţie nouă, întrată, de asemenea, pe trotuar care este o ruşine a momentului. Este vorba de o brutărie în stilul obişnuitelor chioşcuri, care au invadat oraşul, dar care, construite din lemn sau metal, au un statut provizoriu. Dr. V. Ursachi” Discuţiile purtate în Consiliul Local privitor la spaţiul deţinut de Parcul Zoologic, prezentate la televiziunea locală, în 1994, ne-au provocat în a lua o poziţie fermă în sprijinul intenţiilor Fundaţiei Melchisedec Ştefănescu. Publicarea lor în presa locală a demonstrat relaţiile noastre cu viaţa cotidiană a oraşului şi faptul că ne implicăm în dezvoltarea lui. „SĂ FACEM UN PAS ÎNAINTE! Rândurile de faţă au apărut ca o reacţie la comentariile televiziunii locale din 24.06.1994, referitoare la unul din punctele de discuţii ale Consiliului Local, având ca subiect Parcul Zoologic al oraşului şi retrocedarea către Fundaţia Melchisedec a donaţiei marelui cărturar. Cunoscând întreaga istorie a Parcului Zoologic, dar şi problemele unei lungi perioade de denigrare a proprietăţii şi a fenomenului cultural, care au făcut să dispară, rămânând la zona locală, toate societăţile culturale cu proprietăţile şi drepturile lor, astăzi ne găsim în faţa unui fapt neînţeles, după cum se vede, de a restitui, ceea ce se cuvine, acestor focare de cultură, care au făcut cinste bătrânului nostru oraş. Este vorba, în principal, de sediul Societăţii Culturale „Miron Costin” şi a proprietăţilor Fundaţiei Melchisedec. Mă surprinde faptul că problema a devenit, după cum se vede, o controversă între Episcopie şi Consiliul Local, de parcă una din ele ar avea interese opuse celeilalte, când, de fapt, este o problemă a oraşului, în interesul locuitorilor lui. Nimeni nu s-a gândit că marele nostru cărturar şi prelat Melchisedec Ştefănescu, făcând o donaţie către această fundaţie, nu a făcut decât un dar oraşului nostru? Testamentul este o mărturie a acestui mare gest. Episcopia nu a făcut altceva, prin demersurile ei, decât de a apăra acest frumos gest al unuia din reprezentanţii ei de seamă. Reapariţia fundaţiei şi promisiunile de a realiza un muzeu de artă religioasă, a amenajării parcului şi a întregii zone, nu pot fi considerate decât un mare respect pentru cultura oraşului nostru. Stimaţi consilieri, nu v-aţi gândit că existenţa Capelei, care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale unui mare om de cultură al ţării noastre, în această zonă, nu este întâmplătoare? Nici o legătură nu poate fi făcută între sacralitatea locului şi necesitatea ca retrocedarea spaţiului şi a imobilelor din această zonă a oraşului să constituie problema conducerii oraşului? De ce se pun atâtea piedici când, de fapt, iniţiativa trebuia să aparţină Primăriei, pentru că este o necesitate a oraşului. Vă este indiferent că acest loc este astăzi atât de uitat încât nu doriţi să veniţi în

245

întâmpinarea unei iniţiative? Promisiunile Episcopiei sunt clare, ele nu ascund tendinţe de proprietate pentru că proprietatea este a Fundaţiei, iar Fundaţia este a noastră, a locuitorilor oraşului Roman. Grădiniţa, Muzeul de Artă Religioasă şi Şcoala de Cântăreţi sunt unităţi culturale de care beneficiază oraşul, nu numai cei ce doresc să le organizeze, inclusiv parcul din jurul lor, care va deveni un loc de recreere pentru toţi romaşcanii. Motivele pentru care s-a cerut mutarea Parcului Zoologic sunt mai mult decât întemeiate; ele constituie o obligaţie a Primăriei de asanare a acestei importante zone care cuprinde rezervaţia arheologică a Cetăţii Muşatine, importantele monumente istorice, de artă şi arhitectură ale oraşului nostru, a căror existenţă este incompatibilă cu poluarea provocată de animalele din captivitate, de rozătoarele care mişună în voie pe acest spaţiu plin de istorie. Nu văd nici un impediment în a se trece cât mai repede la reorganizarea zonei respective, aşa după cum găsesc anacronice planurile de sistematizare a ştrandului, la cote aproape irealizabile, care vor stagna iniţiativele pe termene mai scurte. Nu am fost niciodată împotriva unor idei îndrăzneţe, care au avut şi soluţii de realizare, dar am considerat, întotdeauna, lipsa de profesionalism în planurile de viitor, care au dus, printre altele, la dispariţia unei străzi după care regretăm şi astăzi: Ştefan cel Mare, sau a altor construcţii, care aveau un farmec deosebit în peisajul unui oraş ca Romanul, ca o plagă în dezvoltarea urbanistică. Fenomenul este încă în actualitate. Să ne gândim la cei care vin după noi, cu mult respect şi să le dăruim cel puţin ceea ce am moştenit de la înaintaşii noştri. Să restituim, aşadar, un loc de mare încărcătură istorică şi culturală oamenilor care vin după noi. Să ne gândim mai mult la viitorul oraşului şi mai puţin la ambiţia şi suficienţa multora din cei ce hotărăsc soarta lui. Ei sunt trecători în funcţiile publice, dar relele pe care le pot provoca sunt uneori ireparabile. Este momentul să ne gândim bine la ceea ce facem. Dr. V. Ursachi” Tot acum nu ne-a lăsat nepăsători apariţia unor construcţii noi, care urâţesc peisajul arhitectonic al oraşului, obturând unele clădiri cu adevărat frumoase şi reprezentative. Cele două sunt demne de luat în seamă. „ATENŢIE, APAR MONŞTRI! În decursul celor şase secole de existenţă, oraşul Roman a cunoscut o dezvoltare edilitară deseori remarcată de călători străini sau autohtoni, fiecare secol lăsându-şi amprenta cel puţin printr-un monument dacă ne referim la primele patru şi mult mai multe, pe măsura apropierii vremurilor noastre. Dezvoltarea arhitectonică a fost consemnată în mai multe rânduri de călători străini, ca de pildă Andrei Bogoslavič, care, la 1623, scria „lângă un râu repede numit Moldova este un oraş frumos ce se cheamă Roman”; în 1641, Marco Bandini descrie Romanul ca pe „unul din oraşele mai frumoase, mari şi nobile din toată Moldova”, iar Conrad Iacob Hiltebrandt din Stetin, oraş cu o valoroasă arhitectură civilă, caracteriza Romanul ca „un oraş cu clădiri destul de bune”. Pe lângă cele cu caracter militar sau religios, un mare număr de construcţii laice, caracteristice pentru secolul XIX, au dăinuit până în zilele noastre, dovedindu-şi atât trăinicia cât, mai ales, reprezentativitatea stilurilor care au dominat epoca, lăsându-ne o moştenire pe care avem datoria de a o apăra. Începutul secolului nostru şi în special perioada interbelică, care este caracterizată de o bogată reţea edilitară, cu clădiri de o rară simplitate şi frumuseţe, oferindu-ne atât prin plombări printre construcţii mai vechi sau chiar mai noi, nereprezentative, sau prin cartiere întregi, o secvenţă de mare interes atât pentru noi, mai ales, pentru cei ce vor locui în acest oraş în mileniul trei. Dacă perioada ultimilor 50 de ani a dus la distrugerea unei bune părţi din moştenirea edilitară, astăzi nu avem dreptul să mai facem greşeli, distrugând sau ignorând punerea în valoare a unor construcţii cu o arhitectură deosebită. Este cazul celor peste 60 de monumente istorice şi de arhitectură incluse în lista clădirilor ocrotite prin lege, a segmentului din str. Ştefan cel Mare, care a mai rămas, de la str. Dobrogeanu - Gherea până la gara CFR, precum şi casele reprezentative pentru începutul secolului nostru şi mai ales cele din perioada interbelică, inclusiv cartierul cuprins între Bd. Republicii, str. Mihai Viteazul şi str. Anton Pann.

246

Ceea ce este incredibil pentru perioada pe care o trăim socotim a fi, apariţia unor adevăraţi monştri, care, ascund unele clădiri de o rară frumuseţe, caracteristice pentru anumite perioade, cum ar fi cea de pe str. Bogdan Dragoş, puţin mai jos de Poliţia Romanului, unde a apărut o cutie de beton şi sticlă fără nici o valoare arhitectonică, care obturează faţada unei frumoase clădiri cu cerdac şi coloane. Un al doilea exemplu îl constituie clădirea de pe str. C. A. Rosetti, colţ cu Smirodava, a cărei faţadă, de asemenea reprezentativă, de o frumuseţe aparte, este camuflată de apariţia unui monstru din beton armat, care încă nu-şi etalează urâţenia, fiind în construcţie. Dacă pentru prima din ele, aşa cum spunea d-na arhitect Ana - Maria Alexe, nu există aprobare din partea Primăriei, apariţia celei de-a doua mă face să cred că totul este posibil în oraşul nostru. (Despre cele de pe str. Ştefan cel Mare voi vorbi cu alt prilej). Oare este posibil să nu luăm nici o măsură faţă de monstruozităţile care apar în oraş, distrugând şi puţinul care a mai rămas din frumuseţea de odinioară a Romanului? Din articolul care a apărut săptămâna trecută în Cronica Romaşcană am înţeles cu stupoare că unii dintre consilierii romaşcani, destul de mulţi, nici nu vor să audă de cultură, învăţământ, sănătate, de parcă am trăi într-un coşmar. Să nu uităm că la sfârşitul secolului trecut, un asemenea Consiliu nu a aprobat ridicarea unei statui a lui Miron Costin în Roman, ea fiind realizată la Iaşi şi se află lângă Teatrul Naţional „V. Alecsandri”; repetăm, oare, aceeaşi greşeală? Suntem noi romaşcanii, mai puţin oameni decât cei din Iaşi sau Piatra Neamţ? Credeţi că pentru realizările culturale din marile oraşe ale ţării locuitorii oraşelor respective au trăi mai prost dacă au realizat clădiri mai frumoase, statui, unităţi culturale reprezentative? Oare locuitorii oraşului Bacău, care au astăzi în construcţie două clădiri pentru Muzeele de Istorie şi Ştiinţe ale Naturii duc o viaţă mai săracă decât noi, care nu suntem în stare să oferim culturii nici un leu? Nu ne uităm ce se petrece în jurul nostru? Cred că a cei ce ne conduc ar trebui, mai ales ei, să se intereseze de ceea ce se realizează în jurul nostru, nu numai din punct de vedere al strângerii impozitelor, ci şi al complexităţii şi calităţii

vieţii locuitorilor din oraşele vecine. Aceasta ar duce, poate, la o altă viziune asupra oraşului nostru, a instituţiilor reprezentative, le-ar trece mai des pragul şi implicit ar înţelege mai bine ce înseamnă o instituţie de cultură sau o activitate culturală de mai mică sau mai mare. De felul cum va arăta oraşul nostru în viitorul mileniu răspund astăzi cei ce au în mâinile lor pârghiile economice şi administrative, pe care le dorim mai umane şi realizate cu mai mult profesionalism. Dr. V. Ursachi” Un alt articol publicat în presa locală, referitor la acelaşi aspect privind atacul la monumente a fost însoţit de o adresă către Oficiul pentru Patrimoniu al Judeţului Neamţ. „UN NOU ATAC LA MONUMENTE Cea mai reprezentativă clădire a oraşului, care adăposteşte Primăria Romanului, a fost construită în anii 1938 – 1939, după planurile unui renumit arhitect romaşcan – Moşinschi, ca sediu al Prefecturii Judeţului

Roman. Cum este şi firesc, supradimensionată pentru nevoile organului administrativ al oraşului, în clădire îşi au sediul, până la evenimentul fericit pe care îl aşteptăm şi pentru care ar trebui să luptăm mai mult – refacerea judeţului Roman – mai multe instituţii. Fiecare dintre ele are obligaţia, în calitate de chiriaş, să întreţină în bune condiţiuni partea de care se ocupă. Cunoscută de romaşcani în special sub numele de Palatul Administrativ, clădirea, având o arhitectură destul de sobră, caracteristică perioadei interbelice, dar monumentală, constituind un

247

frumos exemplar reprezentativ al stilului perioadei respective, nu a fost atacată nici în cele mai critice perioade prin care a trecut poporul nostru în cei 50 de ani de după cel de-al doilea război mondial, când mare parte a oraşului a suferit atâtea mutilări urbanistice. Aşadar, după ce a scăpat neatinsă, acum, când avem pretenţia că respectăm moştenirea durabilă şi de calitate a înaintaşilor, se găsesc persoane sau instituţii care încearcă sau chiar reuşesc să o schimonosească, în numele unor interese, cel puţin bizare în contextul actual. Nu ştiu ce vrea să adăpostească anexa care a început să se ridice în colţul de pe aripa dreaptă a Palatului, dar lipitura sau petecul ce se agaţă de un monument arhitectural de importanţă majoră în oraşul nostru constituie un atac lipsit de orice respect faţă de locuitorii unui municipiu ce se vrea cât mai frumos. Avem în fruntea Serviciului de Urbanism şi Organizarea Teritoriului un arhitect cu reale calităţi profesionale, dovedite în numeroase ocazii legate de înfrumuseţarea oraşului nostru şi nu pot să-mi explic uşurinţa cu care aprobă asemenea construcţii, care sfidează cel mai elementar bun simţ sau, poate, şi în acest caz, oribila intervenţie apare fără a fi trecută prin „furcile caudine” ale Consiliului Primăriei sau ale Comisiei de urbanism, unde personalităţi cu serioasă pregătire profesională, ingineri constructori, ar putea să-şi spună părerea şi, mai ales, să oprească asemenea tendinţe de crasă nerecunoaştere şi lipsă de respect faţă de un monument. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare din cei 7-10 chiriaşi, care ocupă spaţiu la Palat, ar face fiecare câte o magazie sau un turnuleţ, dacă se află la ultimul etaj? Cum ar arăta această construcţie? Înainte de a face ceva ar trebui măcar să aruncăm o privire în alte oraşe, dacă pregătirea noastră nu poate cuprinde o arie mai largă de probleme. Se mai poate vedea undeva un palat la care se adaugă o „coşmelie”? Opriţi-vă oameni buni! Toate au o limită! În acest context am aflat că este vorba şi de o nouă centrală termică ce s-ar construi numai pentru Administraţia Financiară, în alt spaţiu decât cel afectat, prin construcţie, pentru aceasta. Nimeni nu are de zis nimic în această privinţă? Fiecare îşi montează câte o bombă la subsol în timp ce există o construcţie specială pentru încălzirea clădirii? Dacă cineva este mai bogat, din instituţiile bugetare din Palat, nu are decât să-şi monteze un cazan separat în centrală, dar nu să folosească alte spaţii, care pot avea alte destinaţii. Orice abuz trebuie oprit la timp, pentru a nu sfida o întreagă comunitate, care nu poate lua atitudine după ce lucrurile ajung prea departe. Noi totuşi aşteptăm să se facă dreptate, să avem din nou Prefectură şi atunci Administraţia Financiară va avea sigur alt sediu în care să-şi cheltuiască banii cum doreşte. Palatul Administrativ al oraşului Roman este un monument arhitectural distinct, care nu poate fi secţionat, având toate dotările construite aşa cum le-a văzut un arhitect şi mai ales unul foarte bun. Dr. V. Ursachi”

248

După cum este binecunoscut, în anul 1992 se sărbătoreau la Roman, 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului. Cu acest prilej au fost organizate mai multe manifestări, timp de o săptămână – în perioada 25 – 31 mai, la care au participat mai multe colective de la şcoli, întreprinderi, unităţi culturale sau unităţi militare. Două din aceste 6 zile au fost susţinute, în întregime de muzeul nostru – una pe 30 mai când a fost lansată monografia „Istoria oraşului Roman”, la care au participat cu lucrări toţi muzeografii noştri – coordonator general fiind chiar directorul unităţii, a urmat o sesiune de comunicări cu tema „Din istoria oraşului Roman” coordonată de Muzeul nostru, apoi după amiază s-a vernisat expoziţia „Dacii pe Valea Siretului”. A doua zi, 31 mai, au continuat lucrările sesiunii de comunicări, dezvelirea monumentului Roman I Muşat şi apoi un spectacol festiv. Toate manifestările dedicate acestui jubileu au fost organizate şi susţinute de salariaţii Muzeului nostru, aici fiind şi sediul Societăţii Culturale Roman 600.

Presa locală a informat publicul romaşcan şi cu prilejul marelui eveniment petrecut la 30 martie 1995, când s-au deschis porţile expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie. Acest moment a fost însoţit de mai multe manifestări de amploare, printre care o expoziţie itinerantă „Rădăcini ale civilizaţiei strămoşeşti de la est şi sud de Carpaţi” şi o sesiune de comunicări, organizată pe şase secţiuni la care au participat peste o sută de cercetători din toată ţara. Muzeul nostru s-a implicat şi în alte activităţi legate de marile personalităţi ale Romanului, fie că erau organizate numai de instituţia noastră fie că luam parte la desfăşurarea lor. Printre cele mai importante, organizate de Muzeu a fost şi comemorarea academicianului Haralambie Mihăescu, la zece ani de la trecerea în nefiinţă. Cu acest prilej ceream sprijinul Consiliului Municipal Roman.

Totodată, în presa locală se publicau, în patru numere, date despre această mare personalitate legată de oraşul nostru. În luna septembrie 1995 avea loc, în organizarea Muzeului de Istorie, un nou simpozion comemorativ la care au participat mari personalităţi ale lumii ştiinţifice româneşti. Iată ce relata presa despre acest eveniment:

249

În anul 2003, trecând pe strada

Haralambie Mihăescu, am observat că încă nu erau plăcuţele cu vechea denumire înlocuite şi mulţi din locuitorii oraşului mai foloseau denumirea de dinainte. Readucând în memorie personalitatea marelui savant Haralambie Mihăiescu, am intitulat articolul „Să îndreptăm o greşeală”, începutul lui îl prezentăm în continuare.

„SĂ ÎNDREPTĂM O GREŞEALĂ Acum 8 ani, la propunerea Muzeului de Istorie din Roman, Consiliul Municipal hotăra schimbarea numelui străzii Victoriei cu cea a unui mare savant care a locuit şi lucrat în Roman – academicianul Haralambie Mihăescu. Această schimbare era cu atât mai necesară cu cât numele „Victoriei” nu însemna nimic pentru romaşcani (despre ce victorie este vorba?), iar noua denumire venea să marcheze strada pe care a locuit şi a definitivat multe dintre lucrările sale marele savant H. Mihăescu. Odată cu Hotărârea Consiliului Municipal, Muzeul de Istorie a organizat o sesiune de comunicări ştiinţifice dedicată marii personalităţi H. Mihăescu, la care au participat numeroşi reprezentanţi ai universităţilor şi institutelor ştiinţifice din ţară şi din Republica Moldova, academicieni şi cercetători ai Academiei Române. Una din zile a fost dedicată vizitei la mormântul savantului, unde s-a oficiat o slujbă religioasă şi apoi o vizită la casa în care a locuit H. Mihăescu, unde, în prezenţa primarului de atunci, a unor membri ai Consiliului Municipal şi a unui numeros public, s-a dat citire Hotărârii de schimbare a numelui străzii, aşezându-se plăcuţa cu numele nou „str. Haralambie Mihăescu”. Fiind convins că o asemenea Hotărâre nu poate fi

250

schimbată fără motive, mai ales acum când pretindem că ne-am căpătat libertatea de a ne lua soarta în propriile mâini, nu bănuiam că de atâţia ani numele acestei străzi este tot „Victoriei”. Cui se datorează această sfidare a unei Hotărâri de Consiliu Municipal şi mai ales de ce nu a fost ea respectată, are mai puţină importanţă. O putem trece pe seama unei neglijenţe, care, însă nu trebuie să fie nici tolerată şi nici lăsată să dăinuie în timp. Este momentul ca Primăria să facă o cercetare în propriile arhive şi să îndrepte această stânjenitoare nepăsare, care se face unui mare om de ştiinţă, atât de apreciat în lumea academică românească şi nu numai. Pentru noi este un model de muncă cu care ne mândrim.”

Acest tip de manifestări au continuat să se organizeze în cadrul Muzeului pe tot parcursul anilor următori. Este suficient să amintim sesiunile

de comunicări şi expoziţiile temporare dedicate prof. N. Gr. Steţcu, profesorului şi directorului Muzeului din Bacău, Iulian Antonescu şi altor colecţionari şi donatori, cum au fost expoziţiile dedicate prof. Mihai Andone, pr. Florin Ţuscanu sau expoziţiile colective privind donaţiile de etnografie. Au mai fost omagiaţi, prin expoziţii temporare şi sesiuni de comunicări muzicienii G. Enescu, D. D. Botez etc.

Consiliul Popular ne-a solicitat în cursul anului 1995 întocmirea unui proiect de stemă a municipiului Roman, pe care am publicat-o în Gazeta de Roman din data de 17 – 23 mai. După mai multe discuţii şi modificări a fost prezentată la Comisia de Heraldică de la Iaşi, care trebuia să o aprobe. Specialiştii în heraldică de aici nu au fost de acord cu propunerea noastră, ceea ce a declanşat o întreagă dispută, care nu s-a terminat nici acum. După zece ani de la prima propunere, veneam cu un răspuns la articolele prezentate în presa locală de cunoscutul cercetător ieşean – Ştefan S. Gorovei, pe care îl rugam să fie mai concesiv cu dorinţele romaşcanilor.

„DIN NOU DESPRE STEMA MUNICIPIULUI ROMAN Acum mai bine de 10 ani, Consiliul Local al Municipiului Roman îmi solicita realizarea unui proiect de stemă a municipiului Roman. Dând curs acestei solicitări am întocmit mai multe variante, în dorinţa de a se putea alege cea mai frumoasă şi convenabilă stemă, care să corespundă cu cele mai importante tradiţii ale acestui oraş sexacentenar, cu aspiraţiile sale şi, pe cât posibil, în concordanţă cu regulile heraldicii. Demersul nostru a pornit de la faptul că Romanul a avut unul din cele mai vechi sigilii ale oraşelor şi târgurilor Moldovei, existent, probabil, încă înainte de prima atestare documentară a oraşului – 1388-1390 sau după primul document intern-30 martie 1392. Una din variantele propuse

251

am susţinut-o mai mult, datorită faptului că avea şanse mai mari în faţa Consiliului Judeţean Neamţ, precum şi în faţa Comisiei Naţionale de Heraldică, de avizul căreia depinde, în ultimă instanţă, aprobarea stemei. Faptul că nici până astăzi Romanul nu are o stemă, dovedeşte încrâncenarea cu care Comisia de Heraldică, dar, mai ales, oficialităţile judeţene, doresc o simplificare totală a acesteia, ambele impunând scutul şi capul de mistreţ din vechiul sigiliu, de acum 600 de ani, aprobat în 1928 de Comisia de Heraldică, fără a aduce nici un alt element care să actualizeze, oarecum, evoluţia acestui oraş. Reticenţa consilierilor locali faţă de susţinerile celor două instituţii nu este legată de faptul că se insistă asupra vechii steme(din perioada interbelică), ci, mai ales, pentru că pe această stemă se află capul unui porc mistreţ, a cărui semnificaţie este mai greu de explicat. „Ziarul de Roman”, în numărul din 30 ianuarie 2003 ne prezintă o pagină realizată de cunoscutul cercetător ieşean, profesor doctor Ştefan S. Gorovei, în care se reiterează câteva date din istoria acestui sigiliu. Din acest punct de vedere, trebuie să remarcăm faptul că Primăria din Roman a cunoscut, de la început, semnificaţia vechiului sigiliu al Romanului, precum şi vechimea şi importanţa lui în istoria oraşului şi a Moldovei. Atunci când s-a pornit la realizarea proiectelor de stemă a oraşului, autorii au cunoscut o bună parte din cercetările referitoare la acest sigiliu, începând cu V. A. Urechia, N. Iorga, I. Bianu, Alex. Lepădatu, E. Vârtosu, D. Ciurea şi doi romaşcani: N. Grigoraş şi D. Hordilă, iar demersurile făcute nu vizau o informare despre acest sigiliu, ci posibilitatea de a se îmbunătăţi, prin câteva adăugiri, în limitele normelor heraldice. Se cerea adăugarea siluetei catedralei episcopale din Roman, una din cele mai vechi ctitorii muşatine, care a mai rămas ca simbol al unui centru religios, în momentul în care importanţa administrativă a Romanului a fost suprimată prin desfiinţarea judeţului cu alelaşi nume. Deşi nimic nu poate compensa această nedreptate, romaşcanii „îşi ling rănile” prin ceea ce se mai poate îndrepta, măcar prin acest simbol. Aceasta este oarecum justificată şi de posibilitatea ca centrul eparhial să ia drumul Bacăului, în condiţiile în care puterea economică a acestui judeţ îşi poate permite ridicarea unei catedrale impunătoare la care se adaugă şi factorul politic, care are o mare greutate în luarea unor hotărâri de asemenea natură. Decalajul economic şi de dezvoltare a celor trei oraşe-Roman, Piatra Neamţ şi Bacău-realizat în circa două decenii este edificator în acest sens, în condiţiile în care n-a existat nici un miracol economic care să o explice. Aşadar, demersurile romaşcanilor se referă la o îmbunătăţire a stemei, în condiţiile în care acest lucru s-a realizat şi în perioada interbelică, când, în mare măsură, s-a ţinut seama de colaborarea Comisiei Consultative de Heraldică, cu forurile locale şi chiar cu unii oameni politici ai vremii. Chiar în condiţiile actuale, unele oraşe sau judeţe au realizat adăugiri sau renunţări. Aşa, de pildă, judeţul Neamţ a căpătat pe stemă un nou element, care aparţinea judeţului Roman – cele trei spice. Oraşul Botoşani, care avea o pasăre, a adugat un păun, iar în secolul XVIII – un sfânt (Sf. Gheorghe). Oraşul Iaşi, care avea, în 1645, pe stemă, un cal, a adăugat, în secolul XIX, un turn, iar oraşul Piatra Neamţ, care avea pe stemă un ţap, a adăugat în secolul XVIII un sfânt (Sf. Ioan). Exemplele ar putea continua. Nu cunosc, în momentul de faţă, stemele tuturor oraşelor moldovene, dar cred că domnul profesor cunoaşte foarte bine toate schimbările făcute astăzi. Mă îndoiesc de faptul că oraşul Iaşi ar avea astăzi pe stemă calul sau numai calul. În cuminţenia noastră, trebuie să remarcăm faptul că nici unul din proiectele de stemă nu au exclus mistreţul, ba chiar la unul din proiecte îl amplasăm într-un scut mai mic-aşa cum arăta el în perioada interbelică, însă stema devenea prea încărcată. Proiectul de stemă propus de noi a fost reprodus în articolul reporterului Lucia Crainicu, în pagina 24 a „Ziarului de Roman” din 30 ianuarie 2003, de aceea nu mai insistăm asupra lui. Am putea adăuga, totuşi, câteva cuvinte legate de discuţiile purtate în ultima şedinţă a Consiliului Local, privitoare la înlocuirea Catedralei Episcopale cu o cruce. Ceea ce dorim noi să dovedim aici nu este doar simbolul creştinismului şi nici aspectul ecumenic atât de actual, ci faptul că această casă a Domnului este un important monument de arhitectură al Romanului şi implicit, unul din

252

cele mai vechi centre episcopale ale ţării. Totodată, timbrarea scutului cu şapte şi nu cu cinci turnuri se referă nu numai la faptul că Romanul este singurul oraş din Moldova care are două cetăţi, amândouă muşatine, ci şi datorită rangului de municipiu pe care îl are acum, în comparaţie cu perioada interbelică, când era doar oraş. Atunci, municipiile aveau şapte turnuri, oraşele cinci şi comunele trei. Acest lucru se păstreză şi astăzi, deşi se încearcă a se încetăţeni ideea mărimii acestora sau dacă sunt sau nu capitale de judeţ.. Toate aceste dorinţe ale noastre au în vedere realizarea unei steme cât mai frumoase şi, totodată, cât mai reprezentative. Ne bucurăm de faptul că dorinţa şi insistenţele noastre au dat naştere adâncirii cercetării ştiinţifice privind istoria Romanului şi, implicit a Moldovei, însă ipoteza existenţei unui Roman ante Roman I care să fi dat numele târgului de la confluenţa Moldovei cu Siretul este, deocamdată, fără suport ştiinţific. Târgul lui Roman din Lista oraşelor, datată între 1388 şi 1390, putea foarte bine să poarte numele lui Roman Muşat, încă înainte ca acesta să fi devenit domn, cel puţin din perioada când era asociat la domnie cu Petru Muşat sau chiar mai înainte, ca stăpân al unor sate sau târguri din această zonă. Este prea devreme să vorbim de nişte feudali locali în această zonă, când nici un indiciu arheologic sau de altă natură nu prezintă în mod expres existenţa unei locuiri înainte de a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Chiar dacă discuţia privitoare la capul de mistreţ, ca element heraldic, ce presupune un stăpân ce se identifică cu bogăţia vânatului în această zonă - acel APRONIANUS -, ar constitui un motiv de discuţie, sigiliul Romanului, prezent probabil, pe documente din secolul al XV-lea nu poate fi plimbat atât de uşor două secole în urmă, fără nici un indiciu precis, iar dacă această ipoteză atrage şi alte voci care să o susţină, fără argumente solide nu cred că romaşcanii se pregătesc să dărâme statuia lui Roman I Muşat. Să nu uităm că, în decursul timpului, au mai fost asemenea tendinţe, ca, de pildă, Bonfinius, care spunea că Romanul a fost fondat de romani - „Forum Romanorum” – sau Dionisie Fotino, care vorbea de trimiterea aici a unei colonii romane de către Caracala, dar care nu au nici un suport ştiinţific. Încheind aceste câteva intervenţii la discuţia privitoare la stema municipiului Roman, mă alătur consilierilor romaşcani în susţinerea proiectului cu două elemente în scut, apelând şi eu la sentimentele de afinitate ale domnului profesor doctor Ştefan S. Gorovei cu oraşul nostru, pe care îl rog să-şi calce pe inimă şi să accepte poziţia noastră, care nu încalcă cu nimic, normele heraldice. Îl asigur că toţi cei care cer acest lucru nu o fac în dispreţul istoriei, ci în dragostea pentru oraşul în care s-au născut şi trăiesc. (Profesor doctor Vasile Ursachi). Muzeul nostru s-a implicat şi în intenţiile Bacăului de a se infiltra în organizarea Episcopiei Romanului. Un exemplu îl constituie articolul din Ziarul de Roman din 14 aprilie 2003. ”A ÎNCEPUT LUPTA PENTRU MUTAREA SEDIULUI EPISCOPIEI ROMANULUI LA BACĂU Acum 2 ani, din zvonurile care circulau la Bacău privitoare la mutarea sediului Episcopiei de Roman în acest oraş, întrezăream că va veni timpul să pornească o luptă făţişă în realizarea acestui demers din partea factorului politic băcăuan. Puterea economică din ce în ce mai mare, ca rezultat al unei împărţiri administrative ce a constituit un abuz al puterii comuniste, în dauna celorlalte oraşe din zonă, care au avut cam aceeaşi evoluţie istorică şi economică în decursul a peste 600 de ani de existenţă, Bacăul. Mai întâi ca centru al regiunii cu acelaşi nume, apoi ca centru al judeţului, în detrimentul celorlalte oraşe, se consideră astăzi îndreptăţit a fi pretendent la tot ceea ce înseamnă “putere”. În decursul celor aproape 50 de ani de comunism nu a existat nici un miracol economic care să justifice dezvoltarea Bacăului şi apoi a oraşului Piatra-Neamţ în proporţie de 4:1 faţă de oraşul nostru. Toată această discrepanţă aparţine factorului artificial de împărţire administrativă, care a dus şi mai continuă încă, la o disproporţie atât de flagrantă. Fenomenul nu se opreşte aici, după cum vedem, pretenţiile încep să acopere şi factorul religios, care, dintr-un respect strategic nu a fost luat în calcul până acum. Înverşunarea cu care vor lupta centrele de judeţ, acum când se preconizează o nouă împărţire administrativă, pentru a se menţine actuala împărţire, va dovedi tuturor, ce înseamnă

253

câştigarea unei poziţii bune în administraţie, poziţie care a dus şi va duce la numeroase inegalităţi în dezvoltarea oraşelor şi comunelor noastre. Articolul “Cea mai mare catedrală ortodoxă din sud-estul Europei” din data de 7 aprilie 2003 al Ziarului de Roman, semnat cu iniţialele Z.B. deschide seria demersurilor transformării oraşului Bacău în centru al celei mai vechi episcopii din ţară în care şirul episcopilor şi scaunul episcopal nu a fost schimbat niciodată cum încearcă să liniştească spiritele, înainte de a trece la fapte. Mai întâi se porneşte de la faptul că titulatura religioasă ce conferă Bacăului o mare importanţă este Băcăuanul ce însoţeşte numele noului arhiereu vicar Ioachim al Episcopiei Romanului, dar care se află în oraşul prins la marginea impresionantei Arhiepiscopii a Iaşilor, deplângând faptul că istoria nu a fost dreaptă atunci când Bacăul nu a devenit capitala ţării cu toate că o curte domnească şi o ctitorie ştefaniană se află în inima urbei. Autorul articolului uită să comenteze faptul că Romanul a fost centru domnesc şi centru eparhial din sec. XIV – XV şi lipsa unei curţi domneşti la Roman este doar de natura unei lacune de cercetare. Atunci când vremurile vor fi mai bune şi pentru Roman vom avea posibilitatea să cercetăm zona în care sigur a existat o curte domnească şi o biserică de zid din sec. XIV, care a constituit prima catedrală a Episcopiei Romanului, acolo unde a fost înmormântată Anastasia Doamna, soţia lui Roman I Muşat şi mama lui Alexandru cel Bun. Atunci nu va mai fi nevoie ca istoria oraşului să fie furată de sub acţiunea buldozerelor, ci cercetată înainte de a începe o nouă construcţie. Este de notorietate faptul că în cel mai important punct al cetăţii – poarta de intrare – , acolo unde s-au descoperit cele mai importante vestigii istorice, să fie amplasat, fără a se elibera de sarcina istorică, un mare bazin de alimentare cu apă a oraşului. Urmează o întreagă expunere de motive prin care se argumentează că 80% din activitatea misionară se desfăşoară în judeţul Bacău, ceea ce ar impune înfiinţarea unui vicariat al Episcopiei Romanului la Bacău, motivând şi prin aceea că avem de-a face cu o nouă realitate istorică fără precedent, care a dus la noua titulatură acordată arhiereului vicar, uitând să amintească faptul că înaintea +Prea Sfinţitului Ioachim au mai existat cel puţin cinci arhierei care au purtat numele de Băcăuanul fără a se putea pretinde, cândva, o rupere a Episcopiei Romanului. Consider că +P.S. Ioachim Băcăuanul nu va intra în capcana întinsă de organele administrative şi politice ale judeţului Bacău, de a rupe, la început, Episcopia în două. Organizarea Eparhiei în Protopopiate este singura formă cunoscută până acum în istoria bisericii noastre ortodoxe şi ele au reuşit şi vor reuşi şi în viitor să organizeze toate activităţile specifice. Spaţiile pentru activitatea administrativă, filantropică, misionară, socială a Episcopiei pot fi susţinute şi în continuare de Consiliul Judeţean Bacău în cadrul celor două protopopiate din oraşul Bacău, aşa cum s-a realizat şi până acum. Împărţirea în două a administraţiei episcopale nu poate duce la o revigorare a misiunilor bisericii. Cofinanţarea catedralei Înălţarea Domnului de către Consiliul Judeţean Bacău este un lucru deosebit de important; exemplul acesta poate fi luat şi de către Consiliul Judeţean Neamţ, dar acest lucru nu trebuie să constituie un motiv în a schimba organizarea Episcopiei Romanului. Înfiinţarea unui vicariat la Bacău este, în intenţia iniţiatorului, doar o etapă în mutarea definitivă a sediului Episcopiei, după care va urma, totul este posibil într-o lume în care politicul face tot ce doreşte, schimbarea denumirii, având ca argument tot această realitate istorică fără precedent, care este rodul, aşa cum spuneam, unui abuz administrativ comunist, realizat fără argumente pertinente, care a dus la multe aberaţii de natură economică şi culturală, printre care şi aceea de a călări o întreagă zonă subcarpatică de-a curmezişul, lucru nefiresc nici chiar în comuna primitivă. Ceea ce +P.S. Ioachim Băcăuanul doreşte să realizeze în oraşul Bacău sub patronajul Episcopiei Romanului sunt acţiuni de foarte mare importanţă, iar sprijinul Consiliului Judeţean Bacău este de neînlocuit, dar toate acestea pot fi împlinite fără a se organiza o structură paralelă cu cea din sediul Episcopiei. După cum se ştie, vicariatele din Episcopie au rolul de a sprijini munca episcopului şi nu de a se realiza activităţi paralele, care pot duce la disfuncţionalităţi. Protopopiatele din Bacău au puterea administrativă de a organiza întreaga activitate bisericească din oraş, după cum centrul episcopal de la Roman, poate asigura un număr de prezenţe la cel mai înalt grad în cea mai mare

254

catedrală ortodoxă din sud-estul Europei. Să nu uităm că nici o episcopie sau mitropolie nu-şi are forme paralele de conducere în diferite localităţi. Vicariatul cerut de Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău are alte conotaţii şi nu trebuie să acceptăm această conducere paralelă a Episcopiei Romanului, chiar dacă organizarea administrativ-teritorială a ţării nu se suprapune cu cea a organizării bisericeşti. Ca romaşcani, trebuie să ţinem la singurul şi cel mai statornic stâlp al existenţei noastre într-un oraş care are cea mai veche organizare bisericească şi o istorie bogată în evenimente. Nu ne va ierta nimeni din urmaşii noştri dacă vom continua să fim indiferenţi la ceea ce se întâmplă acum. Să nu uităm că lipsa noastră de atitudine atunci când s-a făcut actuala împărţire administrativă (1948 – 1968) a dus la rămânerea în urmă a oraşului nostru şi chiar a nivelului de trai, în comparaţie cu oraşele din jur, lăsând copiilor noştri o moştenire pe care o vor duce cu greu mai departe, dacă în următorii ani nu se va ivi o nouă ocazie de a revigora întreaga viaţă a romaşcanilor şi a celor ce gravitează în jurul Romanului. Fiecare frază din acest articol poate fi un subiect de reflecţie pentru concetăţenii noştri. Acum chemăm cât mai mulţi mânuitori de condeie să-şi spună cuvântul în paginile Ziarului Nostru, al Romaşcanilor, care sperăm să găzduiască atitudinile celor ce cred că pot face ceva pentru oraşul nostru la modul concret, nu evaziv, cum, de cele mai multe ori, se întâmplă. Dr. Vasile Ursachi” Relaţiile Muzeului de Istorie din Roman nu se opresc la unităţile din Roman. Ele cuprind şi alte localităţi din ţară, unde activitatea noastră îmbracă forme diverse în funcţie de activităţile ştiinţifice pe care le desfăşurăm. Una dintre aceste relaţii, care a adus mari beneficii pe tărâmul cunoaşterii o reprezintă cercetările arheologice de la Săbăoani – Roman, realizate cu un sprijin substanţial din partea Arhiepiscopiei Bisericii Catolice din Bucureşti şi al Episcopiei de Iaşi. În urma acestor colaborări, pe raza comunei Săbăoani s-a cercetat una din cele mai mari necropole din ţară şi o biserică din piatră, de confesiune catolică, din sec. XIV. Tot acum s-au descoperit două cuptoare de ars piatra de var, cele mai bine păstrate din ţara noastră, din sec. al XIV-lea, care au fost restaurate şi redate în circuitul expoziţional. Pentru această mare realizare au fost întreprinse mai multe intervenţii la Ministerul Culturii vizând alocarea de fonduri, care, până la urmă, au fost aprobate. Redăm, în continuare două din aceste intervenţii către Direcţia Monumentelor şi Siturilor Arheologice Bucureşti. Colaborarea cu Episcopia Romano - Catolică din Iaşi a cuprins numeroase aspecte atât în cercetarea obiectivelor amintite, cât şi în organizarea unor importante manifestări culturale, la sediul

255

Muzeului din Roman şi la Săbăoani sau Iaşi. O dovadă a acestor relaţii o reprezintă şi scrisoarea P.S. Episcop de Iaşi – dr. Petru Gherghel. Strânse relaţii de colaborare am avut şi cu muzeul „Iulian Antonescu” din Bacău, mai ales în ceea ce priveşte cercetarea unor obiective arheologice, cum au fost cele de la Buda – Buhuşi, Poiana Negri,

Răcătău, Tişeşti – Tg. Ogna sau Moineşti. Instituţia noastră a contribuit şi la organizarea unor sectoare din expoziţia de baza, în special prin reconstituirile celor două obiective de la Brad – cetatea dacică şi sanctuarul. O altă contribuţie a Muzeului de Istorie din Roman la popularizarea monumentelor

istorice şi de arhitectură din oraşul nostru o reprezintă contractul de colaborare încheiat cu Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică din Bucureşti, din anul 2000 prin care Muzeul din Roman, prin persoana dlui. V. Ursachi, întocmea o prezentare de 15 monumente din Roman care au intrat în site-ul privind arhitectura la începutul secolului XX din zonele Muntenia şi Moldova. Structurarea generală a muzeului virtual şi colectarea materialului primar pentru zona Moldova, care a fost lansat în cursul anului

2001. În anul 1999 intram colaboratori în două proiecte „Parc pentru arheologia industrială” şi „Migraţia antică în Europa”, împreună cu Primăria Roman şi două oraşe din Italia şi Belgia, care nu s-au mai putut finaliza din cauză că nu am avut suma de 10.000 ECU pentru participare. Implicat în viaţa culturală a oraşului, încă de la înfiinţare, Muzeul de Istorie a participat, cu specificul său, la numeroase activităţi; printre altele, notăm angajamentul pe care l-am luat de a sărbători Ziua Romanului la 30 martie a fiecărui an. În acest fel, după jubileul din 1992, în fiecare an această sărbătoare a fost marcată de câte o sesiune de comunicări ce poartă numele anului pe care îl reprezintă de la prima atestare documentară – 601, 602… 615 ani.

Ultimele cinci sau şase ediţii au fost marcate de apariţia unor broşuri în care sunt tipărite lucrările prezentate, ca un început de publicaţie periodică, care cuprinde numai studii legate de istoria oraşului nostru.

256

Această manifestare, deşi nu este agreată de Consiliul Municipal, care doreşte ziua oraşului ca o manifestare mai amplă, în aer liber, la care să participe multă populaţie, ajută cu fonduri, mai ales pentru logistica manifestării. În anul 2002 începuse chiar o manifestare cu numele „Zilele Romanului” dar care nu a reuşit să aibă o substanţă la nivelul dorit. Prima reacţie am exprimat-o în presa locală. Pornind de la anunţul din 15 mai 2002 – „Încep serbările oraşului” ne-am exprimat punctul de vedere legat de acest subiect. Am aşteptat trecerea celor şase zile pentru a vedea cum se desfăşoară aceste serbări şi spre uimirea mea nimic din cele amintite nu s-a întâmplat. Excepţie fac evenimentele legate de comemorarea Episcopului Melchisedec Ştefănescu, din data de 16 mai şi „Sâmbra oilor” din 19 mai (cam nepotrivită pentru un municipiu), care nu au avut nici o legătură cu „serbările oraşului”. E bine că a fost aşa deoarece atât „iniţiativa” Primăriei, cât şi „ajutorul” Episcopiei, nu putea duce la „serbări ale oraşului”, legate de ziua Romanului numai şi pentru faptul că acestea ar fi fost legate de o comemorare a zilei în care ilustrul prelat – cărturar a trecut în lumea umbrelor, motiv pentru care exista prilejul unor manifestări pioase şi nu petreceri. Este adevărat că există tendinţa de a se organiza acţiuni diverse în care petrecerile cu bere şi cântec să prevaleze, dar schimbarea unui „certificat de naştere” nu este la îndemâna nimănui, nici chiar a unui primar care doreşte, cu orice preţ să ofere concitadinilor mai multă distracţie. În antichitatea greco-romană, în anumite perioade au existat aceste obiceiuri, practica de a da poporului „pâine şi circ”, mai ales după războaiele de jaf, dar în condiţiile de azi, nu se poate oferi, din păcate, decât „circ”, aşa că putem rămâne la acele manifestări organizate în „incinta muzeelor romaşcane”, care, deşi par „elitiste”, nu au fost şi nici nu sunt inaccesibile unui mare număr de locuitori care au fost şi sunt aşteptaţi să participe la ele. Este adevărat că o sesiune de comunicări sau un simpozion pe o anumită temă presupun existenţa unei „elite” de obicei formate din profesori şi cercetători, dar tocmai aceasta aduce noutatea unei manifestări. Fără acestea nu ar fi fost posibilă nici „Monografia Romanului”, nici statuia domnitorului Roman Muşat, nici multe alte realizări ale ştiinţei şi culturii romaşcane, pe care toţi le folosim în diverse ocazii, dar de care se delimitează atunci când e vorba de un efort financiar sau organizatoric. Ba, mai mult, nici nu le cunosc sau recunosc paternitatea. În concluzie „Ziua Romanului” rămâne, pentru totdeauna 30 martie şi va fi sărbătorită în cadrul simpozioanelor sau sesiunilor de comunicări, dacă alte manifestări nu vor fi dorite sau organizate. Nu putem exclude şi alte manifestări culturale, organizate în perioada de vară, dar care să se numească „Zilele culturii romaşcane”, „Zilele …..” etc.

257

Atitudinea constructiva, zicem noi, a colectivului instituţiei noastre a fost de multe ori remarcată prin articolele din presă, când a început construcţia clădirii Băncii Bancpost. Un mic articol din presa locală este edificator şi prin titlul lui „Atitudini”: „Rămas ca o recompensă, prin distrugerea unei străzi specifice oraşelor moldovene, cu o arhitectură caracteristică secolului al XIX-lea , pietonalul Ştefan cel Mare este un spaţiu unic în arhitectura românească. Chiar dacă nu a fost construit la parametrii iniţiali şi nici terminat, el reprezintă artera principală a comerţului romaşcan. Cele patru spaţii delimitate de scările şi pasajele aeriene erau, iniţial, socotite a ilustra patru momente din istoria oraşului, prin realizarea unor mozaicuri. Totodată, pasajele aeriene trebuiau să creeze un joc de planuri, care permiteau o vizibilitate deosebită, de la un capăt la altul al întregii artere, iar la capete, pe axul lung, aşa cum este normal pentru orice ansamblu arhitectonic, câte un cap de perspectivă, trebuia să încheie întregul complex. În partea de sud capul de perspectivă este constituit de turnul – clopotniţă al Bisericii Precista Mare, în partea cealaltă, un hotel ar fi trebuit să încheie această arteră, dar nu s-a mai putut realiza. Ca de obicei, nu avem răbdarea să lăsăm urmaşilor să realizeze ceea ce noi nu putem face într-un anumit interval de timp. Acum câţiva ani, prin obţinerea unor fonduri (nu pentru hotel) pentru un sediu de bancă, s-a precipitat realizarea unui imobil ale cărui elemente de arhitectură, dacă putem vorbi, cu adevărat, de aşa ceva, trebuia să marcheze încheierea unui complex comercial, servind drept cap de perspectivă. De curând a apărut, la nivelul de jos, o construcţie care obturează întreaga panoramă a Pietonalului, chiar din capătul sudic al acestui complex, comentat şi în presă, ca fiind o construcţie neavizată de Primărie şi deci ilegală. Spre surprinderea mea, după cum se poate constata şi din relatările din ziar, poziţia Primăriei nu este legată de faptul că o asemenea construcţie nu are ce căuta în pietonal, ci de faptul că spaţiul nu a fost concesionat de la Primărie, deci, se poate continua construcţia doar dacă spaţiul este obţinut prin licitaţie. Este trist să consemnăm poziţia Primăriei în ceea ce priveşte acest complex arhitectonic, ştiind faptul că atacul deja înfăptuit prin apariţia dezaxată a băncii BANCPOST, o eroare inadmisibilă a Serviciului de arhitectură, să apară un nou atac, în celălalt capăt al complexului, o asemenea construcţie, care, practic, închide orice perspectivă; chiar amenajările de la picioarele pasarelelor nu trebuiau să apară, cu toate că ele au o poziţie oarecum laterală axului străzii, dar apariţia unei construcţii pe axul ei este un adevărat atac la singurul complex arhitectonic, oarecum închegat şi, mai ales, deosebit. Cele două spaţii, mai largi în capetele Pietonalului, au fost proiectate a constitui adevărate locuri de “belvedere” pentru a se admira întregul joc de spaţii şi planuri ale unui complex inedit în atmosfera arhitectonică a oraşului nostru şi nu numai, dacă avem în vedere că o asemenea realizare este aproape unică în Europa. Nu are dreptul nimeni să atace, prin orgolii sau incompetenţă, o asemenea zonă. Trebuie să avem nu numai buna credinţă dar şi înţelepciunea de a face deosebirea dintre puterea ce o poate da un vot politic în a lua decizii majore şi ceea ce acelaşi vot nu oferă şi capacitatea celui investit politic de a se considera atotştiutor. Încă nu a fost creat un personaj care să se priceapă la toate, este şi motivul pentru care puterea de a fi bun constă în înţelepciunea de a apela la specialişti, mai ales în hotărâri care privesc soarta unui oraş într-o perspectivă îndelungată. În acest context aş dori să comentez şi promisiunea făcută de Primarul oraşului într-un interviu la CNS,când vorbea de ridicarea unei statui în faţa băncii BANCPOST. După cum se vede va fi atacată acea piaţetă de care vorbeam, care constituie locul de unde se poate admira întreaga construcţie a Pietonalului. În această zonă dacă se mai poate realiza ceva este, poate, un obelisc, instalat chiar în apropierea clădirii BANCPOST, dar care să fie pe axul Pietonalului şi să depăşească în înălţime această clădire, pentru a constitui cu adevărat capul de perspectivă al străzii spre Nord. Este singura reparaţie a ceea ce s-a realizat, după cum am aflat, fără avizul arhitecţilor oraşului. Vasile Ursachi” În anul ştefanian 2004, la cei 500 de ani de la trecerea în lumea umbrelor a marelui voievod moldovean, Muzeul din Roman a dorit să realizeze un început de punere în valoare a Cetăţii noi a

258

Romanului. Nu s-a putut realiza decât o expoziţie, o sesiune de comunicări şi câteva articole în presă. Prezentăm un articol despre Ştefan cel Mare şi oraşul Roman.

„STEFAN CEL MARE ŞI ORAŞUL ROMAN profesor doctor Vasile Ursachi lansează spectaculoasa ipoteză că marele voievod a ctitorit o

capelă cu hramul Sfântul Dumitru în Cetatea Nouă a Romanului, (de la Gâdinţi); aşa s-ar explica transcrierea semantică a denumirii Smirodava de la Smederova, Smeredova; de altfel, în documentele medievale este consemnat termenul Sânmedru.

Singurul oraş care păstrează numele unui mare reprezentant al faimoasei familii domnitoare din Moldova – familia Muşatinilor – în decursul celor peste 600 de ani de existenţă, Romanul a fost şi este unul din importantele centre urbane ale Moldovei. Situat pe artera celei mai circulate căi de comunicaţii – Valea Siretului – spre vechile capitale ale Moldovei – Baia, Siret sau Suceava, Romanul a cunoscut o mare dezvoltare economico-comercială, strategico-militară şi spirituală în tot acest timp. La sfârşitul secolului al XIV-lea din cetatea de pământ şi lemn de la confluenţa Moldovei cu Siretul, Roman I Muşat declara, pentru prima dată în istoria ţării, că este „domn al Ţării Moldovei de la munte până la marea cea mare”, marcând prin aceasta momentul definitivării statului feudal, în graniţele sale fireşti, peste care a domnit Alexandru cel Bun şi, apoi, Marele Ştefan. O contribuţie importantă a adus-o şi „cetatea noastră, a lui Roman – Voievod”, precum şi oraşul, care s-a înfiripat în jurul cetăţii, întărit, la rândul lui, cu o palisadă şi un şanţ de apărare. Cel mai de seamă reprezentant al familiei domnitoare moldovene, Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi-a legat numele de oraşul Roman prin multe fapte, atât de natură militară, cât şi economică şi religioasă. Printre mărturiile pe care le mai putem admira şi astăzi se impune să amintim prezenţa urmelor vechii cetăţi de piatră din aproprierea oraşului, cunoscută încă de la ridicarea ei sub numele de Cetatea Nouă a Romanului. În oraşul nostru se păstrează până astăzi denumirea de „Smirodava” pentru cetatea de pe malul stâng al Siretului, în apropiere de confluenţa cu râul Moldova, ale cărei rămăşiţe au fost acoperite cu pământ. Tradiţia este atât de puternică, încât şi astăzi există o stradă cu acest nume, un cartier de locuinţe şi o fabrică de tricotaje. Această denumire, deşi este improprie, deoarece indică o cetate sau o localitate dacică, inexistentă în aceste locuri, nu poate fi scoasă din tradiţia locală, fiind puternic legată de cetatea de piatră ridicată de Ştefan ce Mare. Cronicarul Grigore Ureche, în cronica sa, vorbeşte de cetatea refăcută de Ştefan cel Mare în 1483, pe care o denumeşte „Smederova”, iar Dimitrie Cantemir a consemnat că nu departe de oraşul Roman, pe malul de răsărit al Siretului se vede un loc numit de locuitori „Smederova”. Aceste denumiri se datorează, în mare parte, unor transcrieri greşite din limba slavonă. Este posibil, însă, ca în interiorul cetăţii să fi existat o biserică sau o capelă cu hramul Sfântului Dimitrie, care a putut da numele fortificaţiei legată de acest sfânt. În secolul al XV-lea, această cetate era cunoscută cu numele de Cetatea Nouă a Romanului, spre a o deosebi de cealaltă cetate, de pământ, care exista în oraş pe terasa de confluenţă a râului Moldova şi Siret, iar pârcălabul ei era amintit în majoritatea documentelor ca pârcălab al Cetăţii Noi a Romanului. Primul pârcălab al acestei cetăţi a fost amintit într-un document dat la 15 septembrie 1466 sub numele de panul Oancea sau Oanţă, dată la care se consideră că cetatea era deja terminată. Se ştie că în 1467 regele Matei Corvin al Ungariei înainte de lupta de la Baia, a trecut şi a poposit la Roman, iar scriitorul Bonfinius, care l-a însoţit în expoziţia din Moldova, dă câteva informaţii despre oraşul Roman, înconjurat cu val, întărituri din lemn şi şanţ; de asemenea, vorbeşte şi despre cetatea de pe malul Siretului, care „era întărită mai mult cu oaste decât cu fortificaţii”. În legătură cu ultima informaţie, se poate spune că Bonfinius nu a văzut cetatea, scriind despre ea numai după informaţiile primite de la alţii; după cum se ştie, fortificaţiile erau destul de serioase pentru a scăpa unui cronicar obişnuit cu sistemul de apărare al Evului Mediu. Rolul cetăţilor din Roman în 1467 a fost minim, dacă ne gândim că Matei Corvin a intrat cu uşurinţă în oraş, unde a stat şapte zile, iar la plecare a dat foc oraşului, şi probabil, şi cetăţii de pe

259

malul stâng al Siretului, deşi armatele lui nu au ajuns pe stânga acestui râu. Un atac încununat de succes împotriva acestei cetăţi ar fi fost consemnat de Bonfinius, însă regele Mateiaş nu a încercat aceasta de frica unei înfrângeri, neştiind, mai ales, ce forţe mai puteau fi în pădurile din jur. Pe timpul campaniei otomane din 1476, Cetatea Nouă a Romanului a avut de suferit, deoarece armatele turceşti, venite pe partea stângă a Siretului, nu puteau să ocolească această fortificaţie. Acum, Ştefan cel Mare se afla cu 6000 de ostaşi în această cetate, care, până la urmă, a fost distrusă, în mare măsură, de turci. Acest lucru este dovedit şi de faptul că între 1476 şi 1478 pârcălabul de Cetatea Nouă nu mai semnează, ca de obicei, documentele domneşti. Deşi nu se cunosc evenimente deosebite legate de Cetatea Nouă a Romanului, zidurile ei au suferit distrugeri in mai multe rânduri. Ea a continuat să rămână ca o fortificaţie de prim ordin pentru Moldova până mult mai târziu, deşi unele scrieri vorbesc de faptul că în timpul domnitorului Petru Rareş a fost nu numai părăsită, ci şi distrusă, iar locuitorii „strămutaţi în oraşul Roman”. Mai târziu se vorbeşte de o distrugere totală efectuată de Alexandru Lăpuşneanu, deşi pârcălabii de Cetatea Nouă sunt consemnaţi până mult mai târziu. Se pare că ea a dispărut odată cu obligaţia de a distruge toate cetăţile medievale, în timpul domnitorului Dumitraşcu Cantacuzino, la 1675. În orice caz, în secolul al XIX-lea, Cetatea a fost complet distrusă, iar piatra - folosită la construcţiile civile din satul Gâdinţi şi oraşul Roman, rămânând sub pământ doar fundaţiile, iar în unele locuri, până la primul etaj sau la nivelul ferestrelor. Cercetările arheologice efectuate la această cetate au lămurit multe din problemele fortificaţiei, atât din punct de vedere al construcţiei cât şi din cel al sistemului de apărare al Moldovei sec. al XV-lea. Astfel, s-a putut constata că la fortul iniţial, construit în 1466, s-a adăugat o curtină exterioară în 1483, întărită cu ziduri, turnuri şi şanţ de apărare, în care era abătută apa Siretului. Este interesantă atât forma cetăţii, cât şi sistemul de construcţie. Fiind vorba de o cetate de piatră, construită pe nisip, a trebuit să se folosească metode speciale pentru ca greutatea construcţiei să nu o scufunde. Rezolvarea acestei probleme în chip ingenios se datorează unor meşteri pricepuţi, care au folosit grătare de lemn la baza zidurilor, asigurând prin aceasta o presiune uniformă. Din punctul de vedere al formei, ea se deosebeşte de toate celelalte cetăţi, datorită, în primul rând, faptului că este construită în câmp deschis, pe Valea Siretului. Vizitatorul acestor vestigii medievale va fi impresionat, în primul rând, de masivitatea construcţiei, de puternicele turnuri circulare, care întăreau zidurile fortului iniţial, de poarta de intrare cu vestita „capcană de şoareci”, de zidurile şi turnurile dreptunghiulare ale curtinei exterioare, ale căror grosime atinge patru metri, precum şi de şanţurile de apărare, din care primul căptuşit cu plăci de piatră, iar celălalt, de mărime considerabilă, prin care curgea o parte din apa Siretului. Fiind cea mai originală fortificaţie medievală din ţara noastră, singura construită în întregime de cel mai de seamă reprezentant al muşatinilor – Ştefan cel Mare şi Sfânt – Cetatea Nouă constituie unul din principalele monumente ale Romanului, care merită toată atenţia noastră. Apropierea de oraşul Roman, posibilitatea creării unei linii de acces chiar pe digul care duce către confluenţa celor două mari râuri – Moldova şi Siretul, precum şi iminenta realizare a unei zone turistice atât de benefice pentru populaţia acestui târg moldav, dar şi pentru numeroşii turişti străini, ne fac să credem că merită un efort, atât pentru restaurarea acestei cetăţi unice, cât şi pentru crearea unui punct de atracţie pentru vizitatori. Din punct de vedere economic, trebuie să amintim faptul că, în timpul lui Ştefan cel Mare, oraşul Roman capătă o mare importanţă, atât prin realizarea unor schimburi comerciale foarte frecvente, consemnată de existenţa unui punct vamal pentru mărfurile venite din sud către nod şi invers, precum şi marele comerţ liovean sau braşovean, evidenţiat în mai multe documente emanate de cancelaria domnească a lui Ştefan Voievod. Tot acum este consemnată existenţa unui Consiliu Liovean la Roman, se instituie acel târg săptămânal, anual, care dăinuie şi astăzi sub numele de „bâlciul anual”, precum şi marea amploare pe care au luat-o meşteşugurile şi, odată cu aceasta, dezvoltarea oraşului.

260

După cum se ştie, Marele Ştefan a zidit biserici in multe târguri şi oraşe din Moldova, mai puţin acolo unde ele existau, zidite de înaintaşii lui. Printre aceste oraşe, în care Ştefan nu a ridicat o biserică, se numără şi Romanul, deoarece pe vremea lui exista aici o biserică de piatră zidită de Roman I, ce constituia catedrala episcopală. Totuşi, Ştefan cel Mare ridică rangul Episcopiei din Roman la cel de Mitropolie, pe care o numeşte, în multe documente, „mitropolia mea”, dându-i multe moşii , ca danie. Cu toate că nu a zidit o biserică, aşa cum spuneam, Ştefan cel Mare dăruieşte bisericii episcopale de aici două clopote, care se mai păstrează şi astăzi, cu inscripţii în limba slavonă. Unul din ele este donat în anul 1477, după cum arată inscripţia. In legătură cu activitatea de lăcaşuri de cult ale marelui Ştefan, îndrăznesc a pune în discuţie o ctitorie care nu este amintită în documentele noastre istorice sau arheologice (deocamdată), şi anume acea capelă cu hramul Sfântul Dumitru care se presupune a fi existat (deoarece nici una din fortificaţiile medievale şi mai ales ale lui Ştefan cel Mare nu erau lipsite de un lăcaş de cult în care să se închine garnizoanele care păzeau cetăţile) la Cetatea Nouă a Romanului. Nu este exclus ca denumirea de Smederova, pomenită de Grigore Ureche şi Dimitrie Cantemir, sau, mai nou, Smirodava, să vină de la acea capelă cu hramul Sfântul Dumitru, cunoscută în documentele medievale slavone sub numele de „Sânmedru”. Cu aceasta, numele celui mai mare reprezentant al familiei Muşatinilor – Ştefan cel Mare – ar deveni ctitor de lăcaş de cult şi la Roman, acolo unde nu exista la acea dată o biserică mai veche, aşa cum se întâmpla în târgul Romanului. (profesor doctor Vasile Ursachi)”. O mare personalitate a culturii româneşti, legată de zona Romanului, care şi-a găsit sfârşitul într-o piaţă publică din Roman marcată printr-un scuar delimitat de un şir de castani, cronicarul Miron Costin, avea, din 1974, un frumos bust lucrat în piatră de travertin de sculptorul pietrean Clement Pompiliu, în mijlocul acestui loc, păstrat cu sfinţenie mai bine de 300 de ani. Cu o furie greu de imaginat a început un proces – chipurile de modernizare a cestui spaţiu, - care a dus, până la sfârşit, la pierderea identităţii locului şi înlocuirea bustului respectiv cu o nouă creaţie, chipurile în concordanţă cu noul ambient. Acest lucru a făcut ca în numele instituţiei noastre să prezint un protest, de care nu s-a ţinut seama şi să public în presa locală câteva articole pe care le prezentăm în continuare. Primul din ele are un titlu semnificativ, ca urmare a celor două evenimente, unul în 1691, al doilea la sfârşitul secolului al XIX-lea. „MIRON COSTIN – ASASINAT A TREIA OARĂ! După cum este bine cunoscut, unul din cei mai mari cronicari ai românilor – Miron Costin, îşi găsea sfârşitul în luna decembrie a anului 1691, într-o piaţă din oraşul, cunoscută atunci sub numele de „Piaţa Gâdelui”. Timp de mai bine de 300 de ani această piaţă a purtat numele marelui cărturar, fiind una din cele mai cunoscute zone din oraş. Aşa cum ne spune Ion Neculce, duşmanii familiei Costineştilor, care în acelaşi an l-au ucis pe Velicico Costin, fratele cronicarului, l-au sfătuit pe domnul Moldovei – Constantin Cantemir – să-l omoare şi pe Miron „ori vinovat, ori nevinovat, să nu scape, c-apoi încă a hi rău de tine şi de noi”. Miron Costin a refuzat să fugă din calea duşmanilor, crezând că la Iaşi îşi va putea dovedi nevinovăţia, dar slujbaşii care l-au căutat la moşia sa din Brănişteni, unde se afla să-şi înmormânteze soţia, au grăbit execuţia, vătaful Macri, tăindu-I capul în piaţa din Roman „ca om de nimic, nu i-au fost milă de sufletul stăpâni-său şi s-a grăbit de l-au omorât”. Pentru romaşcani acest loc a devenit sacru, el fiind legat de o mare personalitate a culturii noastre cu care întreg neamul se mândreşte şi nu credeam că cineva se va încumeta vreodată să transforme acest loc în spaţiu de agrement şi sub alt nume decât cel pe care l-a purtat mai bine de trei secole. A doua execuţie, la Roman, a lui Miron Costin, a avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Consiliul Comunal nu a acceptat ridicarea unei statui a marelui cronicar, realizată prin subscripţie publică, la iniţiativa distinsului om de cultură V.A. Urechia, sub motivul lipsei fondurilor necesare, atât pentru organizarea festivităţilor, cât şi a amenajării locului unde trebuia amplasată

261

statuia, respectiv în „Piaţa Miron Costin” – locul unde a fost decapitat cu două sute de ani mai înainte. Această nechibzuită hotărâre, luată în anul 1888 a văduvit oraşul nostru de una din cele mai frumoase monumente, creaţie a sculptorului V. Hegel, care străjuieşte astăzi piaţa dintre Teatrul Vasile Alecsandri şi Opera din Iaşi, sub care se află şi rămăşiţele pământeşti ale cronicarului, aduse în acelaşi an de la biserica din satul Barboşi, azi Miron Costin. Acum se pregăteşte, cu mare minuţiozitate, a treia execuţie a cronicarului, mult mai elaborată, pe măsura ştergerii identităţii marilor momente din istoria acestui oraş atât de încercat în cei peste 600 de ani de existenţă. Aflăm în ultima vreme că această piaţă, care până acum circa 40 de ani era marcată de un rond de castani, iar la mică distanţă se afla şi o fântână, unde gâdele îşi spăla mâinile de sângele victimelor sale, denumită „Fântâna Gâdelui”, poartă numele de „Piaţeta din faţa Hotelului Roman”, ignorându-se cu bună ştiinţă vechea denumire şi odată cu aceasta, mutarea bustului cronicarului Miron Costin în altă parte. Sesizarea pe care am făcut-o domnului primar Dan Ioan Cărpuşor, în care solicitam a nu se face greşeala de a se renunţa la denumirea acestui spaţiu, a dus la o altă hotărâre, care o masca pe prima, şi anume aceea de a se realiza o nouă lucrare, în stil modern, care să marcheze, totuşi, locul în care a fost executat Miron Costin, lucrare ce, după cum am aflat mai târziu, era deja comandată şi executată de către Florin Zaharescu, probabil la insistenţele sale sau, puţin probabil, ale celui care a proiectat fântâna arteziană din acest loc. Înlocuirea unei statui cu alta creează un precedent foarte periculos şi dăunător, mai ales că este vorba de înlocuirea unei lucrări foarte valoroase, poate cea mai valoroasă din Roman, executată de un artist cunoscut şi apreciat, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, cu o lucrare a unui artist care nu a ajuns la consacrare. Este vorba de înlocuirea bustului lui Miron Costin, care a dăinuit aici mai bine de câteva decenii, realizat de sculptorul Pompiliu Clement, lucrat într-un stil clasic, cu elemente moderne, cum singur îl caracteriza, cu o lucrare ultramodernă a unui artist care doar tinde să ajungă membru al acestei Uniuni de creaţie, fără de care rămâne un amator. Din punct de vedere deontologic, am rămas surprins că un artist renegă creaţia altui artist numai pentru faptul că doreşte să-şi instaleze propria lucrare în locul celuilalt, mai ales că acesta nici nu-şi poate apăra opera, trecând în lumea umbrelor. În acest caz cred că Uniunea Artiştilor Plastici din România va lua atitudine. Unul din pretexte ar fi faptul că lucrarea este deteriorată, spunând iniţial că este turnată din ciment, - ceea ce nu-i adevărat, întrucât bustul este cioplit în travertin, rocă ce are anumite caracteristici, care dau impresia de deteriorare. Lucrarea este aproape intactă după mai bine de 25 de ani de când stă în ploaie şi vânt, doar manipularea de mutare s-o fi deteriorat puţin în partea unde a fost montată pe soclu, care la repunerea la loc se poate reface, fără a scădea valoarea artistică a lucrării. Pentru a se da o notă legală acestei neinspirate înlocuiri, la propunerea d-lui primar (pentru care am o adâncă consideraţie, fiind cel mai bun primar din ultimii 50 de ani, având în vedere iniţiativele sale uriaşa capacitate de muncă pe care o desfăşoară, cu mult succes, în slujba romaşcanilor, dar care acum, se află într-o criză de buni consilieri sau nu prea inteligenţi şi de bună credinţă) propune înfiinţarea unei comisii, formată din cinci persoane – patru consilieri şi subsemnatul, care să hotărască înlocuirea bustului existent cu o lucrare nouă. În acest fel se doreşte - şi s-a realizat - pasarea răspunderii pe seama acestei comisii. Oare la primul asasinat al lui Miron Costin a existat o comisie? Dar la al doilea? Mergând pe acelaşi criteriu sunt sigur că au existat asemenea comisii şi atunci când ne-au îmbogăţit istoria cu denumiri ca: Bogdan Dragoş, Smirodava etc. de care nu mai scăpăm nici după sute de ani. Folosind aceeaşi metodă, ca autor al listei monumentelor istorice şi de arhitectură din oraş, elaborată încă din anii 1962 – 1964, constat micşorarea numărului lor pe zi ce trece, dar despre acest lucru cu alt prilej. La discuţiile purtate în comisia de care am amintit au fost invitaţi (probabil de către Primărie) doi specialişti, unul care s-a eschivat şi al doilea, pictorul Iosif Haidu, care şi-a luat, în calitate de membru al Uniunii Artiştilor Plastici, rolul de a subevalua lucrarea sculptorului Pompiliu

262

Clement, folosind aceleaşi argumente ale d-lui Florin Zaharescu şi atrăgându-mi atenţia că bustul nu este în stil clasic, fără însă a ne spune în ce stil este lucrat, dovedind, prin aceasta că nu a văzut lucrarea de multă vreme şi aducând elogii lucrării colegului domniei sale. Doamna Sârghie, care regizează multe spectacole sau aproape toate în stilul vârstei a treia, a trecut de partea artei ultramoderne, iar şeful acestei comisii, director al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” - prof. Viorel Stan şi-a făcut datoria de a veni în faţa Consiliului Municipal cu un proces-verbal după toate indicaţiile primite. Cei care au rămas la tradiţiile culturale ale Romanului au fost d-l prof. M. Andone şi subsemnatul. Componenţa comisiei nici nu putea duce la un rezultat mai bun decât acela de a se hotărî eliminarea bustului şi înlocuirea lui cu un cap al marelui cronicar, turnat în praf de piatră şi realizat de d-l Florin Zaharescu, deoarece unul din cei cinci, care a format majoritatea era chiar autorul lucrării, rezultatul votului fiind de 3 la 2. Aici aş mai putea adăuga faptul că în calitatea pe care o are d-l Florin Zaharescu de consilier al Primăriei, este incompatibil cu primirea unei comenzi din partea Consiliului Municipal, pentru care a luat o sumă de bani şi la care, probabil a contat influenţa pe care a exercitat-o Domnia-sa. În discuţii anterioare, înainte de a şti despre intenţia de a se face modificări la Piaţa Miron Costin, în calitatea mea de Preşedinte al Societăţii Culturale „Roman-Muşat” l-am sfătuit pe d-l Zaharescu să-şi revizuiască atitudinea faţă de potenţialele comenzi de lucrări de sculptură în zonele publice ale Romanului, deoarece poate umple oraşul cu sculpturi ale Domniei sale, ceea ce i-ar aduce numai deservicii, deoarece aici este vorba de artă şi nu de comerţ sau de câştig. Acum era unul din puţinele prilejuri de a-şi arăta respectul faţă de artă şi artişti, refuzând nu numai comanda, dacă ea a fost la propunerea cuiva, dar şi posibilitatea de a respecta deontologia profesională atât de evidentă şi generoasă între creatori. Confruntările artistice sunt în expoziţii nu în denigrări, iar prezenţa domniei sale în expoziţii este aproape nulă. Trebuie să-i amintesc d-lui Zaharescu că am fost şi sunt unul din admiratorii artei sale şi nu doresc să fac uz de probe pentru a-i demonstra că am făcut suficient de multe demersuri pentru a-l promova în oraşul nostru. Totul, însă, cu măsură. Ce păcat că nu există o critică adevărată de artă! Mulţi şi-ar îmbogăţi propriile creaţii. Oricând îi aşteptăm opera în sălile Muzeului de Artă, fie în expoziţii personale, fie în cele de grup. Domnia sa nu are nevoie de „recomandări” pentru a intra în Uniune, ci de prezenţă în expoziţii. Cei care au votat înlocuirea bustului realizat de Pompiliu Clement au evocat şi faptul că lucrarea care se realizează aici este ultramodernă şi bustul trebuie să fie, la rândul lui, tot ultramodern. Fără să ştiu că amplasarea lucrării domnului Zaharescu este tot în locul în care vedeam aşezat şi bustul existent şi care este în afara construcţiei amintite, el ar marca doar faptul că aici a fost decapitat marele cronicar, deci nu face parte din complexul realizat aici. Să nu uităm că în preajmă se află două din cele mai frumoase obiective arhitectonice din oraş, una din sec. XVI – Biserica Precista Mare şi una din sec. XIX – Biblioteca Municipală, care au farmecul lor deosebit în contextul blocurilor din jur. În afară de aceasta, chiar fântâna realizată aici, are forme destul de dulci, clasice, cu multe rotunjimi, bănci pentru bunici şi nepoţi, trepte etc. ceea ce este mai modern, poate ar fi cele trei prisme cu apă, care, deocamdată nu ştiu ce efect vor avea. Dar despre fântână cu alt prilej, O fi chiar FÂNTÂNA GÂDELUI?” Ca răspuns la dezbatere (chipurile) cu tema „Spaţiu plastic şi ambiental” cel de-al doilea articol, păstrând acelaşi titlu, susţinea cu argumente greşeala de a înlocui vechea lucrare, intrată deja în circuitul turistic, prezentând şi o valoare artistică mult mai mare. „SPAŢIU PLASTIC ŞI AMBIENTAL O dezbatere despre şi pentru realizarea unui spaţiu arhitectural nou este bine venită în condiţiile în care se preconizează realizarea acestuia, înainte însă de a se fi, aproape finalizat, cum este cazul cu „Piaţa Miron Costin”. Mă înscriu totuşi la această discuţie cu gândul de a da unele răspunsuri la cele scrise de domnul Florin Zaharescu, ce constituie, de altfel, o replică la poziţia mea faţă de atacul neloial şi lipsit de respect faţă de o lucrare monumentală ce şi-a căpătat, în decursul timpului meritul de a intra în istoria oraşului nostru.

263

Mai întâi, mă bucur că în textul domnului Fl. Zaharescu apare denumirea de „Piaţa Miron Costin”, şi nu „Piaţa sau Piaţeta din faţa hotelului”, care a stat la baza justificării, poate, de a se atenta la un spaţiu istoric ce depăşeşte 300 ani. Ţin să amintesc faptul că nicăieri în lume nu s-a procedat ca la Roman, unde se înlătură o lucrare monumentală, intrată deja în istoria oraşului, pentru a se pune, chiar în condiţiile în care sunt repere artistico-estetice (nu mai vorbesc de cele istorice), care nu aparţin aceleiaşi epoci sau aceluiaşi stil. Ce ar fi însemnat ca Piaţa Unirii din Iaşi, înconjurată din trei părţi de construcţii noi să fie văduvită de ansamblul monumental ridicat în cinstea marelui eveniment de la 1859?. Ele nu aparţin, ca şi aici, din punct de vedere artistic (nu mai vorbesc istoric) de acelaşi stil. Exemplele ar putea fi numeroase în orice oraş din ţară; las, însă, la înţelegerea şi discuţia fiecărui cetăţean al urbei noastre să le treacă în revistă şi să le consemneze. Dacă arhitectul Laurenţiu Dumitraşcu, care a proiectat ansamblul respectiv cunoştea că această piaţă se numeşte Miron Costin şi de ce se numeşte aşa, ar mai fi proiectat acest ansamblu ambiental în acest loc? Dacă da, domnia sa ar fi renunţat la o lucrare monumentală de valoarea celei existente acolo?. În acest context, ce părere au edilii oraşului, care au îndrăznit să transforme această piaţă cu vocaţie istorică într-un loc de agrement? Tot un arhitect din Piatra-Neamţ, pe numele lui Cristian Constantinescu, dezmierdat de primarii anilor 1970 – 1980 din Roman, cu numele de Cristi, ne-a „aranjat” toate blocurile din oraş ignorând aproape în totalitate monumentele arhitectonice, el fiind şi promotorul dispariţiei celei mai vechi artere comerciale, strada Ştefan cel Mare, unde, contrar unor arhitecţi de mare valoare din Bucureşti, nu recunoştea nici un monument arhitectonic de valoare din oraşul nostru. Ceea ce doresc să adaug, este legat de faptul că în condiţiile noi, locul rezervat acestui bust, nu face parte din ansamblul arhitectural nou construit, ci pune pecetea pe un loc de mare importanţă istorică pentru oraşul nostru, furat de un arhitect străin nouă, care, după cum se vede, nu dă doi bani pe istoria romaşcanilor. Deocamdată, nu pot comenta acest ansamblu arhitectural, deoarece nu-mi dau seama ce reprezintă şi ce efect va avea, însă din punct de vedere al plasării lui, excluzând cel istoric, de care nu a ţinut seama, îl găsesc supradimensionat, în ridicarea lui cu câţiva metri de la nivelul de călcare obturează pe mai bine de jumătate vizibilitatea pietonilor, fiind chiar stânjenitoare pentru cei ce vin dinspre Episcopie. Sugerez ca „Ziarul de Roman” să aducă în faţa romaşcanilor fotografiile spaţiului arhitectural nou creat, luate din cele patru laturi ale lui, de la nivelul câmpului vizual al pietonilor şi nu de sus. Mă bucură, însă, noua atitudine a domnului Florin Zaharescu, care încearcă o împăcare, cel puţin cu spiritul sculptorului Pompiliu Clement, prin renunţarea la formula deteriorării lucrării, care era motivul principal al înlăturării ei din acest spaţiu şi care, după cum se vede, o recunoaşte ca pe un neadevăr ce a dus la acceptarea lucrării sale, prin aceea că maniera neo-realistă a operei este acum principalul motiv de a se scoate din „ansamblul arhitectural” nou creat. Este adevărat că în acest context, Pompiliu Clement, prin generozitatea lui, şi-ar fi exprimat doar lehamitea de a discuta cu nişte oameni care au distrus tot farmecul istoric al acestui spaţiu, dar nu ar fi acceptat ceea ce, de altfel am încercat şi eu să exprim, lipsa totală a deontologiei profesionale din partea unui coleg de breaslă. Lucrările monumentale din spaţiile publice nu se schimbă ca băncile sau coşurile de gunoi. În piaţa Miron Costin din Roman se cunoaşte de mai multă vreme că există un bust lucrat de sculptorul Pompiliu Clement, acesta a intrat în toate lucrările cu caracter monografic sau de popularizare publicate în ultimele trei-patru decenii. Noua lucrare nu putea fi comandată de arhitectul pietrean sau de firma de construcţii, deoarece nu ei plătesc asemenea lucrări şi nici nu puteau comanda o lucrare de sculptură pentru un spaţiu public din Roman fără avizul unei comisii de specialitate sau ca rezultat al unui concurs oficial. Marea mea nedumerire, exprimată în articolul din data de 20.10.2003, era legată de un comportament cu totul personal al domnului Fl. Zaharescu, vis-a-vis de înlocuirea unei lucrări deja existente cu alta, care nu întâmplător este a domniei sale. Este jenant că, în loc să-şi revizuiască atitudinea de neiertat privind deontologia profesională, îşi prezintă darea de seamă asupra activităţii domniei sale, mai ales perioada tinereţii, care nu a fost pusă la îndoială şi care a fost cunoscută de mine. Din prezentarea pe

264

care a făcut-o se vede limpede că în ultimii zece ani nu este prezent în expoziţiile personale sau de grup, ceea ce este concludent. Intervenţia mea nu a avut scopul de a analiza activitatea domnului Fl. Zaharescu şi nici de a-mi spune părerea despre calitatea operei sale, deoarece nu-mi pot permite să fac o critică de artă pentru care nu am competenţa necesară, însă, chiar la nivelul unui observator nu încercam să-l pun alături de Ţuculescu sau Marcel Chirnoagă. Eu doream doar să-i arăt că există căi fireşti folosite de toţi artiştii noştri de a intra într-o Uniune Artistică, recunoscută de toată lumea, prin participări la expoziţii în care să se vadă valoarea fiecăruia. Faptul că lucrarea cea mai importantă se află în centrul oraşului nostru se datorează, în mare măsură, activităţii şi responsabilităţii mele ca preşedinte al Societăţii Culturale „Roman 600”. Deci, nu acuz arta domnului Zaharescu, ci lipsa deontologiei profesionale de care a dat dovadă. Personal nu aş fi apelat la o comparaţie cu Ţuculescu sau Chirnoagă. Aceştia au adus noutăţi în arta plastică încât nu puteau fi ignoraţi nici de creatori şi nici de critici. Să păstrăm, totuşi, o distanţă între marii creatori de curente în artă şi noi, care trebuie să rămânem la formele fireşti de a intra în istoria artelor plastice pe căile pe care cultura noastră le-a acceptat şi care înseamnă, totuşi, consacrarea. U.A.P. nu este o ficţiune, ea are suficiente criterii pentru a se putea asemăna cu alte uniuni de cultură ca de pildă Uniunea Scriitorilor, Academia Română etc., chiar dacă în rândurile membrilor au intrat şi unele excepţii. După cum se vede, în loc să-mi asculte sfatul, care a fost prietenesc, de a intra în U.A.P. prin propriile forţe, pe care i le-am recunoscut, domnul Fl. Zaharescu şi-a înlocuit dosarul „la insistenţele preşedintelui U.A.P. Filiala Neamţ, doamna Doina Daşchievici şi a colegilor de breaslă din judeţ, în primul rând al pictorului Iosif Haidu”. Nu credeţi că seamănă cu cererea unanimă a poporului nostru de a intra în Academia Română a soţilor Nicolae Ceauşescu? Răspunsul meu este tardiv, deoarece am văzut că deja s-a turnat soclul pentru capul lui Miron Costin executat de Florin Zaharescu. Nu comentez lucrarea, care se doreşte a fi o figură de mare cărturar, cum a fost Miron Costin, cu forme pline de înţelepciune. Liniile dure pe care le-am văzut în fotografia publicată în ziar par a exprima, mai degrabă, un războinic nestăpânit, gata de luptă; doar caftanul boieresc mai estompează acest gest. În orice caz, sfătuiesc bunicii să aibă grijă de nepoţi atunci când ajung în preajmă, pentru a nu avea coşmaruri. Voi continua să lupt pentru repararea acestei nedreptăţi. Voi continua să arat nocivitatea înmulţirii lucrărilor de artă monumentală ale unui singur autor într-un oraş. Maestrul Ion Irimescu are o singură lucrare în Fălticeni, la care adaugă un muzeu cu sute de opere. Este un exemplu ce trebuie urmat. Dr. Vasile Ursachi” Această iniţiativă a fost urmată de un şir de intervenţii la forurile culturale judeţene şi centrale, printre care la Preşedintele U.A.P. - Filiala P. Neamţ, la directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional al Judeţului Neamţ, la preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi la prof. univ. dr. Zamfir Dumitrescu. Singurul care a răspuns la intervenţia noastră a fost dl. preşedinte Zamfir Dumitrescu, care ne anunţa că Ministerul Culturii şi Cultelor nu intervine la hotărârile organelor locale. După acest insucces în intervenţiile noastre de a se păstra un monument de valoare la locul lui, s-a păstrat un moratoriu în privinţa acestei teme, cu speranţa că lucrurile se vor îndrepta în viitor, pentru ca întreagă această luptă să nu capete o nuanţă politică, mai ales că primarul oraşului nostru este considerat de noi ca cel mai bun primar din ultimii 50 de ani, care a făcut multe lucruri bune în oraş, din toate punctele de vedere. Printre

265

altele a ridicat şi prestigiul activităţii culturale, prin sprijinul moral şi material fără precedent. Lucrurile nu au mers aşa cum ne gândeam şi în anul 2007, un gest cu totul nedorit şi neaşteptat, ne-a obligat să rupem tăcerea, publicând un nou articol care reitera tema repunerii la locul ei a lucrării sculptorului Pompiliu Clement.

Apariţia unor construcţii noi, în locuri cheie, la intersecţii de străzi, nişte miniaturi bizare, unele care obturează valori arhitectonice recunoscute sau schimonosirea unui complex arhitectonic, cu valoare europeană, un unicat, singurul bine închegat din oraş, cum este „pietonalul”se fac fără o consultare a cetăţenilor şi a specialiştilor, ceea ce este foarte grav pentru că oraşul nostru este al tuturor. Începutul reamenajării pietonalului mă înspăimântă şi chiar mă îngrijorează. Consilierii romaşcani au votat o investiţie de 100 miliarde de lei vechi pentru acest lucru? Cred că este necesar să se facă o dezbatere publică, cu o expoziţie de proiecte pe care să le consulte romaşcanii. Poate fi de folos chiar arhitecţilor care lucrează la aceste proiecte. Oraşul nu este numai al nostru, ci şi al celor ce vin după noi. Încă nu este timpul pierdut. Dacă nu putem face ceva mai bun, decât să stricăm, mai bine să lăsăm pietonalul aşa cum este, să-i respectăm statutul de „pietonal” cu ajutorul unor hotărâri ale Consiliului Local, iar investiţiile să le îndreptăm către lucruri absolut urgente. Mă gândesc că turnul de la Bibliotecă şi plafoanele pictate din interior, de o valoare inestimabilă, candidate la sdistrugere totală şi iremediabilă, sunt mai importante decât schimbarea elementelor de arhitectură din pietonal. Obturarea capătului de Nord al „pietonalului” este cea mai mare greşeală, împotriva tuturor regulilor arhitectonice. Nimeni nu va ierta o asemenea nesăbuinţă! Încă nu este prea târziu să se oprească ridicarea acestei construcţii. Consiliului Local Roman îi doresc o consultare mai largă faţă de marile proiecte pe care trebuie să le aprobe legate de înfăţişarea oraşului nostru, de respectul faţă de ce are mai valoros din punct de vedere arhitectonic. Deşi problemele oraşului sunt mult mai complicate, nu este imposibil ca şi aceste aspecte să-şi capete, la proporţii onorabile, respectul şi îngrijorarea celor care conduc un oraş ce are şi un trecut, nu numai un prezent, dar şi un viitor de care sunt răspunzători. Înainte de a încheia prezentarea diverselor relaţii ale Muzeului de Istorie cu factorii de răspundere ai oraşului nostru, unităţile şcolare, culturale sau economice, dorim să punem în evidenţă şi aportul acestei instituţii la îmbogăţirea istoriei acestei localităţi, realizate prin cercetări istorice şi mai ales arheologice. Desele intervenţii în zonele unde s-au realizat construcţii, eliberarea de sarcină istorică a unor terenuri unde s-au construit diverse clădiri au fost completate cu cercetări sistematice, care au dus la adevărate surprize ştiinţifice. Este şi cazul cercetărilor întreprinse în incinta Episcopiei Romanului, unde după câteva campanii de cercetări realizate cu sprijinul P.S. Episcop Eftimie Luca şi al primarului municipiului Roman, Dan Ioan Cărpuşor, s-a făcut o descoperire de senzaţie, prin surprinderea temeliei vechii clădiri episcopale construite la sfârşitul sec. al XIV-lea de către Roman I Muşat. „O DESCOPERIRE DE EXCEPŢIE Pornind de la o regretabilă lipsă de informaţii privitoare la începuturile activităţii bisericeşti la Roman, mai precis a lipsei datelor referitoare la primele edificii religioase existente aici, salutăm iniţiativa apelării la serviciile cercetărilor arheologice, care sunt singurele ce mai pot aduce noutăţi în această privinţă. In acest sens remarcăm hotărârea Prea Sfinţitului Episcop Eftimie Luca,

266

care este primul dintre ierarhii acestei Episcopii ce apelează la arheologie în descifrarea unor necunoscute ale istoriei acestor locuri. Într-o convorbire pe care am avut-o cu regretatul Preot Scarlat Porcescu, care a avut loc în perioada când redacta monografia „Episcopia Romanului”, distinsul prelat mă întreba ce părere am despre existenţa celei mai vechi biserici de aici, am răspuns că doar cercetările arheologice mai pot spune ceva în această privinţă. Acest lucru a fost consemnat în valoroasa monografie şi abia acum, prin efectuarea acestor cercetări încep să apară noi dovezi ale existenţei unei vechi biserici. Biserica Episcopală, ctitorie a domnitorului Petru Rareş, a cunoscut, în decursul istoriei sale mai multe intervenţii, impuse fie de acţiunea timpului asupra zidurilor, fie din pricina unor cataclisme naturale, ca de pildă cele câteva cutremure, care au impus efectuarea unor consolidări sau reparaţii. Nici una din ele nu a avut ca intenţie cunoaşterea istoriei locului pe care s-a construit biserica şi, mai mult, nu a încercat să răspundă la întrebarea: unde a fost vechea biserică ridicată de Roman I Muşat şi Alexandru cel Bun, mai precis, vechea catedrală a Episcopiei Romanului căreia Marele Ştefan i-a dăruit două clopote ce se mai păstrează şi astăzi în turnul de la intrare. Aşadar, este firesc să ne punem întrebarea unde a fost clădită această biserică ale cărei urme trebuie să existe în acest spaţiu, bine delimitat al Episcopiei, mai ales că era, sigur, construită din piatră şi cărămidă, aşa cum erau toate bisericile epocii, care erau pictate, deoarece Alexandru cel Bun, după cum ne dovedeşte o “carte” domnească din perioada anilor 1414 – 1419, a plătit doi zugravi, Nichita şi Dobre, care să o picteze, aici fiind înmormântată mama sa, Anastasia Doamna, soţia domnitorului Roman I Muşat, cel ce pentru prima dată în istoria Moldovei se intitula aici, la Roman “singur stăpânitor al Moldovei de la munte până la ţărmul mării” Săpăturile efectuate de noi au avut în vedere un spaţiu delimitat de cele două edificii – Biserica Episcopală şi Casa Veniamin Costachi. Ele au constat în săparea a două secţiuni, perpendiculare pe cele două edificii, cu scopul de a cunoaşte nivelurile de construcţie, de călcare şi sistemul de construcţie al temeliilor. Cercetările întreprinse au adus primele date referitoare la istoria locului. Astfel am putut obţine numeroase date care dovedesc existenţa în acest spaţiu a unui cimitir din sec. XIV – XV, din care s-au cercetat peste 25 de morminte, dispuse în şiruri, deci ordonat, la mică adâncime faţă de nivelul de călcare al epocii respective, situaţie normală pentru epoca aceasta, când nu erau restricţii privind adâncimea la care se îngropau morţii. Existenţa acestui cimitir ne indică şi faptul că biserica nu era prea departe, ştiind că în epoca medievală cimitirele erau în jurul bisericilor. Totuşi, acest lucru nu ne-a dat o informaţie mai precisă privitoare la zona în care ar trebui să mai sondăm pentru a da de urmele acestei vechi biserici. Este posibil ca ea să se afle în interiorul catedralei de astăzi, ceea ce ar impune mai multe sondaje în acest spaţiu, imposibil de realizat acum, deoarece restaurarea picturii interioare este terminată, sau investigarea spaţiului din partea de Nord a edificiului, care ne-ar putea aduce noi elemente legate de această enigmă ce va trebui descifrată. Săpăturile noastre au adus, însă, şi alte noutăţi legate de existenţa unor construcţii civile prezente în acest spaţiu în secolele XVII şi XVIII până la actualul edificiu, una din cele mai vechi construcţii laice din oraşul Roman – Casa Veniamin Costachi şi beciul realizat sub această casă, odată cu ea, care a dat naştere unei frumoase legende pe care o vehiculează şi astăzi mulţi romaşcani, privitoare la existenţa unui tunel între Episcopie şi Cetatea Nouă a Romanului de la Gâdinţi, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Datarea, cu precizie, a acestui beci constituie, dacă mai era nevoie, spulberarea acestei legende, care deşi este frumoasă şi mai ales misterioasă, nu este conformă cu adevărul istoric. Supravegherea săpăturilor efectuate de constructori pentru îngroparea cablurilor legate de paratrăsnet precum şi temelia aghiazmatarului care se construieşte, au adus şi alte noutăţi. Este vorba de existenţa cimitirului deja amintit şi în partea sud-vestică a catedralei unde s-au descoperit câteva morminte, la două din ele descoperindu-se monede din sec. XVII, care demonstrează că cimitirul a continuat să existe şi după construirea acestei biserici. De asemenea, în partea de Sud, în dreptul vestmântăriei, la circa 4 m s-a dat peste un zid, iar în partea de nord, în dreptul absidei altarului şi a contrafortului de la Vest de naos încă două ziduri, care, deocamdată, nu pot fi legate de o construcţie

267

anume. Ceea ce reprezintă o descoperire de excepţie este surprinderea, într-un şanţ de intervenţie la cablul electric ce alimentează catedrala, a unui zid din piatră şi cărămidă, de 0,90m grosime, pe direcţia E – V, la numai 2m Nord de zidul actual al bisericii, între absida naosului şi contrafortul de Nord al altarului. Poziţia şi grosimea acestui zid constituie cel mai important indice că avem de a face cu unul din pereţii vechii catedrale. La numai 0,50 m adâncime, în partea de Sud a zidului s-a descoperit o porţiune de paviment de piatră, care poate constitui fie pavimentul interior al bisericii, fie cel exterior. Rămâne de văzut dacă biserica veche a fost cuprinsă în interiorul celei de astăzi, cel puţin al unei părţi din ea sau dacă a rămas în totalitate, la circa 2m Nord de actualul edificiu, ceea ce ne-ar da posibilitatea să dezvelim întreaga construcţie din veacul XIV. Această nouă şi importantă descoperire ne obligă la o rapidă intervenţie arheologică, pentru a da un răspuns la cea mai importantă întrebare legată de începuturile construcţiilor religioase din oraşul nostru, în vederea descoperirii celei mai vechi catedrale a Episcopiei Romanului, care a fost şi necropola domnească. Cum autorizaţia de săpătură este deja eliberată de Comisia Naţională de Arheologie, nu ne rămâne decât a face un apel către cei ce pot subvenţiona o asemenea cercetare. Primul care va răspunde la acest apel sunt sigur că va fi d-l ing. Dan Ioan Cărpuşor, primarul Romanului, care nu a ezitat niciodată să ne dea sprijinul atunci când a fost nevoie, fiind singurul dintre primarii acestui oraş, care a oferit, în anul 2002, o sumă de bani pentru cercetări arheologice, constituind un bun exemplu pentru mulţi alţi primari din ţara noastră, care trebuie să finalizeze asemenea cercetări. Evident că ne aşteptăm şi la un sprijin substanţial, mai ales în ceea ce priveşte spaţiul de cercetare, din partea +P.S. Episcop Eftimie Luca şi +P.S. Arhiereu Vicar Ioachim Băcăoanul. Rămâne ca în viitor să se practice alte câteva sondaje, care să lămurească ansamblul din care fac parte, precum şi datarea lor. Viitoarele cercetări arheologice în spaţiul nordic al Catedralei vor aduce, desigur, noi şi importante date referitoare la istoria acestor locuri, eventual noi dovezi privind locuirea acestei zone într-o perioadă mai veche decât o arată documentele scrise. Nici una din presupunerile de existenţă a unei aşezări mai vechi de sfârşitul sec. al XIV-lea (perioada Petru I Muşat şi Roman I Muşat) nu are o confirmare arheologică, singura care poate spune ceva sigur, dacă a existat o locuire mai veche. Ultimele materiale arheologice descoperite pe teritoriul oraşului nostru, înainte de sfârşitul sec. XIV aparţin sec. VI – VII d.Hr. Sondajul efectuat la temelia turnului de la intrare a demonstrat, de asemenea, existenţa unor construcţii anterioare secolului al XVIII-lea, când a fost ridicată această construcţie. Acest lucru demonstrează că noile cercetări încă mai pot aduce multe noutăţi privitoare la evoluţia acestui centru episcopal, noutăţi care vor întregi o cunoaştere istorică mult mai completă a acestui centru religios, care a avut o mare însemnătate în viaţa locuitorilor acestei zone. Dr. V. Ursachi” Viaţa tumultuoasă a unei instituţii cultural ştiinţifice care îşi asumă cu responsabilitate cele mai multe din elementele istorice ale unei localităţi încărcată de vestigii, nu putea să-şi rezolve multe din sarcinile ce i-au revenit, fără o gamă variată de relaţii de la cele pur economice la cele care ţin de suprastructura acestei zone. Sprijinul uneori interesat, dar mai ales cel dat în respectul valorilor culturale ale unui oraş care a depăşit vârsta de 600 de ani, a constituit factorul care a permis realizarea unor sarcini care au depăşit potenţialul unei instituţii mereu în umbra unei administraţii străine sau chiar dezinteresate. Patriotismul local şi conştiinţa că suntem urmaşii unor înaintaşi care au spart limitele unor îngrădiri economice de-a lungul timpului, au menţinut şi continuă să menţină o stare de spirit, care la următoarea jumătate de secol să fie mai bogată în realizări şi mai prosperă din punct de vedere material. O mare parte din realizări aparţin oamenilor care lucrează în instituţie, cărora le doresc, din suflet, mult succes!