CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ A

GERMANIEI

CUPRINS:

INTRODUCERE ...................................................................................................................... 3

CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE GERMANIA ............................................ 7

1.1. Generalităţi .............................................................................................................. 7

1.2. Istoria Germaniei .................................................................................................... 17

CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ A

GERMANIEI .......................................................................................................................... 45

2.1. Sistemul politic al Germaniei ................................................................................ 45

2.2. Sistemul de securitate socială ................................................................................53

2.3. Economia ............................................................................................................... 56

2.4. Relaţiile bilaterale Moldova-Germania ................................................................. 62

CONCLUZII ........................................................................................................................... 70

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 73

2

INTRODUCERE

Situata in inima Europei, Republica Federala Germania, cu o suprafata de aproximativ

357000 km2 (de 1,5 ori mai mare decat Romania) are noua vecini: Danemarca in nord, Olanda,

Belgia, Luxemburg si Franta in vest, Elvetia si Austria in sud si Republica Ceha si Polonia in est.

Aflandu-se in centru, RFG este mai mult decat o punte de legatura esentiala intre Europa de vest

si cea de est, dar si o punte importanta intre peninsula Scandinavia si tarile mediteraneene.

Germania se intinde mai mult de-a lungul meridianelor (876 km) decat de-a lungul paralelelor

(640 km). Lungimea totala a granitelor, atat naturale cat si artificiale, atinge 3758 km. Ca

populatie, este pe locul 2 in Europa, dupa Rusia. Desi are o populatie mai mare decat cea Frantei

(81 milioane loc.), are o suprafata mult mai mica.

Datorita climei reci, in campiile joase din nord predomina stepa ierboasa presarata cu

numeroase lacuri si marginita la nord de mici golfuri. De aici porneste o fasie foarte fertila spre

Zona Centrala. In Marea Nordului si Marea Baltica se afla numeroase insule. In Marea Nordului

sunt Insulele Frisian de Est, Insulele Frisian de Nord si Insula Helgoland. In Marea Baltica sunt

insulele Ruegen, Hiddensee si Fehmarn. Caracteristice tarmului Marii Baltice sunt fiordurile

Schleswig-Holstein si lacurile din vestul Pomeraniei, o provincie apartinand fostei Prusii.

Zona Centrala Inalta imparte Germania in cea de nord si cea de sud. Valea Rinului central

constituie o artera naturala de comunicatie. Zona Centrala Inalta contine Masivul Rhenish Schist,

compus din Hunsrueck, Eifel, Taunus, Westewald, Bergisches Land si Sauerland, Muntii

Hessian si Muntii Weser si Leine in vest si centru. Chiar in inima Germaniei se inalta Muntii

Harz. Spre est sunt Muntii Rhoen, padurea Bavareza, dealurile Fichtel, padurea Franca, padurea

Turingiei si Muntii Mineraleri.

Peisajul Zonei Centrale Inalte in partea de sud-vest, in forma de terasa, imbratiseaza

Valea Rinului Superior cu lanturile muntoase Padurea Neagra, Padurea Oden si Spessart,

Padurea Palatina cu Haardt, si terasa Svaba-Franca.

Poalele Alpilor cuprind inaltimile Svabe-Bavareze cu dealurile si lacurile mari din sud,

peisajul deluros din Bavaria Joasa si Valea Dunarii. Caracteristice acestei regiuni sunt ierburile

joase, dealurile rotunjite si lacurile Chiemsee si Stanberger. Dealtfel, apar numeroase sate mici.

Partea germana a Alpilor cuprinsa intre Lacul Constanta si Berchtesgaden este compusa din

Alpii Bavarezi, Muntii Allgäu si Alpii Berchtesgaden. In aceasta lume a Alpilor domnesc

lacurile pitoresti precum Königsee si diferite statiuni turistice.

Germania este situata in zona vanturilor reci de vest dintre Oceanul Atlantic si climatul

continental din est. Schimbarile importante de temperatura sunt foarte rare. Iarna, temperaturile

sunt, in medie, de 1,5 grade C in regiunile joase si 6 grade C in munti. Cea mai calduroasa luna a

3

anului este iulie, temperatura ajungand pana la 20 grade C. Exceptii fac doar Rinul Superior, care

are un climat extrem de bland, Bavaria Inalta, care fiind la poalele Alpilor beneficiaza de un vant

cald numit Foehn din sud si Muntii Harz.

Germania este impartita in 5 regiuni care impresioneaza prin frumusetea peisajelor:

- Campia de Nord a Germaniei

- Zona Centrala Inalta

- Terasa din sud-vest considerata o panorama

- Poalele Alpilor in sud

- Alpii Bavarezi

Germania este una din cele mai mari producatoare de fier, otel, carbune, ciment, chimice,

vehicule, masini unelte, alimente, constructii de nave maritime si textile.

În ciuda efortului material facut pentru integrarea fostei R.D.G (Republica Democrata

Germana), Germania a devenit, în ultimii ani locomotiva economiei mondiale. Economia

Germaniei este una dintre cele mai dezvoltate si solide din lume, bazata pe industria

prelucratoare (locul I pe glob la mai multe produse) si comertul exterior (cel mai mare exportator

mondial de marfuri).

Fiind o tara cu o economie puternic dezvoltata,Germania concureaza,pe de o parte cu

celelalte state dezvoltate in lupta pentru cresterea ponderii controlului economiei si a pietei

mondiale,pe de alta parte insa,isi reuneste si isi oordoneaza fortele cu acestea pentru a nu reduce

din controlul pe care il detin asupra mapamondului.Ca si acestea,Germania este o societate

postindustriala in care ponderea agriculturii in PIB s-a stabilit la cote minime,de 2-5%,ponderea

industriei este in scadere,mentinandu-si cea mai mare pondere industria constructoare de

masini,iar ponderea serviciilor atinge valori de 60-75%.In relatiile economice externe exporturile

sunt dintre cele mai diversificate,avand si cele mai mari valori ai coeficientilor eficentei

economice.

Germania face parte astfel,alaturi de S.U.A.,Japonia,Franta,Italia si Marea Britanie din

‘grupul celor 6’ devenit ‘grupul celor 7’dupa includerea Canadei.Trecerea lumii intr-o societate

postindustriala si industrializarea tarilor in curs de dezvoltare,procese care au luat amploare in

ultimele 2 decenii,au redus din ponderea ‘primelor sase’ in economia mondiala.In anii ’90

ponderea acestor tari in productia industriala mondiala era de peste 65%,aceeasi fiind si

ponderea exporturilor de masini si utilaje.Pe fondul reducerii substantiale a ponderii acestor tari

in numarul populatiei mondiale,se poate constata o crestere relativa a nivelului lor de

industrializare ,de la 3,4 in 1970 pana la 4,8 in 1995.In cazul Germaniei,ponderea in productia

conventionala a industriei de prelucrare mondiala a crescut de la 9,8% in 1970 la 12,4% in 1995.

(potrivit I.E.M.)iar nivelul relativ al industrializarii a crescut de la 3,6% in 1970 la 6,5% in 1995.

4

In grupul celor 6,Germania care a detinut locul 2 pana in anii ’70, in prezent l-a cedat Japoniei ,

cu toate ca reunificarea tarii a sporit ponderea ei in industria mondiala cu circa 13%. Tuturor

acestor tari, inclusiv Germaniei, le sunt caracteristice un grad foarte inalt al concentrarii de

capital si rolul pe care il au companiile transnationale din fiecare tara in cadrul economiei

mondiale.Toate statele au o independenta totala in elaborarea si productia de armament si sunt

exporatatori de armament,avand cele mai moderne armate.

În primul deceniu al acestui secol, Germania, alături de Franţa, a devenit una dintre

piesele centrale ale Uniunii Europene. Guvernul german a fost unul dintre cei mai importanţi

susţinători ai lărgirii NATO şi Uniunii Europene. Trupele germane au participat la efortul

multinaţional de reinstaurare a păcii în Balcani. Economia germană este una dintre cele mai

dezvoltate ale lumii, populaţia bucurându-se de un înalt standard de viaţă. (Vedeţi şi: Listă a

ţărilor după produsul intern brut).

Numeroşi germani vorbesc, în afară de dialectele locale ale limbii germane şi de limba

germană oficială, limba franceză şi/sau limba engleză.

Numeroase dintre problemele comune ale ţărilor europene, (emigraţia, îmbătrânirea

populaţiei, cheltuielile pentru asistenţă socială, sistemul de pensii, etc), sunt probleme aflate pe

agenda principalilor factori de decizie politică din Germania, căutându-li-se rezolvarea adecvată.

Şomajul este unul dintre subiectele sensibile în Germania de azi, în 2005 atingându-se un nivel

record de 12,6% din populaţia aptă de muncă, cel mai ridicat nivel de la perioada de criză din

deceniul al patrulea al secolului trecut.

Descoperirea în 2001 a faptului că celula teroristă, care a dus la îndeplinire atentatele din

11 septembrie din Statele Unite, şi-a avut baza în Hamburg a şocat întreaga opinie publică

naţională. Cancelarul Gerhard Schröder a susţinut Statele Unite în toate acţiunile care au urmat,

trimitând trupe ale Bundeswehrului în Afganistan, ca parte a efortului NATO de asigurare a

securităţii şi păcii în această ţară, după alungarea de la putere a talibanilor.

Germania a adoptat o poziţie mai critică faţă de invazia americană a Irakului din 2003.

Mulţi comentatori politici au considerat că victoria în alegeri a SPD se datorează în principal

opozitiei arătate faţă de invazia americană. Majoritatea populaţiei era puternic împotriva învaziei

din Irak şi împotriva oricărei implicări germane în conflict.

După o înfrângere neaşteptată a SPD în alegerile locale din landul Renania de Nord-

Westphalia (22 mai 2005), cancelarul Schröder a cerut Bundestagului (camera inferioară a

Parlamentului) un vot de încredere în politica guvernului. Schröder a afirmat că a devenit din ce

în ce mai greu să lucreze pentru reformele socio-economice necesare datorită opoziţiei

manifestate în Bundesrat (camera superioară a Parlamentului) faţă de politica guvernului, ca şi

5

datorită tensiunilor din propriul partid. După neprimirea votului de încredere (1 iulie), cancelarul

Schröder a cerut preşedintelui ţării, Horst Köhler, să convoace alegeri legislative anticipate.

Pe 21 iulie 2005, Horst Köhler a dizolvat Parlamentul şi a programat noile alegeri

parlamentare pentru 18 septembrie. Alegerile au dus la un impas în schimbarea raportului de

forţe dintre SPD şi CDU/CSU, niciuna dintre principalele forţe politice naţionale nereuşind să

câştige suficiente voturi pentru a forma singure guvernul, fiind necesare găsirea de parteneri de

coaliţie.

Soluţia a fost găsită pe 11 noiembrie 2005, când ambele partide au format "Marea

Coaliţie", având-o în frunte pe cea care a devenit noul cancelar federal, Angela Merkel.

6

CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE GERMANIA

1.1. Generalităţi

Republica Federală Germania (în germană Bundesrepublik Deutschland), denumită

colocvial Germania (Deutschland, sens literal: "ţara germană"), este un stat în Europa Centrală.

Face parte din organizaţii internaţionale importante precum Consiliul Europei (1951), OCDE,

Uniunea Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea Europeană (1957), ONU (1973),

OSCE şi din zona euro.

Drapelul naţional al Germaniei este simbolul oficial de stat şi este

format din trei benzi orizontale de dimensiuni egale în culorile negru, roşu şi auriu. În germană,

cele trei culori ale drapelului se desemnează ca „schwarz - rot - gold”. Tricolorul a apărut pentru

prima dată la începutul secolului al XIX-lea şi a dobândit proeminenţă pe timpul revoluţiei din

1848. Parlamentul din Frankfurt din 1848-1850 a propus tricolorul ca steag pentru un stat

german unit şi democratic. O dată cu formarea Republicii Weimar după Primul Război Mondial,

tricolorul a fost adoptat ca drapelul naţional al Germaniei. Urmând Al Doilea Război Mondial,

acesta a fost desemnat ca drapelul a atât Germaniei de Vest cât şi de Est. Cele două drapele au

fost identice până în 1959, când simbolurile socialiste au fost adăugate celui al Germaniei de Est.

De la reunificarea din 3 octombrie 1990, tricolorul negru-roşu-auriu a rămas drapelul Germaniei.

Acesta nu a fost folosit întotdeauna negrul, roşul şi auriul ca şi culorile sale. După

războiul Austro-Prusac din 1866, Confederaţia Germană de Nord dominată de prusaci a adoptat

un tricolor negru-alb-roşu ca drapel, care a devenit ulterior drapelul Imperiului German, format

din unificarea Germaniei în 1871, şi a fost folosit până în 1918. Negru, alb şi roşu au fost

reintroduse ca şi culorile naţionale germane o dată cu întemeierea Germaniei Naziste în 1933.

Schema culorilor a negru-roşu-auriului şi a negru-alb-roşului a jucat un rol important în

istoria Germaniei şi a avut diferite semnificaţii. Culorile drapelului modern sunt asociate cu

democraţia republicană formată după Al Doilea Război Mondial şi reprezintă unitatea şi

libertatea germană: nu numai libertatea Germaniei, dar şi cea personală a cetăţenilor germani.

Stema Germaniei este un simbol naţional al Germaniei şi este imaginea unui

vultur. Culorile stemei sunt similare cu cele ale drapelului Germaniei (negru, roşu şi auriu).

7

Vulturul ca simbol naţional german a apărut în Evul Mediu. Actuala stemă a Germaniei este

foarte asemănătoare cu stema Republicii Weimar. Vulturul cu svastica au fost simbolul regimul

nazist din Germania (1933 - 1945).

Deviză naţională - Einigkeit und Recht und Freiheit (Unitate şi dreptate şi libertate)

Imn naţional -Das Lied der Deutschen (a treia strofă) (Cântecul Germanilor).

Capitală Berlin

• Populaţie3.405.259 (2006)

• Coordonate52°31′0″N 13°25′00″E

Limbă oficială germană

Sistem politic republică federală

Preşedinte Horst Köhler

Cancelar Angela Merkel

Formare 843

– Francia Estică 843

– Sf. Imp. Roman 962

– confederaţie 8 iunie 1815

– Imperiul German 18 ianuarie 1871

– republică federală 23 mai 1947

– reunificare

3 octombrie 1990

Suprafaţă Loc 63

• Totală 357.021 km²

• % apa 2,42

Populaţie Loc 13

• Totală 82,400,996 (iulie 2007)

PIB (nominal) Loc 3

• Total (2006) $2897 de miliarde

• PIB per capita $35.072

PIB (PPC) Loc 5

• Total (2006) $2436 de miliarde

• PIB per capita $31.400

IDU (2004) 0,932 (loc 21) – înalt

Monedă euro2 (€, EUR) = 100 eurocenţi

Fus orar • vară UTC+1 UTC+2

Domeniu internet .de

8

Prefix telefonic +49

Prefix radiofonic DAA-DRZ, Y2A-Y9Z

Siglă pentru maşini D

Cod ISO 276 / DEU / DE

Membru al: ONU, UE, NATO

Geografia

Suprafaţa totală a teritoriului ţării este de 357.021 km², relieful fiind preponderent

muntos.

Germania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura medie în

ianuarie variază de la -6 °C până la +1 °C (în funcţie de localitate şi altitudinea ei), în timp ce

temperatura medie a lunii iulie variază între 16 şi 20 °C. Precipitaţiile sunt mai mari în sud, unde

se înregistrează 1.980 mm pe an, majoritatea sub formă de zăpadă.

CLIMA este temperat oceanica si de tranzitie in nord de-a lungul tarmului Marii Baltice.

Pe coasta iernile sunt mai blande (-10C in ianuarie) si verile relativ racoroase (220C in iulie), dar

spre vest verile sunt mai calduroase si iernile mai reci. Precipitatiile medii anuale insumeaza 585

mm, fiind mai scazute (cca 500 mm/an) in campie ti mai ridicate in zona montana unde depasesc

1000 mm/an.

9

RELIEFUL: Pe teritoriul Germaniei se succed, de la nord la sud, trei mari unitati

naturale: Campia Germaniei de Nord, masivele hercinice ale Germaniei de mijloc si Alpii

Bavariei cu platourile care ii preced.

Campia Germaniei de Nord, sector al Marii Campii Nord-Europene, este neteda la vest de

Berlin si strabatuta de doua siruri de dealuri morenaice, mai mult sau mai putin paralele. Treptat

aceasta campie trece intr-o zona muntoasa de inaltime medie. Astfel in vest se afla Masivul Harz,

erodat, cu aspect de platou cu altitudini de 300-900 m (cu alt. maxima de 1142 m in varful

Broken), iar in sud Muntii Padurea Thuringiei (altitudine maxima in vf. Grosser Beerberg-982

m), Muntii Vogtaland si Muntii Metalici, caracterizati prin culmi netede cu aspect de podisuri,

ultimii culminand la 1214 m in varful Fichtelberg. Tarmul Marii Baltice este cea mai mare parte

jos, doar in unele locuri fiind mai inalt si abrupt-de exemplu langa orasul Sassnitz.

Masivele hercinice se afla in zona centrala a Germaniei. Aceste masive sunt erodate cu

aspect de podisuri si despartite de depresiuni largi, mai cunoscute fiind : Masivul Sistos Rhenan

(podis valurit cu alt. de 500-700 m si taiat de vai adancite in chei), Muntii Padurea Thurungiei,

Jura Suaba (care culmineaza la 1015 m in vf. Lemberg), Jura Franconiana, Padurea Boemiei,

Harz (podis cu alt. de 300-900 m), Muntii Metalici, in sud-vest se afla un masiv vechi erodat, cu

aspect de podis in nord si mai inalt fragmentat in sud, Muntii Padurea Neagra care ating care

ating 1493 m in vf. Feldberg.

In sudul Germaniei se desfasoara Alpii Bavariei (cei mai inalti munti de pe teritoriul tarii

2963 m in varful Zugspitze), constituiti din lanturi orientate de la vest la est, in mare parte

calcaroase. La poalele acestora se intinde platoul Dunarii. Alpii Bavariei sunt formati din trei

masive: Allgau, la vest de Lech (care culmineaza la 2589 m in vf. Hochvogel), Prealpii Bavariei,

intre Lech si Ill (2963 m in vf. Zugspitze, alt. maxima din tara) si Alpii Berchtesgaden (Watzman

2700 m).

VEGETATIA: Vegetatia naturala este cea de lande cu paduri de conifere (peste ¼ din

suprafata este acoperita de paduri de pin, fag, stejar, in Masivul Harz predomina padurea de

foioase in timp ce in Padurea Thuringieisi in Muntii Metalici cea de conifere). Fauna este destul

de variata si cuprinde elemente caracteristice atat Europei nordice, cat si estice si sud-estice:

caprioara, jderul, pisica salbatica, bizamul, harciogul, sturzul, privighetoarea, bufnita pitica,

ciocanitoarea neagra, etc.

RETEAUA HIDROGRAFICA: Reteaua hidrografica se dirijeaza spre nord, catre Marea

Baltica principalele rauri fiind Elba si Order. Elba izvorastedin Muntii Sudeti (1165 km lungime

totala), fiind navigabila in intregime si este legata prin canale cu alte sisteme hidrografice ale

Europei Centrale si Occidentale. Principalul sau afluent este raul Saale (care dreneaza sudul tarii

si are o lungime de 427 km, navigabil fiind doar pe 157 km).

10

In est curge Oderul (848 km lungime totala), care izvoraste din zona de contact a

muntilor Sudeti si Carpati si se varsa in Marea Baltica (Golful Szczecin), fiind legat prin canale

cu Vistua si Elba. Cel mai lung canal este Order-Havel.

Reteaua hidrografica a Germaniei mai este alcatuita si din alte doua bazine: Marea

Nordului (Elba, Weser, Ems, Rhein) si Marea Neagra (Dunarea). Rinul (este una dintre

principalele artere fluviale, navigabil pe 700 km) dreneaza impreuna cu afluentii sai (Main,

Necktar, Ruhr, Moselle) partea de vest si centrala, Elba, Weserul (805 km lungime) si Emsul

(387 km) campia nordica iar Dunarea partea de sud, izvorand din Muntii Padurea Neagra si

strabatand teritoriul Germanieipe o distanta de 650 km (navigabila pe 387 km). Toate aceste

fluvii si rauri sunt legate intre ele printr-un vast sistem de canale ce insumeaza 2414 km. In sud

Germania imparte cu Austria si Elvetia lacul glacial Boden See cu o suprafata de 537 km2 si o

adancime maxima de 252 m. SOLURILE: Podzolurile (apar sub padurile de conifere sau de

amestec de conifere cu foioase), argiluvisolurile (se formeaza la latitudini temperate) si

cernoziomurile (se gasesc in zonele de stepa cu clima temperat-continentala) fac parte din

solurile Germaniei.

POPULATIA SI ORASELE: Germania are 79 951 000 locuitori (1871:41 000 000;

1915:67 900 000; 1937:69 000 000 locuitori). Natalitatea este de 11,2 %, mortalitatea de 11,5 %,

populatia urbana 84 % din locuitori. Orasele principale (locuitori):

Berlin 3 282 000

Hamburg 1 700 000

Munchen 1 200 000

Koln 950 000

Frankfurt am Main 650 000

Essen 630 000

Dortmund 600 000

Stuttgart 580 000

Duisburg 540 000

Germanii sunt in proportie de 93 % iar straini (turci, iugoslavi, italieni, greci, polonezi,

austrieci, spanioli), 7 %.Cele mai mari concentrari de populatii se afla de-a lungul vaii Rhinului

si zona inconjuratoare, in deosebi in Ruhr (car se prefigureaza drept un megalopolis) unde

densitatea depaseste 5 500 loc./km2 in jurul marilor orase si in regiunile Saxono-Thuringiana.

Zone mai putin populate sunt campia, in nord, si Alpii Bavariei in sud. Culte: protestantism 40

%, catolicism 35 %, 25 %: culte neprotestante, islamism, ortodoxism.

11

Organizarea politico-administrativă

În legea fundamentală germană numită Grundgesetz Germania (Deutschland) este

definită ca fiind o republică federală (Bundesrepublik) formată din următoarele landuri federale:

12

Land Locuitori Capitală(1) Baden-Württemberg

10.694.215 Stuttgart

(2) Bavaria 12.423.000 München(3) Berlin 3.386.929 Berlin(4) Brandenburg 2.567.220 Potsdam(5) Brema 663.642 Bremen(6) Hamburg 1.737.000 Hamburg(7) Hessa 6.089.000 Wiesbaden(8) Mecklenburg-Pomerania Inferioară

1.726.000 Schwerin

(9) Saxonia Inferioară

8.002.916 Hanovra

(10) Renania de Nord-Westfalia

18.079.686 Düsseldorf

(11) Renania-Palatinat

4.059.000 Mainz

(12) Saarland 1.057.502 Saarbrücken(13) Saxonia 4.301.267 Dresda(14) Saxonia-Anhalt 2.523.000 Magdeburg(15) Schleswig-Holstein

2.823.000 Kiel

(16) Turingia 2.373.000 Erfurt

13

Transport

Reteaua rutiera a Germaniei este de 615.178 km, din care 226.282 km sosea nationala.

Din reteaua feroviara de 41.525 km 16.285 km sunt electrificati. In Germania se afla cea mai

importanta ruta fluviala, Rinul.

Germania are o retea de transporturi care consta in :

Transport fluvial si maritim, cele mai importante porturi pentru marfuri sunt:

Hamburg (45,9 mil. t), Bremen (23,4), Emden (12,4), Lubeck (5,6), Nordeham

(3,4).

Transportul aerian 10,2 miliarde calatori (in anul 1980).Cele mai importante

aeroporturi sunt: Frankfurt am Main, Dusseldorf, Hamburg, Hannover.

Transportul feroviar: cai ferate-37088 km ( 9956 km electrificati)

Transportul rutier consta in 2139717 km de sosea, Germania avand 19 516 987 de

autovehicule (in 1980).

Cultura şi ştiinţa

Contribuţiile germane la cultura mondială sunt numeroase. Germania a fost locul de

naştere al unor renumiţi compozitori precum Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach,

Johannes Brahms şi Richard Wagner; poeţi precum Johann Wolfgang von Goethe şi Friedrich

Schiller; filosofi ca Immanuel Kant, Georg Hegel, Karl Marx sau Friedrich Nietzsche; de

asemenea, oameni de ştiinţă de calibrul lui Albert Einstein sau Max Planck.

Bundesliga este cea mai importantă competiţie din sistemul fotbalistic german. Acesta a a

reuşit în sezonul competiţional 2007-2008 o cifră de afaceri de 1,93 miliarde de euro şi cei mai

mulţi spectatori din fotbalul european – cu o cifră globală de 17,4 milioane de spectatori pentru

meciurile din prima şi a doua divizie, al 6-lea record consecutiv în materie. Termenul Bundesliga

este folosit şi de prima ligă fotbalistică din Austria.

Oktoberfest cel mai mare festival din lume dedicat berii, se desfăşoară anual, în oraşul

german München.

14

Locul ales iniţial de regele Bavariei a rămas consacrat acestui festival până în zilele

noastre când, evident, este situat central, în apropierea celui mai mare nod de cale ferată din

München - Hauptbahnhof (Gara centrală). Oktoberfest-ul este denumit, mai ales de către

bavarezi, Wies'n ("pajişte" în dialect bavarez), datorită pajiştii pe care se organizează.

Oktoberfest nu este singurul festival ce se organizează în acest perimetru: de-a lungul anului,

Theresienwiese (acesta este numele oficial al terenului) găzduieşte festivale cu diferite tematici,

anuale sau doar ocazionale. Suprafaţa destinată festivalului berii este de 31 ha, din totalul de 42

ha pe care îl măsoară Theresienwiese.

Oktoberfest nu a fost la origine o manifestare singulară: septembrie era în mod tradiţional

luna festivalurilor berii şi aceasta nu doar datorită nevoii oamenilor de a petrece. O lege germană

din anul 1539 stipula faptul ca berea nu putea fi produsă decât între 29 septembrie şi 23 aprilie,

deoarece pe perioada verii riscurile unor incendii în timpul prelucrării berii erau mult mai mari.

Neavând condiţiile de depozitare pe care le au astăzi, producătorii trebuiau să vândă toată berea

din anul respectiv înainte de a putea începe producerea uneia noi. De aici şi multitudinea de

festivaluri la care berea se găsea din belşug.

Oktoberfest-ul începe în jurul datei de 20 septembrie şi se termină în prima duminică din

octombrie; excepţie de la această regulă se face doar în anii în care prima duminică din

octombrie cade pe 1 sau 2. În acest caz, festivalul se prelungeşte până la data de 3 octombrie,

Ziua Unificării Germane. Dar de ce i se spune Oktoberfest când el se desfăşoară, cu excepţia

ultimelor 2-3 zile, în luna septembrie? Ei bine, numele, pe care prinţesa-mireasă l-a ales foarte

inspirat, se leagă de perioada în care a avut loc festivalul prima dată: 12-17 octombrie 1810.

Această tradiţie a fost modificată din anul 1872, când s-a hotărit că în luna octombrie vremea era

prea rece pentru un astfel de eveniment desfăşurat în aer liber. Numele, deja consacrat, nu i-a

fost însă schimbat, de unde şi necesitatea extinderii acestuia până în primele zile ale lunii

octombrie.

15

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a propus un

plan de protejare a bunurilor culturale şi naturale din lume, prin "Conveţia despre Protecţia

Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural", aprobată în 1972.

Mai jos se prezintă lista de bunuri şi locuri din Germania, care aparţin Patrimoniului

Mondial:

1. 1978 Domul din Aachen

2. 1981 Reşedinţa din Würzburg (cu grădinile din Curtea şi Piaţa Reşedinţei)

3. 1981 Catedrala din Speyer

4. 1983 Biserica din Wies-Steingaden

5. 1984 Castelele Augustusburg şi Falkenlust din Brühl

6. 1985 Catedrala Sfânta Maria şi Biserica Sfântul Mihail din Hildesheim

7. 1986 Monumentele romane, Catedrala Sfântul Petru şi Biserica Maica Domnului

din Trier

8. 1987 Oraşul vechi istoric din Lübeck

9. 1990 Palatele şi parcurile din Potsdam şi Berlin

10. 1991 Mănăstirea din Lorsch

11. 1992 Vechea mină Rammelsberg şi oraşul vechi istoric din Goslar

12. 1993 Mănăstirea Maulbronn

13. 1993 Oraşul vechi istoric din Bamberg

14. 1994 Biserica Colegiata (Stiftskirche), castelul şi oraşul istoric vechi din

Quedlinburg

15. 1994 Vechea uzină siderurgică din Völklingen

16. 1995 Situl fosilifer Messel

17. 1996 Clădirile „Bauhaus” din Weimar şi Dessau

18. 1996 Domul din Köln

19. 1996 Monumentele comemorative ale lui Luther din Eisleben şi Wittenberg

20. 1998 Centrul vechi istoric din Weimar

21. 1999 Castelul Wartburg

22. 1999 Insula Muzeelor din Berlin

23. 2000 Insula monastică Reichenau

24. 2000 Peisajul cultural-natural de la Dessau-Wörlitz

25. 2001 Complexul industrial al minei de cărbuni Zollverein din Essen

26. 2002 Cursul mijlociu al Rinului

27. 2002 Centrele istorice ale oraşelor Stralsund şi Wismar

16

28. (2004-2009) Valea Elbei în Dresda; titlul a fost revocat în 2009 din cauza

construcţiei unui pod peste Elba

29. 2004 Primăria şi Statuia Roland din Bremen

30. 2004 Parcul Muzakowski din Bad Muskau

31. 2005 Limesul german

32. 2006 Centrul vechi şi cartierul Stadtamhof din Regensburg

33. 2008 "Siedlungen der Berliner Moderne" din Berlin

Vecini

Germania se învecinează cu nouă ţări europene: Danemarca, Olanda, Belgia, Franţa,

Luxemburg, Elveţia, Austria, Republica Cehă şi Polonia. De asemenea Germania are ieşire

directă la Marea Baltică şi la Marea Nordului (Oceanul Atlantic).

1.2. Istoria Germaniei

1.1.1. Triburile germanice

Popoarele germanice sau triburile germanice sunt un grup istoric de popoare indo-

europene, cu originea în Europa de Nord, identificaţi prin folosirea limbilor germanice, care au

apărut din germana comună, în timpul epocii pre-romane a fierului. Popoarele germanice din

epoca romană a fierului şi din perioada migraţiilor prezintă o cultură materială uniformă şi

credinţe religioase comune.

Popoarele germanice s-au răspândit în Europa, în timpul Antichităţii Târzii şi al

Evului Mediu Timpuriu. Limbile germanice au devenit dominante de-a lungul graniţelor romane

(Austria, Germania, Olanda şi Anglia), însă în restul provinciilor romane apusene, imigranţii

germani au adoptat dialecte romanice (latine). În plus, toate popoarele germanice s-au convertit,

în cele din urmă, la creştinism. Au jucat un rol important în trecerea de la Imperiul Roman la

Europa Medievală.

Cuvântul românesc "germani" provine din cuvântul latinesc "germani", în timp ce

cuvântul "nemţi" este de origine slavă .

Există diferite etimologii pentru cuvântul "germani". Ca adjectiv, el este pluralul

adjectivului "germanus" (de la "germen", ("sămânţă")), care are sensul de "înrudit". Ca etnonim,

acest cuvânt este atestat pentru prima oară în anul 223 î.Hr., în inscripţia "Fasti Capotolini", DE

GALLEIS INSVBRIBVS ET GERM, unde ar putea pur şi simplu să se refere la popoare

"înrudite" cu galii. Dacă substantivul ulterior "Germani" provine din acest cuvânt, s-ar putea ca

el să provină de la faptul că romanii vedeau triburile germanice ca aliaţi ai celţilor.

17

Termenul este folosit pentru prima oară cu sensul de "popoare din "Germania",

separate de gali" de Cezar. În acest sens, ar putea fi un împrumut dintr-o limbă celtă, un exonim

aplicat triburilor germanice pe baza cuvântului celt pentru "vecin". O a III-a sugestie consideră

că numele provine direct de la numele hermundurilor.

Triburile germanice în preajma anului 50

Popoarele germanice sunt clasificate, în funcţie de limbă şi origine astfel:

Germanicii de nord (scandinavii), urmaşii vikingilor (normanzi, varegi):

Suedezii;

Norvegienii;

Danezii;

Islandezii;

Feroenii.

Germanicii de vest:

Germanii (inclusiv olandezii), formaţi dintr-o serie de triburi germanice dintre fluviile Elba şi

Rin (alemani, franci, saxoni, marcomani, turingieni etc.);

Englezii.

Germanici de est (răsăriteni), grup dispărut:

18

Goţi:

Ostrogoţi (dispăruţi în secolul VI);

Vizigoţi (dispăruţi în secolul VIII);

Goţii din Crimeea (goţii crimeeni), au trăit în Peninsula Crimeea şi au dispărut abia în secolul

XVIII.

Vandali (dispăruţi în secolul VI).

Se consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice a

Bronzului, sau cel mai târziu pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din sudul

Scandinaviei şi nordul Germaniei, triburile şi-au extins teritoriul spre sud, est şi vest în secolul I

î.Hr., ajungând în contact cu triburile celtice din Galia, precum şi cu triburi iraniene, baltice şi

slave, în Europa de Est. Nu se cunosc prea multe despre începuturile istoriei germanicilor, avem

la dispoziţie doar scrieri ale autorilor romani, cercetări etimologice şi descoperiri arheologice.

Pe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a

început invazia Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dicolo (la est) de

Rin până la munţii Ural). În această perioadă triburile germanice au început să se familiarizeze

cu tacticile de război romane, menţinându-şi însă apartenenţa tribală. În anul 9 d.Hr., în cadrul

bătăliei de la Pădurea Teutoburg, Arminius a înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus. O

mare parte din Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin şi la nord de Dunăre, a rămas

astfel în afara Imperiului Roman. Spre 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea sa Germania,

triburile germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului şi Dunării (Limes Germanicus), ocupând

mare parte din aria Germaniei moderne. În secolul III s-au afirmat mai multe triburi vest

germanice: alamanii, francii, chatii, saxonii, frizonii, sicambrii şi turingii. În jurul anului 260

popoarele germanice au trecut de Limes şi de frontiera pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate

pe atunci de romani.

1.2.2. Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

Pe 25 decembrie 800, Carol cel Mare a fondat Imperiul Carolingian, care avea să fie

divizat în 843. Imperiul medieval a rezultat din partea estică a acestei diviziuni, şi a continuat să

existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul Eider la

nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit deseori Sfântul Imperiu Roman (sau Vechiul

Imperiu), a fost denumit oficial Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul

Imperiu Roman al Naţiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu

teritoriul ocupat, mai restrâns pe atunci.

19

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 şi 1024, s-au consolidat ducatele

Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Şvabiei, Turingiei şi Bavariei, iar regele german a fost numit

Împărat Roman al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraţilor salici (1024-1125),

Sfântul Imperiu Roman a cucerit nordul Italiei şi Burgundia, dar împăraţii şi-au pierdut din

putere în urma unei controverse privind investitura. Pe timpul împăraţilor Hohenstaufen (1138-

1254), prinţii germani şi-au extins influenţa spre sud şi est, ajungând să controleze teritorii

locuite de slavi, înainte ca germanii să trimită colonişti în aceste pământuri, şi chiar mai la est

(ceea ce s-a numit Ostsiedlung). Oraşele din nordul Germaniei au înflorit, făcând parte din Liga

Hanseatică. Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315, şi Morţii Negre din 1348-50,

populaţia Germaniei a scăzut considerabil.

Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o Constituţie a căror principii de bază

aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către

şapte prinţi-electori, care controlau unele din cele mai puternice principate şi arhiepiscopii.

Începând cu secolul al XV-lea, împăraţii au fost aleşi aproape fără excepţie din cadrul dinastiei

austriece de Habsburg.

Călugărul Martin Luther şi-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele

practici ale Bisericii Catolice, începând astfel Reforma Protestantă. O religie distinctă, luterană, a

20

devenit religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la

Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ţinuturile germane, populaţia fiind

redusă cu 30%. Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele

germane, dar imperiul a fost împărţit de facto în numeroase principate independente. Din 1740,

monarhia austriacă de Habsburg şi Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806,

Imperiul a fost dizolvat ca urmare a Războaielor Napoleoniene.

Acvila bicefală, simbol al imperiului

1.2.3. Restauraţie şi revoluţie (1814-1871)

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat Congresul de la Viena în 1814,

şi a fost fondată Confederaţia Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state.

Dezacordul cu ideile politice ale restauraţiei au dus la întărirea mişcărilor liberale, care cereau

unitate şi libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea

omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit la unificarea

economică a statelor germane. În această perioadă, mulţi germani erau influenţaţi de principiile

Revoluţiei Franceze, iar naţionalismul era o forţă în creştere, în special printre tinerii intelectuali.

21

Pentru prima dată, culorile negru-roşu-galben au fost alese pentru a reprezenta mişcarea, aceste

culori devenind mai târziu culorile drapelului german.

În contextul unei serii de mişcări revoluţionare în Europa, care au avut ca rezultat

înfiinţarea republicii în Franţa, intelectualii şi oamenii de rând au adus revoluţia de la 1848 şi în

pământuri germane. Monarhii au acceptat, în primă instanţă, cererile revoluţionarilor. Regelui

Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar trebuia să renunţe la o parte

din puterea politică; acesta a refuzat coroana şi a respins constituţia propusă, ceea ce pe atunci a

fost un pas înapoi pentru mişcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al Prusiei şi Parlament, care

era din ce în ce mai influenţat de ideile liberale, a izbucnit pe fondul discuţiilor privind reformele

militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou prim-ministru al Prusiei.

Bismarck a purtat un război împotriva Danemarcei în 1864, ieşind victorios. Victoria prusacă în

cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federaţie Nord-Germană

(Norddeutscher Bund) şi să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să se

mai amestece în politica celorlalte state germane.

1.2.4. Germania nazistă

Germania Nazistă sau al Treilea Reich se referă la regimul din Germania în perioada

anilor 1933 - 1945, când ţara a fost sub controlul ferm al ideologiei totalitare a Partidului

Muncitoresc German Naţional-Socialist (Partidul nazist, NSDAP), în frunte cu dictatorul Adolf

Hitler, führerul. "Al Treilea Reich" este traducerea termenului german Drittes Reich şi este

folosit ca sinonim pentru Germania Nazistă. Termenul se referă mai mult la statul nazist şi

guvernarea lui monopartită decât la ţara şi poporul ei. Termenul a fost folosit pentru prima oară

în 1922, ca titlu de carte, de scriitorul conservator Arthur Moeller van den Bruck. A fost adoptat

de propaganda nazistă, care considera Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană ca primul

reich, Imperiul German dintre anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea, şi propriul lor regim ca pe

cel de-al treilea. Numerotare a fost făcută şi pentru a sugera reîntoarcerea la vechea glorie

germană, odată cu abolirea Republicii de la Weimar din 1919-1933. Cucerirea puterii de către

nazişti a fost un proces complex.

Cel de-al Treilea Reich s-a supranumit „Reichul milenar” (sau „Reichul de o mie de

ani”), întrucât fondatorii lui sperau ca el să dăinuiască cel puţin atâta, aidoma Sf. Imperiu Roman

de Naţiune Germană. Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiţionale germane cu

simbolurile naziste în încercarea de a forţa percepţia că toate erau identice. Astfel, Partidul nazist

a folosit termenul de „Al Treilea Reich” sau „Reichul milenar” pentru a face legătura dintre aşa-

numitul trecut glorios şi viitorul, care se sugera că urma să fie de asemeni glorios. În momentele

sale de glorie, cel de-al Treilea Reich controla cea mai mare parte a Europei. Totuşi, din cauza

22

înfrângerilor suferite în 1944 pe frontul de răsărit din partea Uniunii Sovietice, şi pe frontul de

vest din partea aliaţilor anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „reichul milenar” nu a

rezistat decât 12 ani, din 1933 până în 1945. Datorită acestei durate scurte, unii istorici numesc

Germania Nazistă şi „reichul de 12 ani”. Există dovezi că Hitler însuşi nu agrea denumirea

Drittes Reich, datorită faptului că ar fi sugerat o poziţie inferioară predecesorilor săi.

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziştii au trimis armate importante de-a

lungul şi de-a latul Europei continentale, excepţie făcând Elveţia, Spania, Portugalia, Andora,

Vaticanul, Suedia şi zonele din preajma Munţilor Urali. Acţiunile belicoase au avut menirea

creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt Germania („Germania,

capitala lumii”). Noua Germanie urma să cuprindă între graniţele ei pe toţi aparteneţii la

Herrenrasse (cetăţenii de origine germană "pură"). Acestă politică s-a soldat prin exterminarea a

aproximativ 11 milioane de oameni de diverse etnii şi categorii social-politice: evrei, rromi,

opozanţi politici (liberali, comunişti ş.a.), marginalizaţi ai societăţii (handicapaţi, homosexuali),

în plus zeci de milioane de combatanţi şi civili din zonele de lupte au căzut victime ale războiului

declanşat şi purtat de nazişti.

În România şi Germania de azi folosirea simbolurilor naziste, printre care svastica

(crucea încârligată), este interzisă prin lege (cu unele excepţii).

Marele Imperiu German

1933 – 1945

23

Politica antebelică, 1933-1939

În urma presiunilor făcute de cancelarul de până atunci Franz von Papen, generalul Kurt

von Schleicher a eşuat în încercările sale de a forma un guvern viabil. În alegerile generale libere

pentru Reichstag (parlament) din 1932 Partidul nazist (NSDAP) nu a atins majoritatea absolută,

ci doar cea relativă. Totuşi aceasta a ajuns pentru intrarea naziştilor în parlament. La 30 ianuarie

1933 preşedintele Germaniei Paul von Hindenburg îl numeşte cancelar pe Adolf Hitler.

Consolidarea puterii

Noul guvern a instaurat dictatura hitleristă, luând o serie de măsuri într-o succesiune

rapidă (vezi Gleichschaltung pentru detalii). La 27 februarie 1933 Hermann Göring a înscenat

incendierea Reichstag-ului, acţiune care a fost urmată imediat de Decretul Incendiului Reichstag-

ului, care abroga dreptul "habeas corpus" precum şi alte legi şi drepturi cetăţeneşti. O consolidare

mai mare a puterii a fost actul Gesetz über den Neuaufbau des Reichs (Legea pentru

reconstruirea Reichului) de la 30 ianuarie1934. Acest act a schimbat Germania „Republicii de la

Weimar”, care era un stat federal puternic decentralizat, într-un stat centralizat. Au fost

desfiinţate parlamentele statelor federaţiei, transferând drepturile suverane ale poporului

guvernului central; administraţiile statelor federale au fost puse sub controlul administraţiei

centrale. Ultimul act administrativ, care a transformat practic peste noapte Germania într-o

dictatură, a fost Ermächtigungsgesetz (Legea împuternicirii), emisă în martie 1934. Aceasta

dădea cancelarului Germaniei aceleaşi puteri legislative ca şi cele ale Reichstag-ului, proclamând

că şeful guvernului poate aproba amendamente la constituţie în mod arbitrar, şi asigurându-i

cancelarului puteri speciale în caz de urgenţă, care suspendau practic toate libertăţile civile şi

transformau Germania într-o ţară cu un sigur partid politic.

La moartea preşedintelui Hindenburg la 2 august 1934 parlamentul dominat de nazişti a

unit funcţiile oficiale de Reichspräsident (preşedintele reichului) şi Reichskanzler (cancelar,

prim-ministru) într-una singură, şi l-a învestit pe Hitler cu noul titlu de Führer und Reichskanzler

(conducător şi cancelar al reichului).

„Norddeutscher Bund” (Liga nord-germană) steagul din 1867 până în 1935 (interzis de

nazişti ca fiind "reacţionar")

Doar armata a rămas independentă de controlul nazist. Membrii organizaţiei paramilitare

Sturmabteilung, prescurtat SA ("Cămăşile brune"), au aşteptat să obţină poziţii dominante în

noua configuraţie a puterii. Dorind să păstreze relaţiile bune cu armata, Hitler a iniţiat în noaptea

de 30 iunie 1934 aşa-zisa Noapte a cuţitelor lungi, o acţiune de epurare a liderilor SA ca şi a altor

inamici politici, acţiune dusă la îndeplinire de o altă structură de elită a naziştilor, SS-ul. La scurt

timp după aceasta, comandanţii forţelor armate regulate au jurat credinţă noului stăpân al

Germaniei.

24

Înfiinţarea unei forţe poliţieneşti acţionând în afara autorităţii civile, Gestapo (prescurtare

de la Geheime Staatspolizei, poliţia secretă de stat), a pus în lumină tactica naziştilor de a folosi

mijloace de forţă pentru a controla direct societatea germană. Luând exemplul epurărilor

staliniste, această structură a „descoperit” peste 100.000 de "spioni" şi de "trădători", toţi fiind

din rândul criticilor regimului şi al disidenţilor. Cei mai mulţi germani de rând, mulţumiţi de

creşterea economică şi de standardul de viaţă îmbunătăţit, au rămas tăcuţi şi supuşi. Dar mulţi

oponenţi politici, îndeosebi comunişti şi socialişti, au fost pârâţi de turnătorii omniprezenţi, apoi

încarceraţi în închisori şi lagăre, unde au fost maltrataţi, mulţi dintre ei fiind chiar torturaţi şi

ucişi. Numărul victimelor politice ucise sau dispărute în primii ani ai regimului nazist este

estimat la mai multe zeci de mii.

Politica socială

Prizonieri dintr-un lagăr de concentrare.

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societăţii cu

scopul atingerii "purităţii rasiale", sociale şi culturale a Arianului, a Nordicului. Arta abstractă şi

arta de avantgardă a fost scoasă din muzee şi expusă în manifestări speciale drept entartete Kunst

(„Artă degenerată”), fiind ridiculizată. Însă mulţimile care vizitau aceste expoziţii de „artă

decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expoziţiile de artă oficială. Un exemplu

notabil a fost în ziua de 31 martie 1937, când o mulţime uriaşă a stat la rând să vadă o expoziţie

de „artă degenerată” în München, în timp ce la expoziţia oficială, unde erau puse pe simeze 900

de lucrări aprobate personal de Hitler, a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.

25

Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi impuri,

pricipalele ţinte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova şi homosexualii.

Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetăţenia germană şi li

s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au

pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct

de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva

evreilor, acţiunea organizată pe plan naţional fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-

a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară

acoperite cu cristal. Actualmente pentru acest act nazist samavolnic se foloseşte denumirea

Pogromnacht - noaptea pogromului. Drept consecinţă a situaţiei create, peste 200.000 de evrei au

fost nevoiţi să părăsească Germania până în septembrie 1939, proprietăţile fiindu-le confiscate de

statul nazist.

Naziştii au iniţiat şi alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi”

din populaţia germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfăşurării căruia

au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. Această măsură animalică a

fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (Herrenvolk),

după cum spuneau propagandiştii nazişti. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul

acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste

400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile

începând de la cele mintale şi până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Cercetări de dată recentă au arătat că naziştii s-au bucurat de sprijinul populaţiei până

târziu, spre sfârşitul războiului, în principal datorită programelor de asistenţă socială.

Politica economică

Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al Treilea Reich

. Atunci când naziştii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata şomajului

foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui

bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schiţată o nouă politică

economică pentru ridicarea naţiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desfiinţarea

sindicatelor şi impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă a deficitului bugetar.

Însă, în acelaşi timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare

masivă în fonduri de împrumut. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care

plăteau pentru bunuri cu obligaţiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar

obligaţiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Deşi s-a promis că

aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost

26

amânată până după prăbuşirea Reichului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite

pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a masei

monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii

fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului.

Măsurile represive au ţinut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaţionistă.

Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe

producţia de export. Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins

în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând

la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare

a şomajului.

Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată, iar interesul pentru afaceri a

rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească

strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de

comitete administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat.

Concurenţa era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele

administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care

refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la

Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru

şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie.

Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18

octombrie 1936, Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia

germană pe o bază necesară producţiei de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de

vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment, Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din

prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia şi

problemele producţiei.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat şi un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând

cu New Deal-ul, atât în scop, cât şi în amploare, cea mai importantă realizare fiind reţeaua de

autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriaşa organizaţie pe care a creat-o Todt a fost

folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. O altă

latură a noii economii germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă, având ca

scop creşterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldaţi până la câteva milioane.

În 1942 cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa

economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

27

Al doilea război mondial

1939 acţiunile germane au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în

Europa. Polonia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Belgia şi Olanda au fost invadate. La început,

Anglia nu a putut face mult pentru a-i ajuta aliaţii europeni, iar Germania a supus Marea Britanie

unui bombardament aerian intens pe durata bătăliei Angliei. După invadarea Greciei şi a

nordului Africii, Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941, şi a declarat război şi SUA după

atacul japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, din acelaşi an.

Persecutarea minorităţilor a continuat atât în Germania cât şi în teritoriile ocupate sau

dependente. Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David

pe fond galben cusut pe haine. Evreii au fost mutaţi în majoritate în ghetouri, unde au fost izolaţi

de restul populaţiei. În ianuarie 1942, la Conferinţa de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard

Heydrich, a fost schiţată aşa-zisa „Soluţia finală a problemei evreieşti” (Endlösung der

Judenfrage) din Europa. Din acest moment până la terminarea războiului, aproximativ şase

milioane de evrei, dar şi alţii (homosexuali, slavi, prizonieri politici), au fost exterminaţi în mod

sistematic, şi peste zece milioane de oameni au fost reduşi cu forţa la starea de sclavi. Acest

genocid este denumit Holocaust, iar în limba ebraică Şoa. Germanii foloseau termenul eufemistic

Endlösung — „soluţie finală”. Mii de oameni erau transportaţi zilnic în lagărele de exterminare

(supranumite şi „fabricile morţii”) sau în lagărele de concentrare (Konzentrationslager, abreviat

oficial KL şi postbelic KZ, pronunţat ca-ţet). Lagărele de concentrare (unele dintre ele foste

centre de detenţie transformate mai apoi în uzine pentru uciderea în masă) aveau facilităti pentru

exploatarea muncii de sclavi a întemniţaţilor şi pentru asasinarea condamnaţilor şi distrugerea

rămăşiţelor lor. Intenţia a fost mai întâi internarea în lagărele de concentrare, de unde internaţii

urmau să fie mutaţi şi ucişi în lagărele de exterminare din Răsărit (Polonia ş.a.).

În paralel cu Holocaustul, naziştii au dus o politică dură de cucerire, colonizare şi

exploatare a teritoriilor capturate de la Uniunea Sovietică şi de la Polonia şi a populaţiei lor

slave, ca parte a Generalplan Ost (planul general pentru est). Conform estimărilor, 20 de

milioane de civili sovietici, 3 milioane de polonezi ne-evrei şi 7 milioane de soldaţi ai Armatei

Roşii au fost ucişi în ceea ce ruşii au numit Marele război pentru apărarea Patriei. Planul nazist

era să extindă Lebensraum („spaţiul vital”) german spre est, dar pretextul lor oficial era acela al

apărării civilizaţiei occidentale împotriva bolşevismului.

Începând cu februarie 1943, după victoria de la Stalingrad, sovieticii au început o

puternică contraofensivă împotriva armatelor germane, obţinând în luna iulie o altă izbândă

răsunătoare în bătălia de tancuri de la Kursk-Oriol. Până în februaruie 1944, armatele naziste au

fost forţate să se retragă spre vest, până la fosta graniţă a Poloniei, dând speranţe că războiul se

va termina curând. Aliaţii au deschis în cele din urmă un al doilea front în Normandia în iunie

28

1944, dar sovieticii reuşiseră deja să întoarcă soarta războiului împotriva naziştilor, în principal

datorită eforturilor lor umane, cu numai aproximativ 5 - 15 % din materialele de aprovizionare

venite din vest. Trupele sovietice care avansau spre vest au făcut joncţiunea cu cele ale aliaţilor

lor occidentali pe fluviul Elba la 26 aprilie 1945 în dreptul localităţii Torgau.

La 30 aprilie 1945, cum sovieticii pătrunseseră până în centrul capitalei Berlin, Hitler s-a

sinucis. În perioada 4 – 8 mai 1945, forţele armate germane s-au predat necondiţionat. Acesta a

fost sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa şi, odată cu crearea Comisiei Aliate de

Control la 5 iunie 1945, cele patru Puteri Aliate „şi-au asumat suprema autoritate în ceea ce

priveşte Germania” (Declaraţia cu privire la înfrângerea Germaniei, Departamentul de Stat al

SUA, Seria "Tratate şi alte acte internaţionale" nr. 1520).

Consecinţe

Puterile victorioase au împărţit Germania mai întâi în 4 zone de ocupaţie. La Conferinţa

de la Potsdam graniţele germane din zona sovietică de ocupaţie au fost mutate către vest, cea mai

mare parte a teritoriului fiind dată Poloniei, ca o compensaţie pentru pierderea teritoriilor

răsăritene poloneze în favoarea Uniunii Sovietice. Aproximativ jumate din Prusia Orientală

germană a fost anexată de către URSS, zonă numită în zilele noastre Kaliningrad. Exodul

germanilor din Europa Răsăriteană, care a fost iniţiat de Pactul Molotov-Ribbentrop, a fost

terminat după război, când practic toţi germanii din Europa Centrală au fost "reaşezaţi" (alungaţi)

la vest de linia Oder-Neisse, mutare care a afectat aproximativ 17 milioane de etnici germani.

Zonele de ocupaţie franceză, americană şi engleză au devenit mai târziu Germania de Vest, în

timp ce zona sovietică a devenit Germania Răsăriteană comunistă. Germania de Vest s-a refăcut

din punct de vedere economic până la sfârşitul anilor ’60, proces denumit Wirtschaftswunder –

"miracol economic", în principal datorită ajutorului economic american primit prin Planul

Marshall, în timp ce Estul s-a refăcut mai încet sub comunism, în mare parte datorită reparaţiilor

de război plătite Uniunii Sovietice şi ca efect al economiei planificate centralizate.

După război, mai mulţi lideri nazişti care au supravieţuit războiului au fost puşi sub

acuzare de Tribunalul Aliat la Procesele de la Nürnberg pentru crime împotriva umanităţii. O

mică parte dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi, dar cei mai mulţi au fost

eliberaţi după cel mult 10 ani de închisoare, invocându-se motive medicale sau vârsta înaintată.

În anii ’60, ’70 şi ’80 s-au făcut mai multe eforturi în Germania de Vest pentru judecarea celor

care s-au făcut direct responsabili de crime împotriva umanităţii, (de exemplu: Procesele de la

Auschwitz). Cu toate acestea, mulţi dintre cei care nu au fost printre conducătorii importanţi au

continuat să trăiască nestingheriţi în toată această perioadă şi mai târziu, în timp ce alţii au reuşit

să fugă şi să se ascundă în alte ţări.

29

În toate statele europene în care au existat mişcari fasciste s-au luat măsuri legale pentru

pedepsirea membrilor fostelor partide naziste sau fasciste. Totuşi, unii dintre foştii conducători

nazişti au găsit mijloace de a se adapta noilor circumstanţe.

Copiii naziştilor, cei născuţi în teritoriile ocupate de armata nazistă şi care au avut ca taţi

soldaţi germani, inclusiv copiii Lebensborn, au fost uneori victimele diverselor represalii

necontrolate, neoficiale.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al doilea război mondial

Germania postbelică

După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece,

ţara a fost împărţită între cele două blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean şi

blocul occidental. De-abia în 1990 Germania a fost reunificată.

30

La Conferinţa de la Potsdam din 2 august 1945, după capitularea necondiţionată a

Germaniei de pe 8 mai 1945, Aliaţii au împărţit Germania în patru zone militare de ocupaţie –

franceză în sud-vest, britanică în nord-vest, americană în sud şi sovietică în răsărit. Fostele

provincii germane la est de linia Oder-Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania şi Silezia) au fost

transferate Poloniei, ţară care a fost practic mutată spre apus. Numeroşi etnici germani fugiseră

din aceste teritorii din faţa înaintării Armatei Roşii. Ca rezultat al înţelegerilor de la Potsdam,

peste 3.300.000 de germani care mai rămăseseră în răsărit au fost expulzaţi.[1]. Partea Prusiei

Răsăritene din jurul Königsbergului a fost anexată de Uniunea Sovietică.

Expulzarea germanilor după al doilea război mondial

La Potsdam s-a căzut de acord asupra transferului a aproximativ 7 milioane de germani

din Polonia, Uniunea Sovietică, Regiunea Sudeţilor din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi

România. Ţărilor de origine ale germanilor le era impusă oprirea transferurilor în momentul în

care, datorită numărului mare de refugiaţi, resursele Germaniei ar fi fost puse în pericol. În unele

cazuri, până la deportarea finală în Germania, etnicii germani au fost supuşi unor acte grave de

răzbunare. Se estimează că, în total, aproximativ 12 milioane de germani au fugit din Europa

Răsăriteană. În plus, aproximativ 2 până la 2,5 milioane de germani au murit ca urmare a

condiţiilor proaste în care au fost organizate evacuările, ca urmare a bombardamentelor sau

scufundării vaselor de refugiaţi, sau ca urmare a foametei şi epuizării în timpul marşurilor lungi

prin frig, a condiţiilor proaste din taberele de refugiaţi sau au fost pur şi simplu fiind ucişi de

soldaţii sau civilii furioşi. Aproximativ 165.000 de germani au fost deportaţi de sovietici în

Siberia.

31

După război, Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control.

Comandanţii militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupaţie şi acţionau de comun

acord în problemele care priveau întreaga ţară. Berlinul, care se afla în zona de ocupaţie

sovietică, a fost de asemenea înpărţit în patru sectoare de ocupaţie. Cele trei sectoare occidentale

au devenit ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a

devenit Berlinul Răsăritean, capitala RDG-ului.

Steagul provizoriu al Germaniei (1946 – 1949)

Unul dintre cele mai importante sarcini care şi le propuseseră Aliaţii în Germania a fost

denazificarea. Svastica şi alte simboluri naziste au fost interzise. A fost stabilit un steag

provizoriu german. Acest drapel a fost folosit de exemplu pentru a fi abordat de navele maritime

germane până în 1949, când au fost proclamate separat Republica Federală Germania şi

Republica Democrată Germană.

32

Cei trei mari au căzut de acord la Potsdam asupra unui vast program de descentralizare,

care făcea ca Germania, deşi tratată ca o singură unitate economică, să fie împărţită în regiuni cu

o largă autonomie şi doar câteva departamente administrative centrale. Planurile pentru

organizarea unei Germanii unitare postbelice au fost abandonate odată cu creşterea tensiunilor

între foştii aliaţi, care au culminat cu izbucnirea războiului rece.

Politica iniţială a puterilor occidentale a foat aceea a "pământului sărat", în conformitate

cu Planul Morgenthau, care, deşi era în mod oficial respins, a influenţat puternic politica

învingătorilor. [2] [3]. Unul dintre ultimele efecte ale acestei politici a fost ocuparea de către

francezi a regiunii germane bogate în zăcămainte minerale Saar în 1947.

Totuşi, până în 1948, odată cu creşterea rivalităţii dintre Uninea Sovietică, pe de-o parte

şi, puterile occidentale, pe de alta, care în plus au ajuns să se teamă de comunizarea populaţiei

germane sărăcite, politica Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei faţă de fostul inamic s-a

schimbat. Punctul de cotitură a fost discursul Secretarului de Stat al SUA James F. Byrnes

Redefinirea politicii faţă de Germania, susţinut de rapoarte asupra situaţiei din Germania,

(Misiunea economică prezidenţială în Germania şi Austria). Aliaţii occidentali au început să fie

preocupaţi de deteriorarea situaţiei economice din "Trizonă". Planul Marshall conceput de

americani pentru ajutorarea economică a Europei a fost extins şi pentru Germania Occidentală.

Reforma monetară, care fusese interzisă de politica ocupaţiei militare, a fost în cele din urmă

permisă. Aceasta reformă, care introducea Deutsche Mark ca monedă naţională, a pus capăt

inflaţiei galopante. Sovieticii nu au fost de acord cu introducerea acestei valute şi s-au retras în

martie 1948 din sistemul de guvernare tetrapartit şi au declanşat criza Berlinului în iunie acelaşi

an, blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de Berlunul Occidental. Aliaţii

occidentali au replicat cu un pod aerian prin care s-a asigurat apovizionarea jumătăţii vestice a

oraşului. Sovieticii au pus capăt blocadei după zece luni.

În 1949, vest-germanii au protestat din ce în ce mai hotărât împotriva planurilor aliate de

dezindustrializare a ţării. Aliaţii occidentali – SUA, Franţa şi Regatul Unit – au căzut în cele din

urmă de acord asupra încetării demontării industriei grele germane în 1950.

Zonele de ocupaţie din Germania. Saarlandul a fost transformat în 1947 în protectoratul

francez Saar. Germania Răsăriteană istorică nu apare în această hartă şi a fost anexată de

Polonia, Lituania şi Rusia sovietice.

33

Cele două state germane

Pe 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală

Germania) pe teritoriul zonelor de ocupaţie occidentale, iar oraşul Bonn a fost ales să fie

"capitală provizorie". Ţara s-a proclamat "complet suverană" pe 5 mai 1955. Pe 7 octombrie

1949, în zona sovietică a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republica

Democrată Germană), având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute şi

cu numele neoficiale de "Germania de Vest (Occidentală)" şi respectiv, "Germania de Est". În

ambele state au rămas încartiruite trupe de ocupaţie. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un

caz special, fiind împărţit în Berlinul Răsăritean şi cel Occidental, ultimul fiind în întregime

înconjurat de teritoriul RDG-ului. Deşi locuitorii Berlinului de Vest erau cetăţeni ai RFG-ului,

oraşul nu era din punct de vedere legal parte a Germaniei Occidentale, rămânând sub ocupaţia

formală a aliaţilor apuseni până în 1990, deşi administraţia orăşenească era aleasă de locuitori,

nu era impusă din afară.

Germania de Vest a devenit unul dintre aliaţii SUA, Regatului Unit şi Franţei. Ţara s-a

autodefinit ca fiind una cu "economie socială de piaţă", bucurându-se de o îndelungată perioadă

de creştere economică (Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat reformei

monetare din 1948 şi ajutorului american oferit prin intermediul Planului Marshall (1948 -

1951).

34

Germania de Est a fost mai întâi ocupată, iar mai apoi aliată (din mai 1955) cu Uniunea

Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută şi sub acronimul de RDG, o ţară cu un

sistem politic autoritar, cu o economie de tip sovietic, a devenit în scurt timp cea mai bogată şi

avansată din tot blocul răsăritean, fiind în acelaşi timp o ţară de protocol, o "democraţie

populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să demonstreze nu numai că "sistemul socialist are o

faţă umană", dar şi că poate fi competitiv economic cu oricine. Cu toate acestea, cetăţenii est-

germani nu au încetat nici o clipă să privească către libertăţile politice, economice şi

prosperitatea din vest.

Sovieticii au propus în 1952 prin Nota Stalin reunificarea Germaniei şi dezagajarea

superputerilor în Europa Centrală, dar Anglia, Franţa şi SUA au respins oferta pe care o

considerau lipsită de sinceritate.

Germania de Vest

Aliaţii occidentali au început să dea tot mai multă libertate oficialilor germani şi au

aprobat înfiinţarea nucleului unui viitor guvern german, prin crearea Consiliului Economic

pentru cele trei zone de ocupaţie pe care le controlau. Mai târziu cele trei forţe au fost de acord

cu înfiinţarea unei adunări constituantă, au căzut de acord asupra statutului trupelor de ocupaţie

şi a relaţiilor dintre autorităţile germane şi aliaţi şi asupra unificării politice şi economice a celor

trei zone de ocupaţie. Pe 23 mai 1949, a fost promulgată Grundgesetz – Legea fundamentală,

constituţia RFG-ului. După alegerile din august, a fost format un guvern federal pe 20

septembrie 1949, avându-l cancelar pe Konrad Adenauer (CDU). În ziua următoare, statutul de

ocupaţie s-a schimbat, oferind anumite puteri de autoguvernare, cu anumite excepţii bine

definite.

După Înţelegerea de la Petersberg din noiembrie 1949, Germania Occidentală a progresat

rapid spre statutul suveranităţii absolute şi de asociat cu drepturi egale cu vecinii săi europeni şi

cu NATO. În 1954, înţelegerile cu Franţa şi cu Anglia au restaurat în mare parte suveranitatea

statului german şi a deschis calea către aderarea la NATO în 1955. În 1951, R.F. Germană s-a

alăturat Franţei, Italiei şi ţărilor Benelux în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) (predecesorul Uniunii Europene).

În momentul izbucnirii răboiului din Coreea (iunie 1950), SUA a cerut

reînarmarea Germaniei Occidentale pentru a sprijini apărarea Europei de Vest în faţă ameninţării

sovietice. Amintirea agresiunii germane a făcut ca tările europene să caute un control strict

asupra armatei germane. Partenerii europeni din CECO au decis să înfiinţeze Comunitatea

Europeană de Apărare (CEA) cu forţe terestre, navale şi aeriene integrate, compuse din forţele

armate ale statelor membre. Armata germană avea să fie sub controlul total al autorităţilor

35

militare ale CEA, în vreme ce restul statelor membre aveau să aibă controlul deplin al propriilor

forţe armate.

Deşi tratatul de înfiintare a CEA a fost semnat în mai 1952, el nu a fost niciodată aplicat.

Franţa a respins până în cele din urmă tratatul prin votul din august 1954 al Adunării Naţionale,

pe motiv că îi ameninţa suveranitatea naţională. Francezii îşi desfiinţau propriul proiect. Au

trebuit căutate alte căi care să permită reînarmarea Germaniei. Tratatul de la Bruxelles a fost

modificat pentru a permite includerea Germaniei în Uniunea Europei Occidentale. Germaniei

Occidentale i se permitea să se reînarmeze şi să aibă controlul suveran deplin asupra forţelor

armate naţionale, Uniunea fiind totuşi cea care decidea cum să regleze structura şi numărul

forţelor armate ale statelor membre. Cu toate acestea, au persitat temerile cu privire la

reîntoarcerea la nazism.

Cele trei puteri occidentale au păstrat controlul asupra zonelor de ocupaţie din Berlin şi

anumite responsabilităţi pentru întreaga Germanie. În conformitate cu mai noile înţelegeri

semnate, trupele aliate staţionau în Germania de Vest pentru apărarea comună NATO. Cu

excepţia celor 45.000 de soldaţi francezi, forţele aliate erau sub controlul comenzii militare

unificate NATO. (Franţa se retrăse din comanda militară unificată a NATO în 1966).

Viaţa politică în Germania de Vest era foarte stabilă şi ordonată. Era Adenauer (1949-

1963) a fost urmată de o scurtă perioadă de conducere a lui Ludwig Erhard (1963-1966), care a

fost înlocuit de Kurt Georg Kiesinger (1966-1969). Toate guvernle din 1949 până în 1966 au fost

formate de alianţa Uniunea Creştin-Democrată din Germania (CDU) şi Uniunea Creştin Socială

din Bavaria (CSU), singuri sau în alianţă cu mai micul Partid Liber Democrat (FDP). "Marea

Coaliţie" a lui Kiesinger din perioadas 1966-69 a fost formată de cele mai mari două partide

germane: CDU/CSU şi Partidul Social Democrat (SPD). Această coaliţie a fost importantă

pentru votarea legile stării de urgenţă – partidele de la putere având asigurate cele două treimi

din voturile necesare pentru aprobarea unor legi organice. Aceste legi controversate permiteau

ca, în cazul instituirii stării de urgenţa, mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale garantate de

constituţie să fie suspendate.

În perioada de până la votarea setului de legi a stării de urgenţă, s-a manifestat o opoziţie

aprigă faţă de adoptarea lor, în special din partea FDP-ului, a Mişcării Studenţeşti Germane, a

grupului autointitulat Notstand der Demokratie (Democraţia în Criză) şi a sindicatelor. Poliţia a

intervenit din ce în ce mai brutal împotriva demonstranţilor tot mai numeroşi, iar, în 1967,

studentul Benno Ohnesorg a fost împuşcat mortal de forţele de ordine. Presa, în special ziarul

Bild-Zeitung, au lansat o campanie violentă împotriva protestatarilor, al cărei rezultat se pare că

a fost şi tentativa de asasinare din 1968 a liderului studenţilor socialişti, Rudi Dutschke.

36

În deceniul al şaptelea, dorinţa societăţii de a se confrunta cu trecutul nazist a crescut

mult. Astfel au fost declanşate procesele de la Frankfurt a criminalilor de război de la Auschwitz.

Proteste de masă au cerut schimbarea ţării. Ecologismul şi antinaţionalismul au devenit valori

fundamentale ale Germaniei Occidentale. Rudi Dutschke s-a refăcut suficient pentru a contribui

la constituirea partidului Alianţa ’90/Verzii prin atragerea foştilor studenţi protestatari în noua

mişcare ecologistă. Popularitatea verzilor a fost foarte mare şi, ca rezultat, în 1979 ei au reuşit să

atingă pragul de 5% pentru a accede în parlamentul landului Bremen. Dutschke a murit în 1979

din cauza epilepsiei căpătate ca urmare a tentativei de asasinare.

Un alt rezultat al mişcărilor de nesupunere ale deceniului al şaptelea a fost fondarea

Facţiunii Armata Roşie (FAC) în 1968, o organizaţie teroristă, care se face vinovată de o serie de

atentate în deceniul care a urmat. Chiar şi în ultii ani ai secolului trecut au existat atacuri teroriste

revendicate de autori care se pretindeau membri ai "RAF". Grupul a anunţat că îşi încetează

activitatea în 1998.

În alegerile din 1968, SPD-ul condus de Willy Brandt a câştigat suficiente voturi pentru a

forma guvernul în coaliţie cu FDP. Cancelarul Brandt a rămas în fruntea guvernului până în mai

1974, când a demisionat după ce s-a descoperit că unul dintre colaboratorii săi cei mai importanţi

era spion pe listele de plată ale serviciului est-german de informaţii Stasi.

Ministrul de finanţe Helmut Schmidt (SPD) a format noul guvern şi a obţinut sprijinul

unanim a membrilor coaliţiei. El a fost cancelar între 1974 şi 1982. Hans-Dietrich Genscher

(FDP) a devenit vice-cancelar şi ministru de externe. Schmidt, un sprijinitor înfocat al

Comunităţii Europene şi al NATO, punea accentul pe angajamentul său pentru "unificarea

politică a Europei în parteneriat cu SUA".

În octombrie 1982, coaliţia SPD-FDP s-a destrămat, când FDP şi-a unit forţele cu

CDU/CSU pentru alegerea preşedintelui CDU Helmut Kohl în funcţia de cancelar. După

alegerile naţionale din 1983, Kohl a devenit cel mai puternic personaj politic, controlând atât

guvernul, cât şi CDU. Alianţei CDU/CSU i-a lipsit puţin pentru a avea majoritatea absolută în

Bundestag, datorită intrării în parlament a verzilor, care au primit 5,6% din voturi.

În ianuarie 1987, guvernul Kohl-Genscher a revenit la putere, dar FDP şi verzii au

câştigat noi locuri în parlament dintre cele deţinute până atunci de partidele mari. CDU şi aliatul

său bavarez, CSU, au scăzut în preferinţele alegătorilor de la 48,8% la 44,3%. SPD a scăzut la

37%, iar preşedintele partidului Brandt a demisionat în 1987, fiind succedat de Hans-Jochen

Vogel. FDP acrescut în preferinţele alegătorilor până la 9,1%, iar verzii au ajuns la 8,3%.

Germania Răsăriteană

37

În zona de ocupaţie sovietică Partidul Social-Democrat PSD a fost silit să fuzioneze cu

Partidul Comunist în aprilie 1946, pentru a forma noul Partid Socialist Unit (Die Sozialistische

Einheitspartei Deutschlands, SED). În alegerile din 1946 SED a câştigat în mod clar locul

dominant.

La iniţiativa SED, în 1948 şi la începutul anului 1949 au fost convocate o serie de

congrese ale poporului, iar în mai 1949, sub directa supraveghere a sovieticilor, a fost definitivat

proiectul unei noi constituţii, adoptată mai apoi la 7 octombrie, ziua în care a fost proclamată

Republica Democrată Germană. Au fost create Camera Poporului (Volkskammer) – camera

inferioară a parlamentului est-german – şi Camera landurilor (Länderkammer). Länderkammer a

fost abolită în 1958. La 11 octombrie 1949 camerele reunite l-au ales în funcţia de preşedinte pe

Wilhelm Pieck. SED a format noul guvern. Uniunea Sovietică şi aliaţii ei din blocul răsăritean au

recunoscut imediat Germania Răsăriteană, în timp ce RDG a rămas nerecunoscută de către cele

mai multe ţări necomuniste până în perioada 1972-1973. În Germania Răsăriteană s-au pus

bazele unui stat monopartit, centralizat, de tip comunist. La 23 iulie 1952 tradiţionalele landuri

(Länder) au fost desfiinţate şi în locul lor au fost înfiinţate 14 districte (Bezirke). Deşi în mod

formal mai existau şi alte partide, SED controla de facto întreg guvernul şi cele mai importante

funcţii în stat.

Frontul Naţional era o organizaţie de masă constituită la iniţiativa comuniştilor pentru a

facilita controlul asupra celorlaltor partide şi organizaţii de masă – ale tinerilor, femeilor,

sindicatele şi organizaţiile culturale. În RDG alegerile erau doar formale, cu o participare foarte

mare la vot a electoratului (cel puţin prin prisma cifrelor oficiale), cu candidaţi aprobaţi aproape

unanim.

Berlinul

La scurtă vreme după închieierea celui de-al doilea război mondial, Berlinul a devenit

sediul Comisiei Aliate de Control, care ar fi trebuit să guverneze Germania ca un tot până la

semnarea tratatelor de pace. În 1948, Uniunea Sovietică a refuzat să mai participe la

administraţia tetrapartită a Germaniei. Sovieticii au refuzat de asemenea să accepte administrarea

tetrapartită a Berlinului. Deputaţii aleşi în administraţia orăşenească din zona de ocupaţie

sovietică au fost obligaţi să renunţe la mandatele lor, iar în locul autoadministraţiei locale au fost

numite organe de conducere de tip comunist în Berlinul Răsăritean. Din acest moment până în

momentul reunificării, aliaţii occidentali au exercitat în mod neîntrerupt controlul deplin asupra

administraţiei din sectoarele lor de ocupaţie prin intermediul Kommandaturii Aliate. Dat fiind

statutul special al oraşului, autorităţile militare au recunoscut dreptul Senatului şi Camerei

Reprezentanţilor Berlinului Occidental (organele de autoconducere alese prin vot popular) să

administreze cea mai mare parte a afacerilor orăşeneşti. Aliaţii occidentali, autorităţile vest-

38

germane sau cele vest-berlineze nu au recunoscut niciodată regimul comunist din Berlinul

Răsăritean, sau autorităţile est-germane de acolo.

În perioada în care Berlinul de Vest a fost izolat de Germania de Vest (oraşul se afla la

176 km în interioriul statului est-german), aliaţii occidentali au încurajat strângerea relaţiilor

dintre RFG şi Berlinul de Vest. Reprezentanţii Berlinului de Vest participau ca mambri fără

drept de vot la sesiunile parlamentului vest-german. Agenţiile importante vest-germane îşi aveau

sedii şi în oraş. În plus, autorităţile aliate se consultau de cele mai multe ori cu autorităţile

federale germane şi vest-berlineze în cazul tuturot iniţiativelor politice care priveau unificarea

ţării sau statutul Berlinului.

Între 1948 şi 1990, evenimentele principale, precum târgurile sau festivalurile erau

sponsorizate din vest, iar investiţiile în comerţ şi industrie au fost încurajate prin politci speciale

în domeniul taxelor şi impozitelor. Rezultatul acestor eforturi, combinate cu o administrare

eficientă a fondurilor publice, dar şi cu hărnicia berlinezilor au făcut ca oraşul să atingă şi să

depăşească rapid nivelurile producţiei interbelice, transformând oraşul într-una dintre cele mai

moderne metropole europene.

După prăbuşirea comunismului în RDG, statutul special al Berlinului ca zonă specială

aflată sub controlul celor patru puteri a încetat să mai existe. Berlinul a devenit capitala

Germaniei unificate, statut recunoscut prin lege votată de Bundestag în iunie 1991. Guvernul

vest-german a cerut aliaţilor să-şi menţină prezenţa militară în Berlin până la retragerea completă

a forţelor ruse (foste sovietice) de pe teritoriul fostei Germanii Răsăritene. Retragerea ruşilor s-a

încheiat pe 31 august 1994. Pe 8 septembrie 1994 s-au ţinut ceremonii care au marcat retragera

tuturor trupelor străine din Berlin.

Agenţiile guvernamentale şi-au mutat treptat sediile în Berlin, oraşul devenind sediul

oficial al guvernului în 1999. Berlinul este de asemenea unul dintre cele 16 Länder.

Relaţiile est-vest

În timpul mandatului lui cancelarului Adenauer, Germania Occidentală şi-a proclamat

dreptul de a vorbi în numele întregii naţiuni germane. Doctrica Hallstein restricţiona relaţiile

diplomatice numai la ţările care nu recunoşteau statalitatea RDG-ului.

Valul neîntrerupt de refugiaţi est-germani care soseau în RFG a fost una din piedicile

importante în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state germane în deceniul al şaptelea.

Germania de Est a întărit graniţa dintre cele două state, dar oamenii au continuat să fugă din

Berlinul de Est în cel apusean. Pe 31 august 1961, autorităţile est-germane au început construirea

Zidului Berlinului de jur împrejurul Berlinului Occidental, într-o încercare disperată de oprire a

fluxului de fugari, tăind oraşul în două şi transformând partea apuseană a oraşuli într-o enclavă a

39

occidentului pe teritoriul comunist. Zidul a devenit un simbol al războiului rece şi al divizării

Europei.

Scrisoarea de reconciliere a episcopilor polonezi către episcopii germani din 1965 a fost

privită cu suspiciune în momentul apariţiei, dar este văzută azi ca un pas important în direcţia

îmbunătăţirii relaţiilor statelor germane cu Polonia.

În 1969, cancelarul Willy Brandt a anunţat că Germania de Vest rămânea ferm ancorată

pe linia alianţei transatlantice, dar că îşi intensifica eforturile pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu

Europa Răsăriteană şi cu Germania Răsăriteană. Germania de Vest a iniţiat ceea ce avea să se

numească Ostpolitik, la început înfruntând opoziţia puternică a conservatorilor, negociind pentru

început tratate de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria.

Relaţiile dintre cele două state germane au reprezentat una dintre cele mai dificile

probleme de rezolvat. Ostpolitik, Politica (faţă de) Est a cancelarului Brandt urmărea conceptul

"două state – o singură naţiune germană". Relaţiile s-au îmbunătăţit, dar poziţia oficială a RFG-

ului era cea stabilită de doctrina Hallstein, care implica nerecunoşterea Germaniei Răsăritene. La

începutul deceniului al optulea, Ostpolitik a dus la o formă de recunoaştere mutuală între cele

două sate germane. Tratatul de la Moscova, din august 1970, Tratatul de la Varşovia, din

decembrie 1970, Acordul celor patru puteri în privinţa Berlinului, din septembrie 1971, Acordul

de tranzit, din mai 1972 şi Tratatul de bază, din decembrie 1972 au ajutat procesul de

normalizare a relaţiilor est-vest şi dintre cele două state germane, permiţând atât RFG-ului cât şi

RDG-ului să devină membre ale ONU în septembrie 1973. Cele două Germanii au făcut schimb

de reprezentanţi permanenţi în 1974, iar în 1987, liderul est-german Erich Honecker a făcut o

vizită oficială în Germania occidentală.

Unificarea Germaniei

Condiţii generale

Planuri internaţionale pentru reunificarea Germaniei au fost făcute în chiar primii ani de

după proclamarea celor două state germane, dar fără folos. În luna martie 1952, guvernul sovietic

a propus un plan pentru organizarea de alegeri pentru un parlament al unei Germanii unite,

neutre, aşa cum avea să se facă în Austria. Guvernele aliaţilor occidentali au refuzat oferta

sovietică, în acelaşi timp continuând integrarea Germaniei Occidentale în structurile euro-

atlantice. Problema reunificării a fost din nou pusă în timpul Conferinţei miniştrilor de externe

din Berlin (ianuarie – februarie 1954), dar puterile occidentale au refuzat să transforme

Germania într-un stat neutru. După aderarea RFG-ului la NATO pe 9 mai 1955, iniţiativele de

reunificarea au fost abandonate de ambele părţi.

40

În vara anului 1989, schimbările rapide care aveau loc în RDG aveau să ducă în cele din

urmă la reunificarea Germaniei. Un numărul tot mai mare de est-germani au emigrat în RFG via

Ungaria, după ce autorităţile de la Budapesta au hotărât să nu încerce să oprească valul de

refugiaţi. Mii de est-germani au încercat să ajungă în vest acupând un loc în ambasadele sau

reprezentanţele comerciale ale RFG-ului din diferite capitale est-europene. Exodul de proporţii a

pus foarte acut problema schimbărilor politice atât de necesare. În RDG, demonstraţiile a sute de

mii de cetăţeni – în mod particular în Leipzig – au continuat să se înmulţească. Pe 7 octombrie,

liderul sovietic Mihail Gorgaciov, aflat în vizită la Berlin cu ocazia aniversării a 40 de ani de la

proclamarea RDG-ului, a cerut liderilor Germaniei de Est să iniţieze procesul de reformă, dar nu

a fost luat în seamă.

Pe 18 octombrie, Erich Honecker a fost forţat să demisioneze din fruntea partidului şi

statului, fiind înlocuit de Egon Krenz. Exodul populaţiei est-germane a continuat însă, aşa cum

au continuat şi presiunile pentru iniţierea de reforme politice. Pe 4 noiembrie, o demonstraţie din

Berlinul Răsătiean a scos în stradă aproximativ un milion de oameni. În cele din urmă, pe 9

noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, permiţăndu-li-se est-germanilor să călătorească

liber. Mii de cetăţeni ai RDG-ului au năvălit prin punctele de trecere în sectoarele occidentale ale

Berlinului, iar, pe 12 noiembrie, autorităţile est-germane au început demontarea Zidului.

Pe 28 noiembrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl a schiţat un plan în 10 puncte

pentru unirea paşnică a celor două Germanii, bazat pe alegerile libere din est şi reunificarea celor

două economii. În decembrie, parlamentul est-german Volkskammer a eliminat monopolul

politic al SED, iar întreg Politburo al comuniştilor în frunte cu Krenz a demisionat. SED şi-a

schimbat numele în Partidul Socialismului Democratic (PDS), iar apariţia şi dezvoltarea a

numeroase noi partide politice au marcat sfârşitul sistemului comunist. Primul ministru Hans

Modrow a condus un guvern provizoriu, care a împărţit puterea cu noile partide democratice

apărute. Pe 7 decembrie 1989, s-a ajuns la un acord pentru organizarea de alegeri libere în mai

1990 şi pentru rescrierea constituţiei Germaniei Răsăritene. Pe 28 ianuarie, partidele au căzut de

acord să devanseze alegerile pe 18 martie, în principal datorită erodării autorităţii statului, cât şi

datorită faptului că exodul populaţie continua, (mai mult de 117.000 de cetăţeni au părăsit

Germania Răsăriteană în ianuarie şi februarie 1990).

La începutul lunii februarie 1990, propunerea guvernului Modrow pentru o Germanie

unită şi neutră a fost respinsă de cancelarul Kohl, care cerea ca ţara reunificată să fie membră a

NATO. În cele din urmă, pe 18 martie, au fost ţinute primele alegeri libere din Germania

Răsătiteană. S-a format un un guvern sub cconducerea lui Lothar de Maizière (CDU), având ca

prim punct al programului de guvernare unirea rapidă cu Germania de Vest. Primii deputaţi liber

aleşi ai Volkskammer şi-au ţinut prima şedinţă în plen pe 5 aprilie, iar Germania de Est a evoluat

41

paşnic de la sistemul comunist la cel democrat. Pe 6 mai au fost ţinute alegeri locale libere, CDU

fiind din nou marele câştigător. Pe 1 iulie cele două state germane au intrat într-o uniune

monetară şi economică.

Aranjamente finale

În cursul anului 1990, în paralel cu evenimentele interne germane, care realizau simultan

unirea politică formală (prin alegerea în Germania de Est a unor reprezentanţi ai partidelor

numite identic cu cele din Germania de Vest, 18 martie) şi monetară (1 iulie) pregătindu-le pe

cele administrativă şi juridică (27 septembrie - 1 octombrie), cela patru puteri foste aliate în al

doilea război mondial – Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Franţa şi Uniunea Sovietică –

şi cel două state germane au negociat încetarea drepturilor speciale ale primilor în Berlin şi în

Germania ca un tot. Aceste negocieri "doi plus patru" au fost ţinute în timpul Conferinţei

Tratatului Cer Deschis de la Ottawa de pe 13 februarie 1990. Cei şase miniştri de externe s-au

întâlnit de patru ori în lunile următoare la Bonn (5 mai), Berlin (22 iunie), Paris (17 iulie) şi

Moscova (12 septembrie). Ministru de externe polonez a participat la întâlnirea de la Paris, la

şedinţele în care s-au discutat problemele graniţelor polono-germane.

Uniunea Sovietică a avut obiecţii asupra statutului de membru al NATO al Germaniei

Unite. Pe 16 iulie, preşedintele sovietic Gorbaciov şi cancelarul german Kohl au ajuns la un

acord de principiu asupra chestiunii statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Această

înţelegere a făcut posibilă semnarea la Moscova pe 12 septembrie a Tratatului privind

reglementarea definitiva cu privire la Germania. În plus, pentru încetarea drepturilor speciale ale

celor patru puteri, tratatul prevedea retragerea tutror trupelor sovietice din Germania până la

sfârşitul anului 1994. De asemenea, tratatul stabilea că graniţele curente ale Germaniei, în special

linia Oder-Neisse, sunt graniţele finale şi definitive ale Germaniei reunificate. Germania Unită

urma să fie membru cu drepturi depline al NATO. Trupele americane, britanice şi franceze

urmau să rămână în Berlin pe toată perioada interimară până la retragerea sovieticilor. În tratat,

Germania renunţa la armele nucleare, biologice şi chimice şi îşi lua angajamentul să-şi reducă

efectivela armatei la 370.000 de soldaţi într-o perioadă de 3 – 4 ani de la intrarea în vigoare a

Tratatului pentru reducerea forţelor armate convenţionale în Europa, semnat pe 19 noiembrie

1990 la Paris. Semnarea aranjamentelor finale dădea liber procesului de unificare al celor două

state germane.

Uniunea politică a devenit oficială pe 3 octombrie 1990, prin utilizarea, (nu fără critici), a

articolului 23 a Legii fundamentale a Germaniei Federale cu privire la cele 5 landuri răsăritene.

De fapt, reunificarea a însemnat anexarea Germaniei Răsăritene de Germania de Vest pentru că

era cea mai directă şi legală formă de unire. Noua ţară a păstrat numele Bundesrepublik

Deutschland, s-a folosit ca monedă naţională "Deutsche Mark" (încă de la 1 iulie 1990), iar

42

sistemul legal şi instituţiile vest-germane au fost extinse şi pentru est. Berlinul a redevenit din

punct de vedere oficial capitala ţării, dar instituţiile guvernamentale au rămas pentru un timp la

Bonn. Numai după dezbateri prelungite, deputaţii din Bundestag au căzut de acord cu mutarea

sediului celor mai importante instituţii guvernamentale la Berlin, proces de transfer care s-a

terminat de-abia în 1999, când Parlamentul şi-a ţinut prima sesiune în clădirea Reichstagului

renovat.

Pe 2 decembrie 1990, au fost convocate alegeri generale în întreaga Germanie, primele

după ianuarie 1933, care, de fapt, îl aduseseră pe Hitler la putere.

1.2.5. Istoria modernă

Comunitatea şi limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă ca stat Germania a

apărut abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck s-a format Imperiul

German, înglobînd partea de nord a Germaniei actuale - Confederaţia Germană de Nord

(dominată de Prusia, în germană: Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum şi diferite

alte regiuni, excluzând însă părţile vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al

doilea Reich german, tradus de obicei ca „imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe

secole sub denumirea Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană — provenea din divizarea

Imperiului Franc în 843, existând sub diverse forme până în anul 1806. Cel de-al Treilea Reich

(şi ultimul) a fost cel al naziştilor; el a durat doar 12 ani, din 1933 până în 1945.

Germania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război

Mondial prin aliatul ei Austro-Ungaria (1914). Germania a invadat de câteva ori Franţa.

Războiul s-a încheiat în 1918, şi, ca una din urmări, împăratul Germaniei a fost forţat să abdice.

În Tratatul de la Versailles, de după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru

război.

Unii politicieni consideră că condiţiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la

Versailles din 1919 şi problemele economice ale crizei economice mondiale începând cu 1929 i-

au permis partidului nazist al lui Hitler, NSDAP, să obţină un procentaj mare din sufragii şi în

cele din urmă să formeze un nou guvern în 1933, cu Hitler în funcţia de cancelar. Anul următor

Hitler a preluat tot controlul, devenind şeful statului şi scăpând de opoziţie prin violenţă. În

1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată formal prin

Legile de la Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl

reprezintă unirea cu Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a

petrecut la 12 martie 1938 şi reprezintă unul din paşii importanţi ai regimului nazist din

Germania spre război. Germania făcut o alianţă cu Italia şi Japonia numită Axa Berlin-Roma-

Tokio.

43

La 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar şi cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări

importante asupra lumii şi României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În ciuda acestui pact,

politica lui Hitler de a anexa ţările vecine a culminat la 1 septembrie 1939 prin cotropirea

Poloniei şi izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În prima parte a războiului Germania a avut succese militare, câştigând controlul asupra

principalelor teritorii din Europa, unei mari părţi a URSS şi nordului Africii. În 1941, naziştii au

pus în aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente şi pretexte rasiste, de

exterminare în masă a milioane de evrei şi alte naţionalităţi. Între 1942-1943 balanţa în război s-a

schimbat, succesele trecând de partea Aliaţilor împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea

Britanie şi Statele Unite ale Americii. La finele lunii aprilie 1945, Hitler şi-a recunoscut eşecul

total şi s-a sinucis. La 8 mai 1945 Germania a capitulat necondiţionat.

În urma cererilor făcute de Stalin la conferinţele de la Ialta şi Potsdam, provinciile

germane de până atunci situate la est de râurile Odra (Oder) şi Neisse (Neiße) — Pomerania,

Silezia, oraşul hanseatic Danzig (astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană

şi Ţara Sudeţilor (Sudetenland) — au fost alipite la Polonia, URSS şi Cehoslovacia. Începând cu

ofensiva Armatei Roşii de la 12 ianuarie 1945 şi până în 1948, cei mai mulţi locuitori germani ai

acestor regiuni, aproximativ 12 milioane înainte de război, au fost expulzaţi spre vest sau şi spre

Siberia, în condiţii brutale. În jur de 2 milioane dintre aceştia şi-au pierdut viaţa în război şi în

cadrul procesului de expulzare („Vertreibung”).

În urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărţit în patru „zonede ocupaţie”,

controlate de puterile aliate Franţa, URSS, Regatul Unit şi Statele Unite. Berlinul a fost de

asemeni divizat în patru sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin

constituirea în 1949 pe teritoriul Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit

Republica Federală Germania (RFG, Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland),

iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a numit Republica Democrată Germană, RDG,

Germania de Est sau de Răsărit (germană: Deutsche Demokratische Republik sau DDR).

Germania de Vest şi-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului, devenind o putere

economică importantă a Europei.

În 1990, după căderea comunismului în Europa, cele două state germane s-au reunificat,

prin aceea că în fosta RDG au fost înfiinţate landuri (aşa cum existau deja în RFG), landuri care

ceva mai târziu au aderat oficial la RFG, adoptând şi constituţia RFG-ului numită Grundgesetz.

Tratatul care a definit această reunificare se numeşte Tratatul doi plus patru (a fost încheiat de

către cele două state germane şi cele patru puteri care deţineau suveranitatea asupra întregii

Germanii: SUA, Regatul Unit, Franţa şi URSS). Prin aceste acte RDG-ul a încetat să mai existe.

44

CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI

ECONOMICĂ A GERMANIEI

2.1. Sistemul politic al Germaniei

Forma de guvernământ: stat federal format din 16 landuri

Şeful statului: Preşedintele federal Horst KÖHLER (începând cu 1 iulie 2004, a fost

reales în 2009, din primul tur de scrutin, cu majoritate absolută de 613 voturi, pentru un nou

mandat de 5 ani. Următoarele alegeri: 2014.

Parlamentul: Bundestag (622 deputaţi), condus de Preşedintele Norbert LAMMERT,

membru CDU

Guvernul: condus de cancelarul federal Angela MERKEL, preşedinte CDU

Guvernele federale: conduse de un prim-ministru şi de un cabinet de miniştri.

Alegerile legislative: se desfăşoară potrivit sistemului scrutinului proporţional. Ultimele

alegeri legislative: 27 septembrie 2009. Următoarele alegeri vor avea loc în 2013.

La guvernare se află "Negru-Galben" (CDU/CSU+FDP);

Principalele partide:

Uniunea Creştin Democrată - CDU (Christlich Demokratische Union) – preşedinte

Angela MERKEL;

Uniunea Creştin Socială - CSU (Christlich Soziale Union) – preşedinte Horst

SEEHOFER, CDU/CSU – 33.8% din voturi la ultimele alegeri şi 239 de deputaţi;

Partidul Social-Democrat - SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) – 23% din

voturi şi 146 de deputaţi – preşedinte Sigmar GABRIEL;

Partidul Liber-Democrat - FDP (Freie Demokratische Partei–Die Liberalen) – 14.6% din

voturi şi 93 de deputaţi – preşedinte Guido WESTERWELLE;

45

Partidul Stângii - PDS (Die Linke) – 11.9% din voturi şi 76 de deputaţi - preşedinte

Lothar BISKY şi Oskar LAFONTAINE;

Verzii (Bündnis 90/ Die Grünen) – 10.7% din voturi şi 68 de deputaţi – co-preşedinţi

Claudia ROTH şi Cem OEZDEMIR.

Republica Federală Germania este un stat federalist cu o ordine liberal-democratică. Ce

prevede astăzi Constituţia a fost câştigat cu greu.

După catastrofa celui de-al "Treilea Reich", a dictaturii naţional socialiste sub Adolf

Hitler, s-a născut democraţia nouă a Germaniei. Imediat după 1945, Constituţia ţării a fost,

iniţial, cu titlu provizoriu.Constituţia este Legea Fundamentală.

Semnarea Constitutiei, Bonn 1949

În Germania de Vest a fost adoptată Constituţia, valabilă şi în ziua de azi, în anul 1949.

Aceasta ar fi trebuit de fapt să fie o lege fundamentală tranzitorie, până când fosta RDG avea să

se unească, din nou, cu Vestul. Din 3 octombrie 1990 există o singură Germanie unificată, iar

constituţia noii Republici Federale s-a născut tocmai din acea soluţie de compromis.

Învăţămintele istoriei - Niciodată o altă dictatură!

Constituţia apără, printre altele, libertatea individului, îi garantează demnitatea şi

egalitatea în faţa legii indiferent de rasă, origine, limbă sau religie. În plus, principiul separării

puterilor în stat este menit să garanteze că Germania nu va mai fi în veci o dictatură.

A fost construit un stat federalist cu trei niveluri decizionale. Autorităţile centrale şi

landurile îşi împart puterea politică şi elaborează legi. Comunele sunt al treilea nivel de decizie,

cel mai numeros şi, cu toate acestea, cu atribuţiile cele mai restrânse. Statul şi-a creat şi

mecanisme de apărare împotriva manifestărilor extremiste. De exemplu, partide nedemocratice

pot fi interzise de pe scena politică. În 1952 şi 1956 au fost scoase în afara legii două partide

radical-comuniste. În plus, nu poate accede în parlament orice formaţiune politică, ci numai

acelea care au depăşit la alegeri pragul minm electoral de 5% din voturile valabil exprimate.

46

Curtea Constituţională, Karlsruhe

Separarea puterilor în stat, drepturile fundamentale şi democraţia au mai primit în rândul

lor încă un gardian al societăţii: Curtea Constituţională. Aceasta controlează compatibilitatea

fiecărei legi cu legea fundamentală şi ajută orice cetăţean în a-şi apăra drepturile şi libertăţile

individuale. Curtea Constituţională germană a fost multă vreme un unicat la nivel mondial şi a

fost introdusă după aceea şi în alte state ale lumii.

Conflictele sociale şi mobilizarea populaţiei la alegerile generale federale şi locale revin

în sarcina partidelor politice. Două formaţiuni s-au făcut remarcate de-a lungul istoriei

postbelice: Uniunea Creştin-Democrată / Creştin-Socială, de orientare conservatoare şi Partidul

Popular Socialdemocrat. Există însă şi alte curente politice reprezentate în Parlament: liberalii,

ecologiştii şi comuniştii.

"Poporului german" - aceasta este inscripţia de deasupra intrării principale a clădirii

Parlamentului (Reichstag). Bundestag şi Bundesrat - două instituţii în slujba cetăţenilor.

Reichstag, sediul Parlamentului

Camera inferioară a Parlamentului german (Bundestag) are putere decizională, dezbate şi

adoptă legi noi, alege cancelarul şi controlează activitatea guvernului. În plus are datoria de a

aproba bugetul de stat pentru anul următor. O dată la patru ani, cetăţenii cu drept de vot sunt

chemaţi să aleagă circa 600 de parlamentari.

Parlamentarii unui partid formează un grup parlamentar, iar structura grupurilor

determină şi ocuparea diferitelor comisii parlamentare, fie ele temporare sau permanente. În

47

comisii se desfăşoară de fapt adevărata muncă parlamentară, acolo având loc cu precădere

consultările privind iniţiativele legislative.

Bundestag, Sala Plenară

Camera inferioară este condusă de Preşedintele Bundestag-ului, care este formal al treilea

om în stat, după Preşedintele Republicii, cel al Camerei Superioare (Bundesrat) şi înaintea

cancelarului (premier). Preşedintele Bundestag-ului este desemnat de cel mai puternic grup

parlamentar, conduce şedinţele şi are grijă ca drepturile de reprezentare a poporului să nu fie

încălcate.

Camera superioară a Parlamentului (Bundesrat) este reprezentanţa celor 16 landuri

(regiuni administrative ale Germaniei) şi le permite acestora să ia parte la procesul de legiferare

la nivel federal. Ea este formată din premierii şi miniştrii tuturor guvernelor regionale. Cu cât

populaţia unui land este mai mare, cu atât mai mulţi reprezentanţi are în Bundesrat şi, în

consecinţă, cu atât mai multe voturi.

O lege trebuie să treacă de mai multe faze până poate fi aplicată în Germania. Camerele

Parlamentului şi guvernul propun iniţiative. Apoi Comisiile elaborează textul. La vot fiecare

parlamentar are obligaţia de a asculta de propria conştiinţă şi este eliberat de constrângerea de a

vota o anumită linie de partid. Cu toate acestea, deseori se întâlneşte cazul în care parlamentarii

votează direcţia impusă de grupul de care aparţin, pentru a rămâne fideli ideologiei formaţiunii şi

pentru a demonstra unitate în partid. În teorie această acţiune se numeşte "disciplină de partid" şi

se doreşte a nu fi confundată cu "obligaţia de partid", care în mod normal este interzisă de

Constituţie.

48

Bundesrat, Berlin

După votul din Camera Inferioară legile se duc în Camera Superioară (Bundesrat). Acolo

se diferenţiază între legi cu drept de veto şi legi care necesită aprobare specială.

Acele iniţiative care presupun finanţare din bugete locale trebuie aprobate şi de

Bundesrat. Dacă ele sunt respinse, documentele sunt înaintate unei Comisii de Arbitraj, compusă

din câte 16 membri din Bundestag şi Bundesrat. Se elaborează un compromis pe care Camera

Inferioară trebuie să îl voteze din nou, urmând a fi aprobat încă o dată de Bundesrat.

La toate celelalte legi, Camera Superioară poate face uz de veto prin votul majorităţii

membrilor.

Centrul puterii se găseşte într-o maşină de spălat. Aşa numesc locuitorii Berlinului,

clădirea guvernului (Kanzleramt).

Sediul Guvernului, Berlin

Conform Constituţiei, cancelarul Republicii Federale Germania nu este decât cel de-al

patrulea om în stat. Preşedintele ţării şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului

(Bundesrat şi Bundestag) au, formal, mai multe drepturi decât cancelarul (şeful guvernului). Dar,

49

practic, şeful guvernului este cel mai puternic om politic din Germania. În fruntea actualului

executiv de la Berlin se află doamna Angela Merkel.

Angela Merkel (CDU), primul

cancelar de sex feminin din istoria Germaniei.

Cancelarul este ales cu majoritate absolută în Bundestag (Camera Inferioară a

Parlamentului) pentru un mandat de 4 ani. Desemnat în funcţia de şef al guvernului este

candidatul celei mai puternice fracţiuni din Bundestag. Cancelarul deţine aşa-numita

"Richtlinienkompetenz"; adică dictează atât coordonatele politicii interne cât şi externe. De

regulă, cancelarul poartă negocieri şi încheie alianţe cu alte formaţiuni parlamentare pentru a

asigura guvernului său majoritatea necesară pentru proiectele legislative. În mod tradiţional,

coaliţiile de guvernământ din Germania sunt formate din două partide diferite.

50

Odată găsiţi partenerii de coaliţie, cancelarul trece la formarea cabinetului. Şeful

guvernului decide asupra numărului de resorturi ministeriale. Printre cele mai importante

portofolii se numără economia, justiţia, afaceri interne şi externe, finanţe, apărare, transporturi,

familie şi sănătate.

Noul cabinet de la Berlin.

Ierarhia tipica pentru un minister Federal.

Cancelarul îi propune preşedintelui miniştrii desemnaţi. Acesta din urmă îi învesteşte în

funcţie pentru un mandat de 4 ani. În plus, preşedintelui îi revine obligaţia de a propune un nou

candidat la funcţia de cancelar atunci când mandatul predecesorului se apropie de sfârşit. Camera

Inferioară a Parlamentului (Bundestag) îl confirmă în funcţie pe noul şef al guvernului, cel mai

adesea după ce acesta a finalizat împărţirea portofoliilor ministeriale.

În comparaţie cu şefii altor state, preşedintele Germaniei are puţine posibilităţi de a

determina cursul politicii ţării.

51

Horst Köhler, preşedintele Germaniei

Preşedintele Germaniei promulgă legile. Fără acordul său, acestea nu pot intra în vigoare.

Cu toate acestea, întrebarea "în ce masură poate el controla cu adevărat procesul de legiferare"

este controversată. Pe de o parte, unii sunt de părere că preşedintele controlează doar formal

legile adoptate de Parlament. Pe de altă parte, alţii îi conferă şi dreptul de a verifica conţinutul

unei iniţiative legislative.

La învestirea în funcţie, Horst Köhler a declarat că doreşte şi îşi propune să fie un

preşedinte incomod. De-a lungul mandatului a şi demonstrat că n-a fost vorba de o declaraţie

populistă atunci când a refuzat să promulge legea pentru privatizarea companiilor de securizare a

zborurilor. La fel a fost cazul şi cu legea accesului la informaţii al consumatorilor.

Palatul Bellevue (Berlin), sediu

prezidenţial.

Prerogativele prezidenţiale includ spre exemplu şi propunerea unui candidat pentru postul

de cancelar (şef al guvernului). El numeşte, dar şi destituie, un cancelar în urma unui vot

parlamentar şi la fel miniştrii la propunerea cancelarului. În plus, preşedintele Germaniei are şi

dreptul de a graţia persoane condamnate.

Ultimul caz a fost încercarea de graţiere a fostului terorist din fracţiunea Armata Roşie,

Christian Klar, pe care Horst Köhler a respins-o în anul 2007.

52

Spre deosebire de SUA, Franţa sau Austria preşedintele Germaniei nu este ales prin vot

direct de către populaţie, ci de forul denumit "Adunarea Federală". Aceasta este compusă din

membrii Camerei inferioare (decizionale) a Parlamentului german (Bundestag) şi un număr egal

de delegaţi din partea parlamentelor regionale germane.

Preşedintele are un mandat de 5 ani, o realegere a acestuia în funcţie nu este posibilă

decât o singură dată. Eligibil este fiecare cetăţean german trecut de vârsta de 40 de ani.

Există raţiuni istorice pentru care preşedintele Germaniei are doar funcţii reprezentative.

În vremurile Republicii de la Weimar preşedintele avea atribuţii politice extinse, putea anula

drepturi fundamentale şi guverna prin intermediul ordonanţelor de urgenţă. Toţi aceşti factori au

contribuit decisiv la preluarea puterii de către nazişti.

Villa Hammerschmidt (Bonn), reşedinţă

prezidenţială.

2.2. Sistemul de securitate socială

Sistemul german de securitate socială se sprijină pe 5 piloni şi oferă protecţie contra

principalelor riscuri din viaţă şi a urmărilor acestora :

-asigurarea obligatorie de şomaj garantează o securitate în caz de pierdere a locului de

muncă

-asigurarea obligatorie de bătrâneţe(pensii) pentru acoperirea riscului de bătrâneţe a

contribuabililor şi intervine în caz de incapacitate de muncă şi de deces pentru protectia

urmasilor

-asigurarea obligatorie de boală veghează la păstrarea stării de sănătate şi restabilirea

acesteia, precum şi la atenuarea consecinţelor bolii

-asigurarea obligatorie contra accidentelor asigură readaptarea profesională în caz de

accidente de muncă

-asigurarea socială obligatorie contra riscului de dependenţă garantează un sprijin

financiar persoanelor care necesită îngrijiri de lungă durată

53

Accesul la sistemul de securitate socială în Germania se efectuează prin intermediul

caselor/fondurilor de asigurări de boală. Lucrătorii independenţi pot alege între o asigurare de

boală facultativă, obligatorie sau privată. În ce priveşte lucrătorii salariaţi angajatorul este cel

care alege casa/fondul de asigurări de boală şi înscrie lucrătorii . Astfel, ei sunt în mod automat

înscrişi la asigurarea socială contra riscului de dependenţă. Casa de asigurări de boală îşi asumă

şi responsabilitatea înscrierii acestora la asigurarea de şomaj şi de bătrâneţe.

În Germania, asigurările sociale sunt în principal finanţate prin contribuţiile salariaţilor şi

angajaţilor, în pricipiu în părţi egale.Angajatorul reţine contribuţiile din salariul brut al

angajaţilor şi le virează la diversele fonduri de asigurări în numele acestora.El plăteşte şi partea

sa direct la fondurile de asigurări.

Asigurarea de şomaj

Asigurarea de şomaj contribuie la integrarea persoanelor în muncă şi formare

profesională.Este vorba de o asigurare obligatorie şi garantează un mijloc de supravieţuire în caz

de pierdere a locului de muncă.Oricine exercită o activitate salariată este asigurat.

În Germania, agenţia federală pentru ocupare (Bundesagentur für Arbeit) este

responsabilă pentru acordarea alocaţiei de şomaj. Primirea alocaţiei este condiţionată de :

prezentarea la agenţia de ocupare şi înregistrarea pentru căutarea de lucru,în termen de 3 luni de

la încetarea lucrului.Nu veti putea primi aceste prestaţii decât dacă veti declara personal

pierderea locului de muncă la agenţia de ocupare competentă; cererea de prestaţii este astfel

valabilă. În consecinţă este important să vă adresaţi la agenţia dvs de ocupare din prima zi de

şomaj. Pentru a verifica dacă aveţi dreptul la alocaţia de şomaj trebuie să completaţi un formular

de cerere şi să aveţi următoarele documente :documentul de identitate însoţit de declaraţia

atestată a schimbării domicilului, dovada de muncă (cel putin documentul justificativ al plăţii

impozitului pe salariu) şi, dacă este necesar, dovada pentru prestaţiile de şomaj plătite anterior.

Pentru a putea avea dreptul la alocaţia de şomaj, trebuie să fi lucrat, fiind asigurat la

asigurarea obligatorie, cel puţin 360 de zile în cursul ultimilor 2 ani înainte de declararea intrării

în şomaj.Cuantumul şi durata acestei prestaţii sunt calculate în funcţie de durata perioadei de

activitate precedente şi de mărimea remuneraţiei primite la ultimul loc de muncă.

Persoanele celibatare şi fără copii primesc 60% din indemnizaţia forfetară netă cu titlu de

alocaţie de şomaj. Pentru persoanele sau partenerul acestora care au în grijă un copil sub 18 ani,

rata este de 67%.

Dacă nu aveţi dreptul la alocaţie de şomaj, sau dacă acest drept a încetat, veti primi ca

fiind solicitant al unui loc de muncă capabil să exercite o activitate profesională, o alocaţie de

stat de supravieţuire, numită alocaţie de şomaj de tip II (ALGII). Cuantumul forfetar al acestei

alocaţii este, în general, net inferior alocaţiei de şomaj.Orice persoană care nu poate exercita o

54

activitate profesională din cauza vârstei sau a unui handicap beneficiază de ajutorul social.

Cuantumul acestui ajutor social corespunde aproape cu cel al alocaţiei de şomaj de tip II.

Asigurarea de boală

Pentru ca boala sau dependinţa de îngrijire să nu devină un risc financiar, toţi lucrătorii al

căror venit (pentru 2006) este până la nivelul de 3937,5 euro pe lună, sunt obligaţi să încheie o

asigurare de boală şi o asigurare contra riscului de dependenţă obligatorie.Această asigurare

acoperă în mod egal partenerul şi copiii asiguratului, dacă aceştia nu dispun de venituri proprii

sau sunt modeste. În general, contribuţia pentru asigurarea de boală este între 12 şi 15 % din

venit.

Asigurarea socială contra riscului de dependenţă este o asigurare contra consecinţelor

pierderii de autonomie.Sunt consideraţi ca dependenţi, asiguraţii care, din cauza unei boli sau

unui handicap fizic au nevoie de o îngrijire durabilă, adică, probabil cel puţin timp de 6 luni,

pentru a-şi putea îndeplini sarcinile vieţii cotidiene.Contribuţia pentru asigurarea socială de

dependenţă este fixată la 1,7%.Odată cu înscrierea salariatului de către angajator la casa de

asigurări de boală, acesta este înregistrat în fişierele asigurării sociale contra riscului de

dependenţă.

În caz de incapacitate de muncă din cauza unei boli, salariatul poate pretinde plata legală

a remuneraţiei timp de şase săptămâni. În cazul în care boala se prelungeşte, prestaţiile de boală

se plătesc la un nivel aproximativ de 70% din remuneraţia netă timp de 18 luni maximum.

Prestaţii familiale şi asigurări de maternitate

Orice salariat poate solicita un concediu parental destinat educaţiei copiilor săi. Fiecare

părinte are dreptul la un concediu parental timp de 3 ani maximum pe copil şi poate, apoi, să-şi

reia activitatea iniţială sau o activitate similară. Cu acordul angajatorului poate cere ca 12 luni

să-i fie acordate, între vârsta de 3 şi 8 ani a copilului, de exemplu în cursul primului an de

şcolarizare.

Alocaţia parentală (Elterngeld) în vigoare de la 1 ianuarie 2007, serveşte la uşurarea

poverii financiare a tinerelor familii pentru ca cei doi părinţi să poată să aibă grijă de noul născut.

Este plătită mamei şi tatălui pe o durată de maximum 14 luni.Cuantumul este de 67% din venitul

pierdut, până la maximum 1800 euro lunar. Suma minimă pentru alocaţia parentală este de 300

euro. Unul dintre părinţi o poate cere 12 luni maximum, restul de 2 luni fiind rezervate celuilalt

parinte.

Puteţi primi alocaţii familiale pentru toţi copiii dvs până la 18 ani. Pentru copiii care

urmează o formă de studii până la 27 de ani, iar pentru solicitanţii de lucru până la 21 de ani. În

cazul suspendării plăţii alocaţiilor familiale în această perioadă, din cauza efectuării serviciului

militar sau civil, limita de vârstă se prelungeşte în consecinţă.Numai copiii, care din cauza unui

55

handicap nu se pot întreţine, primesc alocaţiile familiale fără limită de vârstă.Alocaţiile familiale

sunt atribuite în funcţie de numărul de copii ; acestea se ridică la 154 euro pe lună pentru primul

până la al treilea copil şi la 179 euro pe lună începând cu al patrulea copil. Alocaţiile familiale se

acordă, în general, dacă solicitantul este domiciliat sau locuieşte în mod obişnuit în Germania.

Pensii

Oricine exercită o activitate profesională salariată sau urmează o formare profesională (cu

excepţia funcţionarilor publici) contribuie obligatoriu la asigurarea de bătrâneţe. În felul acesta

beneficiaţi toată viaţa de protecţie contra riscului de incapacitate de muncă, de bătrâneţe şi deces.

Contribuţiile de asigurări de bătrâneţe plătite, în mod obligatoriu, de majoritatea

angajaţilor (funcţionari şi muncitori) sunt virate la asigurarea/fondurile de boală, jumătate de

către dvs şi jumătate de către angajatorul dvs.Cuantumul contribuţiei depinde de nivelul venitului

dvs-fiind totuşi limitat la un anumit plafon.Persoanele active care au o remuneraţie de peste 5200

euro pe lună (în Germania vestică) şi 4400 euro pe lună (în Germania estică) plătesc numai

contribuţia maximă corespunzând acestui plafon.

Pe de altă parte, contribuţiile de asigurări de bătrâneţe servesc nu numai la acoperirea

riscului de bătrâneţe (limită de vârstă), dar atenuează în mode egal loviturile destinului.Fac parte

din aceste prestaţii suplimentare pensia de invaliditate (inacpacitate de muncă), pensiile de

urmaş(pensii pentru văduvie şi orfani), precum şi reabilitarea medicală şi reintegrarea

profesională.

2.3. Economia

Din punct de vedere economic Germania este unul dintre cele mai dezvoltate state ale

lumii. În anul 2007 PIB-ul RFG a constituit 2630, milliarde Euro, ceea ce alcătuieşte 29% din

PIB-ul UE. Analiza indicatorilor macroeconomici înregistraţi pe parcursul anului 2007 denotă o

evoluţie ascendentă a Republicii Federale Germania (creşterea economică de 2,5%), dar un ritm

mai moderat comparativ cu indicatorii economici din anul 2006 (2,9%), perioadă când Germania

a cunoscut cea mai mare creştere economică în ultimii zece ani. Prognozele efectuate în

decembrie 2006 s-au dovedit a fi corecte, deoarece avântul economic lansat în 2005, odată cu

venirea coaliţiei de guvernământ a continuat în pofida creşterii masive a taxei pe valoare

adăugată în 2007. Forţa economică internă a actorilor economiei germane a fost suficient de

puternică pentru contracararea efectelor restrictive ale politicii fiscale.

Conform studiilor, creşterea economică în toate sectoarele economiei germane pierde din

dinamica înregistrată în anul 2006. În special, indicele stagnării relative a afectat sectorul

construcţiilor şi comerţul, acest lucru se datorează în primul rând majorării TVA de le 16% la

19%, începând cu ianuarie 2007, iniţiativă a Coaliţiei germane de guvernământ. Această decizie

56

a urmărit generarea unor surse de venituri care ar fi suficiente pentru a finanţa o parte din

reducerea contribuţiei pentru şomaj, de la 6,5%, la 4,5%. Deşi analiştii economici au prognozat o

atitudine mai reticentă a reprezentanţilor economiei germane, încrederea în economia germană a

atins un nivel record în luna aprilie, rata şomajului ajungând la cea mai mică valoare din ultimii

şase ani, urmare a sporirii numărului de angajaţi noi necesari pentru a face faţă cererii venite din

afara ţării.

In ciuda efortului material facut pentru integrarea fostei R.D.G (Republica Democrata

Germana), Germania a devenit, in ultimii ani locomotiva economiei mondiale. Economia

Germaniei este una dintre cele mai dezvoltate si solide din lume, bazata pe industria

prelucratoare (locul I pe glob la mai multe produse) si comertul exterior (cel mai mare exportator

mondial de marfuri). Dispune in principal de unele resurse energetice (in deosebi carbuni:

inferiori in bazinul Saxono-Thuringian si superiori in Ruhr, doua dintre cele mai mari de pe glob;

cca. 500 000 000 de tone exploatate anual) si de sare (al-III-lea producator mondial), sulf, etc.

Industria prelucratoare este axata pe chimie (primele trei grupuri industriale mondiale in

domeniu sunt germane: BASF; HOECHST; BAYER) si constructia de masini (in deosebi masini

unelte, utilaje industriale, autovehicule, mecanica de precizie, aparatura optica, aparate electrice

si electrotehnice – ocupand unul din primele locuri pe glob). Produse industriale exportate (mii

tone-1972): energie electrica (72,8 md. KWh din care 1,2 md. KWh hidroenergie), fonta si

feroaliaje (2114,0), otel (5890,0-1973), cocs metalurgic (1605,0), aluminiu (60,0), cupru rafinat

(42,0), plumb (20,0), staniu (0,6), zinc (15,0), tractoare, masini, textile si agricole, autovehicule

(169 660 buc. din care 139 600 autoturisme), biciclete, locomotive, vagoane de cale ferata, nave

(348 000), aparate de radio (1 041 000 buc.), televizoare (430 000), mecanisme de precizie,

ceasuri, aparate optice, aparate fotografice. Capacitatea rafinariilor de petrol a facut ca Germania

sa exporte: benzina (2507 tone), uleiuri usoare (3785 t), uleiuri grele (6011 t), acid sulfuric (1058

t), acid azotic (420,6 t), acid clorhidric (92,5 t), ingrasaminte potasice (2556 t), ingrasaminte

azotoase (402 t), soda caustica (420 t), materiale plastice si rasini sintetice (495 t), cauciuc

sintetic (132,7 t), anvelope (5 192 000 buc.), produse farmceutice, cherestea (1 900 000 m3),

hartie (1107 t din care 100 t hartie de ziar), celuloza (849 t), ciment (9 547 t), fire de bumbac

(61,8 t), tesaturi de bumbac (242 mil. m2), fire de lana (62,4 t), tesaturi de lana (35 mil. m2), fire

si fibre artificiale (153,4 mil), incaltaminte, pielarie, portelan, tigarete (17,6 md. buc.), lapte

(7635 t), unt (280 t), branza (152 t), carne (1286 t), margarina (192,5 t).

Germania are cea mai mare economie naţională din Europa, a patra din lume ca PIB

nominal, şi a cincea din lume în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din

2008. De la începuturile erei industriale, Germania a fost un lider, inovator şi beneficiar al unei

economii din ce în ce mai globalizate. Germania este lider mondial în exporturi, exportând

57

bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând ţările din zona Euro), şi

generează un surplus comercial de 165 de miliarde. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ

70% la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1%, şi sectorul agricultură cu 0,9%. Majoritatea

produselor sunt din domeniul ingineriei, în special automobile, instalaţii mecanice, metalurgie şi

bunuri chimicale. Germania este cel mai mare producător de turbine de vânt şi tehnologia puterii

solare din lume. Cele mai mari târguri şi congrese internaţionale de comerţ din fiecare an au loc

în oraşe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt şi Berlin.

În topul celor mai mari 500 de companii listate la bursă, top organizat în funcţie de

veniturile companiilor, există 37 de companii cu sediul în Germania. În 2007, cele mai mari

dintre acestea erau Daimler, Volkswagen, Allianz (compania cea mai profitabilă), Siemens,

Deutsche Bank (a doua companie ca rentabilitate), E.ON., Deutsche Post, Deutsche Telekom,

Metro, şi BASF. Printre companiile cu cei mai mulţi angajaţi se numără Deutsche Post, Robert

Bosch GmbH, şi Edeka. Branduri renumite la scară mondială sunt Mercedes Benz, SAP, BMW,

Adidas, Audi, Porsche, Volkswagen şi Nivea.

Germania este o susţinătoare a integrării economice şi politice europene, iar politicile ei

comerciale sunt din ce în ce mai mult determinate de acordurile dintre membrii Uniunii

Europene şi de legislaţia europeană privind piaţa comună. Germania a adoptat moneda unică

euro, iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt.

Chiar şi după reunificarea Germaniei, din 1990, nivelul de trai şi veniturile anuale au rămas

sensibil mai mari în fosta Germanie de Vest. Modernizarea şi integrarea economiei din estul

Germaniei continuă să fie un proces de lungă durată, şi se prevede că acesta va dura până în

2019, transferurile anuale de la vest la est fiind de aproximativ 80 de miliarde de dolari. Rata

şomajului a scăzut începând cu 2005, ajungând la cea mai scăzută cotă din ultimii 15 ani, 7,5%,

în iunie 2008[15]. Acest procentaj variază de la 6,2% în fosta Germanie de Vest, la 12,7% în

fosta Germanie de Est. Fostul guvern, al cancelarului Gerhard Schröder, a iniţiat o serie de

reforme privind piaţa de muncă şi instituţiile legate de bunăstarea publică, în timp ce actualul

guvern a adoptat o politică fiscală restrictivă, şi a redus numărul de locuri de muncă din sectorul

public.

Date economice 2009

Indicator economic Valoare

Creştere PIB 1,7%

Compoziţie PIB pe ramuri agricultură: 1%, industrie: 31%, servicii:

68%

Rata inflaţiei 1,6% pe an

58

Forţa de muncă 42,63 milioane

Forţa de muncă distribuită pe sectoare agricultură: 2,8%, industrie: 33,4%,

servicii: 63,8%

Rata şomajului 8,4%

Şomaj peste 3 milioane de cetăţeni

Buget de stat 1.200 miliarde euro

Cheltuieli de stat 1.300 miliarde euro

Deficit bugetar 80 miliarde euro

Datorie publică 65,8% din PIB

AGRICULTURA: In cadrul agriculturii predomina zootehnia (70% din productia

totala), indeosebi cresterea porcinelor (locul IV pe glob) si bovinelor. Productia vegetala, limitata

de conditiile, naturale nefavorabile, se bazeaza pe cereale (cca ½ din suprafata cultivata) : grau

(2744,0 tone), secara (1904,1 t), orz (2592 t), ovaz (890 t), sfecla de zahar (7233 t), seminte de in

(5 t), fibre de in (4,8 t), cartofi (12 140 t), ceapa (100,4 t), tomate (31,3 t), mazare (35 t), varza

(350 t), fasole (14,5 t), mere, pere, prune si cirese (in total 533,3 t).

36 % din suprafata Germaniei este teren arabil, 16 % pasune. In munti se cresc ovine si

bovine. Principalele terenuri agricole se afla in regiunile mai joase, in special in campiile fertile

din sudul Campiei Germanice. Cele mai favorabile zone agricole sunt in regiunea Hanovra,

Braunschweig si Magdeburg. In apropierea oraselor mari se cultiva legume. Unele zone ale

Vailor Rinului si Moselei sunt regiuni viticole insemnate. Tutun, cereale si hamei se cultiva in

sud, iar orz in nord.

INDUSTRIA

Germania este una dintre marile puteri industriale ale lumii. Principalele zone industriale

sunt regiunea Ruhrului si unele portiuni din valea Rinului. Dezvoltarea industriei siderurgice si

constructoare de masini se bazeaza pe extinsele zacaminte carbonifere de carbune de calitate

superioara. Numeroase uzine chimice au fost infiintate aici, Rinul fiind o importanta ruta de

transport. Industria siderurgica si industria constructiilor de masini sunt mai dezvoltate in

Bochum, Essen si Dortmund, iar industria textila in Wuppertal si Krefeld. Cele mai mari porturi

sunt: Hamburg, Bremen, Kiel.

Industria Minerala si Energetica

75% din energia electrica este produsa de termocentrale, iar 19% in centrale nucleare. Se

extrag 450 milioane tone de lignit anual. Acesta este utilizat in centrale pentru producerea

59

energiei electrice, precum si pentru producerea materiilor prime. Germania furnizeaza mai mult

de 25% din productia mondiala de lignit. Titei si gaz metan se ezporta in Saxonia inferioara, in

Emsland. Germania este de asemenea producatoare de sare de potasiu.

Produse importate: masini, metale, titei, textile, alimente

Produse exportate: masini, produse chimice, vehicule, produse de consum, carbune,

textile.

VOLUMUL ŞI ORIENTAREA GEOGRAFICĂ A COMERŢULUI EXTERIOR

În anul 2007, forţa motrice a economiei germane a rămas a fi cererea mare de mărfuri şi

servicii din străinătate, care în pofida aprecierii masive a monedei Euro vis-à-vis de dolarul

SUA, a evoluat în ascensiune. Astfel, raportat la datele din 2006, exporturile au căpătat

amploare, crescând în cursul acestui an cu 11,8%. Creşterea importurilor faţă de aceeaşi perioadă

a fost de doar 6,3 procente. De asemenea, excedentul comercial al Germaniei a atins la finele lui

2007 valoarea de 16,5 miliarde de euro, cu un miliard şi jumătate mai mult decât în 2006.

Calculele nivelului de creştere economică în Germania efectuate de băncile germane şi

instituţiile de cercetări economice indică cifra medie de 2.5%, comparativ cu 2.9% din anul

precedent.

În practică această înseamnă că industria lucrează în continuare la capacitate maximă,

investiţiile întreprinderilor sunt în continuă creştere şi rata şomajului a atins cel mai scăzut nivel

din ultimii şapte ani. Totuşi, creşterea economică reală pentru anul 2008 se va diminua la 1,8%.

Principalii factori de risc pentru economia germană sunt printre altele aprecierea puternică a

monedei Euro, creşterea necontrolată a preţului petrolului şi nesiguranţa care domină pe pieţele

financiare internaţionale. În plus, ameliorarea conjuncturii economice germane a fost parţial

frânată şi de creşterea semnificativă a preţului la energie şi alimente.

În ce priveşte partenerii comerciali de bază, o pondere de peste 50% revine statelor

Uniunii Europene. La fel este de menţionat trendul crescător al relaţiilor comerciale cu statele

Europei Centrale şi de Est. În această regiune un partener important în ceea ce priveşte importul

mărfurilor germane rămâne a fi Polonia, situinduse pe locul 10 la export şi pe locul 12 la import.

Printre ceilalţi parteneri de bază a spaţiului Europei Centrale şi de Est sunt Cehia şi Ungaria. De

menţionat este menţinerea rapidă a exporturilor chineze pe locul 3 în ultimii doi ani, precum şi

intensificarea relaţiilor comercial economice cu Federaţia Rusă (locul 10 la import şi 12 la

export).

În tabelul ce urmează sunt prezentaţi primii 15 dintre cei mai importanţi parteneri ai

Germaniei în ceea ce priveşte comerţul exterior în anul 2007:

EXPORT IMPORT

60

Ţara 2007 2006 Ţara 2007 2006

Mlrd., Euro Mlrd., Euro

Export total 969,0 893,0 Import total 772,5 734,0

1. Franţa 93,9 85,0 Franţa 64,9 62,1

2. SUA 73,4 78,0 Olanda 64,3 60,7

3. Marea Britanie 71,0 64,7 China 54,6 50,0

4. Italia 65,1 59,3 SUA 45,6 49,2

5. Olanda 62,4 56,5 Italia 44,3 41,5

6. Austria 52,8 49,5 Marea Bitanie 43,4 40,8

7. Belgia 51,4 46,7 Belgia 38,8 33,4

8. Spania 48,2 41,8 Austria 32,8 30,3

9. Elveţia 36,4 34,8 Elveţia 29,8 25,2

10. Polonia 36,1 29,0 Federaţia Rusă 28,8 30,0

11. China 29,9 27,5 Republica Cehă 26,2 21,9

12. Federaţia Rusă 28,2 23,4 Polonia 24,1 21,2

13. Republica Cehă 26,0 22,5 Japonia 24,1 24,0

14. Suedia 21,7 18,8 Spania 21,1 19,8

15. Ungaria 17,3 16,0 Ungaria 18,1 15,7

Principalele produse exportate şi importate de Germania

Principalele produse exportate în 2006, care au constituit 45% din volumul total de

export al Germaniei:

automobile şi părţi componente pt. acestea (22,8%),

aparate electrice şi elemente electronice (12,3%),

maşini (11,8), aparate, energie electrică, ditribuţia acesteia (5%),

metale şi produse din acestea (5%),

aparate optice şi de măsură (2,2%).

Principalele produse importate în 2006, care au constituit 34% din volumul total de

import al Germaniei:

automobile şi părţi componente pt. acestea (14,1%),

combustibil şi gaz natural (6,7%),

maşini şi utilaje (8,5%),

aparate electrice şi elemente electronice (12,1%),

metale şi produse din acestea (5,4%),

61

maşini de birou şu aparate de prelucrare a datelor (4,6%).

Facilităţi oferite de Germania investitorilor străini

Germania oferă facilităţi esenţiale pentru investitorii străini. De obicei acestea sunt

oferite în formă de vacanţe fiscale, co-creditare, suport logistic etc. Oferirea acestor facilităţi

sunt, de regulă, decizii luate la nivel regional (de landuri), adică local. Fiecare dintre regiuni

oferă facilităţi distincte în funcţie de posibilităţile acestora, incluzând la fel suport în selectarea

spaţiului necesar, selectarea personalului, perfectarea actelor, etc. La fel la nivel local există

programe de suport al investitiorilor, acestea variind de la regiune la regiune. În domeniul

finanţării afacerilor este de menţionat Banca Germană pentru Reconstrucţie KfW, care îşi oferă

suportul în finanţarea proiectelor investiţionale. La nivel de stat pentru acest sector este

responsabil Ministerul Federal pentru Cooperare şi Dezvoltare precum şi Ministerul Economiei

şi Muncii.

2.4. Relaţiile bilaterale Moldova-Germania

Republica Federală Germania a recunoscut independenţa Republicii Moldova la 14

decembrie 1991, iar relaţiile diplomatice au fost stabilite la 30 aprilie 1992. Deschiderea

misiunilor diplomatice - a Ambasadei Republicii Federale Germania la Chişinău la 2 noiembrie

1992, şi a Ambasadei Republicii Moldova la Bonn la 28 martie 1995, - a confirmat interesul

ambelor ţări de a extinde şi aprofunda colaborarea bilaterală.

În perioada ce s-a scurs raporturile moldo-germane au evoluat sub semnul prieteniei şi

bunei înţelegeri. Republica Moldova se bucură de sprijinul din partea Germaniei în cadrul

organizaţiilor internaţionale şi europene, îndeosebi în procesul de realizare a reformelor

democratice şi economice şi de integrare a ţării în structurile europene. Germania a jucat un rol

important în ce priveşte aderarea Republicii Moldova la Pactul de Stabilitate pentru Europa de

Sud-est, la Organizaţia Mondială a Comerţului şi invitarea ţării noastre la Conferinţa Europeană,

de asemenea la elaborarea şi adoptarea Planului de Acţiuni Republica Moldova - Uniunea

Europeană. Printre evenimentele mai recente o importanţă deosebită a avut-o adoptarea de către

Bundestag la 6 mai 2004 a moţiunii parlamentare "A sprijini calea spre reunificare şi

democratizare în Moldova", care stabileşte patru obiective cardinale ale politicii germane şi

europene în raport cu Moldova: consolidarea in Moldova a democraţiei şi a statului de drept,

dezvoltarea economică durabila a ţării, soluţionarea conflictului transnistrean şi consolidarea şi

aprofundarea relaţiilor între Moldova şi UE. De asemenea, necesită a fi menţionată participarea

experţilor din Germania la Misiunea Europeană de monitorizare şi control vamal şi de frontieră a

hotarului moldo-ucrainean începând cu decembrie 2005.

62

Contactele politice bilaterale au fost destul de intense şi productive. Unul dintre cele mai

importante evenimente a fost vizita oficială în Germania a Preşedintelui Republicii Moldova în

1995, în cadrul căreia au fost puse bazele juridice ale relaţiilor moldo-germane, fiind semnată

Declaraţia comună privind principiile de colaborare între Republica Moldova şi Republica

Federală Germania şi alte acorduri bilaterale. Dialogul politic a fost menţinut prin vizite

reciproce ale diferitor delegaţii, care au contribuit esenţial la dinamizarea cooperării bilaterale:

Aprilie 1993 - vizita de lucru în Germania a dlui Nicolae Ţâu, Ministrul Afacerilor

Externe al RM;

Iulie 1993 - vizita de lucru în RM a dlui H.Schäfer, Ministrul de Stat al MAE al RFG;

Octombrie 1995 - vizita oficială în RFG a dlui Mircea Snegur, Preşedintele RM;

Februarie 1997 - vizita în RFG a delegaţiei parlamentare a RM în frunte cu dl Dumitru

Diacov, Preşedintele Parlamentului RM;

Octombrie 1997 - vizita de lucru în RFG a dlui Nicolae Tăbăcaru, Ministrul Afacerilor

Externe al RM;

Noiembrie 1997 - participarea delegaţiei RM în frunte cu dl Petru Lucinschi, Preşedintele

RM, la "Prezentarea Republicii Moldova" la Frankfurt pe Main;

Octombrie 1998 - participarea delegaţiei RM în frunte cu dl Oleg Stratulat, Viceprim-

ministru al RM, la "Zilele Culturii" ale Republicii Moldova în Germania;

noiembrie 1998 - participarea dlui Petru Lucinschi, Preşedintele RM, la Conferinţa

Internaţională Europa Forum de la Berlin;

Iunie 1999 - participarea dlui Nicolae Tăbăcaru, Ministrul Afacerilor Externe al RM, la

Conferinţa ministerială privind Pactul de Stabilitate pentru Sud-estul Europei (Köln);

Septembrie 1999 - participarea dlui Dumitru Diacov, Preşedintele Parlamentului RM, la

Conferinţa Preşedinţilor Parlamentelor statelor membre ale Consiliului Europei şi Grupului G8,

consacrată aniversării a 50-a de la fondarea Parlamentului German (Berlin);

Mai 2000 - vizita de lucru la Berlin a dlui Nicolae Tăbăcaru, Ministrul Afacerilor Externe

al RM;

Mai - iunie 2000 - participarea delegaţiei RM în frunte cu dl Dumitru Braghiş, Prim-

ministrul RM, la ceremonia de deschidere a Expoziţiei Mondiale EXPO 2000 la Hanovra;

august 2000 - participarea dlui Petru Lucinschi, Preşedintele RM, la ceremonia de

sărbătorire a Zilei Naţionale a Republicii Moldova în cadrul EXPO 2000 la Hanovra;

Noiembrie 2000 - vizita de lucru la Berlin a dlui Dumitru Braghiş, Prim-ministrul RM, cu

ocazia participării la Conferinţa Internaţională "Europa în secolul XXI";

63

Ianuarie 2001 - vizita la Chişinău a dlui Friedbert Pflüger, Preşedintele Comisiei

Parlamentare pentru Afacerile Europene al Bundestagului german;

Mai 2001 - vizita de lucru la Chişinău a dlui Gert Weisskirchen, Deputat în Parlamentul

Federal German, Purtător de cuvînt pentru politica externă al fracţiunii Partidului Social-

Democrat, responsabil pentru relaţiile cu RM;

Iunie 2001 - vizita de documentare în RM a dlui Wolfgang Gehrcke, Deputat în

Parlamentul Federal German, Vicepreşedintele fracţiunii parlamentare a Partidului Socialismului

Democratic;

Iulie 2001 - vizita la Chişinău a dlui Christoph Zöpel, Ministrul de Stat al Ministerului

Federal al Afacerilor Externe al RFG;

Februarie 2002 - participarea dlui Nicolae Dudău, Ministrul Afacerilor Externe al RM, la

cea de-a 38-a Conferinţă Internaţională privind politica de securitate (München);

Septembrie 2003 - vizita de lucru la Berlin a dlui Nicolae Dudău, Ministrul de Externe al

RM;

Octombrie 2003 - vizita în RM a dlui Ralf Schütte, Şeful Direcţiei de spaţiu al MAE

german, cu ocazia participării la conferinţa "RM pe calea spre UE", organizată de fundaţia

Bertelsmann;

Ianuarie 2004 - participarea unei delegaţii din Republica Moldova în frunte cu dl Mihai

Camerzan, Vicepreşedinte al Parlamentului RM, din componenţa căreia a făcut parte şi dl

Nicolae Dudău, Ministrul Afacerilor Externe, la lucrările Conferinţei Internaţionale "O

perspectivă europeană pentru Republica Moldova" (Niederpoecking, Bavaria), organizată în

cooperare cu MAE german şi Societatea Europa de Sud-est;

Aprilie 2004 - vizita la Berlin a dlui Andrei Stratan, Ministru al Afacerilor Externe al

Republicii Moldova, cu ocazia participării la lucrările Conferinţei OSCE privind Antisemitismul;

Iunie-iulie 2004 - desfăşurarea consultărilor moldo-germane privind Tratatul FACE

modificat şi Angajamentele de la Istambul. Delegaţia din Republica Moldova, condusă de dl

Vasile Şova, Ministrul pentru Reintegrare, din componenţa căreia a făcut parte şi dna Eugenia

Kistruga, Prim-viceministrul Afacerilor Externe, a avut un şir de întâlniri cu oficialităţile

germane;

Septembrie 2004 - vizita la Chişinău a dnei Claudia Nolte, responsabil în cadrul

Bundestag-ului pentru relaţiile cu Republica Moldova, în cadrul căreia au avut loc întâlniri cu

Preşedintele Republicii Moldova, Ministrul Afacerilor Externe, deputaţi şi reprezentanţi ai

diferitor partide politice şi organizaţii non-guvernamentale;

Noiembrie 2004 - vizita la Berlin a delegaţiei parlamentare din Republica Moldova,

condusă de dl Vadim Mişin, Vicepreşedintele Parlamentului RM;

64

Noiembrie 2004 - vizita în Germania a dlui Marian Lupu, Ministrul Economiei al RM, cu

ocazia participării la Forumul Economic "Republica Moldova prezintă" de la Duisburg.

Martie 2005 - vizita în RM a 15 reprezentanţi germani din partea OSCE, printre care şi

dna Claudia Nolte, deputat în Bundestag din partea CDU, responsabil pentru Republica

Moldova, şi a cinci deputaţi germani din partea Consiliului Europei, care au participat în calitate

de observatori la scrutinul electoral din Moldova din 6 martie 2005;

Aprilie 2005 - vizita la Berlin a dlui Vladimir Botnari, Prim-viceministru al Afacerilor

Interne al Republicii Moldova cu scopul participării la cel de-al 8-lea Congres Poliţienesc

European;

Aprilie 2005 - vizitele în RM a dlui Volker Rühe, preşedintele Comisiei pentru afaceri

externe a Bundestagului german, a dlui Gernot Erler, vicepreşedintele fracţiunii SPD din

Bundestag, şi a dlui Michael Schäfer, director politic al MAE german, în vederea participării la

Conferinţa Internaţională "Moldova and Europe: bridging the gap";

Mai 2005 - vizita în RM a dlui Erich Stather, Secretar de stat în cadrul Ministerului

federal pentru Cooperare economică şi dezvoltare;

Iunie 2005 - vizita în RM a dlui Manfred Carstens, membru al CDU, preşedintele

Comisiei pentru buget a Bundestagului german;

Iunie 2005 - vizita la Berlin a dnei Olga Goncearova, Director General al Biroului Relaţii

Interetnice din RM, cu scopul evaluării activităţii diasporei moldoveneşti în RFG;

Septembrie 2005 - vizita la Berlin a dlui Vladimir Botnari, Prim-viceministru al

Afacerilor Interne al Republicii Moldova, şi a dnei Valentina Litvinov, Şeful Biroului Naţional

Central Interpol de la Chişinău, cu scopul participării la cea de-a 74-a Adunare Generală a

Interpolului de la Berlin;

Decembrie 2005 - vizita în RM a dlui Georg Nüßlein, membru al Comisiei parlamentare

pentru cooperare economică şi dezvoltare din Bundestagul german;

Ianuarie 2006 - vizita la Berlin a dlui Anatolie Gorodenco, Ministru al Agriculturii şi

Industriei Alimentare al Republicii Moldova, cu scopul participării la Forumul dedicat

Republicii Moldova cu tema "Businessul agricol în Republica Moldova - industria alimentară şi

vinicolă".

Martie 2006 - vizita de lucru în RFG a dlui Valeriu Ostalep, Viceministru al Afacerilor

Externe şi Integrării Europene al RM;

Relaţiile bilaterale moldo-germane au fost în mod deosebit impulsionate de vizita oficială

în Germania a Preşedintelui Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, în perioada 15-16 mai

2006, în cadrul căreia au avut loc întrevederi la Berlin cu Angela Merkel, Cancelar Federal,

Norbert Lammert, Preşedintele Bundestagului, Michael Glos, Ministru Federal al Economiei şi

65

Tehnologiei şi Klaus Wowereit, Primar General al capitalei germane. De asemenea, Şeful

Statului moldovenesc a susţinut un discurs public în cadrul Fundaţiei Friedrich Ebert cu tema

"Republica Moldova pe calea integrării europene". La 16 mai delegaţia condusă de Preşedintele

ţării s-a deplasat la Stuttgart, unde dl V.Voronin a avut întrevederi cu Günther Oettinger, Prim-

ministrul landului Baden-Württemberg, Peter Straub, Preşedintele Parlamentului landului Baden-

Württemberg, de asemenea a vizitat Asociaţia Nemţilor Basarabeni şi Compania

DaimlerChrysler. În cadrul acestei vizite au fost semnate două documente bilaterale: Declaraţia

privind intenţiile de cooperare între Ministerul Economiei şi Comerţului al RM şi Ministerul

Federal al Muncii şi Protecţiei Sociale al RFG şi Protocolul privind schimbul Instrumentelor de

ratificare a Acordului dintre RFG şi RM privind promovarea şi protejarea reciprocă a

investiţiilor, semnat la 28 februarie 1994, precum şi a Protocolului de amendament la acest

Acord din 26 august 2003.

La consolidarea relaţiilor bilaterale au contribuit şi alte vizite importante:

August 2006 - vizita în RM a dnei Eva Luise Köhler, soţia Preşedintelui german Horst

Köhler, în calitate de patron UNICEF al RFG;

Septembrie 2006 - vizita în RFG a dlui Andrei Stratan, Ministrul Afacerilor Externe şi

Integrării Europene al RM, în cadrul căreia a avut loc întrevederea cu dl Frank-Walter

Steinmeier, Ministrul Federal al Afacerilor Externe;

Octombrie 2006 - vizita în RM a dlui Norbert Lammert, Preşedintele Bundestag-ului,

însoţit de dl Manfred Grund, Secretar General al fracţiunii parlamentare majoritare CDU,

responsabil pentru Republica Moldova.

Mai 2007 – vizită de lucru în Germania a dlui Marian Lupu, Preşedintele Parlamentului

Republicii Moldova, în cadrul căreia a purtat discuţii cu dl Norbert Lammert, Preşedintele

Bundestag-ului, şi a participat la lucrările Forumului european cu genericul „Republica Moldova

– noul vecin al Uniunii Europene”, desfăşurat în or. Frankfurt am Main.

Septembrie 2007 – vizită de lucru la Chişinău a dlui Michael Glos, Ministrul Economiei

şi Tehnologiei al RFG, în cadrul căreia a purtat discuţii cu conducerea Republicii Moldova

privind examinarea modalităţilor de impulsionare a cooperării bilaterale moldo-germane şi

convenind cu Ministerul Economiei şi Comerţului al Republicii Moldova să desfăşoare

implementarea unui proiect-pilot comun referitor la pregătirea profesională a managerilor

întreprinderilor mici şi mijlocii din Republica Moldova.

Octombrie 2007 - vizita în Republica Moldova a Ministrului de Stat pentru afaceri

europene din cadrul MAE-ului german, Günter Gloser, în cadrul căreia au fost purtate discuţii cu

oficialităţile moldoveneşti, fiind apreciată insistenţa şi perseverenţa cu care autorităţile

Republicii Moldova abordează subiectul integrării europene. Totodată, a fost specificat că un

66

argument forte pentru avansarea calitativă a dialogului cu UE rămâne promovarea eficientă a

reformelor interne din Republica Moldova.

Noiembrie 2007 – participarea dlui Valeriu Ostalep, Viceministrul Afacerilor Externe şi

Integrării Europene al Republicii Moldova, la Conferinţa Internaţională „Politica europeană de

vecinătate şi Republica Moldova: realizări şi perspective”, desfăşurată la Berlin şi organizată de

Institutul Moldova din Leipzig în cooperare cu Ambasada Republicii Moldova în RFG şi cu

susţinerea Academiei Europene din Berlin, Fundaţia Bertelsmann şi Fundaţia Friedrich Ebert.

Februarie 2008 – participarea dlui Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, la

lucrările celei de-a 44-a ediţii a Conferinţei din Munchen privind politica de securitate cu

genericul „Lumea în transformare - schimbarea puterilor, lipsa strategiilor?”

Martie 2008 - vizită de lucru la Bonn a dlui Gheorghe Duca, Prteşedintele Academiei de

Ştiinţe a Republicii Moldova şi a dlui Ion Tighineanu, Vicepreşedintele AŞM, în cadrul căreia au

fost purtate discuţii cu reprezentanţii Ministerului federal al Educaţiei şi Ştiinţei, Consiliul

German pentru Cercetare (DFG), Centrul European de Studii şi Cercetare „Caesar”, precum şi la

fundaţia „Alexander von Humboldt”.

Mai 2008 – consultări purtate la Berlin de dl Valeriu Ostalep, Viceminsitrul Afacerilor

Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, în domeniul integrării europene.

Octombrie 2008 – vizită de lucru la Berlin a dnei Larisa Catrinici, Ministrul Sănătăţii al

Republicii Moldova.

Noiembrie 2008 – Forumul economic „Moldova prezintă”, desfăşurat în oraşul Frankfurt

pe Main, la care a participat dl Igor Dodon, Prim-viceprim-ministru, Ministrul Economiei şi

Comerţului al Republicii Moldova.

Noiembrie 2008 – întrevederea la Berlin a dlui Igor Dodon, Prim-viceprim-ministru,

Ministrul Economiei şi Comerţului al Republicii Moldova, cu dl Michael Gloss, Ministrul

federal al Economiei al Germaniei, în cadrul căreia au fost puse în discuţie modalităţile de

impulsionare a relaţiilor economice bilaterale moldo-germane. Totodată, ambii oficiali au semnat

Memorandumul de înţelegere reciprocă privind colaborarea în domeniul instruirii şi

perfecţionării managerilor întreprinderilor economiei naţionale a Republicii Moldova.

Noiembrie 2008 – vizita de lucru la Berlin a dlui Valeriu Ostalep, Viceministrul

Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, în cadrul căreia a purtat discuţii

la Ministerul federal al Afacerilor Externe al Germaniei, Ministerul federal de Interne,

Cancelaria federală şi a susţinut o prelegere privind eforturile de integrare europeană a

Republicii Moldova la Academia

Decembrie 2008 – desfăşurarea Conferinţei ştiinţifice „Cantemir în contextul culturii

europene”, organizate de Ambasada Republicii Moldova în Germania în cooperare cu Academia

67

de Ştiinţe din Berlin-Brandenburg, membru al căreia Dimitrie Cantemir a fost ales în anul 1711.

La conferinţa a participat Academicianul Gheorghe Duca, Preşedintele Academiei de Ştiinţe a

Republicii Moldova.

Relaţiile moldo-germane au cunoscut o dezvoltare continuă şi sub aspect economic.

Germania este unul dintre cei mai importanţi parteneri comerciali ai Republicii Moldova,

plasându-se pe locul cinci după volumul total al schimburilor comerciale şi pe locul doi printre

ţările UE. Principalele mărfuri moldoveneşti exportate în RFG sunt produse textile, din piele,

alimentare, băuturi şi articole din tutun. Principalele mărfuri importate sunt maşini, aparate

electrice şi electronice, produsele textile, automobile şi piese de schimb, produse chimice,

produse din masă plastică şi cauciuc. Printre cele mai mari companii germane care activează în

Republica Moldova pot fi menţionate "Sudzucker", "Knauf", "Metro", "Steilmann", "Mabanaft".

Interesul reciproc al antreprenorilor din Moldova şi Germania este confirmat şi de numeroasele

participări la târgurile şi expoziţiile din ambele ţări. De o importanţă majoră este prezentarea

Republicii Moldova la Expoziţia Mondială EXPO 2000, care a contribuit esenţial la promovarea

unei imagini pozitive a ţării noastre în Republica Federală Germania. În scopul intensificării

contactelor între oamenii de afaceri şi promovării investiţiilor străine, sunt organizate forumuri

economice şi misiuni ale oamenilor de afaceri. Bunăoară Forumuri economice de amploare fost

organizate în or. Duisburg (2004), la Stuttgart (2006), precum şi în or. Frankfurt pe Main (2007

şi 2008).

Germania ocupă un loc important şi printre ţările donatoare în cadrul cooperării pentru

dezvoltare. În baza Acordului de cooperare tehnică între RFG şi Republica Moldova, semnat în

anul 1994, precum şi a celui de cooperare financiară semnat în anul 2000, Germania a

implementat în ţara noastră mai multe proiecte în diferite domenii în volum total de peste 20 Mil.

Euro. Domeniile prioritare pentru cooperarea tehnică rămân a fi asistenţa juridică, adaptarea

legislaţiei moldoveneşti la normele UE şi promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Priorităţile cooperării financiare sunt sectorul social şi îmbunătăţirea infrastructurii precum şi

susţinerea proiectelor PPP (Privat Public Partnership).

Relaţiile culturale moldo-germane, punctul culminant al cărora a fost desfăşurarea Zilelor

Culturii Republicii Moldova în Germania în anul 1998, se caracterizează în continuare printr-o

dezvoltare stabilă. În Germania activează Societatea Culturală "Moldova", cu scopul de a

promova valorile culturale şi spirituale moldoveneşti, iar în septembrie 2004 a fost fondată

"Societatea Moldovenilor din Germania", care reuneşte membri ai diasporei moldoveneşti din

RFG.

68

Un rol activ îl joacă şi Uniunea Nemţilor Basarabeni, reprezentanţii căreia - etnicii

germani de origine basarabeană, care au revenit în Germania în anii 1939-1940 - vizitează

frecvent ţara noastră, acordând un ajutor însemnat în special localităţilor de unde provin.

Contactele bilaterale în domeniul ştiinţei şi învăţământului sunt promovate în

conformitate cu Protocolul din anul 1998, care favorizează colaborarea directă între Serviciul

German pentru Schimbul Academic (DAAD) şi Ministerul Învăţământului al Republicii

Moldova, precum şi între Conferinţa Rectorilor Instituţiilor de Învăţământ Superior (HRK) şi

Consiliul Rectorilor din Republica Moldova. Germania a acordat un sprijin consistent prin

oferirea burselor de studii şi cercetări ştiinţifice studenţilor, savanţilor şi funcţionarilor

moldoveni. O importantă realizare în domeniu o constituie inaugurarea la 1 martie 2006 a

Institutului cultural "Moldova" cu sediul le Leipzig. Scopul acestui Institut, deocamdată unic în

spaţiul german şi european, este promovarea dialogului şi contactelor cu instituţiile din

Republica Moldova, promovarea cercetărilor ştiinţifice, organizarea conferinţelor ştiinţifice şi

realizarea diferitor proiecte în domeniile învăţământului, ştiinţific şi cultural.

Republica Moldova acordă o atenţie specială dezvoltării relaţiilor cu Germania, pe care la

consideră deosebit de importante în procesul de consolidare democratică şi economică a ţării şi

integrării în structurile europene.

69

CONCLUZII

Extinzându-se de la Alpi până la mările Baltică şi Nordului, Germania dispune de o vastă

diversitate geografică. Munţi, dealuri, coline, podişuri, câmpii, lacuri, râuri, coaste maritime şi

insule formează o ţară mare care are graniţe cu nouă ţări europene. Germania are o climă

temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura în ianuarie variază de la -6 °C

până la 1 °C, în timp ce temperatura lunii iulie variază între 16 °C şi 20 °C Fiind una dintre cele

mai industrializate ţări ale lumii, Germania înfruntă grave probleme de contaminare atmosferică

şi acvatică.

Germania, care devenise una dintre importantele puteri din Europa, s-a implicat în Primul

Război Mondial prin aliatul ei Austro-Ungaria (1914). Germania a invadat de câteva ori Franţa.

Războiul s-a încheiat în 1918, şi, ca una din urmări, împăratul german a fost forţat să abdice. În

Tratatul de la Versailles de după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru război.

Germania este acum una dintre cele mai importante ţări din Uniunea Europeană şi din lume.

Localizată în centrul Europei, Germania a trecut peste perioada de maximă sărăcie,

transformîndu-se într-o ţară cu o industrie puternică ce exportă în întreaga lume, cu o calitate

comparabilă cu cea japoneză ţara transformându-se în a treia putere economică mondială (după

Statele Unite şi Japonia) şi prima putere din Europa. Cu o infrastuctură dezvoltată şi cu un nivel

de viaţă bun, Germania este una dintre ţările cele mai industrializate din lume.

Contribuţiile germane la cultura mondială sunt numeroase. Germania a fost locul de

naştere al unor renumiţi compozitori precum Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach,

70

Johannes Brahms şi Richard Wagner; poeţi precum Johann Wolfgang von Goethe şi Friedrich

Schiller; filosofi ca Immanuel Kant, Georg Hegel, Karl Marx sau Friedrich Nietzsche; de

asemenea, oameni de ştiinţă de calibrul lui Albert Einstein sau Max Planck. Germania se

învecinează cu nouă ţări europene: Danemarca, Olanda, Belgia, Franţa, Luxemburg, Elveţia,

Austria, Republica Cehă şi Polonia. De asemenea Germania are ieşire directă la Marea Baltică şi

la Marea Nordului.

Relieful este bogat, exista toate formele de relief: munti si podisuri ( Alpi, Harz, Sistos

Renan, Jura Suaba, Padurea Bohemiei, Padurea Neagra) si campie ( Campia Germaniei de Nord,

Platoul Bavariei, Valea Dunarii).

Germania are prin tradiţie o organizare statală federală, reminiscenţă a puzderiei de

stătuleţe (principate) independente, inclusiv a oraşelor libere existente în Evul Mediu pe ruinele

Sfântului Imperiu Romano-German. în epoca modernă, fiecare stătuleţ avea un conducător

local independent (în general, de neam princiar), care exercita o conducere de sine stătătoare

şi autoritară.

Războaiele napoleoniene au grăbit unificarea Germaniei, realizată mai târziu sub

sceptrul puternicei şi militarizatei Prusii. Prăbuşirea Imperiului habsburgic în 1918 a avut ca

urmare şi constituirea Germaniei ca stat independent şi cu o formă de guvernământ republicană

(„Republica de la Weimer'). Din punct de vedere al structurii de stat, Germania a optat în

1919 pentru organizarea federală bazată pe o largă autonomie acordată landurilor. Regimul

de autonomie a acestora a fost însă suspendat de guvernul naţional-socialist al

cancelarului Hitler, întrucât era un obstacol în calea centralizării întregii puteri, inclusiv a

celei locale, în mâinile acestuia. Din 1935 până în 1945, Germania a fost un stat unitar. In 1949

s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri.

Organizarea administrativă a Republicii federale este dispusă pe 5 niveluri:

- primul nivel: federaţia;

- al doilea nivel: landurile (16);

- al treilea nivel: circumscripţiile administrative (32);

- al patrulea nivel: districtele (arondismentele) plus 117 oraşe (total 426);

- al cincilea nivel: colectivităţile locale (comunele) (total 16.068).

Kreise (arondismentele) şi comunele dispun de numeroase puteri, care nu le aparţin

decât lor şi care sunt consacrate prin textele constituţionale ale landurilor, sub controlul

Tribunalului Constituţional Federal. Comunele pot să intervină în momentul elaborării

textelor susceptibile de a schimba statutul, în special în materie financiară.

În Germania, reorganizarea teritorială este posibilă doar prin lege federală, numai după

ce landul implicat şi-a dat acordul, iar modificările sunt posibile numai dacă sunt de ordin

71

cultural, economic sau lingvistic. Legea fundamentală exprimă, în această privinţă, principiul

potrivit căruia o nouă delimitare a teritoriului federal poate fi făcută pentru a se asigura

faptul că landurile, prin mărimea şi capacitatea lor, îşi pot îndeplini funcţiile eficient. De

asemenea, trebuie acordată atenţie legăturilor regionale, istorice şi culturale, eficienţei

economice şi cerinţelor politicii şi planificării regionale.

Guvernul federal se compune din Cancelarul federal şi din miniştri. Constituţia

prevede o procedură complexă de numire a Primului-mi-nistru, menită să ofere cât mai multe

soluţii pentru desemnarea în fruntea Guvernului a unei personalităţi politice şi astfel să se evite

posibile crize ministeriale. în principiu, Preşedintele federal propune un candidat care trebuie să

întrunească acordul Bundestagului. Bundestagul va alege Primul-ministru cu majoritatea

absolută de voturi, dar fără dezbateri, iar Preşedintele îl va numi în funcţie automat.

In cazul în care cel propus de Preşedintele federal nu obţine majoritatea cerută,

Bundestagul poate alege pe Cancelar cu o majoritate absolută a membrilor săi, în 14 zile de la

primul scrutin. în acest caz, iniţiativa de a propune un candidat aparţine Bundestagului.

Bundestagul poate însă să nu recurgă la dreptul său de a desemna şi de a alege un

candidat la funcţia de Cancelar. într-o asemenea situaţie, Bundestagul va supune din nou

la vot propunerea făcută de Preşedintele federal. Dacă de această dată, candidatul întruneşte

majoritatea absolută a voturilor, va fi declarat ales. în caz contrar, Preşedintele dizolvă

Bundestagul.

Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de şeful statului la cererea Primului-

ministru. Legea fundamentală nu prevede că membrii Guvernului sau doar o parte din aceştia

trebuie să primească învestitura Parlamentului sau să fie responsabili în faţa acestuia. Se

precizează doar că, la intrarea în funcţie, Cancelarul federal şi membrii Guvernului depun în

faţa Bundestagului un jurământ. Aşadar, doar Cancelarul federal trebuie să întrunească votul

de încredere al Camerei inferioare a Parlamentului.

72

BIBLIOGRAFIE

1. „Statele Lumii de la A la Z” –Horia C. Matei; Silviu Negut; Ion Nicolae-Editura

Stiintifica si Enciclopedica.

2. „Statele Lumii”-Nicolae Steflea; Nicolae Gheorghiu; Victor Dumitrescu-Editura

didactica si pedagogica

3. „Manual clasa a VII-a”-Constantin Furtuna- Editura didactica si pedagogica

4. Armenia Androniceanu, Management public international, Ed. Economica, 2000

5. Breton R., Multiculturalism and Canadian Nation-Building in Politics of

Gender, Ethnicity and Language in Canada, sous la dir de Alan Cairns et Cynthia

Williams, Toronto University Press, nr. 34, 1996.

6. Brock J., Managing People in Public Agencies, Brown Press, Boston, 1984.

7. Gilles P., New Patterns of Governance, Kenneth Press, Ottawa, 1994.

8. Goodnow F., The Principles of the Administrative Law of the United States, New York,

G. P. Putnam’s Sons, 1905.

9. Jay M. Shafritz, The Dorsey Dictionary of American Government and Politics, The

Dorssey Press, 1988.

10. Johnonson A., What is Public Management? An Autobiographical Viw, Broadview

Press, Toronto, 1993.

11. Knowles R., Effective Management in Local Government, ICSA, Publishing

Cambridge, 1988.

12. EUI Working Paper 2004/1

73

13. Mary Fulbrook. "The Two Germanies, 1945-90" (ch. 7) şi "The Federal Republic of

Germany Since 1990" (ch. 8) în A Concise History of Germany (Cambridge: Cambridge

University Press, 2004): 203-249; 249-257.

14. Jean Edward Smith, Germany Beyond The Wall: People, Politics, and Prosperity,

Boston: Little, Brown, & Company, 1969.

15. Jean Edward Smith, Lucius D. Clay: An American Life, New York: Henry, Holt, &

Company, 1990.

16. Jean Edward Smith, The Defense Of Berlin, Baltimore: Johns Hopkins Press, 1963.

17. Jean Edward Smith, The Papers Of Lucius D. Clay, 2 Vols., Bloomington, Indiana:

Indiana University Press, 1974.

18. www.europa.eu

19. http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania#Istorie

20. http://www.dw-world.de/dw/article/0,,3554879,00.html

21. http://www.bmwi.de

22. http://www.bmz.de

23. http://www.bfai.de

24. http://www.iXPOS.de

25. http://www.e-trade-center.com

26. http://www.bafa.de

27. http:// www.ost-ausschuss.de

28. http://www.bdi-online.de

29. http://www.rumaeninen-tourismus.de

74