MOROMEȚII

Opera lui Marin Preda, unitară sub raportul temelor și al viziunii, constituie o nouă vârstă a romanului românesc. Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic (neorealism) și ilustrează, cu o mare putere de sugestie, sfârșitul romanului doric și nașterea unei obiectivități moderne.

Romanul Moromeții apare în două volume, primul în 1955, iar cel de-al doilea 12 ani mai târiu, în 1967, fiind un roman unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, înainte și după cel de al Doilea Război Mondial. Romanul dezvoltă, prin tema familiei, o nouă viziune despre lume, despre relațiile contemporane, într-un stil epic de mare densitate, făcând apel și la observația psihologică, impunând totodată o nouă tipologie a personajelor.

Viziunea despre lume se conturează în roman prin tematica abordată, prin conflict, prin particularitățile de compoziție, prin evenimentele prezentate și, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieții și a întâmplărilor.

Romanul prezintă destrămarea- simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională- a unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești. O secvență care ilustrează într-un mod simbolic această temă este aceea a tăierii salcâmului.

Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcâmului, duminica în zori, în timp ce în cimitir femeile își plâng morții, prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete: „Grădina, caii, Moromete îsuși arătau bicisnici”. Apar ciorile, ca niște semne rău prevestitoare, iar mama, care știe să citească în astfel de lucruri un curs al vremii viitoare, cade la gânduri întunecate.

O altă temă este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și familia sa. Reprezentativă în acest sens este scena cinei. Ceremonialul cinei pare a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, dar „semnele” din text dezvăluie adevăratele relații dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii proveiți din două căsătorii, învrăjbiți din cauza averii. Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioara a conflictului, iminenta destrămare a familiei.

Romanul ilustrează sfârșitul romanului doric, întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care povestește întâmplările la persoana a III-a se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, și Niculae, în volumul al II-lea), ca și prin aceea a informatorilor (personaje –martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, de exemplu, al lui Parizianu despre vizita lui Moromete la băieți, la București). Focalizarea este internă, centrată mai ales pe Ilie Moromete, care devin reflectorul principal.

Acțiunea romanului se desfășoară pe o perioadă de un sfert de veac și infățișează destinul țăranului la confluența dintre două epoci istorice: înainte și după al Doilea Război Mondial.

Dimensiunea real-imaginară a spațiului unde se desfășoară acțiunea este realizată, pe de o parte, concret –satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, iar pe de altă parte, simbolic – stănoaga podiștei, casa, ogradă, poiana lui Iocan, câmpia etc.

Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Mai întâi este dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă și Achim), izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fiii cei mari își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu, care se adaptează mai ușor noilor relații capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Moromete vânduse în timpul secetei

un pogon din lotul soției, promițându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii.

Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea s-ar fi stabilit în casa lui Moromete, ca să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Guica va contribui la grăbirea prăbușirii familiei, transmițând ura resimțită pentru Moromete celor trei fii mai mari.

Modalitatea predominantă de caracterizare a personajului este cea indirectă, trăăturile sale reieșind din fapte, vorbe și atitudini. Personajul este caracterizat în mod direct de către narator astfel: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”. Personajul se autocaracterizează la finalul romanului drept un om independent, având capacitatea superioară de a-și înțelege propria dramă: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață indepedentă!”.

Consider că romanul Moromeții surprinde dramatica iluzie că viața își poate continua cursul în tiparele tradiționale, cu toate că istoria modifică și distruge tiparele existențiale, atât la nivelul vieții individuale, familiale, cât și la nivelul comunității rurale și a unei categorii sociale, a țăranului. Colectivizarea forțată și comunismul înlocuiesc, într-o manieră brutală, satul tradițional românesc.

Moromeții este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării. Este un roman realist, pentru că dezvoltă problema relației omului cu istoria și un roman modern în compoziție, în realizarea personajului principal și în stil.