MODIFICARILE CADAVERICE

Încetarea funcțiilor vitale ale organismului și întreruperea relațiilor acestuia cu mediul

extern - moartea, transformă organismul viu într-un corp inert supus descompunerii în substanțe

organice și anorganice numit cadavru.

De cele mai multe ori cadavrele, organele sau fragmentele de organe ce provin de la animale

moarte sau sacrificate nu sunt proaspete, între momentul morții animalului și cel al examenului

necropsic interpunându-se un interval de timp variabil, uneori de ordinul zilelor. În acest interval de

timp, în cadavru se instalează progresiv transformări biochimice și structurale materializate sub

forma așa numitelor modificări cadaverice sau postmortale.

Cunoașterea în detaliu a modificărilor cadaverice, respectiv a momentului apariției fiecăreia

dintre acestea precum și a modului lor de manifestare morfologică, este importantă din următoarele

motive:

- modificările postmortale, îndeosebi cele tardive, așa cum este putrefacția, maschează

leziuni discrete produse în timpul vieții animalului și cu rol uneori cert în stabilirea cauzei morții;

- unele modificări cadaverice, se confundă macro- și chiar microscopic cu unele leziuni,

făcând posibil diagnosticul celor din urmă doar pe cadavre foarte proaspete; de exemplu, autoliza

cadaverică conferă organelor compacte un aspect de “organ fiert” identic macroscopic cu acela

produs de distrofia granulară sau de inflamația parenchimatoasă;

- sesizarea și consemnarea corectă a modificărilor cadaverice contribuie esențial la

stabilirea momentului (ziua sau chiar ora) morții animalului, ceea ce, în unele cazuri, capătă o

importanță juridică deosebită.

În majoritatea manualelor de anatomie patologică modificările cadaverice sunt prezentate

într-o clasificare didactică și pronunțat subiectivă, în două categorii: precoce și tardive, în funcție de

momentul instalării lor. În realitate este imposibil de stabilit o diferențiere pur cronologică,

transformările postmortale fiind în dinamică și în relație cu numeroși factori legați de animal și de

mediul exterior.

În cele ce urmează vom prezenta modificările cadaverice în funcție în principal de sediul lor

morfologic.

1. Modificări ale pH-ului mediului intern

Procesele vitale la vertebratele homeoterme se desfășoară la un pH ușor alcalin, cuprins în

general între 6,5 și 7,0.

După moarte, ca urmare a glicogenolizei anaerobe din masele musculare și a eliberării unor

cantități mari de acid lactic, mediul intern capătă un caracter net acid, pH-ul său coborând până la

1

5,0 ; se produce deci o acidifiere a cadavrului.

Mai târziu, ca urmare a apariției unor compuși chimici cu reacție bazică, cadavrul suferă o

alcalinizare.

2. Modificările temperaturii cadavrului.

Ca urmare a abolirii activităților de termoreglare după moarte, cadavrul tinde să ajungă, ca

oricare alt corp inert, la temperatura mediului ambiant. Cum aceasta rareori depășește, cel puțin la

noi în țară, temperatura medie a homeotermelor, se va produce întotdeauna răcirea cadavrului.

Rapiditatea răcirii cadavrului este, în condiții medii, de aproximativ 10C pe oră.

Durata răcirii cadavrului variază în primul rând în funcție de temperatura externă, dar și cu

talia animalului, starea lui de întreținere și chiar cu boala de care a suferit animalul. Astfel, răcirea

se instealează mai rapid iarna decât vara, la animalele de talie mică și la cele slabe; bolile

convulsivante ca tetanosul și intoxicația cu stricnină ca și cele caracterizate prin intense fermentații

intestinale produc o creștere a temperaturii corporale după moarte cu 1-20C, după care se instalează

o răcire lentă.

Temperatura cadavrului se stabilește prin măsurarea cu termometrul a temperaturii rectale;

în lipsa termometrului, se apreciază aproximativ temperatura suprafeței corporale cu dosul palmei.

3. Modificările globilor oculari

Acestea debutează la 6-8 ore după moarte prin pierderea treptată a transparenței corneei

care, după Pellegrini N. (1987), devine complet opacă după aproximativ 10 ore vara și 20 ore iarna.

După aproximativ 12 ore vara și 24 ore iarna, pe sclerotică apar pete mici, roșiatice apoi

verzui, care în timp confluează modificând cu totul aspectul sclerei la circa 48 ore după moarte.

Concomitent cu modificările descrise anterior are loc o deshidratare și retractarea

consecutivă a globilor oculari.

După 72-80 ore de la moarte se produce ramolirea și topirea tuturor componentelor globilor

oculari.

4. Modificări ale mobilității osteomusculare

După moartea animalului, asistăm întotdeauna, dar într-o derulare larg variabilă, la pierderea

elasticității maselor musculare și intrarea acestora într-o stare de contractură susținută denumită

rigiditate; aceasta persistă un timp, după care cadavrul redobândește o stare de mobilitate

asemănătoare celei din timpul vieții - rezoluția.

Rigiditatea cadaverică se exteriorizează printr-o stare de contractură prelungită a

musculaturii și mai ales prin imobilizarea articulațiilor, mai ușor de sesizat la articulațiile

2

membrelor.

Mecanismul ultrastructural de producere a rigidității este asemănător celui al contracției

musculare din timpul vieții, exceptând prelungirea în timp a contracției.

Rigiditatea se instalează inițial în țesutul muscular neted, debutând la câteva minute după

moarte prin contractura musculoasei glandelor seminale. Urmează apoi contracția structurilor

musculare cutanate și din pereții organelor cavitare sau tubulare: uter, vezică urinară, stomac,

intestin. În această fază este mai ușor de sesizat pe cadavru horipilația, mioza oculară și, la

examenul interior, apariția inelelor de contractură ale intestinului.

La aproximativ 30 minute după moarte se instalează contractura miocardului ventricular,

ceea ce face ca la examenele necropsice, cavitățile cardiace ventriculare se apară în mod normal cu

cantități reduse de sânge.

Musculatura somatică (striată de tip scheletic) se contractă invariabil într-o succesiune

cranio-caudală, după legea lui Nysten .

Primii, la 2-3 ore după moarte, se contractă mușchii pteriogoidieni, maseteri și ai limbii,

apoi musculatura cervicală, a trenului anterior, toracică, abdominală și a trenului posterior;

rigiditatea se generalizează la aproximativ 24-36 ore de la moartea animalului.

Rigiditatea cadaverică se apreciază cel mai ușor, chiar pe un cadavru nedeschis, prin gradul

de imobilitate a articulațiilor membrelor.

Și această modificare postmortală este dependentă de numeroși factori, ea instalându-se mai

rapid în sezonul rece, la animalele mici sau slabe, după boli febrile și la animalele moarte după un

efort intens (câinii de vânătoare sau vănatul).

Este util a sublinia că, la examenul histologic, fibrele musculare recoltate de la cadavre

aflate în rigiditate apar ondulate și cu zone tumefiate și omogene – nodurile de rigiditate, aspect

structural foarte asemănător cu acela al hialinozei intracelulare cu localizare musculară.

Rezoluția cadaverică denumește starea de relaxare definitivă a cadavrului, pierderea

tonusului maselor musculare și reluarea mobilității articulare.

Rezoluția debutează după instalarea totală a rigidității, deci la aproximativ 24-36 ore de la

moarte și se încheie la aproximativ 48-72 ore de la moarte. Succesiunea topografică a instalării

rezoluției este aceeași ca în cazul rigidității.

Histologic, masele musculare somatice în rezoluție prezintă fibra musculară ușor

contractată, omogenizată și cu nucleii fragmentați sau lizați și apa de constituție acumulată între

sarcolemă și endomissium.

Unii autori consideră rigiditatea cadaverică drept unica transformare musculară postmortală,

în evoluția ei descriind trei perioade: de instalare, de stare și de rezoluție (Tabel 1).

3

Tabel 1

Dinamica evoluției în ore a rigidității cadaverice

la animale la temperatura de 150C (ore)

(după Jivănescu I. și Paul W., 1973)

Categoria de animale Perioada de instalare Perioada de stare Perioada de rezoluție

Animale mari 14-28 28-48 48-72

Animale mijlocii 10-24 24-38 38-54

Animale mici 6-12 12-22 22-34

Indiferent de maniera în care sunt clasificate și descrise, modificările cadaverice ale

țesuturilor musculare sunt foarte utile la stabilirea vechimii cadavrului, respectiv a datei morții

animalului.

5. Modificări ale sângelui

Vom descrie aici o modificare de repartiție a sângelui în cadavru - hipostaza și apoi

modificări propriu-zise ale sângelui ca țesut: coagularea, hemoliza, imbibiția hemoglobinică și

petele cadaverice.

Hipostaza cadaverică reprezintă acumularea sângelui în exces, prin simplu fenomen

gravitațional, în regiunile declive ale cadavrului, respectiv cele de pe partea pe care a stat cadavrul

imediat după moarte.

Această modificare apare precoce, în prima oră după moarte și este maximă după 10-12 ore.

Hipostaza cadaverică poate fi sesizată chiar la jupuirea cadavrului, acesta prezentând țesutul

conjunctiv subcutanat cu vasele ectaziate și pline cu sânge închis la culoare și necoagulat.

La examenul interior, hipostaza poate fi observată mai ușor la organele pereche, mai ales la

nivelul pulmonilor, pulmonul hipostatic fiind turgescent, de culoare roșie-vișinie generalizată și mai

greu decât simetricul său.

Chiar dacă mecanismele sunt asemănătoare, trebuie să diferențiem hipostaza postmortală de

congestia hipostatică ce apare în timpul vieții, la animalele care zac îndelung pe aceeași parte.

Procesul patologic este frecvent observat, sub forma congestiei pulmonare hipostatice, la animalele

mari cahectice sau cu fracturi grave.

Coagularea este o modificare postmortală precoce care începe la 30 minute după moarte și

se suprapune în timp, cu aproximație, pe instalarea rigidității.

La examenul interior, în cavitățile cordului și în lumenul vaselor mari vom găsi coagulii

cadaverici sau cruorici, sub forma unor mulaje roșii-negricioase, lucioase şi elastice, care se

4

desprind ușor de la peretele cordului sau al vaselor; ei se deosebesc net de coagulii ce apar în timpul

vieții - trombi, care sunt roșii-cenușii, fermi la palpare sfărmicioși și aderenți la endocard sau intimă

(Tabel 2).

Tabel 2

Caracteristici macroscopice ale trombilor și ale coagulilor cadaverici

(după Oprean O.Z., 1998)

Criteriu macroscopic Tromb Coagul cadaveric

Suprafață Rugos Neted

Culoare Roșu-cenușiu Negricios

Consistență Tare Elastic

Aderență Aderent Neaderent

Este de remarcat că în hipocalcemie, asfixie, boli septicemice sau stări de hipoxie,

coagularea este întârziată sau chiar anulată.

După Ciurea V. (1962), coagularea la cal și la câine se desfășoară mai lent decât la alte

specii.

Hemoliza

În cele mai multe cazuri hemoliza urmează coagulării, ea desfășurându-se aproximativ în

același timp cu rezoluția.

În situații când coagularea nu se mai instituie sau consecutiv coagulării, la deschiderea

cordului și a marilor vase sângele apare sub forma unei mase fluide, de culoare roșie-negricioasă.

Imbibiția hemoglobinică este procesul de infiltrare a hemoglobinei eliberată prin hemoliză,

inițial în intimă și endocard, apoi în peretele vascular și în țesuturile limitrofe perivasculare, ce

capătă o culoare roșie-vișinie difuză.

De remarcat este faptul că unele formațiuni patologice, focare de necroză sau noduli de

proliferare celulară, pot suferi, la cadavrele vechi, imbibiția hemoglobinică, situație în care culoarea

lor cenușiu-gălbuie sau albicioasă va deveni roșiatică.

Petele cadaverice

Modificare cadaverică târzie, apariția petelor cadaverice este consecutivă hemolizei și

interesează organele și țesuturile ce vin în contact cu masa gastrointestinală.

Petele cadaverice au o culoare verzui-albăstruie sau chiar negricioasă și sunt rezultatul

combinării hemoglobinei difuzată din vase cu hidrogenul sulfurat provenit din fermentațiile

conținutului tubului digestiv postdiafragmatic. Ele se observă pe fața viscerală a ficatului și a

splinei, pe fețele ventrale ale rinichilor și pe seroasa peritoneală. La cadavrele vechi ale animalelor

cu piele nepigmentată, petele cadaverice se observă deja la examenul exterior, în zona abdominală

5

ventrală.

6. Imbibiția biliară

Modificare postmortală relativ precoce, imbibiția biliară se instalează la câteva ore după

moarte.

Modificarea se manifestă prin colorarea în galben - verde a țesutului hepatic limitrof vezicii

biliare și a peretelui stomacului, sub forma unei pete verzui în zona în care acestea vin în contact cu

vezica biliară.

7. Modificări ale integrității tisulare

Descompunerea substanței vii se datorează inițial acțiunii propriilor enzime tisulare -

autoliza, căreia i se va adăuga în timp și aceea a enzimelor florei ambientale - putrefacția.

Autoliza cadaverică este o transformare de integritate tisulară precoce și se realizează ca

urmare a dezorganizării sistemelor membranare intracelulare și eliberării enzimelor proprii ale

lizozomilor și ale condriomului. Mai ales enzimele lizozomale, prin acțiunea lor centrifugă, sunt

responsabile de această primă etapă a dezintegrării substanței vii.

Componenta funcțional specifică a diverselor țesuturi și organe (celulele parenchimatoase)

este mai vulnerabilă în fața procesului de citoliză decât stroma de susținere conjunctivo-vasculară.

De aceea, la organele cu stromă de susținere săracă, zise și parenchimatoase, autoliza se instalează

mai rapid și se manifestă macroscopic mai pronunțat.

Inițial, rinchii, ficatul, miocardul prezintă petele autolitice. Acestea apar sub forma unor

zone slab delimitate, cu forme neregulate și culoare cenușie. În timp petele autolitice se extind,

confluează și în cele din urmă conferă întregului organ un aspect cenușiu asemănător organului

fiert.

Este de reținut faptul că același aspect macroscopic în organele anterior menționate se

observă în distrofia granulară și în inflamația parenchimatoasă, cele două leziuni fiind astfel posibil

de diagnosticat macroscopic doar pe cadavre foarte proaspete.

La nivelul mucoaselor tubului digestiv sau ale căilor respiratorii autoliza se manifestă prin

acumularea la suprafața acestora a unor depozite vâscoase și albicioase, constituite din mucusul

expulzat din glande în timpul rigidității și din celulele epiteliale deblocate de la suprafața mucoasei;

este foarte greu de diferențiat macroscopic această modificare postmortală de inflamația catarală.

Putrefacția este rezultatul acțiunii enzimelor proprii la care se adaugă acțiunea centripetă a

enzimelor bacteriene eliberate de flora tubului gastrointestinal ca și de aceea a mediului extern.

La cadavrele foarte vechi, marile organe își vor pierde treptat consistența, tranformându-se

în cele din urmă într-o magmă negricioasă.

Fermentațiile tisulare urmate de apariția unor gaze cu miros specific ca amoniacul, metanul

6

sau hidrogenul sulfurat și de aceea a unor diamine alifatice specifice cadavrului denumite ptomaine,

sunt răspunzătoare de mirosul respingător al cadavrului.

Gazele de fermentație se acumulează inițial ca vezicule sub capsulele organelor, apoi în

masa acestora, conferindu-le aspect crepitant la palpare și buretos pe suprafața de secțiune,

modificări ale emfizemului cadaveric.

8. Timpanismul cadaveric-

Modificare foarte târzie, timpanismul cadaveric este corolarul tuturor proceselor de

fermentație și putrefacție din care rezultă eliberarea unor mari cantități de gaze.

Acumularea de gaze în organele interne putrefiate se însoțește de un fenomen asemănător în

interiorul stomacului și al intestinului; excesul de gaze din tubul digestiv trebuie diferențiat de

distensiile produse în unele infecții gastrointestinale intens gazogene. Gazele se vor acumula în timp

și în cavitatea abdominală și în țesutul conjunctiv subcutanat, ducând la balonarea întregului

cadavru.

9. Modificări postmortale ale principalelor organe interne

Encefalul

Cu toate că este bine protejat de cutia osoasă craniană față de acțiunea factorilor externi,

encefalul este foarte sensibil la modificările autolitice, datorită bogăției lui în lichid tisular și mai

ales în enzime hidrolitice.

Macroscopic, autoliza cadaverică imprimă encefalului aspect lucios și umed, ștergerea

șanțurilor cerebrale și scăderea consistenței masei nervoase, modificări atribuibile deopotrivă

edemului cerebral.

Chiar și la nivel histologic, modificările sunt asemănătoare edemului cerebral: la doar 6 ore

de la moarte în citoplasmele neuronilor se observă vacuolizare, tigroliză, dispariția progresivă a

nucleolilor, tentă oxifilă a nucleolilor, care ar putea fi confundați cu eventuale incluzii virale;

concomitent se produc acumulări de transsudat în jurul pericarionilor și în spațiile perivasculare

Virchow- Robin, sub forma, la examenul microscopic, a unor halouri libere.

Cordul

Organul intră relativ repede, la 30 minute după moarte, în rigiditate (rigor cordis).

Datorită automatismului cardiac ce se păstrează câteva minute după instalarea morții și

datorită faptului că partea stângă a cordului intră mai repede în rigiditate, la examenul necropsic,

cordul stâng apare în mod normal, aproape cu totul lipsit de sânge. Prezența sângelui, în cantităţi

mari, în cordul stâng denotă o rigiditate incompletă și o slabă capacitate de expulzie, semne ale unor

leziuni miocardice.

7

Nu trebuie omis faptul că hemoliza este urmată de imbibiția hemoglobinică a endocardului,

modificare postmortală ce poate masca unele leziuni fine.

Zonele cenușii palide de autoliză cardiacă ar putea fi confundate cu leziuni de miocardită

parenchimatoasă cu etiologie toxică sau toxiinfecțioasă.

Pulmonul

În comparație cu alte organe interne, datorită structurii sale areolate și abundenței țesuturilor

conjunctive, pulmonul este mai rezistent la acțiunea factorilor distructivi endo- și exogeni care

acționează postmortal.

Mai frecventă la nivelul pulmonilor este hipostaza cadaverică, manifestată printr-o colorare

mai roșie a pulmonului de pe partea pe care a murit animalul.

Dintre alte modificări postmortale ale pulmonilor, menționăm: autoliza, putrefacția,

emfizemul cadaveric, aspirația de conținut gastric la animalele în agonie sau de sânge din căile

respiratorii anterioare.

Splina

La scurt timp după sacrificare sau eutanasie se observă o retractare a organului, ca urmare a

contracturii musculaturii netede trabeculare.

Datorită contactului nemijlocit cu stomacul, pe fața viscerală a splinei apar relativ repede

petele cadaverice de sulfmethemoglobină, capsula căpătând o colorație albăstrui-negricioasă.

Ficatul

În ficat, organ sărac în stromă vasculo-conjunctivă de susținere și în contact direct cu masa

gastrointestinală, modificările postmortale se derulează mai rapid decât la alte viscere.

Pierderea integrității tisulare se manifestă inițial sub forma petelor autolitice, cu diametrul

de 3-4 milimetri și contur șters ce se extind și, în final, prin confluare, imprimă întregului ficat

aspect de organ fiert.

Pe fața viscerală a ficatului apar relativ precoce petele cadaverice, de aceea leziunile mai

slab manifestate macroscopic se vor căuta pe fața diafragmatică unde sunt conservate datorită

contactului strâns cu diafragmul.

Fermentațiile de putrefacție produc emfizemul cadaveric sub forma aspectului buretos al

suprafeței de secțiune și a bulelor de gaze situate sub capsula Glisson.

Permeabilitatea pereților vezicii biliare după moarte va induce imbibiția biliară în țesutul

hepatic limitrof, ce capătă culoarea caracteristică a pigmenților biliari.

Rinichii

Datorită predominanței țesutului morfofuncțional specific, ultrastructurii epiteliului renal și

toxicității secreției urinare, rinichii sunt foarte vulnerabili în fața proceselor de liză tisulară.

Autoliza se manifestă precoce, atât macroscopic cât și la nivel structural. La examenul

8

necropsic rinichiul are aspectul destul de nespecific de organ fiert. Examenele histologice

evidențiază o pronunțată liză tubulară la 6 ore de la moartea animalului.

Petele cadaverice se exteriorizează prin colorarea negricioasă a feţelor ventrale ale

rinichilor.

La rinichi se observă ușor, prin comparație cu organul pereche, hipostaza cadaverică,

manifestată prin colorarea în roșu generalizat a rinichiului decliv.

Tubul gastro-intestinal

Modificările cadaverice ale tubului digestiv postdiafragmatic se datorează în principal

contactului direct al structurilor sale cu conținutul alimentar adeseori fermentescibil.

Chiar în primele ore de la moartea animalului se produce o expulzie a secreției de mucus și

o descuamare a celulelor epiteliale ce se acumulează la suprafața mucoasei gastrice și intestinale,

dând un fals aspect de inflamație catarală. Mai mult decât în cazul altor organe se impune deci ca

recoltarea probelor pentru examenul histologic să se efectueze cât mai curând după moarte, pentru a

devansa instalarea fenomenelor autolitice.

La 24 ore de la moartea animalului începe să se producă imbibiția hemoglobinică și apoi cea

sulfmethemoglobinică.

La examenul necropsic al intestinului imediat după moarte sunt observate inelele de

rigiditate ( de contractură). Contracțiile peretelui intestinal sunt uneori atât de puternice încât duc la

invaginație; această modificare cadaverică se deosebește de invaginația intestinală din timpul vieții

prin lipsa fenomenelor de stază sanguină și infarctizare.

Emfizemul cadaveric, urmare a fermentării conținutului alimentar sau a materialelor

patologice, se manifestă prin dilatația excesivă și subțierea peretelui stomacului și al intestinului

subțire. Aspectele acestei modificări postmortale impun diferențierea de dilatațiile gastrointestinale

produse de infecțiile gazogene.

9