Mitul faustic în „Doctor Faustus” de Thomas Mann

Numit adesea „Faust modern” sau „Faustul secolului XX”, Faustul lui Thomas Mann este clădit

pe tipare cu totul diferite de cele clasice. Dacă Marlowe sau Goethe încercau, pe urmele cărţii populare

din , să dea un exemplu negativ, să avertizeze asupra pedepsei implicate de păcat, Thomas

Mann are cu totul alte intenţii. Evenimentele din romanul său se împletesc cu cele din viaţa reală, astfel

că cititorul se află în faţa unui „straniu amestec de adevăr şi fabulaţie” (M. Moroianu, „Marii damnaţi”).

Creatorul „Faustului modern” caută să stabilească o legătură între criza prin care trecea Germania (cele

două Războaie Mondiale) şi înfiorătoarea dramă a personajului principal, dramă transpusă în creaţiile

sale. Mariana Şora, în eseul său despre Thomas Mann, afirmă faptul că acesta a încercat să explice „vina

germană” prin simbolul lui Leverkühn şi al mitului faustic. Eroul lui Thomas Mann recurge la ajutorul

Infernului pentru a-şi mări puterea de creaţie, tot astfel cum Germania a făcut alegeri fatidice în

căutarea unei puteri nelimitate.

Mitul faustic rămâne, totuşi, de importanţă vitală pentru romanul lui Thomas Mann, el stând la

temelia acestei opere sisifice. Tocmai de aceea este necesar să stabilim modul în care autorul german

interpretează şi transformă povestea celui care semnează un acord cu însuşi Diavolul.

Noul Faust

Noul Faust este Adrian Leverkühn, un compozitor german care, prin strălucirea geniului său,

demonstrează uriaşul potenţial al fiinţei umane iar prin pactul pe care îl face cu Diavolul devine imaginea

omului decăzut. Muzica pe care o compune vorbeşte despre cât de întunecat îi este sufletul şi, în acelaşi

timp, anunţă prăbuşirea lumii în care trăieşte.

Încă din copilărie, trăsătura proeminentă a personalităţii lui Adrian este incapacitatea de a se

apropia de cei din jur. El pare închis într-o lume a sa, lume din care priveşte totul cu un ochi sceptic,

sarcastic, dezgustat. Îi lipsesc complet afectivitatea, empatia, căldura umană, fapt pe care îl mărturiseşte

profesorului şi mentorului său, Wendell Kretzschmar: „... nu am niciun dram de căldură (...). Căldicel n-aş

putea pretinde că sunt; sunt categoric rece”. Adrian este, aşadar, un suflet îngheţat, lipsit de umanitate

şi aceasta este cauza suferinţei sale, ceea ce îl împiedică să creeze muzică apreciată de public. Produs al

unui suflet monstruos, convins că iubirea, fraternitatea şi bunătatea sunt „baliverne de umanist”, muzica

lui Adrian nu înalţă, nu vindecă, ci dezumanizează.

Despre Adrian Leverkühn, Mihai Moroianu afirmă că este „un Faust eşuat”, un „caz – limită”,

„un avatar degenerat al mitului faustic”. El eşuează din cauza bolii sale, a laturii sale negative simbolizate

de Sammael şi a carenţei din afectivitatea sa. Spre deosebire de Faustul lui Goethe spre exemplu, Adrian

nu găseşte sensul suprem al existenţei în a fi folositor semenilor săi, el nu învaţă din greşeala pe care o

comite semnând pactul cu Diavolul. Dimpotrivă, scopul său rămâne până la final unul egoist. Nici măcar

ultima sa operă, cantata simfonică „Lamentarea doctorului Faustus”, operă în care nu-şi mai revarsă

sarcasmul asupra lumii, ci îşi deplânge starea deplorabilă de ins lovit de soartă, nu îl poate mântui

pentru că tot Diavolul este cel care i-o inspiră. Ceea ce Sammael îi promite, şi anume un stil revoluţionar

de a crea, Adrian atinge în „Lamentaţie”, astfel că prin această compoziţie el îşi semnează condamnarea.

Noul Mefisto

Sammael, al cărui nume înseamnă „înger al otrăvii”, este noul Mefisto. Ştim că Mefisto

reprezintă în legendă un rău necesar pentru mai bine. Thomas Mann respinge cu ironie această idee şi

se întoarce la concepţia tradiţională despre Diavol, la acel „Necuratul” ale cărui vizite terifiante sunt

aducătoare de boală, coşmaruri şi nenorocire.

Vizita lui Sammael şi semnarea pactului

Apariţiile Diavolului sunt stilizate în roman. El intervine în viaţa lui Adrian sub masca mai multor

personaje care îşi lasă amprenta asupra existenţei sale. Două dintre aceste personaje ar putea fi

profesorii lui Adrian de la Facultatea de Teologie din Halle, Kumpf şi Schleppfuss, care, în conferinţele

lor, se arătau obsedaţi de diavol şi susţineau că acesta face universul complet.

În ceea ce priveşte adevărata convorbire a lui Adrian cu Diavolul, aceasta ocupă un loc aparte în

roman. Ea iese din fluxul relatărilor lui Serenus Zeitblom, fiind transcrisă direct din jurnalul lui Adrian.

Tocmai de aceea Mihai Moroianu, în cartea „Marii damnaţi”, susţine faptul că dialogul cu Diavolul este

„o formă de compensare a lipsei de afectivitate, o alinare a pustiirii sale interioare sau un mijloc de

supravieţuire”, un monolog interior redactat în jurnal sub formă de dialog cu Diavolul sau chiar

„fabulaţie, produs al imaginaţiei alterate a compozitorului, pe măsura avansării bolii sale”.

Lăsând la o parte lipsa de credibilitate a evenimentului şi luând ca atare cele relatate de Adrian,

convorbirea dintre tânărul compozitor şi Sammael se îndepărtează de aceea dintre Faust şi Mefisto. De

ce? Fiindcă Sammael, după cum el însuşi afirmă, nu vine decât să întărească ceea ce era stabilit cu mult

timp în urmă, şi anume că sufletul lui Adrian aparţine Diavolului. Adrian pare să fi aşteptat de mult vizita

aceasta, fapt pe care îl şi mărturiseşte: „Dar de văzut l-am văzut totuşi, în sfârşit, în sfârşit; a fost la

mine, aici în sala asta, a venit să mă vadă, pe neaşteptate şi cu toate astea de-atâta vreme aşteptat.”

Ceea ce Adrian primeşte de la Sammael se aseamănă cu ceea ce primeşte şi Faust: douăzeci şi patru de

ani de elan creator, de inspiraţie: „Douăzeci şi patru de ani poate trăi omul ca păduchele pe împărat,

poate ului o lume întreagă, ca un mare necromant, cu lucru diavolesc şi strălucit (...) şi-i e îngăduit,

beat de încântare, să guste toate voluptăţile aproape insuportabile ale inspiraţiei (...), să se simtă pur

şi simplu zeu”; „...noi furnizăm superlative: furnizăm avânturi şi revelări, trăiri şi eliberări şi

dezlănţuiri, libertate şi siguranţă şi uşurare, sentimente de forţă şi triumf”. Preţul pe care trebuie să-l

plătească Adrian este, însă, mult mai mare, nu este pe măsura „timpului măreţ” pe care i-l oferă

Sammael. Preţul este, aşadar, pe lângă sufletul său la finalul celor douăzeci şi patru de ani, unul „în

dureri” în suferinţă trupească cauzată de migrenele moştenite de la tatăl său şi boala transmisă de

prostiuata Esmeralda: „Şi între timp, din când în când, se produce şi câte o prăbuşire în adâncuri (...) nu

numai în gol şi pustiu şi-ntr-o neputincioasă melancolie, ci şi în dureri şi-n boleşniţă”. Înainte de a

pleca, Sammael mai menţionează ceva: „A noastră eşti, făptură aleasă şi creatoare, cu noi eşti legat şi

cununat. A iubi nu-ţi este îngăduit!”; „Ţi-e interzisă iubirea pentru că te încălzeşte. Viaţa ta trebuie să

fie rece – de aceea n-ai voie să iubeşti pe nimeni.”, lucru care lui Adrian n-ar trebui să-i fie imposibil

deoarece „Răceala, la tine, nu-i oare un antecedent, precum migrena paternă (...)?”.

După semnarea pactului, Adrian se izolează de lume şi compune cele mai importante opere ale

sale. Ajunge faimos şi recunoscut în Europa, însă nu se poate bucura de gloria sa aşa cum îi fusese

promis. Solitudinea şi boala îl macină, îl distrug treptat. Marea putere de creaţie îi lasă drept tovarăş

doar fatala lui boală. Se îndrăgosteşte de Marie Godeau şi se ataşează de nepotul său, Nepomuk.

Diavolul are însă grjă ca pactul să fie respectat – Marie se îndrăgosteşte de singurul prieten de care

Adrian se apropiase mai mult (răpindui-l astfel şi pe acesta), iar Nepomuk moare de meningită.

Cu toate drumurile spre fericire închise, Adrian înnebuneşte şi trăieşte în închisoarea aceasta

timp de zece ani. Înainte de a înnebuni, el învită toţi cunoscuţii la Pfeiffering pentru a le prezenta ultima

sa compoziţie şi le mărturiseşte secretul vieţii sale: faptul că făcuse o înţelegere cu Diavolul. Deşi

cuvântarea sa este una extrem de dureroasă, nimeni nu îl înţelege. Această spovedanie este singurul

moment în care Adrian îşi deschide sufletul în faţa semenilor săi şi lasă să se întrevadă în el o fărâmă de

umanitate. El pare să-şi regrete fapta, însă înţelege că este prea târziu pentru a fi mântuit pentru că a

profitat până la final de ceea ce primise de la Sammael. Soarta sa e este pecetluită. El este destinat

Întunericului din cauza faptelor sale, tot astfel cum Germania este destinată pierzaniei din cauza

crimelor comise.