MISIUNE

Viitorul Astăzi este o comunitate de credincioși Adventiști de Ziua a Șaptea ce are ca

scop proclamarea ultimei Solii de har din partea lui Dumnezeu pentru poporul Advent.

Aceasta este Solia Adevărului Prezent. În fiecare generație, Dumnezeu a trimis un mesaj care

să descopere poporului Său timpul cercetării lui. Noi trăim în ultima generație, în cele mai

solemne timpuri din istoria sacră. Venirea Celui Preaînalt în slavă și mărire este chiar la ușă.

Astăzi Dumnezeu are o Solie specială pentru poporul Său. Această Solie are menirea de a ne

pregăti pentru criza legii duminicale ce ne stă în față și de a ne ajuta să vedem mai clar

pericolele care ne amenință.

Acum, chiar înainte de venirea Sa, se petrec evenimente despre care Spiritul Profetic

spune că „sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și în cea a bisericii. În providența lui

Dumnezeu, când aceste crize neobișnuite sosesc, este dată Lumina pentru acel timp. Dacă este

primită, atunci are loc un progres pe plan spiritual; dacă este respinsă, urmarea este declinul și

ruina spirituală.” (Ellen White, The Bible Echo, 26 august 1895). După cum observați, a primi

sau a nu primi Lumina despre aceste puncte de cotitură este o chestiune ce ține de viață

veșnică sau de moarte veșnică. Este un lucru teribil a desconsidera Lumina pe care Cerul o

trimite pentru timpul prezent și a neglija privilegiile date pentru o înțelegere mai profundă a

planului de Mântuire. Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea i-a fost oferită cea mai mare

cantitate de Lumină în privința profețiilor, a planului de mântuire și a Legii lui Dumnezeu. De

aceea, noi suntem cei mai răspunzători înaintea lui Iehova pentru folosirea acestei Lumini.

Dacă vom neglija să o folosim și să o cercetăm stăruitor, atunci vom primi același răspuns pe

care l-a primit și ispravnicul necredincios: „Rob stricat şi leneş, ai ştiut că secer de unde nu

am semănat şi adun de unde nu am vânturat... De aceea trebuia să dai banii Mei

schimbătorilor de bani şi Eu, venind, aş fi primit ce este al Meu cu dobândă. Luaţi de aceea

talantul de la el şi daţi-l celui ce are zece talanţi!” (Matei 25:26-28).

Așadar, scopul acestei reviste este de a extrage din comorile Bibliei și Spiritului Profetic

bijuterii pentru timpul prezent. Cercetând istoriile sacre ale Bibliei, vom înțelege cum acestea

ilustrează experiențele prin care noi vom trece. Astfel vom pricepe mai bine modul de lucru și

principiile caracterului lui Dumnezeu!

Domnul să vă binecuvinteze, iar Duhul Său să vă dea multă înțelepciune și perseverență

în studiu!

Revista Viitorul Astăzi este distribuită gratuit! Costul de tipărire

și expediere al unei reviste este de aproximativ 7 lei. Pentru

donații sau oricare alte întrebări, nu ezitați să ne contactați:

CONTACT

• Editor: Edelin Filip Iordan

• Telefon: 0773 948 283

• Email: viitorul.astazi@gmail.com

• Website: viitorulastazi.ro

2

CUPRINS

Prima Dezamăgire și Parabola Celor 10 Fecioare ______________________ 3

Strigătul de la Miezul Nopții ______________________________________ 9

Corectarea Lui Samuel Snow _____________________________________ 14

Manifestarea Deosebită A Puterii Lui Dumnezeu _____________________ 19

Cel De-al Doilea Înger și Strigătul De la Miezul Nopții ________________ 25

Împuternicirea Celei De-a Doua Solii Îngerești _______________________ 31

Data Strigătului de la Miezul Nopții _______________________________ 33

William Miller vs Samuel Snow __________________________________ 37

Importanța Parabolei Celor 10 Fecioare _____________________________ 48

Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții _____________________________ 51

Schema Liniei de Reformă _______________________________________ 60

3

4

Majoritatea adventiștilor cred că în istoria Millerită a existat o singură dezamăgire - Marea

Dezamăgire de pe 22 Octombrie 1844. Însă în numărul trecut al revistei am înțeles faptul că

în Istoria Millerită au existat de fapt două dezamăgiri. Ambele au fost „mari” și semnificative

din punct de vedere profetic. Milleriții au așteptat prima oară revenirea Domnului în

primăvara anului 1844. Solia care vestea venirea Domnului în primăvară a avut un efect

deosebit:

„Mărturia profețiilor care arătau către venirea lui Cristos în primăvara anului 1844

a pus stăpânire deplină pe mințile oamenilor. Pe măsură ce Solia era vestită de la un

stat la altul, trezea un interes larg răspândit. Mulți erau convinși că dovezile din

perioadele profetice erau corecte și, sacrificându-și mândria, părerile personale,

primeau cu bucurie Adevărul. Unii pastori părăseau vederile și sentimentele lor

exclusiviste, își părăseau serviciile, chiar și bisericile, și se uneau în vestirea venirii

lui Isus. Au fost totuși, comparativ, puțini slujitori care au primit această Solie; de

aceea ea a fost încredințată în mare măsură credincioșilor laici umili.” - Tragedia

Veacurilor, 368.

De aceea, dezamăgirea celor care au susținut acest mesaj a fost pe măsură:

„Când a trecut timpul în care a fost așteptată pentru prima oară revenirea Domnului

— în primăvara anului 1844 — aceia care așteptaseră cu credință revenirea Sa au

fost pentru o vreme cuprinși de îndoială și de nesiguranță.” - Tragedia

Veacurilor, 391.

Am înțeles faptul că, la început, ei L-au așteptat pe Domnul în luna Martie, conform

calendarului Rabinic, iar apoi s-au corectat, folosind calendarul Carait. Conform acestui

calendar corect, ziua care marca sfârșitul anului ebraic 1843 a fost 18 Aprilie 1844, iar ziua

întâi a lunii întâi a anului ebraic 1844 a fost 19 Aprilie 1844. Astfel, data de 18/19 Aprilie 1844

a fost data care marchează prima dezamăgire din istoria Reformei Millerite.

„Prin urmare, ei au socotit că ultima zi a anului iudaic „1843” s-ar încheia cu apusul

soarelui din 18 aprilie 1844. Astfel, prima zi a lunii întâi (Nisan) din „1844”,

adevăratul timp iudaic, ar avea echivalentul său civil pe 19 aprilie, totuși începând de

fapt cu apusul de soare din 18 aprilie. Astfel, am putea spune 18/19 aprilie.”

- Le Roy Edwin Froom, The Prophetic Faith of our Fathers, volume 4, 796.

5

„Şi la miezul nopţii s-a făcut o strigare: „Iată, vine Mirele; ieşiţi-i în întâmpinare!”

Atunci toate acele fecioare s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele.”

Deja am arătat că timpul de întârzire al perioadelor profetice pentru Mire a fost de

șase luni, începând cu 19 Aprilie până la 22 Octombrie 1844...”

- Joseph Bates, (1847) Second Advent Way Marks and High Heaps, 72.

De asemenea am arătat că tot atunci sosește și cel de-al doilea înger din Apocalipsa 14:

„A fost însărcinat un alt înger puternic să coboare pe pământ. Isus pusese în mâna

lui un text scris şi, când a ajuns, îngerul a strigat: „A căzut, a căzut Babilonul!” Apoi

i-am văzut pe cei dezamăgiţi ridicându-şi din nou ochii către cer, uitându-se cu

credinţă şi nădejde să-L vadă pe Domnul lor făcându-Și apariţia. Dar mulţi păreau să

rămână într-o stare de somnolenţă, ca şi cum erau adormiţi; totuşi, puteam să văd pe

feţele lor urma unei întristări profunde. Cei dezamăgiţi au văzut din Scripturi că se

aflau în timpul de zăbovire şi că trebuie să aştepte cu răbdare împlinirea viziunii.” -

Scrieri Timpurii, 247.

În numărul anterior al revistei, am înțeles că pe 19 Aprilie 1844 a început timpul de întârziere,

sau de zăbovire. Am văzut că milleriții au folosit multe dovezi din Biblie pentru a arăta că se

află în timpul de întârziere. Două din cele mai importante referințe Biblice au fost cea din

Habacuc 2:2-3, care vorbește despre publicarea viziunii profetice pe table și despre o

aparentă întârziere a acesteia, și cea din Matei 25, care vorbește despre parabola celor zece

fecioare care adorm în timp ce Mirele întârzie:

„ATUNCI Împărăţia Cerului se va asemăna cu zece fecioare, care și-au luat candelele

și au ieșit în întâmpinarea Mirelui. Şi cinci dintre ele erau înţelepte şi cinci fără minte.

Cele fără minte şi-au luat candelele şi nu au luat untdelemn cu ele; Dar cele înţelepte

au luat untdelemn în vasele lor, cu candelele lor. În timp ce Mirele întârzia, au aţipit

toate şi au adormit. Şi la miezul nopţii s-a făcut o strigare: Iată, vine Mirele; ieşiţi-I în

întâmpinare. Atunci toate acele fecioare s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele. Şi cele

fără minte au spus celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, pentru că ni s-au

stins candelele. Dar cele înţelepte au răspuns, zicând: Nu; ca nu cumva să nu ne

ajungă nici nouă nici vouă; ci mai degrabă duceţi-vă la cei ce vând şi cumpăraţi-

6

vă. Şi pe când se duceau să cumpere, a venit Mirele; şi cele ce erau pregătite, au intrat

cu El la nuntă; şi uşa a fost închisă. Și după aceea au venit și celelalte fecioare,

spunând: Doamne, Doamne, deschide-ne. Dar El a răspuns și a zis: Adevărat vă spun:

Nu vă cunosc. Vegheaţi așadar, pentru că nu știţi nici ziua nici ora în care vine Fiul

omului.” Matei 25:1-13.

Milleriții erau fecioarele care, datorită dezamăgirii și întârzierii, au fost cufundate „într-o

stare de somnolență”:

„Apoi i-am văzut pe cei dezamăgiţi ridicându-şi din nou ochii către cer, uitându-se cu

credinţă şi nădejde să-L vadă pe Domnul lor făcându-Și apariţia. Dar mulţi păreau să

rămână într-o stare de somnolenţă, ca şi cum erau adormiţi; totuşi, puteam să văd pe

feţele lor urma unei întristări profunde. Cei dezamăgiţi au văzut din Scripturi că se

aflau în timpul de zăbovire şi că trebuie să aştepte cu răbdare împlinirea viziunii.

Aceleaşi dovezi care i-au condus să privească după Domnul lor în 1843 i-au făcut să-

L aştepte şi în 1844. Am văzut, cu toate acestea, că majoritatea nu avea acea energie

specifică pentru credinţa pe care o avuseseră în 1843. Dezamăgirea lor le slăbise

credinţa.” - Scrieri Timpurii, 247.

În Tragedia Veacurilor capitolul 22, Ellen White explică pe larg modul cum s-a aplicat

parabola celor zece fecioare la experiența Milleriților. Prima dezamăgire și timpul de

întârziere au adus în atenția adventiștilor această parabolă. Fiecare simbol al parbolei a fost

atunci asociat cu diferite aspecte ale reformei din care făceau parte:

„De asemenea, parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează

experiența poporului Advent. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea

ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale și ale sfârșitului veacului, Cristos

arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii și a bisericii,

de la prima și până la a doua Sa venire; și anume: distrugerea Ierusalimului, marea

încercare a bisericii sub persecuțiile păgâne și papale, întunecarea soarelui și a lunii

și căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăției Sale,

spunându-le și parabola care descrie cele două categorii de servi care așteaptă

venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: „Atunci Împărăția cerurilor se

aseamănă cu zece fecioare”. Aici este vorba de biserica din timpul sfârșitului, aceeași

7

care este descrisă și la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experiența lor

este ilustrată prin tabloul unei nunți din Orient.

„Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care și-au luat candelele,

și au ieșit în întâmpinarea Mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, și cinci înțelepte.

Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele

înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase. Fiindcă Mirele

zăbovea, au ațipit toate, și au adormit. La miezul nopții, s-a auzit o strigare: «Iată

Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!»” (Matei 25, 1-6)

Venirea lui Cristos, așa cum a fost vestită de prima Solie îngerească, a fost înțeleasă

ca fiind reprezentată prin venirea Mirelui. Reforma larg răspândită, care avusese loc

prin vestirea apropiatei Sale veniri, corespundea cu ieșirea fecioarelor. În această

parabolă, ca și în aceea din Matei capitolul 24, sunt reprezentate două clase. Toți și-

au luat candelele, adică Biblia și, prin lumina ei, au ieșit să-L întâmpine pe Mire. Dar,

atunci când și-au luat candelele, cele neînțelepte n-au luat cu ele untdelemn, așa cum

au făcut cele înțelepte. Cei reprezentați de fecioarele înțelepte primiseră harul lui

Dumnezeu, puterea transformatoare și iluminatoare a Duhului Sfânt care face din

Cuvântul Său o candelă pentru picioare și o lumină pe cărare. În temere de Dumnezeu,

ei studiaseră Scripturile pentru a cunoaște Adevărul și căutaseră cu stăruință curăția

inimii și a vieții. Aceștia avuseseră o experiență personală, o credință în Dumnezeu și

în Cuvântul Său care nu putea fi distrusă prin dezamăgire sau întârziere. Ceilalți și-

au luat candelele, dar n-au luat ulei. Ei acționaseră dintr-o pornire momentană.

Temerile le fuseseră trezite de Solia solemnă, dar se sprijiniseră doar pe credința

fraților, fiind mulțumiți cu lumina slabă a bunelor emoții, fără o înțelegere profundă a

Adevărului sau o lucrare reală a harului în inimă. Aceștia au mers în întâmpinarea

Domnului plini de nădejdea unei răsplătiri imediate; dar nu erau pregătiți pentru

întârziere și dezamăgire. Când au venit încercările, credința lor i-a părăsit iar lumina

s-a stins.

„Deoarece Mirele zăbovea, toate au ațipit și au adormit”. Prin zăbovirea Mirelui este

reprezentată trecerea timpului când Domnul a fost așteptat, dezamăgirea și aparenta

întârziere. În acest timp de nesiguranță, interesul celor superficiali și cu inimile

împărțite a început în curând să se clatine, iar eforturile lor să slăbească. Dar aceia a

căror credință era întemeiată pe o cunoaștere personală a Bibliei aveau picioarele pe

stânca pe care valurile dezamăgirii nu o puteau clătina. „Toate au așteptat și au

adormit”; o categorie în neglijența și părăsirea credinței, cealaltă așteptând cu

8

răbdare până ce i se va da o Lumină mai clară. Cu toate acestea, în noaptea încercării,

și cei din urmă păreau să piardă, într-o oarecare măsură, zelul și devoțiunea. Cei cu

inima împărțită și superficiali nu s-au mai putut sprijini pe credința fraților. Astfel

că fiecare trebuia să stea sau să cadă pentru sine însuși.” - Tragedia

Veacurilor, 393-394.

O citire atentă a acestui pasaj ne descoperă 7 idei importante:

1. „Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează experiența poporului

Advent” - este important de reținut că această parabolă vorbește despre experiența

noastră, nu a altcuiva. Fecioarele sunt așteptătoare, sau cu alte cuvinte, adventiste.

2. „Reforma larg răspândită, care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri,

corespundea cu ieșirea fecioarelor.” Cu alte cuvinte, Mișcarea anilor 1840-1844

reprezintă ieșirea fecioarelor. Ce este „ieșirea fecioarelor”? Este vorba de timpul când

fecioarele, după ce și-au pregătit candelel și vasele, pleacă la nuntă. Este timpul

cuprins între începutul parabolei Mântuitorului și timpul de întârziere. Adică este

perioada de timp înainte de 19 Aprilie 1844.

3. Candelele simbolizează Biblia, sau Cuvântul lui Dumnezeu.

4. Untdelemnul simbolizează „harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare și

iluminatoare a Duhului Sfânt”.

5. Cei reprezentați prin fecioarele neînțelepte „se sprijiniseră doar pe credința fraților,

... fără o înțelegere profundă a Adevărului sau o lucrare reală a harului în inimă”.

De asemenea, ei „acționaseră dintr-o pornire momentană”, fiind „mulțumiți cu lumina

slabă a bunelor emoții”.

6. „Prin zăbovirea Mirelui este reprezentată trecerea timpului când Domnul a fost

așteptat, dezamăgirea și aparenta întârziere” - Zăbovirea Mirelui a început în

primăvara anului 1844 - pe 19 Aprilie.

7. Toate fecioarele adorm, nu doar cele neînțelepte. Cum? „O categorie în neglijența și

părăsirea credinței, cealaltă așteptând cu răbdare până ce i se va da o Lumină mai

clară.” Așadar, fecioarele înțelepte adorm „așteptând cu răbdare până ce li se va da o

Lumină mai clară”.

9

10

Ce se va întâmpla acum cu fecioarele adormite? Ce le va trezi din starea lor adormită?

Iată ce spune parabola:

„În timp ce Mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit. Şi la miezul nopţii s-a făcut

o strigare: Iată, vine Mirele; ieşiţi-I în întâmpinare. Atunci toate acele fecioare s-au

ridicat şi şi-au pregătit candelele.” - Matei 25:5-7.

Intervine o strigare la Miezul nopții care trezește grupul fecioarelor. Oare cum s-a manifestat

această strigare în Reforma Millerită? Trebuie să fi fost o solie care să fi trezit grupul confuz

și dezamăgit al Adventiștilor la o nouă motivație și zel. Ce fel de solie ar putea fi aceasta?

Pentru a răspunde la întrebare, haideți să ne amintim care a fost cauza dezamăgirii lor:

„Am văzut că schema folosită în 1843 a fost dirijată de mâna Domnului și că nu ar

trebui schimbată; că numerele erau întocmai cum a vrut El; că mâna Sa a fost

deasupra și a ascuns o greșeală în unele cifre, greșeală pe care să n-o poată vedea

nimeni până nu avea să-Și ia El mâna.” - Scrieri Timpurii, 74.

Pasajul de mai sus vorbește despre Harta 1843. Ni se spune că „a fost dirijată de mâna

Domnului și că nu ar trebui schimbată”. Cu toate acestea, „mâna Sa a fost deasupra și a

ascuns o greșeală în unele cifre, greșeală pe care să n-o poată vedea nimeni până nu avea

să-Și ia El mâna.” În numărul 4 și numărul 6 al revistei am demonstrat care a fost greșeala

ascunsă de mâna Domnului: Profețiile de 2300 și de 2520 de ani se terminau de fapt în anul

ebraic 1844, nu în 1843, așa cum este menționat pe Hartă. Milleriții au crezut inițial că

profețiile se vor încheia odată cu anul ebraic 1843, și au privit spre sfârșitul acestuia ca data

în care Domnul urma să vină. După cercetări și rectificări, au marcat ziua de 19 Aprilie 1844

ca prima zi a anului ebraic 1844. Însă Domnul nu a venit atunci, și ei au fost dezamăgiți.

O stare de nedumerire începuse să domnească printre ei, care a rezultat într-o oarecare

apatie și adormire spirituală. Această stare a fost reprezentată simbolic și prin timpul de

întârziere din parabola celor zece fecioare. Ziua de 19 Aprilie 1844 este începutul timpului

de întârziere. Acest timp a fost o perioadă de încercare pentru milleriți. Mâna Domnului a

acoperit niște cifre de pe hartă pentru a-i da pe față pe adevărații închinători.

De asemenea, starea lor de adormire a fost și mai mult accentuată de persecuția din partea

bisericilor protestante, care s-a întețit și mai mult în urma primei dezamăgiri și a timpului de

întârziere. Sora White îl prezintă pe cel de-al doilea înger din Apocalipsa 14 coborând în

timpul în care Milleriții erau dezamăgiți - în perioada din jurul datei de 19

Aprilie 1844.

Așadar, ce solie ar reînviora grupul millerit în această situație de criză și nedumerire?

Cu siguranță, o solie care ar explica greșeala pe care au făcut-o și care ar arăta că

11

experiența negativă prin care treceau a fost de fapt profetizată în Scriptură. Dumnezeu a

pregătit o asemenea solie pentru ei, iar această solie a fost numită „Strigătul de la Miezul

Nopții” - mesajul care a trezit fecioarele din parabolă. Deși noi acum știm ce a provocat

punctul de cotitură prin care treceau, ei nu reușeau să vadă imaginea de ansamblu. Dar la

deschiderea providenței lui Dumnezeu, „ei au văzut că perioadele profetice ajungeau până

în 1844 şi că aceeaşi dovadă pe care o aduseseră pentru a arăta că perioadele profetice se

încheiau în 1843 dovedea că acestea se vor termina în 1844.”

„Cei credincioşi, dezamăgiţi, care nu puteau înţelege de ce nu venise Domnul lor, nu

au fost lăsaţi în întuneric. Ei au fost conduşi din nou la Bibliile lor pentru a cerceta

perioadele profetice. Mâna Domnului a fost îndepărtată de pe cifrele ascunse şi

greşeala a fost explicată. Ei au văzut că perioadele profetice ajungeau până în 1844

şi că aceeaşi dovadă pe care o aduseseră pentru a arăta că perioadele profetice se

încheiau în 1843 dovedea că acestea se vor termina în 1844. Lumina din Cuvântul lui

Dumnezeu a strălucit asupra situaţiei în care se aflau şi au descoperit un timp de

întârziere — „Dacă zăboveşte [prorocia], aşteapt-o!” În dragostea lor pentru

imediata venire a lui Cristos, ei trecuseră cu vederea întârzierea împlinirii, care a fost

calculată pentru a-i da pe faţă pe adevăraţii aşteptători. Aveau din nou un punct

temporal fixat.” - Scrieri Timpurii, 236.

Această explicație care dovedea că perioadele profetice despre care ei credeau că se vor

termina odată cu anul ebraic 1843 se terminau de fapt în anul ebraic 1844, a fost de fapt

Solia Strigătului de la Miezul Nopții - mesajul care a făcut lumină în Miezul nopții în care

fecioarele așteptătoare au adormit în dezamăgire și nedumerire.

„Pentru că Mirele zăbovea, toate au ațipit și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o

strigare: «Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au

sculat și și-au pregătit candelele.” (Matei 25, 5-7). În vara anului 1844, adică la

mijlocul timpului dintre data fixată prima dată, pentru sfârșitul celor 2300 zile, și

toamna aceluiași an, timp hotărât ulterior ca împlinire a perioadei, Solia a fost vestită

prin cuvintele Scripturii: „Iată, Mirele vine!”

Faptul care a dus la această Mișcare a fost descoperirea că decretul lui Artaxerxe

pentru rezidirea Ierusalimului, care forma punctul de plecare pentru perioada de 2300

de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 în.Hr., și nu la începutul anului,

așa cum se crezuse inițial. Începând din toamna anului 457, cei 2300 de ani se încheiau

în toamna anului 1844.

12

Argumentele scoase din tipurile Vechiului Testament arătau și ele spre toamnă, ca

fiind timpul când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin „curățirea

Sanctuarului”. Acest lucru a devenit foarte lămurit atunci când atenția a fost

îndreptată asupra modului în care tipurile, care avuseseră legătură cu prima venire a

lui Cristos, se împliniseră.

Junghierea mielului pascal era o umbră a morții lui Cristos. Pavel spune: „Cristos,

paștele nostru a fost jertfit”. (1 Corinteni 5, 7). Snopul cu primele roade care era

legănat de paști înaintea Domnului preînchipuia învierea lui Cristos. Vorbind despre

învierea Domnului și a întregului Său popor, Pavel spune: „Cristos ca prim rod; apoi

aceia care sunt ai lui Cristos la venirea Sa”. (1 Corinteni 15, 23). Asemenea snopului

de legănat care era primul seceriș adunat înainte de marele seceriș, Cristos era primul

rod al secerișului nepieritor al celor răscumpărați, care la învierea viitoare vor fi

adunați în grânarul lui Dumnezeu.

Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce privește evenimentul, ci și în ceea

ce privește timpul. În ziua a patrusprezecea a lunii întâia iudaice, chiar în ziua și în

luna în care timp de cincisprezece lungi veacuri fusese înjunghiat mielul pascal,

Cristos a mâncat paștele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să

comemoreze moartea Sa ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.

În aceeași noapte a fost luat de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit și omorât.

Și ca antitip al snopului de legănat, Domnul nostru a fost înviat dintre morți a treia zi

ca „prim rod al celor adormiți”, modelul tuturor celor drepți înviați, ale căror

„trupuri stricăcioase” vor fi schimbate, și „făcut asemenea trupului slavei Sale.

Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus

Hristos.” (Filipeni 3, 20.21)

În același fel, simbolurile care sunt legate de a doua venire trebuie să se împlinească

la timpul arătat de serviciul simbolic.

În sistemul iudaic, curățirea Sanctuarului, sau ziua cea mare de ispășire, avea loc în

ziua a zecea a lunii a șaptea iudaice (Leviticul 16, 29-34), când marele preot, după ce

făcea ispășire pentru tot Israelul îndepărtând în felul acesta păcatele din Sanctuar,

ieșea și binecuvânta poporul. Tot așa se credea că și Cristos, Marele nostru Preot,

urma să Se arate, pentru a curăți pământul prin distrugerea păcatului și a păcătoșilor,

ca apoi să binecuvânteze cu nemurire poporul Său care Îl așteaptă. Astfel, ziua a zecea

a lunii a șaptea, Ziua cea mare a Ispășirii, timpul curățirii Sanctuarului, care în anul

1844 cădea la douăzeci și două octombrie, a fost considerată ca timp al revenirii

13

Domnului. Acest lucru era în armonie cu dovezile prezentate mai înainte, că cele 2300

de zile urmau să se încheie în toamnă, iar concluzia părea bine fondată.” - Tragedia

Veacurilor, 398-400.

Așadar, lumina Strigătului de la Miezul Nopții a demonstrat Milleriților că Domnul va veni în

ziua a zecea a lunii a șaptea iudaice a anului 1844. Această dată corespundea cu 22

Octombrie 1844 conform calendarului karait. Au existat două raționamente care au condus

la concluzia că profețiile se termină la acea dată. Primul dintre ele demonstrat că perioadele

profetice se vor termina în toamna anului 1844, și nu în primăvară. Al doilea a venit în urma

studiului sărbătorilor Iudaice, mai ales a Zilei Ispășirii. Acest argument a fost folosit pentru a

arăta data exactă din toamnă - ziua a zecea a lunii a șaptea (Ziua Ispășirii) a acelui an karait,

care corespundea cu 22 Octombrie a anului gregorian 1844. Astfel, primul raționament a

arătat fecioarelor anotimpul în care perioadele profetice urmau să se încheie, în timp ce al

doilea le-a arătat data exactă a acelui anotimp.

14

15

Cum a fost introdusă această corectare? Dumnezeu l-a inspirat pe un predicator al Mișcării,

pe nume Samuel Snow, să cerceteze despre sfârșitul perioadelor profetice. Un

lucru interesant este că el a ajuns la concluziile care urmau să devină Solia Strigătului de la

Miezul Nopții „în iarna anului 1843 - 44”, înainte de prima dezamăgire din 19 Aprilie 1844.

„În iarna anului 1843-44, a fost introdusă ultima corectare de Samuel S. Snow.

Calculele sale s-au bazat pe presupunerea că decretul „de a restaura și de a construi

Ierusalimul” (Daniel 9:25) a fost dat în a doua parte a anului 457 î.e.n, și că cea

de-a 69-a săptămână (Daniel 9:25), conform conceptului „anului întreg”, s-a

terminat în toamna anului 27 e.n., când Isus și-a început lucrarea ca Mesia. El a

concluzionat că 'dacă cele 69 de săptămâni se încheie în toamna anului 27, când ne

așteptăm ca cele 2300 de zile să se încheie? Răspunsul este clar. Scădem 483 din 2300,

iar diferența este 1817. Atâția ani au rămas să se împlinească în toamna anului 27 e.n.

Apoi adăugăm acești 1817 ani la această dată, și vom vedea că ne aduc în toamna

anului 1844 e.n.'” - P. Geragrd Damsteegt, Foundations of the Seventh Day Adventist

Message and Mission, 90.

Mai sus este menționat „conceptul anului întreg”. Acesta a fost conceptul cheie pe baza

căruia s-a dezvoltat Lumina care a devenit Strigătul de la Miezul Nopții. Pe scurt, conceptul

anului întreg ține cont de timpul din an în care o profeție începe și se sfârșește, pentru a

păstra „întreg” numărul de ani pe care aceasta îl cuprinde. De exemplu, dacă o profeție are

2520 de ani, acești ani trebuie să fie ani întregi. Ea trebuie să cuprindă exact 2520 de ani, nu

2519 ani și două luni, sau 2520 de ani și opt luni. Iar dacă perioada începe în toamna anului

677 î.e.n, ea nu se poate încheia în primăvara anului 1844 e.n., pentru că perioada ar avea o

lungime de aproximativ 2519 ani și șase luni - șase luni lipsă față de perioada de 2520 de ani

întregi. Astfel, dacă profeția începe în toamna anului 677 î.e.n., ea trebuie să se încheie tot

toamna - în anul 1844 - pentru a cuprinde 2520 de ani întregi.

Profesorul Damsteegt ne explică pe scurt raționamentul pe care Snow l-a folosit pentru a

arăta anotimpul încare profețiile se vor termina. Într-adevăr, vedem „că aceeaşi dovadă pe

care o aduseseră pentru a arăta că perioadele profetice se încheiau în 1843 dovedea că

acestea se vor termina în 1844”:

„După câteva luni, stabilirea unui timp de către Snow a atras atenția multor Milleriți.

Deja în Februarie 1844, pe baza că cea dea 69-a săptămână (Daniel 9:27) s-a

terminat în toamna anului 27 e.n., el a calculat că A Doua Venire va avea loc în

toamna anului 1844. În Mai 1844 Snow a calculat sfârșitul celor 2300 de zile în

toamna anului 1844 pentru că în opinia sa, Crucificarea a avut loc în mijlocul celei

16

de-a 70-a săptămâni în primăvara anului 31 e.n., iar cea de-a 70-a săptămână s-a

sfârșit în toamna anului 34 e.n.

În August 1844, Snow a pus în circulație o publicație periodică, „True Midnight Cry”,

cu scopul specific de a proclama această Solie. În expunerea sa, Snow a presupus că

începutul celor 2300 de zile și a celor 70 de săptămâni trebuia să fie datat de la timpul

„promulgării și executării” decretului (Daniel 9:25) în Iudea și nu de la timpul în

care decretul a fost prima dată promulgat. El a găsit timpul executării decretului după

cum urmează:

„Din Ezra 7:8-9, învățăm că Ezra a început să călătorească în ziua întâi a lunii întâi

și a sosit la Ierusalim în ziua întâi a lunii a cincea, în al șaptelea an al lui Artaxerxe,

în anul 457 î.Hr. Ajungând la Ierusalim, a rânduit magistrați și judecători, a restaurat

confederația Iudaică sub protecția împăratului Persiei, după cum a fost pe deplin

autorizat să facă prin decretul lui Artaxerxes. A fost nevoie în mod necesar de ceva

timp, de unde suntem conduși în punctul care, după ce restaurarea a fost făcută, a

început construirea străzii și a zidului. Cele șaptezeci de săptămâni sunt împărțite în

trei părți: 7 săptămâni, 62 de săptămâni, și 1 săptămână - vezi Daniel 9:25. Contextul

ne arată că cele 7 săptămâni au fost rânduite pentru construirea străzii și a zidului.

De aceea au început atunci când au început să construiască, în toamna anului 457

î.e.n.; din acel punct cei 2300 de ani ne duc în toamna anului 1844.”

Snow a întemeiat o altă metodă pentru verificarea acestui calcul pe relația dintre data

Crucificării și terminarea celor 70 de săptămâni. El a plasat terminarea celei de-a 69-

a săptămână în timpul „manifestării lui Mesia”, când „Isus a început proclamarea

Evangheliei în Galileea, în toamna anului 27 e.n.” Cu trei ani și jumătate mai târziu,

în mijlocul celei de-a 70-a săptămâni (Daniel 9:27), „Isus a făcut să înceteze

sacrificiul și ofranda prin a se jertfi ca un Miel fără pată lui Dumnezeu pe cruce.”

Snow a acceptat vederea Dr. Hales, și anume că jertfa de pe Cruce a avut loc în

primăvara anului 31 e.n., și a spus că această dată a fost confirmată de modul de

calcul Karait. El a identificat Legământul din Daniel 9:27 ca „noul Legământ,

Evanghelia”, în timp ce confirmarea lui semnifica stabilirea sa „pe o temelie sigură”

în timpul celei de-a 70-a săptămână, când „Legământul a fost confirmat o jumătate de

săptămână de Cristos, și cealaltă jumătate de apostolii Săi.” Sfârșitul celei de-a 70-a

săptămâni a avut loc în toamna anului 34 e.n., când Pavel s-a convertit și a devenit

ultimul martor apostolic care să confirme Legământul. De la sfârșitul celei de-a 70-a

săptămâni, el a ajuns la toamna anului 1844.

17

După cum Isus Cristos a fost crucificat în mijlocul sau jumătatea săptămânii în ziua

Paștelui, care era a paisprezecea zi a primei luni, rezultă că săptămâna sfârșit în a 7-

a lună a anului 34 e.n., iar 1810 ani se întind până în luna a șaptea a anului 1844

e.n.” - P. Gerard Damsteegt, Foundations of the Seventh Day Adventist Message and

Mission, 94-95.

Așa cum am citit în Tragedia Veacurilor, ziua exactă din toamna anului 1844 a fost stabilită

cu ajutorul tipurilor din săbătorile Levitice. Erau două perioade din anul ebraic în care erau

plasate sărbătorile. Patru dintre ele erau primăvara (Paștele, Azimile, Primele Roade și

Cincizecimea), iar trei dintre ele erau toamna (Sărbătoarea Trâmbițelor, Ziua Ispășirii, și

Sărbătoarea Corturilor). Jertfa Domnului Cristos pe cruce a fost o împlinire a sărbătorilor din

primăvară. Această împlinire a fost nu doar din punct de vedere al semnifiației tipurilor, ci și

al datei din an în care erau păstrate. Domnul Cristos a fost Crucificat chiar în ziua de Paște,

s-a odihnit în mormânt în Ziua Azimelor, a înviat în ziua Primelor Roade și a revărsat Duhul

Sfânt peste ucenici chiar în ziua Cincizecimii. Însă sărbătorile din toamnă nu și-au găsit

împlinirea în prima venire a Domnului Cristos. Ele se vor împlini la a doua Sa venire, când, la

sfârșitul celor 2300 de seri și dimineți, „Sanctuarul va fi curățit”. (Daniel 8:14) Curățirea

Sanctuarului Iudaic se făcea în Ziua Ispășirii, care era ziua a zecea a lunii a șaptea.

Un aspect interesant este că această idee a fost prima dată introdusă de William Miller într-

o scrisoare către Joshua Himes, pe 17 Mai 1843 - cu aproape un an înainte de prima

dezamăgire din 19 Aprilie 1844. Acolo el spunea următoarele:

„O să-ți spun de ce, dacă o să examinezi, o să găsești că toate ceremoniile legii din tip

care erau ținute în prima lună, sau echinocțiul de primăvară, și-au avut împlinirea în

prima venire a lui Cristos și în suferințele Lui; dar toate sărbătorile și ceremoniile

din luna a șaptea sau echinocțiul de toamnă își pot avea împlinirile decât la cea de-a

doua Sa venire.”- Signs of the Times, May 17, 1843.

Această idee a fost apoi preluată și prelucrată de Samuel Snow. Folosind acest raționament

el a putut să arate către o dată exactă pentru terminarea perioadelor profetice:

„Deși aceste calcule indicau sezonul în care A Doua Venire vor avea loc, data exactă

a fost determinată de Snow prin argumentul topologic ce a fost prezentat de Miller cu

mai mult de un an înainte. Miller a arătat că sărbătorile Iudaice erau tipuri și urmau

să fie împlinite de Cristos atât la Prima cât și la a Doua Sa Venire. Conform lui Snow,

tipurile din primăvară ce au fost împlinite la prima venire au fost: (1) Paștele cu

18

antitipul în moartea lui Cristos ca miel de Paște. (1 Corinteni 5:7); (2) Jertfa

primelor roade a secerișului în dimineața de după Sabat (Leviticul 23:6,7,10,11), cu

antitipul în învierea lui Cristos ca prim rod al celor adormiți. (1 Corinteni 15:20-23);

(3) Sărbătoarea săptămânilor (Leviticul 23:15-16), văzută ca sărbătoarea coborârii

Domnului pe muntele Sinai la darea Legii, cu antitipul la coborârea Duhului Sfânt la

Cincizecime. Cu toate acestea, tipurile din toamnă ce erau sărbătorite în luna a șaptea

a anului Iudaic niciodată nu și-au avut împlinirea în antitip. El a găsit singura

explicație pentru aceasta în presupunerea că acestea urmau să se împlinească la A

Doua Venire. Tipul Zilei Ispășirii, Yom Kippur, l-a condus pe Snow la calculul datei

exacte a întoarcerii lui Cristos, spunând că în Ziua Ispășirii, ziua a 10-a a lunii a

șaptea, marele preot mergea în Locul Preasfânt a Cortului, aducând sângele victimei

înaintea tronului harului, după care în aceeași zi el ieșea și binecuvânta adunarea

așteptătoare a lui Israel. Vezi Leviticul 9:7,22-24, și Leviticul capitolul 16; Evrei 5:1-

6 și 9:1-12,27,28. Punctul important în acest tip este îndeplinirea împăcării la venirea

marelui preot din Locul Preasfânt. Marele preot era un tip al lui Isus, Marele nostru

Preot; Locul Preasfânt, un tip al cerului însuși; iar ieșirea marelui preot un tip al

ieșirii lui Isus a doua oară pentru a-Și binecuvânta poporul așteptător. După cum

aceasta se întâmpla în ziua a zecea a lunii a șaptea (conform calculului Karait), tot

așa în aceeași zi Isus va veni cu siguranță, pentru că niciun punct din lege nu va

rămâne neîmplinit. Totul trebuie împlinit.” - P. Gerard Damsteegt, Foundations of the

Seventh Day Adventist Message and Mission, 95.

19

20

Solia Strigătului de la Miezul Nopții a prins rădăcini adânci în multe inimi. George Storrs, unul

dintre cei mai energici susținători ai Soliei din Miez de Noapte, scria în acea vreme:

„Îmi iau penița cu simțăminte cum nu am mai experimentat înainte. Fără niciun dubiu,

în mintea mea, ziua a zecea a lunii a șaptea va fi martoră la revelarea Domnului nostru

Isus Cristos pe norii cerului. Suntem la câteva zile de acel eveniment - un moment

teribil pentru aceia nepregătiți, dar glorios pentru cei care sunt gata.

„Iată, vine Mirele” în acest an; „ieșiți-I în întâmpinare.” Am lucrat cu bisericile

nominale și cu toți cei nelegiuiți, atât cât a putut să îi influențeze acest Strigăt.

Lucrarea noastră este să trezească „fecioarele care și-au luat candelele și au mers în

întâmpinarea Mirelui”. Unde suntem noi acum? „Dacă viziunea întârzie, așteapt-o.”

Nu este acesta răspunsul nostru din ultima lună de Martie sau de Aprilie? - Da.

Ce s-a întâmplat în timp ce Mirele a întârziat? - Fecioarele au moțăit și adormit, nu-i

așa? Cuvintele Domnului Cristos nu au dat greș; și „Scriptura nu poate fi înfrântă.”

Degeaba pretindem că am fost treji. Aam tot moțăit, nu din cauza venirii Domnului

Cristos, ci a timpului. Am ajuns la timpul de întârziere; nu am știut „cât timp” va

întârzia, și asupra acestui punct am moțăit. Unii din noi au spus în somnul nostru: „Nu

fixați un alt timp!”, așa că am dormit. Acum problema este să ne trezim. Doamne,

ajută-ne, căci degeaba este ajutorul omului. Vorbește, Doamne! O,

„Tată”, „fă cunoscut ” timpul.” - The Advent Herald and Signs of the Times Reporter,

9 Octombrie 1844.

De asemenea, Ellen White descrie în cele mai vii cuvinte efectul Soliei care a trezit fecioarele

millerite din starea lor de adormire. Într-adevăr, a fost „o manifestare glorioasă a puterii lui

Dumnezeu” în viața a zeci de mii de oameni:

„Asemenea revărsării unui val puternic, Mișcarea s-a răspândit în toată țara. Din

oraș în oraș și din sat în sat, ea a pătruns până în cele mai izolate locuri din țară, până

când poporul lui Dumnezeu care aștepta a fost trezit. Fanatismul dispărea din fața

acestei vestiri, ca roua dimineții dinaintea soarelui care răsare. Credincioșii vedeau

cum îndoiala și nesiguranța erau alungate, iar nădejdea și curajul le influențau

inimile. Lucrarea era lipsită de acele extreme manifestate totdeauna când firea

omenească nu este controlată de influența Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Se

asemăna în caracter cu acele timpuri de umilire și întoarcere la Domnul, care se

produceau în Israelul din vechime ca urmare a soliilor de mustrare din partea

21

slujitorilor Săi. Ea purta caracteristicile care sunt specifice lucrării lui Dumnezeu

din toate veacurile. Se manifesta puțină bucurie plină de extaz, dar era o profundă

cercetare a inimii, mărturisirea păcatului și părăsirea lumii.

Povara care apăsa din greu sufletele lor era pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul.

Se rugau stăruitor și se consacrau fără rezerve lui Dumnezeu.

Descriind această lucrare, Miller spunea: „Nu se manifestă o exprimare a bucuriei;

se pare că ea este reținută pentru acea zi din viitor, când pământul și cerul se vor uni

într-o bucurie de nespus. Nu se aud strigăte; acestea sunt de asemenea rezervate

pentru aclamația din ceruri. Cântăreții sunt tăcuți; ei așteaptă să se unească cu oștile

îngerești și corul din ceruri.... Nu se manifestă nicio contradicție în sentimente; toți

sunt o inimă și un gând.” (Bliss, pp. 270. 271)

Altcineva care a participat la această lucrare mărturisea: „Pretutindeni s-a produs

cea mai profundă cercetare a inimii și umilire a sufletului înaintea Dumnezeului

cerului. Ea a produs împuținarea iubirii pentru lucrurile din lumea aceasta, o aplanare

a controverselor și certurilor, o mărturisire a păcatelor, o prăbușire înaintea lui

Dumnezeu și rugăciuni de pocăință din inimi zdrobite, către El, pentru iertare și

primire. Ea a produs o așa mâhnire de sine și umilință în suflet cum niciodată nu se

mai văzuse. Așa cum Dumnezeu profetizase prin Ioel, că va fi atunci când ziua cea

mare a Domnului urma să fie la uși, ea a produs o sfâșiere a inimilor și nu a hainelor

și o întoarcere la Domnul cu post, cu plânset și bocet. Așa cum Dumnezeu spusese prin

Zaharia, un spirit de îndurare și de rugăciune s-a revărsat peste copiii Săi; au privit

spre Acela pe care L-au străpuns, a fost un mare bocet în țară ... și aceia care Îl

așteptau pe Domnul și-au amărât sufletele înaintea Lui.” (Bliss in Advent Shield and

Review, vol. I, p. 271, January, 1845)

Dintre marile mișcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai

liberă de nedesăvârșirea omenească și de cursele lui Satana așa cum a fost aceea din

toamna anului 1844. Chiar și acum, după trecerea multor ani, toți cei care au luat

parte la Mișcarea aceea și care au stat hotărâți pe platforma Adevărului simt încă

influența sfântă a acelei lucrări binecuvântate și dau mărturie că a fost de la

Dumnezeu.

La strigătul: „Iată, Mirele vine, ieșiți-I în întâmpinare”, aceia care așteptau ... s-au

ridicat și și-au aprins candelele; ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes

foarte mare, necunoscut mai înainte. Îngeri din cer au fost trimiși să-i trezească pe

22

aceia care se descurajaseră și să-i pregătească pentru a primi Solia. Lucrarea nu s-a

întemeiat pe înțelepciunea și pe pregătirea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Nu cei mai talentați, ci cei mai umili și devotați au fost printre primii care au auzit și

au luat aminte la chemare. Fermierii și-au lăsat recoltele pe câmp, meseriașii și-au

lăsat sculele și, cu lacrimi de bucurie, au ieșit să vestească avertizarea. Aceia care

mai înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-au

alăturat ei. Bisericile, în general, și-au închis ușile față de această Solie și o mare

grupă dintre aceia care o primiseră s-au retras din legăturile lor cu ele. În providența

lui Dumnezeu, această proclamație s-a unit cu cea de a doua Solie îngerească și a

dat putere acelei lucrări.

Solia „Iată Mirele vine!” n-a fost o problemă de argumentare, cu toate că dovezile

din Scriptură erau lămurite și precise. Ea a mers cu o putere constrângătoare care

mișca sufletul. Nu se manifesta nicio îndoială sau reținere. Cu ocazia intrării

triumfale a lui Cristos în Ierusalim, poporul care venise din toate părțile țării la

sărbătoare s-a adunat spre Muntele Măslinilor și, unindu-se cu mulțimea care-L

însoțea pe Isus, prinzând inspirația momentului, au sporit măreția strigării:

„Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Matei 21, 9). În același fel

s-au comportat și necredincioșii care veneau la adunările Adventiste — unii din

curiozitate, alții pentru a lua în râs — au simțit puterea convingătoare care însoțea

Solia: „Iată Mirele vine!” - Tragedia Veacurilor, 400-402.

Din pasajul de mai sus putem să extragem următoarele 9 idei principale:

1. Mesajul Strigătului de la Miezul Nopții s-a răspândit cu rapiditate în toată țara. Ellen

White asemănă răspândirea acestui mesaj cu un val puternic - „Asemenea revărsării

unui val puternic, Mișcarea s-a răspândit în toată țara.”

2. De asemenea, ea numește această răspândire a mesajului o „Mișcare”. Într-adevăr,

pionierii care au trăit acea experiență, au numit-o „Mișcarea lunii a șaptea”. Este lesne

de înțeles de ce această Mișcare a fost „a lunii a șaptea” - pentru că prezicea a doua

venire a Domnului în luna a șaptea a anului ebraic 1844.

3. Mișcarea „purta caracteristicile care sunt specifice lucrării lui Dumnezeu din toate

veacurile.” Iată încă un martor că istoria se repetă.

4. Strigătul de la Miezul Nopții a stimulat cercetarea Cuvântulului lui Dumnezeu.

„La strigătul: „Iată, Mirele vine, ieșiți-I în întâmpinare”, aceia care așteptau ... s-au

ridicat și și-au aprins candelele; ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes

foarte mare, necunoscut mai înainte.”

23

5. „Lucrarea nu s-a întemeiat pe înțelepciunea și pe pregătirea oamenilor, ci pe

puterea lui Dumnezeu.” De asemenea, „Solia „Iată Mirele vine!” n-a fost o problemă

de argumentare, cu toate că dovezile din Scriptură erau lămurite și precise.”

6. Mulți oameni s-au desprins de ocupațiile lor pământești și s-au dedicat vestirii Soliei

solemne: „Fermierii și-au lăsat recoltele pe câmp, meseriașii și-au lăsat sculele și, cu

lacrimi de bucurie, au ieșit să vestească avertizarea.”

7. „Aceia care mai înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-

au alăturat ei.” William Miller însuși acceptă Solia din miez de noapte cu doar „două

sau trei săptămâni înainte de 22 octombrie 1844”. Putem afla acest lucru chiar din

scrierile dumnealui:

„La trecerea timpului publicat de mine, mi-am recunoscut sincer dezamăgirea în

legătură cu perioada exactă; însă credința mea a rămas neschimbată în toate

punctele esențiale. De aceea mi-am continuat lucrarea, în principal în vest în

timpul verii anului ’44, până la așa numita „Mișcare a lunii a șaptea”. Nu am

participat deloc în aceasta, cu excepția faptului că am scris o scrisoare cu

optsprezece luni înainte, prezentând sărbătorile legii Mosaice, care arătau către

acea lună ca timpul probabil în care venirea poate fi așteptată. Acest lucru a fost

scris pentru că unii priveau către zile precise din primăvară. Cu toate acestea, nu

mă așteptam ca aceste tipuri să fie folosite așa de nepotrivit, încât cineva să vadă

crezul în asemenea dovezi speculative ca un test al mântuirii. Astfel nu am avut

nicio părtășie cu acea mișcare până cu aproximativ două sau trei săptămâni

înainte de 22 octombrie, când văzând că a obținut o asemenea răspândire, și

considerându-l un punct în timp probabil, am fost convins că era lucrarea lui

Dumnezeu, și am simțit că dacă ar trece din nou voi fi și mai dezamăgit decât am

fost la trecerea primului timp publicat de mine.”- William Miller, Apology and

Defense, 25.

8. Legătura strânsă dintre Strigătul de la Miezul Nopții și a doua Solie îngerească:

„În providența lui Dumnezeu, această proclamație s-a unit cu cea de a doua Solie

îngerească și a dat putere acelei lucrări.” Solia care trezea fecioarele a venit chiar în

perioada de timp în care începuse să se vestească cea de-a doua Solie îngerească.

În următoarea secțiune vom dezvolta puțin mai mult acest subiect.

9. În ultima parte a pasajului profetul Domnului aseamănă Mișcarea lunii a șaptea cu

intrarea triumfală în Ierusalim a Domnului Cristos înainte de Crucificare. Aceast

paralelism este unul inspirat. De ce? În primul rând trebuie să ne amintim că „lucrarea

lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în

orice reformă mare sau mișcare religioasă.” Apoi trebuie să ne amintim că fiecare

mișcare de reformă ajunge la un apogeu printr-o manifestare deosebită a puterii

lui Dumnezeu. Această manifestare are loc chiar înainte de închiderea ușii, și

24

reprezită ultimul torent necesar pentru a coace recolta acelei generații. În

linia de Reformă a lui Mesia, manifestarea puterii lui Dumnezeu a fost Intrarea

Triumfală, în timp ce în linia de Reformă Millerită, manifestarea puterii lui

Dumnezeu a fost Strigătul de la Miezul Nopții. De aceea remarca sorei White este

foarte potrivită, pentru că ne arată practic faptul că manifestarea puterii lui

Dumnezeu din Reforma Millerită este parelelă cu cea din Reforma lui Messia. De

aceea am citit, la începutul pasajului, că Mișcarea „purta caracteristicile care sunt

specifice lucrării lui Dumnezeu din toate veacurile.”

Am afirmat că manifestarea puterii lui Dumnezeu dintr-o mișcare de reformă reprezintă

ultimul torent de ploaie divină revărsat pentru a coace secerișul acelei generații. Ea este

precum ploaia târzie care coace recolta pentru seceriș în anul agricultural Iudaic. Această

afirmație nu a fost întâmplătoare, întrucât în următorul paragraf din Tragedia Veacurilor

după pasajul citat mai sus, Solia Strigătului de la Miezul Nopții este „asemenea ploii care

cade peste pământul însetat”.

„În timpul acela se vădea o credință care aducea răspuns la rugăciune — credința

care aștepta răsplătirea. Asemenea ploii ce cade peste pământul însetat, Duhul

harului cobora peste cercetătorii sinceri. Aceia care așteptau ca în curând să stea față

în față cu Răscumpărătorul lor simțeau o bucurie solemnă care nu se putea descrie.

Puterea înnobilatoare, convingătoare a Duhului Sfânt mișca inimile atunci când

binecuvântările Sale erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioși.” -

Tragedia Veacurilor, 402.

25

26

Am înțeles că există o conexiune strânsă între Solia celui de-al doilea înger și Solia Strigătului

de la Miezul Nopții. Cel de-al doilea înger a coborât pe 19 Aprilie 1844, la prima

dezamăgire și începutul timpului de întârziere. În aceeași perioadă a început să se dezvolte

și Solia Strigătului de la Miezul Nopții.

În continuare vom analiza câteva pasaje care susțin și dezvoltă această idee:

„Isus însărcinase alţi doi îngeri să zboare repede pentru a înviora şi a întări credinţa

care scădea, a poporului Său, şi să-i pregătească să înţeleagă Solia celui de-al doilea

înger şi mişcarea importantă care avea să fie curând făcută în cer. I-am văzut pe aceşti

îngeri primind o mare putere şi lumină de la Isus şi zburând repede către pământ

pentru a se achita de sarcina lor, aceea de a-l ajuta pe cel de-al doilea înger în

lucrarea lui. O lumină puternică a strălucit asupra poporului lui Dumnezeu când

îngerii au strigat: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” Apoi i-am văzut pe cei

dezamăgiţi ridicându-se şi vestind la unison cu cel de-al doilea înger: „Iată Mirele,

ieşiţi-I în întâmpinare!” Lumina de la îngeri străpungea pretutindeni întunericul.

Satana şi îngerii lui căutau să împiedice această Lumină să se răspândească şi să aibă

efectul dorit. Ei se certau cu îngerii din cer, spunându-le că Dumnezeu îi amăgise pe

oameni şi, cu toată lumina şi puterea lor, n-ar putea să facă lumea să creadă că vine

Cristos. Însă, în ciuda faptului că Satana se lupta să ridice ziduri în cale şi să distragă

mintea oamenilor de la Lumină, îngerii lui Dumnezeu şi-au continuat lucrarea.” -

Scrieri Timpurii, 248.

În primul rând, vedem că Dumnezeu a trimis doi îngeri pentru a îndeplini o dublă misiune:

1. „Pentru a înviora şi a întări credinţa care scădea, a poporului Său.” Acești îngeri au fost

trimiși după 19 Aprilie 1844, când Milleriții erau descurajați și nedumeriți din cauza

întârzierii pe care o experimentau. Era așadar nevoie de această înviorare și de

întărirea credinței.

2. „Să-i pregătească să înţeleagă Solia celui de-al doilea înger.” Lucrarea acestor doi

îngeri era și de „a-l ajuta pe cel de-al doilea înger în lucrarea lui”.

În al doilea rând, vedem că acești doi îngeri vestesc Solia Strigătului de la Miezul Nopții:

„O lumină puternică a strălucit asupra poporului lui Dumnezeu când îngerii au strigat:

„Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”” Este un aspect important că aceiași îngeri care au

misiunea să-i pregătească pe Milleriți să înțeleagă Solia celui de-al doilea înger sunt cei care

vestesc „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”. De aici înțelegem că există o relație între cele

două Solii - Strigătul de la Miezul Nopții și a doua Solie îngerească.

27

În al treilea rând, vedem că lucrarea celor doi îngeri este să îi inspire pe credincioși să

vestească la rândul lor mesajul din Miez de Noapte: „Apoi i-am văzut pe cei dezamăgiţi

ridicându-se şi vestind la unison cu cel de-al doilea înger: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!””

Din acest motiv „Mișcarea s-a răspândit în toată țara ... asemenea revărsării unui val

puternic”.

Vestirea de către cei sinceri a Strigătului de la Miezul Nopții a întețit și mai mult focul

persecuției deja aprins în bisericile protestante. În următorul pasaj, Ellen White îl vede în

viziune pe cel de-al doilea înger. La un moment dat, „un număr de îngeri” conversează cu

acesta. După această conversație, al doilea înger împreună cu acei îngeri se unesc împreună

în Strigarea „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”. Așadar, însuși al doilea înger vestește

Strigătul de la Miezul Nopții.

Apoi aceia care primesc Lumina îngerului încep să o vestească la rândul lor. Această vestire

provoacă o persecuție deosebită. Cei din bisericile protestante care au respins Adevărul

doresc să îi împiedice și pe alții să îl primească. Prin declarațiile „Noi avem adevărul!”

și „Dumnezeu este cu noi!”, ei încearcă să liniștească mintea oamenilor care ar putea cerceta

Solia Adevărului Prezent.

De aceea, era necesar ca Dumnezeu să rânduiască separarea acestor două categorii de

închinători. Prin poruncile „Ieşiţi din mijlocul lor şi nu vă atingeţi de ce este necurat!”

și „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei!” el îi îndeamnă pe fiii lui Dumnezeu să se separe

de fiii oamenilor. În ascultare de aceste porunci, se formează un grup care refuză să ia seama

la insinuările acestor farisei, ci rup frânghiile cu care au fost legați și se unesc cu grupa

credincioșilor milleriți. Această separare nu este altceva decât împlinirea primei predici

profetice a Evangheliei rostită de Mântuitorul: „Şi voi pune duşmănie între tine şi femeie şi

între sămânţa ta şi sămânţa ei; el îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15)

Însă această luptă nu este ușoară. Haideți să analizăm un alt pasaj:

„Apoi am auzit glasul unui alt înger care zicea: „A căzut, a căzut Babilonul!” O

lumină a strălucit asupra celor disperaţi, şi aceştia, cu o dorinţă arzătoare să-L vadă

venind, şi-au fixat din nou ochii asupra lui Isus. Am văzut un număr de îngeri

conversând cu cel care strigase: „A căzut, a căzut Babilonul!” şi aceştia s-au unit cu

el în strigarea: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” Glasurile melodioase ale

acestor îngeri păreau să ajungă pretutindeni. O lumină extrem de intensă părea să

strălucească în jurul celor care îndrăgiseră Lumina ce le fusese dată. Feţele lor

străluceau de o slavă minunată şi ei s-au alăturat îngerilor în strigarea: „Iată, Mirele

vine!” În timp ce înălţau în mod armonios strigarea în mijlocul diferitelor grupuri, cei

care respinseseră Lumina i-au împins şi, cu priviri mânioase, îşi băteau joc de ei. Dar

îngeri de-ai lui Dumnezeu şi-au întins aripile peste cei persecutaţi, în timp ce Satana

şi îngerii lui căutau să-şi extindă întunericul în jurul lor, pentru a-i face să respingă

Lumina din cer.

28

Apoi am auzit un glas spunându-le celor care fuseseră împinşi şi luaţi în râs:

„Ieşiţi din mijlocul lor şi nu vă atingeţi de ce este necurat!” În ascultare de această

voce, un mare număr de oameni au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi, părăsind

grupurile care erau în întuneric, s-au alăturat celor care îşi dobândiseră mai înainte

libertatea şi şi-au unit bucuroşi glasurile cu ei. Am ascultat glasurile rugăciunii

sincere, din suflet, a câtorva care rămăseseră încă în grupurile aflate în întuneric.

Pastorii şi fruntaşii treceau împrejurul acestor grupări diferite, strângând şi mai bine

funiile; dar încă auzeam glasul rugăciunii sincere. Apoi i-am văzut pe cei care se

rugaseră, întinzând mâinile după ajutor către grupul unit care se afla în libertate şi se

bucura în Dumnezeu. În timp ce priveau cu stăruinţă către cer, răspunsul venit din

partea lor a fost: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei!” Am văzut indivizi

luptându-se pentru libertate. În cele din urmă, ei au rupt funiile care îi ţineau legaţi.

Se împotriviseră eforturilor depuse pentru strângerea şi mai tare a frânghiilor şi

refuzaseră să ia în seamă declaraţiile repetate: „Dumnezeu este cu noi”, „Avem cu

noi Adevărul”.

Oameni părăseau continuu grupurile care se aflau în întuneric şi se alăturau grupului

liber care părea să se afle într-un câmp deschis, ridicat deasupra pământului. Privirile

le erau îndreptate în sus, slava lui Dumnezeu se odihnea asupra lor, iar ei Îi aduceau

cu bucurie laude. Erau foarte uniţi şi păreau învăluiţi în Lumina cerului. În jurul

acestui grup erau unii care veniseră sub influenţa Luminii, dar care nu erau tocmai

uniţi cu acest grup. Toţi cei care îndrăgeau Lumina revărsată asupra lor priveau în

sus cu mare interes şi Isus îi privea cu o duioasă aprobare. Ei Îl aşteptau să vină şi

tânjeau după apariţia Lui. Nu aruncau nici măcar o privire de dor către pământ.” -

Scrieri Timpurii, 241-243.

Haideți să citim un alt pasaj care face legătura dintre Solia celui de-al doilea înger și Strigătul

de la Miezul Nopții. Despre credincioșii care au experimentat acele momente solemne se

spune că au căutat „o experiență vie, personală” și că „știau că nu se pot sprijini unul pe

celălalt”. Această dependență în totalitate de puterea lui Dumnezeu a fost cauzată de

respingerea și neîncrederea cu care erau întâmpinați credincioșii din toate părțile. Solia celui

de-al doilea înger într-adevăr a înțărcat dragostea lor pentru tot ce este pământesc.

„În fiecare loc din țară era dată Lumina privind Solia celui de-al doilea înger și

strigătul înmuia inimile a mii și mii de oameni. Ea a mers din oraș în oraș și din sat în

sat până când poporul așteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin trezit. În multe

29

biserici nu s-a permis ca această Solie să fie dată, și un mare grup, care avea Mărturia

cea vie, a părăsit aceste biserici căzute. O lucrare puternică a fost săvârșită prin

Strigătul de la Miezul Nopții. Solia cerceta inimile, conducându-i pe cei credincioși

să caute o experiență vie, personală. Știau că nu se pot sprijini unul pe celălalt.”-

Scrieri Timpurii, 238.

Ellen White spune că acel „mare grup” care a părăsit bisericile decăzute „avea Mărturia cea

vie”. Ei au devenit atât de contopiți cu Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, încât această

Mărturie devine una vie. Cuvântul lui Dumnezeu era întrupat în viețile lor. Această experiență

este ilustrată în Apocalipsa 10:

„Şi vocea pe care am auzit-o din cer, a vorbit din nou cu mine şi a spus: Du-te, ia

cărticica ce este deschisă în mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ.

Şi m-am dus spre înger şi i-am spus: Dă-mi cărticica. Iar el mi-a spus: Ia-o şi mănânc-

o; şi ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Şi am luat cărticica

din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi în gura mea a fost dulce ca mierea; şi imediat

ce am mâncat-o pântecele mi s-a amărât.” - Apocalipsa 10:8-10.

Atunci când mâncăm ceva, acel ceva devine o parte din noi. După cum hrana trupească,

odată mâncată, devine o parte din noi, tot așa este și cu hrana spirituală. Ellen White spune

că „înţelegerea Adevărului, bucuria primirii Mesajului, este simbolizată prin mâncarea

cărticicăi.” Astfel, Adevărul mâncat cu bucurie devine o parte din noi. El ne poate transforma

și sfinți după chipul Său (al Adevărului). În acest fel un om poate deveni o Mărturie vie, exact

la fel cum Ieremia, Ezechiel și Ioan au devenit atunci când s-au contopit cu Solia Adevărului

Prezent.

Este important să observăm diferența crescândă între două categorii de închinători

provocată de Strigătul de la Miezul Nopții. În timp ce neghina nu suporta să i se vorbească

despre a doua venire a Domnului, grâul manifesta o pace și o bucurie asemănătoare

îngerilor. De asemenea, este accentuat motivul pentru care Dumnezeu a decis să-Și scoată

poporul din mijlocul batjocoritorilor - „pentru a nu se întina și ei”. Astfel, putem să vedem o

relație de cauză-efect între Strigătul „Iată, Mirele Vine!” și chemarea „Ieșiți din mijlocul ei,

poporul Meu!”. Respingerea primului de către biserici, a făcut necesară introducerea celei

de-a doua chemări pentru separare.

„Foarte mulţi şi-au ridicat glasurile pentru a striga: „Iată, Mirele vine!” şi i-au

părăsit pe fraţii lor care nu iubeau reîntoarcerea lui Isus şi care nu suportau ca ei să

le vorbească despre cea de-a doua venire a Sa. L-am văzut pe Isus întorcându-Și faţa

30

de la cei care au respins şi au dispreţuit venirea Sa şi apoi poruncind îngerilor Săi

să-I scoată poporul dintre cei necuraţi pentru a nu se întina şi ei. Cei care s-au supus

Soliei au ieşit şi au stat afară, liberi şi uniţi. O Lumină sfântă strălucea asupra lor. Ei

s-au lepădat de lume, şi-au jertfit interesele pământeşti, au renunţat la comorile lor

pământeşti şi şi-au îndreptat către cer privirile pline de dor, aşteptând să-L vadă pe

iubitul lor Izbăvitor. O Lumină sfântă le strălucea pe faţă, arătând pacea şi bucuria

care domnea înăuntru. Isus le-a poruncit îngerilor să meargă şi să-i întărească,

întrucât ceasul încercării lor se apropia. Am văzut că aceşti aşteptători nu au fost încă

încercaţi aşa cum ar fi trebuit. Ei nu erau lipsiţi de rătăciri. Și am văzut mila şi

bunătatea lui Dumnezeu în faptul că a trimis o avertizare locuitorilor pământului şi,

în mod repetat, mesaje care să-i conducă la o sârguincioasă cercetare a inimii şi la

studiul Scripturilor, ca să se poată debarasa de rătăcirile care le fuseseră transmise

de păgâni şi papişti. Prin aceste Solii, Dumnezeu i-a scos pe cei din poporul Său într-

un loc în care putea lucra pentru ei cu o putere mai mare şi în care puteau să păzească

toate poruncile Sale.” Scrieri Timpurii, 249.

În pasajul de mai sus ne este revelat un motiv important pentru care Dumnezeu a trimis

Soliile îngerești și Strigătul de la Miezul Nopții - „ca să se poată debarasa de rătăcirile care le

fuseseră transmise de păgâni şi papişti.” De asemenea, se spune că „Dumnezeu i-a scos pe

cei din poporul Său într-un loc în care putea lucra pentru ei cu o putere mai mare şi în care

puteau să păzească toate poruncile Sale.” Cu alte cuvinte, aceste „mesaje care să-i conducă

la o sârguincioasă cercetare a inimii și la studiul Scripturilor” au avut rolul de a pregăti o

rămășiță care să dea naștere la un popor ce păzește „poruncile lui Dumnezeu și credința lui

Isus”. Fără Soliile din reforma millerită, Sabatul nu putea fi introdus ca pilon al credinței

Advente, iar biserica noastră nu ar mai fi existat așa cum este astăzi. Puțin

realizăm cât de tributari suntem acelei istorii pe care de multe ori o neglijăm atât de dureros!

31

32

Haideți acum să ne amintim un anumit aspect. În reforma Millerită, am observat că o Solie

îngerească este introdusă la un moment dat, iar apoi mai târziu este împuternicită.

Primul înger a coborât în anul 1798 și a fost împuternicit pe 11 August 1840, când a coborât

îngerul din Apocalipsa 10.

Apoi, cel de-al doilea înger coboară pe 19 Aprilie 1844, când începe timpul de întârziere. Ca

și Solia primului înger, Solia celui de-al doilea înger trebuie împuternicită. Cum este ea

împuternicită? Din contextul studiului nostru, probabil ne-am format o intuiție care ne spune

că Strigătul de la Miezul Nopții împuternicește Solia celui de-al doilea înger.

Într-adevăr așa este, iar acest lucru este clar afirmat de Spiritul Profetic:

„Către încheierea celei de-a doua Solii îngerești, am văzut o Lumină mare din cer

strălucind asupra poporului lui Dumnezeu. Razele de Lumină străluceau ca soarele.

Și am auzit glasuri de îngeri strigând: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”

Acesta era Strigătul de la Miezul Nopții, care trebuia să dea putere Soliei celui

de-al doilea înger. Au fost trimiși îngeri din cer pentru a-i trezi pe sfinții descurajați și

pentru a-i pregăti pentru marea lucrare dinaintea lor. Nu cei mai talentați bărbați au

fost cei dintâi care au primit această Solie. Au fost trimiși îngeri la cei umili,

consacrați, și i-au constrâns să dea Strigătul: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”

Cei cărora li s-a încredințat Strigarea s-au grăbit și, în puterea Duhului Sfânt, au făcut

să răsune Solia și i-au înviorat pe frații lor descurajați. Această lucrare nu depindea

de învățătura și erudiția oamenilor, ci de puterea lui Dumnezeu, iar sfinții Lui care au

auzit Strigarea nu au putut să-i reziste. Cei mai spirituali au primit această Solie, iar

cei care conduseseră mai înainte lucrarea au fost ultimii care au primit-o și au ajutat

la amplificarea Strigătului: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!””- Scrieri Timpurii,

238.

33

34

Ce dată putem marca pe linia profetică pentru Strigătul de la Miezul Nopții și împuternicirea

celei de-a doua Solii îngerești? Trezirea din somn a fecioarelor a început din luna Iulie a anului

1844, și a ajuns la apogeu în a doua parte a lunii August.

„Cam pe la jumătatea lunii Iulie, binecuvântarea lui Dumnezeu în reconvertirea celor

apostaziați a început să însoțească proclamarea timpului, iar aceia care au îmbrățișat

vreo înțelegere din cele la care am făcut referire, au manifestat o schimbare deosebită

în comportamentul lor, și o trezire bruscă din somn, așa cum s-a prezis. „Şi

la Miezul Nopţii s-a făcut o Strigare: Iată, vine Mirele; ieşiţi-I în întâmpinare. Atunci

toate acele fecioare s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele.” Din Iulie, diferite

aceste Mișcări aveau loc în diverse părți ale Noii Anglii; însă erau toate însoțite de

binecuvântarea lui Dumnezeu în recuperarea multora ale căror candele se stinsereră

de mult, și în sfințirea sfinților. La întâlnirea de tabără de la Exeter, toate aceste

influențe s-au întâlnit, s-au unit într-o Mare Mișcare, și s-au răspândit cu rapiditate

prin toate grupurile Advente din țară.” - John Norton Loughborough, The Great

Second Advent Movement: Its Rise and Progress, 159.

Am citit că „la întâlnirea de tabără de la Exeter, toate aceste influențe s-au întâlnit, s-au

unit într-o Mare Mișcare, și s-au răspândit cu rapiditate prin toate grupurile Advente din

țară.” Când a avut loc întâlnirea de tabără de la Exeter? Ea s-a desfășurat între 12 și 17 August,

când „Mișcarea lunii a șaptea a ajuns la apogeu”. Atunci a avut loc o tabără de profeție Biblică

la care Samuel Snow a avut ocazia să prezinte această Lumină cu putere. De atunci încolo,

liderii Mișcării s-au aliniat acestei poziții și au început la rândul lor să predice Mesajul din

Miez de Noapte. Arthur Spalding ne povestește ce s-a întâmplat la acea tabără:

„Mișcarea lunii a șaptea a ajuns la apogeu la adunarea de tabără de la Exeter, New

Hampshire, 12-17 august. Bărbați împreună cu familiile lor au venit din toată Noua

Anglie de la Maine până la Massachusetts, și de la New York până la Canada. S-a

anticipat că lucruri mari urmau să fie dezvăluite la Exeter, și tot poporul era în

așteptare. Joseph Bates, venind cu trenul de la New Bedford, Massachusetts, a fost

impresionat de mesajul: "Vei descoperi o Lumină nouă aici, ceva care va da un impuls

nou Lucrării." Dar nu se aștepta în ce mod dramatic Lumina avea să vină la el. Fiind

unul dintre pastorii proeminenți din această Mișcare, i s-a oferit amvonul în a treia zi

a adunării. Deși se agăța cu devotament de ceea ce va urma pentru a sărbători ca

fiind "fericita nădejde", totuși el era confuz și nesigur datorită dezamăgirii din

35

primăvară. Cu toate acestea, el a încercat să-și facă datoria față de poporul său,

prezentând dovezile apropiatei reveniri a Domnului și speranța că Îl vor vedea curând

pe norii cerului. Datorită trecutului său ca și căpitan de vas, ilustra biserica ca un vas

care caută un port, fiind puțin pierdut, posibil datorită calculului căpitanului sau

datorită ceții, dar aflându-se totuși în apropierea portului. Cu toate argumentele și

îndemnurile folosite, el a simțit că mesajul său este lipsit de viață.

„Jumătate conștient, a observat descălecând de pe un cal gâfâind un călăreț din afara

cercului, venind și așezându-se lângă un bărbat și soția sa în public, salutându-i cu

câteva cuvinte șoptite. Noul venit era Samuel S. Snow, prietenii lui fiind fratele și sora

John Couch. Dintr-o dată doamna Couch s-a ridicat și, întrerupând predicatorul, a

declarat: 'E prea târziu, frate Bates. Este prea târziu ca să ne petrecem timpul cu

aceste Adevăruri, cu care suntem familiarizați. . . . Este prea târziu, fraților, să ne

petrecem timpul prețios cum am făcut-o încă de la începutul acestei adunări de tabără.

Timpul este scurt. Domnul are slujitori aici care au hrană la timp pentru Casa Lui.

Lăsați-i să vorbească, si lăsați ca oamenii să-i audă. 'Iată, Mirele vine, ieșiți-I în

întâmpinare.' "

„Bates nu a obiectat; blândețea sfinților era peste el. În plus, el era pregătit să

primească ajutor. 'Vino, frate Snow, și spune-ne", l-a invitat. După care Snow a

susținut un scurt serviciu de întrebări și răspunsuri, și s-a stabilit ca în dimineața

următoare să prezinte subiectul mai pe larg. Acest lucru l-a făcut într-o predică

puternică despre "Strigătul de la Miezul Nopții", urmată de îndemnuri pentru fiecare

zi care a mai rămas. El a fost susținut de alți vorbitori solidari — frații Eastman,

Couch, și Heath. Mesajul s-a răspândit în toată tabăra cu o putere solemnă.”

- Arthur Whitefield Spalding, Origin and History of Seventh-day Adventists, volume 1,

92, 93.

Samuel Snow a primit ocazia de a predica „în a treia zi a adunării”, când fratele Joseph Bates

i-a oferit amvonul. Prima zi a adunării a fost 12 August, iar cea de-a treia a fost 14 August.

Însă „s-a stabilit ca în dimineața următoare să prezinte subiectul mai pe larg” . Dimineața

următoare a fost ziua de 15 August 1844, când Samuel Snow a rostit o „predică puternică

despre Strigătul de la Miezul Nopții, urmată de îndemnuri pentru fiecare zi care a mai rămas.”

Așadar, putem să întemeiem data de 15 August 1844 ca data de vârf a Strigătului de la Miezul

Nopții, care a fost manifestarea puterii lui Dumnezeu în linia de Reformă Millerită.

Ce a predicat Samuel Snow pe data de 15 August 1844? Cartea „The Prophetic Faith of our

Fathers” ne oferă răspunsul:

36

„Snow a adus la iveală patru puncte:

1. Corectarea unei erori de calcul recunoscută anterior care a dus la schimbarea

de la anul "1843" la "1844";

2. Cele 70 de săptămâni sau 490 ani, ambele au început și s-au încheiat toamna;

3. Tipurile Tabernacolului mozaic indică faptul că a doua venire va avea loc

toamna, nu primavara, în Ziua Ispășirii, sau a zecea zi a lunii a șaptea, la fel

cum și tăierea Mielului de Paște arăta spre moartea lui Cristos în ziua a

paisprezecea a lunii întâi; și

4. Răstignirea din timpul Paștelui, învierea snopului de legănat, și timpul alocat

pentru Cincizecime toate au avut loc exact în zilele profețite,

astfel, Snow a continuat, el credea că Ziua anti-tipică a Ispășirii va avea loc exact în

ziua stabilită. Apoi, Marele nostru Preot, Isus Cristos, va ieși din Sfânta Sfintelor, unde

slujea El, pentru a-Și binecuvânta poporul Său așteptător. Aceasta va fi deasemenea a

doua Sa venire. 'și celor ce Îl așteaptă li se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru

salvare.' (Evrei 9:28). Logica concludentă a prezentării a făcut o impresie profundă,

și practic toți cei din tabără au acceptat-o. A doua zi, prezentarea a fost repetată la

cerere, cu o mai mare claritate și mai detaliat. De exemplu: Din moment ce Cristos a

fost răstignit în primăvara anului 31 e.n., la 'mijlocul' 'săptămânii' profetice sau șapte

ani, trei ani și jumătate de la primăvara anului 31 duc incontestabil până în toamna

anului 34. Prin urmare, cei 1810 de ani rămași din cei 2300, calculând din toamna

anului 34, trebuie să conducă la toamna anului 1844. Și în acest an, a zecea zi a lunii

a șaptea coincide, conform metodei de calcul iudaic Karait, cu 22 octombrie din

calendarul gregorian." - Le Roy Edwin Froom, The Prophetic Faith of our Fathers,

volume 4, 813, 814.

La o săptămână, Samuel Snow a început să tipărească o publicație cu scopul de a răspândi

lumina dată la Exeter. Acesta s-a intitulat „The True Midnight Cry”, sau „Adevăratul Strigăt de

la Miezul Nopții”. În această publicație el explică cu claritate cele 4 puncte prezentate în

tabăra din 15 August. La finalul acestui număr veți găsi o copie tradusă în română a acestei

publicații.

37

38

Înainte să citim raționamenul complet și original al lui Samuel Snow, aș dori să conștientizăm

un lucru. Conceptul de Strigăt de la Miezul Nopții nu a fost unul nou în Reforma Millerită.

William Miller vorbea despre Strigătul de la Miezul Nopții cu mult timp înainte de Snow. Însă

Samuel Snow a venit pentru a clarifica niște aspecte. Este important să înțelegem evoluția

înțelegerii acestui subiect în istoria Millerită. Între William Miller și Samuel Snow era o

diferență de înțelegere. Care era totuși diferența dintre ei? Haideți întâi să vedem cum a

înțeles William Miller aplicația acestei parabole:

„Împărăția cerului în parabolă a fost interpretată de Miller ca fiind „ziua Evangheliei

sau cercul guvernului lui Dumnezeu sub dispensațiunea Evangheliei” (Matei 3:1-2,

Luca 16:16); cele zece fecioare ca „omenirea în general, în starea de probă,”

incluzând atât Iudeii cât și Neamurile (Isaia 52:1-5); cele cinci fecioare înțelepte ca

fiind „credincioșii în Dumnezeu, sau copiii împărăției” (Psalm 45:13-14; Plângeri

2:13); cele cinci fecioare neînțelepte ca fiind „categoria necredincioasă a omenirii,

în timpul perioadei de probă sub oblăduirea harului” (Isaia 47:1, Ieremia 46:11);

candelele ca fiind „un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu” (Psalm 119:105;

Proverbe 6:23); untdelemnul ca fiind „o reprezentare a emblemei credinței, căci

precum untdelemnul produce Lumină prin ardere, la fel și credința exercitată prin

focul dragostei produce mai multă Lumină și oferă confort în necaz, speranță în

întuneric, dragoste pentru Mirele ce vine” (Cântarea Cântărilor 1:2; 1 Ioan 2:27).

Mai mult, el a identificat vasele cu „persoanele sau mințile care cred sau nu Cuvântul

lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:4, 2 Timotei 2:21) și mirele cu Cristos (Isaia 62:5,

Matei 9:15). El a văzut căsătoria ca timpul când Cristos va veni a doua oară pe pământ

pentru a prezenta Tatălui ca Mireasă a Sa Biserica, și a se căsători cu ea astfel încât

ea să fie pentru totdeauna cu El în Noul Ierusalim. (Apocalipsa 19:7-9, 21:2-4).

Miller a definit Strigătul de la Miezul Nopții (Matei 25:6) ca „străjerii, sau unii din ei,

care prin Cuvântul lui Dumnezeu descoperă timpul revelat și imediat vestesc mesajul

de avertizare, „Iată, vine Mirele! Ieșiți-I în întâmpinare.””El a văzut această împlinire

în răspânirea largă de atunci a predicării despre iminența celei de-a doua veniri

bazată pe explicația celor 2300 de zile. „Aceasta s-a împlinit în cel mai remarcabil

mod. Unul sau doi în fiecare colț al pământului au proclamat veștile, și sunt în acord

din punct de vedere al timpului. (Joseph) Wolff, din Asia; (Edward) Irwing, din Anglia;

(Archibald) Mason din Scoția; (William C.) Davis din Carolina de Sud; și un număr

considerabil în această zonă vestesc sau au tot vestit strigătul.

Miller a identificat Strigătul de la Miezul Nopții din parabolă cu vocea puternică a

îngerului din Apocalipsa 14:9 care „avertiza la timpul potrivit lumea de apropierea

39

zilei judecății.” Totuși, Strigătul de la Miezul Nopții a fost mai frecvent identificat de

alții cu vocea puternică a îngerului din Apocalipsa 14:6-7, care „zbura prin mijlocul

cerului și proclama că a venit ora judecății Lui”. Joshua V. Himes, promotorul și

organizatorul principal al eforturilor misionare Millerite, a văzut în Strigătul de la

Miezul Nopții un simbol pentru activitățile lor în timpul sfârșitului. Strigătul simboliza

foarte bine simțământul urgenței misiunii lor și oferea, conform lui Himes, singurul

răspuns la obiecțiile împotriva întoarcerii personale a lui Cristos în 1843.

Actualitatea Strigătului de la Miezul Nopții a fost văzută în mod special în faptul că

Strigătul a fost făcut la Miezul Nopții în timp ce toate fecioarele dormeau. Conform lui

Miller, această condiție de adormire era arătată în apatia și ignoranța asupra

subiectului întoarcerii lui Cristos la timpul venirii Sale. Evaluând situația de atunci,

el a comentat: „Oare nu putem să dăm mărturie că aceasta a fost adevărata stare a

bisericii de un număr de ani? Scriitorii Cuvântului lui Dumnezeu au implementat în

crezurile lor că va fi un mileniu temporal înainte ca Domnul Cristos să vină.”

În parabolă, proclamarea Strigătului de la Miezul Nopții a trezit fecioarele pentru

a-și aprinde candelele (Matei 25:7). Miller a văzut împlinirea acesteia în evenimente

contemporane. În traducerea și distribuirea Bibliei el a văzut că „lumea și-a aprins

lămpile de câțiva ani, iar atât cele înțelepte cât și cele neînțelepte au fost angajate în

traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în aproape fiecare limbă cunoscută de pe

pământ. ... și suntem informați că o parte, dacă nu tot Cuvântul Domnului este acum

dat tuturor națiunilor în propria limbă.” Toate societățile pentru reformă morală și

societățile Biblice i-au părut lui Miller că împlinesc parabola, fie ele organizate prin

intermediul bisericii, sau prin „oameni politici, oameni ai lumii, marii oameni,

meșteșugarii pământului și aceia care fac negoț pe corăbii; toți care trăiesc sub

influența Evangheliei, „Împărăția Cerului” a fost angajată în această lucrare.”

De asemenea, societățile de broșuri, care au fost întemeiate pentru a îndepărta

prejudecățile împotriva Bibliei și a a explica adevăruri biblice, au fost considerate o

parte a aprinderii lămpilor, „prevestitori ai Luminii, și premergători ai Bibliei.”

Societățile misionare erau în mod special îndepliniri clare ale trezirii fecioarelor:

„Vedeți (spunea Miller) spiritul misionar extinzându-se de la est la vest și de la nord

la sud, încălzind pieptul filantropului, dând viață și vigoare moralistului cu inimă rece,

și animând și reînviind cercul social al celui devotat și pios. Fiecare națiune, de la

India la Oregon, din Kamskatka la Noua Zeelandă, a fost vizitată de acești slujitori

înțelepți (sperăm) ai crucii, proclamând „anul de îndurare al DOMNULUI şi ziua

40

răzbunării Dumnezeului nostru,” purtând candela, Cuvântul lui Dumnezeu, în

mâinile lor, și untdelemn, credință în Dumnezeu, în inimile lor”.

„Școlile de Sabat și clasele Biblice” erau de asemenea pentru Miller o indicație a

aprinderii candelelor, în special ale celor tineri. În final, el a văzut în societățile de

temperanță din acea vreme una din ultimele încercări ale fecioarelor pentru a trezi

oamenii la Strigătul de la Miezul Nopții. Argumentul său era că în deceniile trecute

băutura era o problemă reală, pericolele sale nu erau realizate, și oamenii erau total

nepregătiți să accepte Strigătul de la Miezul Nopții. El a afirmat:

„De aceea, pentru ca oamenii să fie într-o stare potrivită a minții pentru a primi

instruire la sfârșitul acestei administrări, și să fie în postura de a asculta Strigătul de

la Miezul Nopții, Dumnezeu a rânduit fecioarele, care s-au ridicat și și-au aprins

candelele, iar mii care probabil ar fi intrat în mormântul unui bețiv dacă această

societate nu s-ar fi înființat, veghează acum, cu candelele aprinse și arzând, gata să îl

întâlnească pe Mire la venirea Sa.

Miller a văzut reacția publicului la Strigătul de la Miezul Nopții ca despărțirea dintre

fecioarele neînțelepte și înțelepte, culminarea căreia va avea loc când „ușa a fost

închisă” (Matei 25:10). Această ușă închisă a semnificat pentru Miller „închiderea

Împărăției de mijlocire, și încheierea perioadei Evangheliei” când timpul de har și

milă pentru lume se aștepta să se sfârștească cu ceva vreme înainte de întoarcerea lui

Cristos, o înțelegere pe care o susținea cu Apocalipsa 10:5-7:

„Şi îngerul pe care l-am văzut stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna

spre cer, și a jurat pe cel ce trăieşte pentru totdeauna şi întotdeauna, ... că timp nu va

mai fi; ci în zilele vocii celui de al şaptelea înger, când va începe să trâmbiţeze, va fi

terminat misterul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut El cunoscut robilor Săi, profeţii.”

Identificând îngerul care a jurat că „timp nu va mai fi” ca fiind Cristos, Miller a

explicat că aceasta indica spre momentul când Evanghelia sau timpul de mijlocire se

vor încheia. Nu mai este timp de har, nu mai este Duh care să se lupte cu tine,

păcătosule, nu mai sunt mijloacele harului, nu mai este viață de pocăință, nu mai sunt

speranțe pentru cer, pentru că Isus a jurat pe Sine Însuși, căci nu putea să jure pe unul

mai înalt, că ziua ta de probă „nu va mai fi.” Pentru că „cel ce este murdar, să rămână

murdar” (Apocalipsa 22:11). Mirele a venit și a închis ușa.” - P. Gerard Damsteegt,

Foundations of the Seventh Day Adventist Message and Mission, 40-43.

41

Așadar, putem să vedem că înțelegerea lui William Miller a parabolei celor zece fecioare era

diferită de cea introdusă de Samuel Snow. Părintele Miller adoptase o înțelegere mai

generală, aplicată la scară largă - toată omenirea. De asemenea, nu era nici așa de clar

localizată în timp. Nu erau puse date exacte pentru începutul timpului de întârziere, Miezul

Nopții, și nici chiar pentru închiderea ușii. Iar această înțelegere nu era susținută doar de

Miller, ci și de majoritatea colaboratorilor săi. De aici provine reticența generală cu care a

fost primită Solia lui Samuel Snow inițial de către majoritatea liderilor Mișcării.

Iată un tabel care sintetizează punctele distinctive ale acestei înțelegeri.

Parabola Celor Zece

Fecioare

(Matei 25:1-13)

Înțelegerea inițială:

William Miller

Fecioarele, în general „Omenirea”

Fecioarele neînțelepte „Necredincioșii și batjocoritorii”

Fecioarele înțelepte „Credincioșii în Dumnezeu, sau copiii Împărăției”

Data de început și de

sfârșita timpului de

întârziere

?

Adormirea fecioarelor „Această condiție de adormire era arătată în apatia și

ignoranța asupra subiectului întoarcerii lui Cristos la

timpul venirii Sale”

Data Miezului Nopții ?

Strigătul de la Miezul Nopții „El a văzut această împlinire în răspânirea largă de atunci a

predicării despre iminența celei de-a doua veniri bazată pe

explicația celor 2300 de zile”

Aprinderea candelelor de

către fecioare

Traducerea și distribuirea Bibliei; societățile pentru

reformă morală și societățile Biblice; societățile de broșuri;

Școlile de Sabat și clasele Biblice.

Data exactă a închiderii ușii ?

Observați că la unele secțiuni este marcat un semn de întrebare. Acesta semnifică faptul că

William Miller nu punea un accent deosebit asupra acestor aspecte. De asemenea, observați

că toate semnele de întrebare sunt legate de date exacte. Domnul Miller era reținut în

general să publice date exacte pentru a doua venire a Domnului. Am văzut aceasta atunci

când, în urma presiunilor și pentru a elimina zvonurile false, a publicat că Domnul ar trebui

să vină între 21 Martie 1843 și 21 Martie 1844, dacă nu ar fi fost nicio greșeală în calculele

sale. Așadar, vedem că domnul Miller nu se concentra pe data exactă a celei de-a doua veniri,

42

la fel cum nu se concentra nici pe alte date - data de început și de sfârșit a timpului de

întârziere sau data exactă a Miezului Nopții.

Putem să vedem că fixarea unor date exacte sunt marea deosebire între vederea lui Miller

și cea introdusă mai târziu de Samuel Snow. Noua înțelegere a plasat evenimentele din

parabolă într-un cadru temporal mai exact. De exemplu, Joseph Bates, unul din pionierii care

au participat la Mișcarea lunii a șaptea, scrie în 1847 că timpul de întârziere al parabolei este

între 19 Aprilie și 22 Octombrie 1844 având o lungime de aproximativ șase luni:

Deja am arătat că timpul de întârzire al perioadelor profetice pentru Mire a fost de

șase luni, începând cu 19 Aprilie până la 22 Octombrie 1844...”- Joseph Bates, (1847)

Second Advent Way Marks and High Heaps, 72.

De asemenea, timpul Miezului Nopții a fost evidențiat în noua înțelegere. Miezul Nopții este

același lucru cu mijlocul nopții. Ultima noapte din cele 2300 de seri și dimineți a început pe

19 Aprilie 1844 și s-a încheiat pe 22 Octombrie. La jumătatea, sau miezul, acestei perioade,

a fost vesită Solia Strigătului de la Miezul Nopții de către Samuel Snow:

„În timp ce Mirele întârzia, au ațipit toate și au adormit. Și la Miezul Nopții s-a făcut

o strigare: Iată, vine Mirele; ieșiți-I în întâmpinare. Atunci toate acele fecioare s-au

ridicat și și-au pregătit candelele.” (Matei 25: 5-7). În vara anului 1844, în mijlocul

perioadei dintre data fixată prima dată, pentru sfârșitul celor 2300 zile, și toamna

aceluiași an, timp hotărât ulterior ca împlinire a perioadelor, Solia a fost vestită prin

cuvintele Scripturii: „Iată, vine Mirele!” - Tragedia Veacurilor, 398.

Perioada din mijloc al acestei nopți profetice a fost „în jurul lui 20 Iulie”:

„La Miezul Nopții s-a ridicat un Strigăt: Mirele vine, ieșiți să Îl întâmpinați. Apoi toate

fecioarele s-au trezit și și-au aprins candelele. Deja am arătat că timpul de întârziere

pentru Mire, conform perioadelor profetice, a fost de șase luni, începând cu 19 Aprilie

până pe 22 Octombrie 1844. Miezul Nopții acestui timp întunecos și necunoscut ar fi

în jurul lui 20 Iulie. S.S.Snow a vestit adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții în

Tabernacolul din Boston în acest timp, și a fost primit de fecioare într-o lumină diferită

decât a fost înainte. El spune că a tot încercat să îi facă pe oameni să creadă și înainte

de acest timp, dar fără rezultate, pentru că se credea în general așa cum am fost

învățați din 1840, că Strigătul de la Miezul Nopții cuprindea întreg subiectul, chiar

43

începând cu Revoluția Franceză, iar unii oameni erau destul de în vârstă încât să

creadă că au început în zilele Apostolului. Însă acum a început să progreseze cu

rapiditate. Dumnezeu dădea Lumină prin Duhul Său. Îmi aduc bine aminte

de câțiva cu care am conversat, care povesteau modul minunat în care au fost convinși

să examineze acest subiect înainte de a-l auzi.” - Joseph Bates, Second Advent Way

Marks and High Heaps, 72.

Este foarte interesant că Samuel Snow a încercat să prezinte această Lumină a adevăratului

Strigăt de la Miezul Nopții și înainte de Iulie 1844, însă nu a fost primit pentru că oamenii

erau înrădăcinați în interpretarea generală dată de William Miller a parabolei celor zece

fecioare. Însă, din Iulie 1844, doctrina adevăratului Strigăt de la Miezul Nopții începe să

prindă putere, iar oamenii încep să înțeleagă logica raționamentului prezentat.

De asemenea, predica din Iulie a lui Samuel Snow din Tabernacolul din Boston marchează

Miezul, sau Mijlocul Nopții de întârziere a Mirelui. John Norton Loughborough, în cartea sa

de istorie Adventă, ne explică mai clar cum au ajuns milleriții la concluzia că Miezul Nopții

trebuie să vină la jumătatea timpului de întârziere:

„Cât durează timpul de întârziere? - Jumătate de an. Cum știm acest lucru? - Pentru

că Domnul nostru spune „la Miezul Nopții”, în timp ce Mirele întârzia. Viziunea dura

„două mii trei sute de seri și dimineți”, sau zile. O „seară”, sau noapte, este jumătate

din acele zile profetice, și astfel durează șase luni. Aceasta este întreaga durată a

timpului de întârziere. Puternicul strigăt prezent al timpului a început aproximativ în

mijlocul lui Iulie, și s-a răspândit cu o mare rapiditate și putere, și a fost însoțită de o

manifestare a Duhului, cum nu am văzut niciodată în timpul în care se vestea anul

„1843”. Acum se strigă literal, „Ieșiți-I în întâmpinare!”. Există o părăsire a tot cum

nu am visat că se poate vedea. Atunci când acest Strigăt stăpânește inima, fermierii își

lasă fermele cu grâne cu tot. Este un strigăt puternic cu lacrimi, și o consacrare a tot

lui Dumnezeu, cum nu am mai văzut vreodată. Există o încredere în acest Adevăr cum

nu s-a mai simțit în aceeași măsură în strigătul anterior, și un plânset și umilire a

mândriei care întrece orice înțelegere cu excepția acelora care l-au simțit.” - John

Norton Loughborough, The Great Second Advent Movement: Its Rise and Progress,

162.

Așadar, ultima seară, sau noapte, din cele 2300 de seri și dimineți trebuie să se încheie pe

22 Octombrie 1844. Dacă ne întoarcem înapoi aproximativ șase luni, ajungem în a doua

parte a lunii Aprilie. Pe 19 Aprilie 1844 a început timpul de întârziere din parabolă, și tot

44

atunci este începutul ultimei seri din cele 2300. Așadar, mijlocul acestei periode trebuie să

fie Miezul Nopții. Data de 21 Iulie este chiar mijlocul perioadei dintre 19 Aprilie și 22

Octombrie 1844. Atunci a sosit Miezul Nopții. Exact atunci Samuel Snow a rostit o predică

puternică chiar despre acest subiect în Tabernacolul din Boston. Leroy Edwin Froom

relatează:

„În timpul lunii Ianuarie și Februarie a predicat pe tema căderii Babilonului și a

venirii Domnului, ca Mire la „căsătorie”, în ziua a zecea a lunii a șaptea (Iudaice),

1844. Totuși, nu a fost stârnit decât puțin interes sau răspuns la acea vreme.

În Aprilie el s-a mutat cu familia în Worcester și a mers la New York, unde ostilitatea

cu privire la predicarea lunii a șaptea a anului 1844 s-a împuținat - „Anul Iudaic

1843” al lui Miller fiind încheiat. După trei săptămâni în New York, Brooklyn și

Newark el a mers la Philadelphia la cererea lui George Storrs. În Mai s-a întors la

Worcester, rămânând până pe 21 Iulie. Atunci, prin invitație, Snow a predicat în acea

zi în marele Tabernacol din Boston despre textul „Iată, Mirele Vine (în ziua a zecea

a lunii a șaptea), ieșiți-I în întâmpinare!”. - Leroy Edwin Froom, Prophetic Faith of

our Fathers, vol 4, 802.

Putem acum să vedem că există de fapt două pietre de hotar asociate cu Strigarea din

Parabola celor zece fecioare:

1. Miezul Nopții - 21 Iulie - Jumătatea Perioadei dintre 19 Aprilie 1844 și 22 Octombrie

1844;

2. Strigătul de la Miezul Nopții - 15 August - mesajul ajunge la apogeu în tabăra de la

Exeter.

Astfel, timpul de întârziere i-a forțat pe milleriți să adopte o interpretare mai „istoricizată” a

parabolei. Cum adică? Adică o aplicație mai aproape de situația lor și de timpul pe care îl

trăiau. Și-au dat seama că ei erau de fapt fecioarele, de faptul că există un timp de întârziere

clar definit, și de faptul că Miezul Nopții poate fi privit ca o piatră de hotar - vara anului 1844.

Această evoluție a înțelegerii Parabolei celor zece fecioare a întărit foarte mult zelul misionar

al apostolilor Adventiști. Deși începutul a fost timid, sfârșitul a fost glorios:

„Timp de luni, calculele lui Snow nu au atras decât puțină atenție. Totuși, la întâlnirea

de tabără de la Exeter (12-17 August, 1844), data sa exactă pentru întoarcerea lui

Cristos, a stârnit mulți Milleriți cu un entuziasm enorm, conducând eforturile lor

misionare la un apogeu. Răspunsul lor în ansamblu a devenit cunoscut ca Mișcarea

45

Lunii a Șaptea. Deși liderii Milleriți au recunoscut ceva valoare în poziția lui Snow,

erau sceptici cu privire la accentul reînnoit pe timp și au arătat că „în legătură cu

asigurarea Mântuitorului nostru, noi nu știm „ziua sau ora”, sau așa cum unii citesc

textul, niciun om nu „le face cunoscute”, așa că ezităm înainte să ne simțim autorizați

să încercăm să „facem cunoscută” chiar ziua aceea.” Totuși, cu câteva săptămâni

înainte de evenimentul așteptat, liderii s-au unit cu mișcarea Lunii a Șaptea, au permis

vederilor lui Snow să fie tipărite în publicațiile Millerite majore și au oferit susținerea

lor deplină. După influența lui Snow asupra „Milleriților” Britanici, ei au privit de

asemenea cu atenție și la subiectul zilei a 10-a a lunii a șaptea.

Această reînviere entuziastă a inițiativei misionare a fost interpretată ca împlinirea

exactă a parabolei celor zece fecioare din Matei 25 și a fost identificată ca Adevăratul

Strigăt de la Miezul Nopții. Conform lui Storrs, Strigătul de la Miezul Nopții proclamat

înainte a fost „doar avertizarea. ACUM SE AUDE CEL REAL: și Oh, ce ceas

solemn.” El nu a mai interpretat cele zece fecioare din parabolă ca simbolizând

omenirea în general așa cum a făcut Miller, dar ca „pretinșii credincioși în venirea

din 1843”. După prima dezamăgire, el concluzionat că fecioarele au intrat în timpul

de întârziere pentru că toate au moțăit și au adormit pe subiectul timpului exact al

celei de-a Doua Veniri, însă adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții le-a trezit la Miezul

Nopții astfel încât credincioși în întoarcerea iminentă a lui Cristos au început să își

cerceteze Bibliile pentru a verifica validitatea noii înțelegeri a datei exacte a celei de-

a doua veniri.

Storrs a arătat că parabola oferea cronologia timpului de întârzeire și explicația

pentru Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții din Mișcarea Lunii a Șaptea. El a arătat

că timpul de întârziere urma să dureze jumătate de an, pentru că Domnul nostru spune

„la Mijlocul Nopții”, în timp ce Mirele întârzia. Viziunea dura „2300 de seri și

dimineți”, sau zile. O „seară” sau noapte este jumătate din aceste zile profetice, și

astfel este șase luni. Aceasta este întreaga durată a timpului de întârziere. Prezentul

strigăt puternic despre timp a început în jurul jumătății lui Iulie, s-a răspândit cu mare

rapiditate și putere, și este însoțită de manifestarea Duhului, cum nu am văzut în

perioada când Strigătul era cu privire la anul 1843. Acum este în mod literal, „ieșiți

în întâmpinarea Lui.”

Astfel, elementul de timp „la Miezul Nopții” (Matei 25:6) a fost interpretat în

contextul celor 2300 de zile din Daniel 8:14 și a principiului zi-an. El a fost plasat

între începutul timpului de întârziere (în „Martie sau Aprilie” 1844) și terminarea

46

celei de-a 10 zi a lunii a șaptea „nu mai departe de 22 sau 23 Octombrie. ( poate fi

mai curând.)” Storrs a spus că Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții a început „la

Miezul Nopții”, în mijlocul timpului de întârziere în „partea a doua a lunii Iulie”,

când „Dumnezeu a pus acest Strigăt în inimile unora din slujitorii Săi, și au văzut din

Biblie că Dumnezeu a oferit cronologia timpului de întârziere și lungimea sa. Este

chiar acolo, în Matei 25 - „Şi la Miezul Nopţii s-a făcut o strigare: IATĂ, VINE

MIRELE; IEŞIŢI-I ÎN ÎNTÂMPINARE.” Aici suntem noi - ultima Strigare se aude

acum!!”

Istoricizarea Parabolei din Matei 25 a fost cea care le-a oferit Milleriților convingerea

că îndeplineau o parte vitală din desfășurarea istoriei mântuirii. Această identificare

de sine a acelora care participau în mișcarea Lunii a Șaptea cu fecioarele din parabolă

explică într-o mare măsură de ce iminanța venirii lui Cristos nu le-a paralizat

activitatea misionară. În parabolă, fecioarele dormind au fost trezite prin proclamarea

Strigătului de la Miezul Nopții despre venirea Mirelui. Pentru aceia care predicau

Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții, aceasta a indicat că ei aveau o responsabilitate

să trezească fecioarele cu Mesajul lor despre un timp definit pentru venirea Mirelui.

În mod special această înțelege de sine de a fi participanți într-o Mișcare profetică a

fost cea care a transformat așteptările lor escatologice fierbinți într-un entuziasm

misionar zelos. Astfel, Storrs a putut să raporteze că această ultimă avertizare a

avansat în timpul lunii Septembrie 1844 „cu rapiditatea fulgerului.”- P. Gerard

Damsteegt, Foundations of the Seventh Day Adventist Message and Mission, 96-98.

În tabelul următor puteți vedea o sinteză a evoluției înțelegerii Parabolei Celor 10 Fecioare

din istoria Millerită.

47

Parabola Celor

Zece Fecioare

(Matei 25:1-13)

Înțelegerea inițială:

William Miller

Înțelegerea istoricizată:

Samuel Snow, George Storrs, Ellen

White ...

Fecioarele, în

general

„Omenirea” Milleriții

Fecioarele

neînțelepte

„Necredincioșii și

batjocoritorii”

Milleriții care își puneau încrederea mai

mult în frații lor și au intrat în Mișcare

sub imperiul impulsului și al emoției,

fără o înțelegere profundă a Cuvântului

și o dragoste pentru acesta.

Fecioarele

înțelepte

„Credincioșii în Dumnezeu,

sau copiii Împărăției”

Milleriții care erau întemeiați pe

Cuvânt, care îl înțelegeau și îl iubeau,

care nu erau dependenți de frații lor

din punct de vedere al credinței.

Data de început și

de sfârșit a

timpului de

întârziere

? 19 Aprilie - 22 Octombrie 1844

Adormirea

fecioarelor

„Această condiție de

adormire era arătată în

apatia și ignoranța asupra

subiectului întoarcerii lui

Cristos la timpul venirii Sale.”

Starea de confuzie, indignare și apatie

printre Milleriți care a fost urmarea

primei dezamăgiri de pe 19 Aprilie

1844.

Data miezului

nopții

? 21 Iulie 1844

Mesajul

Strigătului de la

Miezul Nopții

„El a văzut această împlinire

în răspânirea largă de atunci

a predicării despre iminența

celei de-a doua veniri bazată

pe explicația celor 2300 de

zile.”

Mesajul care explica dezamăgirea din

primăvara anului 1844 și demonstra că

Domnul va veni pe 22 Octombrie 1844.

Mesajul lui Samuel Snow de la Boston

Tabernacle și tabăra din Exeter.

Aprinderea

candelelor de

către fecioare

Traducerea și distribuirea

Bibliei; societățile pentru

reformă morală și societățile

Biblice; societățile de broșuri;

Școlile de Sabat și clasele

Biblice.

Reînvierea activității misionare Millerite.

Milleriții asimilează Mesajul Strigătului

de la Miezul Nopții și încep să îl

proclame cu putere. Mesajul se

răspândește „asemenea revărsării unui

val puternic”.

Data exactă a

închiderii ușii din

parabolă

? 22 Octombrie 1844

48

49

Putem să înțelegem mai clar acum rolul deosebit pe care l-a jucat Parabola celor zece

fecioare în istoria de început a Israelului modern. Cuvintele rostite de Mântuitorul în

parabole au o semnificație profetică. Ele descriu legi spirituale ce guvernează experiența

unor mari grupuri de oameni. Chiar și după Reforma Millerită, Dumnezeu a dorit să păstreze

vie în mintea copiilor Săi realitatea acestei parabole. Prin solul Său, El ne transmite și nouă

astăzi:

Mi-a fost prezentată adesea Parabola celor zece fecioare, din care cinci sunt înțelepte,

și cinci neînțelepte. Această Parabolă a fost și va fi împlinită la literă, pentru că are

o aplicație specială în acest timp și, asemeni celei de-a treia Solii îngerești a fost

împlinită și va continua să fie Adevăr prezent până la sfârșitul timpului.”. - Review

and Herald, 19 August, 1890.

De asemenea, în prima ei viziune, Ellen White vede Strigătul de la Miezul Nopții ca fiind

Lumina ce luminează cărarea poporului Advent și îi conduce până în noul Ierusalim:

„În timp ce mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea şi părea că

mă înalţ din ce în ce mai sus, mult deasupra acestei lumi întunecate. M-am întors să

mă uit după poporul Advent în lume, dar nu i-am putut găsi, când un glas mi-a spus:

„Priveşte din nou şi uită-te puţin mai sus”. Apoi, mi-am ridicat privirile şi am văzut o

cărare dreaptă şi îngustă care se înălţa deasupra lumii. Poporul Advent călătorea pe

această cărare către cetatea care se afla la celălalt capăt al drumului. Ei au avut o

Lumină puternică, pusă la începutul cărării, în spatele lor, despre care un înger mi-

a spus că este Strigătul de la Miezul Nopţii. Această Lumină strălucea pe toată

cărarea şi îi ajuta să vadă pe unde merg, ca să nu se poticnească. Dacă îşi ţineau ochii

fixaţi asupra lui Isus, care era exact în faţa lor, călăuzindu-i către cetate, erau în

siguranţă. Curând însă, unii au obosit şi au spus că cetatea era departe şi că se

aşteptaseră ca la acea dată să fi intrat deja în ea. Apoi, Isus îi încuraja ridicând braţul

Său glorios drept, iar de la acest braţ a ieşit o Lumină care a cuprins grupul Advent şi

ei au strigat „Aleluia!” Alţii au tăgăduit cu nechibzuinţă Lumina din spatele lor şi

au zis că nu Dumnezeu îi condusese până acolo. Lumina din spatele lor s-a stins,

lăsându-le picioarele într-un întuneric desăvârşit, iar ei s-au poticnit şi au pierdut din

vedere ţinta şi pe Isus, căzând de pe cărare în lumea rea şi întunecată de dedesubt.” -

Scrieri Timpurii, 14.

Lumina istoriei sacre a Strigătului de la Miezul Nopții va conduce poporul Advent până în

noul Ierusalim. Însă, pe parcursul cărării, vor exista obstacole iar drumul va deveni din ce în

50

ce mai îngust. Răbdarea multora va ceda, iar alții, dornici de lucruri noi și senzaționale, vor

introduce în mijlocul poporului lui Dumnezeu doctrine care să nege Lumina care ne-a tot

condus din spate. În numărul 1, 4 și 5 al revistei, am tot discutat despre importanța istoriei

noastre ca popor Advent. Această istorie a fost condusă de Însăși mâna lui Dumnezeu, și „va

continua să fie Adevăr Prezent până la Sfârșitul Timpului”. Vrăjmașul știe că dacă ne va face

să ne desconsiderăm istoria, ne va conduce cu ușurință în direcții care să nege acea istorie,

întocmai cum a făcut cu Israelul antic. Astfel, ne va face să fim nepregătiți pentru cel mai

glorios eveniment din istoria omenirii – a doua venire a Domnului Isus. Vom înțelege că

această Strigare din Miez de Noapte nu s-a încheiat în toamna anului 1844. Ecoul ei profetic

a străbătut generațiile și va fi auzit în timpul nostru. Depinde doar de noi dacă vom

recunoaște acest ecou și ne vom alinia Strigătului ce va anunța închiderea ușii pentru ultima

generație.

51

ADEVĂRATUL STRIGĂT DE LA MIEZUL

NOPȚII

VOL 1, NR 1 22 AUGUST, 1844

DE SAMUEL S. SNOW

IATĂ, VINE MIRELE; IEȘIȚI-I ÎN ÎNTÂMPINARE.

52

Binecuvântatul nostru Domn și Stăpân a făgăduit că va veni din nou și Își va primi poporul;

ca unde este El, să fie și ei. Acel loc unde El și ei vor locui pentru totdeauna este Noul

Ierusalim, acea cetate sfântă, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru ei și care va coborî de

la Dumnezeu din cer, și Noul Pământ, unde locuiește neprihănirea.

Legat de timpul acelei veniri, el spune în Marcu 13:32: „Dar despre acea zi şi oră nu ştie

nimeni, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Mulți cred că acest pasaj

dovedește că oamenii nu vor cunoaște niciodată timpul. Dar, dacă dovedește acest lucru,

atunci dovedește de asemenea că nici însuși Fiul lui Dumnezeu nu va cunoaște timpul:

pentru că pasajul declară în mod clar același lucru și despre El și despre îngeri și oameni. Dar

poate crede cineva că slăvitul nostru Domn, căruia i-a fost dată toată puterea în cer și pe

pământ, este și va rămâne neștiutor cu privire la timp chiar până în momentul în care vine

să judece lumea? Dacă nu, atunci această problemă nu poate dovedi că oamenii nu vor fi

făcuți să înțeleagă timpul. O versiune din engleza veche a pasajului spune: „Dar despre ziua

și ceasul acela niciun om nu face cunoscut, nici îngerii din cer, nici fiul, ci numai Tatăl.”

Aceasta este interpretarea corectă conform celor mai capabili critici ai veacului. Cuvântul

„știe” este folosit aici în același sens cum este folosit de Pavel în 1 Corinteni 2:2. Pavel

înțelegea bine multe alte lucruri, pe lângă Cristos și El crucificat, dar el era hotărât să nu facă

cunoscut nimic altceva printre ei. Așadar în primul pasaj citat, se spune că nimeni în afară de

Dumnezeu Tatăl nu face cunoscut ziua și ceasul, adică timpul definit pentru a doua venire a

Fiului Său. Iar aceasta implică în mod necesar că Dumnezeu face cunoscut timpul. Vechiul

Testament conține Mărturia Tatălui despre Fiul, și despre timpul atât a primei cât și a celei

de-a doua Sa veniri. De aceea timpul trebuie să fie înțeles. Vezi Daniel 12,10: „Mulţi vor fi

purificaţi și vor fi albiţi și încercaţi; dar cei stricaţi vor lucra cu stricăciune; și nimeni dintre cei

stricaţi nu va înţelege; dar cei înţelepţivor înţelege.” Romani 15,4: „Fiindcă toate câte au fost

scrise înainte, au fost scrise pentru învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea

Scripturilor să avem speranţă.” Prin învățarea Cuvântului Său, în timp ce suntem conduși de

Duhul Sfânt, noi vom înțelege timpul venirii Împăratului nostru slăvit. Ca o dovadă

suplimentară, vezi Daniel 9,25: „Să știi de aceea și să înţelegi, că de la ieșirea poruncii de a

restaura și de a construi Ierusalimul până la Mesia Prinţul vor fi şapte săptămâni şi şaizeci şi

două de săptămâni...” Marcu 1,14-15: „ Şi după ce Ioan a fost pus în închisoare, Isus a venit

în Galileea predicând Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, și, spunând: 'Timpul este împlinit!'

” Luca 19,43-44: „Pentru că zilele vor veni peste tine și dușmanii tăi vor arunca un val de

pământ în jurul tău și te vor împresura și te vor strânge din toate părţile, și te vor face una

cu pământul şi pe copiii tăi în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că nu ai

cunoscut timpul vizitării tale.” 1 Petru 1,9-11: „Primind sfârşitul credinţei voastre, salvarea

sufletelor. Despre acea salvare au cercetat şi au căutat stăruitor profeţii care au profeţit

despre harul ce va veni pentru voi, căutând ce, sau în ce fel de timp arăta Duhul lui Cristos,

care era în ei, când adeverea dinainte suferinţele lui Cristos şi gloria de după acestea.” Isaia

40,1-5; Fapte 17,30-31: „Pentru că a stabilit o zi în care El va judeca lumea în dreptate”.

Eclesiastul 3,17: „Dumnezeu va judeca pe cel drept și pe cel stricat, pentru că este un timp

acolo pentru fiecare scop și pentru fiecare lucrare.” Eclesiastul 8,5-7: „Oricine ţine porunca

nu va simţi vreun lucru rău, și inima unui înţelept discerne deopotrivă timpul și judecata.”

Ieremia 8,6-9: „Eu am dat ascultare și am auzit, dar ei nu au vorbit drept; nimeni nu s-a pocăit

de stricăciunea lui, spunând: Ce am făcut? Fiecare s-a întors la alergarea lui, precum calul se

53

aruncă în bătălie. Da, barza în cer cunoaște timpurile ei rânduite; și turturica și cocorul și

rândunica păzesc timpul venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaște judecata DOMNULUI. Cum

ziceţi: Noi suntem înţelepţi și Legea DOMNULUI este cu noi? Iată, într-adevăr, în zadar a

făcut-o; tocul scribilor este în zadar. Înţelepţii sunt rușinaţi, ei sunt descurajaţi și prinși; iată,

au respins Cuvântul DOMNULUI; și ce înţelepciune este în ei?” Osea 9,7-9: „Zilele cercetării

au venit, zilele răsplătirii au venit; Israel va cunoaşte aceasta; profetul este un prost, omul

spiritual este nebun.” Romani 13,11-14: „Și aceasta, știind timpul, că acum este ora să ne

trezim din somn...”

ȘASE MII DE ANI Perioada de timp alocată acestai lumi, în starea ei prezentă, este 6000 de ani, la terminarea

cărora începe marele Sabat milenial, despre care se vorbește în Apocalipsa 20, și care va fi

introdus de apariția personală a lui Cristos și prima Înviere (vezi Isaia 46:9-10, Geneza 2:1-3,

Evrei 4:4-9; Isaia 11:10; 2 Petru 3:8) . Conform cronologiei lui Usher, care este în general

acceptată, Era Creștină a început în anul 4004 al lumii; dar Usher a pierdut 153 de ani în

calculul de timp al Judecătorilor. De la împărțirea Țării Canaan la începutul conducerii lui

Samuel, el a calculat doar 295 de ani: în timp ce Pavel, în Fapte 13:20, ne dă „aproape 450 de

ani”. Din cartea Judecători obținem 430 de ani, iar Iosif ne dă încă 18 pentru conducerea

bătrânilor și perioada de anarhie, înainte de conducerea oricărui judecător; aceasta, adăugat

la 430 ne duce la 448, care este în concordanță cu Pavel, presupunând că s-a exprimat în

numere rotunde. Diferența între acest timp și acel dat de Usher este 153 de ani, și ar trebui

adăugat la vârsta lumii, făcând ca începutul erei creștine să fie în 4157, sau, cu alte cuvinte,

4156 și o fracțiune au trecut până la presupusul punct al nașterii lui Cristos. Scăzând aceasta

din 6000 de ani, diferența este 1843 și o fracțiune. De aceea, perioada se va sfârși în timpul

anului 1844 e.n.

CELE ȘAPTE TIMPURI ALE NEAMURILOR Cele șapte timpuri de dominație a Neamurilor asupra Bisericii lui Dumnezeu, despre care se

vorbește în Levitic 26, au început cu ruperea mândrei puterii lor, la captivitatea lui Manase,

împăratul lui Iuda, 677 î.Hr. (vezi Isaia 10:5-12. Ieremia 15:3-9; Ieremia 1:17; 2 Cronici 33:9-

11). Aceasta este data atribuită de toți istoricii acelui eveniment. Cele șapte timpuri profetice

sunt în total 2520 de ani. Ca dovadă, vezi Apocalipsa 12:6, 14, unde 3 timpuri și jumătate sunt

1260 de ani. Așadar, un timp corespunde cu 360 de ani solari, care înmulțit cu șapte, fac 2520

de ani. Dacă această perioadă ar fi început cu prima zi a anului 677 î.Hr., s-ar fi terminat în

prima zi a anului 1844, pentru că 677 de ani întregi de-o parte, și 1843 de ani întregi de

cealaltă parte, fac 2520 de ani întregi. S-a crezut că perioada se va sfârși în 1843 e.n. Însă

după cum o parte din anul 677 î.e.n. este scăzut, partea corespunzătoare din 1844 trebuie

să fie adăugată pentru a face perioada completă. Manase trebuie să fi fost luat captiv în

toamnă. Ca dovadă, vezi Osea 5:5, Isaia 7:8, Isaia 10:11. Osea spune că Efraim și Israel vor

cădea și că Iuda va cădea de asemenea cu ei. Isaia îl reprezintă pe împăratul Asiriei care

amenință că va face cu Ierusalimul la fel cum a făcut cu Samaria. De aceea, ducerea finală în

robie a celor zece seminții a fost înainte de invazia lui Iuda, în același an. Profeția din Isaia

54

7:8 este în mod corect datată în 742 î.Hr. 65 de ani din acel punct ne duc în anul 677 î.Hr. În

acel an a avut loc cucerirea finală a lui Efraim, încât nu a mai fost un popor. Istoria acesteia

o găsim în 2 Împărați 17. Împărații nu mergeau în expedițiile de război toamna sau iarna, ci

primăvara sau vara. De aceea, în primăvara sau vara anului 677 î.Hr, Esar-Hadon și Asirienii

au început să îndepărteze rămășița celor zece seminții din cetățile Samariei. Și atunci când

au începlinit acest lucru, au adus străini și i-au pus în locul lor, pentru a locui acele cetăți.

Făcând această lucrare, care în mod necesar a durat câteva luni, au fost atunci gata să

invadeze Iuda. Astfel că în toamna anului 677 î.Hr., au luat cetatea Ierusalim, l-au legat pe

împărat cu cătușe și l-au dus în Babilon. Din acel timp, 2520 de ani ajung până în toamna

anului 1844 e.n. Atunci se vor împlini timpurile neamurilor, administrarea împlinirii

timpurilor va veni, Răscumpărătorul va veni în Sion și tot Israelul va si mântuit.

CELE 2300 DE ZILE Cele 2300 de zile din Daniel 8:14 sunt oferite ca lungime a viziunii conținută în acest capitol.

Berbecul este Medo-Persia, Țapul este Grecia și cornul cel mic ce s-a ridicat nespus de mult

este Roma. Din capitolele al doilea și al șaptelea din Daniel învățăm că Roma își va ajunge

sfârșitul când vine cel Îmbătrânit de zile, judecata se întemeiază, Fiul omului vine pe norii

cerului, și Dumnezeul cerului întemeiază o Împărăție veșnică. De aceea, cele 2300 de zile

care se întind până la vremea când cornul nespus de mare va fi „rupt fără mâini omenești”,

și până la „sfârșitul mâniei”, sunt tot atâția ani și se termină la venirea lui Isus pe norii slavei.

Perioada a început cu cele șaptezeci de săptămâni din Daniel 9:24, care sunt hotărâte sau

tăiate și constituie o parte din cele 2300 de zile. De aceea, ele trebuie să înceapă împreună.

De la versetul 25, învățăm că încep de la darea poruncii sau a decretului pentru a restaura și

a construi Ierusalimul. Punctul în timp de la care să calculăm trebuie să fie ori atunci când

decretul a fost dat prima dată, ori când a fost executat... Nu poate fi prima situație, întrucât

decretul cuprinde tot ce a fost decretat de Cirus, Darius și Artaxerxe, împărați ai Persiei (vezi

Isaia 44:23; Isaia 45:13; 2 Cronici 36:22-23; Ezra 1:14; Ezra 6:1-15; Ezra 7). Decretul cuprinde

trei mari obiective: construirea Teimplului, restaurarea confederației Iudaice și construirea

străzii și a zidului. Dacă cele 70 de săptămâni, care sunt în total 490 de ani, au început cu

prima dare a decretului, 536 î.Hr., s-ar fi încheiat în 46.î.Hr.; dar 69 de săptămâni trebuie să

se întindă până la manifestarea lui Mesia, Prințul, iar cea dea 70-a, sau ultima săptămână,

acoperă timpul crucificării Lui. De aceea, este necesar să calculăm de la alt punct, adică

promulgarea și executarea decretului în Iudeea din Ezra 7:8-9, de unde citim că Ezra a

început să călătorească în ziua întâi a lunii întâi, și a sosit la Ierusalim în ziua întâi a lunii a

cincea, în al șaptelea an al lui Artaxerxe, 457 î.Hr. Ajungând la Ierusalim, a rânduit magistrați

și judecători, a restaurat confederația Iudaică sub protecția împăratului Persiei, așa cum a

fost pe deplin autorizat să facă prin decretul lui Artaxerxes. A fost nevoie în mod necesar de

ceva timp, de unde suntem conduși în punctul care, după ce restaurarea a fost făcută, a

început construirea străzii și a zidului. Cele șaptezeci de săptămâni sunt împărțite în trei

părți: 7 săptămâni, 62 de săptămâni, și 1 săptămână (vezi Daniel 9:25). Contextul ne arată

că cele 7 săptămâni au fost rânduite pentru construirea străzii și a zidului. De aceea au

început atunci când au început să construiască, în toamna anului 457 î.e.n.. Din acel punct

cei 2300 de ani ne duc în toamna anului 1844.

55

CELE ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI Cele 69 de săptămâni s-au întins până la manifestarea lui Mesia. Mulți au crezut că aceasta

a fost la botezul Său, dar aceasta este o greșeală; așa cum vedem pe deplin în Ioan 1:19-34.

Acolo învățăm că, după botezul lui Cristos, El nu era cunoscut Iudeilor ca fiind Mesia.

Ioan spune în versetul 26: „printre voi stă în picioare Unul pe care voi nu Îl cunoaşteţi.”

și în versetele 33, 34, el declară că nu L-a cunoscut, până ce a văzut Duhul coborând și

rămânând asupra lui la botez, care a fost înainte ca el să dea mărturie. Nu există vreo dovadă

că altcineva în afară de Ioan a văzut Duhul coborând. Așadar, această dovadă că Isus era

Mesia, nu i-a fost dată nimănui în afară de Ioan, dacă nu ar fi fost dată altora prin mărturia

lui Ioan. Însă mărturia lui Ioan nu a fost suficientă pentru a întemeia pe deplin acest aspect.

Căci Isus spune în Ioan 5:33-34, „Voi aţi trimis la Ioan şi el a adus mărturie Adevărului. Dar

Eu nu primesc mărturie de la om. ” În versetul 36 Domnul Cristos spune: „Dar Eu am o

mărturie mai mare decât a lui Ioan; fiindcă faptele pe care mi le-a dat Tatăl să le împlinesc,

aceste fapte pe care le fac Eu, aduc mărturie despre Mine că Tatăl M-a trimis.” Minunile lui

Cristos L-au dovedit a fi Mesia. Până și mărturia Lui fără aceste miracole nu era suficientă să

întemeieze acest punct, așa cum reiese evident din versetul 31: „Dacă Eu aduc mărturie

despre Mine, mărturia Mea nu este adevărată.” Minunile publice ale lui Cristos, nu au început

decât după ce Ioan a fost pus în închisoare (vezi Matei 9:2-6; Luca 7:19-23.) Profeția din Daniel

9:25 despre cele 69 de săptămâni, a fost adresată întregii națiuni iudaice. Și au fost

condamnați, pentru că nu au înțeles-o. În Luca 19:43-44 Îl găsim pe Domnul denunțându-i

cu cele mai groaznice judecăți pentru că nu au cunoscut timpul cercetării lor. Profeția era

clară, și ar fi trebuit să asculte de ea. De asemenea, Mântuitorul nostru le-a spus clar când s-

a încheiat perioada, spunând, „Timpul este împlinit” (vezi Marcu 1:14-15; Matei 4:12,17; Fapte

10:37). Astfel, vedem că cele 69 de săptămâni s-au încheiat și cea de-a 70-a săptămână a

început imediat după închiderea lui Ioan. Ioan și-a început lucrarea în al cincisprezecelea an

al lui Tiberius Caesar (vezi Luca 3:1-3). Administrarea lui Tiberiu a început, conform cu

mărturia unită a istoricilor, în August, anul 12 e.n. Paisprezece ani din acel punct se extind

până în August, anul 26 e.n., când a început cel de-al 15-lea an. De aceea, lucrarea lui Ioan a

început în a doua parte a anului 26 e.n. Din Luca 3:21 învățăm că după ce Ioan a botezat ceva

timp, Isus a venit și a fost botezat și El. Iar versetul 23 ne informează că în acel timp El avea

în jurul vârstei de treizeci de ani. Este dovedit astronomic că Mântuitorul nostru S-a născut

patru ani înainte de era Creștină. Dovada este aceasta. În jurul anului 527, Dionysius Exigus,

un călugăr Roman, a fixat începutu erei Creștine, începutul erei creștine în anul calendarului

Iulian 4713. Domnul nostru S-a născut cu câteva luni înainte de aceasta. Căci după nașterea

Sa, Irod a căutat să Îi distrugă viața și Iosif, fiind avertizat de îngerul Domnului într-un vis, a

luat tânărul Copil și pe mama lui și au mers în Egipt, unde au rămas până după moartea lui

Irod (vezi Matei 2:13-15). De aceea, cel mai târziu punct pe care îl putem fixa pentru nașterea

lui Cristos este la sfârșitul anului 4709, cu doar patru ani mai devreme decât punctul de timp

dat de Dionysius pentru începutul erei Creștine. În consecință, Isus avea 30 de ani aproape

de sfârșitul anului 26 e.n., și la botezul Său avea puțin mai mult de 30 de ani. Curând după

aceasta, așa cum este evident din Ioan 2:11-13, a fost un Paște. Acesta, fiind primul paște

după începutul botezului lui Ioan, trebuie să fi fost în primăvara anului 27 e.n. După aceea,

56

Isus a avut convorbirea Sa cu Nicodim și l-a învățat despre regenerare (vezi Ioan 3:1-21).

În versetul 22 suntem informați că Isus S-a întors, după aceste lucruri, în Iudeea, unde a

întârziat și a botezat. După cum a fost înainte în Ierusalim la Paște (vezi Ioan 2:23), și acum

S-a întors în Iudeea, El trebuie să fi fost absent din acea zonă între cele două puncte în timp.

Acestea ne aduc în mod necesar în primăvara sau toamna anului 27 e.n. Dar „Ioan încă nu

fusese aruncat în închisoare.” De aceea suntem obligați să plasăm punctul în timp la care

Isus a început proclamarea Evangheliei în Galileea în toamna anului 27 e.n. Aici s-au sfârșit

cele 69 de săptămâni și aici a început săptămâna în timpul căreia Legământul a fost

confirmat (vezi Daniel 9:27). La jumătatea săptămânii Isus a făcut ca sacrificiul și ofranda să

înceteze prin a Se oferi pe Sine ca un Miel, fără pată, lui Dumnezeu pe cruce. Cuvântul

evreiesc tradus ca „mijloc”, este definit de Lexicon prin „jumătate, parte de mijloc, mijloc”.

Săptămâna a fost împărțită în două jumătăți, iar evenimentul care urma să o împartă a fost

moartea lui Cristos. Acest eveniment a avut loc, conform lui Dr. Hales, unul dintre cei mai

buni și mai capabili cronologiști, în primăvara anului 31 e.n. Ferguson l-a plasat în anul 33

e.n.. Dar, pentru a demonstra, el folosește modul Rabinic de a calcula anul, care nu este

corect. Ei încep anul cu luna nouă, în Martie. Dar Caraiții cu luna nouă, în Aprilie. Cuvântul

Carait semnifică „cel desăvărșit în lege”. Aceștia îi acuză pe Rabini că s-au îndepărtat de lege

și s-au conformat obiceiurilor păgânilor. Iar acuzația este dreaptă, fiindcă își încep anul prin

echinocțiul de primăvară, la fel ca Romanii, în timp ce legea nu spune nimic despre

echinocțiul de primăvară, ci cerea în ziua a 16-a a lunii întâi o jertfă a primelor roade ale

secerișului de orz. Dar dacă anul ar începe, conform Rabinilor cu luna nouă în Martie,

secerișul de orz nu putea să fie copt la 16 zile după aceea. De aceea, Caraiții au dreptate fără

niciun dubiu. Domnul nostru a fost crucificat în ziua de paște, așa cum este evident din Ioan

18:28. De asemenea, a fost într-o zi înainte de Sabat, așa cum este demonstrat de Ioan 19:31.

Conform calculului Rabinic, Paștele a avut loc în ziua dinaintea Sabatului în anul 33 e.n., și nu

pentru câțiva ani înainte și după aceea. Însă conform calculului Carait, Paștele a avut loc în

acea zi în anul 31 e.n. De aceea, acela a fost anul crucificării. Legământul a fost confirmat

jumătate de săptămână de Cristos, și cealaltă jumătate de apostoli. Vezi Evrei 2:3-4: „Cum

vom scăpa noi dacă neglijăm o salvare atât de mare? Care, întâi a început să fie vorbită de

Domnul, şi ne-a fost confirmată prin cei ce L-au auzit, Dumnezeu de asemenea aducându-le

mărturie, deopotrivă cu semne şi minuni şi diferite miracole şi daruri ale Duhului Sfânt,

conform voii Sale.” Legământul care a fost confirmat este noul Legământ, adică Evanghelia.

A-l confirma înseamnă a-l întemeia pe o temelie sigură. Temelia Evangheliei este Isus și

învierea (vezi Fapte 17:18; 1 Corinteni 3:9-11; Efeseni 2:20). Evanghelia a fost stabilită pe

această temelie prin mărturia însoțită de minuni, ca dovezi indispensabile. Însă Ioan nu a

făcut nicio minune (vezi Ioan 10:41), de aceea lucrarea lui Ioan nu făcea parte din confirmare.

Dumnezeu a lucrat prin Cristos în acele lucrări puternice, pentru jumătate de săptămână, și

prin apostoli, cealaltă jumătate. Apostolii au avut o lucrare specială încredințată, pentru care

erau calificați în mod potrivit și care era să mărturisească despre lucrările și Învierea

Domnului nostru (vezi Luca 1:2; Ioan 15:27; Luca 24:48; Fapte 1:8,21,22; 2:32; 3:15; 10:36,42;

1 Ioan 1:1,3). Toți acești martori, în afară de unul erau chemați și pregătiți în mod regulat,

fiind alături de Cristos de la începutul lucrării Sale, după întemnițarea lui Ioan. Dar atunci

când Pavel s-a convertit și a primit administrarea Evangheliei la neamuri, a fost chemat un

nou martor pentru a sta în picioare.

57

Toți aceștia mătruriseau un Adevăr glorios și fundamental, că Isus Cristos S-a ridicat din

morți (Galateni 1:10-12; 1 Corinteni 15:1-9). Pentru apostoli, faptul că Domnul Cristos a înviat

nu era o chestiune de credință, ci de cunoaștere. L-au văzut, L-au pipăit și au vorbit cu El, au

mâncat și au băut cu El după înviere și au primit de la El porunca să mărturisească despre

aceste lucruri. Făcând aceasta, ei au confirmat Legământul sau, în alte cuvinte, au întemeiat

Evanghelia pe învierea lui Cristos, care este temelia credinței și speranței pentru toți copiii

lui Dumnezeu. Însă doar această Mărturie nu era suficientă pentru a stabili faptul că Isus a

înviat din morți. De aceea ni se spune în Marcu 16,20 : „Și ei au plecat și au predicat

pretutindeni, Domnul lucrând cu ei și confirmând Cuvântul cu semne care îi urmau.” (vezi și

Evrei 2:3-4). Când ultimul martor, adică Pavel, a fost chemat și a dat mărturia sa, confirmată

de miracole, Evanghelia, ca un sistem divin de credință, speranță și dragoste, a fost

întemeiată pe o temelie sigură. Cu alte cuvinte, Legământul a fost confirmat. Pavel s-a

convertit în toamna anului 34 e.n. După cum Isus Cristos a fost crucificat în mijlocul

săptămânii, și în ziua Paștelui, care era ziua a paisprezecea a lunii întâi, rezultă că săptămâna

a început în luna a șaptea a anului 27 e.n., și s-a sfârșit luna a șaptea a anului 34 e.n. Aceasta

a fost sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni. Din acel punct, 1810 ani au rămas până la

sfârșitul celor 2300 de zile. Iar din luna a șaptea a anului 34 e.n., 1810 ani se întind până în

luna a șaptea a anului 1844 e.n.

TIPURILE Legea lui Moise conținea o umbră a lucrurilor bune care urmează să vină; un sistem de figuri

și tipuri care ne îndreaptă spre Cristos și împărăția Sa (vezi Evrei 10:1; Coloseni 2:16-17). Tot

ce conținea legea urma să fie împlinit de El. În Matei 5:17-18, Isus spune: „Să nu gândiţi că

am venit să distrug Legea sau Profeţii; nu am venit să distrug, ci să împlinesc. Fiindcă

adevărat vă spun: Până cerul și pământul vor trece, o iotă sau o frântură de literă nu va trece

nicidecum din Lege, până totul va fi împlinit.” Domnul nostru, la prima Sa venire, atunci când

a murit pe cruce, a început împlinirea tipurilor din Lege. Ca și Mare Preot al nostru, El încă le

împlinește. Iar când vine a doua oară, El va completa împlinirea lor. Nici cel mai mic punct

nu va da greș, nici în substanța prefigurată, nici în timpul atât de clar indicat pentru păzirea

acestor tipuri. Căci Dumnezeu este un păzitor exact al timpului (vezi Fapte 17:26, 31; Iov 24:1;

Leviticul 4:37). Aceste pasaje arată că timpul este un punct important în Legea Domnului. De

aceea tipul și antitipul trebuie să corespundă exact din punct de vedere al timpului. Un timp

împlinit în Cristos era omorârea mielului Pascal. Acesta era înjunghiat în ziua a 14-a lunii întâi

(vezi Levitic 23:5). Din Exodul 12:6 învățăm că mielul era omorât seara. Citirea marginală ne

dă exprimarea literală din Ebraică: „Între cele două seri”. Joseph Frey, un Iudeu convertit, în

lucrarea sa „Despre Paște”, spune că după amiaza sau seara unei zile era atunci împărțită în

două părți, prima seară sau seara mai mică, și seara târzie sau mai mare. Punctul de

despărțire între cele două seri era ora trei după amiază, sau ora a noua din zi. Isus a murit

pe cruce, în aceeași zi și la aceeași oră (vezi Marcu 15:33-37). Astfel, Cristos, Paștele nostru,

a fost sacrificat pentru noi. Niciun punct din Lege nu a dat greș aici. Timpul a fost respectat

în modul cel mai strict. În Leviticul 23:6-7, suntem informați că ziua după Paște trebuia să fie

un Sabat special. Iar în versetele 10 și 11 se găsește o poruncă să se jertfească primele roade

ale secerișului în dimineața de după Sabat. Acesta era un tip al învierii lui Cristos. Și în aceeași

58

zi, adică în ziua de după Sabat, El a distrus legăturile mormântului și a înviat triumfător,

mostra secerișului viitor, primul rod al celor care au adormit (vezi 1 Corinteni 15:20-23). Din

nou, în Levitic 23:15-16 avem vremea Sărbătorii Săptămânilor, sau așa cum este numită,

Cincizecimea, care este a cincizecea zi. Aceasta era aniversarea coborârii Domnului pe

muntele Sinai la darea Legii. Și a fost împlinit, așa cum învățăm din Fapte 2:1-4, când Duhul

Sfânt S-a coborât într-un vânt puternic și vijelios, și prin limbi despicate de foc, prin care

apostolii au fost înzestrați cu putere de sus, pregătindu-i să înainteze și să execute marea

încredințare pe care Stăpânul le-a dat-o, de a predica Evanghelia la fiecare creatură.

Astfel vedem că acele tipuri care au arătat către evenimente legate de prima venire a

Domnului au fost împlinite exact la timpul în care trebuiau să fie sărbătorite. Și oricine nu

este orb în mod voit trebuie să vadă și să simtă, că acelea care rămân neîmplinite, vor fi

împlinite cu o strictețe egală din punct de vedere al timpului. Mai mult decât atât, Însuși

Cristos confirmă acest argument prin analogie: „Nici o iotă sau ofrântură de literă nu va trece

din Lege, până ce totul se va împlini.” Acele tipuri care trebuiau sărbătorite în luna a 7-a, nu

și-au avut niciodată împlinirea în antitip.

În prima zi a acelei luni, așa cum învățăm din Leviticul 23:23-25, era sărbătoarea sunării

Trâmbițelor. Vezi Psalmii 81,3: „Sunaţi trâmbiţa la luna nouă, la timpul rânduit, în ziua

solemnei noastre sărbători!” Vezi, de asemenea, Apocalipsa 10,7: „Ci în zilele vocii celui de

al şaptelea înger, când va începe să trâmbiţeze, va fi terminat misterul lui Dumnezeu, aşa

cum a făcut El cunoscut robilor Săi, profeţii.” În prima zi a lunii a șaptea, la încheierea celor

6000 de ani de la prima zi a săptămânii creației, va fi introdus marele Sabat milenial prin

sunarea celei de-a șaptea Trâmbițe. Încă un tip este dat în Leviticul 23:26-31, care este Ziua

Ispășirii sau Împăcării, sau ziua a zecea a lunii a șaptea, în care marele preot intra în locul

Preasfânt al Cortului, aducând sângele victimei înaintea tronului harului, după care în

aceeași zi el ieșea și binecuvânta adunarea lui Israel (vezi Leviticul 9:7,22,23,24; și Levicitul

cap 16; Evrei 5:1-6 și 9:1-12,27,28). Punctul important în acest tip este îndeplinirea

reconcilierii la ieșirea marelui preot afară din Locul Sfânt. Marele preot era un tip al lui Isus,

Marele nostru Preot; Locul Preasfânt un tip al Cerului însuși; iar ieșirea marelui preot un tip

al venirii lui Isus a doua oară pentru a-Și binecuvânta poporul așteptător. După cum aceasta

avea loc în ziua a zecea a lunii a șaptea, tot așa în acea zi Isus va veni cu siguranță, pentru că

niciun singur punct din Lege nu va rămâne neîmplinit. Totul trebuie împlinit. Sărbătoarea

corturilor care începea în ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea (vezi Leviticul 23:33-43) era

un tip al ospățului Nunții Mielului, care va fi sărbătorit în noul Ierusalim. Cortul lui Dumnezeu

care va fi cu oamenii. În Leviticul 25:8-13,23,24 găsim că în ziua a zecea a lunii a șaptea, în al

cincizecilea an, trâmbița jubileului trebuia să fie sunată întotdeauna și trebuia să fie oferită

răscumpărare pentru toată țara. Fie ca toți să citească cu atenție conexiunile acestui subiect,

și vor vedea cu siguranță că acesta este cel mai izbitor tip al eliberării glorioase a poporului

lui Dumnezeu, și a întregii creații care acum geme sub blestem, când Răscumpărătorul va

veni în Sion și va răscumpăra trupurile tuturor sfinților și a stăpânirii cumpărate (vezi Romani

8:19-23; Efeseni 1:9-14). Astfel, binecuvântatul nostru Domn va veni, spre uimirea tuturor

celor care locuiesc pe pământ și spre mântuirea acelora care Îl așteaptă cu adevărat, în ziua

a zecea a lunii a șaptea a anului jubiliar: iar acela este anul prezent, 1844.

59

„Dacă nu ascultă pe Moise și pe profeţi, nu vor fi convinși nici chiar dacă ar învia cineva dintre

morţi.”

60

61

Pentru a înțelege mai bine toate elementele noi care au fost introduse în numerele trecute

ale revistei în legătură cu linia de Reformă Millerită, haideți să analizăm reprezentarea

vizuală a acestora.

62

Până în acest punct, linia de Reformă Millerită urmează cu o exactitate izbitoare modelul

celor cinci linii de reformă prezentate înainte. Vă provoc să comparați imaginile liniilor de

reformă din numărul 2 al revistei cu cea prezentată aici. Putem, din nou, să confirmăm ceea

ce spune profetul:

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare

izbitoare în orice reformă mare sau mișcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în

procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleași. Mișcările importante ale prezentului

își au paralele în acelea ale trecutului, iar experiența bisericii din primele veacuri are

lecții de mare valoare pentru timpul nostru.” - Tragedia Veacurilor, 343.

Pietrele de hotar ce definesc Mișcarea de Reformă a Milleriților sunt:

• Perioada de întuneric ce precedă o mișcare de reformă: Cei 1260 de ani ai Evului

Mediu întunecat;

• Timpul Sfârșitului: anul 1798. Tot atunci sosește prima Solie îngerească;

• Creșterea cunoștinței: începe în anul 1798 și continuă pe tot parcursul Mișcării de

Rerformă;

• Solia este formulată: Anii 1831-1833, când William Miller începe să prezinte public

dovezile credinței sale, să scrie articole și în aceeași perioadă primește acreditare din

partea bisericii Baptiste;

• Solia este împuternicită: 11 August 1840. Al doilea vai se încheie (Apocalipsa 9).

Regulile de interpretare ale lui William Miller sunt confirmate. Mișcarea începe să se

dezvolte cu repeziciune. Îngerul din Apocalipsa 10 coboară;

• Lucrarea de temelie. Publicarea hărții 1843 (în mai 1842), pe care se găsesc doctrinele

de temelie ale bisericii Advente ;

• Lucrarea vrăjmașilor. Începe în Iunie 1842, când ușile bisericilor protestante încep să

se închidă în fața Soliei Adevărului Prezent;

• A doua Solie îngerească sosește pe 19 Aprilie 1844. Tot atunci are loc prima

dezamăgire și începe timpul de zăbovire din parabola celor 10 fecioare și din Habacuc

2:2-3.

• Manifestarea puterii lui Dumnezeu: Strigătul de la Miezul Nopții. Doctrina lui Samuel

Snow clarifică Milleriților de ce profețiile se termină de fapt pe 22 Octombrie 1844,

care corespundea cu ziua a zecea a lunii a șaptea din calendarul ebraic karait. Miezul

Nopții este mijlocul timpului de zăbovire dintre 19 Aprilie 1844 și 22 Octobrie 1844.

Data de mijloc este 21 Iulie 1844, când Samuel Snow a predicat chiar despre acest

63

subiect în Tabernacolul din Boston. Strigătul de la Miezul Nopții a avut loc după 25 de

zile, în data de 15 August 1844, la întâlnirea de tabără de la Exeter. Atunci liderii

Mișcării au început să susțină doctrina lui Snow și Mesajul s-a răspândit asemenea

revărsării unui val puternic. De asemenea, Strigătul de la Miezul Nopții împuternicește

cea de-a doua Solie îngerească.