nu se ştie jocul în care te prefaci că eşti o altă fiinţă - şi dintr-o dată ştii să te apleci într-un anume fel spre ea - şi să-i spui lucruri minunate si multe, (şi toate adevarate - cum niciodată n-ai fost în stare s-o faci, atunci), jocul acesta, gâfâitor, sau uneori calm, înscriind în jurul unei fiinţe vremuri, sau spaime - şi oprind timpul, sau, dimpotrivă, făcându-l adevărat inimii. exact atât cât durează - mai mult - jocul acesta de-a altă fiinţă. - poate de-a unele adevarate - începe, continuă - orbeşte. un joc cu mâinile întinse. cum este şi moartea. şi, poate, moartea începe atunci când te joci cu fiinţele - şi când după o vreme, jocul s-a oprit. şi tu nici nu ştii -

conversaţie mondenă m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure ale paharelor arzând liniştit, să-i spun – „rochia ta” (dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – „abia acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci când mergi prin zăpadă, în soare.) „ai o rochie violetă”, îi spuneam surprins. (şi e ca o flacără aderenţa care te consumă. pe brânci mă târăsc către ea – aş fi putut să-i spun, dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.) şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum, am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

către seară, mă aşez la picioarele tale… aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră, chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant, pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care ea îi acoperă uneori cu mâna, încet. (semn că-mi simte privirea, desigur)...şi iară aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

parabolă

şi totuşi îmi amintesc – într-o dimineaţă ca asta de acum am fost într-un oraş până atunci necunoscut – m-am dus pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus din spate, ca o pisică speriată – şi acolo, în fum de iarnă cu ceţuri nedesluşite, am stat în picioare la o masă înaltă, şi mi-am făcut socotelile sufleteşti. (ea pe vremea aceea nu exista). afară era moină, urâtă şi o mare, din totdeauna ştiută, zădărnicie. îmi spuneam, n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici, cu mese înalte, cu oameni străini, care nici nu mă iau în seamă – şi, într-adevăr, aveam să văd mai târziu că avea să fie aşa. ea însăşi, chiar dacă acuma fiind, e ca şi cum nici n-ar exista.

Pădurea de mesteceni cu muzică de Dante către sfârşitul drumului vieţii noastre m-am regăsit într-o pădure luminoasă, căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră mi-l rătăcisem - şi era o joasă lumină, care şi cu soarele ploua prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet paşii trosnind prin ramurile unde noua tăcere de îndată răsărea, un umblet printr-o pădure a luminii înserată în argint, mergând ca într-un vis în care te deştepţi pe nesimţite, şi fără să mai ştii unde te-ndrepţi, doar ocolind o dată cu poteca de desişuri năpădită, înaintând, ca şi cum ţi-ar privi liniile vieţii în palmă, şi ştiind că poţi să-ţi închizi palma - şi ai fi atunci închis în pumnul veşniciei - şi să nu-ţi mai fie cu putinţă să mai dai din mâini, râvnind acea primăvară albăstrie.