MIRCEA ELIADE, PAUL BARBĂNEAGRĂ ŞI REDESCOPERIREA SACRULUI

„ Azi după-amiază Barbăneagră şi echipa lui de la Televiziune au venit să continue filmul început acum vreo trei-patru ani. De la 5,00 la 7,00, cu reflectoarele în faţă şi pe lături. A trebuit să mă supun. Cunoşteam întrebările-dar nu răspundeam întotdeauna aşa cum aş fi vrut. În orice caz, am spus lucruri pe care le repetasem în multe din scrierile mele; dar uneori le-am spus fără nuanţe, poate chiar brutal.

Scriu această pagină ca să precizez următoarele: 1) acest interviu televizat nu exprimă decît aproximativ concepţiile mele; 2) textul nu va putea fi citat ca o referinţă la sistemul meu general (noul umanism planetar, pe temeiul hermeneuticii recente a istoriei religiilor ). Aş ruga pe executorii mei testamentari să ţină seama de această depoziţie.”(Mircea Eliade-Jurnal,13 octombrie 1984).(1)

Fără îndoială că, pe lista documentarelor şi filmelor dedicate lui sau inspirate de Mircea Eliade, pelicula purtînd semnătura lui Paul Barbăneagră-„Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului” („Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”), coproducţie FR3-Cluny Télé Films(1987)-este una de excepţie. Pentu că, dincolo de valoarea în sine, ca realizare filmică este singura care-l are pe însuşi Eliade ca protagonist! Deşi filmările s-au derulat pe parcursul cîtorva ani- a fost finalizat la zece ani de la începerea lui, căci „trei, patru cancere care au ucis în familia lui şi printre prietenii lui foarte apropiaţi, m-au împiedicat să termin filmările”, mărturiseşte regizorul (2). Eliade ca protagonist- expunîndu-şi ideile, deşi filmul nu trebuie luat decît ca o vertebră în osatura gîndirii eliadeşti. Regizorul de fapt specifică:”Acest film nu-şi propune în nici un caz să prezinte opera lui Eliade în totalitatea ei (practic ar fi fost imposibil în cele cincizeci de minute ale filmului).” (3) Şi, aşa cum spunea Eliade însuşi-în nota din 13 octombrie 1984, citată ca motto al acestui material- textul (scriptul filmului) „nu va putea fi citat ca o referinţă la sistemul meu general…”

Documentar de excepţie şi pentru faptul că Eliade e prezent, viu, co-părtaş la ceea ce se întîmplă…A avut oroare de tehnică- lucru bine ştiut- iar meritul că acest film a putut fi realizat se datorează lui Christinel Eliade- şi ea prezentă în cîteva secvenţe din film. Regizorul, de altfel, mărturiseşte: „…filmul despre Eliade îl datorez doamnei Eliade. Profesorul nu a acceptat niciodată să fie filmat (…) avea

oroare de microfon. (…) Am mii şi mii de metri de peliculă în care Eliade începe o frază şi se opreşte la jumătatea ei spunîndu-mi: Dragă Paul, nu ştiu de ce vrei să laşi amintirea mea alienată de aparatul acesta. Oamenii vor crede că am fost un nătîng, cum apar în faţa aparatului, din cauza lui. Şi ar fi vrut să nu mai continue. Atunci intervenea Christinel. Au fost discuţii repetate de nu ştiu cîte ori(…)O singură dată, furat de ceea ce spunea şi uitîndu-ne, în ultima secvenţă din film ne-a lăsat acest testament în care vorbeşte fără oprire zece minute.” (4) Şi ce amintire frumoasă! Se vede clar, în film, efortul Profesorului de a fi natural-dar se simte emoţia, vocea stăpînită, cu inflexiuni tremurătoare…O emoţie frumoasă, căci prin ea, ideile lui Eliade curg desăvîrşit, ca o apă lină-un exerciţiu în faţa unui public nevăzut, care ia act de atitudinea intelectual-participativă a Maestrului la mersul lumii contemporane, la agonia ei; se implică rostindu-şi verdictele şi oferind soluţia…

„Cred că elementul esenţial al condiţiei umane este simţul sacrului…” (5) .Sînt primele cuvinte cu care începe filmul-rostite de însuşi Eliade.

Reuşita filmului- a serialului- se datorează şi faptului că regizorul „ a avut parte de o echipă excepţională (…) cei doi mari operatori de origine română Stefan de Fay şi Sergiu Huzum, apoi cei care l-au secondat în scrierea scenariilor şi a comentariilor: Jean Phaure şi Fernand Scwarz, Simion Macovei şi Th. Cazaban.” (6).

Filmul despre Eliade- ca operă finală- a avut impactul şi alura de care ne-am bucurat graţie întregii echipe care şi-a pus semnătura pe partitura lui: ilustraţia muzicală semnată de Florence Palou, cu muzică originală- Gheorghe Zamfir; lectura: Pierre Vaneck (texte de Eliade); asistent: Mihaela Bacou,montaj: Jacques Oger.

Filmul păstrează structura unui documentar care „se respectă”: prezentarea „personajului”, cu intervenţii directe ale acestuia, care explică, se explică, emite idei…După prima secvenţă în care Eliade pare a-şi citi una din paginile favorite de jurnal-este prezentată „fişa” biobibliografică a acestuia, în care sînt menţionate etapele importante ale biografiei: începuturile în România, momentul India, Portugalia, Paris, episodul Ascona, periplul pe la Universităţile lumii, ca invitat-în calitate de istoric al religiilor, autor al „Tratatului…” care a cunoscut succesul internaţional;momentul edificator- Chicago; doctor honoris causa a zece universităţi, membru a cinci academii, coordonator al Enciclopediei religiilor… Elementele unei biografii de excepţie, ale unui Eliade care „înnoieşte aproape toate ştiinţele contemporane, de la istoria religiilor la antroplogie, de la epistemologie la filozofia culturii.” (7)

Intervenţiile lui Eliade sînt din belşug însoţite de fotografii de arhivă şi imagini vii din diverse zone culturale ale lumii:un spectacol de sunet şi culoare, un evantai de cutume şi simboluri, atît cît pot fi ele surprinse / redate în cadre filmice de cîteva minute, ca „acompaniament” al textului / scenariului: Parisul,malurile Senei, China cu pagodele sale, India, Grecia, România, Egiptul…Marcat filmic, prin imagini vii, ceea ce Eliade mărturisea în lectura proprie: „Cînd parcurg spaţii geografice familiare sau necunoscute, călătoresc în acelaşi timp, într-un anume fel, în trecut, în propria-mi istorie.”(8) Căci „fascinaţia călătoriei ţine de numărul de timpuri personale pe care le reactualizăm.” (9)

Ceea ce acaparează telespectatorul este dansul viu al ideilor, însoţit de fascinantul periplu de sunete şi imagini prin care sîntem invitaţi şi „plimbaţi” prin zone culturale reprezentative ale lumii. Naiul magic al lui Gheorghe Zamfir, sunetele ritualice orientale, cultura rurală din Carpaţi evidenţiată prin jocul tradiţional al caprei, ritualuri de înmormîntare- arhitectură, geografie şi cultură sacre –totul,în film-sunet, imagine, pată de culoare, text –scot în evidenţă faptul că „ O viziune a lumii în care principalul pilon este lupta împotriva Uitării şi disperantul efort de rememorizare a Principiilor(…) presupune un soi de arheologie aparte, ascensională, ce redescoperă şi explică omului modern ierarhiile cereşti, ritmurile şi simbolurile, topoi în care Frumuseţea nu este contemplată doar estetic, ci mai ales ca o epifanie divină ” (10) .

Întregul serial vrea să scoată în evidenţă „teocentrismul creştinătăţii” şi al lumii precreştine- egipteni, mayaşi, greci,incaşi, celţi-oferind telespectatorilor surpriza găsirii unor similitudini între religii, „explicabile prin trunchiul comun al Tradiţiei Primordiale” (Marcel Tolcea).

Întregul film –cel dedicat lui Eliade-dar şi celelalte episoade ale serialului pot foarte bine avea ca motto cuvintele Maestrului: sînt optimist. Fără îndoială, optimismul lui Eliade nu este unul utopic, ci unul asumat, vizionar, intuit dincolo de perdelele grele care acoperă privirile societăţii contemporane desacralizate şi în derivă. Eliade face radiografia societaţii actuale- punctînd faptul că pierderea ei, rătăcirea, lipsa de perspectivă, căutarea de limbaje prin care să se regăsească şi să se exprime, să regăsească limbajul cu ea însăşi este urmare a faptului că, spre deosebire de ceea ce se întîmpla în societăţile tradiţionale, primitive, cînd omul raporta tot ce făcea la divin,prin actul ritual-pescuit, agricultură,dans, pictură,etc.- omul contemporan şi aproape tot ceea ce exprimă aspectele cotidiene ale vieţii sale-în special cele legate de viaţa artisitică- s-a detaşat de ritual. Actul său artistic s-a rupt de conexiunea sacrală, dansul ritual- s-a detaşat de ceremonialul religios, la fel- pictura şi sculptura, au devenit independente de activitatea ritualului religios. Prin acestea, sensul religiozităţii cosmice s-a ascuns, s-a camuflat; este vorba de- folosind o expresie care de acum ar părea (după opinia lui Cristian Bădiliţă) –perimată, sau cel puţin folosită de „cititori care nu-şi mai aparţin atunci cînd recită pe de rost bineştiutele formule magice ale Maestrului- homo religiosus, creştinism cosmic, axis mundi, timp circular, desacralizarea lumii moderne-şi, iată, trebuie să o folosim şi noi –camuflarea sacrului în profan. (11)

Omul modern trăieşte într-o lume fără model, fără obiective. De aici, criza. Diagnosticul, radiografia, soluţia Maestrului: „Munca este un ritual pentru că imită un model revelat strămoşilor noştri de fiinţe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută pentru că repetă activitatea creatoare a zeilor şi dezvăluie caracterul sacru al operei lor. Simbolurile realizează solidaritatea permanentă a omului cu această sacralitate.”(12). Înapoi, deci, la origini, prin cultură. Printr-un act asumat, de fapt, reconectat prin ritual la sacralitate. Un demers mai mult sau mai puţin anamnetic- ceea ce fac personajele lui Eliade din proze precum „În curte la Dionis”, „La ţigănci”, „Uniforme de general”, „Pe strada Mîntuleasa ”- şi nu numai- asumat. O încercare de reconectare şi de recuperare a armoniei originare prin toate formele de imaginare. În societatea modernă, noţiunile sacru şi profan au devenit sinonime. De aici deriva, ruptura, lipsa de perspectivă. Cu toate acestea, cum spuneam, Eliade

rămîne un optimist. Şansa noastră este aceea a redescoperirii sacrului. Căci „ pe măsură ce omul modern, în pofida morţii lui Dumnezeu ”- în varianta proclamată de Nietzsche –„redescoperă valoarea sacramentală a fiinţei, el redescoperă un mod de existenţă care îl protejează împotriva nihilismului istoricist, fără a-l expulza din istorie (…) Graţie descoperirii lui homo religiosus o nouă perspectivă se deschide.” Poate de aici şi optimismul lui Eliade, căci, după opinia lui, „o societate areligioasă nu există încă, nu poate să existe…Dacă s-ar realiza, ar pieri după cîteva generaţii, de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă. ” Şi verdictul:„ Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă.” (13) . Filmul nu este altceva decît o lecţie de optimism pe care Profesorul ne-o prezintă cu credinţă. Şanse există- în ciuda perspectivelor sumbre pe care le oferă societatea contemporană, prin rupere de valorile originare, prin detaşare, prin rătăcire în limbaje care nu-i exprimă decît agonia şi strigătul. Boala societăţii este măsurată prin „descoperirea” bombei atomice- şi imaginea ei în film întăresc dureros acest aspect. Regizorul punctează această idee, afirmînd că bomba atomică „ trebuie înţeleasă ca pedeapsa rezultînd din desacralizarea cosmosului şi din înlocuirea unei atitudini umile în raport cu Dumnezeu, printr-un monolog paranoic, omul considerîndu-se liber să îmbogăţească, să transforme lumea , neînţelegînd că această îmbogăţire sărăceşte lumea şi pe om de cea mai amplă trăsătură a existenţei: sacrul. Ateul nu poate decît să parţializeze, să ideologizeze. Bomba atomică este expresia unei ideologii duse pînă la nebunie şi sinucidere.” (14). Verdictul lui Eliade: „O dată asimilată capacitatea de descifrare a valorilor religioase, mitologice, morale camuflate sau ocultate în obiecte comune sau evenimente cotidiene, odată ce suntem convinşi că ele sînt acolo, odată ce le descoperim, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă.” Este o invitaţie la viaţă: „lumea care se deschide , această lume necunoscută sau camuflată, plină de magie, plină de speranţă, este aproape de noi, nu mai este opacă (…) nu ne mai simţim închişi într-o celulă, căci totul este simbol, şi totul este deschidere către ceva cu siguranţă pozitiv întrucît transcende umanul” (15). Ceea ce ne rămîne, asimilînd lecţia de optimism a lui Eliade este să facem noi înşine efortul de reconectare la sursele divinului, la revigorarea simbolului, la rit, încercînd să valorizăm toate compartimentele existenţiale, să le raportăm, prin asumarea lor, la sacral. „Fără Dumnezeu imaginarul nostru nu poate depăşi limitele culturii” (Paul Barbăneagră). Ceea ce avem de făcut este să asimilăm „ perspectivele oferite de cultură, să le convertim într-un alt cod,superior, specific viziunii spiritual-religioase” (16).

Aminteam că filmul a fost realizat pe parcursul mai multor ani, iar moartea lui Eliade a împiedicat finalizarea lui în termenii doriţi de regizor. În interviul acordat lui Cristian Bădiliţă, acesta mărturiseşte: „N-am putut însă filma pînă la capăt. Rămăsese ca în primăvară, după ce încep eu montajul,să văd de ce-ar mai fi nevoie şi să continuăm. Din nenorocire, moartea Profesorului intervenind între timp, nu s-a mai putut filma nimic. Pentru acest motiv, planul acela lung, pe care eu îl vedeam amestecat cu alte mărturii ale lui Eliade l-am lăsat netăiat. Profesional e o eroare: este inadmisibil să laşi într-un portret de cincizeci de minute un plan de zece minute. (…). Sunt nişte legi de arhitectură, de construcţie obligatorii şi în cinematografie. Şi totuşi am fost aşa de impresionat, vizionînd planul filmat, încît l-am lăsat ...am avut impresia că vorbea viu în faţa mea…” (17). Şi ce imagine vie! Un Eliade emoţionat- o dată de camera de filmat pentru care avea oroare, şi apoi transpus de energia şi entuziasmul

cu care îşi expune ideile, optimismul…Un optimism despre care Paul Barbăneagră afirmă că, în ultima secvenţă din film „ are o rezonanţă aproape tragică”, explicabil printr-un „ fel de aripă nevăzută care-i permitea să se ridice deasupra relaţiilor şi care-i asigura o perspectivă necunoscută nouă.” (18) . Ca telespectator, reperăm acest optimism ca fiind… debordant, avînd în vedere contextul în care se manifestă. Raportarea la o societate în derivă- cu structuri ocultate în gesturi şi acţiuni prin care încearcă să se redefinească şi să-şi impună valori care nu mai au nimic de a face cu noţiunea de valoare în sensul prim al termenului. O societate alienată – căci „ cultura contemporană e o casă de nebuni”- cum conchide P. Barbăneagră în interviul citat. Aşa şi e. Dar înscriindu-ne în termenii optimistului Eliade, credem cu certitudine că şanse de recuperare, de ridicare din…alienare există. Atîta doar că trebuie să ne asumăm acest optimism ,concret, să începem procesul / procedeul –dureros, e-adevărat- de revalorizare, de revigorare prin acte de cultură , de imaginare, raportabile la sacru. Să ne asumăm responsabilitatea trecerii noastre ca naţiuni, ca grupuri, ca etnii (şi ele, ca sumă de individualităţi coerent grupate, prin limbaj, rituri, cutume asumate şi respectate la nivel de grup) de la stadiul de rătăcire şi de căutare a unor limbaje care ne exprimă agonia la regăsirea limbajului care să ne exprime definiţia ca fiinţe ale lui Dumnezeu, purtătoarte de divin.

Filmul rămîne cap de serie, indiscutabil, pe lista documentarelor consacrate lui Eliade- pentru că, aşa cum menţionam, dincolo de poezia imaginilor filmice, de coloana sonoră inteligent pliată pe scenariu şi secveţe Eliade însuşi îşi susţine discursul, îşi exprimă ideile. Cu intervenţia şi a lui Pierre Vaneck, care asigură lectura unor pasaje ale unor texte semnate de Eliade. Şi un punct de reper pentru aceste documentare- fiindcă majoritatea „citează” – ca să împrumutăm un termen din zona criticii literare-imagini din acest documentar de excepţie (19).

Cuvintele de final, rostite de Eliade :” Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă…Moartea este o a doua naştere, suprema iniţiere. Orice existenţă cosmică este sortită trecerii. Trebuie să mori ca să renaşti în nemurire” (20). Profesorul pare să ne vorbească de dincolo de moarte. Profetic. Idee finală pe care, filmic, regizorul o redă printr-o succesiune de fotografii, într-o cronologie inversată de portrete care „sugerează întinerirea şi trecerea în veşnicie” (21).

Poem de imagini, sunete şi culoare, filmul lui Paul Barbăneagră rămîne un reper . Publicul românesc s-a întîlnit cu filmele sale-seria „Arhitectură şi geografie sacră” şi episodul dedicat lui Eliade în 1995, fiind difuzat de TVR1 de-a lungul a treisprezece duminici (22). Moment despre care Florin Ţurcanu, în volumul „Mircea Eliade, prizonierul istoriei” menţionează: „ La sfîrşitul anului 1989, în România, unul dintre semnele libertăţii regăsite era difuzarea la televiziunea naţională, alături de colindele de Crăciun şi de desenul animat Ferma animalelor, a unui film consacrat lui Eliade de regizorul Paul Barbăneagră. Naţional-comunismul românesc îl celebrase şi îl cenzurase deopotrivă pe Eliade, care rămînea în ţara sa natală o figură ezoterică şi îndepărtată, dar cu atît mai fascinantă. Prin intemediul filmului lui Barbăneagră cei mai mulţi îl vedeau şi îl auzeau vorbind pentru prima dată pe acest personaj trecut deja în lumea umbrelor, dar care dobîndise, încă din timpul vieţii, o dimensiune aproape mitică. Imaginea bătrînului înţelept în ultimii ani de viaţă, cu chipul înconjurat de o barbă albă şi învăluit de fumul pipei, vorbind cu o voce calmă, satisfăcea toate aşteptările imaginaţiei. Recunoşteam aici originea unui

contratimp cît se poate de real în difuzarea imaginii lui Eliade şi în receptarea operei sale în România” (23).

Întreaga serie a regizorului Paul Barbăneagră nu putea fi realizată, înainte de 1989, decît afară,căci „un cineast cu vocaţia sacră nu se putea realiza în ţară, trebuia să aleagă calea exilului…” (Grid Modorcea) (24). Mesajul întregului serial – accentuat convingător în episodul dedicat lui Eliade- este acela că „fiinţa umană trăieşte scăpătată într-un fel de exil pe această planetă, avînd drept suprem scop reîmplinirea ei ontologică. Mîntuirea”(25).

Ca nişte buni şcolari, ar trebui să demonstrăm- individual şi ca naţiune- că ne-am însuşit lecţia celor doi mari români, şi că ne-am asumat-o. Dacă nu, ne rămîn experienţa vizionării unui documentar de excepţie şi amintirea unui Eliade vorbindu-ne de dincolo de trecerea în nemurire.

Note. Bibliografie

1) Mircea Eliade- Jurnal,, ediţia a ll-a, editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 478;2) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră-„Întîlnirea cu sacrul-şapte interviuri cu şi

despre Mircea Eliade”-„Optimismul tragic al lui Eliade”,interviu cu Paul Barbăneagră, editura AXA, Botoşani, 1996,pag.59;

3) Cristian Bădiliţă-idem., pag.58;4) Idem., pag. 59;5) „Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului. Filme

realizate de Paul Barbăneagră”, editura Polirom, Iaşi, 2000;Traducerea şi adaptarea textelor: Mihaela Cristea şi Marcel Tolcea; Cuvînt înainte şi glosar: Marcel Tolcea. Volumul cuprinde textele celor treisprezece documentare semnate de Paul Barbăneagră despre Versailles, Muntele Saint –Michel, Notre-Dame, Teotihuacan, Delfi, Egipt, Reims, Osiris, Grecia, Paris şi Mircea Eliade. Coproducţie FR3 şi Cluny Télé-Films. Filmul despre Eliade a fost făcut ultimul, dar la televiziune serialul a fost difuzat începînd cu acest episod, dedicat marelui român.

6) Marcel Tolcea-„Un succes de public şi de critică”, în vol. „Arhitectură şi geografie sacră”, pag. 9;

7) „Arhitectură şi geografie sacră”, Polirom, pag. 190;8) Idem., pag. 189;9) Idem., pag. 191;10) Marcel Tolcea- „Ce înseamnă Arhitectură şi geografie sacră”, idem., pag. 8;11) Cristian Bădiliţă- „Notă preliminară”, „Întîlnirea cu sacrul”, idem., pag. 7;12) „Arhitectură şi geografie sacră”, ed. Polirom, pag. 194;13) Idem., pag. 198;14) Cristian Bădilişă, Paul Barbăneagră-„Întîlnirea cu sacrul”, idem., pag. 79;15) „Arheologie şi geografie sacră”, idem., pag. 199;16) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră- „Întîlnirea cu sacrul”, idem.,pag.65;

17) Idem., pag 60;18) Idem., pag.61;19) Apar imagini din „Mircea Eliade-redescoperirea sacrului” într-o suită de alte

documentare, dintre care amintim „Mircea Eliade-His Name, His Destiny”- în regia lui Dan Petroi, un film despre care s- a scris, dar care –comandat de televiziunea germană- n-a fost încă difuzat nicăieri!Poate fi, însă, comandat la adresa www.chiptaylor.com. Şi documentarul semnat de regizorul Andrei Moroşanu, prezentat în cadrul emisiunii „Mari Români”, TVR1, 2006;

20) „Arhitectură şi geografie sacră”, idem., pag. 200;21) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră- „Întîlnirea cu sacrul”, idem., pag.60;22) Marcel Tolcea- „Un succes de public şi de critică”, în „Arhitectură şi geografie

sacră”, ed. Polirom, 2000,pag. 9;23) Florin Ţurcanu- „Mircea Eliade, prizonierul istoriei”, editura Humanitas,

Bucureşti, 2005, pag. 25-26;24) Grid Modorcea- „Dicţionarul cinematografic al artelor româneşti”, editura Tibo,

Bucureşti, 2005, pag. 158;25) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră- „Întîlnirea cu sacrul”, idem., pag.75.

CRISTINA SCARLAT