Recenzie © Alina Sima 2008 ~ Facultatea de Sociologie si Psihologie ~ anul IV

Mintea omeneasca intre clasic si cuantic (editata de Cambridge University Press in 1997, tradusa doi ani mai tarziu in limba romana sub egida Editurii Tehnice) reprezinta o sinteza a ideilor si contributiilor lui Penrose in ceea ce priveste gandirea umana si constiinta. Lucrarea este intregita de amendamentele a trei oameni de stiinta: Abner Shimony, Nancy Cartwright si Stephen Hawking.

Inceputul secolului XX a marcat lumea stiintifica prin descoperirile fizicianului Max Planck, care a avansat ipoteza cuantica, o teorie ce

avea sa redefineasca profund si radical perceperea Universului si a relatiilor cognitive dintre om si Cosmos.

Pe o scala subatomica, conceptul de « substanta » este diferit de substanta fizicii clasice, de unde rezulta remodelarea dimensiunilor temporale si spatiale si a relatiei cauza-efect. Astfel ca, determinismul cauzal Kantian isi pierde relevanta in fizica cuantica, aceasta instrumentand doua noi concepte: timpul Plank si lungimea Plank.

Cadrul teoretic a fost ulterior imbogatit de numeroasele experimente stiintifice care au facut posibila dezvoltarea unei epistemologii coerente si necontradictorii. Perceperea substantei din prisma ipotezei atomice (in contextul in care la acel moment hadronii si nucleele erau considerate particule elementare), a dus la noi descoperiri: nucleul nu numai ca este inconjurat de electroni, dar el este si constituit din protoni si neutroni.

Daca in prima jumatate a secolului XIX, Einstein emitea formula echivalentei dintre masa si energie E=mc2, in prima decada a secolului urmator, fizicienii demonstreaza ca miscarea energetica poate fi transformata in masa, deci ca particulele asa-zis elementare reprezinta mai degraba un proces decat un material constitutiv. Apare aici o prima limita a cuanticii: ea nu poate explica masa electonului la fel cum nici teoria relativitatii nu poate explica valoarea luminii in vid. De aici, o complexitate interogativa… De ce particulele elementare au masa proprie? De ce materia si lumina au structuri diferite? Cum se face ca doua sau mai multe obiecte materiale nu pot ocupa simultan acelasi spatiu, in timp ce fortele, radiatiile si gandurile par sa sfideze acest principiu? Dar in ce masura pot gandurile modifica realitatea?...

Paradoxul cuantic, misterul care invaluie fiinta umana este accesat de explicatiile metafizice ale lui Penrose, in viziunea caruia, acel ceva care ne defineste pe noi ca oameni si ne diferentiaza totodata, este constiinta.

Ideea centrala a gandirii lui Penrose este ca procesele mentale umane nu pot fi create de computere. Intelegerea constiintei este determinata de atingerea unui anumit nivel cuantic al creierului. Creierul este un sistem cuantic care reprezinta spatiul mental congruent cu localizarea constiintei. Simultan, aceasta conditie cuantica a creierului corespunde cu o anumita rezonanta intre om si Cosmos.

Recenzie © Alina Sima 2008 ~ Facultatea de Sociologie si Psihologie ~ anul IV

Materialitatea fizico-biologica a creierului si procesele fizice ale constiintei pot fi percepute ca doua drepte concurente care se intersecteaza la un moment dat. Insa pana acolo, nu s-a gasit o explicatie pentru asocierea somatica dintre constiinta si suferinta. Cand spunem ca ne simtim rau, ce anume ne doare defapt? Simt electronii si protonii (din apa) din corpul nostru durerea? Sau au ei constiinta? Apare aici similaritatea cu meridianele energetice descrise de medicina traditionala asiatica: harta care contine mii de meridiane energetice, transportatori ai energiei Chi (spiritul universal, sufletul etern) acopera suprafata intregului corp uman, dar totusi nu are un corespondent somatic. Rationalismul stiintific, asa cum este el in prezent, nu ne permite o abordare a constiintei dincolo de corpul uman sau de proprietatile mentale ascociate anorganicului. Chiar si o examinare detaliata a proceselor fizico-chimice nu reveleaza determinantul sau motivul pentru care constiinta ia o decizie pro sau contra intr-o situatie concreta.

Unul dintre principiile cuanticii spune ca starea unui sistem este data nu numai de totalitatea calitatilor sale efective ci si de potentialitatea si de textura/ consistenta sa virtuala.

Diferenta dintre cuantica si mecanica clasica consta din abordarea cuantica a compunerii/ alcatuirii sistemelor, fara analog in teoria clasica. Se considera spre exemplificare doua sisteme cuantice definite. Rezultanta acestor doua sisteme are caracteristici neobisnuite si o conditie corelativa. Schimbarea starii unui sistem implica schimbarea starii celuilalt sistem, deci relatia potentialitatilor celor doua sisteme este determinata ciclic. Din acest motiv, principiul potentialitatii legitimeaza corelatia dintre “protomentalul” cosmic si constiinta umana, o conexiune coerenta intre uman si mentalul cosmic, neimaginabila din perspectiva mecanicii clasice. Trecerea de la constient la inconstient nu presupune modificarea principiului ontologic ci doar a conditiei sistemului.

Daca se considera un sistem compus din mai multe subsisteme cuantice, sistemul principal contine un numar mai mare de proprietati (inclusiv constiinta) decat au subsistemele ce il compun. Implicit, coerenta cuantica a unui numar mare de neuroni poate genera o unitate rezonanta a mintii – constiinta.

Penrose sugereaza ca singurul fenomen care necesita « trecerea » timpului este constiinta. Totusi, in fizica, timpul nu trece, ci sta; asemenea spatiului. In incercarea de a intelege timpul si « trecerea » lui unidirectionala este imperioasa intelegerea gaurilor negre, densitati gigantice de masa cosmica, entitati conectate cu limita temporala, spatii in care insasi notiunea de spatiu se pierde. Timpul este cel care face posibila amintirea, memoria. Cu alte cuvinte – cunoasterea. De aici, si constiinta poate fi perceputa ca o modalitate de aducere aminte…