MINCIUNA ȘI MECANISMELE ACESTEIA

Minciuna există din vremuri străvechi și tot dintotdeauna este și dezaprobată. Însă, în ultimul

timp, ea începe să fie prezentă cam tot timpul, la mai toate nivelurile sociale și în mai toate țările, ba

chiar mai mult, ea începe să fie aprobată și chiar recomandată.

De ce există minciună? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre

nevoia de minciună a oamenilor și de incapacitatea oamenilor de a cunoaște și accepta adevărul total.

Este adevărat că minciuna are şi o parte terapeutică şi că, la acest nivel, al cunoaşterii supreme, ea este

necesară, poate singura soluţie, dar aceasta este o altă discuţie.

Nietzsche spune la un moment dat: “avem nevoie de minciuni pentru a trăi”. La fel şi

Kierkegaard se întreaba: „suntem oare pregătiţi să recunoaştem toate consecinţele adevărului?”. Omul

poate să înfrunte mai uşor realitatea şi condiţia de muritor prin minciună. Tudor Arghezi spunea că

omul „se dezagrega” atunci când nu este minţit.

Ce ne interesează pe noi este minciuna din viaţa de zi cu zi, cea folosită în a obţine avantaje

nemeritate, a induce oamenii în eroare şi a le cauza probleme, a manipula prin intermediul ei.

Un punct de vedere convenţional este acela că minciuna este rea prin sine însăşi şi că trebuie

evitată cu orice preţ.

Un alt punct de vedere clasic este acela că efectele minciunii sunt cel mai adesea negative, aşa

că minciuna ar trebui evitată, cu excepţia situaţiilor extreme. Sisselei Bok susţine că minciuna trebuie

menţinută în anumite limite (care s-au depăşit de mult), dar nu putem absolutiza spunând că trebuie

evitată cu orice preţ. Ar fi ca şi cum am cere unui om să nu mai fie om, să fie perfect, să fie o maşină,

ca şi cum nu ar mai avea sentimente şi impulsuri cărora să le facă faţă.

Minciuna este „propoziţia contrară adevărului” sau apare ca „discurs contrar adevărului făcut

cu intenţia de a înşela”. Iar Fericitul Augustin spune că: „prin intenţie, şi nu prin adevărul sau

falsitatea lucrului însuşi, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte... Se poate minţi spunându-

se adevărul... A minţi înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenţia de a înşela”.

Prin aceasta se relevă faptul că minciună nu înseamnă în mod necesar falsitate. Adică se poate minţi şi

comunicând adevărul, numai că acesta e comunicat în aşa fel încât să îl inducă în eroare pe

interlocutor.

Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese. Ea este o cale de

împlinire facilă a scopului, este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o

anumită performanță cognitivă, dobândeşte o anumită experienta praxiologică, ştie să selecteze şi să

ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă, este integrată în comunitate şi are anumite

interese.

1

Actul de a minţi presupune:

• o anumită capacitate proiectivă, ideaţională, prin care să se treacă dincolo de prezent

(în general, mincinosul este un individ nemulţumit);

• cunoaşterea adevărului, dar, atenţie, şi abţinerea de a-l spune, de a-l exprima;

• fructificarea efectivă de a şti mai mult decât alt subiect.

Pentru a induce pe cineva în eroare, oamenii se folosesc de anumite tehnici sau mecanisme care

se potrivesc cel mai bine situaţiei şi care se presupune că vor avea efecte cât mai puternice. Acestea pot

fi folosite separat sau împreună şi ţin cont de importanța faptului care se doreşte a fi indus sau

condiţionat victimei. Cele mai cunoscute mecanisme de inducere în eroare sunt următoarele:

1. Negarea

Presupune a da răspunsuri false la o întrebare directă. Este cel mai stresant mod de a minţi, aşa

că majoritatea oamenilor folosesc alte forme de minciună. Negarea creează un dezechilibru în psihicul

oamenilor numit disonanță. Cei ce practică negarea trebuie să se protejeze de pericolul de a fi

descoperiţi, dar trebuie să ia în considerare şi prohibiţiile pe care le-au interiorizat cu privire la

minciună din partea bisericii, societăţii, părinţilor. Conflictul psihologic creează comportamente de

evitare.

2. Omisiunea

Cea mai comună formă de minciună este omisiunea sau evitarea. Autorul nu spune o minciună,

ci doar omite să spună o informaţie pe care nu vrea să o comunice. Stresul este mic, pentru că nu a

minţit în mod direct, şi riscul de a fi descoperit că a omis să spună ceva este mic. „am uitat” sau „nu

mi-am dat seama că e important atunci” lasă la îndemâna celui minţit să demonstreze că informaţia a

fost omisă intenţionat.

3. Fabricarea

Implică crearea unei poveşti. Este cea mai grea formă de minciună. Cei ce mint trebuie să aibă

memorie bună şi să gândească repede. Ei trebuie să testeze dacă minciuna se potriveşte cu ceea ce a

spus deja. Ea poate fi descoperită dacă cei minţiţi compară povestea cu investigaţiile pe care le-au

făcut sau dacă aceştia observă inconsistența în fraze sau în detalii în timpul povestirii. Din nefericire

pentru mincinoşi, poveştile false sunt ancorate doar la început sau la sfârşit. Când li se cere la jumătea

poveştii să se întoarcă la ceva anterior sau să meargă mai departe, pierd şirul evenimentelor.

2

4. Exagerarea

Este folosită în interviurile de pre-angajare. Aplicanţii exagerează experienţa de muncă,

responsabilităţile, educaţia etc. Întrebările bine ţintite despre cunoştinţele lor descoperă această formă

de minciună.

5. Minimizarea

Formă de minciună care este folosită pentru a micşora gravitatea unor probleme: „Nu ne

descurcăm chiar aşa de rău”. Mai este folosită şi pentru a micşora anvergura unor greşeli pe care le-am

făcut pentru a fi mai puţin pedepsiţi.

MINCIUNA CA MODALITATE DE MODIFICARE A CONŞTIINŢEI

În regimurile totalitare, minciuna a fost importantă, a generat mult rău, iar oamenilor le-a fost

greu să treacă peste credinţele greşit înrădăcinate în conştiinţa lor de către liderii comunişti persuasivi

şi convingători. Ce au încercat aceştia a fost nu doar păstrarea la cârma conducerii a sistemului pe care

îl conduceau, dar mai ales modificarea conştiinţei supuşilor şi transformarea lor în nişte sclavi care să

le servească scopurilor personale. S-a încercat asuprirea voinţei libere a oamenilor prin dezinformare şi

minciună, prin impunerea cu forţă a unor valori arbitrare, prin inducerea forţată a unor credinţe despre

sistemul respectiv şi despre liderii lor. Minciuna şi neadevărul erau esenţa acestor regimuri, iar

oamenii erau cobaii pe care se făcea experimentul. Este cel mai bun exemplu pentru a observa efectele

minciunii.

Pentru a se influenţa ceea ce se concepe, ce se proiectează, ce se gândeşte nou se foloseşte

minciună conceptuală, care influenţează felul de a vedea realitatea, ansamblurile de opinii, de idei cu

privire la problemele filosofice, ştiinţifice, politice, sociale, economice, artistice etc., iar într-un cadru

mai general, influenţând concepţia despre lume şi viaţă.

De fiecare dată, într-un act comunicaţional se produce inevitabil o reducere de date şi deci o

distanţare de realitate. Definirea oricărei probleme influenţează rezolvarea ei, prin însăşi îmbinarea

conceptelor constituente. S-ar părea că minciuna conceptuală este intrinsecă reflectării realităţii în

conştiinţă, iar dimensiunea ei depinde de mărimea deviantei dintre aceste două planuri. Dar

determinantă pentru acordarea calificativului de minciună unui mesaj este prezența intenţionalităţii de

a transmite falsul, la emiţător (sursa).

Apogeul manifestării minciunilor conceptuale îl găsim în toate regimurile totalitare. Aici apar

minciunile cele mai minuţios elaborate, deoarece menirea lor era să confere ideologiei totalitare

caracterul de sacralitate, de adevăr final, dincolo de orice îndoială, pervertind conceptele deja

cunoscute cărora le confereau înţelesuri noi, care să servească exclusiv ideologiei lor. Aşa cum reiese

3

din anumite cercetări (Piotr Wierzbicki) există trei modalităţi de deformare prin minciună conceptuală

în regimurile totalitare:

Anularea limbajului – realizată prin intermediul limbii de lemn, prin conferirea de noi sensuri,

prin schimbarea semanticii uzuale şi a semnificaţiilor anterioare ale cuvintelor.

Anularea logicii – realizată prin apelarea la încrederea la realitate, prin recursul la mistică

doctrinară şi abandonarea efortului argumentativ.

Anularea realităţii – constă în înlocuirea părţilor de realitate incomode cu agregate conceptuale

conforme dogmei şi cu mituri legitimatoare şi justificative. Nouă realitate este văzută ca fiind

cea mai bună, superioară oricărei alte realităţi.

Refuzul minciunii conceptuale în regimurile totalitare se face cu mare dificultate şi prin asumarea

unor riscuri uriaşe. Date fiind acestea, şi observând puterea de distrugere a minciunii la nivel de mase,

mai există oare dubii că efectele minciunii, mai devreme sau mai târziu, sunt negative? Are oare cineva

dreptul să ne controleze dreptul la libertatea de gândire? Poate fi cineva atât de bun şi atât de cinstit

încât să ne mintă pentru a ne face fericiţi? Se poate ajunge la fericire pornind de la nişte credinţe false?

Este oare nevoie să construim o nouă realitate pentru a ajunge la scopul final?

TEHNICA POLIGRAF ŞI PSIHOFIZIOLOGIA MINCIUNII

Tehnica poligraf, abordând în mod indirect planul conştiinţei, caută să evidenţieze dacă

subiectul redă cu fidelitate şi în mod sincer "ceea ce ştie", adică elementele de conţinut ale "realităţii

subiective" pe care o poartă în planul conştiinţei sale - elemente de timp şi loc legate de faptă, de

modul de operare şi de împrejurările care au declanşat comportamentul infracţional. În săvârşirea unei

fapte penale - furt, tâlhărie, delapidare, omor etc., subiectul (infractorul) participă cu întreaga sa fiinţă,

mobilizându-şi întregul său potențial volitiv şi cognitivo-afectiv pentru reuşita infracţională. Punerea în

act a hotărârii de a comite fapta prevăzută de legea penală este precedată de o serie de procese de

analiză şi sinteză şi de o luptă între motive, deliberarea şi actele executorii antrenând profund întrega

personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul infracţional să nu rămână ca o achiziţie

întâmplătoare periferică a conştiinţei infractorului, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri

informaţionale stabile cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoțională specifică cu un rol motivaţional

bine diferenţiat.

Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care bănuitul este invitat pentru a da relaţii

legate de faptă şi, în general, cunosc următoarea dinamica în manifestare:

- starea iniţială a conştientizări pericolului (în cazul unui vinovat) de a fi identificat şi

demascat introduce organismul uman, ca sistem auto reglator, într-o stare de vigilenţă

4

crescută (alarmare); În cazul unei persoane nevinovate, de regulă, stările emoţionale

sunt slab evidenţiate, având în general un caracter pozitiv, motivat de curiozitate şi

interes pentru scopul chemării în fața anchetatorului.

- datorită factorului surpriză şi elementului de neprevăzut al întrebărilor, reprezentările

despre faptă apar brusc, surprinzând compartimentul de analiză şi decizie nepregătit, în

deficit de date şi ansambluri logice în faţa pericolului iminent de demascare;

- o sursă puternică de geneză a stărilor emoţionale este (alături de „teama de detecţie”)

şi conflictul care apare în plan cognitiv şi în procesul de decizie, între domeniul datelor

de cunoaştere ce fundamentează situaţia adevărată şi domeniul datelor intenţionale care

fundamentează minciuna.

Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care declanşează

stări emoţionale uşor detectabile în parametri psihofiziologici. Dacă negarea adevărului este posibilă în

planul verbal al dialogului, acest lucru nu este posibil în planul reacţiilor neurovegetative, unde

conflictul capătă proporţii, instanţa corticală conducând, prin structurile subordonate, centrii sistemului

vegetativ către dezechilibrări şi reechilibrări succesive cu caracter adaptativ situaţiei de pericol în care

se află individul.

Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin depistarea

reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale, cât şi periferice. Aceste

reacţii pot fi identificate, deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului nervos. Putem spune

că sistemul nervos al omului are două componente. Una somatică, responsabilă de transmiterea

impulsurilor nervoase somatice musculare şi de postura scheletului. Alta, mai veche şi relativ

independentă de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă, care se ocupă cu activitatea

vitală subconştientă. Noi respirăm, inima bate, digestia are loc, hormonii sunt eliminaţi în debitul

sanguin care trece prin corp, este reglată temperatura, pupila se dilată sau se contractă fără nici un fel

de adaptare conştientă... aceste schimbări includ îmbujorarea ori paloarea feţei, transpiraţia excesivă,

creşterea vitezei inimii, uscarea gurii, multe senzaţii viscerale şi altele. În acest sens, există corelaţii

directe între viaţă psihică şi modificările cardiovasculare. Impulsurile sistemului simpatic pot cauza

bătăi rapide ale inimii. Ele pot determina constricţia vaselor de sânge, iar accelerarea vitezei inimii şi

constricţia vaselor de sânge pot creşte presiunea sângelui. Totodată, emoţia este însoţită şi de o creştere

a tensiunii arteriale. Legat de activitatea aparatului cardiovascular, amintim şi efectele glandulare

decelabile în emoţii. În emoţia puternică (mânie) are loc o activare a sistemului nervos simpatic,

însoţită de un exces de adrenalină. Sufocările, înghiţirea aerului, gâfâiala şi ingreunarea respiraţiei sunt

printre schimbările respiraţiei care se pot produce în cazul emoţiei. Impulsurile sistemului simpatic

dilată bronhiile pulmonare, sporind schimbarea oxigenului şi dioxidului de carbon.

5

În cursul anchetei, ofiţerul experimentat poate desigur să descopere şi să demaşte

comportamentul simulat al infractorului, uzând de o logică impecabilă şi fisurând sistemul defensiv al

acestuia prin evidenţierea caracterului contradictoriu şi uneori absurd al afirmaţiilor care îi aparţin. De

asemenea, gama largă de întrebări care surprind infractorul, supunându-l la raţionamente imprevizibile,

generează un comportament caracteristic în minciună, gestica, intonaţie și nu face decât să ofere o serie

de indicii ce reliefează nesinceritatea şi încercările de a induce în eroare.

Deşi această cale de investigare da uneori rezultate bune, descoperirea simulării se face incert

la unii indivizi, la alţii fiind chiar imposibilă, datorită unui autocontrol mărit în manifestările exterioare

ale comportamentului simulat, obţinut printr-un antrenament oarecare sau prin obişnuită la infractorii

recidivişti, înrăiţi. De aceea, calea cea mai utilizată şi mai sigură pentru detecţie o constituie sondarea

simulării prin indicatori fiziologici, mai ales prin aceea care evidenţiază comportament inaparent.

Conştiinţa vinovăţiei, a fricii, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate îl

determină pe individ să reacţioneze ori de câte ori i se prezintă vreun obiect sau i se enunţă vreun

cuvânt în legătură cu infracţiunea comisă. Indicatorul cardiac şi ceilalţi indicatori vegetativi

reacţionează vizibil, chiar dacă infractorul nu minte efectiv, ci tăinuieşte doar adevărul, încercând să

eludeze eficiența testului, să-l învingă („ to beat the test”).

ARTA DETECTĂRII MINCIUNII

Pentru că minciuna există, oamenii şi-au format şi deprinderea de a depista minciunile spuse de

alţii. Pe lângă arta minciunii care există de atâta vreme, s-a constituit şi arta detectării minciunii. Încă

din antichitate se foloseau diferite metode de a scoate adevărul de la infractori. Unele metode erau

foarte brutale (tortură), altele fiind mai subtile că de exemplu îmbătarea infractorului sau „tragerea de

limbă”. Au existat multe idei şi teorii care susţineau că anumite comportamente sunt indicatori ai

minciunii, unele fiind mai aproape de adevăr, altele nu.

Cele mai cunoscute comportamente care sunt asociate cu minciună în viaţa cotidiană sunt

următoarele:

o Semne simple ale minciunii: Tipul de minciună şi faptul de a se plia sau nu pe personalitatea

mincinosului va determina semnele minciunii. Ocazional, ele sunt foarte evidente, mai ales

când mincinosul se simte vinovat.

6

o Semnele evidente includ:

Negarea exagerată – proteste repetate legate de inocență;

Bâlbâiala – poticnirea în rostirea cuvintelor fără o fluență naturală;

Agitarea mâinilor – se prosteşte, îşi freacă mâinile, îşi alege şi se joacă cu degetele şi mâinile în timp

ce vorbeşte.

Contactul vizual – îi este imposibil să îl realizeze sau să iasă din el.

Majoritatea oamenilor care intenţionează să spună o minciună îşi fabrică povestea cu mult

înainte şi devin confortabili cu ea şi foarte rar sunt prinşi aşa de uşor. La fel, multe din semnele de mai

sus pot fi simple semne ale nervozităţii sau timidităţii sau ale disconfortului provocat de situaţia nouă.

Există şi multe semne subtile pe care mulţi oameni le trec cu vederea şi care pot afecta până şi pe

mincinoşii perfecţi. Acestea sunt:

Discursul prea formal – folosirea cuvintelor lungi, foarte corect gramatical şi o serie de formule

de exprimare care în mod normal ar fi scurtate, sugerând un discurs scris mai degrabă decât o

conversaţie naturală.

Foarte puţine gesturi şi nici o fixare – mişcările fizice ilustrează ceea ce este descris şi sunt

activităţi naturale şi comune;

Justificarea – încercarea de a justifica fiecare detaliu cu explicaţii lungi;

Nepotrivirea – nepotrivirea între tonul vocii şi expresivitate.

Oamenii care mint se înroşesc. Bazându-se pe această constatare. cercetătorii au realizat un aparat

de detectare a minciunilor care măsoară temperatura pielii din jurul ochilor. Acesta are o precizie de

83-90 %. În mod normal oamenii au 29° în jurul ochilor dar când mint au 30°. Pentru că majoritatea

oamenilor se simt stânjeniţi atunci când mint, ei încearcă instinctiv să se separe de minciună. În SUA,

din analiza cuvintelor suspecţilor care dădeau alibiuri false, F.B.I. - ul a descoperit recent un indiciu:

mincinoşii încercau să elimine referinţele la ei înşişi în timp ce minţeau, evitau să folosească cuvintele

„eu” sau „pe mine”. De asemenea, mincinoşii vor încerca să evite folosirea numelui persoanelor în

legătură cu care mint. Oamenii cred că minciuna este asociată cu o creştere a mişcărilor, dar de fapt,

când mint, oamenii îşi reduc mişcările. Studiile recente au arătat că în cazul mincinoşilor foarte

motivaţi minciuna este asociată cu o scădere a mişcărilor mâinilor, picioarelor şi a tălpilor.

Când oamenii spun minciuni, intră în acţiune patru mecanisme, care ne-ar putea ajuta să

recunoaştem mai uşor când suntem minţiţi:

Stârnirea: minciuna cauzează anxietate şi trezire, fie din cauza disonanței cognitive dintre

valori conflictuale cu comportamentul, fie din cauza fricii de a fi prins. Aceasta poate fi

detectată prin detectorul de minciuni, erori în discurs sau ezitare, repetiţii, activităţi deplasate,

clipit, ridicarea tonului, dilatarea pupilei.

7

Controlul comportamentului: încercăm să ne controlăm limbajul corpului care ne poate da de

gol. De fapt, asta este imposibil şi apar scăpări, deoarece, de exemplu, atunci când ne

controlăm fața, picioarele ne dau de gol.

Emoţiile: emoţiile noastre se schimbă atunci când minţim. Poate apărea şi vinovăţia.

Micromișcările la nivel facial pot trăda emoţiile ascunse.

Gândirea: pentru a minţi, trebuie să ne gândim mai mult, pentru a asigura coerență faptelor pe

care le relatăm. Asta ne face să facem pauze mai multe şi mai dese. Suntem tentaţi să vorbim

mai general pentru a evita să fim prinşi cu detalii specifice.

SECRETELE MINCIUNII

Conform unor statistici, 42% dintre români cred că minciuna este omniprezentă în viaţa de zi

cu zi. Această afirmaţie m-a incitat pentru a prezenta unele dintre motivele, mai mult sau mai puţin

secrete, pentru care anumite persoane ar putea minţi.

1. ... nu-şi amintesc clar ceea ce au văzut şi au auzit.

În acest sens, L.Blaga spunea: “Minciună este vacanţa adevărului“.

Uitarea este un proces negativ al memoriei şi ne poate pune uneori în situaţii dificile şi uneori penibile.

De aceea, pe loc începem să facem tot felul de speculaţii, care, bineînţeles, sunt inventate şi mult

apropiate de minciună.

2. ... nu se pot abţine să facă o poveste mai frumoasă sau mai valoroasă decât a fost, în legătură

cu ei înşişi.

În acest sens, M.Luther spunea: “Minciuna este un bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai

mare cu cât este rostogolit mai mult.”

Cercetătorii au descoperit că oamenii mint pentru a părea mai mult decât sunt în faţa celorlalţi.

În acest sens, 60% dintre aceştia mint cel puţin o dată într-o discuţie de 10 minute. Ei înfloresc

povestea, mai ales în ceea ce-i priveşte, pentru că vor să impresioneze.

Minciuna are şi ea propriile paradoxuri. De exemplu, unii mint pentru ca să obţină un post la care

râvnesc:”...da, am mai lucrat cu acest software şi înainte...” . Îşi doresc atât de mult o anumită funcţie

încât sunt dispuşi să mintă, cu speranţa că vor învăţa din mers să facă un anumit lucru. Mint pentru a

obţine anumite avantaje, de cele mai multe ori în detrimentul altora. De altfel, şefilor le plac angajaţii

care se dovedesc de încredere şi inspiră încredere iar în plus au ideal şi o experienţă cât mai vastă. Şi

8

cum să aduni experienta altfel decât muncind? Pentru unii candidaţi acest lucru reprezintă o presiune

care naşte minciună. Aceştia se văd nevoiţi să mintă pentru a da cât mai bine în fața angajatorilor şi a

avea o cât mai mare credibilitate.

3. ... doresc să fie decenţi faţă de alte persoane, spunând “minciuni albe”.

În acest sens, Q.Crips spunea: “Minciuna este temelia bunelor maniere”.

Aceştia aleg să mintă pentru a nu călca cu bocancii peste sufletul celuilalt, sperând astfel că îl vor

proteja şi nu-i vor răni sentimentele. Se minte, uneori prin omisiune, o persoană pentru a o proteja.

Realitatea este dură şi a spune adevărul înseamnă, în acest caz, a răni; de aceea îi putem pune o mască

adevărului. Se întâmplă, de asemenea, să ascundă unele acţiuni sau conversaţii care ar putea dăuna

unei relaţii, familiei, job-ului sau unei prietenii.

4. ... sunt presaţi de o situaţie dificilă, pe care urăsc s-o facă, dar sunt nevoiţi pentru că, altfel, ar

înrăutăţi situaţia.

În acest sens, I.G. Pascu în “În căutarea armoniei” spunea: ”Minciuna nu este decât un văl

subţire care protejează adevărul”.

Se denaturează cu bună ştiinţă adevărul, în speranţa de a ajuta rezolvarea situaţiei în mod favorabil.

Dar să nu uităm proverbul românesc: ”Minciuna are picioare scurte.”

5. ... doresc să se apere prin coafarea unui adevăr dureros sau doresc să îngroape unele

evenimente care, pur şi simplu, nu trebuie spuse exact aşa cum s-au întâmplat.

În acest sens, S. Sontag spunea: “Minciuna este un mijloc elementar de autoapărare”

O anumită situaţie îi poate determina să mintă din teamă a ceea ce li s-ar putea întâmpla dacă spun

adevărul. Mai mult, aceştia iau în calcul consecinţele negative, şi le închipuie, îşi imaginează cam ce ar

putea simţi şi păţi dacă în cele din urmă ar spune adevărul. De aceea recurg în această situaţie la “răul

cel mai bun”, minciuna.

6. ... au o dorinţă tainică de a-şi crea în ochii celorlalţi o altă imagine decât cea reală.

În acest sens, Byron spunea: “Şi în fond, ce este o minciună? Adevărul mascat...”

Comportamentul este izvorât din dorinţa de a fi acceptaţi, plăcuţi şi apreciaţi şi nu numai. Are o

legătură strânsă cu motivul acela de a face o poveste despre sine, mai frumoasă sau mai valoroasă

decât a fost, pentru a profita. Nu este un secret că se minte într-o relaţie de dragoste, fie pentru a obţine

o imagine mai luminoasă sau a părea mai potent social. Deoarece într-o relaţie totul trebuie să fie

perfect, în mentalitatea unora este implicată minciuna sau omisiunea. S-ar putea spune că aceştia au

convingerea de 100% că ar pierde enorm dacă ar fi sinceri.

7. ... nu se doreşte un comportament onest.

În acest sens, Aug. Maquet spunea; “Minciuna este o degradare a caracterului. Ea duce la toate

infamiile.”

În timp, se ajunge să se mintă din obişnuinţă. Unii nu pot pronunţa două cuvinte, dacă nu spun şi o

minciună. Ce cred aceştia? Că minciuna este un rău necesar.

9

Am dorit să iau în calcul și mincinosul patologic, care ajunge el însuşi să creadă în minciunile

pe care le spune, ajungând încet la o problemă gravă de personalitate, mitomania.

MITOMANIA - FORMA PATOLOGICĂ A COMUNICĂRII

Cea mai simplista definiţie a mitomaniei este aceea de tendinţă patologică de a minţi. Practic,

mitomania se manifestă prin denaturarea adevărului sau prin născocirea unor întâmplări extraordinare

de către o persoană, cu scopul de a atrage atenţia celor din jur asupra sa, de a ieşi în evidenţă şi a

obţine admiraţia şi simpatia anturajului.

Apariţia şi manifestarea mitomaniei sunt legate de domeniul afectivităţii. Mitomanul minte

pentru a se simţi bine, pentru a se simţi securizat. El nu poate face faţă realităţii de a fi o persoană

ştearsă, capacităţile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale şi atunci face apel la minciună, ca

la o ultimă resursă. În acest mod, el reuşeşte să îşi găsească o satisfacţie afectivă pe care realitatea

concretă nu i-o poate oferi. Tocmai de aceea, de regulă, eroul acestor povestiri imaginare este tocmai

autorul lor. El se simte deosebit de satisfăcut atunci când, în urma celor povestite, anturajul îi dă

crezare, îl consideră inteligent, altruist, o persoană extraordinară. În ceea ce priveşte scopul acestor

minciuni, mitomanul nu urmăreşte prin ticluirile sale atingerea vreunui scop utilitar, ci însuşi faptul

minciunii, aceasta reprezentând una dintre deosebirile fundamentale dintre minciună patologică şi cea

"normală". De regulă, mitomanul este conştient de caracterul absurd al producţiilor sale, dar

recompensa afectivă pe care o primeşte atunci când minte este atât de importantă pentru el, încât nu se

poate abţine. Acest obicei al denaturării adevărului poate avea însă, din păcate, urmări negative. Ea

poate duce la alterarea relaţiilor cu cei din jur odată ce aceştia sesizează caracterul fictiv al relatărilor

mitomanului, poate isca neînţelegeri, certuri şi chiar destrămarea unor relaţii de cuplu.

Este important de ştiut faptul că există anumite "grade" ale mitomaniei. Cel despre care am

vorbit până acum este cel mai puţin patogen, în sensul că această formă se caracterizează prin faptul că

individul este conştient de minciunile sale şi nu prezintă şi alte simptome, modificări comportamentale

care să îi tulbure sau chiar împiedice activitatea de zi cu zi şi relaţiile cu cei din jur. Din păcate însă,

putem întâlni mitomania şi ca fenomen nedeliberat, fapt de care persoană în cauză nu este conştientă,

caz în care ea se constituie într-un simptom patologic. Această situaţie poate să apară în cazul unei

isterii sau a unor tulburări de personalitate, diagnostice mai grave şi mai ample decât în cazul primei

categorii.

În plus, există autori de specialitate care iau în considerare şi o altă formă de mitomanie,

respectiv "mitomania convenţională". În cazul acesteia, este vorba despre exagerările care apar atunci

când sunt relatate povestiri "adevărate", cu scopul de a obţine sau a întreţine o stare de bună dispoziţie.

10

Mincinoşii patologici

Mulţi dintre noi am avut de-a face cu oameni care frecvent sau chiar permanent ne mint.

Oamenii care mint constant, fără un motiv întemeiat sunt cunoscuţi că mincinoşi patologici. Ei au o

nevoie intensă ca oamenii să îi placă, dar minciuna lor îi ţine pe oameni la distanţă. În acest sens, ei

sunt autodistructivi, în sensul că alţii decid că mincinosul este mai stresant decât merită.

Unii mincinoşi patologici nu sunt conştienţi că spun tot timpul minciuni. Ei merg şi mai departe şi

chiar trăiesc o minciună, uneori chiar adoptă o identitate complet diferită şi o trăiesc ca şi cum ar fi

adevărată. Ei pot poza în fizicieni, avocaţi, vedete rock, eroi etc. Cea mai importantă recompensa

pentru aceştia este o creştere a stimei de sine. Cam o treime dintre mincinoşii patologici adoptă

identităţi false.

Aceştia sunt împărţiţi egal între bărbaţi şi femei. Au de obicei o inteligenţă medie şi au abilităţi

verbale peste medie. Unul din patru simulează boala, şi unu din cinci a fost arestat pentru furt,

escrocherie, plastografie etc. Mincinoşii patologici sunt unii dintre cei mai şarmanţi oameni pe care ai

vrea să îi cunoşti. Sunt experţi în înşelătorie, şi spre deosebire de ceilalţi oameni, nu arată emoţiile sau

nu se supără când mint.

Dintre mincinoşii nonpatologici fac parte:

Mincinoşii ocazionali – din care facem parte toţi. Chiar nu le place să mintă, dar o vor face din

când în când pentru a evita situaţii neplăcute sau pentru că nu vor să admită că au făcut ceva

greşit sau jenant. Pentru că se simt inconfortabil minţind, se vor trăda când mint prin

expresivitate şi limbajul trupului său.

Mincinoşii frecvenţi – ştiu că minciuna este greşită, dar asta nu îi face să se simtă prost. Din

acest motiv, este posibil ca ei să mintă regulat şi e puţin probabil să se dea de gol. Totuşi pentru

că se simt bine minţind, nu acordă aşa de multă atenţie consecinţelor şi logicii declaraţiilor lor.

Mincinoşii din obişnuinţă – sunt ieşiţi din comun. Ei au dificultăţi în a separa realitatea de

ficţiune şi spun tot ce le trece prin minte indiferent de cât de exagerat, ridicol, ilogic sau fals ar

fi. Ei mint atât de frecvent încât nu îşi arată disconfortul psihic, dar sunt atât de neglijenţi cu

conţinutul încât sunt uşor de prins.

Mincinoşii profesionişti – sunt cei mai greu de identificat. Ei nu mint fără discriminare că

mincinoşii din obişnuinţă. Ei mint cu un scop. Mincinoşii profesionişti îşi duc minciunile până

la capăt şi ştiu exact ce au de spus şi când. Pentru că a fost exersată atât, minciuna nu se va

arăta în comportamentul lor expresiv. Singura metodă de a-i prinde este prin verificarea unei

alte surse independente. În această clasă sunt incluşi aceia care îşi câştigă existenţa prin

minciună: magicienii, vrăjitoarele, mediumii, ghicitorii etc.

11

Anumite persoane mint mai mult, iar altele mai puţin, altele mint mai bine, iar altele mai rău, altele

mint despre lucruri mai importante, iar altele despre lucruri mai superficiale. Relaţia dintre mincinos şi

minţit este una de co-participare, adică este întreţinută de ambele părţi. Ea nu se naşte pe un teren gol,

este cerută şi aşteptată de cel ce va fi minţit. În actul înşelăciunii se exploatează predispoziţia

conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Ea se pliază pe aşteptările şi nevoile

nesatisfăcute ale auditoriului. De aceea, mincinoşii „veritabili”, înainte de a implanta o minciună,

trebuie să îşi cunoască „victima” cu toate punctele sale slabe şi să profite de acestea.

Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos şi pacientul

minţit. Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grijă de a desfăşura un

mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui minţit, de a ajunge cât de repede la o ţintă;

minţitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la adevăr, la univocitatea

sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezeşte. El se centrează mai

ales pe spusele mincinosului, pe discursul sau care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent

logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc.). Furat de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel

minţit uită că aceasta foloseşte la ceva. Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, pe când mincinosul

are priză profunzimilor şi operează după o logică concretă, elastică şi spornică, fapt pentru care

mincinosul are sorţi de izbândă, pentru că el are un referenţial valoric care-l avantajează.

Pentru a putea împărţi tipurile de mincinoşi în categorii cât mai generale este bine să se ţină cont de

anumite variabile că de exemplu: natura minciunii, mărimea sau seriozitatea minciunii, subiectul

minciunii, rezultatele minciunii, cauzele externe ale minciunii, cauzele interne ale minciunii, ocupaţia

mincinosului, ocaziile minciunii, sau alţi factori asociaţi cu minciuna. Astfel exista: mincinoşii

patologici şi mincinoşii non-patologici.

Mint şi animalele sau doar oamenii?

“Minciuna – o strategie pentru a obţine acel ceva în plus pe care crezi că nu îl poţi obţine

spunând adevărul.”

A te preface este lucrul cel mai natural cu putinţă dar, mai mult, nu este o prerogativă exclusivă

a fiinţelor umane, copii şi adulţi, ci şi a lumii animale. Cercetările asupra comportamentului animalelor

(etologie şi sociobiologie) sunt instrumente foarte utile în înţelegerea rolului instinctelor în cadrul

diferitelor specii. Aceste cercetări ne permit o înţelegere mai bună a funcţiilor de bază ale creierului

care ar sta la baza comportamentelor umane. Studierea comportamentelor înşelătoare la animale pot

avea importante implicaţii în evidenţierea factorilor care influenţează diferitele tipuri de minciună la

oameni, fie de natură verbală, fie nonverbală.

12

Minciuna este o strategie atât de veche, încât cercetătorii scoţieni Richard W. Byrne şi Nadia

Corp, care au studiat grosimea scoarţei cerebrale a primatelor, au datat-o din perioada răspândirii

marilor maimuţe pe Terra, în urmă cu 12-14 milioane de ani. Pe măsură ce volumul scoarţei cerebrale

a crescut, creierul “s-a specializat” în minciună. Există maimuţe extrem de abile în a înşela. Iată un

exemplu: un babuin (mascul) a prins o antilopă pe care nu ar fi vrut să o împartă cu femela. Femela

însă, mai abilă, i-a distras atenţia prin mijloce „feminine”, a început să-l alinte şi să-l mângâie până

când el a uitat cu totul de pradă, apoi i-a furat prada şi a fugit. (Lewin 1987)

Pinocchio sau pericolul „măştilor”

Conform lui Harry G. Frankfurt, profesor de filosofie la Universitatea Princeton, “On Bullshit”,

aprofundează tendinţa omului de “a spune gogonate”: născociri sau literalmente “minciuni sfruntate”,

care sunt mai rele decât minciunile simple, “deoarece mincinosul ignoră deliberat adevărul, dar îl

cunoaşte. Cel care spune minciuni sfruntate, în schimb, nu este interesat de adevăr”.

Faptul că omul a devenit atât de bun în a turna minciuni, în opinia lui Frankfurt, este în funcţie

de traiul într-o societate democratică “marketing-oriented” – orientată spre economia de piaţă. Totul

depinde de aşa-numitul “control inhibitor”, cu alte cuvinte de capacitatea de a ţine în frâu limba la

momentul oportun şi de a înlocui prima reacţie instinctivă, de obicei negativă, cu una mai diplomatică.

Toţi avem un Pinocchio în noi, un „copil interior al trecutului” şi e indicat că acest copil

interior să fie asumat şi acceptat. Situaţiile care au generat acest Pinocchio interior trebuie analizate şi

evaluate, înţelese, prin alinarea durerii copilului şi prin absorbirea conştientă a învăţăturii pe care ne-a

oferit-o lecţia respectivă. Astfel, situaţiile mai puţin favorabile nu vor fi şterse, nu ştergerea trecutului

trebuie să apară, ci amplasarea acestuia într-un context mai larg, în care compasiunea, asumarea acestei

faţete a personalităţii vor forma un nou cadru de referinţă pentru vechiul tipar – iar prin aceasta, îl

transformăm pe acel Pinocchio interior şi îi vom zâmbi cu înţelegere.

Simpaticului personaj al lui Collodi, Pinocchio, îi creştea nasul atunci când spunea o minciună.

Până la urmă, într-o dimineaţă, păpuşă din lemn, preschimbata în bine, s-a trezit că a devenit un vioi,

frumos şi inteligent băieţel cu ochii albaştri. Oamenii care ajung prizonierii propriilor neadevăruri se

pot trezi că nu-şi mai pot recunoaşte chipul atunci când, într-o dimineaţă, se privesc în oglindă. A-l

recunoaște în noi pe Pinocchio, înseamnă şi să ne conştientizăm ‘’umbra’’, adică acea parte din noi pe

care o negăm, nu o acceptăm, dar care iese la suprafaţă chiar când nu te aştepţi. Umbra asta e de fapt

‘’sacul’’ mare pe care îl tragem după noi prin viaţă şi conţine de obicei cam tot ce au reuşit alţii să

reprime la noi (ce nu le-a plăcut părinţilor la noi, lucruri considerate în general neacceptate de mediu –

cu toate că vocea noastră interioară ne îndeamnă să le facem, nu să le evităm…) dar şi impulsuri sau

emoţii naturale de care ne-a fost vreodată ruşine. Umbra conţine toată energia vitală a copilului interior

şi care a fost catalogată de alţii drept revoltă, sexualitate, emoţie etc. – şi chiar nevoia de odihnă, de

visare cu ochii deschişi, care este posibil să fi fost criticate şi catalogate de către alţii drept lene.

13

Cum depistam că suntem minţiţi?

Un proverb românesc spune că „minciuna are picioare scurte”. În absenţa unor tehnologii

sofisticate, nu este uşor să înţelegi cine minte şi cine nu. În opinia psihologului californian, Paul

Ekman, un expert în domeniu - care studiază minciunile de mai bine de 40 de ani - capacitatea fiinţelor

umane de a descoperi minciunile este de numai 53%. Chiar şi cei care teoretic ar trebui să fie mai abili

– interlopii, spionii şi agenţii specializaţi – nu se descurcă mai bine. Cu excepţia unor foarte rare

cazuri, pe care Ekman încearcă să le identifice: studiind 14.000 de indivizi, psihologul a descoperit 29

de “lie detector”, adevăraţi magicieni în a înţelege dacă cineva spune, mai mult sau mai puţin,

adevărul.

Se spune că o minciună, pentru a fi şi a rămâne credibilă, trebuie să fie susţinută de alte şapte

minciuni. Deci, atenţie maximă: efortul şi energia puse în slujba minciunii pot fi mult mai devastatoare

decât recunoaşterea adevărului. Putem depista o minciună, adresând întrebări de control persoanei pe

care o suspectăm că minte; vom observa că minciunile încep să nu mai coincidă, circumstanţele la care

a făcut apel pentru a minţi nu au rămas în memoria sa pe termen lung şi, evident, tehnica întrebărilor

de control aruncate când se aşteaptă mai puţin îl va face irascibil, se va simţi frustrat şi, încet, se va

autodemasca. Efortul suplimentar pe care trebuie să-l depună pentru a-şi aminti ceea ce au spus şi să

menţină consistența poveştilor lor îi face pe mincinoşi să îşi controleze mişcările corpului şi să îşi

„umple” discursul cu pauze, tind să facă greşeli în discurs pe care în mod normal un om sincer nu le-ar

face şi, evident, se vor încurca şi vor uita detalii. În depistarea minciunii, trebuie să descifrăm

”microindicii” cărora, de obicei, nu le acordăm atenţie:

• intensitatea privirii

• frecvenţa cu care clipesc interlocutorii

• tonul vocii

• cuvintele folosite pentru a descrie o situaţie.

Poveştile spuse de cei care sunt obişnuiţi să mintă sunt prea bune pentru a fi adevărate; ei chiar

se pot simţi vinovaţi sau, din contră, încântaţi că reuşesc să păcălească. Totuşi, nu toţi cei care afişează

semnalele sus-menţionate pot fi mincinoşi. Acestea pot fi comportamente naturale, nu semne de

minciună, şi constituie doar indicatori statistici în studiul minciunii. De exemplu, contrar părerii

generale, mincinosul abil are un ton al vocii mai coborât, face pauze lungi între o frază şi cealaltă, îl

priveşte fix pe interlocutor şi nu se contrazice niciodată. Exact contrariul stereotipului care există

asupra mincinosului: evită privirea, mâini nervoase şi voce stridentă.

Femeile dau dovadă unei tendinţe uşoare de a-i identifica pe mincinoşi cu o mai mare eficientă decât

bărbaţii, poate şi datorită capacităţii lor înnăscute de a detecta semnele comunicării nonverbale.

14

Zona “oarbă” a creierului

Există şi o variantă în care jocul minciunilor poate funcţiona pe termen lung – şi anume atunci

când mincinosul are de-a face cu persoane dispuse să creadă orice – dar, în acest caz, afirmă

specialiştii, se iese din zona minciunilor turnate altora şi se intra în cea a minciunilor pe care ni le

spunem nouă înşine.

Este vorba despre categoria “minciunilor vitale”, catalogate astfel de Daniel Goleman, cel care

a făcut cunoscut conceptul de inteligență emoţională. După D. Goleman, creierul fiecăruia dintre noi

are o zonă “oarbă”, incapabilă să perceapă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, o lacună a

conştientului graţie căreia ne putem „îmbăta cu apă rece”, mai tehnic spus, cu realităţi negate sau

alterate în semnificaţia, lor deoarece sunt prea brutale pentru a fi suportate.

Motivele pentru care se minte sunt nenumărate şi oferă confort şi siguranţă în momentul în care

este aleasă această cale. Ulterior, apar remuşcările şi îndoielile în legătură cu etica faptei, însă, când

rezultatul constă în beneficii psihice şi materiale, tendinţa va fi de perseverare şi perfecţionare în

denaturarea intenţionată a adevărului. Cu cât un individ are un nivel intelectual mai ridicat şi un bagaj

cultural mai bogat, cu atât minciuna va fi mai elaborată şi mai greu de identificat şi demontat. Dacă o

minciună se clădeşte pe un adevăr uşor de verificat, şansele de a fi descoperită sunt extrem de mici,

pentru că tendinţa va fi să se integreze partea întregului, fără a se merge cu investigaţia până la aflarea

adevărului total.

Minciuna oferă impresia de alegerea cea mai potrivită pentru o situaţie care nu poate fi

gestionată altfel, dar este şi calea cea mai uşoară pentru îndeplinirea unui scop. Este un act psihic

complex, care indică o abatere de la ceea ce este real, în scopul de a se obţine anumite avantaje

precum: disculpare, rezistenţă în fața normelor societăţii, valorizarea propriei persoane, protejarea

intereselor proprii, obţinerea de câştiguri materiale etc.

Limbajul este ustensila cea mai folosită în emiterea şi validarea unui neadevăr, este mult mai

uşor să confirmi o minciună când te ascunzi în spatele cuvintelor. Mimica sau gestica, pe de altă parte,

sunt indicatori care pot conduce foarte uşor la demontarea minciunii. Prin exersare se poate ajunge la

cunoaşterea microexpresiilor asociate cu emoţii universal recunoscute precum: ruşine, tristeţe, dezgust,

frică, bucurie, furie, dezamăgire etc. Identificarea acestora pe faţa interlocutorului şi calibrarea lor cu

limbajul folosit pot conduce spre aflarea adevărului, chiar dacă interlocutorul nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt totuşi momente în viaţă în care preferăm să fim minţiţi decât să ni se spună adevărul, mai

ales când instinctiv cunoaştem acel adevăr şi ne este teamă că ne-ar putea afecta stabilitatea

emoţională. În acele cazuri, minciuna este un substitut ocazional, dar necesar, al adevărului.

15

Minciuna este un act comportamental foarte complex, ce antrenează toate palierele

personalităţii: gândire, limbaj, afectivitate, voinţă, atenţie etc. Ea se raportează atât la vârsta

cronologică, cât şi la starea de normalitate sau anormalitate a persoanei. Pornind de la faptul că nu

oricine poate minţi sau că nu poate minţi bine sau convingător, se ajunge la concluzia că un mincinos

are nişte trăsături de personalitate specifice. Se poate face un portret robot al mincinosului tipic, ba mai

mult, se poate predetermina tipul de minciună pe care îl va spune, cu prioritate. Importanţi în

descrierea personalităţii mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuţi, privind sociabilitatea,

emotivitatea, etc. cât şi factori caracteriali dobândiţi prin experienţă.

Conform tipologiei psihanalitice, tipul oral (caracterizat de necesitatea de a depinde de alţii),

minte din conformism şi utilizează cu precădere minciunile constructive, emoţionale şi tăinuirea

adevărului; tipul anal (descris prin zgârcenie, iritabilitate şi pedanterie) este specializat în minciuni

egoiste, rațional-emoționale şi adesea distructive; tipului uretral (caracterizat prin ambiţie şi spirit de

competiţie) îi este proprie minciuna neagră, egoistă, raţională, dar şi emoţională, chiar şi

metaminciuna; tipul falic (definit de temeritate, hotărâre şi încredere în sine) se serveşte mai rar de

minciună, iar atunci când o face apelează preferenţial la minciuni raţionale şi antisociale; tipul genital

(caracterizat de echilibru) foloseşte mai mult minciunile albe, folositoare, prosociale, emoţionale.

Frecvenţa minciunii este mai mare în cazul tipurilor anal şi uretral şi mai mică în cazul tipurilor falic şi

genital.

Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcţie de atitudinea faţă de viaţă, aceştia

se împart în introverți şi extroverţi. Introverții recurg mai des la minciuni prosociale, autoapreciative

(pentru a-şi masca jena sau a ieşi din situaţii dificile) şi emoţionale (mai ales hiperemotivii,

tahipsihicii, inhibaţii şi subiectivii), dar şi raţionale (la abstracţi sau cerebrotoni). Extravertiţii pot fi

hiperemotivi, excitabili, superficiali, obiectivi, concreţi, bradipsihici, senzoriali şi viscerotoni.

Excitabilii şi superficialii sunt predispuşi la minciuni distructive şi antisociale, senzorialii şi

viscerotonii recurg la minciuni albe şi emoţionale, pe când obiectivii, concreţii şi bradipsihicii mint

raţional, rational-emotional şi uzează mai des de metaminciuna.

Tipologia clinică, întemeiata pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în următoarele

tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendinţa de euforie şi hiperactivitate, depresiv, cu tendinţa spre

depresie şi durere morală, neliniştit sau anxios, aflat în tensiune permanenta, anancast, obsesional şi

impulsiv, fanatic sau paranoic, cu rigiditate şi hipertrofie a eului, isteroid sau histrionic, egocentric şi

cu tendinţa de fabulaţie, instabil, cu o variabilitate a dispoziţiei şi instabilitate socială, exploziv, cu

reacţii emoţionale violente şi agresive, apatic, insensibil şi cu o răceală afectivă, abulic, influenţabil şi

uşor maleabil, astenic, indecis, suspicios, cu energie de viaţă scăzută.

Minciunile constructive, “albe”, prosociale, spun în special hipertimicii şi depresivii, pe când

repertoriul fanaticului, anacastului şi isteroidului abundă în minciuni distructive, antisociale, şi egoiste.

Minciuna raţională şi rational-emotiva este apanajul apaticului, astenicului, dar şi al paranoicului, pe

16

când explozivul instabilul şi isteroidul folosesc minciuni emoţionale. Campionul minciunilor este

indiscutabil isteroidul (aflat la limita mitomaniei) şi instabilul, primul, ca frecvenţă, cel de-al doilea, ca

varietate a minciunilor debitate. La polul opus se afla abulicul.

Cercetări mai noi arata că extroverţii, oamenii sociabili sunt mai predispuşi la minciună, şi ca

unele personalităţi şi trăsături fizice, încrederea în sine, atractivitatea fizică sunt considerate abilităţi

individuale pentru minciună când se afla sub presiune. Pe de altă parte, oamenii mai puţin predispuşi la

minciuna sunt aceia care au scoruri mari la scalele de responsabilitate şi cei care au relaţii

semnificative cu un partener de acelaşi sex. La această categorie subscriu şi persoanele deprimate,

pentru că aceştia par să perceapă şi să descrie realitatea cu o mai mare acurateţe decât ceilalţi.

Există şi diferenţe în funcţie de sex. Femeile au tendinţa de a face afirmaţii pe ocolite, având o

atitudine mai evaziva decât atunci când spun adevărul, în timp ce la bărbaţi diferenţa nu este prea

mare. Femeile au, mai mult decât bărbaţii, tendinţa de a nu observa sau a se preface că nu observă

semnalele pe care mincinosul vrea să le ascundă.

Minciuna este implicată şi în relaţiile noastre romantice. Într-un studiu america, 85% dintre

cuplurile intervievate au răspuns că unul dintre cei doi sau chiar amândoi au minţit în legătură cu

relaţiile anterioare sau indiscreţiile recente. De Paulo a arătat că în cupluri necăsătorite minciuna

intervine în jur de 30 % din interacţiunile lor, poate mai mult decât în relaţiile cu alţi oameni. Din

fericire în cuplurile căsătorite minciuna se pare că intervine doar în jur de 10 % din conversaţiile

majore. Dar veste rea este ca cele mai mari minciuni care implică trădări adânci ale încrederii se petrec

în relaţiile intime. Ea spune că ne păstrăm cele mai mari minciuni pentru persoanele cele mai

apropiate.

După cum am văzut, există şi predispoziţii înnăscute şi dobândite pentru minciună,

personalităţi mai potrivite şi personalităţi mai puţin potrivite pentru aceasta, tipuri de minciuni mai

potrivite unei personalităţi decât alteia, motivaţii diferite în funcţie de personalitate. Toate acestea nu

fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului minciunii şi înşelătoriei şi să trezească

curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte puţin studiat.

17

Bibliografie:

1. J.A., Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutul European, București, 2002, Tradus de

Vrăjitoru Cristina.

2. Gabriel, Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, Bucrești, 2006.

3. Constantin, Cucos, Minciuna, contrafacere, simulare, Editura Polirom, Bucrești, 1997.

4. Allan, Pease, Barbara, Pease, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 2009.

18