mihail_sadoveanu-strada_lapusneanu._oameni_din_luna._morminte_0.1_05__.doc

8/9/2019 Mihail_Sadoveanu-Strada_Lapusneanu._Oameni_din_luna._Morminte_0.1_05__.doc

1/307

Mihail Sadoveanu

Strada Lăpuşneanu. Oameni din lună.Morminte

PREFAŢA.

Ori de câte ori exegeţii au încercat să-i scruteze fizionomia, căutând aceletrăsături ale unui presupus portret interior, imaginea care a rezultat pare aunui înţelept din vechime, impenetrabil în imobilitatea expresiei, în adâncimeacelestă a privirii, ca o emblematică zeitate pământeană. Chipul „solemn ca ooperă a naturii* pe care i-l contempla G. Călinescu cu puţin timp înainte destrămutarea lui în mit şi în legendă se asemuia, Izbitor, cu acela pe care îlevocase în 1941, în a sa Istorie a literaturii: „… însă lăsarea în jos a gurii,zâmbetul împietrit al feţii aduc … o nepăsare ferină; ochii nelămuriţi, reci, venind de departe şi trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute”, în viziunea mai recentă a unui alt critic, portretul scriitorului nu îşi modifică

structural trăsăturile: „el pare mereu singur chiar când e însoţit, cufundat într-o muţenie de sfinx. Izbitoare e puterea lui de abstragere din tot ce-l înconjoară,natură sau cm. Ochii albi şi obrazul încremenit nu comunică nici o participare,nici o emoţie. Omul trebuie să fi avut ceva din placiditatea misterioasă afenomenelor naturale, tăcerea fiind semnul trăirii în alt tărâm, nu interior-psihologic, ci imaginar.‘1* J Nu altfel ne-am închipui acea figură spiritualizată şi enigmatică a bătrânului Decheneu, magul din munte, care în Creanga de aur îl iniţia peKesarion Breb asupra drumului ce îl avea de străbătut. Dar Decheneu şi

Kesarion Breb nu sunt decât ipostaze ale aceluiaşi tip sau, mai degrabă,arhetip spiritual. Ca cel hărăzit să oficieze mai departe aceeaşi învăţătură, dupăce bătrânul îşi va li împlinit rostul său, Breb îi va succede lui Decheneu,impunând celor din jur acelaşi respect şi veneraţie, reverberând aceeaşi extaticăseninătate şi linişte zeiască. Asemeni lui Kesarion Breb, destinul i-a îngăduit şilui Mihail Sadoveanu să-şi ducă experienţa până la capăt, să răzbească,neclintit şi calm, toate încercările vieţii… În frământăriâe sufleteşti pe care le


2/307

trăieşte Breb pe parcursul drumului său ne este poate greu să recunoaştem pe viitorul Decheneu, „cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”. Dar tot atât deanevoios e să-ţi închipui – dincolo de acea imagine consacrată, în care chipulmarelui prozator capătă ceva din soiemna măreţie a unui monument, a unei biruinţe a naturii umane – pe tânărul Mihail Sadoveanu din anii zbuciumaţi aitinereţii, când evenimente hotărâtoare pentru destinul ţării aveau să-l aflecombatant în tranşee sau gazetar de front, martor în primele (înduri al eroicelor bătălii purtate de ostaşii români la Mărăşti sau1 Mărăşeşti, unde avea să sedecidă nu numai soarta ţării, dar şi realizarea unei arzătoare aspiraţii colective”întregirea neamului, înfăptuirea unităţii naţionale. „Am plecat cel dintâi şi m-am întors cel din urmă, deoarece regimentulmeu (Războieni, 15) făcea parte din avangarda întregii armate de operaţiuni1* –îşi va nota scriitorul impresiile în legătură cu prima sa campaţiie de războicând, pentru întâia dată, a trăit acut şi dureros frisonul morţii. Bănuit a se fi

îmbolnăvit ăe holeră asiatică, în faţa implacabilei sentinţe şi înainte de a seîndrepta către un lazaret, Mihail Sadoveanu nu îşi va pierde Insă acea liniştesufletească, acel calm interior pe care, atât de tulburător, chipul său îl va iradiamai târziu, în anii maturităţii: „Camarazii stăteau deoparte şi mă priveau cuochi de spaimă. Înţelegeam că deodată devenisem pentru ei o bestiaapocaliptică. Când însă încredinţai celui care-mi era mai aproape dorinţelemele, ultimele poate, şi dădui însărcinări cătră toţi cei iubiţi care mă aşteptau, văzui durerea adevărată şi crudă în toate privirile… Cu toate acestea nimeni numi-a întins mâna când am plecat. Ce copilărie! Mă gândeam eu singur mai peurmă, de câte copilării leagă omul simţămintele cele mai puternice alesufletului.” 1 Concentrat în repetate rânduri şi pe perioâde mari încă înainte deintrarea ţării în primul război mondial, Mihail Sadoveanu are prilejul săcunoască viaţa grea a plugarilor chemaţi atunci sub arme: „Erau fantasticioamenii mei, cu căciulile negre. De companie în cap şi cu opincile umplute cupaie în picioare. Stăteau liniştiţi şi nu spuneau nimica.” Din clipa în care flăcările marelui război al noroadelor încep săpârjolească pământul României, scrisul lui Sadoveanu va deveni una dintrecele mai autorizate şi mai eficace arme de îmbărbătare a celor ce se jertfeau

pentru soarta ţării. Cine parcurge publicistica scriitorului din această perioadă,articolele sale zilnice apărute mai întâi la Bucureşti în Gazeta ostaşilor, iar maiapoi – după căderea unei mari părţi din teritoriul patriei sub ocupaţie străină –în Ziarul România (organ al apărării naţionale) ce va apare sub îndrumareadirectă a Marelui Cartier Genera în laşul devenit temporar capitală, esteimpresionat de acel fierbinte patriotism şi nobilă înflăcărare care îl călăuzeaupe scriitor în activitatea sa cotidiană de reporter de război. Urmărind aceste


3/307

pagini, aceste preţioase documente, astăzi îngălbenite de timp, înţelegi mai binecât de preţios poate fi aportul unei mari conştiinţe scriitoriceşti în momentelede mare cumpănă, din istoria poporului său. Imaginea pe care ne-o înfăţişeazăMihail Sadoveanu în aceşti înflăcăraţi ani ai primului război mondial nu este cunimic mai prejos, prin curaj, abnegaţie şi putere de convingere, prindevotamentul, pasiunea şi înalta sa conştiinţă civică cu care a ştiut să susţinăcauza neamului său – cu n mai multă dăruire parcă în lunile când balanţa victoriei părea să încline primejdios şi inexorabil de partea invadatorului –decât aceea, de mai târziu, din timpul războiului civil din Spania, a unulHemingway. Atitudinea sa avea însă şi temeiuri mai profunde: nu era vorbanumai de a se situa de partea adevărului, a unei cauze juste; era ameninţata înfiinţa sa soarta propriului său popor, a propriei sale ţări, de al cărei pământ şinatură se simţea indisolubil legat prin toate fibrele fiinţei sale, ale căreifrumuseţi Şi inefabil nimeni ca el, de la Eminescu încoace, nu avea să le

decanteze şi să le evoce cu atâta putere de sugestie. Încă de li: vârstă fragedă,când drumul la Şiret fusese primul itinerar a: unei tainice iniţieri înmiraculoasa alcătuire a Firii, aderenţa lm Sadoveanu la spaţiul românescdepăşea cu mult, printr-o extraordinară acuitate a percepţiei, simpla stare deîncântare juvenilă:,. În asemenea peregrinări, nu căutam numai plăcereasimplă a mişcărilor libere în unda vicleană a acelei ape, nici murele brumate;învăţătura mea urma o altă lege. Toate minunile nouă ale vieţii care se înfăţişauochilor se înscriau în mine ca nişte hieroglife durabile; de asemenea auzul meuînregistra acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor.Ceteam deci viaţa din juru-mi ca un primitiv.‘111 Acelaşi instinct al unui suflet primitiv care îl ajuta să perceapă şoaptamâhnită a codrilor, toate acele zvonuri ale nemărginirii şi veşniciei, sădecodifice semnele unei lumi imaginată ca un uriaş gromovnic, îl face sădescopere tainice corespondenţe şi raporturi ale eului său lăuntric cuspectacolul naturii, eu lucrurile şi vietăţile ce însufleţesc priveliştile lumiiînconjurătoare, căreia, în clipa hărăzită contemplării, el îi transferă parcă cevadin propria fiinţă: „În înfăţişarea unică a dezgheţului de primăvară de care mi-am adus astăzi aminte „am rămas fixat şi eu însumi pentru totdeauna: constatasta în imaginea indelebilă pe care o păstrez în mine şi am încredinţarea cu

toate. Împreună cu mine cel de altădată, s-au păstrat în sine. În fracţiunea detimp şi de lumină care continuă să călătorească în infinit. Mă voi stinge curând;dar icoanele acestea, ca şi lucirile unui astru mort, vor continua să fie, fărăsfârşit.111 Legătura scriitorului cu pământul, cu regnurile, cu tot ceea ce îlînconjoară va căpăta astfel semnificaţia unei vitale şi indestructibile osmoze:„Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său


4/307

particular, brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de smeură, arbore şi tot ce parenemişcător: făptui de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţatainică a stâncii, arborelui, smeurei şi ferigii.” 2 Era firesc, aşadar ca acel pătrunzător şi sensibil liomo contemplativus săse transforme, în împrejurările de excepţie prin care trecea ţara în acei ani, într-o conştiinţă luptătoare, civică, într-un veritabil homo activus pe care destinulneamului său nu îl putea lăsa indiferent: „Destinul neamului în care mă afluare o traiectorie proprie. Misterul lui, zăcând latent în tot ce iubesc acolo undemă întorc, se pregăteşte de demult şi de departe.14 Parcă nemulţumit depuţinătatea itinerariilor parcurse, scriitorul va simţi permanent, ca unirepresibil imbold lăuntric, dorinţa de a străbate şi cunoaşte ţara mai bine, dea-i înţelege misterioasa frumuseţe: „Aş vrea Să cutreier ţara, să intru mai bineîn inima acestui popor care, plin de atâtea calităţi şi defecte, stă ca o enigmă înfaţa tuturor11.

Unele din însemnările acelor ani vijelioşi, ai primului război mondial, voralcătui substanţa unor volume de povestiri ca File insângeraie (1917) sauFrunze-n furtună (1920). Alte scrieri ca Strada Lăpuşjieanu (1921), Morminte(1939) vor fi, de asemenea, marcate de impresiile trăite de autor ca reporter derăzboi în acele zile „de înfrigurare, de deprimare, de renaştere şi de nădejde11,în viitoarea aprigei „lupte pentru valorificarea acestor drepturi de viaţă aleneamului trecut prin momente excepţionale1-. Desfăşurându-şi acţiunea într-oRomânie imediat postbelică, romanul Oameni din lună (1923) se leagă, tematic,de aceste ultime două cărţi. În evaluarea creaţiei sadoveniene, critica afost de obicei parcimonioasă şireticentă în aprecieri asupra câtorva scrieri, menţionate deseori în fugă, atuncicând nu erau ignorate de-a binelea, considerate ca ocupând un loc cu totulperiferic în ansamblul operei sale. Printre acestea sunt enumerate de regulă şiromanele mai sus amintite. În ce priveşte Strada Lăpuşneanu şi Trenul fantomă(apărut la editura Naţionala – Ciornei în 1932, fiind de fapt o reluare parţială aromanului Strada Lăpuşneanu), G. Călinescu le considera „simple cronici3*.Nici aprecierile autorului nu au fost de natură să încurajeze comentarii maifavorabile. Se ştie că scriitorul însuşi a avut ezitări asupra reeditării romanuluiStrada Lăpuşneanu (apărut iniţial în 19X9 în revista Rampa), considerându-J,

după cum ne informează Profira Sadoveanu, „că e e lucrare scrisă în pripă,subiectul nefiind bine aprofundat**. Aceeaşi rezervă a manifestat-o autorul şiasupra reeditării publicisticii din timpul primului război, invocând insuficientadetaşare de acele evenimente, perspectivă necesară, după opinia sa; în creareaunei opere durabile: „Teribila epopee nu s-a det părtat destul ca s-o privim subperspectiva ei adevărată; focul care ne-a ars sufletele încă nu s-a potolit, ca să


5/307

putem scoate dintre scorii şi cenuşă aurul unor amintiri nepreţuite; marileevenimente trebuie deabâa de-acum înainte să îndemne pe artişti” Sub auspicii tot atât de. Puţin încurajatoare îşi va începe cariera şicelălalt roman. Oameni din lună, apărut în 1923 sub pseudonimul SilviuDeleanu, în numerele 3-4. Ale revistei Viaţa românească, iar în volum, înacelaşi an, la editura „Cartea Românească”. Câştigul de cauză pe care îl varepurta prozatorul în defavoarea lui Ibrăileanu, căruia îi va demonstra în felulacesta că poate scrie o carte în care să nu fie recunoscut ca autor nici chiar deredactoriirevistei ieşene, va servi poate, peste ani. Ca. Argument în plus pentru a se sublinia că în romane de felul acestaSadoveanu nu este… Sadoveanu. Mai tirzsu, o precizare * autorului venea săatragă atenţia asupra unuia din personajele* centrale ale romanului, într-uninterviu publicat în Vremea la 6 decembrie 1942, la întrebarea care dintrepersonajele sale îi reprezintă mai mult, Sadoveanu emitea, nu fără oarecare

iritare, un răspuns ce echivala cu o confesiune: „Eu nu m-am autobiografia!niciodată; n-am crezut că sunt un personaj de roman. În romanul meu Oamenidin lună există însă un personaj, un profesor, Eudoxiu Bărbat, a căruiatitudine în faţa vieţii, mie, personal, îmi place. Eudoxiu acesta are o structurăsufletească deosebită de cea a semenilor săi, e un om care priveşte altfel viaţa.** Şi totuşi, ‘in rămăşagul pe care.il făcuse cu Ibrăileanu. Sadoveanu mizasepoate nu atât pe abilitatea sa în a-şi disimula. Stilul, procedeele şi. Mijloaceleexpresive, cât mai ales pe o greşită înţelegere de către redactorii Vieţii româneştia specificului artei sale narative a cărei notă distinctivă ar fi constat, cum secredea În mod facil, în preponderenţa elementului descriptiv. Or văzut doar sublatura descriptivului, Sadoveanu era în chip surprinzător simplificat, na mâiera cu alte cuvinte. „Sadoveanu. Cele douăsprezece volume ale lui Fabre di,”Souvenirs enthomologiques care vor străjui de atunci la ioc de cinste înrafturile bibliotecii sale – preţ ai pariului câştigat -‘ se vor datora nu atâtiscusinţei scriitorului de a fi simulat „sobrietatea** şi de a fi ocolit descriptivul,cât nereceptivităţii redactorilor săi, poate în acei moment neatenţi, grăbiţi lalectură Căci nu numai în acest roman de o factură aşa-zis balzaciană, cum afost considerat Oameni din lună, dar şi în altele ca Strada Lăpuşneanu sau

Morminte, autorul nu încetează de fapt să fie el însuşi chiar dacă scrisul săunu e întotdeauna Ia înălţimea marii sale. Vocaţii. Atât la nivelul unor motive,idei, teme specifice, cât şi în ce priveşte natura spirituală şi sufletească a unorpersonaje, asemenea cărţi prezintă totuşi multe afinităţi cu alte scriericonsiderate reprezentative pentru arta şi potenţialul creator al prozatorului,nefăcând astfel notă discordantă în ansamblul operei de Dacă luăm înconsiderare bunăoară unmotiv fundamen tal, atât de specific universului


6/307

sadovenian, acela al drumului, al călătoriei ea act de iniţiere în marileadevăruri şi sensuri ale existenţei, vom vedea cât de intim comunică acestescrieri cu restul operei autorului şi cât de interesante filiaţii îngăduie aceasta,în ansamblul ei. Cu mari creaţii ale altor literaturi. …Dintre toate ispitele cu care îl învredniceşte natura pe om poate niciunanu e mai irezistibilă pentru imensa sa sete de cunoaştere ca aceea pe care oînchipuie firul şerpuitor, evanescent al unui drum. Din vremuri imemorabileomul a înţeles şi a tălmăcit acest imbold al Firii, această chemare aNecunoscutului. „Aşterne-te drumului/ ca şi iarba câmpului/ la suflarea vântului” – sună ca o povaţă îndemnul poetului anonim. Dar nu toate cărărileduc către aceeaşi împlinire a vieţii. Şi atunci, aceeaşi sau poate altă voceanonimă vine să observe în legătură cu cineva: „a apucat-o pe un drum greşit”;sau: „nu. Şi-a văzut de drumul său”. „Şi du-te în calea ta”, îl sfătuieşte bătrânulDeeheneu pe Kesarion Breb în Creanga de aur. În această accepţie, drumul este

un semn care figurează simbolic însăşi ideea de destin. Spaţiu alImprevizibilului, drumul poate marca cotituri bruşte, inexorabile, în evoluţiaunei vieţi. Sunt drumuri pline de neprevăzut din care revii altul decât cel careai plecat, după cum sunt drumuri… fără de întoarcere. Angajarea pe un anumedrum, pe o anume cale a vieţii se dovedeşte astfel o hotărâtoare opţiune nunumai pentru omul obişnuit, dar şi pentru artist: „Dacă m-aş fi dus altundeva – notează Proust către Sfârşitul temerarei sale tentative de regăsire a timpuluipierdut – aş fi cunoscut altfel de oameni, memoria mea ca şi cărţile mele ar fifost pline de cu totul alte tablouri”… Această angajare implică, aşadar,asumarea unei experienţe unice, irepetabile. Frecvenţa acestui motiv aldrumului, al călătoriei ca act individual de trăire a unei experienţe decunoaştere este de-a dreptul impresionantă în literatura lumii din toatetimpurile, II vom regăsi de fiecare dată, purtând o altă încărcătură de sensuri,nu numai în basme sau în străvechile epopei, de la aceea a lui Ghilgameş şimarile poeme homerice până la romanele cavalereşti medievale, în acelecapodopere scrise în zorii unor timpuri ce vesteau lumea modernă (precumDivina Comedie sau Don Quijote), într-o serie de cicluri de povestiri popularesau în acea nemuritoare operă începută pe la 1570 de scriitorul chinez U Ceng-en (Călătorie spre soare apune), precum şi în mari romane ale literaturii

universale moderne (Muntele vrăjit de Thomas Mann, Călătorie la capătulnopţii de Celine, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati etc.) sau în scrieri mairecente ca Modificarea de M. Butor, Pe drum de Jack Kerouack etc. Dintre scriitorii români, Mihail Sadoveanu va fi acela în opera căruiaacest motiv va căpăta nu numai cea mai mare pondere, dar şi profunzime4.Prezenţa acestui motiv poate fi sesizată în romane dintre cele mai diverse alescriitorului (Creanga de aur Zodia Cancerului, Baltagul, Nieodră Potcoavă,


7/307

Neamul ŞcâmăreşiiloT, Strada Lăpuşneanu, Oameni din lună, Morminte etc-”etc.), având în fiecare dintre ele alte funcţii şi implicaţii. Substanţa ideatică,marea densitate şi profunzime a unei cărţi cum este Creanga de aur rezidă şi înpolivalenţa sensurilor ei simbolice. Lunga călătorie pe care o întreprinde pe la780 Kesarion Breb este prin excelenţă un drum. Al desăvârşirii de sine şi alcunoaşterii, al deosebirii celor trecătoare de cele eterne, un drum al iniţierii încele veşnice prin confruntarea cu lumescul. Fiecare încercare e o nouă treaptăîn calea anevoioasă a acelei desăvârşiri care-î va permite lui Kesarion Breb sădevină un vrednic urmaş al bătrânului din munte, al 33-lea Decheneu (cifrăsimbolică), Ales de mag pentru tăria sa morală şi puterea de a răzbateobstacolele vieţii, Kesarion Breb va urma un drum care-i va prilejui contactuleu o străveche spiritualitate, aceea a Egypetului, şi cu o alta, mai nouă,aservită, în marasmul cetăţii Bilanţului, unui. Lumesc degradat. Asemeneaunui Hyperion,. Ispita care II tulbură pe tânărul Huron nu are firea iişnratecei

Cătălina şi nici chipul terifiant al demonilor şi monştrilor care-i asaltau, în viziunile lor infernale, pe anahoreţi în pustie. – aşa cum îşi imaginau în trecutmarii artişti ni penelului – ci acela de o tragică nobleţe al împărătiţei „daria.Breb nu se va abate însă din drumul său, anticipat de bătrânul Decheneu.Călătoria pe care o. Întreprinde Kesarion Breb serveşte, aşadar, şi laconfirmarea unui adevăr, sau mai bine zis a unei îndoieli pe care bătrânulDecheneu – spirit ce nu boicotează istoria, ci e preocupat să iscodească înpermanenţă tainele altor lumi – o avusese dinainte: „Vreau să ştiu care-i tainaei şi dacă este o taină nouă*, în Zodia Cancerului drumul capătă un sensinvers: nu mai este vorba de cunoaşterea adevărurilor spirituale şi morale alealtor lumi de către un autohton, ‘ ei de iniţierea unui străin În rânduielilecivilizaţiei noastre arhaice; Sosit din Lehia, trimisul extraordinar al. RegeluiFranţei la Poartă, abatele Paul de Marenne străbate ţinutul Moldovei,descoperind cu sporită uimire şi încântare nu numai un pământ de oparadiziacă frumuseţe, dar i pitoreştile, străvechile obiceiuri şi rituri, adevăruridespre viaţă ale celor ce-l locuiesc. Traversmd mediul muntenesc, urmând acel.Milenar itinerar al oilor, drumul pe care În Baltagul îl străbate Vitoria Lipanpentru a afla adevărul asupra dispariţiei soţului ei, de fapt Iu scopuldescoperirii şi pedepsirii presupuşilor lui asasini, capătă tot mai mult sensul

unei căutări ce „devine rit” – cum observa G. Călinescu. În NeamulSoimăreştilor sau în Nicoară Potcoava ca şi în alte scrieri cu caracter istoricîntâlnim, de asemenea, acele drumuri esenţiale ale vieţii, drumuri înnemărginirea cărora se fac şi se desfac destine, se nasc eroi şi se pedepsesc vrăjmaşi „se plămădeşte şi se Învolbură Istoria, îşi afirmă vrerile şi nădejdile demai bine o umanitate.


8/307

Aşezate la răspântâa drumurilor, hanurile – ca acela al A.nouţei, al luiGoraşcu Haramin sau Enea Căpriţă – jalonează, ca nişte solitare repere, spaţiulsadovenian. Ele nu sunt doar nişte simple locuri de. Adăstare, de popas. Hanulpermite adunarea unor oameni „în trecere”, a unor „călători de departe sau maide-aproape” care, atunci când conteneşte un timp „viersul lăutarilor* îşi daughes unii altora, depănând poveşti pline da tâlc. Fie ei monahi sau ciobanitaciturni ce se coboară, după o îndelungă izolare, din sihăstria munţilor, fiedimpotrivă târgoveţi, cărăuşi, negustori umblaţi prin lume, ceea ce îi uneştelaolaltă într-un anume timp şi loc e, desigur, o potrivire a sorţii. Drumurile careli s-au încrucişat sunt, într-adevăr, nişte drumuri ale destinului. Străini saucunoscuţi, eroii aceştia sunt mai întotdeauna nişte. Împătimiţi drumeţi: „Şi ţărişi oameni mulţi am văzut tilu am fost la Soroca. – glăsuieşte Costea „Morocâneîn Vremuri de bejenieşi Ia. Bacău, şi la Hotin, şi la Sinii, şi Ia Cetatea Albă, întoată ţara asta… Şi la Bucureşti, Ia munteni, şi Ia Brăila, şi la Ţarigrad… Ş-am

fost şi Ia C.raiova, şi la Mosc „. Pe unde n-am umblat eU?” Nu o umanitate izolata în deprinderile ei străvechi ne înfăţişează, aşadar,autorul, ci una dornică să ştie ce se află în jurul e. Iu, să cunoască viaţa şiexperienţa altor noroade. Jupânul Dămian Cristişor din Hanu-Ancuţei vine’tocmai de la Lipsea; boierul Gtigorcea, tatăl lui Andreiaş Hamură care seîntoarce ‘! Ia învăţătură din fora Leşească, este el însuşi un om umblat prinlume care poposise „şi la Ţarigrad, şi la Mosc, şi la Liov‘1 (Vremuri de bejenie).Deşi nu s-a urnit mai departe decât Târgul Romanului, trăind ca un monahschivnic în sat la Dăvideni şi nu are alt vis decât „să se oştească cu AlisandruMaehidon în ţara lui Bor-împărat”, lui Ghiţă Botgros îi va fi dat să străbatălumea ca unul din oamenii de nădejde ai lui Nicoară Potcoavă. Despre el se va vorbi mai apoi ca de un viteaz vestit. Căci unii dintre aceşti oameni simpli, „fraţidintr-o durere11 pe care soarta li adună la han, după scurtul lor popas se vorpierde nu în pulberea drumului, ci în legendă, stăruind în amintire „ca un visal noroadelor11. Spunându-şi sau aseultând povestea, taina vieţii altora, ei vin dindepărtări şi se pierd în necunoscut, se reîntorc în largul lumii. Întreaga lorexistenţă pare a confirma spusa călătorului filosof, Keyseiiing, că cel mai scurtdrum spre tine însuţi e acela împrejurul lumii. Vămi ale vieţii, hanurile

îngăduie doar un popas trecător, întâiniri sau regăsiri temporare, după carefiecare drumeţ o apucă din nou pe calea sorţii sale. În sinul naturii, eroiisadovenieni se simt în plenitudinea fiinţei lor. Popasul la un han nu înseamnădecât întreruperea temporară a condiţiei lor de asidui peregrini. Având laîndemână „calul din poveste înainte de a mânca” tipsia cu jar”, omulsadovenian se simte liber în mişcările sale. Ioniţă Comisul din Hanu-Ancuţei vădeşte mentalitatea unui om al naturii, produs al acelei civilizaţii de tip


9/307

pastoral. – civilizaţie în care G. Călinescu vedea pe bună dreptate un semn al vechimii unui popor: „popoarele străvechi se caracterizează prin civilizaţiepastorală, prin retragerea la munte de unde pot privi şi ocoli invaziile, printr-ofaţă brăzdată de vânturile alpine, de experienţa milenară, printr-un ochipătrunzător şi neclintit de vultur, prin muţenie”. După Eminescu, Sadoveanu este scriitorul care a simţit şi a intuit celmaibine cât de adânc se împlântă rădăcinile noastre în cel mai insondabiltrecut. Nici o altă operă nu exprimă atât de plenar, cu atâta intensitate şiprofunzime această impresionantă vechime, unitate şi masivitate a poporuluiromân. – trăsături pe care tot G. Călinescu Ie considera fundamentale, specificefizionomiei noastre etnice şi spirituale. Afinităţile umanităţii sadoveniene cuacest tip ţărănesc, arhaic, pastoral chiar, de civilizaţie – aspect de atâtea orisubliniat de altfel de la O. Călinescu încoace – pun şi mai mult în valoaredimensiunea şi suflul epopeic al acestei monumentale creaţii. Şi nicăieri nu se

afirmă cu atâta forţă primatul acţiunii ca în epopee, nicăieri ca aici, călătoriaîntreprinsă de eroi nu capătă atât de acuzat înfăţişarea unei experienţe decunoaştere, de iniţiere, a unui ărum esenţial de accedere la nişte adevărurifundamentale, de percepere, în actul nemijlocit al trăirii, a unor sensuri aleexistenţei individuale şi, într-o măsură sporită chiar, ale celei colective. Dar nu toate drumurile vor avea în opera sadoveniană impetuozitateasuflului epopeic. Sunt şi trasee moarte, dezolant de uniforme, a cărormonotonie are ceva din răceala apelor stagnante, ape ale morţii, cum le vanumi prozatorul. Ele sugerează drama unor vieţi eşuate în anonimat, impasuriexistenţiale trăite într-un climat opac şi anodin. Fără a le supralicita, dar nicisubestima locul pe care îl ocupă în ansamblul creaţiei scriitorului, asemenearomane ca însemnările lui Neculai Manea, Apa morţilor, Cazul EugeriiţeiCostea, Floare ofilită etc. Sunt totuşi exterioare eposului sadovenian. Nu acestaeste însă cazul cu alte scrieri ca Strada Lăpuşneanu sau Morminte (într-oanume măsură şi Oameni din luna) care vin să potenţeze nu din adâncul unortimpuri legendare, ci din perspectiva unei epoci contemporane autorului, aceadimensiune epopeică atât de specifică universului sadovenian. Şi nuîntxmplător vom reîntâlni aici acelaşi motiv al drumului, al călătoriei ca act deiniţiere în tâlcurile vieţii sau ale unor lumi trecute.

În romanul Strada Lăpuşneanu vom desluşi, distincte unul de altul, maimulte astfel de drumuri sau, mai bine spus, mai multe limburi ale unei lumiscoasă din rosturile ei fireşti. Despre unul din ele şi, aparent, unul îmbietor, unfals drum, titlul romanului vorbeşte de Ia sine. În condiţiile vitrege alerăzboiului şi ale retragerii din Capitala căzută sub ocupaţia duşmanului,Strada Lăpuşneanu din Iaşi devine subit refugiul şi locul de euforicăpromenadă al fostei protipendade bucureştene care, îi. Aceste vitrege


10/307

circumstanţe, îşi exhiba plictisul, vanităţile cu aceeaşi inconştienţă şiindiferenţă faţă de soarta ţării ca, până nu demult, în cafenelele şi pe trotuareleCăii Victoriei. Este de fapt o faună libertină, vorace, parazitară, care orbecăieprin întunericul propriei existenţe, în chip iresponsabil sustrasă efortuluicolectiv, sacrificiilor unui popor ce avea să-şi înfăptuiască în acel timpaspiraţiile seculare de unitate naţională. Toată „mişcarea aceea curtenitoare şicaracteristică a ‘bărbaţilor, care se încovoiau uşor din şale de o parte şi de altaa femeilor zâmbitoare, apropiindu-şi nasurile de gâturile albe, de umerileîmpodobite cu etole scumpe”, toată agitaţia aceasta spasmodică a unor domnişi doamne „murmurând, salutând, observându-se pe sub gene încondeiate şiprin monocluri cu luciri ciudate* îi vor revela tânărului Paul sau fratelui său, Adrian – personajele centrale ale romanului – o falsă umanitate, o spectralăprocesiune de suflete moarte: „strada întortocheată între statuia lui Cuza şicofetăria Tuf li, era numai o expoziţie de haine, zitnbete şi frumuseţi*.

În evocarea unei asemenea privelişti, imaginaţia autorului aproape că nufusese pusă la încercare. Într-o Scrisoare deschisă Domnului Lăpuşneanu,publicată în nr. 361 din 1 martie 1918 al României – scrisoare ce poate fisocotită un preludiu al romanului pe cara îl va publica un an mai târziu înfoiletonul revistei Rampa – indignarea lui Sadoveanu în faţa acestui spectacolcarnavalesc, real, căpăta accentele unui virulent pamflet j „Nu ştiu dacă. Mulţidin vrednicii luptători din munţi şi de pa Şiret cunosc această stradă a Iaşilorcare evocă numele unui sângeros voievod al Moldovei. E un loc îngust şi cotit”,„împodobit cu foarte multe firme, străine şi cu parfumuri extrem de scumpe,Cuza, de pe soclul lui din Piaţa Unirii, îi întoarce Spatele*. …J „Cine nu trece sus şi-n jos prin acest nostim culoar? Deputaţi încruntaţi,senatori cu priviri juvenile, femei cu toalete măreţe şi zâmbete îndoielnice,gazetari buni şi prietini cu ultimul ministru de interne, artişti, cercetaşi, suroride caritate şi-n sfârşit cei mai coloraţi reprezentanţi ai vremii, furnizorii armateişi hienele războiului în toate ipostazele. „, În după-amiezeâe cu. Soare aleprimăverii timpurii, la. Ore fatale, această masonerie se adună, circulă, dezbateşi stabileşte buletinul zilnic al acestei triste bolnave care se numeşte România. Pe când soldatul suferea, sângera şi murea la hotar – colectivitateaanonimă, „domnul Lăpuşneanu” se plimba în linişte, fuma, flirta şi se pregătea

de ora cinei.” În violent contrast cu această imagine a luxurii, autorul va surprinde,destinul vitreg ai unei umanităţi urgisite, a sărăcimii din uliţele imunde şi dinlocuinţele promiscue ale mahalalei. – alte bolgii ivite în calea celor douăpersonaje dominante ale cărţii: „O lume fumurie din toate straturile de jos alesocietăţii, oşteni pământeni cu siluete zdrenţuite şi slabe, oşteni străini aduşide vânt din Apus, şi din extremul Răsărit, femei şi copii, foiau prin bălţi de


11/307

noroi şi lumină. Încălziţi de Instincte, se cercetau şi se urmăreau ca niştenesigure umbre de fantasmagorie. * laşul din anii retragerii, dar şi ai crânceneirezistenţe în faţa unui inamic covârşitor nu numai numeric, dar şi din punct de vedere al înzestrării cu un armament mult mai modern, apare aşadar caimaginea unui univers sumbru, ce îşi dezvăluie la tot pasul dezolantele salelimburi. În faţa unei „pitarii închise (r)” umanitate suferindă în care, printre ceiflămânzi, se profilează, ca nişte „fantome ale morţilor războiului*, mulţimea văduvelor, închipuie o adevărată bolgie dantescă, Dar nu numai aici îi va fi datlui Paul să descopere acele „capitole din epopeea lui Pante*, ci pe tot parcursulanevoioasei sale călătorii. Căci tot acel drum al „hainelor, zâmbetelor şifrumuseţilor* pe care îi închipuie strada Lăpuşneanu nu este decât un segmentdintr-un Itinerar mult mai vast şi mai sinuos, presărat cu orori şi ispite, pe careîl străbate în căutarea lui Adrian, fratele său mobilizat pe front-, şi mai apoi amamei şi „surorii adoptive”, Mary, refugiaţi temporar în laşul tuturor

contrastelor sociale. Şi aici este vorba, aşadar, tot de o călătorie întreprinsă înîmprejurări-limită, într-un spaţiu răvăşit de război, de un drum la capătulcăruia adolescentul timid, plecat în căutarea familiei, se maturizează treptat,trăind nu mimai sentimentele inerente vârstei, fiorii primei experienţe erotice,dar şi contactul cu o lume bântuită de flagel iul războiului, cu o umanitateconstrânsă de împrejurări dramatice să lupte pentru a supravieţui. Dar şi în asemenea situaţii, adevărata umanitate sadoveniană nuîncetează să-şi afirme virtuţile morale, fondul ei de înţelepciune şi cumpătare,deprinderile şi rânduielile sale străvechi. E de ajuns un moment de răgaz,pâlpâirea unui foc, pentru ca din beznă chipurile să-şi recapeteindividualitatea, e de ajuns o bucată de pâine, un stroj) de rachiu pentru ca,între cei pe care soarta i-a adunat laolaltă în obscuritatea unui compartimentde tren, undeva într-o staţie, să se stabilească o comuniune afectivă, de felulaceleia care-i unea pe eroii legendări de la HanuAncuţei sau al lui GoraşcuHaramin. Moş” Avram, Dominte, Gheorghe Ţipa, cu care facem cunoştinţă aiciîncă din primele pagini ale cărţii, descind din stirpea unor Savu Frăsinel şi IleCaraiman din Nicoară Potcoavă, a unui Grigore Priceputu din Morminte sauMoş Leonte şi Ioniţă Comisul din Hanu-Ancuţei, Ca şi în universul magic alhanului unde, deîndată ce „viersul* lăutarilor conteneşte, se pornesc poveştile,

şi aici se deapănă istorisiri în scurtele răgazuri. E de ajuns să se înfiripe oasemenea atmosferă pentru ca deîndată limbile să se dezlege ca prin farmec şipe chipurile celor prezenţi, până atunci îngrijoraţi de soarta nu mai puţin vitregă a celor de-acasă, să răsară acea dorinţă de a-şi împărtăşi unii altorafrământările şi aleanurile. Şi astfel sinistrul compartiment de tren, în carechipurile oamenilor încep să-şi recapete identitatea la scăpărarea unei flăcări,se transformă pe nesimţite într-un insolit han.


12/307

Itinerarul pe care îl urmează Paul în căutarea rudelor se intersectează,aşadar, nu numai cu acela al bejeniei unor mulţimi lovite de război, care „seduceau aşa în neştire ca pe un drum de ţintirim”, dar şi cu acela al „mulţimilorcenuşii aduse dintr-o jumătate a lumii şi Îmbulzite între tunuri şi răţele desârmă”, cu acela al unei rezistenţe eroice în faţa unui inamic ce invadase ţara.Cu toată starea precară a înzestrării celor din primele rânduri ale frontului,curajul, simplitatea şi demnitatea acestor oameni, până mai ieri foşti plugari, îidezvăluie lui Paul sau tânărului locotenent Adrian Plopeanu o lume conştientăde justeţea cauzei pentru care luptă: „Poate în întunericul minţii lor, ei înţelegtotuşi că îşi apără un pămânfe al lor… ceva nedesluşit… ceea ce au apărat şialţii înaintea lor… Pe când ceilalţi sunt din alt capăt de lume. Ce le pasă lor? Ladânşii nu-i război. Ce caută ei aici? … Ei se duc acasă.” În privirile oţelite ale acestor oameni nedormiţi de săptămâni dinconvoaiele militare, Paul va desluşi, asemenea fratelui său, acea „energie şi alt

suflet” din care era plămădită substanţa sufletească şi morală a adevăratuluipopor. Cu atât mai inumană I se va înfăţişa fauna rapace, grotescă a celor carecaută să transforme războiul într-o sursă de câştiguri obţinute prin speculă.Galeria unor asemenea specimene de profitori de felul proprietarilor Sandu Vulcănescu, Constantinescu sau Domnului Costică, a căror frazeologie cinică Iescoate şi mai mult. În evidenţă venalitatea, demagogia şi arivismul secompletează cu alte figuri din high-life-ul ce se perindă seară de seară prinsomptuosul salon al doamnei Lazaridi al cărei soţ „vârât în afaceri până-n gâteste membru al unui consorţiu de import-export”. Mutat din linia frontului ca gazetar Ia ziarul Straja din Iaşi, AdrianPlopeanu nu se va putea adapta Sybârisului monden.’ Conştient că trăieşteîntr-un „iarmaroc al vanităţilor, între strigătele mizeriei şi rugurile de jertfă aleomenirii’*, el se dovedeşte o victimă uşoară a acestui „curent de disoluţie” carese infiltrase la toate nivelurile administraţiei de stat: „Toate ministerele şi oficiilestatului se prefăcuseră în zărăfii şi bazaruri”. Stigmatizat lăuntric de ororilerăzboiului, pradă uşoară în faţa unor indivizi rapace ca domnul Guşilă sau caabilii cartofori din casa doamnei Lazaridi, Adrian se afundă pe acest drum alpierzaniei – sporind numărul acelor victime ale inadaptării ca Radu Comşa sauLadima – atunci când, în final, îşi vede grav compromisă liniştea căminului

conjugal. Sedus de farmecele şi încurajările profesionale ale planturoasei Tina Vulcănescu, soţia proprietarului şi fostului senator de Dâmboviţa, taciturnulPaul se lasă brusc ademenit de „miresmele* neliniştitoare ale unei vieţi nouă”,decis să profite de avantajele tinereţii. Celor doi fraţi le este însă comună oanume doză de naivitate pe care dialogurile, adeseori artificioase, nu fac decâtsă o amplifice, Mai bine individualizată psihologic este Mary, Aparent docilă,fără personalitate, Mary se arată în final o fiinţa impulsivă, capabilă de surprize


13/307

atunci când se simte desconsiderată – şi mo tivele nu-i lipsesc – optând pentrugestul definitiv al rupturii. Avatarurile pasiunii lui Paul pentru Tina Vulcănescupe care cu un instinct feminin şi cu o tot mai asiduă curiozitate ea ie urmăreştepar a-i stimula, psihologic, sensibilitatea şi receptivitatea faţă de tentaţiilemondene. Relaţia Mary-doctorul Baciu este relevantă din. Punct de vederepsihologic. Mary acceptă să fie curtată de la distanţă de holteiul precaut careeste doctorul Baciu, preîntâmpinându-i şi temperându-i orice efuziunesentimentală mal tranşantă. Timid, ca şi personajul lui Ibrăileanu din Adela,Baciu se împacă – aşa cum ironic îi prezice Ciumata – cu situaţia de simplu şiinofensiv confident al lui. Mary, chiar şi după consumarea aventurii erotice aacesteia cu Algiu — Inima se vindecă, răspunse Ciumara — Dar ea? … Ciumara începu a râde:

— Ea poate ieşi iar în lume, strălucind mai frumos, ca luna dupăeclipsă… Pot să-ţi spun, mon cher arni, ca o a-o întâlnim iar, ş-ai să fi destul delaş ca să-i faci din nou curte Doctorul oftă fără să răspundă.” Descendent al unei boierimi provinciale pe cale de dispariţie, MihaiCiumara se comportă ca un aristocrat de viţă, cu f’neţuri şi tabieturi,mărturisindu-şi aprehensiunea faţă de schimbările sociale care se precipită,faţă de proliferarea alartrue. Ui a profitorilor şi speculanţilor. Îrxm KKU Casa din Copou a doamnei Plopeanu simbolizează şi ea declinuliremediabil ai unei lumi tihnite, patriarhale. Pe ruinele acestei lumi al căreiamurg autorul îl surprinde nu fără o undă de nostalgie, se ridică indivizi caonctuosul şi perfidul, cucon Vasilică Guşilă, a cărui falsă smerenie şi mieroase vorbe ascund de fapt turpitudinea morală şi setea de îmbogăţire. El îşi areprecursor pe un Evghenie Ciornei care, într-o altă. Epocă, aceea U5a sfârşitul veacului trecut, evocată În Venea o moară pe Şiret, va urmări cu aceeaşitenacitate înavuţirea prin uzurparea puterii boierului Filoti-Buciumanu. Dar,în. Acel sfârşit de veac, boierul încă se mai putea consola cu gândui că,

arendând şi vânzând, mai putea petrece „ultimele zile frumoase de Ia Aranjuez”.Pefttru aceşti scăpătaţi descendenţi ai vechilor familii moldoveneşti, ultimulprivilegiu al părinţilor nu mai era însă decât o palidă Imagine. Cei care leînţeleg mai bine descumpănirea şi neliniştea, tristeţea şi drama sunt oamenisimpli, ca moş Avram, care oploşiţi pe lângă casa doamnei Plopeanu, mal uităde propriile necazuri. Nu întâmplător tot ei sunt şi cei dintâi care presimt şiasistă eu mută îndurerare la tragice deznodăminte. Amintind, prin at-” mosfera


14/307

aceea de părăsire şi dezolare care se înstăpâneşte pe lucruri după declanşareadeznodământului, de unele scrieri ale lui Cehov, finalul romanului se impuneca o pagină memorabilă. Odată cu vestea sinuciderii lui Adrian, piere parcăsubit, ceva din suJietul casei: „În ziua luminoasă, plină de zgomotele uşoare şiuniforme „le împrejurimilor, de îa fereastra deschisă, ei n-auziră împuşcătura: olovitură de pistol, seacă şi uscată, parcă s-ar fi rupt un vreasc… Văzură însăîntr-o vreme pe moş Avram sosind cu aeru-i de mâhnire iângă terasă. Li sepărea ciudat că gâfâie şi ridică ochii cu albul, mărit spre fereastra deschisă. — Ce este, Avrame? întrebă cucoana Leonora. Unde-î dom nul Adrian? — Sărut mina, cuconiţă, zise el nehotărât… Domnu locotenent îi dincolode cireş, mai la vale… Dumneavoastră n-aţi auzit? … Eu nu-nţeleg de ce şi-aridicat viaţa… Am tras mantaua peste el, ş-am venit să vă spun… Şi sta cu gura căscată, întors puţin spre livadă, pe când un ţipăt prelungtresărea sus în odăi, şi fereastra deschisă rămânea singură, neagră şi pustie. (r)

Moş Avram apare în final nu numai ca o umbră fantomatică a caseipustii, dar şi ca una tragică a ceea ce fusese până nu de toult: călăuzacredincioasă, însoţitorul de nădejde din tot timpul drumului care 51 va duce pePaul 3a ai săi, drum Într-un fel simbolic, al trăirii unor experienţe, al modelăriisale ca om. Însuşirile morale ale acestui tip uman, atât de frecvent întâlnit încreaţia scriitorului – călăuza – îşi află în bătrânul moş Avram o sugestivăîntruchipare. Este interesant de urmărit semnificaţia aparte pe care relaţiastăpân-călăuză o capătă în proza sadoveniană. În niciunul din aceşti însoţitoride nădejde şi bun sfătuitori ce veghează cu paternă grijă orice pas a’l eroului,fie că se. Numesc Gheorghiţă Mitrofan (Vremuri de bejenie), Constantin(Creanga de aur), moş Avram (Strada Lăpuşneanu), Grigore Priceputu(Morminte) etc. Nu vom recunoaşte chipul echivoc al acelei slugi care, asemeneaspinului din basme, îşi urăşte într-ascuns stăpânul, hărăzindu-l uneoripierzaniei şi nici pe acela jovial al hazliului şi mult prea terestrului scutierSaneho ce-l însoţeşte pe cavalerul Tristei Figuri, jinduind după un regat, uncomitat, o insulă pe care să domnească ca un suveran. Constantin, dinCreanga de aur ne apare, dimpotrivă, ca un fel de alter-ego, dintr-un ev maiîndepărtat, al lui Kesarion Breb: „Cu toate acestea slujitorul lui, omul acelamare şi pletos cu înfăţişare de dulău ciobănesc, făcea semnul cu smerenie, dar

avea şi el o privire neprietinoasă pe care o păstra numai pentru el. Deşideosebiţi, era între stăpân şi slujitor o oarecare asemănare. Slujitorul păreadintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic, gata să rupă în mini fălcile fiarelor.Umbla în urma stăpânului său observându-l cu luare-aminte, deşi se părea cănu vede nimic. La un semn ori la un sunet era lângă el, cu fruntea plecată, cupletele atârnându-i de o parte şi de alta a ochilor.1* xxiv:


15/307

XXV, Credincioasa călăuză, însoţitorul este în creaţia sadoveniană un soide înţelept al cărui instinct de „primitiv” se vădeşte în harul de a presimţiprimejdiile, de a citi zodiile, semnele vremii, tainele pământului. Moş Avramposedă şi el aceste calităţi ce nu sunt străine omului simplu, umblat prin lume,deprins a se lupta cu greutăţile vieţii şi vitregiile sorţii. El este solul întârziat alunei alte lumi, al acelei civilizaţii de tip arhaic pe care ascensiunea burghezieisăteşti la sfârşitul veacului trecut şi mai apoi a celei urbane, industriale, dedupă război, o destramă tot mai mult, transformând-o într-o palidă, amintire aunor vremuri de mult npuse. Siadiul avansat al acestui proces ireversibil deextindere u relaţiilor capitaliste în mediul urban, ascensiunea unei burgheziiariviste, la care tendinţa de îmbogăţire cunoaşte forme tot mai brutale şi violente într-o societate imediat postbelică, vor forma obiectul atenţieiprozatorului în celelalte două scrieri: Oameni din lună şi Morminte. Asemenea casei doamnei Plopeanu din Copou acaparată prin abile

uzurpări de voracele cucon Vasilică Guşilă, părăginituî imobil al bătrânuluiprofesor Eudoxiu Bărbat din Oameni din lună este şi el simbolul unei lumicrepusculare. În finalul romanului Strada Lăpuşneanu, atmosfera casei a cărei„fereastră deschisă rămânea singură, neagră şi pustie” exprimă în nefireasca,sepulcrala el tăcere un spaţiu tragic, simbolic. Imaginea pare să îl obsedeze pescriitor de vreme ce o vom întâlni, sugerând tot un astfel de spaţiu, şi în altescrieri ca, bunăoară, în acea capodoperă a prozei sale scurte intitulată Un ţipăt j „Casa tot în întuneric rămase, sub ploaia rece şi mocnită de toamnă) saleâmiifâşâiau cu jale, cuIremuraţi de durere ca într-un cimitir”. Din scenă însufleţită, casa se transformă subit într-un sumbru lăcaş,într-un mohorât sanctuar al morţii, chenarul ferestrelor, ca şi orbitele goale,accentuând parcă şi mai mult atmosfera aceea de apăsătoare tristeţe şidezolare. Ca şi solitarul ei proprietar, casa profesorului Eudoxiu Bărbat poartăşi ea patina timpului, pecetea indelebilă a destrămării, semnele iminenteinăruiri; „Era însemnată ici-colo de lepra bătrâneţii, burlanele dinspre stradăsuferiseră lovituri, bolta de intrare n-avea cinstea să fie îngrijită de un portar”. În mod cu totul semnificativ itinerariul pe care îl străbate ttnărul licenţiatîn drept Traian Bălteanu are ca punct de plecare imobilul cel nou al părinţilorde pe Strada Muzelor şi pe cei terminus: vechea casă a bătrânului Eudoxiu

Bărbat.’ Călătoria sa se desfăşoară, aşadar, între două universuri diferite,incomunicabiie. Cumpărată şi fasonată cu preţul înglodării în ipoteci, casaavocatului Bălteanu se dovedeşte de la început o investiţie falimentară care, pemăsură ce datoriile cresc şi creditorii devin tot mai vehemenţi, în loc să ofereconfortul şi liniştea dorită, hotărniceşte un climat al tensiunii, al grijilor şicerturilor familiale. În ea s-au materializat parcă orgoliul, vanitatea şipretenţiile de confort ale unei mici-burghezii provinciale care nu-şi poate


16/307

îngădui traiul pe picior mare fără riscul totalei prăbuşiri. Confruntat cu acestesumbre pei’spective, agravate simţitor de abia stinsul vulcan al războiului când„suferinţa fu un creditor sever care bătu la toate uşile”, asaltat zilnic dereproşurile unei soţii pretenţioase pe care comoditatea, pasivitatea,incapacitatea de a se descurca a soţului o fac şi mai violent revendicativă,avocatul Bălteanu îşi pune mari speranţe în plecarea la Bucureşti a fiului săupentru a-i servi de ajutor profesorului Eudoxiu Bărbat. Burghez destul delimitat ce preţuieşte banul, situaţia respectabilă, domnul Bălteanu întrevede casalvatoare pentru redresarea situaţiei sale materiale moştenirea averii bătrânului profesor. Itinerarul pe care îl va străbate fiul său se dovedeşte tot undrum de iniţiere nu atât în universul forfotitor şi metropolei, în „furnicarul bucureştean” unde mişună o faună coruptă de indivizi venali, cât mai ales în valorile morale şi spirituale ale unei alte lumi reprezentată de cărturari caprofesorul Eudoxiu Bărbat şi prietenul acestuia, paleograful şi arhivarul

Grigore Simandiri. Ca şi profesorul Stamatin din Creanga de aur, cărui râvnăde a restaura un ev de mult apus, de a căuta un, trecut al obârşiilor, e împinsăpână la sacrificiu, asemenea generalului Oraţiu Demetrian din Morminte – şi elun iscoditor al tainelor trecutului – profesorul Eudoxiu Bărbat este însufleţit depasiunea cercetării vechilor izvoade pentru a afla genealogia,; iricul” răzăşilorputneni şi, prin aceasta, de a cunoaşte „gândurile strămoşilor mei şi însuşisufletul Ior”. Vlăstar al unei fiice de răzeşi, Sadoveanu se va arăta statornicpreocupat să evoce icele vremuri şi oameni în care vedea conservate însuşirilesufletului nostru colectiv. În faţa acestei neaşteptate solidarităţi dintre un tânărsensibil ca Tudor Bălteanu, conştient de impasul „oral, de slăbiciunile unui tatădispus oricând, pentru bani, să eecepte cele mai. Deplorabile compromisuri şi bătrânul profesor — Visătorul incurabil şi, totodată, omul integru, inflexibil în faţaşantajului şi intimidărilor – indivizi taraţi ca publicistul A. Floieseu şi MituGorciu se vor recunoaşte, cu stupoare, neputincioşi. S-a vorbit, şi nu fără oarecare temei, de factura balzaciană i acestuiroman, trăsătură identificabilă atât în preocuparea autorului de a înfăţişa, înfuncţie de mediul în care trăiesc, unele fizionomii, anumite tipuri umane,îndeosebi figuri de arivişti şt profitori aserviţi zeului Mamon, dominaţi doar de

setea de câştig, cât şi în surprinderea unor procese sociale pe care, la alt nivelşi În ipostaze diferite, le vom întâlni şi în creaţia lui Balzac: ruinarea unorcategorii umane şi ascensiunea burgheziei în condiţiile proliferării relaţiilorcapitaliste. Asemenea tipuri, orientate univoc pe făgaşul parvenirii cu oricepreţ, le vom regăsi şi în celălalt microroman, Morminte. Pegra demagogilorlipsiţi de scrupule de felul avocatului Mitu Gorciu – „catindatul” preferat almăcelarilor, băcanilor din Popa Dobre şi al proprietarilor din Strâmbeasca – sau


17/307

lui A. Florescu,. Pe care „şapte ani de războaie şi nenorocire, ie ocupaţie, defrământări politice, de vremuri tulburi fuseseră (…) ca cele şapte vaci grase dinBiblie” se îmbogăţeşte aici cu. Un exemplar nu mai puţin ambiţios: doctorul în„ştiinţe sociale” Constantin lonescu care, ca director de minister, deputat, apoica director al revistei Progresul social a făcut carieră „în etaps scurte”. „Omulinvincibil, patrioticul doctor” pentru care o afacere urgentă şi importantă e o„afacere grasă” este hotărât ca prin ot ice mijloace, cu preţul chiar aldenaturării voinţei testamentare, să intre în posesia averii defunctului generalOraţiu Demetrian” tatăl soţiei sale. Şi totuşi, privite mai îndeaproape, asemeneacreaturi „maloneste” vădesc, prin hilara lor găunoşenie şi superficialitate, prin versatilitatea şi locvacitatea lor demagogică, afinităţi mal degrabă cupersonajele caragialeşti, decât cu cele balzaciene. Asemenea similitudini pot fiobservate şi la nivelul unor situaţii imaginate. Intuit de tânărul avocat EmanoilModru, planul de acţiune al doctorului Constantin lonescu se bazează pe un

adevărat „lanţ al slăbiciunilor”, descris Sn cel mai curat stil caragiaâese li„Doctorul încercă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul că eu am o„oră, care soră e măritată cu Ion Popescu Inod, care Ion Popescu Inod vaprezida foarte curând o secţie la Casaţie, care secţie Ia Casaţie are în dosarele ei celebra afacere aterenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate ajunge; magistratul acesta subţireşi nalt, chel şi în aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; – însă IonPopescu Inod are slăbiciune pentru soţia sa, prea frumoasa şi prea cocheta measoră Ana; iar prea frumoasa mea soră are Ia rândul ei slăbiciune pentru frateleei geamăn Emanoil Modru.” Există, de asemenea, o mare diferenţă de optică între modul în care vedeaBalzac lumea citadină a metropolei pariziene şi felul în care priveşte Sadoveanu„furnicarul” Capitalei. Acea atitudine de arbiter elegantiarum pe care, ademenitde febra luxului, Sn Parisul tuturor contrastelor, Balzac a ţinut cu ostentaţie săo afişeze îi este cu totul străină lui Sadoveanu. Ca atâtea personaje ale sale,Sadoveanu va rămâne un „ursuz” din alt ev în forfota lumii bucureştene. Spredeosebire de un Balzac al cărui „ataşament pătimaş faţă de tendinţele epocii îlgăsim concentrat în dragostea ce-o nutreşte pentru Paris” 1, Sadoveanu nu se va simţi în largul său în agitaţia bucureşteană, preferind casa liniştită de ia

Fălticeni sau pe aceea din patriarhalul Copou. Destinul nefericit al unorprieteni ca Ion D. Manolache-Holda sau Ion Bârşeanti, răpuşi de boli şi mizerieîn tentacularul oraş îl vor determina să împlinească hotărârea pe care o luaseîn sine de mai multă vreme: „Am asistat în tăcere la toată această înfricoşatăspovedanie a urriilinţii şi neputinţii şi am simţit pe mine cămaşa de gblaţă şiinima mi s-a ghemuit între ghimpi… Hotărârea de a evada din Bucureşti s-aaccentuat ca o spaimă. Am lepădat tot. În primăvara anului 1906, mi-am


18/307

încărcat calabalâcul şi m-am întors Ia Fălticeni, cu. Puţine mijloace, cu nădejdimulte…2 Şi mai târziu, cu toate periodicele reveniri în Capitală, el va continua sătânjească după „liniştea unei prisăci”. Locuinţa sa din ultimii ani ai vieţii – casăîn care G. Călinescu vedea un loc unde sălăşluieşte Liniştea – era un univers alreculegerii în care. Departe de forfota oraşului, scriitorul voia să se regăseascăpe sine. În firea retrasă, tăcută a unora dintre personajele sale recunoaştemceva din structura sufletească a povestitorului, a cărui dorinţă – „vreau sa fiu almeu”… – formulată de timpuriu nu îşi afla nicăieri mai bine împlinirea ca îndumbrăvile edenice ale Deltei, în liniştea solemnă a pădurilor seculare, în vecinătatea crestelor Ceahlăului, în mijlocul unei naturi neprihănite undeputea întâlni acele zidiri ale creaţiei dintâi” care fuseseră leagănul strămoşilorsăi. Provocării, sfidării lumii mondene, niciunul dintre „raisoneur-ii” săi – TudorBălteanu, Emanoil Modru, Paul sau Adrian Plopeanu etc. – nu îi va putea

răspunde, asemenea unui Rastignae; „Şi acuma, între noi!” Oricât de indefinit ar părea la prima vedere, acel drum al iniţierii îl putemrecunoaşte şi în Morminte, cu diferenţa că el nu mai capătă de data aceasta oextensie spaţială, ci o adâncime temporală. Există mai întâi un plan alprezentului în care se desfăşoară investigaţia tânărului avocat Emanoil Modruîn scopul stabilirii adevărului şi îndeplinirii dorinţei testamentare a lui OraţiuDemetrian, figură ce prezintă frapante afinităţi spirituale cu aceea a luiEudoxiu Bărbat. Dar aceste ultime dorinţi ale unui om dispărut îi vor revelatânărului avocat nu numai o conştiinţă integră, dar şi un adevăr de altănatură, rod al meditaţiilor, darşi al unei experienţe dramatice, trăită odinioară,în timpul războiului, de generalul Oraţiu Demetrian când „în vremea tragedieieu primisem o iniţiere surprinzătoare de la pământ şi de la oameni5,. Parcăpentru a marca această neaşteptată coborâre în timp, autorul creează oatmosferă stranie. Solemnul moment al citirii testamentului este precedat deevocarea unui spaţiu insolit în care, ca în unele dintre prozele lui Mircea Eliade,contururile lumii reale sa estompează, străzile şi casele Bucureştiului deodinioară căpătând parcă o altă, bizară identitate: „Am avut o clipă impresia cănici nu mă aflam în capitală. Printr-un joc obişnuit mie al imaginaţiei, amadmis că e cu putinţă să fi trecut într-un peisagiu străin, depărtat şi tainic. S-a

deschis şi s-a închis o portiţă: Bucureştii au rămas la o sută sau la o mie dekilometri. Mă aflu într-o înfundături fie grădini, lângă o bisericuţă. Copaci bătrânl se ridică după un zid. Doamna Agripina s-a oprit lângă o poartă greade fier. Are şi aici cheie. Fără să mai rostească un cuvânt, a deschis şi’ m-alăsat să intru; a închis şi n-am mai văzut-o. Am regretat dintr-odată ochii eisimpatici şi foşnetul straiului ei.


19/307

Am stat singur un răstimp privind în jur; în stânga era umbră de arborideşi; în dreapta grădină deschisă, cu flori nouă, până la terasa unei caseacoperită cu ţiglă roşie. Păreţi albi, persiene verzi. Trei scaune de mlajă. În jurulunei măsuţe, pe terasă. Singurătate desăvârşită; nu se vede om, nu s-audeglas. Poate-i casa cu personagii adormite de vrajă. O casă de departe, din basmele prunciei. De la bisericuţa de aproape sună clopotul, melodios, sub cerul de azurcurat al dimineţii. Într-un tei vechi din preajma mea un grangur a fluierat sonorde câteva ori. Atunci vraja s-a isprăvit; uşa casei s-a deschis.” Document impresionant de viaţă, testamentul lui Oraţiu Demetrianreînvie nu numai o pagină de vitejie din istoria poporului nostru, dartălmăceşte secretul, temeiurile profunde ale acestui eroism colectiv. Ca unuldintre cei mulţi pe care soarta i-a adunat laolaltă într-un ceas de marecumpănă pentru ţară, Grigore Priceputu este, nu mai puţin, o figură

exponenţială, semnificativă pentru înţelepciunea, iscusinţa şi curajul omuluisimplu, al ţăranului care în necurmata sa acţiune asupra pământului şi înmilenara sa vieţuire în sânul naturii a deprins marea lecţie, înţelesurile,tâicurile şi şoaptele Firii. Încă din 1930 Mihai Ralea6 intuise cu fineţe fazeleunei consubstanţiale legături dintre om şi natură în proza lui Sadoveanu. –proces căruia îi urmează, pe măsura angajării tot mai active a individului înIstorie, o treptată desprindere din sânul acestei matrice modelatoare: „Naturalui Sadoveanu e o natură istorizantă, natura care a văzut, a auzit, a înghiţitmulte suflete. Ea e un depozit, un cimitir de veleităţi şi frămintărl stinse Ka păstreazătoate urmele vieţii care au palpitat în sânul e:. Strigoii neodihniţi, închişi în eaîi dau o mişcare şi un suflu Şiouptele lor se aud câteodată toamna, ca şisperanţele lor de înviere primăvara. Un fluid, ca o osmoză curge mereu de la omcătre pământ şi din pământ renaşte către om.” Inexplicabil, nebunesc, stupefiant pentru duşmanul care îi întâmpină cugloanţe de pe colină, gestul lui Grigore Priceputu de a se coborî în vale pentru alua apă de la fântână şi, ajuns acolo, de a adăpa cu grija unui gospodarnecuvântătoarele ieşite cârd de prin ogrăzi – episod dintre cele mai frumoasedin creaţia sadoveniană – nu este un act ostentativ de bravură. K1 are mai

degrabă semnificaţia săvârşirii unui ritual – apa fiind un simbol fundamental al vieţii – în timpul căruia satul părăsit se însufleţeşte subit prin sutele de ţipeteale vieţuitoarelor deîndată ce se aude scripetele găleţilor ieşite din fântână. I’rinînsăşi oficierea acestui ceremonial al umplerii găleţilor cu apă, GrigorePriceputu se ştie în afara morţii. În acest scurt moment de acalmie, el redevinegospodarul de odinioară care prin acest act aproape ritual, celebreazăinsondabilul mister al vieţii. Cu acest personaj se face, aşadar, trecerea în alt


20/307

timp, mai apropiat de acela când s-a săvârşit geneza sufletului unui popor atâtde osmotic legat de spaţiul zămislirii sale. Ca şi bunicul viu, ciobanul care„cunoştea stelele, florile şi vietăţile”, ca de altfel asemenea multor eroisadovenieni, Grigore Priceputu este, cum o arată şi numele, iscusit în sondareaşi descifrarea tainelor pământului, în detectarea cu ajutorul’ furcuţei de măceşa acelor pământuri amicale, vii, „în care n-a săpat şi n-a scurmat niciodatămână de om”, în care „omul se simte bine, ca într-o amintire paradisiacă”.Pentru el natura e un grornovnic ale cărui semne ştie a le „ceti”, desluşind înele la tot pasul urmele vitregiilor pe care le-a avut de înfruntat poporul de-alungul zbuciumatei sale istorii: „Sunt şi în poiana asta ciolane de oameni vechi,ca în toate părţile. De când bate asupra noastră acest necaz, domnula colonel,una alta asta este… de ne poartă ba prin ţara Ardealului. Ba la Jiu, ba laDunăre… de câte ori am poposit, am căutat pentru odihna mea un loc viu. Şipentru a dumneavoastră hodină, am căutat totdeauna, domnule colonel, de

când vă servesc. Pe oriunde am trecut, arar a fost să nu-mi dea furcuţa semn.Este şi un semn anume, când oasele sunt amestecate cu metal. Acolo poate ficomoară de aur, dar mai ales pot fi urme de fior, căci râu-i râpă… una alta astaeste… nu-i şes, nu-i deal, nu-i vale de apă, unde să nu fi fost în vremea veche bătălie, cum este şi în zilele noastre. Amărâte zile… a şoptit ca pentru sineGrigore Priceputu. Tot aşa am aflat de la bătrâni că a fost şi altădată.‘1 Capătă astfel relief o altă idee fundamentală a creaţiei sadoveniene: ideeacă toate au un sens, că nimic nu este aleatoriu, că lumea este o carte de semne.Dar, spre deosebire de al ţi eroi sadovenieni – un Ilie Turculeţ, bunăoară – şi eimeşteri pricepuţi în citirea zodiilor, a semnelor din natură, Gx-igore Priceputueste mai mult decât un „filozof11 al naturii, unul al istoriei, un om care şi sub vijelia vremurilor nu îşi întrerupe dialogul său cu veşnicia. Experienţa trăită deOraţiu Demetrian alături de acest însoţitor al său – căci şi Grigore Priceputuîndeplineşte aici acelaşi rol de călăuză – va avea astfel semnificaţia uneiadevărate regenerări morale, unei iluminări interioare: „Flacăra pe care aaprins-o el în mine a crescut, mi-a aţâţat sufletul spre regiuni obscure, iarcunoaşterea spre o sumă de investigaţii. Un popor nu valorează prin masa lui amorfă, ci prin elementeleexcepţionale; acestea sunt jaloane ce indică posibilităţi viitoare ale colectivităţii.

Din elemente gregare şi tâmpe nu poate ieşi nimic; ele sunt menite să cadă lagunoiul veacurilor. Cu mistică surprindere constatam în oastea aceea înretragere, care mă făcuse a desnădăjdui o clipă, puterea de suflet care pe urmăa ridicat-o iar şi i-a asigurat izbânzile. Grigore Priceputu nu fusese singur. Cael căzuseră şi alţii; ca el mai rămăseseră mulţi f m-am obişnuit a-i cunoaşte. Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de îume în caretrăim azi, elementul primar „om” a urmat în timp anume legi de dezvoltare; că


21/307

lumea aceasta de la Carpaţi a cunoscut cândva o înflorire culturală.11 ‘Acest„ceas al iniţierii” lui Oraţiu Demetrian este au mai puţin revelator pentrutânărul Emanoil Modru care, astfel, se simte purtat într-un „veac afund”, în vremuri imemoriale, În legendă. În mod totuşi surprinzător, finalul edulcorat,convenţional al acestui roman – marcat de altfel nu o dată de situaţii facile, neconvingătoare, de episoade parazitare – ni-l înfăţişează pe Modru ca unpersonaj şters. Tulburat de chipul angelic al domnişoarei Cireaşa, cea de a douafiică a lui Oraţiu Demetrian, Modru va renunţa Ia visul unei evaziuni, uneiexperienţe proprii de cunoaştere, meditând cu senină resemnare: „Pornirea meacea mai secretă era să abandonez totul, să pornesc într-o călătorie îrtimmatăcare n-are loc şi timp; ştiam însă că viaţa mă va umili şi mă va întoarce de undeplec. Afacerile sunt afaceri. Totuşi; veam drept şi la puţină nebunie.” Departe totuşi de a se constitui ca un insignifiant apendice, ca oirelevantă anexă în ansamblul creaţiei prozatorului, Strada lăpuşneanu,

Oameni din lună şi Morminte ne oferă pagini ia are un numai, că îlrecunoaştem pe scriitor în preferinţa şi vocaţia sa de a trata unele motive, teme,de a evoca anumite destine umane, dar – înfăţişându-ne acele momente dedeplină conjuncţie, i destinului individual cu cel colectiv – ele se integreazăarmonic în ceea ce cu atâta îndreptăţire s-a numit: eposul sadovenian.‘Scriitorul pentru care „nici un argument nu poate sta mai presus lecât ofrumuseţă* izbuteşte şi aici, în cele mai reuşite episoade…; i converteascăistoria cea mai vie, trăită, în mit, să desluşească,; i să confere unui moment de yăscruce din istoria poporului nostru id-ea „lamură a eternităţii, lamurasufletului generaţiilor*, ADR IA N A NGHELESCU. S: 1. Rada Lpuşneanu a’AEEL cronologic Î8805 noiembrie Se naşte Mihail Sadoveanu. Tatăl său.; avocatul Alexandru Sadoveanu, era fiu de ţăran cin ţinutul Gorjului, iar mama, Profira,provenea vm familia de răzeşi Ursaki, din satul Verşeni, de pe apa Moldovei. .188? E înscris la şcoala primară din satul Vatra Paşcani. Aici areînvăţător pe M. Busuioc, evocat mai târziu de scritor în Domnu’ Trandafir. Pasiunea pentru istoria poporului român, pentru vitejii lui voievozi, şimai ales adevăratul său cult pentru Ştefan cel Mare înceţp să se afirme încă dinanii copilăriei şi ai şcolii primare: „Din cei danţai ani ai vieţii mele Ştefan cel

Mare a fost pentru mine cel mai luminos erou al istoriei. Îmi plăcea să cautprin. Cărţile pe. Care îe aveam la îndemână cât mai multe lămuriri asupraepocii în care a domnit peste Ţara Moldovei acel voievod minunat. În şcoalaprimară, la dascălul meu Busuioc, am fost scos la lecţie să spun ce ştiu despre bătălia de la Războieni. Am ieşit în faţa băncilor şi am început a povesti oejor KXXV de faţă, pe larg, cum s-a săvârşit acest episod al domniei marelui voievod. Domnul Busuioc, minunat de cunoştinţele mele, m-a cercetat


22/307

numaidecât de unde am aflat toate acele lucruri. „Din cărţi”, am răspuns culinişte. „Ia adă-mi şi mie acele cărţi, să le văd şi eua spus domnul Busuioc. M-am înfăţişat cu – comoara din care îmi luasem acele cunoştinţe: Istoriaromânilor a lui Tocilescu, alta a lui Xenopol, şi altele pe care le găsisem prin biblioteca tatălui meu. Gustul pentru istorie, de altfel, ‘ l-am moştenit de latata, care avea obiceiul să-mi povestească cu mare plăcere din istoriapopoarelor şi mai cu osebire din istoria Franţei/1. ! 1891 Absolvă şcoala primară. 11892 Devine elev al gimnaziului „Alecu Donici” din Fălticeni, al căruidirector era Vasile Lovinescu, tatăl lui E. Lovinescu. „Mă aflam într-o şcoalănouă. — Îşi amintea Mihail Sadoveanu -, despre care fusesem încredinţat că eplină de greutăţi şi năcazuri… Câteva luni am urmat cursurile într-un local vechi, o casă boierească de demult.‘Pe urmă, în preajma sărbătorilor de iarnă

(1892-1893), am intrat în localul nou. Deosebit de frumos şi încăpător.”împreună cu colegii săi de gimnaziu organizează jocuri,. De-a haiducii”. LuiMihail Sadoveanu îi plăcea să îndeplinească mai ales roluri de eroi populari,cum precizează E. Lovinescu, acesta făcând parte din grupul urmăritorilor:„Sadoveanu făcea mai totdeauna pe haiducul, iar eu făceam parte din poteră14. 1895 Începând să aibă o mai mare pasiune pentru pescuitul cu undiţa,cutreieră necontenit bălţile Şomuzului şi Nada Florilor, acordând o mai micăatenţie pregătirii şcolare, din care cauză rămâne repetent. Moare Profira Sadoveanu, mama scriitorului, prcvocându-i o profundădurere, prelung resimţită în inima sa: „Când a murit, aveam paisprezece ani,elev al gimnaziului din Fălticeni. A fost o lovitură aşa de brutală, încât amsimţit-o îndelung după aceea. Era între mine şi mama o legătură strânsă deiubire. Ea iubea în mine pe primogenitul ei şi avea şi bucuria asemănării melecu ea”… Debutează în revista umoristică Dracu, din Bucureşti, în numărul din 20aprilie 1897, cu schiţa Domnişoara M… din Fălticeni, semnată Mihai dinPaşcani. În aceeaşi revistă, în numărul din 30 aprilie, publică poezia Homo,iscălită tot Mihai din Paşcani. Toamna, se înscrie la Liceul Naţional din Iaşi,unde întemeiază o frumoasă şi durabilă prietenie cu N. N. Beldiceanu şi Enric

Furtună. Colaborează la revista Vieaţa nouă, mult solicitată, în acea vreme, detinerii începători în ale scrisului, printre care Grigore Pişculescu (GalaGalaction), N. D. Cocea (care iscălea cu pseudonimul Nelly), Tudor Arghezi şialţii. În paginile acestei reviste, Mihail Sadoveanu semnează pentru prima datăcu numele său adevărat.


23/307

Publică poezia Din răsărit şi schiţa Dinu în revista Carmen, undesemnează şi cu pseudonimul M. S. Cobuz. Împreună cu un coleg, ConstantinMoţet, scoate timp de zece săptămâni revista Aurora. Sub pseudonimul M. S. Cobuz colaborează la revista Pagini literare,condusă de Artur Stavri şi Ion Gorun, în coloanele căreia mai semnau I. L.Carsgiale, G. Coşbuc, A. Vlahuţă, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Jean Bart şialţii. 4 iulie – 22 august Publică în ziarul ieşean Opinia un ciclu de Povestiri vânătoreşti, poezii şi cronici. Octombrie împreună cu publicistul Matei Rususcoate revista literară Lumea, care încetează însă după cel de al treilea număr,din lipsă de fonduri: „Am suportat cu uşurinţă dispariţia revistei la care măangajasem pe jumătate. Nici nu-i putea fi alta soarta. Chiar m-ara bucurat într-o privinţă că m-am despovărat de atare întreprindere mediocră”, „în anii 1-89”-1900, eram pentru mulţi din colegii mei de liceu autor consacrat: publicasem

nuvele şi poezii în câteva reviste, scrisesem foiletoane într-o gazetă localăOpinia; alcătuisem Imnul liceului, căruia maestrul Enrico Mezetti îi compusesemuzica „Făcusem să circule un timp ş-o revistă centrigrafiată, Aurora, care sepetrecuse cu florile primăverii ce-o născuse. Eram preocupat şi absorbit eudesăvârşire de pasiunea mea literară în aşa măsură, îneât îmi întrebuinţamtoată vremea cu manuscrisele şi cărţile/’ Absolvă Liceul Naţional din Iaşi. În toamnă, devine student la Facultateade drept din Bucureşti, dar nu perseverează, atras fiind de boema literară şi demediul scriitoricesc. Noiembrie-decembrie Colaborează la Revista literară a lui Th. M.Stoenescu, Colaborează la Revista modernă, începând eu numărul 14, din 21mai, cu versuri, proză şi traduceri, semnând M. Sadoveanu-Cobuz, S.Prisăcaru, Ilie Puşcaşu. Aici publică nuvela Ion Ursu (nr, 32, 33, 33, 36, 37). 21 octombrie Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu, stabilindu-se la Fălticeni.„Căsuţa în care locuiam fusese cândva a lui Vasile Fieraru, şi găzduise în ea şi Creangă după ce fusese izgonii, cu Trăsnea şi Mogorogea, de la PavelCiubotaru, în urma istoriei cu „poştele”…” Elaborează prima variantă a romanului Şoimii, intitulată Fraţii Potcoavă.În acest sens, îl anunţă pe Enric Furtună: „Am scris neîntrerupt vreo

cincisprezce zile şi am dat gata un roman pe care l-am botezat Fraţii Potcoavă.Patruzeci de file scrise mărunt-mărunt cum ştii tu că scriu eu! Hm! FraţiiPotcoavă! Nu-i aşa că miroase a romantism? Lucruri care s-au întâmplat ia1570… Ciudat. Şi eu am crezut că-i romantic; dar Beldiceanu zice că nu-iromantic. Vorbă! Tocmai romantic n-o fi el, că oamenii care se învârt înpovestire nu-s nici de carton, nu-s nici zmei, nici eroi care au câte o bătălie înfiecare zi – înţelegi. Prăpăstii niciodată n-o să pot scrie. Îs oameni ca toţi


24/307

oamenii, numai cu patimi mai mari şi cu caractere mai tari, cum erau pe vremea aceea de frământări.” Este încorporat la regimentul 16 Suceava din Fălticeni. Publică FraţiiPotcoavă în revista Pagini literare, în numerele 1-6. Îşi începe colaborarea la revista Sămănătorul, în. Numărul din 13 aprilie1903, cu nuvela Necunoscutul. Publică nuvele în Revista idealistă. Textul romanului Fraţii Potcoavă trece prin remanieri succesive. La 26februarie, Mihail Sadoveanu îi comunica lui Enric Furtună: „Eu m-ara pus sălucrez, adică să prelucrez. Nemulţumit de Fraţii Potcoavă, vreau să-i prefac şinădăjduiesc mai mult şi mai bine în acest avânt nou care va înnoi o lucrarecare nu-mi mai place ca tehnică, dar care mă ademeneşte încă ca tablouri şiconcepţie. Setea după mai hun mă chinuite,” La 12 aprilie îi scria din nouprietenului său: „De mult am isprăvit de prelucrat Fraţii Potcoavă, acum cutitlul nou de Şoimiise pare că scriitorul nu era încă satisfăcut pe deplin de

forma romanului său, anunţându-l iarăşi pe Enric Furtună, la 1 iulie: „îţiscrisesem că am prelucrat Fraţii Potcoavă. L-ram prelucrat; şi acum plănuiescsă-i mai prelucrez odată. Înţelege şi tu dacă poţi”. Publică ultima variantă aromanului, cu titlul Şoimii, În foiletonul ziarului Voinţa naţională, la sfârşitullunii noiembrie. Toamna, la chemarea lui St. O. Iosif, se mută la Bucureşti, intrând înredacţia revistei Sămănătorul. Colaborează la Făt-Frumos şi Luceafărul. E numit copist la Casa Şcoalelor. Irupe strălucitor în literatura româna, publicând, Ia scurte intervale detimp, patru volume: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu.„Anul 1904. – scria N. Lorga -, s-ar putea numi „anul lui Sadoveanu”, dupăacela dintre scriitorii care s-au ridicat în cuprinsul lui, printr-o bogăţie deactivitate admirabilă, la situaţia de cel mai citit şi mai iubit dintre nuveliştii deastăzi.” Ocupă, pentru scurt timp, funcţia de subşef de birou la Direcţia Artelorpe lângă Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, reîntorcându-se apoi la. CasaŞcoalelor. Publică, în revista Albina, la îndemnul lui G. Coşbuc, suita de povestiriScrisori trimise de un prietin pribeag.

XLI În revista Curentul nou din Galaţi, nr. 1, din 15 noiembrie 1905, II.Sanielevici publică articolul Morala d-lui Sadoveanu, pe marginea celor patru volume apărate anul precedent, acuzându-l pe scriitor, în med aberant, deimoralitate. Opiniile eronate ale lui Sanielevici sunt spulberate de G. Ibrăileanu, prifl articolul Doi critici şimai mulţi scriitori, apărut tot în Curentul nou, nr. 2, din 15 decembrie 1905.


25/307

Publică volumul Povestiri din război, inspirate din luptele poporuluiromân pentru cucerirea independenţei naţionale. Colaborează la Luceafărul. Spre surprinderea multor confraţi de literatură, se stabileşte din nou laFălticeni. Martie Apare, la Iaşi, revista Viaţa românească, al cărei colaboratorstatornic devine, încă din primul ei număr, în care publică nuvela Pustiul.Oferindu-şi colaborarea, îi scria lui G. Ibrăileanu: „Mă gândesc, dacă s-ar puteaodată să dea mina toţi oamenii de bine, să sfarme cetatea ticăloşiei în ţaraasta… Dacă s-ar putea să trezim, să chemăm la adevăr şi la bine generaţia ce vine – ca să nu fie după aceea prea târziu! ‘e atâta putere, atâta inteligenţă,comori nepreţuite în poporul acesta, pe care prea puţini l-au înţeles şi pe careatâţia l-au exploatat! De s-ar pu-, tea! Jumătate din viaţă aş da bucuros ca săpot să-mi văd cu ochii acest vis în jumătatea aceastălaltâ ce mi-ar rămânea.”

Tipăreşte volumele Floare ofilită, Monmântul unui copil şi Amintirilecăprarului Gheorghiţă. În urma raportului elogios al lui Titu Maiorescu, volumul de Povestiri este încununat cu premiul Academiei Române. Colaborează la Convorbiri literare. 26 martie După marile răscoale ţărăneşti, faţă de care a avut o atitudinede deplină adeziune, este numit inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare. Din însărcinarea lui Spira Haret, ministru al instrucţiunii, cercetează cazurile unor învăţători din judeţul Suceava acuzaţi ca instigatori ai ţărănimii. În rapoartele sale, MihailSadoveanu se situa ferm de partea adevărului, a. Maselor exploatate. De pildă,în raportul său din 3 septembrie scria: „Mulţi mi-au spus limpede: dreptateaeste a munci toiului obijduit. Arendaşii şi proprietarii, fără deosebire denaţionalitate, îşi bat joc de munca românului. Toţi surtucarii satului, primar,notar, scriitoraş, mulg fără ruşine, fără milă, această vacă lăptoasă…” 15 noiembrie Apare, la Fălticeni, primul număr ai revistei Răvaşulpoporului, destinată ţărănimii, pe care o editează împreună cu Artur Gorovei.Revista a durat până la 1 octombrie 1909. Tipăreşte volumele Vremuri de bejenie, La noi în Vuşoara şi însemnărilelui Neculai Manea.

90S Se constituie Societatea scriitorilor români, Mihail Sadoveanu fiindales preşedintele ei., Publică volumele Oameni şi locuri, O istorie de demult,Duduia Margareta şi Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremeacând era cursul lumii 5250 de ani. 9909 împreună cu St. O. Iosif, Ilarie Chendi şi Dimitite Anghel scoaterevista Cumpăna, apărută din noiembrie 1909 până în aprilie 1910. E prezent în librării cu volumul Cântecul amintirii.


26/307

F9101 aprilie Este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, funcţie pecare o va deţine până în ianuarie 1919. Tipăreşte volumele Povestiri de seară, Genoveva de Brabant şi Cumputem scăpa de nevoi şi mm putem ăobânăi pământ. Jelii 2 februarie Teatrul Naţional din Bucureşti repre-a crintă piesa sa într-unact De ziua mamei, Apar volumele Apa morţilor şi Povestiri de petrecem, şi defolos. * Colaborează la ziarul Universul. În Viaţa românească (numerele 10, 11-12 din 1912 ‘şi 1, 4, 5, 6, 7, 8, 8din 1913) publică romanul Neamul Şoimăreştilor. Publică volumele Bord elenii şi Un instigator. Este încorporat, ca sublocotenent în rezervă, luând. Parte la campaniadin Bulgaria.

19li La izbucnirea primului război mondial este iarăşi încorporat, laregimentul 16 Războieni. Tipăreşte volumul Privelişti dobrogene. Apare în librării Neamul Şoimăreştilor, 26 mai Este ales membru corespondent al Acadea miei Române. Este din nou concentrat, participând, alături da compania pe care ocomanda, la executarea lucrărilor de apărare. Pubileă volumele Foi de toamnă, Printre gene şi 44 de zile în Bulgaria, Iaparte la primul război mondial, cu gradul da căpitan în rezervă. Redactează, împreună cu Ion Minulescu şi Petra Locusteanu, ziarulRomânia, organul Marelui Cartier General al Armatei. Articolele publicate aicila reuneşte în volumul File sângerate. XLIII. ‘1918 Se stabileşte la Iaşi, pe dealul Copoului, în fosta casă a lui MihailKogălniceanu. Apare volumul Umiliţii mei prietini. .9192 februarie – 21 decembrie Editează, la Iaşi. Împreună cu G. Topârceanu, revista Însemnări literare. 7920 Martie Reapare revista Viaţa românească, la care are, ‘ în

continuare, o fecundă colaborare. Tipăreşte volumele Umbre, în amintirea lui Creangă, Frunze-n furtună,Povestiri pentru moldoveni şi Priveghiuri. Îşi începe colaborarea la Adevărul literar şi artistic. Publică volumeleCocostârcul albastru şi Strada Lăpuşneanu. Apar volumele Neagra Şarului, Pildele lui cuconu Vichentie şi Lacrimileieromonahului Veniamin.


27/307


28/307

născut unitatea românilor într-o închegare de stat. Cred că literatura de mâinenu se poate despărţi de această albie largă, dacă vrea ‘să-i creeze existenţeinoastre un acord cu eternitatea”. Publică Baltagul şi Depărtări. Apar Măria sa puiul pădurii şi Trenul fantomă. Publică Nunta domniţei Ruxanda şi TJvar. În Adevărul literar şi artistic,din 17 aprilie 1932, G. Călinescu releva: „Autorul Nunţii domniţei B/uxandascrie moldoveneşte cum scrie Neculce sau Creangă, cu o mireasmă grea de vin vechi de Cotnar, păstrat într-o butie veche, aceea a unui simţ de ţarăcu toatăstrăvechimea ei. Dl Sadoveanu scrie ca eroii săi înveşmântat în contăş şi cugugiuman şi este nu un romancier, ci cel mai mare cronicar pe care l-a datMoldova, minunat cronicar şi vrednic urmaş al lui Ureche, al celor doiCostineşti şi al lui Neculce”. Kitwll

XLV* Tipăreşte Locul unde nu s-a întâmplat nimic vi romanul istoric Creangade aur. Apar volumele Nopţile de sânziene, Soarele în baltă sau Aventurileşahului, Inima noastră şi Viaţa lui Ştefan cel Mare. Dorinţa de a scrie o carte despre Ştefan cel Mare l-a stăpânit încă dinadolescenţă, după cum însuşi a mărturisit: „în clasa a IV-a de liceu, m-amsfătuit cu un coleg al meu, Petruţă Văsescu, cu care mă întâlneam în dragosteacătre voievodul creştinătăţii, să alcătuim o monografie a lui Ştefan cel Mare.” 13octombrie Pe scena Teatrului Naţional din Iaşi se reprezintă piesa NeamulŞoimăreştilor, dramatizată după romanul lui Mihail Sadoveanu de MihailSorbul, în regia lui Ion Sava, rolul lui Tudor Şoimaru fiind interpretat de ŞtefanCiubotăraşu. Toamna, piesa se reprezintă şi la Bucureşti, în regia lui I.Şahighian. Apare primul volum din Fraţii Jderi – Ucenicia lui Ionuţ. Î93B Ianuarie Apare revista însemnări ieşene, condusă de MihailSadoveanu, G. Topârceanu şi Gr. T. Popa. Se stabileşte la Bucureşti, unde preiadirecţia ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. În numărul din 2” noiembrie 1936„ambele ziare publică, pe prima pagină, următoarea notă redacţională: „Ziarele

noastre trec sub o nouă conducere. Înţelegem să păstrăm acestor publicaţiiatitudinea pe care le-au statornicit-o întemeietorii lor”: apărarea libertăţii şi adreptăţii şi sprijinirea unei reale şi sincere democraţii naţionale”. La moartea luiG. Ibrăileanu aduce un cald şi emoţionant elogiu celui ce a fost adevăratulmentor al revistei Viaţa românească şi al spiritualităţii ieşene din primeledecenii ale acestui secol: „G, Ibrăileanu continuă să fie un reprezentant nobil alumanităţii, justificându-i existenţa în faţa celui etern, E trimisul generaţiei


29/307

trecute de intelectuali ieşeni către românismul de mâine. Iese din spiritul deiubire şi jertfă al socialiştilor, care s-au îndreptat spre ţărănimea obijduită,cerând pentru ea dreptate şi lumină. Cărturar de mare cultură, de inteligenţăageră, a fost un luptător pentru ideal, fără viclenie şi fără preocuparepersonală”. Tipăreşte Izvorul alb, al doilea volum din trilogia Fraţii Jderi, şi romanulCazul Eugeniţei Costea. Grupările politice de dreapta, profasciste, dezlănţuie o companie violentăîmpotriva lui Mihail Sadoveanu, iar bandele de huligani îi ard cărţile în pieţelepublice. Intelectualii, scriitorii şi cărturarii oneşti ripostează însă energic, cucuraj, luând apărarea marelui prozator. În Adevărul din 1 aprilie 1937. Sepublică Protestul intelectualilor, semnat de Livra Rebreanu, Victor Eftimiu, G. Topârceanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Mihai Ralea, Petru Groza, Al.Philippide, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Paul Bujor, Şerban Cioculescu,

Zaharia Stancu, Andrei Oţetea şi alţii, în care se spunea: „De câtva timp seîncearcă asasinarea morală a celui mai reprezentativ şi mai autentic scriitorromân… Ne aflăm în faţa unei grave primejdii pentru literatura şi culturaromânească. Dacă Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atâta uşurinţă, fărăa se ţine seama de opera care rămâne o mândrie a literaturii româneşti,înseamnă că bunurile culturale şi-au pierdut orice valoare şi că fanatismulpolitic copleşeşte manifestările spirituale cele mai curate şi mai preţioasepentru însăşi fiinţa specifică a neamului nostru1’. Dezgustat de barbariaelementelor profasciste, Mihail Sadoveanu se retrage în Transilvania, IaBraduStrâmb, unde continuă să trudească pentru a dărui poporului român noişi valoroase opere literare. 6 februarie Lui Mihai Sadoveanu i se înmânea2ăi; „în cadrul uneisolemnităţi, diploma de „doctor ho* noris causa” al Universităţii din Iaşi. Apar volumele Ochi de urs şi Valea Frumoasei’ 1989 Ca semn de protest împotriva manifestărilor huliganice şi desolidaritate cu marele scriitor, revista. Însemnări ieşene închină numărul 5, din1 mai 1939, lui Mihail Sadoveanu, omagiindu-l totodată pentru primirea titluluide „doctor honoris causa”; „Numărul acesta este închinat lui Mihail Sadoveanude prietenii, colaboratorii şi admiratorii săi, cu prilejul înrămării diplomei de

„doctor honoris causa”, pe: care i-a conferit-o Universitatea din Iaşi… De aceeasuntem mulţămiţi că întâmplarea face să putem închina acest număr lui MihailSadoveanu – îmblânzitor de suflete – tocmai acum când organizatorii demăceluri vor să arate că ei domină lumea”. Apare volumul Morminte. 12 ianuarie Prezintă în şedinţa publică a Academiei Românecomunicarea Cincizeci de ani de Ia moartea lui Ion Creangă.


30/307

Tipăreşte Divanul persian şi Vechime. Apar primele două volume din ediţia de Operei Publică Ostrovul lupilor. 10 octombrie Se căsătoreşte cu Valeria Mitru.’ Apare cel de-al treilea şi ultimul volum al trilogiei Fraţii Jderi – Oameniimăriei sale. Tipăreşte Poveştile de la Bradu-Strâmb 22 septembrie Fiul marelui scriitor; Paul-Mihu. Sadoveanu, cade eroic pefrontul antihitlerist, îţi luptele de pe Mureş, în fruntea plutonului său. Înamintirea fiului său, Mihail Sadoveanu scria: „Destinul tău a fost să nu lupţisilnic, să nu devii* un criminal fără voie. Cariera ta s-a încheiat scurt, î

mihail_sadoveanu-strada_lapusneanu._oameni_din_luna._morminte_0.1_05__.doc

Documents