Invitaţie la joc…

ATELIER LITERAR

REVISTA CENACLULUI

„MIHAI EMINESCU”

NR. 27

2013-2014

Şcoala Gimnazială Nr. 4

„Elena Donici Cantacuzino”

Pucioasa - Dâmboviţa

ISSN 2343-8444

ISSN-L 2343-8444

CUPRINS

Popescu Alexandra – O zi, o aventură… ----------------------------------------------------

Cantaragiu Carina – Autoportret ------------------------------------------------------------

Necula Andreea Teodora – Cine sunt eu? -------------------------------------------------

Popescu Alexandra – Autoportret ------------------------------------------------------------

Necula Andreea Teodora – Viaţa… ---------------------------------------------------------

Duţă Robert – O zi… ---------------------------------------------------------------------------

Diaconescu Şerban – Autoportret -----------------------------------------------------------

Popa Daria – Toamna -------------------------------------------------------------------------

Florescu Beatrice – O zi din viaţa mea ------------------------------------------------------

Cantaragiu Carina – Miracolul iernii -------------------------------------------------------

Drăgan Felix – Iarna ---------------------------------------------------------------------------

Ştefan Rebeca – Crăciunul --------------------------------------------------------------------

Dumitrache Simona – Iarna miraculoasă --------------------------------------------------

Pană Diana – Farmecul iernii ----------------------------------------------------------------

Ciurea Bianca – Darurile lui Moş Crăciun -------------------------------------------------

Dumitru Laurenţiu – Bucuria sărbătorilor de iarnă -------------------------------------

Bădoiu Andreea – Războiul -------------------------------------------------------------------

Pagina cvintetelor -------------------------------------------------------------------------------

Drăgan Felix – File din poveste ---------------------------------------------------------------

Mircescu Ariadna – Nostalgia lunii ---------------------------------------------------------

Zamfirescu Vlad – Greşeală ------------------------------------------------------------------

Coman Iosif – Magia cuvintelor româneşti -------------------------------------------------

Diaconescu Şerban – Indecis ------------------------------------------------------------------

Zamfirescu Vlad – O zi specială --------------------------------------------------------------

Vîntu Lorena – Băiatul invizibil şi mărul de smarald ------------------------------------

Mircescu Ariadna – Prinţesa şi dragonul ---------------------------------------------------

Dan Anca – O poveste încâlcită ---------------------------------------------------------------

Niță Bogdan – Petru și medalionul de aur -------------------------------------------------

Dan Anca – Ce este iubirea? ------------------------------------------------------------------

Cantaragiu Carina – Dragoste nevăzută ----------------------------------------------------

Necula Andreea Teodora – O călătorie printre cărţi -------------------------------------

Podeanu Theodora – Visuri de adolescent --------------------------------------------------

Tronaru Antonia – Micul meu univers -----------------------------------------------------

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

13

14

15

17

19

20

21

21

22

23

24

25

26

27

29

33

35

36

37

38

40

2

O zi, o aventură…

Oricine ar descrie o zi din viaṭa lui simplu:

dimineaṭa merg la şcoală, apoi vin acasă… Însă

eu nu pot face acest lucru.

Văd într-o simplă zi o aventură sau un vis.

Niciodată nu am privit o zi ca pe ceva simplu.

Mereu descopăr noi lumi, noi provocări, alte

încercări. O zi simplă din viaţa mea ascunde

mistere greu de aflat.

Ştiu că zilele nu ne sunt date doar pentru a

spune: A mai trecut o zi. Acestea sunt create

pentru a ne da seama că uneori trec mai repede,

alteori mai încet, însă toate sunt unice pentru

noi.

Mă trezesc în fiecare dimineaṭă, zicând în sinea mea: Azi va fi o zi specială. De multe

ori aşa se şi întâmplă. Trebuie să existe ceva care să facă minunată fiecare zi din viaţa noastră:

o reîntâlnire cu prietenii, o carte bună, o faptă bună, o emoţie, o seară petrecută în familie, o

plimbare la munte sau o zi de școală în care pur ṣi simplu te simţi minunat pentru că ai

aproape persoanele la care ṭii cu adevărat.

Ştiu, sunt o simplă adolescentă, însă am gânduri mari. Nu pot lăsa timpul pur şi simplu

să treacă fără rost pe lângă mine. Cred că fiecare zi din viaţa mea este o uṣă deschisă către

ceva măreṭ, frumos, magic. Nu pot să ştiu ce, dar am încredere în mine şi sunt convinsă că,

muncind mult, voi descoperi acel ceva misterios ce se deschide pe drumul destinului meu.

Cu trecerea timpului realizez că m-am maturizat. Nu mai sunt o fetiṭă neştiutoare, sunt o

fată mare, cu responsabilități. Sunt conștientă de faptul că trebuie să mă descurc și în situaṭiile

grele. Însă, în sufletul meu, rămân un simplu copil care mănâncă multe dulciuri, se bucură de

năzdrăvăniile unor colegi, se joacă împreună cu prietenii, uneori prea mult, şi care visează cu

ochii deschişi.

Aştept cu sufletul la gură fiecare zi din viaţa mea pentru a trăi cu emoţie darurile ei!

Bucuraţi-vă de viaţă! Este minunată!

Popescu Alexandra

Clasa a VI-a C

3

Autoportret

- Mami, fă-mi o poză!

- De ce?

- Mi s-a făcut dor de mine şi vreau să mă privesc.

- Uită-te în oglindă! Sau în ochii celor dragi.

M-am privit în ochii mamei şi am văzut o adolescentă cu ochi mari, ambiţioşi, gata să se

îndrăgostească de frumos, să urască minciuna, să-şi răsfeţe simţurile cu muzica preferată şi

răsăritul soarelui etern.

M-am uitat în ochii tatălui meu şi am văzut o fată înaltă, zveltă, cu gândire logică, bună

prietenă cu căţelul din curtea blocului şi care vrea să înveţe că orice problemă are o soluţie în

viaţă.

În ochii prietenilor m-am văzut colega jucăuşă, veselă, oricând pregătită să le ofere

acestora umărul ei în situaţii de cumpănă.

Mi-am îndreptat privirea spre cer şi am înţeles că nimic în viaţă nu există fără

Dumnezeu, fără speranţă şi fără iubirea pentru cei din jur.

Când mă privesc în oglindă... sunt o fată stăpână pe sufletul şi mintea mea, iubesc şi

sunt iubită, moştenitoare a unor trăsături frumoase, dar totodată unică. Şi sunt fericită!

Cantaragiu Carina

Clasa a VI-a C

4

Cine sunt eu?

Sunt o fărâmă de copil care se bucură de sămânţa vieţii în această lume.

Mă numesc Necula Andreea Teodora. Îmi place mult numele meu şi sunt mândră de el.

Provine din limba grecească şi înseamnă „darul Domnului”. Mi se potriveşte. Este un dar

minunat de la Dumnezeu că exist, că mă joc, că învăţ, că trăiesc în neantul vieţii cotidiene.

Cele douăsprezece primăveri prin care am trecut mi-au stimulat existenţa către viitor. Familia

mea reprezintă rădăcina copacului vieţii mele, care mi-a asigurat seva necesară. Dar, acest

copac nu poate înmuguri, înfrunzi şi rodi decât cu multă iubire, suflet, dăruire, sănătate, curaj

de a învinge şi a reuşi.

Îmi place şcoala unde învăţ. Ea reprezintă pentru mine a doua familie. Sunt elevă în

clasa a VI-a C la Şcoala Gimnazială Nr. 4 „Elena Donici Cantacuzino” din Pucioasa. Aici am

multe amintiri frumoase: scrierea primelor cuvinte, prima notă obţinută, serbările şcolare,

activităţile extraşcolare, premiile obţinute la concursuri şi olimpiade, primii mei prieteni.

Aceasta este o şcoală specială, deoarece toţi copiii sunt educaţi şi informaţi. Premiul

important pe care l-am obţinut anul trecut la etapa naţională a unei olimpiade şcolare mi-a

demonstrat că nimic nu este imposibil. Prin muncă, dăruire şi efort, poţi reuşi. Aş vrea ca toţi

copiii să trăiască aceeaşi viaţă frumoasă, plină de surprize şi momente unice, emoţionante pe

care am trăit-o şi eu până acum.

Sufletul meu curat şi deschis completează o fire comunicativă, optimistă, cu zâmbetul

pe buze, plină de viaţă, gata oricând să sară în ajutor celor care au nevoie, sensibilă şi

copilăroasă.

Îmi place foarte mult să mă plimb, să visez, să contemplu natura. Mersul pe bicicletă

mă relaxează şi mă face să simt că zbor. Muzica mă poartă pe aripile vântului, iar desenul mă

ajută să arăt ceea ce simt. Încerc să savurez orice petală din florile copilăriei, pentru că ştiu că

aceşti ani nu se mai întorc.

Sunt un sufleţel care este mândru că trăieşte în această lume plină de suişuri şi

coborâşuri, dar care este sigur că va ajunge în vârful muntelui! Sunt Teodora, „un dar al

Domnului” şi pentru acest lucru mă simt recunoscătoare divinităţii, părinţilor şi celor ce mă

educă, îmi sunt prieteni şi mă fac să mă bucur în fiecare clipă de tainele vieţii.

Necula Andreea Teodora

Clasa a VI-a C

5

Autoportret

Stau în faţa oglinzii şi mă privesc. Chipul senin radiază de bucurie. Neastâmpărată de

felul meu, încep să mă strâmb, să sar ṣi să dansez. Inocenta copilărie... cum ne învăluie cu

braţul ei dulce! Ce poate fi mai pur, mai limpede, mai curat decât sufletul unui copil?

Aceasta sunt eu: o fată amabilă ṣi prietenoasă. Am uitat să menţionez că numele meu e

Alexandra. Am 12 ani. Ador să îmi petrec timpul cu prietenii mei. Sunt o fire deschisă şi nu

mi-aş imagina viaţa fără colegi şi familie.

Ca oricărei fete de vârsta mea, îmi place moda, însă nu visez să fiu un model renumit

sau un designer cunoscut, ci doar un fotograf, un fotograf celebru, care descoperă lumea cu

ajutorul unui aparat de fotografiat. Îmi place să fotografiez fiecare colṭ din natură, să-l

imortalizez. Visez ca, înarmată doar cu un simplu aparat, să reuşesc să dovedesc că ceea ce

fac e o artă.

Sunt în clasa a VI-a. Îmi place să merg la ṣcoală şi, după şase ani de vis petrecuṭi alături

de colegii mei, pot spune cu tărie că ei sunt a doua mea familie. Weekendul pare uneori prea

lung, pentru că ei nu sunt cu mine.

Îmi place să descopăr diversitatea naturii şi ador să merg în drumeṭii, bineînṭeles, cu

aparatul de fotografiat lângă mine. Culoarea mea preferată este turcoazul pentru că mă duce

cu gândul la mare. Îmi place foarte mult să înot. Sportul meu favorit este caiac-canoe mai ales

fiindcă tata este campion olimpic în acest domeniu și îmi este un frumos model de viaţă.

Deseori îmi dau seama că timpul a trecut şi că nu mai sunt o fetiţă de grădiniṭă. Am

devenit mare, am responsabilităţi pe care trebuie să le duc la bun sfârşit. Azi am 12 ani, mâine

voi fi mai matură şi totul s-a petrecut atât de repede. Asta e! Viaţa e una şi eu am ales să o

trăiesc aşa cum am învăţat de la părinţi: cu zâmbetul pe buze, modest şi înţelept!

Popescu Alexandra

Clasa a VI-a C

6

Viaţa

Viaţa este o comoară pe care trebuie să o descoperi, iar atunci când o găseşti, trebuie să

fii chibzuit şi să te bucuri din plin de ea.

Sunt o fată ca oricare, de 12 ani, care încearcă să îmbine utilul cu plăcutul în viaţa sa. O

zi obişnuită din viaţa mea nu este o zi specială, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunt

sănatoasă şi că pot fi alături de familia mea. De luni până vineri, programul meu este acelaşi:

îmi fac temele, mă duc la şcoală, iar seara mă delectez cu o carte bună.

Duminica este pentru mine cea mai interesantă. Ea îmi aduce bucuria de a începe o nouă

zi şi a-mi organiza foarte bine timpul. Micul dejun este un prilej de a sta de vorbă cu mama.

Discuţiile cu ea mă revigorează şi mă fac să pornesc mai departe cu o forţă nebănuită.

Finalizarea temelor şi a lecţiilor din săptămâna următoare mă trezește la realitate. După

această activitate, simt că o linişte odihnitoare îmi inundă corpul.

Vizionarea unui film de actualitate, lecturarea unei reviste specifice vârstei, o plimbare

prin parcul oraşului pentru a admira paleta de culori specifică fiecărui anotimp și întâlnirea cu

prietenii sunt activităţi pe care le fac cu mare plăcere. Mersul pe bicicletă este sportul meu

preferat. O plimbare prin împrejurimi mă ajută să am o sănătate fizică şi mentală

corespunzătoare.

De asemenea, când timpul îmi permite, un Scrabble cu familia sau un Remi cu prietenii

îmi dezvoltă gândirea.

Masa de seară reuneşte toată familia, moment în care ne împărtăşim experienţele din

timpul zilei. Ziua se încheie în modul cel mai plăcut, cu lecturarea unei cărţi potrivite vârstei.

Citind, mă transpun în faptele personajelor, iar somnul care urmează mă poartă în minunata

lume a viselor.

Timpul se scurge puţin câte puţin, iar viaţa noastră prinde aripi ca să-şi găsească drumul

potrivit în această lume. Mulţumesc lui Dumnezeu că exist, că trăiesc în această lume alături

de cei dragi, că mi-a dat posibilitatea de a trăi clipa!

Necula Andreea Teodora

Clasa a VI-a C

7

O zi…

Cât de interesantă poate să fie o zi obișnuită din viața unui băiat de 12 ani?

Mă trezesc în fiecare dimineață la ora 7 și jumătate, pentru că este ora când rămân

singur acasă. Din acest moment, începe pregătirea pentru o nouă zi. Spălatul pe dinți, micul

dejun și mica înviorare de dimineață sunt doar câteva dintre obiceiurile mele matinale.

Apoi începe cursa cu timpul: până la ora 12 trebuie să îmi pregătesc lecțiile, să îmi fac

temele pe care nu le-am putut face de seara și, bineînțeles, aș vrea să mă mai și joc un pic, că

doar sunt încă un copil.

Se apropie ora 12 și trebuie să-mi pregătesc ghiozdanul, să iau prânzul și să mă îndrept

spre stația microbuzului care mă va duce la școală.

Ajuns aici, începe adevărata muncă: lecții, profesori, colegi, evaluări, ascultări, emoții,

timp de 5, 6 sau chiar 7 ore.

Ajung seara acasă epuizat, uneori vesel pentru o notă bună, alteori posomorât că iar am

fost neatent și am luat o notă cu care nu prea mă mândresc. Din ușă mă întâmpină un miros

ademenitor, care vine din bucătărie. Păi, după atâta muncă, nu merit și eu o cină savuroasă?

Urmează consiliul de familie, când fiecare își povestește întâmplările de peste zi și apoi

câteva ore de relaxare. Înainte de culcare, cam pe la ora 22.00, mă gândesc la ziua ce tocmai

s-a încheiat și îmi fac planuri pentru cea care urmează.

A doua zi, o iau de la capăt. Deci, revin cu întrebarea: Cât de interesantă poate să fie o

zi obișnuită din viața unui băiat de 12 ani?

Duţă Radu

Clasa a VI-a C

8

Autoportret

Sunt convins că fiecare dintre noi s-a privit măcar o dată în oglinda sclipitoare precum

cristalul şi şi-a văzut pentru o clipă chipul, nu doar fizic, ci şi în profunzimea lui.

Din ea, mie îmi zâmbeşte un băiat şaten, cu ochii verzi, nici înalt, nici scund, un copil

vesel, care nici în faţa oglinzii nu are stare: se strâmbă şi sare de pe un picior pe altul, ca un

Nică al vremurilor noastre.

Pielea albă şi două aluniţe negre creionează chipul unui băiat drăguţ, cu trăsături fine.

Buzele mici, colorate într-un roşu deschis şi zâmbetul ştrengar definesc un copil optimist.

Părul castaniu la culoare, lipsit de orice ondulaţie, este frumos pieptănat. Ovalul feţei,

culoarea verde a ochilor şi vioiciunea lor sunt moştenite de la tata.

Cu mândrie şi cu grijă îmbrac zi de zi hainele curate, tot timpul asortate, pentru că acest

lucru îmi dă multă încredere în mine şi mă face să mă simt bine.

Sufletul meu este bun şi blând şi îmi place să fiu înconjurat de dragostea celor apropiaţi.

Luate în ansamblu, aceste trăsături fizice conturează un băiat de 12 ani, puţin timid, dar

cu o mare dorinţă de a se bucura de tot ce îl înconjoară şi de viaţa fericită din familie.

Sunt ambiţios, puţin cam vulcanic în temperament, uneori mă grăbesc să termin

lucrurile în doi timpi şi trei mişcări, dar am o inteligenţă moștenită, care mă ajută să mă

remarc şi să obţin rezultate bune la şcoală. Îngerii mei păzitori sunt bunica Ileana şi mama,

două fiinţe care şi-ar da sufletul în orice clipă pentru binele meu. Ele mă îndrumă cu multă

răbdare ca să mă pot realiza în viaţă şi pentru asta le sunt recunoscător.

Acesta este autoportretul meu, copilul Şerban Diaconescu.

Diaconescu Şerban,

Clasa a VI-a C

9

Toamna

Toamna. Un anotimp în care şi culorile deschise, dar şi cele închise domină în păduri şi

livezi. Toamna este, de asemenea, şi anotimpul în care gospodinele, iscusite sau cu mai multe

ajutoare, îşi pregătesc degrabă cămara cu zarzavaturi şi compoturi pentru iarna ce va veni.

Nu doar gospodinele vor umple cămările pentru iarnă, dar şi animalele din pădure, care

vor hiberna, or să umple scorburile şi vizuinile numai cu alune şi fructe. Nici pe păsări nu le

scoatem din peisaj. Acestea îşi fac şi ele ultimele pregătiri pentru marea plecare spre ţările

calde.

Aşa vă pot descrie eu toamna, într-un singur cuvânt: mirifică.

Popa Daria

Clasa a V-a B

10

O zi din viața mea…

Era o zi minunată de iarnă, afară ningea, iar fulgii care cădeau din cer mângâiau feţele

copiilor.

De când m-am trezit, am ştiut ca va fi o zi magică şi aşa a fost. Am ieşit împreună cu

prietenii mei afară, ca să ne jucăm și imediat am început o bătaie cu bulgări.

Încercând să ne construim zidurile pentru apărare, am realizat că fulgii uşori începuseră

din nou să cadă. Uitasem cu toţii de joaca noastră şi am încercat să prindem aceste minuni

însufleţite, numai că, atunci când se aşezau pe noi, imediat mureau. Erau o vietate de-o

secundă. Ce scurtă este viaţa unui fulg! Poate fi o vietate atât de neîndreptăţită?

Da, din nefericire, aceste suflete mor mai repede ca noi să avem timp ca să ne mirăm.

A fost o zi minunată, în care am realizat cât de preţioasă şi scurtă este viaţa unui mic și

delicat puf de nea.

Florescu Beatrice

Clasa a VI-a C

11

Miracolele iernii

Este luna decembrie şi până acum nu a nins... Stai! E un fulg şi-i cel dintâi! Uite-l şi pe

al doilea...şi pe al treilea... Ninge!

Uitându-mă înspre cer, l-am prins din zbor pe unul. Când să mă uit la el, s-a topit şi a

murit... Am crezut că a fost doar destinul acelei minuni de-o secundă. Procedând la fel şi cu

alţi fulgi, încercând să îi privesc, am descifrat aceeaşi tristă poveste... Se pare că toţi au

aceeaşi soartă.

Am încercat să părăsesc mica durere adusă de fulgi... Să zicem că am reuşit. Ce m-a

ajutat? Zurgălăi se auzeau din depărtare, toţi copiii au ieşit afară ca să se bată cu bulgări, să

construiască oameni și îngeri de zăpadă, să se dea pe sănioare şi, cel mai important, mi-am

adus aminte că mai e puţin timp și vine Crăciunul. Este sărbătoarea mea preferată. Modul în

care oamenii se bucură de venirea Moşului și împodobesc brazii, casele, grădinile mă face

mai bucuroasă. Când se înnoptează, beculeţele atârnate precum nişte ghirlande de argint

luminează străzile cu diferite culori ca pietrele preţioase. În plus, mie mi se pare că zăpada

aduce linişte, iar totul e mai frumos, mai sclipitor.

Când mă gândeam la cuvintele care descriu iarna, cineva m-a invitat la o bătaie cu

bulgări. Cum să-i rezişti?

Cantaragiu Carina

Clasa a VI-a C

12

Iarna

Bună dimineaţa, soare! Hei, stai, dar unde sunt lumina zilei şi soarele? Mă duc la

fereastră. Afară, zăpada parcă acoperise oraşul şi era beznă. Mă uit şi la ceas: este ora şapte,

dimineața. Stau să mă gândesc un pic. Ooo, da, am uitat… a venit iarna!

Iarna, zilele sunt mai scurte, iar nopţile mai lungi. Mă dau jos din pat, mă schimb, îmi

iau micul dejun și plec la şcoală. În drum spre şcoală, de fiecare dată când trec pe lângă un

copac, ţurţuri mari şi reci parcă mă ameninţă. Păsările nu mai cântă cântecul meu preferat, în

schimb, aud un sunet ciudat, al ciorilor.

Am ajuns la şcoală. După ce mi-am terminat orele, în drum spre casă, doamna Iarnă-n

goană trecea şi arunca dintr-o găleată mii şi mii de fulgi care dansau cu cea mai mare veselie.

Zăpada se făcea din ce în ce mai mare, aşa că m-am oprit puţin ca să fac un înger de zăpadă.

Mi-a ieşit foarte bine si foarte repede, deoarece era foarte moale și pufoasă.

Am ajuns acasă şi seara şi-a făcut apariţia.

Iarna tristă s-a culcat, iar oraşul amorţit a adormit puţin mai târziu. Mi-am luat la

revedere de la omul de zăpadă din faţă şi i-am zis că o să ne mai vedem mâine.

A fost o zi superbă! O zi frumoasă de iarnă!

Drăgan Felix

Clasa a V-a B

13

Crăciunul

Bradul este împodobit,

Şi Crăciunul a venit.

Moş Crăciun e pregătit,

Are daruri speciale,

De adus la fiecare.

Ştefan Rebeca

Clasa a VII-a A

Iarna miraculoasă

Iarna e pufoasă,

Dar primejdioasă.

Iarna a sosit,

Ca un nor aurit.

Fulgii au apărut,

Din văzduhul plăcut,

Mici şi răcoroşi,

Dar prietenoşi.

Dumitrache Simona

Clasa a VII-a A

14

Farmecul iernii

Iarna a sosit,

Natura a murit.

Păsările au plecat,

Copiii mult s-au întristat.

Oameni de zăpadă se construiesc;

Fulgii de nea acum sclipesc.

Moş Crăciun apare-n prag,

Toţi cei mici îl aşteaptă cu drag.

Cadourile sub brad,

El le-a aşezat.

Când le vor găsi,

Îi vor mulţumi.

Vacanţa se va sfârşi,

Noi la şcoală vom fi.

Pe colegi îi vom revedea,

Şi profesorii ne vor întâmpina.

Pană Diana

Clasa a VII-a A

15

Darurile lui Moș Crăciun

Este o zi senină de decembrie, cu un soare ascuțit și fără strop de zăpadă.

Orașul, împodobit cu ghirlande colorate, așteaptă nerăbdător sărbătorile. Din vitrinele

strălucitoare ale magazinelor răsună când și când un zvon subțirel de colinde. Oamenii,

cuprinși de febra cumpărăturilor, trec pe lângă mine grăbiți, cu griji diferite.

Mă îndrept hotărâtă spre magazinul de la colțul străzii mele, strângând într-o mână lista

de cumpărături: trei mandarine, o păpușă Barbie și o ciocolată pentru surioara mea, o

lumânare în formă de brad sau de Moș Crăciun pentru mama și o cremă de ras pentru tata. Îmi

număr cu atenție banii economisiți cu atâta grijă de trei luni, temându-mă că nu-mi vor fi de

ajuns.

Iau repede un coș și mă îndrept mai întâi spre rafturile cu jucării, dar, până să ajung la

ele, arunc o privire furișă către raftul cu cărți. Deodată, zăresc o carte cu coperte aurii,

cartonate și tresar. Amintirile vii mă invadează, ducându-mă în urmă cu trei ani...

Era Ajunul Crăciunului și credeam cu naivitate de copil că Moșul urma să vină, chiar

dacă alți colegi îmi spuneau râzând că părinții aveau oarecare legătură cu el. Ca în fiecare an,

încercam să stau trează, la pândă, cu plapuma trasă până la nas și cu ochii țintă spre brad. Îi

pusesem scrisoarea alături de farfuriuța cu fursecuri.

Nu știu când am adormit, dar îmi amintesc clar că m-au trezit șoaptele mamei și ale

tatălui și un foșnet ușor, de celofan. Am vrut să sar din pat, dar parcă înlemnisem. Am așteptat

până când toate zgomotele s-au stins și silueta mamei s-a făcut nevăzută. Nu știu cât timp s-a

scurs, dar mi s-a părut o veșnicie până când am ajuns la brad.

Ca de obicei, scrisoarea mea nu mai era, iar pe farfuriuță mai rămăseseră câteva

fursecuri. În schimb, apăruse un pachet legat cu o fundă verde, luminat puțin de pâlpâirile

instalației din brad. L-am desfăcut cu nerăbdare. Am găsit ciocolata mea preferată, cu alune

și stafide, o carte cu coperte aurii, cartonate și un bilet. Spre deosebire de anii trecuți, când

Moșul îmi lăsa bilete scrise la calculator, acesta era scris de mână. Era un scris frumos,

aplecat ușor spre dreapta, cu înflorituri la literele mari. Moșul îmi spunea că a aflat că îmi

place limba engleză, iar acea carte îmi va fi de folos. Citeam fericită rândurile scrise, fiindcă

eram lăudată, însă ceva nu-mi dădea pace: scrisul acela rotund îmi părea atât de familiar. Oare

unde îl mai văzusem?

16

Deodată, mi-am amintit de postitul galben pe care mama îmi notase ce trebuia să

cumpăr de la magazin în zilele trecute. Am aprins veioza și am scotocit prin buzunarele

pantalonilor. Când l-am găsit, l-am pus alături de biletul Moșului și... am înțeles totul! Am

simțit atunci că dormitorul meu devine dintr-o dată neîncăpător și că întreaga mea lume se

prăbușește. Durerea din suflet a fost atât de ascuțită, încât lacrimile mi-au invadat obrajii

și-am izbucnit în hohote de plâns.

Au trecut trei ani de atunci, dar și acum, stând în fața raftului cu cărți și privind cartea

cu coperte aurii și cartonate, mai simt tăișul acelei dureri pe care o crezusem uitată de mult

timp. Acum, însă, știu că totul se va schimba. Acum am o surioară de doi ani și jumătate, care

așteaptă nerăbdătoare să vină Moșul, fiindcă a fost cuminte.

Mă îndrept hotărâtă spre rafturile cu jucării. Aleg cea mai frumoasă păpușă Barbie,

apoi iau o lumânare roșie, în formă de inimă, pentru mama, iar pentru tata, o cremă de ras. Îmi

ajung banii și pentru patru mandarine. Le pun în coș, le plătesc la casă, apoi mă îndrept spre

casă.

Se înnoptează. Toate zgomotele se sting și toți ai mei dorm. Îmi șterg iute cu un deget

lacrima fierbinte ce se încăpățânează să-mi atârne tăcută de pleoapă și, cu un zâmbet ușor

melancolic, agățat în colțul gurii, mă strecor în vârful picioarelor până la brad. Inima îmi bate

nebunește, speriată că voi fi prinsă asupra faptului. Așez cu grijă sub crengile ocrotitoare

micile mele daruri pentru toți ai casei, apoi mă întorc repede în camera mea.

E noaptea de Crăciun, iar cel mai frumos dar pe care eu îl voi primi anul acesta va fi

bucuria familiei mele.

Crăciun fericit tuturor!

Ciurea Bianca

Clasa a VIII-a B

17

Bucuria sărbătorilor de iarnă

Ninge!

Privesc afară și nămeții uriași îmi

taie respirația, făcându-mă să mă simt

pierdut într-un ocean ostil, mut și pustiu,

care nu mă inspiră. Și pentru că sunt un

artist de primă clasă, această neinspirație

parcă mă îndeamnă să scriu. Inspirata

neinspirație mă face să scriu ceva

non-comercial, dar care să prindă la

public, chiar dacă nu conține ceva

asemănător cu celebra și prăfuita

afirmație exclamativă: „Bucuria

sărbătorilor de iarnă a cuprins inimile

tuturor!”

Sărbătorile de iarnă... Oare ce înseamnă? A început anotimpul zăpezilor. Bun! Și?

Nu înțeleg! Care e bucuria de a fi frecat cu zăpadă într-un mod barbar? După toate

acestea, zăpada îți ajunge pe sub haine, se topește și-ți creează o senzație nemaipomenit de

neplăcută. Mai e și faza cu sania: degeaba ai sanie cu volan, dacă oricum cazi după ce virezi.

Și mai este povestea cu Moș Crăciun. De ce i-ai amăgi pe bieții copii că există un moș

durduliu care veșnic dăruiește hohotind? Doar pentru ca aceștia să nu ceară prea multe jucării,

fiindcă Moșul, chipurile, trebuie să le împartă tuturor copiilor de pe lumea asta! În plus,

creează o bună ocazie părinților pentru a scăpa ieftin numai cu o jucărie cumpărată.

De exemplu, când eram mic îmi doream un robot de lupte, iar pentru că eram naiv, am

crezut ceea ce mi-au spus părinții mei, cum că acest individ știe tot. Aceștia m-au întrebat ce

vreau să-mi aducă Moșul. Eu le-am spus că vreau un robot. Ei au vrut apoi să-mi ceară detalii

în legătură cu aspectul robotului. Le-am răspuns contrariat: „Păi, n-ați zis că Moșu’ știe?”

Când a venit ziua Crăciunului, sub bradul împodobit am găsit o cutie. Am desfăcut-o

nerăbdător și… Surpriză! Nu era deloc ce-mi imaginasem!

18

Din acel moment de groază am rămas frustrat pe viață, așa că, dacă voi avea copii, le

spune: „Moș Crăciun nu există!”, pentru ca ei să nu rămână dezamăgiți precum am rămas eu.

În schimb, le voi explica pe îndelete că există părinți iubitori.

Acum am și ceva pentru nostalgici: „Zăpada a sosit, florile de gheață de pe geamuri

creionează vitralii, copiii se joacă fericiți pe ulițe, iar bunicuțele îi așteaptă pe nepoței cu

ciocolată caldă și nuci, urmând ca în Ajun să vină Moș Crăciun.”

Mare lipsă de imaginație a autorului care, probabil, din întâmplare a ajuns celebru sau a

avut noroc că altcineva nu a inventat ceva mai expresiv pe atunci!

În concluzie, reiese că regăsim trăsăturile de urâțenie și în anotimpul iarna, cel mai urât

de unii, iar frumusețea acestei urâțenii stă tocmai în bucuria sărbătorilor, ce cuprinde inimile

tuturor.

P.S.: Se pare că această inspirată neinspirație n-a fost chiar așa neinspirată, chiar dacă

inspirația nu ține de neinspirație. Totuși, nu uitați, dragi copii, faptul că o creație literară se

țese, de fapt, împletind un sâmbure de realitate într-un mare voal de ficțiune!

Vă las cu bine! Mă grăbesc. E Ajun de Crăciun...

Dumitru Laurențiu

Clasa a VII-a B

19

Războiul

Este o zi de iarnă. Bucureṣtiul este înecat în negură. Plapuma de nori acoperă cerul.

Tancurile stau aliniate, bombele cad ca o ploaie de argint, iar oamenii sunt îngrijorați şi

încearcă să se ferească ascunzându-se în mici fortăreƫe, nu prea moderne ṣi nici prea sigure.

Unele clădiri de valoare sunt distruse complet, dărâmăturile zăcând moarte la pământ. Este

război… Cu toate acestea, oamenii sunt nevoiƫi să iasă din case, dar ei nu pot merge liniṣtiƫi

pe stradă, deoarece ṣtiu că în orice clipă pot fi distruṣi.

Familiile sunt înfricoṣate pentru că se gândesc că toată munca lor de o viaƫă poate fi

distrusă instantaneu. Copiii plâng la sânul mamelor lor, iar acestea se bucură, poate, de

ultimele clipe alături de fiii pe care i-au crescut cu atâtea greutăƫi si eforturi.

Aerul este plin de praf, iar soarele palid se ascunde cu mare sfială după plapuma groasă

de nori. Oamenii stau îmbrăcați ca să poată să-și ia copiii când bombele sunt aruncate și să

fugă în fortăreƫele pline de saci cu nisip și pietriș.

Avioanele sunt pe cer precum stolul de păsări negre. Totul este înmărmurit.

Acum ninge și parcă fulgii doresc să acopere negreala și să umple lumea de strălucire și

bunătate, dar, cu toate acestea, nu opresc oamenii cu sânge rece să distrugă totul.

Aṣa este Micul Paris după război: negru, singuratic și dărâmat!

Bădoiu Andreea

Clasa a VI-a C

20

Pagina cvintetelor

Cititorul

Răbdător, curios,

Descoperind, imaginând, trăind,

Spectator în teatrul cărților -

Explorator.

Sîrbu Andreea, Drăgan Rubiana, Istratie Beatrice

Clasa a VIII-a A

Scriitorul

Visător, inventiv,

Țesând, mărturisind, transfigurând,

Pasăre Phoenix a imaginației,

Păpușar!

Manta Mihaela, Bulat Ruxandra, Mircescu Ariadna,

Clasa a VIII-a A

Cartea

Fermecătoare, captivantă,

Dezvăluind, uimind, îndrumând

Naște izvoare de cunoaștere –

Portal.

Teodoroiu Andreea,Yeșil Zeynep, Banu Cătălina,

Clasa a VIII-a A

21

File din poveste

O barcă pluteşte uşor către mal,

Şi-n ea, un copil ce pare banal;

Dar nu e banal, e doar un copil,

Cu părul bălai şi-l cheamă Călin.

Şi-n file e scrisă istoria lui,

Ca lumea s-o afle; și vântul hai-hui

Ȋn codru d-aramă s-o ducă uşor,

Să-i cânte iubirea şi al său dor. Drăgan Felix

Clasa a V-a B

Nostalgia lunii

Noaptea-ncet s-a aşternut,

Peste codrul cel tăcut.

Soarele din nou dispare,

Acum luna încet apare.

Iar vii tu, frumoasă lună,

Ca soarele să-mi apună.

Iar vii tu, lună frumoasă,

Ca să-mi luminezi în casă.

De pe bolta cea cerească,

Ea vrea să ne ocrotească.

Ȋnsă, nu stă mult pe gânduri,

Şi pleacă în alte ţinuturi.

Mircescu Ariadna

Clasa a VIII-a A

22

Greşeală

O greşeală poate veni

Atunci când nu te-ai fi gândit.

O greşeală poate apărea,

Atunci când viaţa e în palma ta.

Şi ştiu că vezi că tot greşeşti,

Şi nu mai poţi să reuşeşti.

Dar speră, că vei reuşi,

Căci mâine e o nouă zi.

O zi cu soare şi cu nori

Sau o zi cu tunete și ploi.

O zi cu soare nesfârşit

Sau soarele rămâne mit.

Zâmbeşte, bucură-te şi ai să vezi

Că tot ceea ce tu crezi

Ȋntr-o clipă se va spulbera

Şi soarele va ieşi în calea ta.

Un câmp plin de floricele

Şi mii de zâmbete eterne.

Şi ai să vezi că, într-o zi,

Va exista o lume fără greșeli.

Zamfirescu Vlad

Clasa a V-a A

23

Magia cuvintelor româneşti

Engleza, franceza, germana, italiana sunt limbi pe care un cetăţean european ar trebui să

le cunoască, dar, mă întreb, de ce minunata noastră limbă nu se află printre ele?

Mi-aş fi dorit ca şi limba mea să fie un mijloc de comunicare între toţi locuitorii lumii,

pentru a mă simţi și mai mândru că sunt român. Însă eu aud cuvintele româneşti în susurul

izvoarelor, în valurile mării, în înaltul muntelui, în ciripitul păsărilor. Oriunde în lume m-aş

duce, nu cred că se vorbeşte o limbă mai plăcută auzului ca limba noastră maternă. Căldura și

expresivitatea cuvintelor româneşti fac florile să zâmbească, soarele să strălucească și iarba să

crească. Aşa cum un magician scoate un iepure din joben, tot aşa ies cuvintele frumoase de pe

buzele românilor de pretutindeni.

Dacă florile ar putea vorbi, cu siguranţa ele ar glăsui în limba română.

Coman Iosif

Clasa a VI-a B

24

Indecis

Compunerea aceasta mă pune într-o mare încurcătură. Nu ştiu ce zi să aleg. O zi de

iarnă, o zi de vară, o zi de şcoală sau o zi de vacanţă. Nicio zi nu seamănă cu alta, cum nici

ziua de Crăciun nu seamănă cu ziua mea de naştere, amândouă fiindu-mi la fel de dragi.

Dar m-am hotărât o să aleg ziua de 1 Decembrie de anul acesta pe care am petrecut-o

altfel decât în alţi ani. Tata a fost invitat la parada militară, organizată în piaţa Arcului de

Triumf din Bucuresti şi m-a luat şi pe mine. Ne-am trezit de dimineaţă. Am plecat spre

Bucureşti. Emoţia mă cuprindea cu fiecare kilometru pe care îl parcurgeam spre capitală. Am

ajuns la timp, dar nu fără mici peripeţii. Ne-am ocupat locurile în tribuna amenajată pentru

invitaţi şi am aşteptat începerea paradei militare.

Festivităţile au început cu intonarea imnului naţional. Încă de la primul acord, agitaţia

din jur s-a oprit. O linişte impresionantă a pus stăpânire pe piaţă. Numai steagurile tricolore se

unduiau în adierea vântului.

Prin faţa noastră au trecut, rând pe rând, în pas de defilare, pe acordurile muzicii de

fanfară, sute de militari, unii cu arma la piept, alţii în blindate. Au trecut cu toţii pe sub Arcul

de Triumf, pe care fluturau zeci de steaguri în culorile roşu, galben şi albastru, culorile dragi

oricărui suflet de român. La un moment dat, un vâjit prelung s-a auzit. Ochii s-au îndreptat

spre cer, căutam cu privirea avioanele ale căror motoare se auzeau de departe. Le-am văzut la

orizont, zburau în formaţie de trei.

Orele au trecut parcă au zburat, nu am simţit nici oboseala, nici gerul, totul a fost

impresionant. Cu obrajii îmbujoraţi am pornit spre casă, căldura din maşină m-a copleşit, am

aţipit pentru câteva clipe.

Acasă, mama ne aştepta cu masa pregătită. Încă nu mă părăsise emoţia zilei, când glasul

blând al mamei mi-a adus aminte că a doua zi era o zi de şcoală, care trebuia pregătită.

Diaconescu Şerban

Clasa a VI-a C

25

O zi specială

Împlinisem 5 ani. Toate rudele erau invitate la aniversarea mea,

unde veniseră și mulți prieteni. Am primit cadouri minunate. Cel mai

special era al mamei... Așteptam să se facă ora 12:00 noaptea și toți

invitați să plece, ca să pot desface cadoul de la mama. Aşa era obiceiul.

În sfârșit, venise vremea să îl deschid. Era o cutie mare. Încercam

să ajung la cadou, dar nu puteam. După ce am deschis prima cutie, a

doua, apoi a treia..., a zecea... Nu se mai terminau!

Mi s-a făcut somn, așa că am renunțat și m-am dus la culcare. Oricum, mama îmi

spusese să aștept până dimineață. Am ascultat-o și am închis ochii, încercând să dorm, dar

ceva parcă mă chema spre cutie. Era sub pat și mă ademenea, îndemnându-mă să o cercetez,

dar mi-am amintit ce a spus mama și am renunțat. În cele din urmă, am adormit.

A doua zi, dimineață, am deschis vreo sută de cutii. Ajungând la ultima, am găsit un

păpușoi cu părul blond, ochi verzi și purta aceleași haine ca mine. Puteam să spun că este o

clonă a mea. Mama mi-a mărturisit că păpușa a fost făcută de bunica mea cu două zile înainte

să zboare la stele.

Am rămas doar eu și păpușa. Era momentul să aflu cine e și cu ce scop era acolo. După

câteva minute în care nu am scos niciun cuvânt, o voce mi-a spus să mă apropii. Păpușoiul

mi-a povestit cum bunica mea i-a dăruit mamei aceasta păpușă înainte să moară. Mi-a mai

spus că mama a ascuns în el un cristal prețios. După ce păpușa mi-a povestit totul, inima ei de

cristal mi-a dăruit-o mie.

Atunci am înțeles că păpușa minunată, prietenul și confidentul meu, rămăsese fără

suflet, fiindcă mi-l dăruise mie. Sufletul meu îngemănat este un cristal, iar eu va trebui să îi

dau strălucire, păstrându-i puritatea. Știu că bunica, plecată de lângă mine, mă iubește și

vorbește cu păpușa, seară de seară, cerându-i să aibă grijă de mine.

Așa este o zi din viața mea, cu multe cadouri și cu lucruri reale sau triste care mă ajută

să cresc frumos, cu dragoste, credință, respect. Cristalul păpușii îl port mereu în suflet și

acesta reprezintă o parte între mine, mama și bunica.

Zamfirescu Vlad

Clasa a V-a A

26

Băiatul invizibil și mărul de smarald

Jack este un băiat de 13 ani din Londra care iubește să citească, dar nu orice cărți, ci

romane groase, de aventură. Niciodată nu a citit cărți de vârsta lui, le consideră plictisitoare.

El nu suportă să fie deranjat când se află sub ,,aripa cărții”, așa cum îi place lui să îi zică.

Chiar astăzi s-a apucat să citească un roman cu detectivi, scris de autorul lui preferat.

Când Jack ajunge în scurt timp la capitolul al doilea, ceva magic se întâmplă. Bătăile inimii

sale sunt necontrolate. Nu mai simțise așa ceva în adâncimile sufletești. Adormise citind?...

Sau este într-un somn adânc? Oricum, nu reușește nicidecum să deslușească acest mister.

Se trezește sub un cer limpede și totul pare stropit cu beteală. Respiră adânc aerul curat.

Vrea să afle unde este. Niște oameni prinşi într-un dans voios cântă o melodie într-o limbă

ciudată. În spatele lor este un pom uriaș, cu mere de smarald. Se apropie de ei cu grijă. Nu

vrea să le strice momentul fericit. Pune mâna pe umărul unui bărbat înalt, dar nicio mișcare. Îi

șoptește unei femei mai grăsuțe un cuvânt pe care l-a auzit mai devreme în cântec. Observă că

cei doi oameni se întorc cu fața la el, dar se prefac că nu îl văd. Se strecoară printre dansatori,

se așază în mijlocul cercului format de oameni, pe iarba umedă, de un verde aprins și începe

să danseze ciudat, să facă pe maimuța. Nimic! Persoanele își continuă dansul.

Când se ridică, nu își vede mâinile. Se mai uită o dată. Privește spre picioare, la fel. Ia

un măr de smarald și se uită în el. Capul este transparent. Jack este invizibil! Nu se panichează

și încearcă să își păstreze calmul, dar ceva îi atrage atenția. Vocea mamei lui se aude puternic.

- Mamă! strigă băiatul disperat.

Este în patul lui, cu romanul în mână și cu bolul cu biscuiți lângă pat. Mama sa cântă,

așezând hainele, o melodie pe același ritm ca şi cea pe care dansau acei oameni. După ce

mama lui Jack pleacă din cameră, acesta observă pe măsuță mărul de smarald.

Până a doua zi, Jack a terminat de citit cartea, dar nu a știut niciodată secretul

întâmplării de atunci. S-a gândit la multe soluții, cum ar fi că este un nepot al unui vrăjitor sau

că a fost un vis magic. Mărul l-a ascuns într-un dulap, iar nu peste mulți ani, dulapul în care a

așezat fructul a devenit o ușă secretă care te duce într-un tărâm impresionant numit NARNIA.

Vîntu Lorena

Clasa a VI-a C

27

Prințesa și dragonul

A fost odată ca niciodată un rege foarte bogat. Avea tot ce își dorea, numai un singur

lucru îi dădea bătăi de cap: fata sa, Aurora, era nemăritată. Cum regele ținea foarte mult ca

fata să aibă rostul ei, a dat sfoară în țară că se caută un fecior mândru și cinstit pentru fiica lui.

Au venit la curtea regelui băieți de toate categoriile, dar prințesei nu i-a plăcut niciunul.

Regele se agita. Nu știa pe cine să-i mai aducă. Cum ar putea arăta bărbatul perfect pentru fata

sa?

Într-una din zile, Aurora se plimba tristă prin grădinile ținutului, când, deodată, a fost

atacată de niște tâlhari care voiau să îi fure bijuteriile. De frică, prințesa a leșinat, fiind trezită

de un cântec de dragoste cântat sublim chiar de un dragon. Atât de frumos i-a cântat Aurorei,

încât aceasta s-a îndrăgostit pe loc de el. Pentru ea era cel mai frumos, cel mai atrăgător prinț

de pe pământ.

Fata nu știa cum să îi dea vestea tatălui său. Era foarte entuziasmată. Și-a luat inima în

dinți și i-a povestit pe îndelete întâmplarea, numai că regele nu a reacționat cum și-a închipuit

prințesa, ba din contră, era foarte revoltat de alegerea copilei. El îi repeta într-una: ,,Cum e

posibil să te îndrăgostești de un dragon?! Fata îi spunea că este de încredere și că nu e așa cum

sunt toți dragonii. În zadar a încercat regele să îi explice că sunt toți la fel. Ea, nu și nu!

Nemaiputând să suporte explicațiile tatălui, copila a plecat de acasă la dragon. Tatăl său,

aflând una ca asta, nu știa cum să mai reacționeze. Ea era cea mai importantă pentru el și

regelui îi părea rău de discuția aprinsă pe care au avut-o.

După câteva zile, regele primește o scrisoare în care i se spune că, dacă nu lasă peste o

zi în grădină o mie de arginți, îi va fi decapitată fata. Cine credeți că era? Bineînțeles,

dragonul! A făcut intenționat asta, seducând-o pe prințesă, pentru a-i putea fura averea

regelui.

28

Tatăl nu s-a gândit o secundă la bani, iar a doua zi a lăsat suma cerută în grădină. După

câteva ore, prințesa a apărut la ușă cu capul plecat de rușine, fiind conștientă că tatăl său a

avut dreptate.

De atunci, fata a promis să asculte sfaturile tatălui său, pentru că acesta nu îi va vrea

răul niciodată.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

Mircescu Ariadna

Clasa a VIII-a B

29

O poveste încâlcită

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti, o împărăţie.

O împărăţie diferită de celelalte. Împăratului îi creşteau în grădină pomi cu mere de aur,

împărăteasa avea un struţ negru ce făcea ouă de aur, dar mai presus de toate aveau doi copii,

Grigore şi Albă-ca-Zăpada. Băiatul era frumos cum nu s-a mai văzut, voinic, curajos, deştept

şi la pungă gros. Fata era atât de frumoasă, încât la soare te puteai uita, dar la ea, ba. Cei doi

fraţi se iubeau atât de mult, iar la năzbâtii şi la joacă nu îi întrecea nimeni. Pe lângă legătura

de sânge, confirmată prin teste ADN, ei erau şi cei mai buni prieteni, nedespărţiţi pentru

totdeauna. Îşi împărtăşeau tot. Aveau o relaţie perfectă, bazată pe sinceritate, iubire, prietenie,

distracţie şi nebunie. Nebunia a doi copii ce păreau a avea o viaţă perfectă până într-o zi de

iarnă.

Atunci ei au primit tragica veste: împărăteasa a murit. Fata a plâns ore, zile, luni. Tatăl

trebuia să pară puternic, iar Grigore îşi susţinea sora... Tatăl, posomorât, îi spune fetei:

- Draga mea, fii tare, te vei îmbolnăvi. Şi, dacă te îmbolnăveşti, nu vei mai primi la

majoratul tău Ferrari-ul 250 GTO pe care ţi-l doreai.

Fata îl ignoră şi îşi continuă plânsul. Atunci, împăratul dădu veste că orice vrăjitoare

care îi face fata să uite de durere şi să nu mai plângă va deveni împărăteasă.

După o perioadă lungă de timp, după ce își pierduseră orice urmă de speranţă, la castel

apare un Mercedes tras de şase cai frumoşi. O femeie misterioasă coboară din aceasta şi intră

în castel. După ce aceasta ajunge cu liftul în camera Albei-ca-Zăpada, fata, ca prin minune, se

opreşte din plâns.

Nunta avu loc în doar două zile de la incident. Femeia se numea Maricica şi era o

vrăjitoare, dar nu o vrăjitoare bună cum o credeau toţi, ci una ce practica magia ciclopilor, cea

mai întunecată din Calea Lactee.

După doi ani, Maricica a coborât în beciul plin cu wiskey (părăsit de mult timp pentru

altul cu ţuică) şi a dezvelit o oglindă, întrebând-o:

- Oglindă a ciclopilor, oglindă a ciclopilor, cine este cea mai capabilă să fie Next Top

Model by Cătălin Botezatu din ţară ?

- Tu, Măria ta, tu?

Şi aşa a tot întrebat în fiecare zi.

În ziua de naştere a Albei-ca-Zăpada, când împlineşte 17 ani, se duce iar la oglindă:

30

- Oglindă oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din lume?

- Doar una e frumoasă şi mândră-n toate cele. Aceea este Albă-ca-Zăpada, spune

oglinda.

La auzul acestor vorbe, Maricica înnebuneşte şi pentru câteva clipe îşi reia chipul

adevărat, acela al unei babe de 137 ani. Dar îşi revine imediat. Se duce direct la Grigore şi îl

vrăjeşte să-şi ucidă sora.

Acesta se duce în grădină, unde era Albă-ca-Zăpada. Ea cânta, dansa şi se juca cu micile

vieţuitoare. Grigore o conduce în pădure şi chiar când era să o împuşte, o vede pe sora lui cum

fuge la un loc plin de flori şi începe să cânte

”Printre flori, prin depărtare

Ies fluturii la izvoare

Bucurându-se de soare

Şi de căldura moleşitoare.

Toată ziua numai joacă

Printre raze ei se scaldă

Aurul cernut din soare

Îl mănâncă din petale.”

Cântecul acesta fusese compus de ei doi când erau mici. Auzindu-l, el îşi revine pentru

câteva clipe şi îi spune să fugă departe, foarte departe.

Grigore se întoarce la castel şi îi aduce Maricicăi inima unui scons în locul inimii

Albei-ca-Zăpada.

Fugind, Albă-ca-Zăpada găseşte o căsuţă ce părea a fi părăsită. Mai pe seară adoarme

într-unul dintre pătuţurile minuscule. În timp ce dormea, îşi fac apariţia șapte pitici. Văzând că

lucrurile nu erau cum le lăsaseră ei, au început o tiradă de întrebări:

- Cine a stat pe scăunelul meu? spuse Mutulică.

- Cine a mâncat din talerul meu? grăi Somnorosul.

- Cine a muşcat din pâinişoara mea graham? rosti Hapciu.

- Cine a luat din legumele mele? șopti Ruşinosul.

- Cine a mâncat cu furculiţa mea? mormăi Morocănosul.

- Cine a folosit cuţitaşul meu? întrebă Doc.

- Cine a băut din păhărelul meu? râse Voiosul.

31

Şi tot întrebând ei, observară că cineva foarte mare doarme în trei dintre pătuţuri. Au

rămas uimiţi la vederea frumuseţii fetei, dar Morocănosul nu părea prea încântat. După multe

rugăminţi şi promisiuni, șeful piticilor, Morocănosul, acceptă ca fata să rămână la ei.

Piticii mereu se duceau la mina de diamante pentru a munci, aşa că Albă-ca-Zăpada se

hotărăşte să îi înveţe să se bucure, în ciuda tuturor necazurilor de care au parte. I-a ajuns la

inimă chiar şi Morocănosului. I-a învăţat cum să se bucure de flori, de cer, de iarbă, de

ciripitul păsărilor, cum să se comporte cu animalele și cum să zâmbească.

- Exact asta făceam cu fratele meu, le explică ea cu nostalgie.

Morocănosul o îmbrăţisă şi au început să se joace alergata, pitita, chiar şi sticluţa cu

otravă, cu ajutorul unui diamant. S-au simţit minunat, ca nişte copii.

La castel, împăratul suferea, iar Grigore se afla încă sub vraja Maricicăi. Ea merge la

oglindă şi o întreabă. Oglinda îi răspunde:

- Tot Albă-ca-Zăpada e cea mai frumoasă.

Orbită de furie, vrăjitoarea îşi ia forma ei reală şi merge la căsuţă, urmând indicaţiile

oglinzii. Acolo o găseşte pe fată singură şi îi oferă o brioşă. Când gustă din aceasta, ea leşină

pe loc, brioşa fiind otrăvită. Orbită de răutate şi gelozie, Maricica îi spune în timp ce-şi dădea

ultima suflare:

- Dacă încă eşti în viaţă, înseamnă că Grigore m-a trădat şi a reuşit să rupă vraja pentru

tine câteva momente. Ştii, v-am văzut mereu apropiaţi, dar nu credeam că legătura dintre voi e

aşa de strînsă. Oare cum v-aş putea face pe amândoi să plătiţi în cel mai crud mod posibil?

- Te rog, nu... șopti Albă-ca-Zăpada cu ultimele puteri.

- Gata, ştiu. Îl voi face să te uite. Aaa, mai bine! Îl voi face să te privească pentru

totdeauna ca pe o persoană îngrozitoare. Îl voi face să te urască tot restul vieţii. Adio, fata

mea!

Albă-ca-Zăpada se uită trist la ea şi muri.

Întoarsă la castel puţin mai liniştită, Maricica îl priveşte în ochi pe Grigore şi îl vrăjeşte

pentru a o urî pe sora sa.

Când piticii au ajuns acasă, era mult prea târziu. Au început să plângă în jurul ei şi încet,

încet şi-au dat seama că Maricica a făcut asta. Pornesc la drum furioşi, cu corpul fetei într-un

sicriu de cristal, pe tărâmul ciclopilor.

Ajunşi în faţa prinţului ciclopilor – care era un flăcău normal, frumos ca luna şi stelele –

îi povestesc cele întâmplate. Când vede fata, acesta se îndrăgosteşte pe loc şi se gândeşte ce

fiinţă îngrozitoare a putut să-i facă asta.

32

Merge degrabă cu limuzina la castelul fetei. Acolo îi găseşte familia adunată la masă.

După ce îl lămureşte pe împărat, o prinde pe Maricica în timp ce încerca să fugă. Îi găseşte

oglinda şi o sparge, Maricica revenind la forma iniţială, pierzându-şi puterile şi evaporându-se

după câteva clipe. Prințul îi dă Albei-ca-Zăpada un ecler magic găsit pe unul dintre rafturile

cu leacuri ale vrăjitoarei și aceasta îşi revine.

Numai Grigore nu îşi revine, continuând să o urască pe Albă-ca-Zăpada. Aceasta începe

să plângă. Îi povesteşte cum se jucau ei când erau mici şi îl îmbrăţişează. O lacrimă de-a ei

pică pe obrazul lui Grigore, care leşină. După câteva zile acesta îşi revine, amintindu-şi de

sora lui şi iubind-o ca înainte.

După alte câteva zile are loc nunta fetei cu prinţul ciclopilor, Gheorghiţă. Piticii sunt

invitaţi la palat pentru a locui împreună cu toţii, pentru a se bucura de tot ce este în jurul lor,

împreună. Ei au învăţat că nu contează de când cunoşti pe cineva, ci cum te-a făcut să te simţi

şi ce te-a făcut să simţi.

Şi eu încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine ascultă.

Dan Anca Maria

Clasa a VIII-a A

33

Petru şi medalionul fermecat

A fost odată ca niciodată un tânăr pe nume Petru. Acesta rămăsese orfan de la o vârstă

foarte fragedă. Războaiele și bolile ce se abătuseră asupra împărăției lăsaseră mulţi copii în

voia sorţii, iar Petru s-a văzut nevoit să îşi croiască drum prin viaţă aşa cum a crezut el de

cuviinţă. Devenise un meşter în arta înşelăciunii, fără ca cineva să-l fi prins vreodată. Faima

lui ajunse şi la urechile împăratului care, într-o zi, l-a chemat la el.

- Așadar, tu eşti Petru, faimosul trişor. Pentru furturile pe care le-ai săvârşit, ar trebui să

îţi tai capul!

- Dar nu o vei face, Măria ta! răspunse voinicul cu mare îndrăzneală. Dacă ai fi vrut să

mă omori, ai fi trimis un slujitor.

- Curajul tău de a mă înfrunta mă face să cred că te-am ales bine. Nu te-am chemat

pentru a-ţi lua capul, ci pentru a-ţi da o misiune.

- Şi care ar fi aceea, Măria Ta?

Împăratul îi făcu semn să îl urmeze în curtea palatului. În mijlocul ei se înălţa semeţ un

turn din piatră.

- Am două fete, spuse împăratul trist. În fiecare seară le închid în turn, de frica zmeului.

Turnul este păzit de cei mai straşnici slujitori. Aseară, însă, odaia ferecată avea uşa larg

deschisă, iar fata mea cea mică nu a fost de găsit. Mi-a mai rămas doar fata cea mare. Teamă

îmi e să nu rămân şi fără ea. I-am promis împărătesei, când a închis ochii, că o să am grijă de

ele ca de ochii din cap.

- Măria Ta, am să te ajut, dar, pentru asta, îmi vei da mâna fiicei tale celei mari.

- Aşa sa fie, numai să îmi aduci mezina înapoi.

- Pentru asta, vreau să îmi dai o şuviţă din părul fetei tale celei mari, iar eu voi sta, la

noapte, în odaia ei.

Se lăsă seara, şi Petru se închise în odaie. Scoase din sân un medalion ce-l avea de la

mama sa. Nu era un medalion obişnuit. Dacă îl desfăceai şi puneai în el o suviţă de păr, luai

chipul fiinţei căreia îi aparținea şuviţa. Şi astfel, Petru luă chipul tinerei prinţese şi se puse pe

aşteptat.

La miezul nopţii, o rafală de vânt deschise cu putere fereastra, iar pe pervaz poposi un

vultur care fâlfâi cu putere din aripi şi se transformă în zmeul cel temut. Şi, nici una, nici

două, îl înşfăcă pe Petru şi îşi luă zborul prin fereastra care se închise cu zgomot în urma lor.

34

Cât ai clipi din ochi, ajunseră la palatul zmeului, pe Tărâmul Celălalt. Zmeul se aşeză la

o masă întinsă, plină cu bucate şi băutură. Fete frumoase mişunau prin toată încăperea: unele

îl serveau cu de-ale gurii, altele cântau triste, iar altele dansau, spre încântarea fiarei. Şi toate

încercau să îşi ascundă lacrimile amare.

Aşezat la masa zmeului, Petru, cu chip de domniţă, îi turnă din vinul aflat în carafe. Şi îi

turnă, şi îi turnă, până când zmeul, ameţit, se prăbuşi cu capul pe masă. Atunci Petru scoase

sabia ascunsă în faldurile rochiei şi îi tăie capul.

Petru smulse o şuviţă din pletele zmeului şi o puse în medalion. Pe dată se transformă

într-un arătare aidoma celei care zăcea fără suflare. Speriate, fetele începură să ţipe, dar el le

linişti povestindu-le planul său.

Porniră împreună spre poarta palatului şi văzură, de departe, că aceasta era păzită de un

zmeu și mai fioros. La brâul acestuia zornăiau chei mari, puse pe un inel. Erau cheile Porților

Tărâmului. Petru hotărî că era timpul să îşi folosească măiestria pentru care era renumit și se

apropie nepăsător de paznic.

- Ziua bună, frate! îi spuse Petru transformat în zmeu.

- Ziua bună, stăpâne!

- Am aflat că ești strașnic păzitor al tărâmului nostru. Astăzi vei fi recompensat pentru

buna ta purtare. Ai liber toată după-amiaza asta. Du-te și odihnește-te, vizitează-ți nevasta și

copiii și întoarce-te aici la cântatul de seară al cocoșilor!

- Dar, stăpâne, dacă eu fac asta, porţile rămân nepăzite. Nu se poate una ca asta.

- N-ai tu grijă! Lasă-mi cheile şi du-te să-mi îndeplineşti porunca!

Fericit, zmeul scoase legătura de chei, i-o dădu lui Petru şi porni valvârtej spre palatul

lui. Între timp, Petru luă fetele, descuie porţile şi porniră în grabă spre împărăţie.

Ajunşi aici, voinicul scoase şuviţa zmeului din medalion și își luă chipul său cel de toate

zilele. Mare le-a fost bucuria fetelor şi familiilor lor, dar cea mai mare bucurie era pe bietul

împărat, care şi-a îmbrăţişat fata cu drag.

Şi împăratul se ţinu de cuvânt, şi făcură nunta mare, la care veniră invitaţi din toate

colţurile lumii. Petru, aflat la loc de cinste la masa împărătescă, promise să nu mai înşele pe

nimeni.

Când împăratul, după ani, a închis ochii pentru totdeauna, Petru a devenit cel mai drept

şi cinstit împărat, spre bucuria întregii împărăţii. De atunci, supușii săi nu au mai văzut

nicicând zmei fioroși, iar eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Bogdan Niţă

Clasa a VIII-a B

35

Ce este iubirea?

Iubirea...

Nimeni nu poate explica acest sentiment. Nu este deloc uşor să o înţelegi, căci această

minune molipsitoare, fără de care nu am putea trăi, nu poate fi descrisă. Este o emoţie, un

sentiment, o trăire, nu ştiu sigur, inocentă şi firavă. Poate fi simţită de oricine, dar nu toţi se

pot bucura de ea.

Este ca muzica: frumuseţea ei nu se pierde şi parcă am asculta-o la nesfârşit. Este

asemeni unei melodii pe care o asculţi la radio şi nu te mai saturi de ea.

Este ca un curcubeu într-o mare fără culoare, fără râsete, fără speranţe. Doar cei ce

experimentează pot să explice măcar o fărâmă din ea în cuvinte.

Încercând să transmit ce simt pentru o anumită persoană e ca şi cum, prin această foaie,

aş încerca să-ţi transmit o melodie, să-ţi arăt o poză sau să-ţi dau să adulmeci un parfum. Ai

crede că-i imposibil...

Mă rog, fiecare are convingerile sale! Şi acestea sunt vaste. Ca şi culorile.

N-ai înţeles? De exemplu, albastrul are mai multe nuanţe şi tonuri, mai deschise sau mai

închise, iar fiecare om are culoarea lui, depinde de starea lui, de sentimentul trăit. Ţi-aş putea

explica chiar că dragostea este o dulceaţă de lămâi. Dacă ştii cum să pregăteşti lămâile, iese

ceva extraordinar.

Priveşte în jurul tău! Dintre milioane de suflete, tu ai putea fi unul care a găsit acea cale

specială. Când iubeşti un om, un animal, un prieten sau o prietenă, rude, bătălia începe.

Trebuie să faci orice să-i protejezi, pentru a le demonstra ce şi cât semnifică ei pentru tine.

Când intri în această stare, parcă ai intra într-un palat. Într-un palat în care răsună muzica

inimii, într-un palat plin de culori, de râsete şi de uitare.

Când o să înţelegi ce vreau să-ţi spun va fi atunci când trăieşti această stare, iar când vei

vrea să te exprimi, nu vei şti cum. Când vei înţelege, va fi prea târziu să scapi de acest

sentiment nebun, de această stare neobişnuită. Când vei înţelege, vei iubi.

Iubeşte şi vei fi iubit!

Dan Anca Maria

Clasa a VIII-a A

36

Dragoste nevăzută

Dumnezeu mi-a acordat şansa să cunosc şi să iubesc o persoană extrem de inteligentă,

cultivată şi care ştia să îmi răspundă la orice întrebare. Este vorba despre unchiul meu.

Adora să citească şi prefera asta mai mult ca orice. De fiecare dată când punea mâna pe

o carte, se vedea pe faţa lui bucuria și parcă bătăile inimii sale jucau un dans voios; chipul

părea stropit cu beteală... Cred că asta era cea mai mare bucurie a lui. Uneori, îl vedeam că nu

mai schimba pagina și nu ştiam de ce. Adormise citind? Nu. Probabil că pica adânc pe

gânduri şi îşi imagina o altă lume, mai bună. Sau poate îşi pregătea paşaportul pentru intrarea

într-o lume a drepţilor, a îngerilor. Cititul, sunt sigură, i-a uşurat gândurile şi l-a ajutat să

accepte o realitate crudă, dar inevitabilă, i-a dat speranţa că există viaţă și dincolo de moarte.

Ultimele cărţi citite de el au fost cele ale lui Jules Verne. De fapt, le-a recitit,

retrăindu-şi astfel copilăria şi încercând, asemenea eroilor acestor cărţi, să străbată bariere

neobişnuite și nevăzute.

Deşi a plecat de lângă noi, mereu îl voi păstra într-un loc în adâncimile sufleteşti... şi ştiu

că nu mă desparte de el decât un paravan transparent, în spatele căruia există multă dragoste și

bunătate, ambele dobândite şi prin citirea unei cărţi.

Nu te voi uita niciodată!

Carina Cantaragiu

Clasa a VI-a C

37

O călătorie printre cărţi

Povestea vieţii mele este cea mai frumoasă. Viaţa mea este ca o carte deschisă, în care

toate întâmplările şi personajele sunt reale. Literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, filmul vieţii

continuă.

Mi-am început cartea vieţii alături de personaje din cărţile cunoscute, pe care mama mi

le citea. Păţania Scufiţei Roşii şi a iezilor din „Capra cu trei iezi” mă îndruma în a-mi asculta

părinţii.

La grădiniţă, doamnele educatoare îmi citeau poveşti cu zâne şi prinţese, cu Făt-Frumos

şi cai fantastici, cu balauri. Mă credeam o prinţesă şi de aceea voiam să mă îmbrac la grădiniţă

numai în rochiţe cât mai viu colorate. Îmi făceam prieteni şi încercam să rezolv micile

conflicte cu demnitate, ca o prinţesă. În acest timp au apărut şi primele interpretări, la serbări,

cu personaje din poveste. Deoarece aveam părul negru, am jucat rolul Albei-ca-Zăpada. Mi-a

plăcut foarte mult acest rol şi de aceea l-am interpretat cât am putut eu mai bine la vremea

aceea. Am fost apreciată cu un premiu la un concurs între grădiniţe.

Filă cu filă, pagină cu pagină, povestea mea continuă la şcoală. Aici am descoperit

tainele cititului, care m-au fascinat. Prima poveste pe care am citit-o singură a fost „Răţuşca

cea urâtă”. Îmi aduc aminte că nici nu am vrut să mănânc până nu am terminat povestea. La

sfârşit, am plâns de bucurie. Simţeam că sunt altă persoană. Povestea m-a impresionat atât de

mult, încât am căpătat încredere în mine. Atunci eram sigură că voi reuşi în tot ceea ce-mi

propuneam.

Vremea a trecut, au urmat alte şi alte poveşti, alte cărţi.Pe unele le aveam în lista de

lecturi obligatorii , pe altele le-am citit de plăcere, important a fost că i-am ascultat sfaturile

mamei care spunea că din fiecare carte înveţi ceva, trebuie să găseşti acel lucru deosebit pe

care îl transmite.

Acum, cărţile pe care le citesc sunt mai grele, mai apropiate vârstei. Cred că niciodată

nu voi renunţa la cărţi. Ele mi-au devenit prietene de nădejde, mă ajută la şcoală, să-mi fac

prieteni, să reuşesc în viaţă, să înţeleg anumite lucruri care mi se întâmplă, să gândesc, să

respir, să trăiesc, să mă bucur, să trec cu bine obstacolele vieţii.

Mulţumesc mamei că mi-a călăuzit paşii spre tainele poveştilor, cadrelor didactice că mă

îndrumă spre a citi cărţi necesare şi, nu în ultimul rând, cărţilor care nu mă vor părăsi

niciodată!

Necula Andreea Teodora

Clasa a VI-a C

38

Visuri de adolescent

Sosește și iarna, anotimpul sărbătorilor, al

cadourilor şi al veseliei. Fulgii mari de zăpadă se

aştern pe acoperişurile caselor şi pe drumurile care

străbat ţara întreagă, îmbrăcând totul într-o mantie

argintie şi pufoasă. Ceaţa densă se prinde în joc cu

fumul cenuşiu ce iese de pe hornurile caselor şi

pare că dansează prin aerul rece.

Pe-afară sunt nenumăraţi copii care se dau cu

sania pe derdeluşul abrupt. Unii sunt îndemânatici,

construiesc fel de fel de oameni de zăpadă, fiecare

mai special decât celălalt. Ba chiar şi-au bătut

mamele la cap să le dea un morcov, o mătură sau o bucată de cărbune. Nici un copil nu e trist.

Fiecare e fericit în felul lui. Unii copii se bat cu bulgări, iar alţii sunt nostalgici, amintindu-şi

de zilele frumoase de vară.

Parcă ieri alergau după fluturii diafani şi multicolori, iar adierea caldă a vântului de vară

îi învăluia în acele călduri toride. Parcă acum câteva zile începuse şcoala şi mergeau prin

parcul cu bătrânii castani, admirând căderea lină a frunzelor ruginii.

Acum, atmosfera s-a schimbat dintr-o dată, nepăsându-i că unii nu s-au bucurat destul

de toamna scurtă. Norii plumburii şi grei cern din ce în ce mai mulţi fulgi de nea ca spuma

laptelui. Magazinele sunt din ce în ce mai aglomerate, deoarece oamenii se pregătesc de

sărbători...

...Aşa tot încerca Eduard să găsească un final pentru cartea lui, dar nu putea, deoarece

ideile din ce în ce mai numeroase îi umpleau mintea şi nu îi dădeau pace până nu le

introducea şi pe ele în nesfârşita poveste. Aflat pe scaunul comod, lângă bradul de Crăciun,

voia cu orice preţ să termine ,,Cartea celor patru anotimpuri”, deoarece ea era un cadou pentru

Moş Crăciun. Dorea să îi mulţumească într-un fel pentru toate cadourile primite în fiecare an.

Se apropie de miezul nopţii. Eduard tocmai ce terminase cartea, așa că o lăsă sub brad şi

se duse la culcare. Aştepta cu nerăbdare să vină dimineaţa, ca să îşi poată deschide cadoul.

39

Iată că se lumină de ziuă. Deschise ochii larg şi fugi spre pomul de Crăciun. Acolo se

aflau multe cadouri împachetate frumos şi legate cu funde roşii. Eduard observă, în locul

cărţii, un bilet în care Moşul îi mulţumea pentru minunata carte pe care i-a scris-o…

…dar Eduard nu îşi dădu seama că se afla în visul unui adolescent de 17 de ani care, pe

zi ce trecea, devenea tot mai matur. Avea o expresie tristă de la un timp, dar nimeni nu îşi

dădea seama ce i se întâmplă cu adevărat.

Vă spun eu! Săracul de el încerca să aducă înapoi copilăria. Singurul lui refugiu erau

clipele în care îşi amintea de întâmplările petrecute alături de cei dragi, de toate năzdrăvăniile

pe care le-a făcut. Din păcate, vârsta nu îi mai permitea să le retrăiască, altfel risca să fie

considerat nebun.

Țârrrr! Visul îi fu spulberat de tipătul ascuțit al soneriei de la uşă. Somnoros, se duse să

vadă cine îl vizitează. Mare i-a fost bucuria când şi-a văzut toţi prietenii care veniseră să îl

ajute să îşi recapete copilăria…

Podeanu Theodora

Clasa a VII-a B

40

Micul meu univers

Am zărit lumină pe pământ pentru prima oară în toamna friguroasă a anului 1999. Când

am crescut, am înțeles că oamenii sunt păsări nemaivăzute, așa că mi-am propus să nu am un

zbor tocmai perfect.

Treptat, treptat, am realizat că imperfecțiunea mă definește și că-n inima mea există o

lume puternică. Aici trăiesc, fără să mă simt deloc captivă, între pereții vibrânzi ai castelului

imaginației mele. Aici am învățat că oamenii, o emoție copleșitoare, îmi sunt alături mereu,

dar și că magia constă în lucrurile mărunte.

În bucătăria din lumea mea există covoare zburătoare, tacâmuri tare vorbărețe și

mâncare ce se prepară singură în câteva secunde.

Camera mea preferată e cea în care marea cântă continuu. Valurile ei spumoase îmi

șterg îndată amintirile neplăcute. Nisipul îmi gâdilă tălpile, iar ea îmi ascultă gândurile, îmi

citește privirea și-mi cunoaște sentimentele. După o zi încărcată și obositoare, refugierea în

acest loc îmi readuce întotdeauna senitătate și putere de a înfrunta din nou zbuciumul lumii

din afara universului meu.

O încăpere deosebită este biblioteca. Aici munții mă apără și îmi înalță fruntea până la

cer. Cărțile ei îmi sunt cele mai bune prietene: mă ascultă oricând fără să întrerupă, îmi oferă

răspunsuri la întrebări neștiute, nu se supără dacă le părăsesc pentru un moment pentru a

rezolva alte probleme mai importante, nu mă ceartă dacă greșesc și nici nu-mi poartă

ranchiună, mă primesc oricând cu brațele deschise.

În universul meu există mereu un soare care-mi zâmbește, chiar dacă uneori o face

printr-o perdea de lacrimi, o iarbă verde și moale care îmi mângâie sufletul și-mi șterge

lacrimile, un cocor care-mi împrumută oricând aripile sale îndrăznețe pentru a mă avânta iar și

iar către stele și a-mi construi castele de visuri. Aici e locul unde marea și muntele se

îmbrățisează pentru a-mi dărui siguranță, încredere în viață.

Inima mea e un joc, un spectacol, un zbor nu tocmai perfect. Aceasta sunt eu și

universul meu e speranță, zâmbet și dor de viață.

Tronaru Antonia

Clasa a VIII-a B

COLECTIVUL

DE REDACŢIE

PROFESORI

COORDONATORI

Banu Cătălina

prof. Manta Georgiana Bădoiu Andreea

Bulat Ruxandra

Cantaragiu Carina

Ciurea Bianca

Coman Iosif

Dan Anca

Diaconescu Șerban

Drăgan Felix

Drăgan Rubiana

Dumitrache Simona

Dumitru Laurențiu

Duță Robert

Florescu Beatrice

Istratie Beatrice

Manta Mihaela

Mircescu Ariadna

Necula Andreea Teodora

Niță Bogdan

Pană Diana

Podeanu Teodora

Popa Daria

Popescu Alexandra

Sîrboiu Andreea

Ștefan Rebeca

Teodoroiu Andreea

Tronaru Antonia

Vîntu Lorena

Yeșil Zeynep

Zamfirescu Vlad

prof. Prunache Mirabela

prof. Bucur Violeta

prof. Ducu Carmen

TEHNOREDACTARE

prof. coordonator Bucur Violeta

ISSN 2343-8444

ISSN-L 2343-8444