Michel de MontaigneMichel de Montaigne(1533 - 1592)

Balint Klara – Bianca

Anul I

Pedagogia învăţământului

primar şi preşcolar

La fel ca şi Rabelais, Michel de Montaigne se pronunţa

împotriva sistemului de educaţie al timpului, pe care îl critica şi

ironiza în Eseurile sale, acuzându-l de dogmatism şi închistare, de

rele tratamente faţă de copii şi de abuzul de erudiţie. Educaţia

păstra un caracter prea livresc, adresându-se aproape în

exclusivitate memoriei, în loc să pregătească copilul pentru

complexitatea vieţii.

Montaigne nu credea în puterea educaţiei de a transforma

natura umană, în schimb, era convins de eficacitatea ei în

sprijinirea acestei naturi. O bună educaţie poate ajuta şi întări

înclinaţiile pe care omul le are de la natură, dar care nu pot fi

schimbate sau estompate radical. Natura umană oferă un material

favorabil influenţelor educative, dar în anumite limite. Optimismul

pedagogic al lui Montaigne este, deci, unul moderat de conştiinţa

acestor limite, care devin şi mai puternice, atunci când educaţia

este prost realizată.

Aşa cum reiese din paginile Eseurilor sale, Montaigne

considera că scopul educaţiei este de a forma oameni cu bune

moravuri şi cu spiritul luminat. Noţiunea folosită pentru a exprima

idealul educativ este cea de „gentilom”, în sensul de personalitate

armonios formată sub aspect fizic şi sufletesc. Copilul trebuie

astfel crescut, încât să devină un om sincer (aspectul moral) şi cu

o judecată sănătoasă (aspectul intelectual), să iubească adevărul,

să cedeze doar în faţa argumentului cel mai bun, fără a se

încăpăţâna într-o opinie de a cărei temeinicie nu este sigur. Altfel

spus, îi vom asigura copilului acea cunoaştere, care îl face mai

drept şi mai bun. Dar virtutea, concepută cu un caracter atât de

social- cetăţenesc, se manifestă potrivit naturii copilului, potrivit

înclinaţiilor sau formei sale particulare de viaţă. Viaţa urmează să

fie condusă, potrivit vocaţiei noastre, spre ţinta de virtute care

este datoria publică. Omul virtuos este eminamente activ, trăieşte

şi lucrează potrivit vocaţiei sale, de aceea, vocaţia trebuie să

orienteze şi parcursul formativ al copilului. Un om virtuos va fi mai

puţin savant, dar va avea o judecată sănătoasă; nu va fi

omniscient, dar va putea oricând, pe baza pregătirii anterioare, să-

şi apropie ştiinţa de care are nevoie în împrejurări speciale. Nu

multilateralitatea ştiinţifică, ci multilateralitatea putinţei îl va

caracteriza în activitatea sa, o activitate care are mereu binele ca

scop. De aceea, nu trebuie să-i cerem copilului să reproducă

părerile altora; mult mai important este să îl ajutăm să-şi formeze

o convingere proprie. Atrăgând atenţia asupra subiectivismului şi

relativităţii opiniilor omeneşti, încercând să zdruncine

prejudecăţile de tip medieval bazate pe autoritatea inatacabilă a

unor scrieri sau autori, Montaigne nu acceptă ideile definitive, ci

militează pentru formarea unei gândiri deschise, flexibile. A avea o

opinie proprie despre ceea ce ai învăţat este mult mai important

decât a repeta ideile altora. Nu are valoare, în primul rând, ştiinţa

cu care părinţii vor să mobilize intelectul copilului, ci formarea

capacităţii lor de judecată. Desigur, cunoştinţele îşi au valoarea lor

formativă, dar atunci temeinicia şi nu cantitatea lor are valoare.

Nu atât învăţătura are prioritate, cât folosul pe care ea îl aduce, de

care ne dăm seama în timpul acţiunii: „Tânărul nostru nici el nu va

spune învăţătura pe de rost, pe cât o va făptui, dovedind-o prin

purtările sale”, scrie Montaigne. Ştiinţa nu are valoare decât în

condiţii de moralitate.

Asemenea altor umanişti ai vremii, Montaigne respinge

învăţarea mecanică şi aspectele cantitative ale asimilării

cunoştinţelor, formalismul şi exagerările educaţiei scolastice. În

realizarea educaţiei intelectuale nu se va urmări o îngrămădire de

cunoştinţe în capul copilului (scopul material), aşa cum preconiza

Rabelais, ci dezvoltarea intelectului, formarea unei judecăţi

sănătoase (scopul formal). Montaigne critică şcolile timpului său,

care se preocupau mai mult de memorarea unor cunoştinţe

preluate din diverse cărţi, decât de înţelegere şi de conştiinţă.

Cunoştinţele trebuie să fie asimilate pe bază de înţelegere şi nu

prin simplă memorare. Chiar dacă am putea fi savanţi cu ştiinţa

altora, înţelepţi nu putem fi. În acest sens, Montaigne scrie:

„ Noi ne însuşim opiniile şi ştiinţa altuia şi asta e tot. Trebuie să le

facem ale noastre. Noi ne asemănăm în realitate cu acela care,

având nevoie de foc, ar merge să ceară la vecinul său şi, găsind

un foc mare şi frumos, s-ar opri acolo pentru a se încălzi, fără a se

mai gândi să aducă şi la el acasă”

De aceea, este necesar să avem grijă, în educaţia copilului,

să nu aşezăm nimic în intelectul lui prin simplă autoritate,

dimpotrivă, să-l determinăm să gândească. Prin urmare, metoda

socratică o va înlocui pe aceea în care profesorul singur este activ.

În aplicarea ei se va ţine seama de înclinaţiile naturale ale

copilului, deoarece dacă se neglijează individualitatea acestuia,

educaţia poate rămâne fără rezultate. Exerciţiul este un mijloc

eficient de educaţie, dacă se realizează ca o experienţă proprie şi

nu ca un simplu efort de memorie. Severitatea extremă nu este

acceptată în educaţie, Montaigne recomandând o atmosferă

destinsă şi stimulativă.

Montaigne nu este adeptul educaţiei publice, care nu de

puţine ori abrutizează copilul. Pe de altă parte, pentru a putea

cunoaşte individualitatea copilului, pe care trebuie să o respectăm

în educaţie, este de preferat educaţia individuală (privată) şi nu

cea publică, colectivă. Educaţia în familie îşi are şi ea lipsurile sale:

incapacitatea părinţilor de a se ocupa cu pregătirea copiilor şi

defectele inerente vieţii de familie: atitudini subiective, lipsa de

autoritate etc. Şi atunci, Montaigne optează pentru o a treia

soluţie, dificil de aplicat: educaţia cu preceptor, urmată de

activităţi desfăşurate departe de casă, în diverse localităţi, acolo

unde îl conduc pe tânăr călătoriile, atât de necesare educaţiei

sale. Chiar dacă nu şi-a prezentat concepţia despre educaţie într-

un sistem pedagogic bine articulat, Montaigne a pus în evidenţă

deficienţele educaţiei din timpul său şi a dezvoltat o serie de idei

referitoare la căile de urmat: dezvoltarea integrală a fiinţei umane

(umanismul), respectarea naturii individului, dezvoltarea

intelectuală a copilului fără a-l încărca cu cunoştinţe de prisos

(scopul formal), contactul direct al copilului cu natura (intuiţia) şi

învăţarea prin activitate proprie (educaţia activă). Toate aceste

idei, pe care el a căutat să le impună atenţiei contemporanilor, au

fost reluate, mai târziu, de alţi pedagogi, precum Locke, Comenius

sau Rousseau.

Michel de Montaigne

Michel de Montaigne (n. 28 februarie 1533 - d. 13

septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanţi scriitori

francezi ai Renaşterii. Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat

eseul ca specie literară şi pentru uşurinţa cu care trecea de la

speculaţii intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter

autobiografic. Colecţia sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce

însemna propriu-zis „Încercări”) conţine unele din cele mai

influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Scrierile lui

Montaigne au influenţat în mod direct scriitori variind de la William

Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques

Rousseau la Friedrich Nietzsche.

Pe timpul vieţii, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru

calităţile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendinţa

afişată în eseurile sale de a divaga spre anecdote şi meditaţii

personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o

inovaţie, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărţii mele” a fost

privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăţ”. Cu

timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat,

poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile şi

îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând,

într-o măsură remarcabilă, modern şi în ziua de astăzi, încercarea

lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru

implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai

accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist.

Literatura non-ficţională modernă îşi datorează în mare parte

naşterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să

se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reuşite a

culturii şi a autobiografiei.

Viaţa

Montaigne s-a născut în regiunea Aquitania din Franţa, în

cadrul moşiei familiei sale, într-un orăşel care în prezent se

numeşte Saint-Michel-de-Montaigne, nu prea departe de

Bordeaux. Familia lui era deosebit de înstărită : bunicul său,

Ramon Eyquem, făcuse avere ca negustor de heringi şi cumpărase

moşia în 1477. Tatăl său, Pierre Eyquem, a fost pentru un timp

soldat romano-catolic în Italia, dobândind acolo o concepţie

progresistă despre educaţie; de asemenea ajunsese primar în

Bordeaux. Mama sa, Antoinette de Louppes, era fiica unui spaniol

de origine evreiască convertit la protestantism şi a unei mame

romano-catolice. Deşi a trăit mare parte din viaţa sa în apropierea

fiului său, murind în urma acestuia, Michel de Montaigne n-o

menţionează deloc în operele sale. În schimb, relaţia lui Michel cu

tatăl său a jucat un rol important în viaţa şi scrierile celui dintâi.

Încă din primii ani de viaţă, educaţia lui Michel de

Montaigne s-a bazat pe un plan pedagogic elaborat de tatăl său,

care era consiliat de prietenii săi umanişti. La puţin timp după

naştere, Michel a fost trimis într-o căsuţă pentru a trăi primii trei

ani de viaţă în cadrul unei familii de ţărani, „pentru ca”, conform

tatălui său, „băiatul să fie aproape de popor, să cunoască în mod

direct condiţiile de viaţă a oamenilor din popor, care au nevoie de

ajutorul nostru”. După aceşti ani „spartani” alături de cei

defavorizaţi, Michel a fost readus la castel. Prima sa obligaţie a

fost să înveţe latină. De educaţia sa s-a ocupat un profesor privat

german (un doctor numit Horstanus, care nu putea vorbi

franceză), care primise ordine, la fel ca toată lumea din castel, să i

se adreseze copilului numai în latină - şi chiar să discute între ei

numai în latină în prezenţa lui Michel. Studiul latinei a fost

acompaniat de o stimulare constantă a intelectului şi spiritului

copilului. Ştiinţele i-au fost prezentate prin intermediul jocurilor,

conversaţiilor, a exerciţiilor de meditaţie solitară etc., dar nu şi a

cărţilor. Muzica a fost o prezenţă constantă în viaţa sa. Un

„épinettier” (cântând la o ceteră originară din regiunea franceză

Vosges) îi însoţea mereu pe Montaigne şi profesorul său, cântând

o melodie de fiecare dată când băiatul obosea sau se plictisea.

Când nu dorea să asculte muzică, îşi putea alege alt mod de

relaxare : jocuri, somn, intimitate - important era ca băiatul să nu

fie obligat la nimic, dar în acelaşi timp să-şi utilizeze fructuos

libertatea.

În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să

studieze în cadrul prestigioasei şcoli private Collège de Guyenne,

iar mai apoi a studiat Dreptul în Toulouse şi şi-a început cariera în

sistemul legislativ. A fost consilier al Court des Aides of Périgueux,

iar în 1557 a fost numit consilier în Parlamentul din Bordeaux (o

instanţă înaltă). Din 1561 până în 1563 a trăit la curtea lui Carol al

IX-lea al Franţei. În timpul activităţii sale la Parlamentul din

Bordeaux, s-a împrietenit cu scriitorul umanist Étienne de la

Boétie, a căui moarte din 1563 l-a influenţat profund pe

Montaigne.

Montaigne s-a căsătorit în 1565; a avut cinci fiice, dar numai

una dintre ele a ajuns la vârsta maturităţii.

La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la

traducerea operei „Theologia naturalis” a călugărului spaniol

Raymond Sebond, pe care avea s-o publice în 1568, la un an după

moartea tatălui său. Michel a moştenit Château de Montaigne,

unde s-a stabilit începând cu 1570. Una dintre realizările literare

ale lui Montaigne anterioare publicării eseurilor sale a fost editarea

postumă a operelor lui Boétie.

În 1571 s-a retras din viaţa publică, refugiindu-se în Turnul

Château-ului, aşa-numita „citadelă” a lui Montaigne în care s-a

izolat de problemele sociale şi familiale. A început munca la

„Eseurile” sale (publicate pentru prima dată în 1580) retras în

biblioteca sa enormă. La împlinirea vârstei de 38 de ani, pe când

se pregătea să intre în perioada de zece ani de izolare, a lăsat

următoarea inscripţie să troneze pe rafturile camerei sale de

lucru :

"An. Christi 1571 aet. 38, pridie cal. mart., die suo natali, Mich.

Montanus, servitii aulici et munerum publicorum jamdudum

pertaesus, dum se integer in doctarum virginum recessit sinus, ubi

quietus et omnium securus quantillum in tandem superabit decursi

multa jam plus parte spatii, si modo fata sinunt, exigat; istas sedes

et dulces latebras, avitasque, libertati suae, tranquillitatique, et

otio consecravit."

Tradusă în română, ar suna cam aşa :

„1571 d.Hr., vârsta 38. Pe 28 februarie, ziua sa de naştere,

Michel de Montaigne, obosit de serviciul prestat Curţii şi de

îndatoririle publice, dar încă sănătos, s-a retras în sânul virginelor

erudite (n.t. Muzele). Acolo el va trăi în pace şi liber de griji, cu

respect pentru toate fiinţele, pentru tot restul vieţii, oricât de puţin

ar însemna asta; fie ca destinul să-i permită. Şi-a dedicat acest

cămin şi lăcaş privat, dulce moştenire ancestrală, libertăţii, liniştii

şi delectării sale.”

În timpul războaielor religioase din Franţa, Montaigne, el

însuşi un romano-catolic, a acţionat ca o forţă moderatoare,

respectat atât de regele catolic Henric al III-lea al Franţei, cât şi de

Henric al Navarrei.

În 1578 Montaigne, a cărui sănătate fusese întotdeauna

excelentă, a început să sufere de pietre la rinichi, o boală

ereditară în cazul său. În 1580 şi 1581, Monaigne a călătorit în

Franţa, Germania, Austria, Elveţia şi Italia, în parte pentru a se

vindeca. A ţinut un jurnal detaliat, în care a înregistrat diverse

episoade şi diferenţieri regionale. Avea să fie publicat mult mai

târziu, în 1774, cu titlul „Jurnal de călătorie”.

În timp ce se afla la Roma, în 1581, Montaigne a aflat că

fusese ales primar în Bordeaux; s-a întors în Franţa şi şi-a luat în

primire funcţia, pe care a ocupat-o până în 1585, mediind între

catolici şi protestanţi. Către sfârşitul mandatului său a avut loc o

epidemie de ciumă.

Montaigne a continuat munca de reviziune a eseurilor. În

1588 l-a cunoscut pe scriitorul Marie de Gournay, care era un

admirator al operei sale şi care avea s-o editeze şi s-o publice mai

târziu. Regele Henric al III-lea a fost asasinat în 1589, iar

Montaigne a contribuit după aceea la menţinerea loialităţii oraşului

Bordeaux faţă de Henric al Navarrei, care va deveni regele Henric

al IV-lea al Franţei.

Montaigne a murit în 1592 în Château de Montaigne şi a fost

înmormântat în apropierea acestuia. Mai târziu rămăşiţele sale au

fost mutate la biserica Saint Antoine din Bordeaux, care în prezent

nu mai există. Inima lui este păstrată în biserica parohială Saint-

Michel-de-Montaigne.

Secţia de discipline umaniste din cadrul Universităţii din

Bordeaux a fost numită în onoarea sa.

Citate:

‘’Cel mai mare lucru din lume este să te cunoşti că eşti tu

însuţi.‘’

‘’Nu există nimic care să imprime un lucru atât de viu în

amintire ca dorinţa de a-l uita.’’

‘’Moartea este ceva ce nu te priveşte; nici viu, nici mort; viu,

pentru că exişti, mort, pentru că nu mai exişti.’’

‘’Viaţa mea a fost plină de nenorociri, dintre care majoritatea

nu s-au întâmplat niciodată.’’

‘’Greşelile marilor personalităţi sunt ca eclipsele la soare, care

străluceşte totuşi prin părţile acoperite vederii noastre.’’

Bibliografie:

Doctrine pedagogice de Ion Albulescu

http://autori.citatepedia.ro/de.php?

p=11&a=Michel+de+Montaigne

http://filosofia.at.ua/publ/filosofi/michel_de_montaigne/2-1-0-

30

http://www.scribd.com/doc/44326436/37/Michel-de-Montaigne