metafora in psihoterapie

INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

“Ceremonialul schimburilor de daruri”

Viaţa este un proces continuu de organizare şi structurare a experienţelor. Oamenii au

o nevoie puternică de ordine şi sens, dar noi trăim într-o lume în care acestea ar putea ca

acestea să ne lipsească cu desăvârşire.

Noi ne structurăm viaţa în jurul unor concepte specifice, de exemplu atribuind

evenimentelor influenţele comportamentului nostru. Ca urmare a propriei noastre nevoi de

exprimare şi acordare unui sens existenţei noastre, noi “povestim” propriile experienţe şi, în

acelaşi timp, ne raportăm la “poveştile” din jurul nostru.

“Ritualul schimburilor de daruri” reprezintă o imagine stilizată a procesului terapeutic,

ca fiind un schimb între terapeut şi client, sub forma plângerilor, sfaturilor, povestirilor etc.

Încă de la începutul terapiei clientul vine cu propria sa poveste în ceea ce priveşte problema

sa. Ascultându-l, terapeutul poate răspunde tot cu o poveste, numită în literatura de

specialitate “metaforă terapeutică”. Din acest motiv vom aborda poveştile terapeutice din două

unghiuri: o dată ca “poveşti” ale clientului şi apoi ca “metaforă terapeutică” elaborată de

psihoterapeut, ce este “o poveste mai mult sau mai puţin complexă şi care se aproprie ori se

identifică cu ceea ce retorica numeşte alegorie, fabulă sau parabolă”.(Dafinoiu, I.)

O mare parte a demersului terapeutic constă în spunerea, ascultarea, repovestirea,

reascultarea poveştilor. Aceste povestiri pot oferi sprijin în mod decisiv şi pot oferi materiale

şi resurse pentru interpretare, înţelegere şi dezvăluire, oferind în acelaşi timp un cadru pentru

producerea transferurilor. Roberts sublinia: “Poveştile pot constitui o resursă şi o tehnică în

terapie. Ele oferă posibilitatea de a explora experienţele, fără a utiliza un limbaj clinic în caeea

ce priveşte viaţa oamenilor. Fiecare dintre noi are o poveste de spus.” (p.24)

Povestea vieţii

Presupoziţiile care stau la baza acestei abordări sunt următoarele: Oamenii 1. au numai

intenţii bune - ei nu doresc probleme; 2. sunt influenţaţi decisiv de mediul în care trăiesc; 3. nu

reprezintă problema; 4. pot adopta poveşti noi, odată separaţi de problemele şi mediul lor.

(Nichols, M)

1


“Povestea mea”

Ultimele abordări accentuează că nevoia oamenilor de a da un sens experienţelor trăite

este o expresie a necesităţii imperative de a atribui un înţeles propriei vieţi în contextul

socioistoric. Din acest motiv abordarea narativă este construită în jurul a două metafore:

povestea personală şi construcţia socială. Povestea personală se bazează pe “adevărul narativ”

care are o importanţă mai mare decât “adevărul istoric”. “Faptele” prezentate terapeutului sunt

parţial obiective istoric şi parţial construcţii personale.

Trăind printre ceilalţi trebuie să ne raportăm în permanenţă mediului social care

stabileşte limitele dintre normalitate şi anormalitate, dintre ceea ce este permis şi tabu.

Implicaţiile acestei abordări sunt definite de Hardy astfel: “Noi trăim în naraţiuni, ziua este o

înlănţuire de naraţiuni, ne amintim, anticipăm, sperăm, credem, plănuim, învăţăm, urâm şi

iubim în naraţiuni”. Viaţa este complicată şi de aceea noi găsim modalităţi de a o explica.

Aceste explicaţii, poveşti pe care ni le spunem nouă înşine, ne organizează experienţa şi

orientează comportamentul, devenind o grilă de “citire” a realităţii. Din păcate, de cele mai

multe ori poveştile ce sunt aduse la terapie de către client sunt negative.

Principiul care organizează experienţele noastre în naraţiuni este descris de către Carr

(1986) ca fiind “structura narativă”. Parafrazându-l pe Shakespeare, MacIntyre (1985) afirmă:

“Noi evoluăm pe o scenă pe care nu am conceput-o noi şi în care ne regăsim drept o parte a

unei acţiuni pe care nu noi am iniţiat-o. Fiecare dintre noi este personajul principal al propriei

sale piese, are un rol secundar în vieţile celorlalţi, iar în fiecare viaţă sunt implicate şi alte

persoane.”

Shank, citat de Dwivedi, reliefează rolul poveştilor în viaţa oamenilor: “Memoria

oamenilor se bazează pe povestiri. Prin intermediul acestora noi putem avea acces la o mare

gamă de experienţe ale clientului pe care, fără aceste povestiri ale vieţii, ar fi greu să le intuim.

Cei mai mulţi dintre noi gândesc cu ajutorul poveştilor, iar cele mai multe informaţii pe care le

primim în mod curent sunt stocate şi reactualizate cu ajutorul poveştilor.”

Utilizarea povestirilor de către client îi aduce acestuia o serie de beneficii care îl fac să

folosească această tehnică din ce în ce mai frecvent. Printre acestea enumerăm:

Numirea a ceea ce anterior nu era numit

Poveştile au capacitatea de a numi ceea ce era nenumit şi de a personifica conţinutul

proceselor psihice interne, prin aceasta conţinutul materialului inconştient- amintiri şi

2


emoţii reprimate- devin comunicabile într-un mod care nu ameninţă persoana. Prin

intermediul poveştilor inconştientul devine treptat conştient, trecând peste restricţiile

logicii şi raţionalităţii. Logica este atât protectivă (împotriva eperienţelor de durere), cât şi

restrictivă. Eliberarea acestor gânduri şi emoţii facilitează catharsisul, ca mai apoi să

sprijine dezvoltarea unor abilităţi de rezolvare a problemelor.

Exprimarea timpului şi planificarea

Poveştile au capacitatea de a ne susţine în faţa dificultăţilor cu care ne confruntăm zilnic.

Utilizarea terapeutică a poveştilor presupune abilitatea de a asculta poveştile ce ne sunt

spuse şi de a utiliza metafore terapeutice pentru stimularea înţelegerii, a dezvoltării

resurselor personale şi a rezolvării de probleme. Momentul poveştilor poate fi folosit ca pe

un preludiu pentru demararea unui demers terapeutic mai laborios.

Utilizarea poveştilor presupune un simţ al momentului terapeutic: momentul trebuie

ales cu atenţie, iar amploarea sa să fie bine anticipată.

Oferirea de semnificaţii personale şi găsirea de modele de rezolvări de probleme

Multe realităţi interioare nu pot fi explicate într-un mod în care alţii să le înţeleagă.

Psihoterapia este o modalitate prin care acest proces devine posibil. Exprimarea artistică şi

crearea unei poveşti personale în timpul terapiei constituie o încercare importantă de a da

formă universului interior, prin aceasta supunând examinării conştiente procesele interne

ce sunt conflictuale.

În fapt, povestitorul acordă psihoterapeutului acces la lumea sa interioară, investindu-l

pe acesta cu capacitatea de a rezolva trauma şi de a-i dezvolta noi abilităţi. Mai mult,

terapeutul va avea acces la “harta” interioară a clientului.

Raportarea la exemple

Sunt persoane care se regăsesc în eroii unor povestiri care capătă semnificaţie pentru ei şi

pentru rezolvarea dificultăţilor întâmpinate.

Poate că la prima vedere se poate spune că utilizarea acestei tehnici nu ar implica

terapeutul în mod activ. Se poate argumenta în favoarea faptului că povestirea oferită de către

client este o re-povestire, distincţia între cele două făcându-se prin gradul de participare activă

a membrilor cuplului terapeutic: terapeutul devine mai mult decât un simplu ascultător. Acum

sarcina lui este aceea de a cere detalii, de a pune întrebări şi de a formula concluzii sau de a

reinterpreta evenimentele, găsindu-le noi înţelesuri.

3


Aplicatibilitatea fundamentală a poveştilor este naturaleţea ca care împuterniceşte o

persoană (sau familie sau grup) să-şi spună “propria poveste”. Articulându-şi propria lor

istorie, clienţii îşi vor descoperi adesea secvenţe ce capătă sens, acestea provocând insigt-uri,

mărind astfel coerenţa internă.

Când sunt spuse, aceste poveşti pot căpăta semnificaţie şi din contextul în care ele sunt

spuse. Este esenţial ca ele să fie într-adevăr auzite, mai ales atunci când se referă la o

interdicţie generală sau proprie, ca experienţa unei boli psihice sau un abuz asupra unui copil.

Mai mult, cel care ascultă- având un gen, vârstă, statut- ar putea oferi mai multă specificitate

povestirii.

Cox şi Thilgaard au observat că “Psihoterapia este preocupată de poveştile care sunt

atât de destabilizatoare că până şi încercarea de a le spune poate fi dureroasă. Povestitorul

caută ocazia de a explora, aprecia şi interioriza propria poveste. O parte consistentă a

psihoterapiei constă în dezvăluirea treptata a naratorului, atât cât povestea sa poate să o facă.”.

Spunerea sau scrierea povestirilor poate avea implicaţii clinice spectaculoase.

Împuternicirea indivizilor sau grupurilor cu oportunitatea găsirii unei voci care să spună

povestea poate avea efecte benefice, mai ales în cazul persoanelor care au trăit evenimente

traumatizante în mod repetat. Psihoterapia oferă contextul în care persoanele se simt

securizate să afirme secvenţe de viaţă care sunt considerate tabuuri în propria lor familie sau

societate.

“Povestea noastră”

Construcţiile cu care membrii unei familii se prezintă la psihoterapie oferă o imagine a

realităţilor familiei, ca înţelegere mutuală şi un set comun de prejudecăţi, unele lipsite de

speranţă, altele nu.

În ultima perioadă, terapeuţii de familie au constatat că multe din disfuncţionalităţile

familiei se datorau unor seturi nerealiste de aşteptări şi interpretări, care guvernau

funcţionarea. Povestea vieţii funcţionează ca un filtru prin care este trecută existenţa noastră,

care este integrată în categorii, iar dacă nu se pretează la aşa ceva, atunci este modificată astfel

încât să corespundă acestora.

În cazul terapiei de familie, o parte însemnată a procesului terapeutic constă în

prezentarea “poveştii” fiecărui membru cu privire la propria persoană, relaţiile intrafamiliale,

regulile explicite şi implicite, evenimente traumatizante etc. Utilizarea naraţiunilor sprijină

4


terapeutul pentru a înţelege mai bine natura interacţiunilor familiale. S-a constatat că familiile

care traversează periode dificile se prezintă cu poveşti depresive care îi împiedică să

acţioneze. Odată cu utilizarea povestirilor s-a evidenţiat impactul pe care acestea le au asupra

percepţiilor clienţilor şi a interpretărilor.

O tehnică tot mai utilizată este aceea a centrării pe punctele tari ale familiei,

“slăbiciunile” fiind ignorate total. Povestea trebuie să se focalizeze doar pe punctele forte ale

familiei pentru ca acestea să capete valoarea de stimul pentru acţiunile viitoare. Ideea de bază

este aceea că fiecare familie are în istoria sa evenimente cu valenţe pozitive, precum şi un

“set” de abilităţi şi caracteristici care au stat la baza fundamentării şi funcţionării sale.

Metafora terapeutică

Metafora terapeutică este “darul” oferit clientului de către terapeut. Aşa cum afirmam,

demersul terapeutic poate fi considerat un continuu schimb de poveşti: după ce este prezentată

terapeutului povestea clientului, acesta are posibilitatea de a răspunde cu ajutorul unei

metafore, fie elaborată special pentru client, fie preluată din literatură.

Indiferent care este provenienţa metaforei oferite clientului, aceasta devin operante

doar în măsura în care mijlocesc stabilirea unei relaţii între terapeut, client şi problema

acestuia. Numai o metaforă bine aleasă va declanşa “căutarea transderivaţională” la client,

respectiv stabilirea unei legături între situaţia sa şi materialul ce i se propune.

Alegerea unui limbaj metaforic nu este întâmplătoare deoarece, din punct de vedere

neuropsihologic, cele două emisfere cerebrale procesează tipuri diferite de informaţii:

emisfera stângă utilizează în principal limbajul şi conceptele logice, iar emisfera dreaptă

lucrează cu imagini şi simboluri metaforice. Cox şi Theilgaard sunt de părere că “Metaforele,

văzute din perspectiva neuropsihologică, integrază modelul imaginativ şi simbolic al emisferei

drepte cu cel lingvistic al emisferei stângi.” (p.30)

Pines este impresionat de puterea extraordinară a limbajului: “Psihoterapeuţii au

redescoperit că psihoterapia nu este în primul rând o tehnologie a utilizării precise a

cuvintelor, instrumente ale unei interpretări efective. Abisurile minţii sunt descoperite şi

analizate cu ajutorul unui limbaj simplu care utilizează imagini şi metafore, un limbaj

universal, înafara graniţelor timpului.” (p.32)

J. Zeig rezumă astfel avantajele utilizării metaforelor:

5


- nu sunt ameninţătoare;

- sunt extrem de plăcute, seducătoare;

- favorizează independenţa- individul are nevoie de a sesiza sensul mesajului şi de a-i da el

însuşi interpretări;

- pot fi utilizate pentru a depăşi rezistenţele normale care apar în faţa schimbării;

- pot servi la controlul situaţiei;

- modelează supleţea gândirii.

M. Erickson este cel care a utilizat în mod inovator metafora. Schimbarea terapeutică are

loc într-un ritm propriu fiecărui client prin generarea unui proces circular autogenerativ:

mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns

comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri

comportamentale. Apelul la metafore este determinat de rezistenţele clientului.

Folosirea în tot mai multe sisteme terapeutice a metaforei se explică prin funcţiile pe care

acestea le îndeplinesc (Dafinoiu, I.):

Declanşează căutarea transderivaţională: crearea unei punţi între lumea metaforei şi

universul individual;

Funcţia de mediator: povestea terapeutică creează o realitate psihologică ce se interpune

între client şi terapeut, evitându-se astfel confruntarea directă dintre aceştia;

Funcţia regresivă: poveştile deschid uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o

reacţie lipsită de teamă faţă de conţinuturile fantastice, spre mitul veneraţiei şi al minunii.

Funcţia de “oglindă”: povestea terapeutică favorizează distanţarea pacientului de propriul

conflict, externalizarea lui.

Funcţia de model: poveştile furnizează situaşii test, în care pacientul poate încerca soluţii,

răspunsuri neobişnuite în raport cu gândurile şi sentimentele lui de până atunci, şi apoi să

le aplice la propriile conflicte, într-o manieră experimentală.

Funcţia de resemnificare: orice poveste schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă,

dezvăluind noi semnificaţii, oferind o imagine mai completă asupra problemelor noastre.

Disputarea de “teritorii”

Sunt terapeuţi care abordează povestea metaforică şi povestea vieţii ca pe două tehnici

distincte, aflate la capetele unui continuum. Nu ştim care este poziţia adoptată de terapeuţii

6


care folosesc tehnica metaforei, însă cei care utilizează povestea vieţii reproşează celorlalţi că

vederea pe care o adoptă faţă de familie este una obiectivă, de observator din exterior, ca şi

cum ar observa o maşină stricată, fără a face referiri la trecutul, opiniile şi mediul său. Drept

urmare, aceşti terapeuţi: adoptă o poziţie de experţi faţă fe familie, identifică lacunele din

sistem şi le remediază, îşi autoapreciază intervenţiile ca fiind mult mai obiective şi valide în

comparaţie cu cele ale familiei, tratează oamenii ca pe obiecte ce pot fi manipulate şi nu iau

în considerare contextul socio.istoric al clienţilor.

În opoziţie, utilizarea naraţiunilor încurajează terapeuţii să: adopte o poziţie empatică şi

colaborativă faţă de istoria clientului, să identifice în istoria clientului perioade în care se

simţea puternic şi cu resurse, foloseşte întrebările pentru a nu-şi impune propriul punct de

vedere şi încurajează clienţii să se detaşeze de cultura în care trăiesc pentru a fi deschişi şi

pentru alte poveşti. (White; Freedman şi Combs)

Adepţii poveştii vieţii nu se consideră a fi cei care rezolvă problemele clienţilor. Ei sunt

interesaţi în a trezi oamenii din transa în care se află- datorită culturii- astfel încât ei să aibă

mai multe posibilităţi de alegere. Prin urmare, terapeuţii narativişti sunt co-autori, împreună cu

clienţii, la crearea de poveşti despre problema lor şi despre modurile de raportare le ceilalţi şi

lume. Noi completăm că acest lucru se realizează cu ajutorul metaforelor terapeutice care îşi

au originile în istoria vieţii clientului, dar care îi propun un nou mod de abordare a realităţii,

modalitate care este întotdeauna personalizată.

Ca întotdeauna, calea cea mai bună este cea de mijloc. În practica clinică sunt des

întâlnite situaţiile în care o abordare exclusiv centrată pe povestea vieţii nu este indicată

deoarece sunt persoane, mai ales cele depresive, care nu se pot decentra de pe evenimentele

negative. În acest caz nu s-ar realiza decât o hipercentrare pe problemă. La fel, oferirea unor

povestiri metaforice fără a ne raporta la istoria şi credinţele clientului riscă să nu declanşeze

căuarea transderivaţională şi, în acest caz, demersul este lipsit de utilitate.

În activitatea profesională nu am utilizat tehnica poveştii vieţii ca tehnică independentă

deoarece pentru noi este relativ nouă, iar literatura de specialitate nu a oferit un suport teoretic

solid în acest sens. În schimb, tehnica poveştilor terapeutice este utilizată, mai ales în cazurile

în care demersul terapeutic nu se pretează la o confruntare directă a clientului cu subpoziţiile

psihologului.

7


Vom prezenta cazul unei tinere aflată la prima sarcină care s-a prezentat la consiliere cu o

stare psihică marcată de tristeţe, acuza senzaţii de oboseală însoţite de dificultăţi în a se

concentra, un grad redus al respectului de sine, precum şi pierderea speranţei. Discutându-se

cu ea pe parcursul mai multor şedinţe, psihologul a identificat nodul principal al problemei ca

fiind neacceptarea sarcinii. Deoarece o confruntare directă a clientei cu această ipoteză nu ar fi

făcut decât să înrăutăţească lucrurile s-a optat pentru folosirea metaforei terapeutice. Având ca

punct de plecare informaţiile obţinute de la clientă şi stabilirea contextului socio-cultural în

care trăise (fusese abandonată şi crescuse într-un centru de plasament; îi lipsea modelul

ataşamentului matern) s-a propus următoarea poveste terapeutică:

Era odată ca niciodată o fetiţă ce locuia într-un sat frumos, dar ai cărui locuitori erau

tare săraci. Fetiţa aceasta era singură pe lume, părinţii ei murind când ea era mică. Singura

bucurie a fetiţei erau zilele senine când ea se juca împreună cu ceilalţi copii din sat.

Într-o zi trecu pe acolo un bătrân cu plete lungi, albe care îi dădu fetiţei un vas de lut

şi îi spuse:

- Fata mea, în acest vas se află sămânţa unei plante neasemuit de frumoasă. Ai grijă

de acest vas pentru că floarea ce va ieşi îţi va aduce multe bucurii.

Zicând acestea, bătrânul dispăru.

Fetiţa, care până atunci nu mai avusese grijă de nimic, privi speriată în jur. Ar fi vrut

să dea vasul înapoi, dar nu mai era nimeni acolo să îl ia. A încercat să găsească un om bun

căruia să-i încredinţeze vasul, dar nimeni nu voia acel vas gol. Văzând că trebuie să aibă ea

însăşi grijă începu să privească atent pământul ce acoperea sămânţa. Nu ştia nimic despre ce

îi trebuie unei plante să crească: când să pună apă, unde să o ţină, cât soare îi trebuie.

Gândul că nu ştia cum va arăta floarea ce va ieşi şi cum anume o va face fericită o

nemulţumea profund.

Fetiţa nu îngrijea sămânţa de teamă că îi va face rău. Într-o zi a observat că pământul

era crăpat. Atunci, gândul că nu va fi niciodată fericită a speriat-o şi fetiţa a început să

plângă. Lacrimile sale au udat pământul şi încet-încet, cum numai în poveşti se întâmplă, a

ieşit un colţ verde. Văzând că planta trăieşte, fetiţa s-a bucurat nespus. În fiecare zi o uda, o

ţinea la soare şi o îngrijea cu toată dragostea de care era în stare. Cât s-a mai bucurat când a

ieşit prima frunzuliţă! Ar fi vrut să ştie cum va fi floarea şi nu mai avea răbdare. Plăntuţa

creştea în fiecare zi, iar fetiţa nu se mai sătura admirând-o .

8


Trecătorii priveau fetiţa cu părul castaniu şi cu ochii mari, aşa ca tine, care se minuna

privind floarea şi nu înţelegeau motivul bucuriei sale. Alţii, mai răi, ar fi vrut să-i strice

această bucurie amintindu-i că va veni frigul şi va trebui ca floarea să fie pusă la adăpost

pentru că altfel va muri de frig. Fetiţa se întrista, dar privind floarea nu putea să nu se

bucure.

Într-o dimineaţă, bobocelul florii dădea semn că s-ar deschide. Doamne ce

emoţionată mai era fetiţa! În sfârşit va afla ce floare îi dăduse bătrânul. Parcă şi Soarele se

oprise în loc amânând tot mai mult momentul înfloririi.

Timid, bobocelul florii s-a deschis dând la iveală cele mai catifelate petale ce erau

colorate în culori magice, aşa cum nu-şi închipuia fetiţa că există. Bucuria acestui mament

umplu cu lacrimi ochii fetiţei În sfârşit nu mai era singură pe lume!

Fără a ne abroga drepturi necuvenite, precizăm că această metaforă a fost foarte bine

primită de către clientă, reprezentând o adevărată “trambulină” pentru evoluţia ulterioară a

relaţiei terapeutice.

Bibliografie:

Dafinoiu, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi, Polirom,

Dwivedi, K.N. (1997), The Therapeutic Use of Stories, London, Routlege

Madanes, C. (1991), Stratégies en thérapie familiale, Paris, ESF

Malarewicz, J.A. (1992), Quatorze leçons de thérapie stratégique, Paris, ESP

Nichols, M.P. (2001), Family Therapy. Concepts and Methods - 5th edition, Needham

Heights, Allyn & Bacon

9

metafora in psihoterapie

Documents