mesina
TRANSCRIPT
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 1/8
Tănăsescu, Antoaneta şi Mesina, Laura, Breviar de retorică, Ed. Cartea Studenţească,
Bucureşti, 2006, p. 103-110
Laura MESINA
FIGURA ŞI ARGUMENTUL
I
O lungă tradiţie consemnează locul comun conform căruia Grecia antică a fost cea
care a impus înţelesul dihotomic al expresiei “retorică şi politică”, expresie ce reprezenta
chiar subiectul polemicii duse în Dialogul Sofistul de către filosoful lui Platon şi de
adversarul său. Înfruntarea era legată de însăşi esenţa conceptului de “politeia” (arta de a
organiza treburile publice şi viaţa cetăţii)1 şi ducea în cele din urmă la repudierea retoricii
(asimilată politic sofisticii), în favoarea, se-nţelege, a argumentării raţionale. Aristotel,
datorită filosofiei sale de tip practic, avea să facă un pas mai departe, către reevaluarea
retoricii, subliniind atât rolul formativ al acesteia în discursul politic şi în cel pedagogic,
în general, cât şi articularea logică a figurilor şi a părţilor discursului, în mod concret.
Cele două “tekhné” au generat aşadar, în urma întâlnirii lor tensionate, un discurs
filosofic despre Bine şi despre Adevăr, a căror respectare reglează şi garantează ordineaîn spaţiul comunităţii. Mai întâi aflate într -o relaţie controversată, retorica şi politica au
ajuns să însemne, în timp şi laolaltă, “text ” şi să implice toate acele strategii discursive
ale puterii care influenţează receptorul (publicul) prin media (canalele comunicării de
masă). Doar că, din antichitate până în lumea noastră contemporană, o parte a “artei de a
convinge” s-a specializat pentru domeniul politicului într-atât de evident, încât s-a
1 Sofistul, personajul lui Platon din Dialogul cu acelaşi nume, susţinea că retorica este chiar esenţa politicului, consacrând astfel confuzia dintre putere şi instrumentul prin care aceasta se exercită, ca şi pe
aceea dintre forţă şi persuasiune. Opinia opusă sofisticii de către filosofia antică era că persuasiunea ducetocmai la înlăturarea violenţei, că retorica ar avea un rol de reechilibrare a unei situaţii conflictuale şi căeste de fapt subordonată politicului. Platon însuşi, anti-sofist, recunoaşte totuşi în Politeia faptul că retoricaeste necesară în educarea populaţiei în spiritul legilor cetăţii (deşi opţiunea lui era în general aceea de aopune retorica argumentaţiei logice, singura aptă să ajute spiritul să se formeze în lumina Binelui şi aAdevărului. De aceea, ca şi mai târziu la Aristotel, retorica, în înţelegerea lui, era, diferit faţă de teoriasofiştilor, un instrument persuasiv de care puterea uneori se serveşte pentru a se impune, la nevoie chiar pentru a evita violenţa sau pentru a instrui o populaţie ignorantă).
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 2/8
autonomizat din multe puncte de vedere faţă de “Vechea Retorică”, devenind un tip de
“retorică restrânsă” (după o expresie a lui Gérard Genette din 1970), o tehnică a utilizării
anumitor figuri. Acest decupaj s-a impus pe măsură ce ştiinţa politicului şi-a definit ea
însăşi tot mai precis obiectul şi metodele de lucru.
Ocupându-se de organizarea discursului, la ora actuală retorica în politică e mai
curând legată de rezultatele sondajelor, de marketingul politic şi de “politica”
spectacolului ideologic - electoral, spre exemplu - ceea ce, mai specializat, s-ar putea
numi “relaţiile publice în politică” (branding -ul de naţiune pare să fie, în ordine
temporală, ultima manifestare de acest gen).
Cu toate acestea, dezvoltarea tot mai multor ştiinţe socio-umane şi evidenta lor
individualizare nu au reuşit să elimine sau să deblocheze crizele politice contemporane şi
nici nu au putut influenţa rapid reacţiile populaţiei faţă de acestea (v. depolitizarea –
amintim cazul foarte grav al indiferenţei electoratului şi al absenteismului la alegerile
pentru Primăria Capitalei, din aprilie 2005 -, relaţia sensibilă dintre elitele culturale şi
cele politice etc.).
“Vechea Retorică” se manifestă foarte vizibil în politică mai ales atunci când
ideologiile nu mai reuşesc să ofere soluţii raţionale şi corecte pentru echilibrul societăţii.
Momentele de ruptură istorică, în şi mai mare măsură, lasă loc de manifestare discursului
politic umoral, implicit unei retorici violente. Necesitatea de a convinge masele să opteze
pentru o soluţie politică sau alta impune o verificare a strategiilor retorice şi o mobilizare
a resurselor expresive şi persuasive ale limbajului (un exemplu conjunctural poate fi şi
campania electorală din România, noiembrie 2004, în care puterea s-a “negociat” foarte
spectaculos între protagonişti, pe de o parte, şi între aceştia şi electorat, pe de alta).
Societatea contemporană românească a cunoscut după 1989 destul crize de
legitimare a politicii statului şi a traversat perioade foarte agitate, în care toate resursele
limbajului au fost implicate în înfruntarea dintre partide sau dintre personalităţi politice.
De aceea, istoria discursului politic în România post-decembristă poate constitui un foarte
interesant studiu de caz atât pentru specialiştii din domeniul ştiinţelor politice, cât şi
pentru retoricieni şi pentru analiştii imaginii publice a puterii.
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 3/8
Cu toate acestea, retorica se regăseşte în actele de limbaj cu conţinut politic, sub
forma argumentării, şi în perioadele de acalmie şi de respectare a legitimităţii puterii,
fiind marcată mai mult de logică decât de sofistică. Ea este, de altfel, mai puţin
condiţionată astăzi de locul performării ei decât în Antichitate (când treburile publice
erau subiectul întâlnirii comunităţii în agora, for de dezbatere şi decizie publică prin
excelenţă). Dată fiind presiunea diversităţii mesajelor mediatizate, discursul trebuie în
primul rând să convingă prin motive pragmatice, logice şi cu relevanţă imediată pentru
viaţa comunităţii.
În acest fel, în zilele noastre, se depăşeşte diferenţa tradiţională numită anterior,
cea dintre argumentare sau convingere raţională şi retorică sau persuasiune. Preluând o
perspectivă din filosofia analitică a limbajului, putem spune că, în lumea modernă,
argumentaţia este spaţiul privilegiat al reconstrucţiei limbajului ca acţiune (Austin), cuscop practic. Cum retorica are un binecunoscut rol clasic de instrument al aplanării
conflictelor sau al inflamării lor, ea capătă în societatea postmodernă un rol activ,
principal, în negocierea diferendelor de ordin politic, fiind manevrată în mod necesar cu
măsură şi de cele mai multe ori fără nici o intenţie sofistică.
Aşadar, avem de-a face cu o reîntâlnire între argumentaţie şi retorică, însă altfel
decât în Antichitate. Întâlnirea este acum consacrată şi recunoscută de către public, de
către specialişti şi de către utilizatori, având un rol şi funcţii bine stabilite şi cunoscute,
ce duc la o reconfigurare a „dialogului” dintre cele două.
Se vorbeşte, în descendenţa neo-retoricii din secolul al XX-lea, despre
“argumentaţia retorică”, construită pe bazele etice ale postmodernităţii, în spiritul
mutaţiilor şi al redefinirilor din cadrul politicului. Puterea se foloseşte în ziua de astăzi de
strategiile discursive ale argumentaţiei retorice, pentru că, inevitabil, acţiunea politică
presupune şi comunicarea de masă, ce include, la rândul ei, producerea şi receptarea
discursurilor cu conţinut politic.
Cum orice discurs este dialogic (presupune un ascultător sau un lector, pe care
urmăreşte să-l influenţeze, convingându-l să răspundă pe măsura aşteptărilor atent
stabilite ale emiţătorului), se impune analiza acţiunii exercitate de politic, prin
intermediul mesajelor focalizate, asupra referentului (punctul de plecare al discursului),
asupra interlocutorului, codului şi locutorului (mijlocului de comunicare).
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 4/8
Argumentaţia retorică ţine de ştiinţa comunicării şi, în cazul breviarului de faţă,
ele se regăsesc împreună în discursul puterii politice.
Pe de altă parte, politica dusă de putere şi publicitatea electorală se întâlnesc la
rândul lor indirect, din cauza politicii economice duse de un anumit partid de
guvernământ sau de o anumită formă statală în ce priveşte organizarea pieţei publice a
bunurilor simbolice şi a celor de consum real. Calitatea publicităţii şi a discursului
publicitar, spre exemplu, ca şi valoarea argumentaţiei retorice sunt date atât de gradul de
cultură şi de profesionalismul autorului, cât şi de nivelul de civilizaţie şi de mentalitate al
receptorului (un studiu de caz foarte sugestiv pentru evoluţia societăţii româneşti post -
decembriste îl constituie campania politică de succes a candidatului Traian Băsescu
pentru funcţia prezidenţială, din octombrie-noiembrie 2004). Or , acest nivel de cultură a
imaginii şi de civilizaţie este susţinut de modul în care se organizează economicul,condiţionat la rândul lui de exercitarea unei politici eficiente. Ciclul se închide,
demonstrând interdependenţa proceselor socio-politice, economice şi culturale. El poate
deveni vicios într-o societate cu o legislaţie neperformantă, în care retorica este mai puţin
democrată şi mai puţin corectă argumentativ, dar unde poate fi mai “plastică” şi mai
violentă.
Concluzie:
În cadrul sistemului complex al lumii de astăzi, retorica „veche” are un nou rol,
mai curând instrumentar, altul decât cel din antichitate, când era mai acuzat politic. Dacă
pentru lumea Greciei antice, expresia “retorică persuasivă” era un pleonasm, iar
“argumentaţie retorică” o im posibilitate, în cultura contemporană a spaţiului public
retorica poate fi şi argumentativă, pentru că argumentul, după cum o demonstrează neo-
retorica, poate avea funcţia unei figuri de logică sau de compoziţie (cum voi încerca să
arăt mai jos, în partea a doua a acestui breviar). Funcţia persuasivă a limbajului se
manifestă în întreg câmpul activităţilor sociale, prin interfaţa economiei, din cauza
necesităţii vânzării bunurilor de consum. Cum “imaginea politică” şi “ideologia” au
ajuns, în urma acceptării sistemului de votare universal, tot bunuri de “negociere” publică
- de această dată, a puterii -, retorica argumentativă se regăseşte aproape mereu în
discursul politic.
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 5/8
Echilibrul politic se realizează şi este mai eficient atunci când putem constata
pr ezenţa în discurs a argumentaţiei retorice mai curând decât a limbajului retoric, fie el
şi argumentativ. Diferenţa (tradusă prin acest aparent joc al expresiilor) este însă
semnificativă: printr -o imperceptibilă nuanţă semantică, este redată tocmai falia dintre un
stat raţional şi democrat, al dezbaterii responsabile, etice şi sobre şi un stat pe cale de a
se democratiza, de a învăţa civilizaţia dialogului politic în spiritul unei veritabile,
transparente şi corecte politeia.
II
Argumentaţia şi retorica reprezintă, aşadar, cei doi mari actori ai istoriei
(compoziţionale a) discursului european.În primul rând, datorită unor “instrumente” pe care cele două tehnici discursive le
folosesc: argumentul , respectiv figura. În cadrul unei discuţii care evaluează raportul
dintre ele, apare de îndată ca fiind evident caracterul conflictual al relaţiei. Dacă o idee se
argumentează şi scopul este de a convinge raţional interlocutorul, atunci cu siguranţă nu
ar mai fi necesar recursul la figuri.
Preferabil este să le cunoaştem însă mai bine identitatea, urmînd îndeaproape
vocile specialiştilor neoretoricii europene2.
Figura ar fi, în general, conform punctului de vedere exprimat de Olivier Reboul3,
un procedeu stilistic, în cadrul unei exprimări lipsite de constrângeri (nu este obligatoriu
să recurgi la o figură ca să comunici un mesaj unui alt individ sau grup) sau codificate
(orice figură este de fapt o structură cunoscută, transferată sau potenţial transferabilă altor
conţinuturi, cum se întâmplă spre exemplu în cazul metaforei, al alegoriei sau al
comparaţiei).
Mai cunoscută este figura poetică, cea pe care un absolvent de liceu s-a obişnuit a
o recunoaşte cu uşurinţă în textele beletristice studiate la orele de literatură.
2 Ne vom raporta, în cele ce urmează, la un studiu semnat de Olivier Reboul, La figure et l’argument, învol. De la métaphysique à la rhétorique, Editions de l’Université de Bruxelles, 1986, ed. îngrijită deMichel Meyer. Pentru demonstraţia de faţă, pentru economia generală a acestui volum, ca şi pentru afiliereanoastră la un punct de vedere - deja clasicizat, de altfel - din domeniul neoretoricii europene, expunerea defaţă reprezintă o prezentare în scop didactic a unor noţiuni şi probleme elementare ale argumentaţieiretorice.3 Reboul, art.cit.
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 6/8
Poetica şi retorica nu sunt însă acelaşi lucru, nu au nici aceleaşi funcţii în raport
cu receptorul, nici aceleaşi instrumente cu ajutorul cărora se realizează captarea atenţiei
acestuia sau schimbarea opţiunilor sale (despre diferenţele dintre cele două „tehnici”
vorbesc unele texte din capitolul de faţă al acestui breviar).
O figură este în chip necesar retorică, consideră Reboul, atunci când scopul
imediat al textului, sortit lecturii sau rostirii, este de a persuada sau de a convinge
imediat şi irevocabil publicul de adevărul şi de valoarea unei idei. Acest text / logos
(discurs), gândit pentru a obţine astfel de efecte, premeditate, exprimă, cu ajutorul figurii
retorice, o tensiune sporită, ce se raportează la ethosul oratorului (la caracterul şi valorile
sale) şi la pathos (exercitarea unei acţiuni afective asupra auditoriului).
Pentru că figura este, în aceste condiţii, retorică, ea contribuie implicit la
argumentarea ideilor . Ca atare, fiecare figură poate fi pusă în relaţie cu un anumit tip deargument . Atunci când am avea de-a face cu o repetiţie, spre exemplu, figură ce ar denota
sinceritatea şi spontaneitatea, de fapt am avea de-a face (iată ce susţine argumentul
figurii) doar cu un procedeu menit să “garanteze” că discursul nu este pregătit de
dinaintea rostirii sale, ceea ce uneori este fals.
Perspectiva modernă a retoricii asupra rolului figurii este integrativă: figura este
înţeleasă ca element al gândirii, ca un mijloc de a găsi şi de a demonstra o idee, chiar şi
atunci când acea idee nu e decât probabilă.
Este drept că această teorie pare să fie strict funcţională şi să nu ia în calcul
umorile pe care un text puternic persuasiv, scris sau rostit, le poate stârni (râsul, spre
exemplu). Există fără îndoială şi un comic al discursului, precizează Reboul, teoretizat şi
el în cadrul retoricii moderne şi care se regăseşte adesea, cum vedem în ziua de astăzi în
spoturile publicitare, în discursurile sau dialogurile politice şi în polemica jurnalistică,
spre savoarea publicului (dar şi spre câştigul autorului sau al producătorului/promotorului
valorii respective!).
Problemele fundamentale pe care le ridică retorica modernă în ceea ce priveşte
relaţia dintre figură şi argument vizează măcar trei aspecte, aşa cum sînt ele sistematizate
de Olivier Reboul:
1. cum ajută figurile argumentarea unei idei?
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 7/8
2. poate figura să determine, să constituie un argument?
3. argumentul nu este el însuşi, mai mult sau mai puţin, o figură?4
Răspunsuri la întrebările 1 şi 2:
O clasificare tradiţională a figurilor (v. exemple în breviarul de faţă) ar fi
următoarea : figuri ale cuvintelor, ale sensului, ale construcţiei şi ale gândirii.
Figurile cuvintelor , numite metaplasme (v. în breviar), s-ar întâlni mai curând în
poezie şi în textul comic. Ele pot juca însă şi un rol argumentativ, pentru că filosofii,
autori predilecţi de discurs, le folosesc adesea, stimulând jocul sensurilor, utilizând
efectul imediat obţinut cu ajutorul lor. Înlănţuirea semnificativă a fonemelor, spre
exemplu, dublează înlănţuirea ideilor şi a argumentelor, conf erindu-le mai multă forţă
(ex: «acea Românie a românilor»). Figurile sensului sau tropii se realizează prin înlocuirea unui termen cu un altul,
care are o semnificaţie neobişnuită, provocatoare de tensiune la nivelul discursului şi,
implicit, la nivelul receptării. Aceste figuri sunt în egală măsură proprii atât tehnicii
discursive, cât şi tehnicii argumentative. Exemplul metonimiei şi al metaforei este
elocvent, pentru puterea de simbolizare şi de argumentare directă, concisă, în favoarea
unei idei sau a alteia. Destul de suspecte din cauza utilizării lor până la pierderea oricărui
caracter expresiv insolit, figurile sensului parcurg un drum adeseori fatal pentru ele
dinspre enigmă înspre clişeu. Forţa persuasivă scade în timp prin uzajul expresiei
respective. Orice astfel de figură pare să fie condamnată între cele două capete ale
itinerariului său cultural, aura misterioasă şi crasa banalitate.
Figurile construcţiei se regăsesc la nivelul structurii frazei sau al lanţului de fraze
(elipsa, repetiţia, antiteza sau inversiunea, alături de chiasm).
Figurile gândirii au un rol special în stabilirea relaţiei dintre public şi orator
(alegoria, ironia) şi se regăsesc la nivelul întregului discurs. Pentru că în general sunt
susceptibile de dublă interpretare (pot fi citite şi în sensul propriu, şi în sensul figurat), ele
au şi o dublă valoare argumentativă (ex: fals elogiu sau ironie).
Figurile stabilesc aşadar raporturi de determinare cu argumentul . Reboul
4 ibidem
7/30/2019 Mesina
http://slidepdf.com/reader/full/mesina 8/8
precizează, pentru a face trimitere în continuare la retorica modernă, faptul că există un
raport extrinsec (figura facilitează argumentaţia, captează atenţia, adaptează
raţionamentul în funcţie de auditoriu) şi unul intrinsec (figura se implică în însăşi tehnica
argumentării). Cele două funcţii sunt inseparabile în realitate.
Argumentul poate fi însă o figură ? Prima concluzie, asupra rolului pe care îl
joacă figurile în argumentarea unei idei şi asupra faptului că figura poate să constituie un
argument, să-l ajute şi să-l exprime, ar demonstra că cele două sînt indisociabile.
Această idee poate fi susţinută de cele patru trăsături ale argumentaţiei, care o
diferenţiază de demonstraţia logică (de tip ştiinţific) : argumentaţia se face în funcţie de
auditoriu (fie el particular, specializat sau nespecializat), pentru obţinerea unui consens;
argumentaţia utilizează limba naturală (de aceea se întîlneşte în discursul public un număr
mare de termeni polisemantici); derularea unei argumentaţii nu poate avea aceeaşi rigoare(inflexibilă, cel mai adesea) ca a unei demonstraţii ştiinţifice; argumentaţia este polemică
prin definiţie, pentru că se opune întotdeauna, mai mult sau mai puţin vizibil, unei alte
serii de argumente. Important de reţinut ar fi că polemica nu semnifică în chip obligatoriu
conflict, aşa cum este pecepută adesea în spaţiul public românesc ; ea este de altfel exact
opusul conflictului, pentru că instituie dezbaterea şi înlătură posibilitatea unei înfruntări
violente.
Figura se inserează în chip natural în strategia de argumentare. Ironia sau
metafora, spre exemplu, joacă un rol foarte bine precizat în discurs, în favoarea
caracterului său argumentativ. Argumentul este figură tocmai datorită imposibilităţii de
a-l parafraza, de a-l exprima fără să-l modifici. El are acelaşi statut oarecum imprecis5, de
joc intersubiectiv şi este acţionat de acelaşi impuls polemic, întru totul asemănător figurii.
« Domeniul argumentării este cel al acţiunilor vieţii, cum spunea Descartes, un
domeniu în care nu mai dispunem de evidenţe logice şi de certitudini obiective, unde cea
mai mare parte a adevărurilor este de ordinul verosimilităţii şi unde obiectivitatea trebuie
să facă loc dialogului. Şi se dialoghează cu orice fiinţă. De aici, rezultă figura. » 6
5 Reboul, op.cit ., p. 1866 Reboul, op. cit , p.187