Mecanismul bursei de marfuri. Tipuri de tranzactii si contracte

În ciuda uşurinţei şi rapidităţii cu care pot fi obţinute informaţiile cu

privire la activităţile desfăşurate la burse, mecanismul lor de funcţionare

continuă să rămână un mister pentru multe persoane.

În realitate, mecanismul operaţiunilor de bursă este simplu şi

funcţionarea lui se aseamănă în mare parte cu cel al mecanismului burselor

de valori.

Acest mecanism are trăsături şi componente comune indiferent de

ţara, dar el este reglementat prin acte normative proprii fiecărei ţări.

Bursele de mărfuri sunt „publice”, în sensul că oricine poate utiliza

bursa de mărfuri dacă, în prealabil, a convenit cele necesare cu un broker,

membru al bursei. Astfel, nu este obligatoriu să lucrezi în comerţul cu

bumbac, cereale sau şroturi furajere pentru a avea dreptul de a cumpăra sau

vinde bumbac, grâu sau boabe de soia de la burse.

Bursele de mărfuri sunt, totodată, „internaţionale”, deoarece ordinele

de vânzare sau cumpărare vin nu numai din ţările în care sunt localizate

bursele, ci din toată lumea.

Cu toată asemănarea dintre mecanismul burselor de mărfuri şi al

celor de valori, există câteva trăsături caracteristice, a căror înţelegere este

necesară utilizatorului burselor de mărfuri. Iată câteva din aceste trăsături:

- Preţurile mărfurilor ce se negociază la bursă sunt mult mai

sensibile faţă de o serie de factori economici şi extra-economici şi

înregistrează oscilaţii mult mai mari şi mai frecvente, decât cele

de la bursele de valori. Astfel, orice modificare a previziunilor unei

recolte determinată de secetă, inundaţii, dăunători sau boli de

plante, se reflectă imediat în nivelul de preţ la care se negociază o

marfă la bursă. Acelaşi efect îl au şi evenimentele provocate de

om: războaie, greve, acte de guvernământ, etc. La rândul ei,

cererea suferă modificări importante datorită unor factori

economici şi politici, cum sunt scăderea de cumpărare, inflaţia

etc.

- Potenţial, profitul din capitalul investit în mărfuri de bursă este

mai mare şi se obţine mai rapid decât cel din capitalul investit în

acţiuni, condiţionat însă de analize şi concluzii comerciale corecte.

Dacă analizele şi concluziile sunt greşite, atunci riscurile pot scăpa

controlului şi cel mai practic lucru este limitarea pierderii prin

lichidarea promptă a operaţiunii pe baza unui „stop – loss order”

(dispoziţie de lichidare a unei poziţii dată de un speculator

brokerului în vederea limitării pierderii la un produs la care scade

preţul).

- Factorii şi evenimentele care influenţează schimbările de preţ la

mărfurile de bursă nu sunt din categoria „informaţiilor interne” ce

oferă avantaje numai unor participanţi la activităţile bursei, ci

„publice”, valabile pentru noi toţi, în acelaşi timp.

- Nivelul comisionului perceput pentru operaţiunile ce se încheie la

bursele de mărfuri este mai mic sau chiar foarte mic comparativ

cu profitul potenţial.

- „Diferenţele” (margins) solicitate în cazul unor evoluţii

nefavorabile de preţ sunt de asemenea, relativ mici, respectiv

între 10 şi 20% din valoarea mărfii negociate, uneori chiar mai

mici.

Facilităţile oferite de bursele de mărfuri au evoluat de-a lungul anilor

şi le regăsim în actuala organizare a acestor instituţii. Graţie

telecomunicaţiilor moderne şi computerizării, ordinele la bursă pot fi plasate,

executate şi raportate în aceeaşi secundă, dar poate mai important decât

acesta este încasarea rapidă a preţurilor, a diferenţelor (margins) iniţiale şi

adiţionale, respectiv funcţionarea ireproşabilă a mecanismului de protecţie

împotriva modificărilor dramatice de preţ. De asemenea, un alt avantaj

atribuit burselor de mărfuri este înalta calificare profesională a personalului

executiv. Începând cu preşedintele de pe ringul bursei care reprezintă în cele

2 – 3 sesiuni zilnice comentarii şi evaluări oficiale ale pieţei, tranzacţiilor

încheiate şi ale mişcării preţurilor, continuând cu operatorii, ce transpun pe

ecranele sistemelor video ofertele şi contraofertele, preţurile şi cantităţile

contracte, şi terminând cu brokerii care primesc şi execută ordinele, tot

personalul beneficiază de o pregătire maximă în domeniile lor de activitate.

4.1. Cotaţiile (preţurile) bursiere

O mare importanţă în activitatea bursieră o au cotaţiile bursiere.

Cotaţiile se stabilesc pe baza preţurilor cu care se încheie

operaţiunile de vânzare/cumpărare de mărfuri în cadrul bursei. Cotaţiile se

calculează zilnic pentru fiecare fel de marfă şi se publică în liste numite „cota

oficială a bursei”.

Ca mod de calcul, cotaţiile se stabilesc ca o medie a preţurilor cu

care au fost încheiate tranzacţiile la bursă în ziua respectivă. Câteodată, se

stabilesc şi ca o medie a preţurilor reprezentative, fără să se includă deci în

calcule preţurile tuturor operaţiunilor încheiate.

Între preţurile care se formează la bursă şi cotaţii este o deosebire

esenţială. Preţurile se stabilesc pentru fiecare operaţiune de

vânzare/cumpărare de bunuri, iar cotaţiile reprezintă o medie a acestora sau

numai a unei părţi din operaţiunile încheiate zilnic la bursă.

Cotaţiile se deosebesc de preţuri şi prin modul de stabilire a acestora.

Preţurile se negociază în ringul bursei prin „strigare publică” de către brokeri.

Cotaţiile se stabilesc de către o subcomisie a bursei pe baza preţurilor

operaţiunilor încheiate în ziua respectivă. Dacă în anumite zile nu se încheie

operaţiuni pentru unele mărfuri datorită absenţei ofertei/cerere, la stabilirea

cotaţiilor se iau în calcul preţul la ultimele tranzacţii care au fost definitive în

sesiunea de închidere.

Calcularea cotaţiilor a apărut din necesitatea de a informa oamenii

de afaceri asupra nivelului şi evoluţiei preţurilor de tranzacţionare practicate

în cadrul bursei.

Din punct de vedere al operaţiunilor, al preţurilor care se iau în calcul

şi a modului de determinare, cotaţiile se pot clasifica astfel:

- cotaţiile la disponibil şi la termen;

- cotaţiile efective şi nominale;

- cotaţii medii la deschiderea şi închiderea tranzacţiilor;

- cotaţiile de lichidare.

Cotaţiile la disponibil se stabilesc pentru operaţiunile cu termen

imediat de executare. Ele se numesc şi cotaţii „spot”. Aceste cotaţii se

stabilesc pe baza preţurilor privind vânzările şi cumpărările efective. Acest

gen de operaţiuni reprezintă circa 30 – 40% din volumul tranzacţiilor care se

comercializează la burse.

Cotaţiile la termen se determină pentru tranzacţiile cu livrarea după

un anumit interval de timp, stabilit în contractul încheiat. În general, nivelul

cotaţiilor la disponibil diferă de acela al cotaţiilor la termen. Cotaţiile pentru

operaţiunile la termen sunt în general mai mari decât cele pentru operaţiunile

cu livrare promptă. De data aceasta, preţul cuprinde cheltuielile legate de

creditarea mărfii între momentul contractării şi cel al livrării, precum şi

costurile de depozitare, asigurare etc.

Cotaţiile medii la deschidere şi închidere au la bază preţurile stabilite

în ringul bursei în acele momente. Pot fi luate în calcul toate operaţiunile care

s-au efectuat la închidere şi deschidere sau numai cele cu preţuri

reprezentative. Ele au ca scop să scoată în relief modul în care evoluează

preţurile şi operaţiunile care se încheie în cele două momente. De data

aceasta, se iau în calcul atât operaţiunile „spot” cât şi cele la termen.

Cotaţiile de lichidare se stabilesc de casele de cliring. Acestea pot să

difere de cele care se calculează de subcomisia bursei, deoarece preţurile se

majorează cu diverse taxe şi comisioane în momentul lichidării operaţiunilor

respective.

Prin caracteristicile şi sensul lor, cotaţiile de bursă reprezintă o primă

etapă de formare a preţului mondial la anumite mărfuri. Utilizarea lor în

practică a reuşit să reducă sau să evite discrepanţele dintre preţurile folosite

de diverşi comercianţi din diverse ţări, realizându-se astfel o apropiere a

preţurilor identice, comercializate în aceleaşi condiţii pe plan internaţional.

4.2. Rolul casei de cliring

Aşa cum am mai arătat, casele de cliring reprezintă instituţii cheie

ale pieţelor bursiere, mai ales acolo unde se tranzacţionează contracte

futures. Casele de compensaţie (cliring) îndeplinesc două funcţii principale:

asigură integritatea financiară a tranzacţiilor futures prin garantarea

obligaţiilor contractuale de către membrii caselor de cliring şi oferă

posibilitatea compensării („offset”), ca mecanism convenabil de lichidare a

obligaţiilor contractuale.

Termenul de cliring (în engleză: „clearing”) descrie un set de

activităţi realizate de casele de compensaţie (cliring.). În primul rând,

membrii unei burse transmit zilnic casei de cliring asociate rapoarte

conţinând detaliile tuturor tranzacţiilor futures tranzacţii pe care casa de

cliring le înregistrează: în momentul înregistrării, casa de cliring se interpune,

în mod legal, în toate aceste tranzacţii, devenind, aşa cum am mai arătat,

cumpărător faţă de vânzător şi vânzător faţă de cumpărător. Practic, între

comerciantul care cumpără contractul futures şi cel care vinde contractul

futures respectiv, nu se stabilesc raporturi juridice directe.

În al doilea rând, operaţiunile futures presupun colectarea şi plata

zilnică de: fonduri (marje) de la şi către părţile iniţiatoare ale acelor tranzacţii.

Casa de cliring calculează zilnic, pentru fiecare din membrii săi profitul sau

pierderea netă a poziţiilor futures, rezultate în urma schimbărilor de preţ.

Ulterior, colectează sumele aferente pierderilor nete de la membrii săi aflaţi

în această situaţie, plătindu-le membrilor care înregistrează profituri nete la

sfârşitul zilei de tranzacţionare.

Capacitatea caselor de compensaţie de garantare a executării

întocmai a tuturor obligaţiilor asumate de membrii bursei se bazează pe:

- Lichidarea membrilor săi, care de regulă sunt mari firme

comerciale, societăţi de asigurări şi transport, bănci cu renume,

deci cu capitaluri, şi alte firme de prestigiu a căror putere

financiară luată separat, dar cu atât mai mult luată împreună,

este foarte mare.

- Funcţionarea ireproşabilă a unui mecanism de percepere de

„deposits” (fonduri de garanţie), de margins (diferenţe), „variation

margins” (diferenţe variabile) sau de „additional margins calls”

(diferenţe adiţionale) la fiecare contract sau operaţiune.

- Rezervele suplimentare şi fondurile tampon.

- Responsabilitatea solidară a tuturor membrilor casei de cliring

pentru afacerile încheiate într-o anumită perioadă de timp.

Casele de cliring mai îndeplinesc şi funcţia de distribuire a ceea ce se

numeşte „notice of delivery” – prin care vânzători (cei care sunt „short”) îşi

fac cunoscută dorinţa de a livra marfa către acei cumpărători (cei care sunt

„long”) care notifică aceleiaşi case de cliring intenţia de a prelua cantitatea

de marfă cumpărată.

4.3. Operatorii de bursă şi modul lor de acţiune

Operatorii la bursă încheie tranzacţii prin intermediul agenţilor

(brokeri), cărora li se plăteşte un comision. Brokerii acţionează pe baza unui

mandat, primind ordine de vânzare/cumpărare, aceste valori sunt de mai

multe feluri, în funcţie de interesul clientului, şi anume:

- ordine „de piaţă” („market orders”) sunt ordine ce se execută pe

loc, la cel mai bun preţ obtenabil în momentul în care ordinul a

ajuns la bursă;

- ordine cu limită de preţ („limited orders”), când clientul instruieşte

pe broker să cumpere sau să vândă dacă preţul pieţei atinge o

anumită limită;

- ordine de stopare a pierderii („stop loss orders”). care acţionează

oarecum în sens contrar ordinului cu limită de preţ, cu scopul

limitării riscurilor sau pierderilor.

În general, ordinelor de bursă le sunt asociate şi alte instrucţiuni

pentru brokeri:

- instrucţiunea „la zi” („day order”) înseamnă că ordinul este valabil

numai pentru şedinţa de bursă din ziua respectivă, dacă nu se

specifică altfel, toate ordinele sunt considerate „la zi”;

- instrucţiunea „bun până la anulare” („good till canceled”) sau

„ordin deschis” („open order”) înseamnă că ordinul rămâne

valabil până când clientul îi anulează sau până când tranzacţia a

fost efectuată, în acest sens, ordinul poate fi dat pentru o

săptămână, pentru o lună sau până la o anumită dată, iar în cazul

în care el nu a putut fi executat – la preţul stabilit de client – va fi

anulat de broker;

- instrucţiunea „ totul sau nimic „ („all or none”) exprimă dorinţa

clientului de a cumpăra/vinde un volum important de contracte la

anumit preţ şi într-o perioadă precizată, ordinul este executat

numai dacă piaţa oferă atât condiţiile de cantitate, cât şi cele de

preţ;

- instrucţiunea „execută sau anulează” („fill or kill”) ordonă

cumpărarea/vânzarea imediată şi completă a unui volum de

contracte, ori renunţarea la executare;

- instrucţiunea „ la deschider” („at the opening”) înseamnă că

ordinul trebuie executat imediat ce bursa a fost deschisă (de

exemplu, în primele 30 de secunde);

- instrucţiunea „la închidere” („at the close”) înseamnă că ordinul

trebuie executat imediat înaintea şedinţei de bursă (de exemplu,

în ultimele 30 de secunde).

Executarea unei tranzacţii la bursa de mărfuri este o operaţiune

rapidă şi eficientă. Iată cum se desfăşoară această operaţiune:

Să presupunem că un comerciant din SUA doreşte să cumpere zece

contracte de bumbac. Prima măsură pe care o ia comerciantul este

deschiderea unui cont cu care să poată opera brokerul ales pentru

executarea ordinului. La rândul lui, brokerul va cere clientului să semneze o

proformă corespunzător prevederilor CFTC – Commodity Futures Trading

Commission – cu privire la segregarea fondurilor utilizate în comercializarea

la bursă a mărfurilor aflate sub control guvernamental. Dacă între comerciant

şi broker nu au existat anterior relaţii de afaceri, atunci brokerul, înainte de a

începe executarea propriu – zisă a ordinului, poate să propună semnarea unui

„margin agreement”, precum şi depunerea de fonduri în garanţie.

După deschiderea unui cont curent sau depunerea de garanţii, se

transmite brokerului ordinul de cumpărare a zece contracte de bumbac.

Ordinul va fi executat în spaţiul destinat comercializării („trading floor” sau

„Cotton Pit”) din incinta bursei New York, unde brokerul ales cumpără şi

vinde continuu bumbac la termen. Pentru activitatea de brokeraj la bursele

de mărfuri se plăteşte un comision care este de 100% pentru nemembrii

bursei, 50% pentru membrii bursei, în timp ce membrii Casei de cliring sunt

scutiţi de plata comisionului

Standardizarea condiţiilor contractuale permite efectuarea unui mare

volum de afaceri într-un minimum de timp. Astfel, convorbirea prin care

brokerul primeşte un ordin are loc într-un limbaj cu adevărat telegrafic, de

regulă printr-un circuit telefonic particular direct, în „wire room”. Vânzările

sau cumpărările se fac prin strigări pe „ring”-ul sau în „pit”-ul bursei, preţurile

fiind preluate şi raportate instantaneu.

La marea majoritate a burselor de mărfuri activitatea începe

dimineaţa, cu „strigările” deschiderii pentru fiecare lună care cotează,

sesiunea fiind deschisă pentru toate categoriile de activităţi: oferte, cereri de

oferte, ordine ferme, vânzări sau cumpărări. „Ring”-ul sau „pit”-ul bursei este

un loc gălăgios unde toţi brokerii negocciază cu glas tare şi în acelaşi timp. În

această atmosferă, pentru mai multă siguranţă, au fost elaborate şi o serie

de semne cu mâna sau cu capul, de fapt adevărate coduri. Astfel, palma

întoarsă către persoana care negociază înseamnă ordin de cumpărare, iar

cea întoarsă spre afară înseamnă ofertă.

Ordinul de închidere a unei tranzacţii obişnuite de piaţă este dat

brokerului tot de către comerciant. Să spunem că a trecut o lună de la

transmiterea telefonică a „ordinului de piaţă” pentru cumpărarea celor zece

contracte, cu livrarea în decembrie, la cel mai bun preţ obtenabil. Ordinul a

fost executat de broker, preţul a fost înregistrat printr-un operator central şi

transmis în sute de aparate telegrafice. Dacă peste o lună comerciantul

constată că preţurile au crescut, el poate să decidă închiderea operaţiunii,

prin vânzarea celor zece contracte. Ordinul d închidere, respectiv de vânzare,

va trece prin aceeaşi filieră, brokerul de pe „ring” fiind obligat să vândă la cel

mai bun preţ al zilei.

Când tranzacţia este complet închisă, brokerul va transmite o

confirmare scrisă în forma unui memorandum „P and S” („purchase and sale”

– cumpărare şi vânzare), în care sunt prezentate ambele laturi ale tranzacţiei,

respectiv profitul şi pierderea.

4.4. Tipuri de contracte

Pieţele bursiere cunosc o mare diversitate de operaţiuni, existând o

serie de diferenţieri între bursele americane şi cele europene, ca şi

numeroase particularităţi de la o bursă la alta. Totuşi, modelul de bază al

operaţiunilor este similar, iar modelul de definire a tranzacţiilor bursiere se

înscrie într-una din următoarele orientări:

- Concepţia prohibită consideră operaţiuni de bursă contractele

care se încheie în incinta bursei, în timpul şedinţelor oficiale, de

intermediari autorizaţi – agenţii de bursă – şi în conformitate cu

regulamentul şi uzanţele bursiere;

- Concepţia restrictivă lărgeşte sfera de cuprindere a tranzacţiilor

de bază, incluzând şi operaţiunile încheiate în afara bursei, dar cu

condiţia ca acestea să fie realizate între membrii bursei şi prin

intermediul agenţilor de bursă recunoscuţi;

- Concepţia liberală defineşte ca tranzacţie bursieră orice afacere

încheiată, fie în bursă, fie în afara acesteia, de intermediere

abilităţi, cu condiţia de a înregistra operaţiunea respectivă la

bursă.

Evidenţierea caracteristicilor definitorii ale tranzacţiilor bursiere se

poate face prin prezentarea tipologiei operaţiunilor de bursă. Un prim

principiu în acest sens îl constituie natura contractului, din acest punct de

vedere existând deosebiri semnificative între bursele americane şi cele

europene.

La bursele americane se utilizează două mari categorii de contracte:

contractele cash şi cele futures.

Contractele cash sunt simple contracte de vânzare/cumpărare cu

toate clauzele negociate direct de părţile contractante sau de reprezentanţii

lor, faptul că sunt încheiate în bursă prin intermediarii autorizaţi, nu ţine de

esenţa tranzacţiilor cash, ci numai de natura lor. Tranzacţiile cash pot fi

pentru livrare imediată (sau „spot”) sau pentru livrare ulterioară („cash

forward”).

Contractele „viitoare” (futures) sunt contracte reprezentative de

bursă. În esenţă, ele reprezintă un acord de a cumpăra/vinde o anumită

cantitate (volum) dintr-o marfă, la o dată viitoare şi la un preţ stabilit în

momentul încheierii contractului. Specific este faptul că persoana care se

obligă în calitate de vânzător (poziţie „scurtă” sau „short”) sau cumpărător

(poziţie „lungă” sau „long”) poate să facă executarea în natură sau să-şi

acopere poziţia printr-o operaţiune de sens contrar (cel cu poziţie short să

cumpere, iar cel cu poziţie lng să vândă).

La bursele europene se practică, de asemenea, două categorii de

contracte:

Contractele cu bani gheaţă (au comptant), la fel ca tranzacţiile cash,

nu sunt considerate, contracte de bursă propriu-zise, cu toate că se încheie în

incinta bursei, ele au ca obiect mărfuri fungibile şi sunt executate în câteva

zile de la încheierea lor, pe bani gheaţă.

Contractele la termen sunt contracte tipice de bursă, făcute cu

respectarea regulamentului şi a uzurilor bursiere, stipulând o lună viitoare de

livrare şi de plată a preţului (convenit la data contractării), părţile având

facultatea să execute în natură sau prin plata unei simple diferenţe de preţ

(între preţul contractului şi preţul pieţei la data executării).

Contractele la termen pot fi, la rândul lor, ferme, atunci când

obligaţiile părţilor sunt irevocabile şi executabile la termenul convenit, aşa

cum au fost contractate, sau condiţionale, atunci când ele sunt reziliabile prin

plata unei prime.

De cele mai multe ori, în special la produsele agroalimentare,

preţurile spot sunt mai mici decât cele la termen (situaţie denumită în

limbajul de bursă „contago”). Contago se explică cel puţin prin două

fenomene:

- costurile de depozitare şi asigurare a mărfii în perioada de 3 – 6 –

12 luni de valabilitate a contractului la termen se adaugă la preţul

spot, rezultând un preţ la termen mai ridicat;

- la produsele agroalimentare cotaţiile spot sunt stabilite, în multe

cazuri, în perioada de recoltare, când oferta de marfă este mai

mare şi preţurile au tendinţa de scădere.

Ca urmare a cheltuielilor de depozitare şi asigurare, preţurile la

termene mai îndelungate sunt, de regulă, mai mari decât cele la termene mai

apropiate.

Pot apărea situaţii în care preţurile la termen sunt mai mici decât

preţul spot, în limbajul de specialitate spunându-se că există o piaţă inversă –

„inverted market” sau „ backwardation”. Situaţia de backwardation, respectiv

inversul lui contago, apare când au loc blocări temporare ale livrărilor de

marfă datorită grevelor, calamităţilor naturale sau sociale etc. Un indicator

clar care priveşte situaţia de backwardation este scăderea stocurilor de marfă

la bursă sau în centrele consumatoare sub nivelul critic.

Este de menţionat faptul că în ultimii ani contractele futures au fost

introduse şi la principalele burse europene, evidenţiindu-se o tendinţă de

consacrare a acestora şi de limitare a importanţei contractelor 1a termen. În

acelaşi timp, operaţiunile cu opţiuni tind să înlocuiască contractele la termen

cu primă.

Un alt criteriu de clasificare a tranzacţiilor bursiere – scopul acestora

– permite delimitarea a trei mari categorii de operaţiuni: speculative, de

arbitraj şi de acoperire (hedging).

Referindu-ne la pieţele europene, operaţiunile speculative la termen

sunt de două feluri: „à la hausse” (la creştere) şi „à la baisse” (la scădere).

Speculaţia „à la hausse” constă în faptul că iniţiatorul ei cumpără

marfa la o anumită dată (t0), iar livrarea (plata se face ulterior) (t1), el speră

că în intervalul t0 – t1 (de la cumpărare până la vânzare) preţul va creşte.

Dacă previziunea se realizează, el revinde marfa în momentul livrării (t1) la

preţul mai mare al zilei, înregistrând un câştig.

Speculaţia „à la baisse” constă în aceea că speculantul vinde marfa

la o anumită dată (t0) cu termen de livrare ulterior (t1), el estimează o scădere

a preţului în acest interval. Dacă previziunea se îndeplineşte, speculantul va

câştiga, întrucât se poate aproviziona cu marfă la preţul mai mic în perioada

livrării (t1).

Speculatorul care la scadenţă nu-şi vede îndeplinită previziunea

iniţială, are posibilitatea de a efectua şi alte tipuri de operaţiuni.

Astfel, operaţiunea de report iniţiată de cumpărătorul „à la hausse”,

presupune preluarea mărfii la termenul stabilit şi punerea ei în gaj pentru

obţinerea de credite pentru plată sau mobilizarea propriilor fonduri,

speculantul aşteptând în continuare creşterea preţurilor. „Deportul” este

operaţiunea inversă reportului fiind iniţiată de vânzătorul „à la baisse”.

Operaţiunea „stellage” presupune existenţa a două poziţii diferite:

cea a vânzătorului de stelaj, care mizează pe stabilitatea preţurilor între două

limite fixate în prealabil, şi a cumpărătorului de stelaj, care preia stelajul

presupunând o variaţie a preţului în sensul creşterii sau al scăderii lui. La

scadenţă, cumpărătorul poate alege într-o cumpărare la preţul cel mai mare

prevăzut de stelaj.

O altă categorie de operaţiuni prin care se urmăreşte obţinerea de

profit o constituie arbitrajul, care constă în alegerea pieţei şi a termenului cel

mai avantajos, ţinând seama de studierea cotaţiilor. Aceste operaţiuni se

compun dintr-o cumpărare şi o vânzare simultană, în scopul folosirii diferenţei

de preţ dintre două termene de livrare sau dintre două pieţe. De exemplu,

spreading-ul constă în adaptarea pe piaţă şa termen a unei poziţii de

cumpărare (long) la un anumit termen de livrare, concomitent cu adoptarea

în compensaţie a unei poziţii echivalente de vânzare (short) la un alt termen

de livrare. Operaţiunea se poate realiza pentru acelaşi produs la aceeaşi

bursă, pentru două produse diferite la aceeaşi bursă, pentru acelaşi produs la

două burse diferite sau pentru două produse la două burse diferite. Aceste

operaţiuni sunt iniţiate pentru a realiza un câştig din evoluţia preţului unei

mărfi la termene de livrare diferite, deoarece preţurile unei mărfi pot să

scadă sau să crească pentru un anumit termen mau mult decât pentru alt

termen.

Operaţiunea de „hedging” sau de acoperire” este o tranzacţie la

termen, al cărei scop este de a oferi atât vânzătorilor cât şi cumpărătorilor

posibilitatea de a se proteja împotriva fluctuaţiilor mari ale preţurilor.

Operaţiunea constă în îmbinarea unor tranzacţii de sens opus

(vânzare/cumpărare) în scopul reducerii sau eliminării riscului de preţ şi

presupune stabilirea unei poziţii viitoare la bursă, poziţie inversă celei

deţinute de piaţa fizică, dar pe aceeaşi bază de preţ. Deci, dacă printr-o

cumpărare de marfă livrabilă fizic apare riscul unei pierderi ca urmare a

scăderii preţului, se efectuează o vânzare la bursă pentru termenul de livrare

a mărfii cumpărate, la preţul de cumpărare, vânzare din care va rezulta un

câştig ce contracarează pierderea de la operaţiunea cu marfă livrată fizic.

4.5. Tranzacţiile futures

Un contract futures este un acord de a cumpăra/vinde o cantitate

determinată dintr-o marfă, valută sau activ financiar la un preţ stabilit în

momentul încheierii contractului dar cu lichidarea tranzacţiei la o dată

viitoare. El prezintă câteva caracteristici distinctive:

- condiţiile contractuale sunt standardizate (calitate, cantitate,.

termen etc.):

- preţul este stabilit la bursă prin procedura specifică de negociere

şi contractare a acestei pieţe organizate;

- contractul este zilnic „marcat la piaţă” (marked to market), astfel

încât pierderile uneia dintre părţile contractante sunt transferate,

ca venituri. celeilalte părţi.

Deci în contractele forward cât şi în cele futures executarea are loc la

un termen viitor, cele două categorii de operaţiuni se deosebesc substanţial.

Într-un contract forward, cumpărătorul se obligă să cumpere o

anumită marfă la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului, la o

scadenţă fixă. Acest contract va fi deci lichidat numai la scadenţă, iar

valoarea lui la acel moment depinde de cursul zilei (spot rate) în momentul

expirării contractului.

Contractul futures presupune, la fel, o cumpărare pentru o scadenţă

viitoare, dar, spre deosebire de primul, valoarea lui este adaptabilă zilnic la

piaţă (marked to market). Dacă valoarea lui creşte, cumpărătorul primeşte în

contul său de la broker o sumă corespunzătoare cash, dacă valoarea lui

scade, o anumită sumă este dedusă din acel cont.

Tranzacţiile futures cu marfă presupun angajamentul părţilor de a

livra/prelua o anumită marfă la o dată viitoare (maximum 18 luni), la un preţ

convenit în momentul contractării.

Executarea contractului se poate face oricând în cursul lunii de

livrare şi poate avea loc fie în natură (prin predarea documentelor

reprezentative), fie prin lichidarea contractului înainte de scadenţă printr-o

operaţiune în sens contrar. Astfel, cel care a vândut pentru o lună viitoare

poate să-şi acopere poziţia short printr-o cumpărare cu aceeaşi scadenţă,

invers, cumpărătorul futures va lichida tranzacţia printr-o vânzare cu aceeaşi

scadenţă. Cea mai mare parte a tranzacţiilor se derulează prin lichidarea

contractului înainte de scadenţă.

Operaţiunile speculative futures sunt realizate în scopul obţinerii unui

profit din diferenţele de curs între momentul încheierii contractului şi

momentul lichidării acestuia. În aceste operaţiuni ceea ce contează nu este

marfa propriu - zisă, ea fiind aici reprezentată de un titlu. ci evoluţia cotaţiei

acesteia la bursă, operatorul îşi asumă riscul evoluţiei preţului, mizând pe

opusul acestei atitudini – câştigul.

În acest sens, sunt posibile două situaţii:

- speculatorul la scădere (bear) mizează pe o scădere a cursului în

bursă pentru marfa cotată. E1 va da un ordin de vânzare futures,

luând deci o poziţie „short” pentru ca în cazul în care preţul scade

până la scadenţă, să-şi acopere poziţia printr-o cumpărare cu

aceeaşi scadenţă (long) câştigând diferenţa dintre cele două

preţuri.

- speculatorul la creştere (bull) anticipează o creştere a cursului şi

dă un ordin de cumpărare futures (long). Dacă până la scadenţă

cursul creşte, el va face o nouă operaţiune pentru acelaşi termen,

de vânzare (poziţie short), câştigând diferenţa de preţ.

Desigur, în ambele cazuri, dacă piaţa invalidează aşteptarea

speculatorului, el va înregistra o pierdere cu atât mai mare cu cât evoluţia

inversă a preţului va fi mai mare.

Operaţiunile de acoperire (hedging) sunt motivate de dorinţa

operatorului de a se proteja împotriva riscului rezultat din modificările

preţului în bursă, de aici şi denumirea operatorului – „hedger”.

În cazul hedgingului short cel care vinde futures la bursă dispune de

marfa respectivă în momentul efectuării operaţiunii sau urmează să o

primească până la scadenţa contractului din bursă. În cazul în care preţul la

marfa respectivă scade, el înregistrează o pierdere la marfa fizică, în schimb

câştigă la bursă, deoarece are o poziţie short şi piaţa a scăzut. Câştigul de la

bursă compensează pierderea de pe piaţa fizică.

În cazul hedgingului long, cel care cumpără futures la bursă se

bazează pe o vânzare ulterioară pe piaţa comercială. Dacă preţul mărfii fizice

creşte, ceea ce înseamnă o pierdere pentru vânzător (la încheierea

contractului el a stabilit preţul la un nivel inferior celui la care a ajuns piaţa),

el va câştiga la bursă (are o poziţie long şi piaţa a crescut), compensându-şi

pierderea de la marfa fizică.

4.6. Tranzacţiile options

Privită ca tehnică generală „opţiunea” poate fi definită ca un acord

prin care una dintre părţi, vânzătorul opţiunii (option seller – writer) acordă

celeilalte părţi, cumpărătorul (option buyer – holder) dreptul, dar nu şi

obligaţia de a cumpăra o marfă de la el sau de a-i vinde lui o marfă, în

anumite condiţii (un preţ, un termen de valabilitate).

Principalele caracteristici ale tranzacţiilor cu opţiuni în bursă sunt

următoarele:

- Contracte – tip. Se încheie contracte într-o formă standardizată,

stabilită de regulă de asociaţiile de brokeri (dealeri) şi acceptată

de bursă. Obiectul contractului (opţiunii) îl reprezintă titluri

financiare (la bursele de valori) sau instrumente financiare şi

contracte futures (la bursele de mărfuri).

- Durata opţiunii. Este vorba de perioada înăuntrul căreia

opţiunea poate fi exercitată, data finală pentru exercitarea

opţiunii se numeşte data expirării (expiration date). În practică,

opţiunile se vând pentru perioade de 30, 60, 90 de zile, precum şi

pentru 6 luni (cele mai frecvente) şi un an.

- Preţul de executare a opţiunii. Acest preţ este stabilit de părţi

în momentul încheierii contractului de opţiune, reprezentând un

preţ fixat (de aici denumirea de „striking price”) la care se poate

exercita dreptul pe care-l conferă opţiunea (de aici – „exercise

price”). În principiu, acesta este cursul pieţei pentru titlurile la

care se referă opţiunea în momentul încheierii contractului. Pe

pieţele americane deţinătorii de opţiuni au dreptul să le exercite

oricând până la expirare, pe pieţele europene, exercitarea are loc

doar la data expirării.

- Preţul opţiunii. În schimbul dreptului care i se conferă prin

opţiune, cumpărătorul acesteia trebuie să plătească vânzătorului

o primă (premium) numită şi preţul opţiunii.

- Valoarea opţiunii. Este determinată de cursul de piaţă al

activului asupra căruia poartă opţiunea. În cazul opţiunilor

americane se face distincţie între valoarea intrinsecă şi valoarea

în timp. Valoarea intrinsecă, numită şi valoare paritară sau de

executare, este câştigul care îl primeşte deţinătorul opţiunii în

cazul exercitării acesteia, pe care îl suportă vânzătorul opţiunii.

Valoarea în timp este valoarea suplimentară, peste cea intrinsecă

a unei opţiuni care poate fi exercitată până la expirare (numai la

opţiunile americane).

- Lichidarea opţiunii. Este o operaţiune prin care, într-un anumit

moment înainte de expirare, cumpărătorul unei opţiuni, îşi

acoperă poziţia prin vânzarea unei opţiuni identice, respectiv

vânzătorul unei opţiuni cumpără o opţiune identică. Lichidarea

poziţiei este principala cale de fructificare a valorii unei opţiuni

(singura, până la data expirării, pe pieţele europene).

Prin urmare, opţiunea poate fi negociată separat la bursă şi ea are un

preţ variabil, în funcţie de condiţiile pieţei pentru activul la care se referă.

La bursă există două mari tipuri de contracte cu opţiuni: de

„cumpărare” („call”) şi de „vânzare” („put”) – şi mai multe combinaţii ale

acestora.

Opţiunile call (de cumpărare)

Opţiunea „call” este un contract, în formă negociabilă, care dă

dreptul cumpărătorului ca, într-o anumită perioadă de timp, să cumpere de la

vânzătorul opţiunii o anumită cantitate de marfă la un preţ stabilit prin

contract. Pe de altă parte, vânzătorul opţiunii „call” îşi asumă obligaţia de a

vinde, în condiţiile precizate mai sus, marfa respectivă cumpărătorului

opţiunii. Astfel, în perioada următoare încheierii operaţiunii, cumpărătorul

urmăreşte evoluţia preţului mărfii pe piaţă. Dacă preţul creşte, el va fi

avantajat, exercitându-se opţiunea. Dacă privim lucrurile din punctul de

vedere al vânzătorului de call, situaţia se prezintă exact simetric: el câştigă

numai atunci când cursul scade sub preţul de exercitare, dar câştigul său

este limitat la primirea primei, când preţul creşte, el înregistrează o pierdere.

Opţiunile put (de vânzare)

Opţiunea „put” este un contract care dă dreptul cumpărătorului

opţiunii să vândă vânzătorului opţiunii o anumită cantitate de mărfuri la un

preţ stabilit, dacă opţiunea se exercită într-un anumit interval de timp. Pe de

altă parte, vânzarea unei opţiuni „put” înseamnă asumarea obligaţiei de a

cumpăra marfa în condiţiile stabilite de la cumpărătorul acesteia. Situaţia

vânzătorului de put este similară cu cea a vânzătorului de call: câştigă doar

prima şi pierde nelimitat, dar în sens diferit faţă de acesta.

**************

Pentru a arăta etapa în care se află bursele de mărfuri din România,

iată, în cele ce urmează, etapele pe care un client trebuie să le parcurgă

pentru a tranzacţiona în ringul Bursei Române de Mărfuri (B.R.M.) (ţinând

seama că toate operaţiunile actuale sunt spot, dar că se pregăteşte pentru

viitorul imediat lansarea pe piaţă a contractelor futures).

Un comerciant care intenţionează să tranzacţioneze la B.R.M. trebuie

întâi să contracteze un Agent de Intermediere Bursieră (A.I.B.). Odată ales un

A.I.B., dacă se doreşte o colaborare de durată, se semnează un contract

cadru de reprezentare a clientului de către acesta. Valoarea comisionului

perceput de A.I.B. este negociabilă cu clientul şi nu este impusă de

regulamentul bursier, plafonul ei putând fi un element concurenţial în

câştigarea clienţilor virtuali. Înainte de tranzacţionare, clientul, fie el vânzător

sau cumpărător. trebuie să depună într-un subcont al B.R.M. – S.A. deschis la

B.C.R. – S.M.B., în numele A.I.B.-ului care îl reprezintă, cel puţin 10% din

valoarea contractului pe care intenţionează să-l realizeze prin Bursă. Plata

poate fi făcută prin cec, dispoziţie de plată sau o scrisoare de garanţie

bancară transmisă prin telex la B.C.R. – S.M.B., de la orice filială din ţară.

Un A.I.B. nu poate tranzacţiona într-o zi o valoare mai mare decât de

10 ori totalul garanţiilor însumate „cash” şi valoarea corespunzătoare din

subcontul de garanţii al B.R.M. Aceasta din urmă este confirmată în fiecare

dimineaţă bursieră de către B.C.R. – S.M.B. sistemului informatic al Bursei.

În cazul în care clientul urmăreşte operaţiuni de vânzare, el va trimite

comanda în scris A.I.B.-ului care îl reprezintă. Acesta o va înainta ca ordin

spre avizare serviciului competent al B.R.M. Ordinul va fi însoţit de

documente care să reflecte, pe propria răspundere a clientului, că marfa

respectivă este în proprietatea sa, nu este grevată de nici o altă obligaţie, nu

va recurge la o astfel de grevare şi nu o va înstrăina pe perioada cât oferta sa

se află în derulare la Bursă.

Oferta va fi publicată în presă cu 3 zile înainte de tranzacţionare,

contra unei taxe (taxa acoperă 3 apariţii în presă). Sunt considerate

confidenţiale identitatea A.I.B.-ului şi a clientului, preţul de vânzare.

Cererile de cumpărare complementare ofertei nu mai trec prin

serviciul de avizare şi dacă beneficiază de garanţii financiare, pot fi anunţate

direct în ring în şedinţa de tranzacţionare corespunzătoare.

Procedura este similară când un cumpărător solicită achiziţionarea

unei mărfi neprogramate pentru tranzacţionare. O ofertă şi o cerere

formulate pentru aceeaşi marfă la acelaşi preţ reprezintă o tranzacţie

încheiată.

Pentru primele clUnăl laicţc ziua de tranzacţii. corespunzătoare unui

ring conţine trei părţi clasice: deschiderea, perioada tranzacţiilor libere,

închiderea.

În cursul deschiderii, şeful de licitaţie va începe să numească, pentru

o categorie de marfă, poziţie cu poziţie, cererile/ofertele publicate. Brokerul

care reprezintă cererea/oferta anunţă preţul cerut. Brokerii următori anunţă

la rândul lor preţurile, care trebuie să fie mai bune decât cele anterioare.

În perioada tranzacţiilor libere, brokerii, ori de câte ori doresc, pot

anunţa îmbunătăţiri ale preţurilor la orice categorie de marfă.

Este la latitudinea şefului de licitaţie să dedice o perioadă de timp

numai unei categorii de marfă, dacă se observă o efervescenţă tranzacţională

în jurul ei, pentru a obţine o clasificare a anunţurilor. Dacă doi brokeri

(vânzător/cumpărător) au ajuns la o coincidenţă a preţurilor, contractul se

adjudecă şi poziţiile lor, dacă au atins cantitatea maximă anunţată, se şterg

de pe afişaj.

Este perioada de negociere specific bursieră, când prin scăderea

preţurilor de vânzare şi creşterea preţurilor de cumpărare, se tinde şi se

ajunge la o apropiere, apoi la coincidenţă.

Perioada de închidere repetă procedura perioadei de deschidere.

Brokerii au ultimul prilej ca, prin îmbunătăţirea preţurilor anunţate, să

realizeze contractul. Chiar şi în perioada de închidere pot să apară anunţuri

de cumpărare din partea unui broker care nu a participat la celelalte două

faze.

Pentru piaţa a treia, mecanismul de tranzacţionare este asemănător

cu acela de licitaţie, cu preţ de pornire anunţat.

Livrarea mărfii este considerată Franco Depozit Furnizor.

După confirmarea executării contractului de către cele două A.I.B.-

uri implicate, Bursa comandă deblocarea garanţiilor financiare.