ROMANUL POSTBELICMARIN PREDA: MOROMEŢII

I. INTRODUCERE

Marin Preda, mare prozator al lumii rurale, îşi trage seva din spaţiul mitic şi magic al copilăriei sale, reflectând toate aceste aspecte în romanele sale: „Moromeţii” şi „Marele singuratic”. Deşi prin problematică (lumea satului românesc) Marin Preda se apropie de Liviu Rebreanu, prin unghiul de vedere din care este surprinsă lumea rurală, între cei doi prozatori există şi deosebiri de esenţă. Faţă de ţăranul devorat de pasiunea posesiunii, Marin Preda aduce în proza românească o nouă realitate umană, centrată pe familie, pe conflictele din interiorul acesteia şi schimbările produse la nivel social şi istoric, între o lume veche, tradiţională şi o lume nouă, care anulează imaginea ţăranului român.

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut „Întâlnirea din pământuri” (1948), de nuvelele „Dimineaţă de iarnă”, „O adunare liniştită”, „În ceată” sau de schiţa „Salcâmul”, care prefigurează motive, întâmplări şi personaje, primul roman al lui Marin Preda „Moromeţii” înregistrează transformările vieţii rurale, mentalităţile şi instituţiile, de-a lungul unui sfert de secol şi impune o tipologie nouă în proza românească.

II. CUPRINS

II. 1. TEMA ROMANULUI

Titlul „Moromeţii” aşază tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei, sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii devine şi „un roman al deruralizării satului” (Nicolae Manolescu: „Arca lui Noe”), o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial

O altă temă este criza comunicării, de fapt absenţa unei comunicări reale între Ilie Moromete şi familia sa, respectiv falsul dialog al lui Ilie Moromete cu lumea satului.

Tema timpului viclean, răbdător, după care nerăbdător („timpul nu mai avea răbdare”), relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema socială. Criticul literar Eugen Simion consideră drept temă centrală „libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei”.

II. 2. STRUCTURA COMPOZIŢIONALĂ. SUBIECTUL ROMANULUI

Romanul „Moromeţii” este structurat în două volume. Deşi modalitatea artistică şi problematica interesantă a celor două volume diferă, romanul este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al doilea război mondial (deceniile IV-VI).

■ Volumul I apare în 1955, Marin Preda documentându-se şi gândind îndelung, de prin 1948 la „universul moromeţian” pe care l-a conturat în roman. Acţiunea este plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război mondial într-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea Gumeşti, într-o perioadă în care „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar viaţa ţăranilor „se scurgea aici fără conflicte mari”. Axa fundamentală a volumului I o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric (roman circular), în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite”: „timpul nu mai avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se afla sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc, surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.

Compoziţia primului volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii.

Volumul este structurat în trei părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene simbolice, ilustrând monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora etc. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti. Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga celorlalţi băieţi la Bucureşti.

Cele trei părţi conferă echilibrul compoziţiei. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa, respectiv secerişul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în primul şi în ultimul paragraf al volumului.

Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative.În prim plan se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri mocnite.

Ţăran mijlocaş, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim, îşi doresc independenţa economică. Ei se simt nedreptăţiţi pentru că, după moartea mamei lor, Ilie s-a însurat cu altă femeie, Catrina, şi că are încă trei copii: Tita, Ilinca şi Niculae. Îndemnaţi de sora lui Ilie, Maria Moromete, zisă Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan distructiv. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop, ei vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria la bancă nefiind achitată, face ca planul celor trei băieţi să dea o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să le pască în marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ („ foncierea”). Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae, fiul cel mic.

Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete.Este mai întâi dezacordul dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie (Paraschiv,

Nilă şi Achim), izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea şi de a-i preţui valorile (pământul – banii).

Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Nemulţumită, ea îşi găseşte iniţial refugiul în biserică, dar, în volumul al doilea, Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce află de propunerea făcută fiilor lui, la Bucureşti.

Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătorise îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.

Un alt conflict, de data aceasta, secundar, este acela dintre Ilie Moromete şi fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează („altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”) sau susţine că învăţătura nu aduce niciun „beneficiu”. Pentru a-şi realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă două mentalităţi diferite.

Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, familia chiaburului Tudor Bălosu,

dragostea dintre fiica lui, Polina, şi Birică, urmată de căsătorie care nu ţine cont de constrângerile sociale, discuţiile din poiana lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul interbelic.

■ Volumul al II-lea apare la o distanţă de doisprezece ani faţă de primul volum, în 1967, reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-le evoluţia destinului până în deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea. Autorul începe al II-lea volum cu o întrebare, la care nu are cine să-i răspundă: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Este evidentă metamorfozarea lui Ilie Moromete, care nu reuşeşte să înţeleagă noile timpuri, accentul strămutându-se astfel pe fiul cel mic, Niculae. Marin Preda pierde din coerenţa narativă în volumul al II-lea, epicul fiind dispersat, fragmentat, sinuos; el nu mai creează o lume nouă, ci doar o comentează, o dezbate. Problema timpului, răbdător sau nu cu oamenii din primul volum, nu mai este esenţa epicului, ci, acum, este importantă ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care autorul, ca şi Ilie Moromete, se simte străin.

În volumul al II-lea, structurat în cinci părţi, se prezintă viaţa rurală într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimentele sunt selecţionate, unele fapte şi perioade de timp eliminate (elipsa), timpul naraţiunii cunoaşte reveniri (alternanţa). Acţiunea romanului se concentrează asupra celor două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care le aduce şi transformarea „socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. O istorie nouă, tulbure şi violentă, transformă radical structurile de viaţă şi de gândire ale ţăranilor. Satul tradiţional intră într-un ireversibil proces de disoluţie.

Conflictul dintre tată şi fiii cei mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă, colectivistă. Personaje-reflector pentru cele două mentalităţi sunt Ilie Moromete („cel din urmă ţăran”) şi fiul său, Niculae. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită de o alta, lipsită de glorie . Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface. Ceilalţi ţărani îşi schimbă atitudinea faţă de Ilie Moromete. Foştii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii) îi par mediocri. Vechile duşmănii se sting. Tudor Bălosu devine „chiar binevoitor faţă de vecinul său”. Guica murise, fără ca relaţiile cu fratele său să se schimbe, iar acesta nu se duce nici la înmormântarea ei. Moromete se apucă de negoţ, treburile îi merg bine, câştigă bani frumoşi, dar îl retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu”. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieţii fugari. De aceea cumpără la loc pământurile vândute odinioară şi pleacă la Bucureşti pentru a-i convinge să revină în sat. Paraschiv care lucrează ca sudor de tramvaie, Nilă, ca portar la un bloc şi Achim care are un mic magazin de „Consum alimentar”, resping încercarea de reconciliere a tatălui. Mai mult decât atât, aflând de propunerea făcută fiilor, Catrina îl părăseşte şi se duce să locuiască la fata ei din prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar soţul Titei, deşi scapă din război, moare într-un accident stupid în sat.

Paralel cu procesul de disoluţie a familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului tradiţional, care devine „o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâţi necunoscuţi”.

Fiul cel mic, Niculae, „un antimoromeţian ca filosofie a existenţei”, reprezintă în roman mentalitatea impusă, colectivistă. Căutându-şi eul, devine adeptul „unei noi religii a binelui şi a răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă. Discuţiile dintre tată şi fiu au semnificaţia unei confruntări între două concepţii de viaţă, între două civilizaţii. Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său. Se înscrie în partidul comunist, este trimis la o şcoală pentru activişti şi se întoarce în sat cu o sarcină de la „judeţeană”, să supravegheze buna funcţionare a primelor forme colective de muncă: strângerea cotelor şi predarea lor către stat. Dar se iscă o agitaţie agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist, se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de oportunişti de profesie. Aşa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viaţa politică, îşi continuă studiile şi ajunge inginer horticol. Evenimentele din Siliştea-Gumeşti au loc în vara anului 1951, în paralel cu

secerişul şi treieratul grâului şi cu şedinţa organizaţiei de partid săteşti, în care este numit preşedinte al Sfatului Popular tânărul ţăran sărac, Vasile al Moaşei.

Pe de altă parte, Ilie Moromete îşi pierde prestigiul de altădată. Trăieşte o iubire târzie cu Fica, sora mai mică a fostei lui soţii, care a fost toată viaţa îndrăgostită de el. Apoi se implică în viaţa social-politică a satului, sprijinind candidatura lui Ţugurlan în funcţia de preşedinte al Sfatului Popular, pentru ca acesta să tempereze acţiunea de colectivizare.

Moromete se stinge încet, trăindu-şi ultimii ani de viaţă în singurătate şi tăcere. Căzut la pat, el îşi exprimă înaintea morţii crezul de viaţă, adresându-se medicului într-o manieră inedită, specifică filozofiei moromeţiene: „Domnule... eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”.

Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol şi este căsătorit cu o fată din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care ajunge şi ea asistentă medicală. La înmormântarea tatălui, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că Ilie se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. În finalul romanului, tatăl şi fiul se împacă în visul băiatului.

Marin Preda a reuşit să dea celor două volume unitate, echilibru şi armonie, reconstituind imaginea vieţii ţăranului român înainte şi după al II-lea război mondial.

II. 3. CARACTERISTICILE ROMANULUI

1. Semnificaţia unor scene simbolice

■ SCENA CINEI

Scena cinei este considerată de criticul literar Ovid Crohmălniceanu „prima schiţă a psihologiei Moromeţilor”. Descrierea cinei se realizează lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un moment din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar „semnele” din text dezvăluie adevăratele relaţii dintre membrii familiei.

Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii (Paraschiv, Nilă şi Achim), autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală de o simplitate desăvârşită ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral. Moromeţii se află la cină, strânşi în jurul unei mese mici, joase şi rotunde (forma mesei ar trebui să simbolizeze perfecţiunea, armonia din cadrul acestei familii), aşezaţi „unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stau spre partea din afară a tindei, „ca şi cum ar fi gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare, stă Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, „copii făcuţi cu Moromete”. Autoritatea familiei este sugerată încă de acum, deoarece „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, în capul mesei, pe prag, stăpânind cu privirea pe fiecare.

Atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii săi având nemulţumiri care mocnesc şi oricând pot să izbucnească în conflicte ce vor zgudui puternic familia, ducând la destrămarea ei.

■ SCENA TĂIERII SALCÂMULUI

O altă secvenţă epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcâmului, duminică în zori, în timp ce în cimitir femeile îşi plâng morţii, prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete.

Tăierea salcâmului este o scenă memorabilă a romanului, atât prin măiestria construcţiei din detalii ce se adună progresiv, dar şi prin simbolistica ei dramatică, acesta fiind primul semn clar al declinului familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional , rămas parcă fără apărare: „... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile. Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, dar şi din existenţa satului. Toată lumea cunoştea acest salcâm.”, salcâmul fiind

simbolul tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti. Are rolul arborelui cosmic, ancorat adânc în pământ, dar corola urcă înspre cosmos; se interferează astfel două lumi, cea telurică şi cea celestă, salcâmul având funcţia de „axis mundi”.

În momentul tăierii salcâmului se distruge contactul cu lumea sacră, semnificaţia profundă a satului se pierde şi începe drama unui om, Moromete, a unei familii şi, extrapolând, a satului românesc. Lumea Moromeţilor îşi pierde sacralitatea, haosul se instalează treptat.

■ SCENA SECERIŞULUI

În scena secerişului se observă un anume ritual al muncii ţăranului român, un ritual magic în care fiecare moment al muncii înnobilează Fiinţa. Ţăranul lui Marin Preda este un „homo faber”, un om care făureşte şi menţine prin munca sa tradiţia. Este înfăţişată într-o manieră originală (prin înregistrarea şi acumularea de detalii ale existenţei familiale ţărăneşti) o realitate arhetipală: mişcările, gesturile, pregătirea şi plecarea la câmp se integrează unui ritual străvechi. Secerişul este trăit în acelaşi fel de întregul sat, într-un ceremonial mitic specific colectivităţii tradiţionale.

Această scenă prezintă aşadar aspecte din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi a ritualurilor statornicite din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii. Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul „staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi „începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă”, iar tatăl leagă snopii şi îi aşază în claie. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, respectând astfel tradiţia străbună.

■ SCENA ÎNTÂLNIRII DIN POIANA LUI IOCAN

Inima adevărată a satului este poiana lui Iocan, locul unde se adună gospodarii, cei care sunt „nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarul şi comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. În faţa fierăriei lui Iocan „se afla o poiană mare”, unde, în fiecare duminică, aveau loc „adunările cele mai zgomotoase”, iar „dacă de la ele lipseau Moromete sau Cocoşilă, nu erau prea reuşite”; este locul descătuşării de evenimentele din cursul zilei.

În poiana lui Iocan, se vorbeşte, se citeşte ziarul şi se comentează, dar se practică, de fapt, falsul dialog. Un dialog adevărat poate fi susţinut numai de inteligenţe egale, de personalităţi constituite. Cum Ilie Moromete este o excepţie a colectivităţii, ca singurul capabil să formuleze la modul teoretic ceea ce comunitatea trăieşte practic, nu-i rămâne decât să uzeze de monolog. Vorbeşte şi este ascultat, interpretat, răstălmăcit cel mai adesea. Dispariţia ultimului înţelept de pe scena poienii, duce la dispariţia unui gen de reuniuni, aşa zis „intelectuale”.

Poiana lui Iocan devine astfel un simbol al spiritualităţii ţăranului, ţăran dornic de a sta la sfat.

2. Relevarea unei psihologii specifice ţăranului din Câmpia Dunării, reprezentat simbolic de Ilie Moromete

3. Prezenţa celor două planuri ale acţiunii, aflate în strânsă legătură: existenţa familiei Moromete şi viaţa comunităţii rurale din Siliştea Gumeşti

4. Folosirea retrospectivei ca tehnică narativă modernă, într-un roman cu tematică tradiţională: prezentarea mediului rural

5. Analiza psihologică profundă încadrează romanul în realismul psihologic, fiind un alt element de modernitate

II. 4. PERSONAJUL PRINCIPAL: ILIE MOROMETE

Şef necontestat al unei familii numeroase (soţia – Catrina, copiii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim şi copiii din cea de-a doua căsătorie: Ilinca, Tita şi Niculae), Ilie Moromete este un simbol al tatălui care trăieşte neputincios drama destrămării familiei sale şi complexul înstrăinării; este „un ţăran absolut” care se consideră Centrul Universului şi crede că modul său de viaţă este cel mai bun posibil; din această cauză, apare mult mai puternică drama pierderii vechilor valori morale. Considerat „un ţăran filozof”, care contemplă viaţa ca pe un spectacol superior, fiind spectatorul şi actorul căruia îi place să fie ascultat, Ilie Moromete este inteligent, profund, demn, asumându-şi drama istorică şi rămânând, până la sfârşit, o figură de mit.

II. 5. STILUL

Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin Preda au independenţă de mişcare, de gândire şi de exprimare, autorul nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii săi sunt personaje reflector.

Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la dialog la monolog adresat şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.

Stilul excelează prin oralitate, prin ironia subtilă sau ascuţită, creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Ilie Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare ale satului românesc.

„Moromeţii” este un roman realist psihologic, căruia stilul anticalofil îi conferă precizie, concizie şi claritate.

III. ÎNCHEIERE

Romanul „Moromeţii”, veritabilă saga a unei familii de ţărani din spaţiul rural interbelic, fixează în eternitate o realitate pierdută, aceea a satului românesc tradiţional pe cale de dispariţie, a ultimilor ţărani arhaici, autentici, care dispar treptat în negura devoratoare a timpului şi a unei istorii necruţătoare.

Conştiinţă a colectivităţii naţionale, Marin Preda, prin creaţia sa, traversează istoria noastră, prin raportarea la timpul social şi individual. El evocă satul românesc într-un moment de răspântie. Aici se consumă drama idealismului moral ţărănesc. Sub presiunea înnoirilor fulgerătoare prin care trece satul, dispare civilizaţia străveche, iar omul creator este învins de omul social: „Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor.” (Eugen Simion)