maria aurelia chintoan - romania, tara oamenilor care nu conteaza

7/31/2019 Maria Aurelia Chintoan - Romania, Tara Oamenilor Care Nu Conteaza

http://slidepdf.com/reader/full/maria-aurelia-chintoan-romania-tara-oamenilor-care-nu-conteaza 1/9

Maria Aurelia Chintoan România – ţara oamenilor care nu contează

„Suntem reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său,şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeştipentru poporul pe care îl reprezentaţi.” Aşa spunea Ion Brătianu. Mai are oare vreolegătură cu realitatea prezentului...?

Religia creştină ne învaţă să ne iubim aproapele ca şi pe noi înşine. Poate că o facem.Poate că am încetat de multă vreme să ne mai iubim, să ne mai preţuim, să ne maiapreciem. Şi dacă nu mai avem preţuire de sine, cum am mai putea să îi preţuim pe ceide lângă noi?

România este casa a peste 19 milioane de oameni. Din păcate, în ultimii ani a ajuns să fie o casă în care cu greu mai poate cineva să locuiască.

Istoria

Cine oare o fi blestemat România să î şi alunge de acasă copiii, fie că nu sunt obedienţi,fie că nu se mulţumesc cu o bucată de pâine şi o cană de apă pe zi?Nicolae Bălcescu născut înaintea vremurilor a căror idei le susţine, moare departe deţara lui, în care nu are voie să intre nici măcar pentru a-şi da sufletul. Vina? Visa o lumemai bună şi mai corectă, dar pentru care ţara sa nu era pregătită...

Alexandru Ioan Cuza, primul mare domnitor reformator din România. În timpul domnieilui au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu deactivitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, încare Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe aleepocii moderne. A sfârşit şi el departe de ţară, la Heidelberg.Celor care ne-am născut în timpul comunismului ni s-a spus încă din grădiniţă că

oamenii sunt egali, pentru că se nasc egali. Faptul că te naşti gol şi murdar nu înseamnă egalitate. Contează dacă te naşti pe paie sau pe mătase. Dacă mama a mâncat o dată înzi sau a avut parte de aportul unor nutriţionişti pe tot parcursul celor nouă luni desarcină. Acum ni se vorbeşte despre egalitatea de şanse. Spune-i asta unui doctor înliteratură care culege struguri undeva în Europa. Spune-i că are egalitate de şanse cufiului ministrului X a cărui singură preocupare este să schimbe un Porche cu un Ferarrisau să încerce nişte ierburi mişto de care a auzit. Spune-i asta copilului care merge laşcoală cu haine de la second hand transformate de mama şi priveşte cu invidie lacolegul lui de clasă care poartă haine de firmă.



Noi am fost învăţaţi de părinţii noştri că bunul simţ, modestia şi cumpătarea sunt virtuţi.Din cauza asta am avut trei posibilităţi: fie să uităm ce am învăţat şi să ne transformăm

în nişte jigodii, fie să părăsim ţara părăsim ţara părinţilor şi bunicilor noştri, fie să facemfoame cu demnitatea în braţe. Avem de ales dacă să ne învăţăm copiii să fie demni şicorecţi sau să fie lingăi, mincinoşi, pref ăcuţi şi leneşi. Sau, a treia variantă, să nu maifacem copii de loc. Ce viitor îl aşteaptă? Să fie lichea care se închină la rândul său altorlichele sau să fie un neadaptat, un Don Quijote al timpurilor noastre...La un magazin Angst o femeie a primit rest cu 50 de lei mai mult. S-a întors să-i deacasieriţei. Au râs toţi de la coadă împreună cu domnişoara de la casă. Femeia a plecatruşinată că a fost cinstită.Fericirea în România zilelor noastre înseamnă un pachet cu ţigări, o sticlă de bere şi opâine.Egalitatea zilelor noastre este spălare de mâini ca Iuda, este minciună, este demagogie,este crimă! Egalitatea zilelor noastre este dreptul celor bogaţi să se lepede de cel carenu ştie cum să fure, sau nu are de unde să fure sau pur şi simplu nu vrea să fure!Egalitatea zilelor noastre este minciună de politician care aleargă mieros după voturi,care are pretenţia ca pe un fular cu siglă şi o pungă de f ăină să primească dreptul de adecide încotro se îndreaptă ţara asta. În fapt lui puţin îi pasă ce se întâmplă cu ţara.Pentru el contează să aibă libertatea de a fura, puterea de a nu plăti pentru ceea ce af ăcut!

Tinerii de fiţe din capitală merg în cluburi selecte, fraţii lor mai mici î şi petrec week-endul la mall în timp ce părinţii lor mai pun la punct o afacere cu statul din care să-şiplătească o altă vilă cu jacuzzi sau un avion sau câteva maşini bengoase. Tinerii de laţară, care au mai rămas în ţară, fie ară, seamănă şi culeg la fel ca şi în epoca feudală,fie fac naveta la vreo Nokia care se va muta curând cu maşini cu tot în India sau China,unde se vor găsi oameni mai amărâţi în ţara lor decât românii în România.Cu sticla de bere în mână, un ţăran navetist de vreo patruzeci de ani, pe care dinţii rupţişi înnegriţi îl fac să arate de şaptezeci, e fericit: se poate şi mai rău ca la noi! Poateajungem şi noi ca nemţii. Şi de la ei a plecat Nokia pentru că erau prea mari salariile.

Dacă în India şi China o duc mai rău ca noi, înseamnă că suntem mai bogaţi ca jumătatede glob. De fapt el nu e ţăran navetist. E profesorul de geografie, fiu de ţăran, agricultorde nevoie...Un puşti dintr-un sat care nu apare pe hartă a cultivat canabis. A fost prins de poliţie.

Avea în casă 1000 de lei. Victorie a Ministerului de interne. Fiul ministrului Y a fostdescoperit cu grămezi de droguri. Singurii interesaţi sunt adversarii politici ai ministrului.Cei de la ministerul de interne nu-şi permit să aibă o opinie în ceea ce-l priveşte pebeizadea. În fond ei sunt doar simpli angajaţi care depind de salariu.



Oamenii flămânzi sunt mai uşor de condus decât cei sătui. De la imperiul Roman încoaceoamenii sunt conduşi cu pâine şi circ. Acum e mai uşor să le dai circ. Mai greu e cu

pâinea. O înlocuim cu berea. E mai ieftină. Copiii nu pot protesta. Când vor ajunge atâtde mari să poată, le punem şi lor în mână o bere. Trăiască victoria democraţiei! Româniimor în ţara lor. Aducem chinezi! Sau negri. Sau indieni. Conducători sunt. E nevoie desclavi pe plantaţie. Nu. Nu e nevoie de sclavi. Sunt mulţi români care o duc mai rău casclavii. Decât român mai bine sclav. Pe ce se bazează cei care conduc, în stare deebrietate, România? Pe faptul că mămăliga nu explodează? O face din când în când(vezi iarna revoltării noastre). Ştiu că spiritul lui Coşbuc nu a murit. Că şi dacă nuconştientizează, mulţi sunt acei care în sufletul lor spun:Când nu vom mai putea răbda,Când foamea ne va răscula,Hristosi să fiţi, nu veti scăpaNici în mormânt!

Au ieşit în stradă, î şi vor da viaţa dacă va fi nevoie, dar mă tem ca nici ei, ca şi înaintaşiilor nu o vor face pentru copiii lor: o vor face pentru vreun şobolan laş care priveşte dedupă perdele şi care, păşind la final peste cadavre, î şi va asuma toate meritele pentru obătălie la care nu a participat decât cu privirea! Dar clipele acelea, în care vor striga: am

învins!, vor fi nepreţuite. Aşa au srigat în decembrie ’89: vom muri sau vom fi liberi! Şiau fost liberi ei şi copiii lor şi vor fi liberi şi nepoţii lor să fie umiliţi, batjocoriţi înfometaţi

în ţara lor...!

Imaginea...Ecranele televizoarelor abundă de reclame. Cea mai bună apă, cea mai gustoasă ciocolată, cel mai eficient detergent, cea mai amară bere, cea mai, cel mai... Pe stradă poţi să vezi cei mai trişti oameni. Cei mai plictisiţi copii. Cei mai jigăriţi câini. Cei maiindiferenţi îndrăgostiţi.

Şedinţă la nivel naţional a unui partid politic. Foşti prim-miniştri, miniştri, secretari destat, înghesuiţi în jurul unei mese. Vreo treizeci de foste glorii politice. Şedinţa a început

la ora 10. Primul punct pe ordinea de zi este achiziţionarea unor ceşti de cafea pentruconferinţele de presă! Se aşteaptă propuneri. Un fost mare demnitar propune ceşcuţe şifarfurioare ieftine, în culorile partidului. Este imediat contrat de un fost coleg de guvern,actual duşman în partid, care cere ca farfurioarele şi ceşcuţele de cafea să fie deosebite,comandă specială, cu sigla partidului desenată cu aur pe una din feţele ceşcuţei. Înfuncţie de prieteniile din partid, participanţii la şedinţă se împart în susţinători ai primeisau a celei de a doua variante. Apar şi alte păreri, din partea celor care încă nu au fostcooptaţi într-o grupare sau alta. Sau care doresc să-şi facă propria grupare: am putea să servim cafeaua pentru presă în pahare de plastic.



Contează să ai ce pune în ceşti, nu ceştile! Echipa pro super-imagine protestează imediat: presa ne-ar face praf. Avem un blazon de respectat. Protestează şi ceilalţi: ei,

nici chiar aşa! Şi cine va cumpăra paharele la fiecare conferinţă? Mai bine nişte ceştiacum, cât mai sunt bani. Cafea... fiecare mai are pe acasă! Aici se supăra toată lumea:nu aveţi încredere în viitorul partidului! E locul în care intervine din nou echipa prosuper-imagine: avem un blazon de respectat! Bun. S-a hotărât: ceşcuţe şi farfurioare cusigla partidului desenat cu auriu! Pe care parte? Să fie vizibil dacă ţii ceşcuţa cu stângasau cu dreapta? Câţi ziarişti cunosc regulile de ţinut ceaşca? Pe farfurioară trebuie să fiedesenată sigla, sau nu? Este ora 21. Şedinţa s-a blocat la primul punct. S-a revenit iar lapropunerea cu ceşcuţe colorate în culorile partidului, chiar şi la propunerea cu pahare deunică folosinţă... Din nou o intervenţie a liderului echipei pro super-imagine: avem unblazon de respectat! Se aude o voce subţire a unui participant: dacă ne-am axa perecuperarea electoratului la firul ierbii, punând mai puţin accentul pe relaţia cu presa?Participanţii s-au împărţit din nou în două. O parte care ignoră intervenţia, autorul einefiind fost membru al guvernului. Cealaltă parte, în frunte cu liderului echipei prosuper-imagine, răspund ignorantului curajos imediat: avem un blazon de respectat!E ora patru dimineaţa. Şedinţa ia sfârşit. S-a rezolvat primul punct. E un semn bun. Aureuşit să ajungă la un consens: ceşcuţe şi farfurioare din cel mai fin porţelan, cu cu siglaaurită a partidului desenată pe ambele părţi ale ceşcuţei: atât pentru cei care ştiu încare mână se ţine ceşcuţa, cât şi pentru ignoranţi. Pe farfurioară nu are rost să apară sigla: cine se uită pe farfurioară?!

Afară e răcoare. Foştii înalţi demnitari sunt încă încinşi. Discuţiile continuă şi pe hol şi încurte. Pe trotuar, ghemuit lângă gard doarme un cerşetor. Nu. E Cristi. Fostrevoluţionar, susţinător până la moarte al partidului. Se trezeşte auzind vocile mariloroameni. Se ridică în picioare şi-i priveşte cu speranţă, afişând un zâmbet ştirb: trăiască partidul X! Mergem înainte! Liderului echipei pro super-imagine caută în buzunar şi îi

întinde o bancnotă, încercând să ignore zâmbind mirosul pestilenţial degajat de fostulrevoluţionar. Cristi respinge mâna fostului mare om de stat: folosiţi-i pentru partid!Trăiască partidul X!Undeva în spate se aude o voce şoptită: mai cumpărăm o ceşcuţă...!

A, nu contează: era ignorantul care nu a f ăcut parte din guvern. Un alt fel de Cristi.

Moşul Alexa e bătrân şi bolnav. A trăit o viaţă întregă cu speranţa că nu va închide ochii înainte de a-şi vedea înapoi pământurile moştenite de la părinţi. Pământul de acasă l-aţinut în viaţă şi în bătălia de pe Don. Şi pe tot drumul din Rusia, f ăcut noaptea, peascuns. A fugit de pe front ca să se întoarcă la pământul lui. Şi la copil. Şi la nevastă.Dar mai ales la pământ! Aprinde jumătate de ţigară Mărăşeşti de la cealaltă jumătate.N-ar trebui să fumeze. Fumează doar câte o jumătate.



Nici Colectivul nu ar fi trebuit să îi ia lui pământul. Dar i l-a luat. Pe tot odată. Stă petreptele bucătăriei de vară şi puf ăie din ţigară: tot or veni americanii!

Au trecut mai bine de 25 de ani. Moşul Alexa s-a stins înainte să apuce să î şi vadă pământurile înapoi.În aceeaşi curte, pe aceleaşi trepte stă moş Ion, ginerele lui moş Alexa. E şi el bătrân şibolnav. Nici măcar nu fumează. Sunt prea scumpe ţigările. Toate sunt scumpe. Mormăie

în barbă o rugăciune. Îl roagă pe Dumnezeu să îl mai ţină în viaţă. S-a săturat de viaţaasta, dar fiul lui şi nora şi nepoţii au nevoie de pensia lui. Şi de banii de la biserică pentru funcţia de diac. Fiul lui lucrează noaptea într-un atelier. Face plasă de sârmă. Lanegru. Nu se poate cu carte de muncă. Ziua lucreză la câmp. Doarme când apucă. I se

întâmplă să-şi amintească de vremea în care î şi dorise să se facă profesor de istorie. Sescutură de amintiri şi încarcă carul cu fân. Vacile şi calul au nevoie de nutreţ. Noroc că moş Alexa le-a lăsat pământ. Are ce pune în farfuriile copiilor.În vremea asta, la televizor, prim ministrul î şi suflecă mânecile şi arată că nu a uitat cumse coseşte. Dar el nu face noaptea plasă de sârmă la negru. El determină doar peangajaţi şi angajatori să lucreze la negru. Oare? El doar a creat cadrul. El şi alţii ca el.Cei care l-au precedat, cei care l-au sf ătuit, cei care l-au susţinut. Şi cel care face plasă de sârmă la negru e vinovat. L-a votat. Nu l-a obligat nimeni. E democraţie în România.Şi-a strâns mijlocul bine în chimir şi umple furca cu fân. Lucrează încă la fel ca unultânăr. Ce dacă are şaptezeci şi cinci de ani? Cine poate să mai facă ce face el? El poatemunci cât vrea el. Şi ce dacă îi mai creşte tensiunea? Nu trebuie neapărat să le spună nepoatelor de câte ori se simte rău. El e un caz fericit. Are nepoatele aproape. Vin la el

în fiecare săptămână. Alţii au nepoţii departe, în alte ţări. Mai încarcă o dată furca cufân. Are o vacă. Fără ea, din pensie, cum ar putea să plătească facturile, să mănânce şisă î şi ajute şi nepoatele? De n-ar fi hoţii aceia! Îşi priveşte din nou furca. Poate le vaspune şi nepoatelor cum i-a fugărit cu furca pe cei care au venit să citească apometrul.

Au crezut că dacă ei sunt de la oraş pot să-l prostească! El a fost constructor toată viaţalui! A ridicat case, blocuri, a f ăcut drumuri! Ştie şi acum câte ţigle intră într-un metrupătrat! Au venit cei de la apă şi au citit apometrul: 2,6 metri cubi. Apoi au scris pe hârtieopt metri cubi! Au crezut că el e prost. Înfinge furca cu sete în fân: i-a fugărit cu furca

până în drum! Ce tupeu au cei de la apă să te fure pe faţă! Nu-i destul cât fură guvernul?! El votează cu Vlad Ţepeş!

Au încropit o masă aşa cum au putut ei. Au cumpărat alimente pe bonuri. Au primit dela ţară cartofi şi lapte. S-au descurcat. A trebuit să se descurce. E botezul fiului lor. Deazi înainte e creştin. Intră în rândul oamenilor. Cel mic e îmbrăcat în frac. Naşul îl ridică

în braţe şi îi urează toate cele bune: sănătate, fericire şi bani. Îi pune în braţe o minge.Să fie fotbalist. E singurul mod în care poţi să faci bani. Închină cu o Bergenbier.



La televizor guvernatorul Băncii naţionale vorbeşte despre necesitatea ca românii să strângă cureaua. Vin vremuri grele. Şi mai grele. Tatăl micuţului creştin schimbă canalul:

acum petrecem, de mâine revenim la greutăţile de zi cu zi. Pe acest canal un patron declub de fotbal face nuntă. Alt patron de club dansează în draci. Mireasa are rochie deoptzeci de mii de euro. A primit cadou de la naş o maşină de câteva sute de mii de euro.Micul creştin î şi molf ăie un deget. Mesenii mănâncă din felia subţire de tort f ăcut încasă, cu ochii căscaţi la chiolhanul de pe ecran. Reporterii comentează aproape salivând

în direct. Hai Dinamo! Hai Steaua! Dumnezeu să îl ajute pe micul creştin să ajungă fotbalist.

Are buclişoare blonde ca o păpuşică din vitrină. E micuţă, doar în grupa mică lagrădiniţă. Iubeşte animalele şi păsărelele. Râde şi se joacă. Din păcate, pe umerii eifragili ea are de dus o cruce mai grea decât mulţi adulţi. Are de f ăcut o operaţie pentrua putea vedea lumea în toate culorile şi luminile ei. Dar ce e accesibil în România?Operaţia costă 500 de euro. Şi apoi mai sunt „atenţiile” pentru anestezist, pentruasistente, pentru infirmiere... Garanţiile medicului? Ce garanţii?! Şi pe şosele se mai

întâmplă accidente! O a doua părere? Un alt medic? Nu în România! Ea e darul luiDumnezeu pentru părinţii săi. Dar părinţii săi cine sunt? Doar doi români...Preşedintele României are o problemuţă de sănătate. O rezolvă în Austria. El nu eromân, e preşedinte. Tot în Austria se tratează şi miniştri şi parlamentari. Nici ei nu suntromâni. Sunt personalităţi!Preşedintele râde cu toţi dinţii pe ecranul televizorului. Micuţa cu bucle blonde zâmbeştetimid. Părinţii î şi şterg o lacrimă pe ascuns. Au f ăcut rost de 500 de euro. Pentru restul

î şi pun încrederea în Dumnezeu. Chiar dacă nu au încă treizeci de ani, au învăţat că suntromâni şi nu contează. Mama suspină cu capul plecat: n-ai ce face!

E frumoasă foc! Are în ea ceva special: o împletire de timiditate şi cutezanţă, de lumină şi umbră caldă... La patru ani recita „Luceaf ărul” cu atâta pasiune că uitai pentru câtevaclipe că în faţa ta era un copil care nu de mult a învăţat tainele vorbirii.Ninge. E ajunul Crăciunului. De mână cu frăţiorul mai mic î şi colindă vecinii. Doamne, cevoce!

Cine e ea, micuţa blondă cu ochi de căprioară? Nu contează. E un copil din România,anonim, frumos, deştept, ai cărui părinţi reuşesc cu greu să îi asigure cele necesare înfiecare zi. Poate nu o să aibă niciodată o casă la Paris, nu o să fie poate nici parlamentareuropean, dar în mod categoric, la opt ani ştie că pluralul de la succes este succese.Dacă va avea sau nu succes, asta numai Dumnezeu o ştie. În România, ea nucontează...!

Era o vreme când şi copiii români aveau ambiţii. Îşi doreau să fie profesori, doctori,ingineri, inventatori, actori... Acum î şi doresc să fie bişniţari, fotomodele sau fotbalişti.



Când eram copil, la eterna întebare ce vrei să te faci când creşti mare, răspundeaminevitabil: vreau să cresc repede-repede, să fiu profesoară, să am copii mulţi-mulţi, apoi

să fiu pensionară! Aici răsuflam uşurată! Ce ar însemna cum dorinţa mea? Profesoară,adică un salariu de mizerie, umilinţe din partea unor părinţi agramaţi, purtători akilograme de aur, din partea unor demnitari agramaţi. Copii mulţi-mulţi crescuţi dintr-unsalariu de profesor în România nu poate însemna altceva decât mizerie. Pensia? Agonie.Ce dorinţe mai puteam să am şi eu! Oricum, dacă aş fi fost o profesoară cu copii mulţi-mulţi aş fi părăsit categoric România chiar dacă evoluţia mea până la „pensionar” ar fitrecut prin „căpşunar”, „strugurar” sau orice altceva care are legătură directă cupământul din care am fost plămădiţi!

Îşi bălăbăne picioarele sub bancă în timpul orei. I-a mai spus de trei ori învăţătoarea să nu o facă. Încetează pe moment, apoi o face din nou. Îi va spune din nou bunicii cândva veni să-l ia de la şcoală. E un copil atât de trist că nu î ţi face nici o plăcere să vorbeşticu el! Şi apoi azi are şi ea destule pe cap! Nu mai are nici un strop de ulei, iar până laziua de salariu mai e o săptămână! Carne nu a mai gătit de la salariul trecut. O dată pelună. Şi copilul ăsta care î şi bălăbăne picioarele f ără încetare! Poate ar trebui să-i spună să î şi aducă de acasă un scăunel pe care să î şi sprijine picioarele! Da, asta ar fi singurasoluţie! Măcar de nu ar avea figura aceea disperată! Poate îl bat acasă... Mai bine i-araduce ia un scăunel. N-o să-i mai spuna nimic bunicii. În definitiv poate nici nu audeprea bine. Întotdeauna dă din cap tristă, orice i-ar spune.Băieţelul î şi bălăbăne picioarele de pe scaunul din bucătărie. Învârte agale lingura însupă. Degeaba insistă bunica. Îşi bălăbăne piciarele şi stă cu ochii pe ceas. Pe măsură ce minutarul se apropie de ora exactă, faţa lui micuţă începe să se anime. Sare de pescaun şi aleargă în cameră. Bunica îl admonestează, molcom: mai sunt cinci minutepână la nouă! Copilul îi răspunde, ca de altfel în fiecare seară: poate nu şi în Spania!

Acum nu î şi mai bălăbăne picioarele. Feţişoara lui e roşie, i se citeşte nerăbdarea în ochi.Pe ecranul laptopului apar doi tineri: mama şi tata. Cuvintele sunt puţine. Înecate.Privirile închid în ele tot dorul. Bunica î şi bea ceaiul în bucătărie. Va aştepta până adoarme, apoi îi va lua din braţe laptopul în care sunt închişi mama şi tata...

Televizorul merge în gol. Nu îl asculta nimeni. Monica Gabor fostă Columbeanu îidecorează fiicei ei o cameră roz. Eveniment naţional. Băieţelul doarme cu laptop-ul înbraţe. De pe noptieră mama zâmbeşte dintr-o fotografie de la absolvirea facultăţii.

I-a spus că nu ştie folosi calculatorul. Dacă l-ar folosi ar apărea în casă tot felul deaparatură care i-ar permite lui să o vadă. Drept e că aşa l-ar putea vedea şi ea, să vadă dacă e bine cu adevărat, dacă e sănătos, dacă e vesel. În faţa ei nu se poate preface. Emama lui şi î şi dă seama când ceva nu merge bine, dintr-o privire! Dar i-ar vedea şi elochii plânşi, disperarea care i se citeşte tot mai des pe faţă. Mai bine nu.



Aşa îl aude, el o aude pe ea, apoi câteva zile e mai liniştită. Acuma trebuie să sune. Maisunt câteva minute. Să ascundă facturile. Nu că el le-ar putea vedea, dar ar fi ea mai

tensionată dacă i-ar fi în faţa ochilor. Să pună televizorul pe un program de muzică. Să î şi mai pună o pătură pe picioare, să nu-i fie frig şi să bată din dinţi. Aşa. Acum poate să sune. Ca la o comandă, telefonul sună.El: Mamă! Ce dor mi-a fost să te aud! Eşti bine? Şi tata? Nu o să pot vorbi mult, am ieşitcu prietenii la o bere.Ea: Dragul mamei! Noi suntem bine toţi. Ţie cum î ţi merge la serviciu? Acasă? Eşti bine?El: Da! Totul bine! Sunt foarte apreciat în fabrică şi s-ar putea să-mi recunoască încurând diploma de inginer. M-am mutat într-un apartament mai bun, de aceea nu v-amtrimis nimic. Voi vă descurcaţi? Am văzut că e cam frig la voi. Nu vă lipseşte nimic?Ea: Nu te îngriji de noi. Suntem foarte bine (strănută).El: Eşti răcită? Ţi-e frig? Ai strănutat!Ea: Ei, ştii ce uitucă sunt! Am lăsat prea cald în casă şi am deschis ferestrele.El: Eşti sigură?Ea: Hai nu fii copil! Totul e bine la noi. Mai spune-mi de tine!El: Şi la mine e bine. O să vă trimit nişte bani cât de curând. Acum te las că mă aşteaptă băieţii cu berea. Sărutmâna mamă!Ea: Dumnezeu să fie cu tine dragul meu!El închide telefonul şi î şi reazemă fruntea de masă. De masa goală. În celelalte treipaturi sforăie colegii de cameră. De baracă. În seara asta nu a mâncat, dar nu e aşamult până dimineaţă. Trebuie să doarmă. Culesul căpşunelor începe în zori şi se termină la apus. Măcar dacă şi-ar putea recupera paşaportul de la patron. Măcar dacă s-ar putea

întoarce acasă...Ea închide telefonul şi plânge tăcut. La ştiri se anunţă creşterea speranţei de viaţă înRomânia. O să îi spună data viitoare că tatăl lui nu mai e. Acum i-ar fi fost prea greu.

Pensionarii sunt duşmanul numărul unu al României. Urmează profesorii, medicii, copiii,toţi bugetarii. Dar nici unii nu sunt atât de periculoşi pentru economie cum suntpensionarii! Imediat după revoluţia din decembrie 1989, sau ce va fi fost ea, toată

lumea a fost bucuroasă de pensionare. Şi cei care au creat cadrul şi cei care se vedeau în sfârşit pensionari! După doar câţiva ani a început vânătoarea de pensionari. Guverndupă guvern s-a împiedicat de ei. Bătrâni, bolnavi, înfriguraţi, cine mai are nevoie de ei?Ca într-o întrecere, a început scăderea pensiilor de la un mandat la altul. Scade pensia,cresc costurile de întreţinere. Scade pensia, cresc preţurile medicamentelor. Scadepensia, cresc preţurile alimentelor. Şi culmea, tot nu mor! Se încăpăţânează să trăiască,se târâie pe stradă, de multe ori înfometaţi, dar rezistă. Vor mai rezista la o schimbarede guvern. Şi poate la încă una. Vor muri mai degrabă primii miniştri de ciudă că eirezistă.



Se închid spitale. Municipii, oraşe, se vor grupa la un spital din zonă. Spitale multe nu

înseamnă altceva decât aparatură multă, personal medical şi auxiliar mult, medicamentemulte, consum de energie electrică, consum de gaze...! mult prea multe cheltuieli! Multprea multe! În definitiv populaţia pe glob e în exces. Omenirea a ajuns unde a ajunsdatorită selecţiei naturale. Cine are nevoie de un om bolnav? E bolnav? Asta e! Să cauteun medic particular! Nu-şi permite? Nu merită să trăiască! Nu-i destul că e bolnav, mai eşi sărac! De două ori păgubos pentru statul român! Cine vrea să trăiască să plătească.Nu poate? Înseamnă că nu contează. Şi de ce ar plăti guvernul pentru cineva care nucontează?! Oricum populaţia României e mai mare decât ne putem permite. Şi cepretenţii absurde au cei apţi de muncă! Salarii de trei-patru sute de euro! Da’ ce suntemnoi, norvegieni?! Ce fac ei pentru banii ăştia? Opt-zece ore de muncă pe zi! Şi restulorelor stau şi consumă.

Adevărata povară a statului român o reprezintă copiii. Ce viitor al ţării? Ce mai contează viitorul? Cine ştie ce partid va fi la conducere în viitor? Să le creezi lor cadre, ca să sepoată lăuda şi să-şi umple buzunarele?!

maria aurelia chintoan - romania, tara oamenilor care nu conteaza

Documents