marguerite yourcenar, labirintul lumii - scurta incursiune in substanta epica

5/7/2018 Marguerite Yourcenar, Labirintul lumii - scurta incursiune in substanta epica - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/marguerite-yourcenar-labirintul-lumii-scurta-incursiune-in-substanta-epica 1/9

UNIVERSITATEA DIN BACAU

FACULTATEA DE LITERE

STUDII POSTUNIVERSITARE: MASTER

SPECIALIZAREA: STUDII CULTURALE SI LITERARE

ANUL I

MARGUERITE YOURCENAR

Amintiri pioase

Arhive ale nordului

PROFESOR UNIV. MASTERANDĂ

BULAI CARMEN JUGARU

BACĂU

- 2008 -

1



Marguerite Yourcenar era deja o scriitoare faimoasă prin romanele

istorice pe care le-a lăsat posterităţii sale, Memoires d Hadrien (1951), L

oeuvre au Noir (1968) atunci când i-a apărut primul volum autobiografic din

cele trei, Le Labyrinthe du Monde (1974), în care explorează cu meticulozitate

genealogia sa oferind însă puţine informaţii directe despre sine.

Opera lui Marguerite Yourcenar a stârnit admiraţia publicului având

privilegiul de a publica , în timpul vieţii, la Bibliotheque de la Pleiade. Alegereaei în Academia Regală Belgiană de Limbă şi Literatură Franceză, în 1970,

repetatele interviuri acordate la France-Culture, publicaţiile postume şi multele

studii critice îi oferă statutul de mare scriitor modern.

În ficţiuni, esee, drame şi memorii de familie, procesul istoric,

interacţiunea conştiinţei individuale şi colective, funcţia şi potenţialul

mitologiei, toate determină modul în care fiecare text reprezintă lumea. Viziuneascriitoarei asupra lumii este inclusă în opere ficţionale ce trimit înspre trecut ( Le

Coup de grace, Memoires d Hadrien, L Oeuvre au Noir , Anna, Soror ...şi Un

homme obscur ), în rescrierile de mituri şi poveşti unde scara timpului face

legătura dintre trecut şi prezent (Feux şi Nouvelles Orientales), în romane ( La

Nouvelle Eurydice şi Denier du reve), în piese care străbat mitul Electrei, al lui

Theseus şi Alcestis, în eseuri despre diverse subiecte, de la Bede la Borges şi întraduceri ale operelor lui James Baldwin, Cavafy, Hortense Flexner, Mishima.

În sfârşit, în neterminata trilogie Le Labyrinthe du Monde (1974-1988),

istorii familiale, culturale, politice, sociale şi ecologice se regăsesc într-o formă

narativă începând de ,,dinaintea naşterii lumii” – „Avant de la naissance du

monde” – până în 1970.

Odată cu alegerea ei în Academia Franceză, Yourcenar s-a bucurat de

atenţia criticilor, mai ales în Belgia, Canada, Franţa, Italia şi SUA. Încă din 1990

2



s-au realizat o mulţime de conferinţe internaţionale în care s-au dezbătut multe

teme cu privire la opera ei.

Primul volum din Le Labyrinthe du Monde, Souvenirs Pieux (1974) este

devotat universului matern din familia scriitoarei. Al doilea volum, Archives du

Nord (1922) tratează genealogia paternă şi ultimul volum, care rămâne

neterminat, Quai? L Eternite, publicat în 1988 după moartea scriitoarei, ar fi

tratat, potrivit lui Yvon Bernier, căreia Yourcenar i-a încredinţat documentele,

moartea tatălui, anumite scrieri timpurii şi însăşi viaţa ei.

Cele 624 de pagini care ocupă Labirintul Lumii , în ediţia Gallimard,

numai 20 tratează copilăria ei timpurie. Alte 30, povestind viaţa imediateifamilii a autoarei, înainte şi din timpul Primului Război Mondial, se suprapun cu

anumite informaţii despre viaţa scriitoarei de la vârsta cuprinsă între 11 şi 15

ani.

Faptul că însăţi povestea din acest ,,pact autobiografic” este larg absentă

cu privire la fiinţa ei, i-a determinat pe unii care au studiat-o pe Yourcenar să se

întrebe dacă Labirintul lumii ar mai putea fi considerat o autobiografie. Maimulte articole au fost publicate despre acest subiect, dar numai un studiu

detaliat, cel care aparţine autoarei Simone Proust, explică forma autobiografică

neconvenţională a textului lui Yourcenar, legată de influenţa budismului, după

părerea acesteia.

Chiar dacă scriitoarea nu îşi spune propria poveste în detaliu, într-o formă

autobiografică, covenţională, ea se reprezintă pe sine în mai multe ipostaze.Cu toate că povestea autobiografică a acordat un spaţiu atât de limitat în

Labirintul lumii , propria reprezentare are loc într-o formă oblică şi

neconvenţională.

Marguerite Yourcenar se revelă pe sine în modul în care vorbeşte despre

alţi oameni, sau propriul portret care prinde contur în text, oferă o poziţie

privilegiată artistului în plină creaţie. Labirintul lumii ilustrează credinţa lui

3



Yourcenar, că identitatea sa este de o întindere mare determinată de activitatea

sa scriitoricească şi reflectată în cărţile pe care le-a scris.

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze maniera în care construcţia

discursivă, respectiv capitolelele celor două volume , are vreun rol în alegerea

temei pe care şi-a propus-o scriitoarea şi rolul respectivului capitol sau paragraf

în parcurgerea temei respective. Este de menţionat aici şi faptul că vom încerca a

explica rolul celor două volume prin tematica propusă şi ordinea cronologică pe

baza căreia este parcursă fiecare temă. Ne vom referi în detaliu numai la câteva

capitole considerate de noi semnificative, restul fiind amintite numai în linii

mari. Acest roman autobiografic este o operă complexă ce însumează o bogatăgalerie de personaje şi locuri, un univers cu un colorit foarte bogat în care

atenţia lectorului este vitală pentru că, la cea mai mică omisiune, ar putea pierde

cu uşurinţă şirul evenimentelor.

Primul volum, Amintiri pioase, cuprinde patru capitole ( Naşterea,

Turneul castelelor, Doi călători în drum spre tărâmul neclintirii, Fernande)

dispuse în paragrafe .Al doilea volum, Arhive ale Nordului este împărţit în trei părţi. Partea

întâia şi Partea a doua cuprind câte două capitole ( Noaptea timpurilor,

Reţeaua; Tânărul Michel-Charles, Strada Marais;) iar Partea a treia doar unul

singur ( Ananke). Ambele volume sunt încheiate cu o Notă ce aparţine autorului

în care se oferă explicaţii directe cu privire la izvoarele sau sursele din care au

fost preluate unele informaţii pentru a reconstrui istoria familiilor. Tot aiciautorul aduce mulţumiri tuturor celor care au ajutat-o cu amintiri, informaţii,

fotografii, cu scrisori sau cărţi ajunse de negăsit.

Titlul capitolelor nu este ales la întâmplare, deoarece fiecare titlu este

în relaţie directă cu tema propusă, uneori numeşte chiar tema cum ar fi spre

exemplu naşterea cu care autorul îşi propune să deschidă această trilogie. De

altfel orice fiinţă sau materie pentru a exista trebuie să se nască sau să fie făurită.

Acest prim capitol poartă un rol primordial deoarece îi răspunde într-un acord

4



final ultimul capitol ce încheie al doilea volum. Este ca şi cum autorul ar fi

suspendat timpul printr-o pauză ce va ţine aproape pe întinderea a două volume

pentru a lăsa loc descrierii spectacolului lumii, pentru ca mai apoi să continue cu

aceeaşi imagine a copilei nou născute care acum doarme „pe genunchii

Doamnei Azelie, pe terasa umbrită de tei”.

La începutul Arhivelor Nordului , Marguerite Yourcenar spune că în

Amintiri Pioase a încercat să evoce un cuplu din perioada Belle epoque, apoi să

urce dincolo de el spre ascendenţii materni. În Arhive, Chiar dacă procedeul e

invers, adică scoborâtor în timp, conţinutul cărţii e dat de perindarea

ascendenţilor paterni, stăruind îndelung asupra „manajului corect şi destul dedezlânat al unui mare burghez (...) de pe timpul celui de-al Doilea Imperiu

(bunicul scriitoarei), în sfârşit până la acel om veşnic renegându-şi familia, care

a fost tatăl meu, până la o fetiţă învăţând să trăiască între 1903 şi 1912 pe o

colină din Flandra franceză”. Volumele sunt aşadar închinate unul, rudelor

dinspre mamă, celălalt, rudelor dinspre tată. Intenţia de a continua e pusă sub

semnul îndoielii la începutul aceloraşi Arhive : „Dacă voi avea timpul şi energiacuvenite, paote că voi continua până în 1914, până în 1939, până în clipa când

pana îmi va cădea din mână. Om vedea.”

Primul capitol care deschide trilogia, Naşterea, începe cu aceste cuvinte :

„Fiinţa pe care o numesc eu a venit pe lume într-o anume luni 8 iunie 1903, pe la

orele 8 dimineaţa, la Bruxelles, născându-se dintr-un francez care aparţinea unei

familii din nord şi dintr-o belgiancă” (...). „Fetiţa primi numele de Marguerite...”„Că acest copil sunt eu, nu încape nicio îndoială”. Scriitoarea recurge la metoda

documentului. „Pentru a birui în parte sentimentul irealităţii pe care mi-l dă

această identificare, mă văd silită, întocmai aşa cum aş fi de un personaj istoric

pe care aş încerca să-l reconstitui, să mă bizui pe crâmpeie de amintiri primite de

la a doua sau de la a zecea sursă, pe informaţii scoase din bucăţi de scrisori

rămase, ori pe nişte însemnări de carneţel (...), să mă duc să scotocesc prin

arhivele primăriilor ori pe la notari, în căutarea unor piese autentice”. Scriitoarea

5



acumulează un material destul de amplu ca să poată urca în timp până la

mijlocul secolului al XIV-lea, pentru ascendenţii Fernandei, mama scriitoarei, şi

începutul secolului al XVI-lea, pentru ascendenţii lui Michel, tatăl, chiar dacă pe

măsură ce se afundă în trecut informaţia se rarefiază, reducându-se la simpla

dată a naşterii şi a morţii ascendenţilor amintiţi.

Primul capitol aşadar reconstruieşte universul matern în care tronează

imaginea Fernandei, relaţia acesteia cu soţul ei, preconizarea naşterii copilei (15

iunie), data la care s-a născut fetiţa (8 iunie, 6 dimineaţa) pe care mama o

hărăzise culorii bleu pe şapte ani, în cinstea Sfintei Fecioare. Imaginea acestei

femei credincioase care atârnă deasupra leagănului fetiţei o cruce de fildeşîmpodobită cu un creştet de îngeraş, este ştearsă din memoria coplilei

Marguerite pentru că mama aceasteia, la scurt timp, moare. De la aceste evocări,

scriitoarea face un salt la anul 1956 când se duce să facă prima vizită la Suarlee

unde se află cavoul mamei. Copilul acesta nu a nutrit decât sentimente reci faţă

de mama ei al cărei mormânt nu o înduioşa „mai mult decât al unei necunoscute

al cărei sfârşit mi-ar fi fost povestit din întâmplare şi pe fugă”.Capitolul se încheie cu vinderea casei de către tatăl ei, cu abandonarea

obiectelor din care tatăl păstrase câteva carea aveau să ramână fiicei.

Turneul Castelelor prezintă familia Fernandei şi cei dintâi ani ai acesteia.

Titlul rezumă conţinutul tematic al acestui capitol pentru că aici, prin

prezentarea rudelor apropiate sau foarte îndepărtate din partea mamei, găsim

câteva castele ce au aparţinut acestei familii, edificii ce păstrează amintiri alegeneraţiilor ce s-au perindat acolo. Este un adevărat „turneu al castelelor” pentru

că prezentarea acestor construcţii grandioase permite o incursiune în trecut şi

cunoaşterea tuturor celor care au locuit acolo precum şi a obiceiurilor locului.

Primul domeniu amintit este Flemalle despre care are o vedere lăsată de mama

ei drept amintire şi aşezată într-o ramă aurită. Cu acest prilej, Yourcenar îşi

dezvăluie talentul în prezentările pitoreşti a ţinutului străjuit de un castel,

maiestuos delimitat de o grădină plată ce imită pe cele din Versailles. Flemalle

6



este numit ţara Sfântului Hubert în care oamenii se bucură de culesul viilor din

care fac renumitul vin de Burgundia, de tăiatul porcilor toamna din care

pregătesc jambonul afumat a cărui aromă se împrăştie în tot ţinutul. Tot

localnicii sunt mândri că aici a luat naştere prima locomotivă fabricată pe

continentul european, că au ape termale ce oferă un loc de popas pentru cei care

vin de la Paris.

Scriitoarea se reîntoarce în trecut, în anul 1718, în timpul lui Petru cel

Mare, căruia primarul i-a arătat atelierele oraşului apoi aminteşte de unele

personalităţi istorice cum ar fi Iosif al II-lea, fratele Mariei Antoaneta, Gustav

al III-lea, „mare cunoscător de artă şi plăceri” care moare în timpului baluluimascat de la opera din Stockholm. Toţi aceştia au fost călători prin Flemalle,

printre care s-a numărat şi renumitul Cassanova.

Yourcenar prezintă istoria castelului şi generaţia care a locuit-o, prilej cu

care reconstituie arborele genealogic al familiei începând cu Jean Louis de C,

născut în 1677, văr cu stăpânul domeniului Flemalle, ai cărui strămoşi au

exercitat funcţia de maestru al forjelor, meşteşug nobil. Însurat cu moştenitoareaunui anume Guillaume Bilquin, aceasta aduce ca zestre un castel aproape nou,

construit în secolul al XVII-lea la Marchienne. Scriitoarea notează: „pe când

eram copil, o singură dată am vizitat castelul Marchienne, şi nu-mi aduc aminte

decât de straturile cu flori şi de păunii ce scoteau ţipete”. În ceea ce priveşte

castelul de la Flemalle, „amintirea gravurii aflate în stăpânirea mea m-a făcut să

doresc să văd Flemalle”. Vizitarea castelului a lăsat-o cu un gust amar pentru căa găsit numai ruine, semn că amprenta timpului îşi făcuse datoria.

Vizita mătuşii sale din partea bunicii reprezintă o bună ocazie de a descrie

castelul de la Marchienne care acum servea drept bibliotecă publică. Tot în

această parte cercetează istoria străbunicului Joseph-Ghislain, tatăl bunicului

Arthur provenit dintr-o familie nobilă, istoria familiei Drion din care se trage

soţia străbunicului, Flore Drion, de la castelul Boverie, din Suarlee. În această

familie „gustul pentru litere şi ştiinţe era frecvent”.

7



Yourcenar aminteşte de bunicul Arthur de C. de M şi de soţia sa Mathilde

care se instalează definitiv la Suarlee. Timpul reconstruit aparţine Flandrei

franceze de la 1910, imaginea bunicilor este comentată la vederea portretului

lor, bunicul avea un „frac şi cravată albă, fină” iar Mathilde purta „crinolină şi

era foarte decoltată”, „cu tenul alb şi roz, cu părul împletit în cozi bogate, de un

blond-roşcat”. „Suarlee, sau mai curând castelul acesta din Boverie unde s-a

scurs viaţa bunicilor mei, nu mai există de trei sferturi de veac”. Imaginea

castelului este dezvăluită de „o fotografie decolorată care reprezintă corpul

propriu-zis al clădirii, străjuit de turnuleţe, ca şi acareturile dispuse în unghi

drept”. Scriitoarea reconstituie universul familial al bunicilor care îşi duceauviaţa orânduită de religia catolică în care sărbătorile erau respectate cu sfinţenie.

Mathilde este comparată cu Dolly din Anna Karenina care, la fel ca şi ea,

consideră neplăcerile sarcinii mai penibile decât durerile naşterii. Insistăm pe

acest capitol pentru că , se observă că scriitoarea a fost profund marcată de

imaginea bunicilor pe care o păstrează cu sfinţenie în memoria sa.

Descrierea dormitorului lor este un univers obiectual în care fiecare mărunţiş poartă pe umeri o întreagă istorie.

Portretul celor doi bunici se află în antiteză: bunicul este un spirit polemic,

„un bărbat aspru prea puţin darnic cu inima lui”, veşnic nemulţumit iar bunica,

iertătoare, cu o pietate desăvârşită, iubitoare de oameni, neliniştită în privinţa

devenirii copiilor ei, veşnic preocupată de a împlini capriciile soţului.

Mathilde a avut zece copii dintre care numai Theobald şi Octave Pirmezi-au lăsat scriitoarei amintiri desluşite din vremea copilăriei, pe când avea 6 ani.

Ca fiecare capitol, şi acesta se încheie cu o moarte şi anume cea a

Mathildei, care a trecut în nefiinţă la un an şi două luni de la naşterea Fernandei.

Imaginea lui Octave Pirmez reprezintă figura centrală în capitolul Doi

călători în drumul spre tărâmul neclintiri i, alături de fratele său, Fernand, zis

Remo. Aceşti doi călători traversează drumul dinspre viaţă înspre moarte ca

8



toate celelalte personaje ale lui Yourcenar, cu diferenţa că unul recurge la suicid

iar celălalt, Octave, scriitor de formaţie, moare răpus de boală.

Octave Pirmez pentru care scriitoarea are o vădită admiraţie, îl ia ca model pe

Louis Troye, unchiul lui spre care nutrea sentimente filiale datorită pierderii

premature a tatălui său. Însemnările din jurnalul lui Octave, preluate de

Yourcenar, oferă nişte pagini duioase cu privire la dialogul dintre el şi unchiul

său aflat pe patul de moarte: „Vizita dumitale, dragă nepoate, (...) mă

înduioşează mai mult decât toate onorurile pe care le-am primit în viaţă...”

Octave rămâne profund marcat de moartea fratelui său, Remo, pe care-l

consideră „un martir”.Cei doi călători în drumul spre tărâmul neclintirii, sunt aceşti doi fraţi,

unchii scriitoarei a căror imagine tronează în acest capitol. Sinuciderea lui Remo

lasă multe incertitudini în sufletul lui Octave pentru că nu a lăsat niciun bilet de

adio. Totuşi Octave era conştient că fiecare conversaţie purtată cu fratele său,

fiecare dintre scrisorile tânărului conţinea dezgustul de a trăi. Scriitorul Octave

Pirmez este elogiat de către scriitoare, el reprezentând un model al epocii, un omde valoare.

Chiar dacă timpul prezentat în această trilogie este unul discontinuu, în

sensul că scriitoarea face uneori salturi uriaşe trecând astfel la diferiţi ani ce

poartă o adevărată istorie, se păstrează totuşi o linearitate cronologică, capitolele

făcând legătura de la un eveniment la altul, de la un personaj la altul. Dacă

într-un capitol un personaj este amintit numai, scriitoarea îşi rezervă celălaltcapitol care urmează, prezentării detaliate a acestuia, titlul fiind în acord cu tema

propusă. Paragrafele reprezintă uneori scurte pauze ce permit trecerea de la un

subiect la altul fără omiterea temei în centrul căreia rămâne acelaşi personaj, sau

un altul care uneori îi preia locul, figura sa fiind dezvoltată în capitolul următor.

9

marguerite yourcenar, labirintul lumii - scurta incursiune in substanta epica

Documents