Marea Unire de la 1918. Unirea Basarabiei cu România

Unirea Basarabiei cu România în anul 1918 a pus începutul făuririi statului unitar naţional român şi a unei epoci de evoluţie social-economică, politică şi culturală strălucite, în raport cu epocile anterioare şi nivelul de dezvoltare al statelor lumii în perioada interbelică. După 106 ani de ocupaţie ţaristă populaţia Basarabiei a obţinut posibilitatea revenirii la valorile naţionale şi culturale româneşti, la conştientizarea apartenenţei sale etnice şi lingvistice.

Ceea ce s-a produs după 1918 în Basarabia a fost considerat, pe bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”. Datorită revoluţiei burghezo-democratice din februarie 1917 din Rusia şi datorită declarării independenţei Ucrainei, mişcarea naţională din Basarabia a trecut prin câteva faze. Prima fază (martie 1917 - 21 noiembrie 1917) a fost perioada când Basarabia şi-a proclamat autonomia şi s-a creat Sfatul Țării. A doua fază (2 decembrie 1917 – 24 ianuarie 1918), RPDM şi-a proclamat independenţa in componenţa Federaţiei Ruse. Cea de-a 3-a fază a durat din 24 ianuarie 1918 până la 24 martie 1918 şi a fost perioada de la independenţă la unire. Astfel, la 27 martie 1918, din cei 135 de deputaţi prezenţi ai Sfatului Țării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, 36 s-au abţinut iar 13 deputaţi au fost absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” După adoptarea actului unirii a urmat procesul de integrare a Basarabiei, printr-un şir de acte legislative, în cadrul Statului unitar român. La 27 noiembrie 1918 a fost convocată ultima şedinţă a Sfatului Ţării, la care a fost adoptată unirea necondiţionată a Basarabiei cu România, Basarabiei fiindu-i rezervate un număr de locuri în parlamentul ţării. Parlamentarii basarabeni au participat activ la viaţa politică, la luarea deciziilor importante şi la adoptarea constituţiei în martie 1923, când Basarabia începe să se conducă de legile unice pentru întreaga ţară. Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Armata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident, i-au făcut pe delegaţii Franţei, Imperiului Britanic, Italiei şi Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoştea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România. Clasa politică românească a început un proiect intern de susţinere şi consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca şi restul provinciilor româneşti, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal şi împropietărirea ţăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toţi locuitorii Regatului. Consolidarea României întregite s-a caracterizat şi prin participarea partidelor politice din provinciile unite la viaţa politică a ţării. Încă în anul 1918 în Basarabia fusese format Partidul Ţărănesc în frunte cu Pantelimon Halippa. După alegerile parlamentare din 1919 majoritatea locurilor rezervate Basarabiei în Parlamentul României au fost câştigate de Partidul Ţărănesc. Însă ulterior partidul s-a scindat: gruparea condusă de S.Niţă a fuzionat cu Liga poporului, cea condusă de Pan Halippa a aderat la Partidul Ţărănesc, iar gruparea lui Ion Inculeţ a aderat la Partidul Naţional Liberal, participând deseori la actul de guvernare. Astfel,în ochii comtemporanului, anul 1918 marchează intersecţia a două lumi: înainte şi după 1918. Văzând schimbările survenite după acest an şi cele petrecute în timpul lui, putem constata că Marea Unire a avut rădăcinile bine înfipte în evenimentele ce au marcat anul 1918, iar ramurile ei s-au extins pe parcursul a câtorva decenii următoare. Consecinţele acestor evenimente se resimt şi astăzi,dovadă vie fiind componenţa Transilvaniei şi a Bucovinei în cadrul României Mari, prin urmare putem afirma cu statornie ca Marea Unire de la 1918 s-a înfăptuit pe deplin,împlinind deja 95 de ani.