blajul Şi marea unire din 1918 l · din basarabia, a românilor din bucovina, a românilor din...

Astra blăjeană, nr. 4 (85), decembrie 2017

1

EDITORIAL BLAJUL ŞI MAREA UNIRE DIN 1918

a 1 Decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Ma-

rea Unire, moment astral și unic în istoria națiunii ro-

mâne, cu implicații majore în devenirea românească a

ultimului secol. Blajul și cetățenii lui au avut un rol important

în timpul Primului Război Mondial, dar și în înfăptuirea actu-

lui istoric de la 1 Decembrie 1918. Considerăm ca o datorie

de onoare față de cei care s-au sacrificat în timpul acestor eve-

nimente, să-i cinstim și să-i comemorăm cu pioșenie, respect

și recunoștință.

Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Buco-

vinei și Transilvaniei cu vechiul Regat, a fost rezultatul acțiu-

nii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului

Război Mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul

Țarist și cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a

acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan

internațional a principiului autodeterminării și al naționalități-

lor, asigurând caracterul profund democratic al făuririi Româ-

niei Mari, act ce și-a primit consacrarea internațională prin tra-

tatele de pace încheiate la Paris în 1919-1920. Ziua de 1 De-

cembrie 1918 este Ziua Unirii a fraților cu frații, a românilor

din Basarabia, a românilor din Bucovina, a românilor din Ar-

deal, Banat, Crișana și Maramureș cu patria mama, România.

Marea Unire din 1918 a început cu etapa unirii Basara-

biei cu România la 27 martie/9 aprilie, urmată de unirea Bu-

covinei cu România la 15/28 noiembrie și încheiată cu unirea

Transilvaniei cu România la 18 noiembrie/1 decembrie, în ca-

drul unei mari adunări naționale desfășurată la Alba-Iulia.

Actele de unire ale celor trei provincii cu țara au fost con-

firmate prin decretele semnate de regele Ferdinand în 1918,

votate apoi de Parlamentul României în ședința solemnă din

29 decembrie 1919.

Un rol deosebit în pregătirea actului final al luptei pentru

unirea românilor l-a avut Marea Adunare Națională de la

Alba-Iulia, la care au participat peste 100.000 de oameni și

1228 delegați aleși de Consiliile Naționale locale organizate

în toată Transilvania după modelul Consiliului Național Ro-

mân Central de la Arad, coordonatorul luptei de unire a Tran-

silvaniei cu România. La Blaj, Consiliul Național Român s-a

constituit la 4 noiembrie 1918, avându-l ca președinte pe vi-

carul Vasile Suciu, ca vicepreședinți pe Gavril Precup, Victor

Macavei, ca secretari pe profesorul Alexandru Borza, Zenovie

Pâclișanu, Ionel Pop și aproximativ 50 de membri.

A funcționat fără întrerupere până la 21 ianuarie 1919

când, începând cu această dată, fiind instituită administrația

românească la Blaj a rămas doar „o corporațiune politică”.

Aceste consilii naționale, ajutate de gărzi naționale românești,

reprezentau noile organisme politico-administrative ale Tran-

silvaniei, venind în întâmpinarea dezideratelor legitime ale ro-

mânilor de aici, înlocuind sistemul de organizare al vechii stă-

pâniri. Blăjenii, ca de altfel întreaga națiune română, de din-

colo sau de dincoace de Carpați, urmăreau cu mare interes

toate evenimentele ce se desfășurau în toamna lui 1918, încer-

când să contribuie la mersul înainte al evenimentelor spre îm-

plinirea idealului național. La temelia noilor instituții au fost

așezate principii moderne de conduită în rezolvarea probleme-

lor politice, administrative, sociale, economice și anume: res-

pectarea fără rezerve a drepturilor concetățenilor români, ma-

ghiari, sași sau de altă naționalitate, în numele omeniei, a idea-

lurilor de dreptate și echitate ce se cuveneau să stea la baza

noului stat modern – uitând chiar nedreptățile trecutului. Au

fost desigur și încleștări puternice între cei ce fuseseră ani în

șir asupriți și între exponenții stăpânirii apuse.

Membrii C.N.R. din Blaj erau profesori mai cu seamă,

mulți avocați și preoți, care au cunoscut necazurile țărănimii

trasilvănene. Alături de ei, foștii elevi sau studenți au fost aleși

în fruntea noilor instituții create.

C.N.R din Blaj a hotărât să trimită către toate comunele

din jur și satele îndepărtate un apel înflăcărat adresat tuturor

românilor, de-a participa la Marea Adunare Națională ce avea

să se desfășoare în vechea cetate de scaun a lui Mihai Viteazu.

Era o chemare pornită din inimi și adresată în cuvinte de o

caldă simplitate:

„Veniți la Alba-Iulia…..veniți cu miile, cu zecile de

mii!…. În haine de sărbătoare, sub fâlfâirea flamurilor noastre

naționale, cete de cete, să intrați în bătrâna cetate, atât de bo-

gată în monumente de glorie și suferințe ale trecutului nostru.

E ziua când se va hotărî asupra sorții noastre pentru o veșnicie.

Veniți și jurați că nedespărțiți și uniți rămânem de aici înainte

cu frații noștri de pe tot cuprinsul pământului românesc sub

una și nedespărțită cârmuire.”

Un tablou impresionant care a uimit întreaga lume l-a

constituit felul în care Alba-Iulia și împrejurimile sale s-au

transformat într-un câmp al marii sărbători naționale cum nu

se mai văzuse până atunci. Iar în toate părțile răsunau cântece

naționale, mai ales „Deșteaptă-te, române”, care însuflețea fi-

ecare participant la Adunare.

Deschisă de Gheorghe Pop de Băsești, Adunarea Națio-

nală de la Alba-Iulia a adoptat în unanimitate declarația so-

lemnă de unire a Transilvaniei cu România. Tot atunci s-a

constituit Marele Sfat Național, cu rol de for legislativ, care a

desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iu-

liu Maniu.

Marile personalități ale momentului nu au lipsit de la mă-

rețul eveniment, fiecare contribuind la promovarea și împlini-

rea dezideratului de veacuri, UNIREA într-un singur stat a în-

tregii națiuni. Pot fi amintiți: Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Oc-

tavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Gheorghe Pop de Băsești,

episcopi, preoți, dascăli, politicieni etc.

În decembrie 2018, întreaga Europă va fi cu ochii pe noi,

va fi examenul pe care îl dăm în fața comunității europene, va

fi modalitatea care determină felul în care vom fi tratați pe vi-

itor de către statele membre. Așadar, să întâmpinăm cum se

cuvine acest mare eveniment ca să putem spune că în urmă cu

100 de ani unirea tuturor românilor într-un singur stat a fost

un act al dreptății istorice și o pretenție a civilizației umane.

Prof. Elena IONESCU Colegiul Național „I.M. Clain” Blaj

L


2

LA EST DE VEST – ELOGIU PROFESORULUI DE LIMBA ROMÂNĂ

n satul Costești s-a aprins biserica. A ars tot ce era

înlăuntru. Afară de o Evanghelie.

Basarabia seamănă cu acea biserică. După 28 iu-

nie 1940 tot ce era la ea – istorie, tradiții, memorie, oa-

meni, credință, școală – a devenit scrum. Și doar Limba

Română a scăpat intactă. Cu ajutorul cuvintelor ei au

putut fi reconstituite ulterior memoria, tradițiile, școala,

credința, oamenii, istoria Basarabiei.

Limba Română este Evanghelia noastră, care s-a

salvat, salvându-ne.

Ea s-a salvat cu noi, vorbitorii ei.

Și noi ne-am salvat cu ea, neuitându-i cuvintele.

Ce noroc de noi că nu ne-a părăsit, pe rând, pe câte

unul!

Am fi avut și noi atunci altor neamuri ostatice în

„închisoarea popoarelor”, cum a fost numită fostă (și vi-

itoarea, cred unii) URSS, în care la 1920 fuseseră ates-

tate 200 de limbi și popoare mai mari sau mai mici, iar

în 1989 – din acestea mai rămânând doar 88 de limbi și

popoare. 112 dispăruseră.

Limba română era una dintre cele 88.

Un merit deosebit l-au avut în supraviețuirea ei, iar

de aici – și a noastră ca neam – propovăduitorii acestei

Evanghelii, profesorii de limba și literatura română.

Orice materie care se predă în școală este primordi-

ală.

Dar consider că, la ora actuală, cel mai important

obiect trebuie să devină Limba Română.

Ca să recuperăm timpul care ni s-a furat după 1944,

când ni s-a interzis să ne vorbim limba sau ni s-a permis

să o îngânăm doar cu jumătate de gură.

Ea, limba, trebuie să fie predată în școli nu doar de

către profesorii de limbă și literatură, dar și de cei de is-

torie, matematică, biologie, chimie, astronomie, desen

ș.a.

De ce? Pentru că profesorul din școlile noastre este

un model pentru elevii săi: așa cum vorbește el, așa vom

vorbi și discipolii săi, de felul cum se comportă el va

depinde comportamentul acestora de-a lungul întregii

lor vieți. Or, se știe: nu-i înveți pe alții ce știi, nu-i înveți

pe alții ce poți, îi înveți pe alți ce ești.

Marilor lingviști, cu renume mondial, dar și profe-

sorilor anonimi din satele cele mai îndepărtate, le dato-

răm faptul că Basarabia, în vremurile tulburi pe care

le-am trăit, nu s-a dezis de limba română, că și-a păs-

trat-o ca pe averea ei cea mai de preț, că actualele gene-

rații o vorbesc frumos și corect, așa cum o vorbește și

Dumnezeu.

Atotștiitorul, sunt sigur, vorbește corect toate lim-

bile, și doar în iad acestea se rostesc stâlcit și amestecat,

încurcându-se una pe cealaltă. Între marii profesori de

Limbă și Demnitate (un alt sinonim pentru noțiunea de

limbă) ai poporului nostru i-aș include numaidecât pe

Nicolae Corlăteanu, Antol Ciobanu, Silviu Berejan, Ion

Melniciuc, Mihail Purice, Irina Condrea, Maria Cosin-

ceanu, Constantin Tănase, Ion Demeniuk, Vera Alexan-

dreanu, Vasile Bahnaru, Ion Găină, Natalia Crețu, Sa-

bina Corniciuc, Eugenia Dodon, Adrian Ghicov, Nico-

lae Mătcaș, Alexandra Gherasim, Rodica Gavriliță, Ta-

mara Dumitraș, Ion Iachim, Constantin Bogdan, Anatol

Eremia, Valentin Guțu, Vlad Pohilă, Sergiu Cojocaru,

Constantin Șchiopu, Ion Braga, Vasile Pavel, Maria

Bogdan, Veronica Postolachi, Viorica Bolocan, Angela

Lungu, Ion Gălușcă, Parascovia Colța, Tamara Cristei,

Gheorghe Colțun, Sofia Bolduratu, Maria Hadârcă, Vi-

orica Aramă, Ana Bejan, Ion Roșca, Ecaterina Atana-

sov, Maria Prodan, Zinaida Condrea, Larisa Sofronie,

Valeriu Ostaș, Alexei Axan, Andrei Cașencu, Ludmila

Unilov, Valentina Caraja, Iulia Ionaș, Ion Pârnău, Iov

Rusnac, Albina Blanari, Alexandra Tănase, Silvia

Strătilă, Natalia Cubreacov, Ion Condrea, Ludmila Ca-

sian, Maria Iacob, Maria Sârbu, Oxana Vapnișen, Ala

Certan, Angela Negrub, Svetlana Nasta, Maria Friptu,

Cristina Saghin, Nadejda Ciorbă, Ludmila Motricală,

Nadejda Iacob, Ludmila Prisăcaru, Eugenia Delinschi și

încă atâția alți apărători ai Cetății, numită Limba Ro-

mână, cărora le datorăm o mai dreaptă rostire și cinstire

a Graiului nostru din vecii.

Unul dintre oștenii acestei armate, căruia îi datorăm

supraviețuirea noastră ca neam în această așchie ruptă

de la trupul Țării, este și Vasile Botnarciuc, profesor la

Catedra de limba română și Terminologie Medicală a

Universității de Medicină și Farmacie „Nicolae Tes-

temițeanu”, care în curând urmează să împlinească tâ-

năra vârstă de 70 ani.

La mulți ani, domnule Profesor!

La mulți ani, Limba Română!

Sunt convins că vei trăi încă multe secole, având

propovăduitori demni de sacrificiile tale, gata să se sa-

crifice la rândul lor, pentru ca tu să trăiești și să nu dis-

pari niciodată în hăurile istoriei, Evangheliei a noastră a

tuturor – Grai Românesc.

Nicolae DABIJA

Î


3

ISTORIE ŞI CULTURĂ

SOLIDARITATE ŞI UNITATE LA BLAJ ÎN ANII PREMERGĂTORI MARII UNIRI

parent, tot ce e important în anii lungi ai Primu-

lui Război Mondial s-a petrecut pe front. Istoricii

și publicul sunt interesați, în egală măsură, de

desfășurarea luptelor, de armele noi folosite, de gazul de

luptă, de submarine, de spioana Mata Hari, de Crăciunul

incredibil al anului 1914, sărbătorit împreună de membri

ai ambelor tabere, de Verdun, Mărășești ș.a.m.d. Acest

interes a condus, în urmă cu câțiva ani, la reconstituirea

unei bătălii celebre: cea de la asediul cetății din Galiția

cu un nume imposibil pentru noi – Przemysl. La acel ase-

diu, cel mai îndelungat din Primul Război Mondial, au

participat și blăjeni de-ai noștri, „cu bravură”, după cum

scriau ziarele vremii (spre exemplu, tânărul Iustin Nes-

tor, avocat la Blaj, a fost înaintat la gradul de locotenent

al artileriei din cetate, iar locotenentul Iustin Hossu a fost

decorat cu Crucea Militară). Nu ne miră vitejia lor. Fu-

seseră împinși de stăpânirea străină într-un război care

nu era al lor, dar își apărau viața. Care erau adevăratele

lor trăiri ne-a arătat Augustin Caliani în Crâmpeie din

suferințele Blajului în răsboiul mondial, respectiv mo-

mentul care a declanșat arestarea Mariei Puia și a tova-

rășilor săi – găsirea poeziei Vrem Ardealul în ranița unui

elev blăjean aflat pe frontul din Galiția.

Alți elevi ai Blajului reușiseră să treacă munții și să

lupte alături de armata română. Alexandru Lupeanu Me-

lin amintea într-o conferință ținută în anii ‘30 la Radio

București numele a trei elevi curajoși- Vodă, Fodor și

Pasăre care, după ce arboraseră tricolorul românesc pe

catedrală, au fost nevoiți să părăsească orașul, dar au gă-

sit repede drumul spre „noua Meccă a românismului”.

Cei trei s-au numărat printre cei care „și-au semănat oa-

sele pe la Oituz, Mărăști și Mărășești”. Un alt exemplu e

al canonicului Iacob Popa. Fostul elev al școlilor Blaju-

lui, la intrarea trupelor române în Ardeal, le-a întâmpinat

cu entuziasm, iar la plecarea lor, i-a însoțit ca preot de

trupă, „colindând Rusia ca să ajute cu vorba și însufleți-

rea sa la organizarea batalioanelor de voluntari ardeleni

cari să lupte sub steagurile Regelui Ferdinand pentru iz-

bânda visului ce era să se plinească: să fie frații împre-

ună”. La moartea sa, scriitorul și omul politic Marius

Theodorian-Carada a trimis Capitolului blăjean o tele-

gramă din care citez doar un fragment: „Era un popă de

omenie, plin de credință și patriotism, cu care vă puteți

lăuda”.

Și despre asistentul medical Aurel Liulea, absolvent

al liceului blăjean în 1915, știm că a trecut munții și s-a

înrolat în armata română. De altfel, în 1930 un articol

semnat de dr. Ioan Bălan reproducea cele auzite de la

avocatul Vasile Chiroiu: „în vara anului 1917 la Iași, ma-

joritatea ofițerilor ardeleni ca voluntari în România erau

foști elevi ai școlilor din Blaj”.

Deci, la prima vedere, partea interesantă a acelei pe-

rioade se petrecea pe front.

Dar o privire mai atentă demonstrează contrariul.

Perioada respectivă a însemnat și pentru cei rămași acasă

o „luptă”, o altfel de luptă. Dusă cu tenacitate tipic arde-

lenească, pentru ca blăjenii să nu piardă valorile lor tra-

diționale: educația și cultura. Istoricul sau simplul iubi-

tor de istorie care se apleacă asupra acestei lumi nu are

cum să nu fie uimit de neclintita încredere în viitorul nea-

mului, dublată de o incredibilă solidaritate, manifestată

pe toate palierele societății, de la „vlădică la opincă”,

într-o vreme care ar fi îndemnat mai degrabă la o grijă

susținută față de propria persoană.

Înainte de unirea cu frații de peste munți, blăjenii

trebuiau să demonstreze că sunt solidari cu ai lor, cu cei

de acasă, din Ardeal. Solidaritatea lor s-a constituit din

mii de gesturi, unele mărunte la prima vedere, dar care

adunate împreună, conturează tabloul general.

Tonul acestei solidarități l-a dat, nu e de mirare, mi-

tropolitul Victor Mihali. Constrâns de autoritățile aus-

tro-ungare să părăsească Blajul și să se refugieze la Ora-

dea, înaltul ierarh, nobil și prin naștere și prin comporta-

ment, a refuzat cu mult curaj să plece fără să fie însoțit

de toți clericii și profesorii blăjeni (tocmai aflase că în-

cepuseră să fie ridicați de acasă unii dascăli).

Mitropolitul îi obișnuise de multă vreme pe locuito-

rii orașului cu actele sale de caritate. „Vlădica săracilor”,

cum i se spunea pe atunci, împărțea anual, în scopuri de

binefacere 20-24 000 coroane, pe lângă alimente, haine,

lemne de foc destinate săracilor, cărți și îmbrăcăminte

pentru elevii fără sprijin material din partea familiilor.

Îngrijorat de soarta săracilor, vlădica le-a împărțit aces-

tora în ajunul plecării la Oradea 70 000 coroane (o sumă

foarte mare dacă ne gândim că în 1914 salariul mediu

săptămânal era de 33 de coroane).

În anii Primului Război Mondial prinsese viață un

vis vechi al Bisericii Unite: orfelinatul. Oameni din în-

treaga Transilvanie trimiseseră diverse sume de bani, iar

blăjenii, spre cinstea lor, contribuiseră și ei substanțial –

mitropolitul cu 20 000 coroane, elevii gimnaziali cu

2500, seminariștii cu 1200, iar restul locuitorilor cu peste

30000 coroane. Cel mai emoționant gest a venit din par-

tea unei văduve oarbe din Ciufud, extrem de săracă.

Unul dintre redactorii Unirii nota- „Când această fe-

meie, care își duce viața trăind din cerșite, lipsită de lu-

A


4

mina ochilor, dar stăpânită de o mare lumină a credin-

ței, a înțeles despre ce se vorbește, urmând pilda văduvei

din Sfânta Scriptura, a pus și ea doi bani în vistierie - o

întreagă coroană.

În timpul războiului, mitropolia abandonase ideea

inițială de a adăposti copiii rămași orfani după preoții

greco-catolici și a deschis porțile așezământului și pentru

copiii ortodocși, indiferent de categoria socială din care

proveneau. Astfel, în toamna anului 1918, 70 de orfani

se bucurau de căldura noului lor cămin.

O altă mare realizare a acelor ani a fost deschiderea

Bibliotecii Centrale Arhidiecezane. Finalizată în 1916,

în plin război, cu eforturi știute doar de cei implicați, clă-

direa va adăposti una dintre cele mai importante comori

culturale ale Transilvaniei (după aprecierea lui Manciu-

lea avea peste 75 000 volume, cu numeroase rarități bi-

bliografice). Chiar profesorul Clark, directorul British

Museum, a fost impresionat de ce a găsit aici!

Cu toată depărtarea și vremurile puțin prielnice pre-

ocupărilor cărturărești, mitropolitul aflat încă în exilul

impus de la Oradea găsește timp și bani pentru munca de

catalogare și organizare a cărților și alocă 4400 de co-

roane bibliotecii, în speranța că publicul larg va avea cât

mai curând acces în această instituție.

Dar preocupările blăjenilor nu se limitau la orfelinat

și bibliotecă. Cu excepția balului de caritate instituit de

Ion Micu Moldovan în 1867 și devenit tradiție la Blaj,

dar care nu își mai găsea locul în anii de război, toate

celelalte manifestări culturale și sociale, chiar dacă mai

rare, nu au dispărut: piese de teatru prezentate de trupa

de amatori a orașului (printre ai cărei membri se numă-

rase și eroina Maria Puia), concerte (ale căror încasări

erau destinate în special acțiunilor caritabile) apariții edi-

toriale (Al. Ciura, Al. Lupeanu-Melin, Toma Cocișiu –

Copiii în răsboi, Margareta Hodoșiu – Poezia populară

românească din zona Blajului, Al. Nicolescu –Teologia

morală, Al. Melin – Sămânța viitorului. Îndemnuri pen-

tru părinți, dr. Vasile Hâncu – Elemente de igienă, Ni-

colae Pop – Economia rurală și grădinăritul, Al. Melin

– Din răsboi. Versuri și cântece etc) serate muzicale,

conferințe (ex. Zenovie Pâclișanu – Idei conducătoare în

dezvoltarea istorică a poporului român). Era refuzul

unui oraș de a capitula în fața vicisitudinilor de tot felul:

localuri ocupate, clerici plecați în bejanie, elevi și dascăli

recrutați și trimiși pe front, salarii mici, obligațiuni de

război, rechiziții, lipsă de alimente, profesori urmăriți de

agenți, interogați în dese rânduri…

În public, blăjenii nu puteau vorbi deschis despre

ceea ce gândeau. Foloseau însă orice „portiță” pentru a

strecura vorbe cu două înțelesuri (istoricul Avram Todor

povestea că atunci când tinerii se întâlneau cu profesorii

în piața Blajului, în diminețile în care se auzeau tunurile

armatei române în luptele din jurul Sibiului, se salutau

zâmbind cu Vine popa cu crucea!; sau cuvintele care în-

cheiau Anuarul institutelor de învățământ greco-cato-

lice: „Corpul profesoral pătruns de sentimentul datoriei

sale s-a nizuit și în acest an școlar să întărească în elevi

moralitatea, simțul de dragoste și datorința față de patrie,

precum și iubirea și recunoștința față de brava noastră

armată”. Nu s-a specificat care patrie și care armată!).

Despre ce se întâmpla în spatele ușilor închise, des-

pre ce sentimente inoculau preoții și profesorii blăjeni

elevilor lor, a vorbit Nicolae Pop într-un articol apărut

după război în Cultura creștină. Își amintea, printre alții,

de preotul Toma Albani care la 80 de ani nu mai vedea,

nu mai auzea, nu mai umbla, dar care nu voia să moară

până nu îl va vedea pe „regele României intrând în Blaj,

călare, în fruntea armatelor românești”. Profesorul Teo-

dor Petrișor este și el amintit: „Cât spirit național, câtă

dragoste de neam și patrie a infiltrat în sufletele noastre

tinere, nu se poate scrie. Cel ce l-a ascultat vreodată, în

ce colori vii ne desemna el viitorul de aur al României

Mari, trebuie să-i facă o bună parte sufletului său mare

de apostol pentru rezultatul războiului de ieri”.

Că pe băncile școlilor din Blaj se învățau nu doar

lecții de latină, fizică ori geografie, ci și (sau mai ales)

lecții de patriotism, ne-a demonstrat tânărul Emil Mol-

dovan, elev în clasa a VIII-a. În noiembrie 1918, când

Austro-Ungaria nu mai exista, grupuri dezorganizate de

soldați ai imperiului se retrăgeau spre Budapesta, unii cu

trenul. Redactorii Culturii creștine povesteau după răz-

boi că, într-o noapte, blăjenii s-au trezit cu casele ciuruite

de mitraliere, dintr-un tren cu soldați secui. Cu doar câ-

teva săptămâni înainte, studenții de le teologie și alți ti-

neri din oraș, sub comanda căpitanului V. Munteanu,

dezarmaseră compania de jandarmi și formaseră gărzi

care să asigure paza Blajului. În gară erau în acea noapte

de gardă patru frați din familia Moldovan. Trenul a oprit,

pentru scurt timp, chiar lângă locul unde se afla cel mai

mic dintre frați, Emil. Văzându-l cu tricolorul românesc

pe braț, secuii se reped cu furie, îl ridică în tren și îl mal-

tratează sălbatic. Ceilalți trei frați reușesc să îl salveze

din mâinile lor. Din păcate, nu reușesc să îl salveze și din

ghearele morții, pentru că Emil,

în urma rănilor primite, a murit

la scurt timp.

Pe granitul mormântului

său, aflat în mijlocul cimitirului

mare, încă se mai pot desluși cu-

vintele: Emil Moldovan, erou al

neamului.

Prof. Delia ŢĂLNAR, Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud


5

BLAJUL ŞI MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA 1918

CENTENAR COMEMORATIV „MARIA PUIA” (1885-1915)

Într-o atmosferă de sărbătoare, astriști, dascăli,

elevi și studenți ai Blajului, s-au adunat în sala de lec-

tură a Facultății de Teologie din Blaj, miercuri 22 no-

iembrie 2017, pentru a participa la Simpozionul „Bla-

jul și Marea Unire de la Alba Iulia 1918” și Centenarul

comemorativ „Maria Puia” (1885-1915).

După intonarea Imnului României și Imnul As-

trei, doamna prof. Silvia Pop, președintă a Asociațiunii

ASTRA – Despărțământului „Timotei Cipariu” din

Blaj, a prezentat tematica și invitații. Cuvântul de bun

venit a fost rostit de Lect. univ. dr. pr. Anton Rus de la

Facultatea de Teologie Greco-Catolică Blaj.

Cu multă însuflețire, doamna prof. Delia Țălnar

de la Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud, a pre-

zentat referatul „Solidaritate și unitate la Blaj în anii

premergători Marii Uniri”. Lectorul Univ. dr. Ciprian

Ghișe de la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Na-

poca a vorbit, bine documentat, despre „Unirea de la

1918 – un moment de emoție și speranță”, precum și

despre drama și sacrificiul soldaților de pe front, din

cele doua armate respectiv: a Puterilor Centrale și An-

tantei, unde fără voia lor au luptat români contra ro-

mâni. Jertfa acestora n-a fost zadarnică, Marile Puteri

la sfârșitul Primului Război Mondial au acceptat Ma-

rea Unire de la 1918.

Elena Mihu, cercetător la Muzeul Târgu Mureș a

evocat-o pe eroina Blajului, Maria Puia, care a murit

pentru idealul unității naționale, în închisoarea Tribu-

nalului din Alba Iulia (actualul Palat Administrativ).

Ea a fost dactilografă în biroul avocaților frații Nestor

și a copiat și multiplicat poezia „Vrem Ardealul” a lui

Radu Cosmin – un adevărat manifest pentru luptătorii

unioniști, stârnind entuziasmul ardelenilor care cre-

deau că venise ceasul dezrobirii. În urma unui denunț

autoritățile o arestează și o închid la Alba Iulia. După

7 luni de anchetă și tortură ea va muri cu câteva luni

înainte de data procesului, fixat pentru 5 martie 1916.

Puia Maria rămâne în istorie o martiră pentru unitatea

neamului românesc.

Cercurile ASTRA din Blaj și împrejurimi au tran-

smis mesaje, gânduri și informații legate de evenimen-

tele premergătoare Marii Uniri: prof. Mihai Buia de la

Sâncel, prof. Călina Comșa de la Valea Lungă, scrii-

torul Brad Ioan, prof. dr. Claudia Oancea-Raica și

prof. Carmen Simu. Invitat de seamă a fost doamna

viceprimar al Municipiului Blaj, Livia Mureșan.

Evenimentul s-a încheiat cu o agapă astristă la

care participanții au depănat amintiri legate de martirii

Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 24 noiembrie 2017

A consemnat prof. Călina COMŞA

și col (r) Ioan BRAD

ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI: CUM O POT SĂRBĂTORI?

Intenționez – cu ocazia aniversării Zilei Naționale a României – să

vă prezint câteva considerații referitoare la întrebarea: Pot eu influența în bine locul în care trăiesc și țara mea?

Aș începe cu o mărturisire. În 1990 m-am înscris la Teologie la

Blaj. Blajul arăta rău. După ploaie gropile de pe trotuare erau pline de

gropi, încât cu greu înaintai. În 1993 am plecat la studii la Roma. La un

moment dat, niște cunoscuți, auzind că și eu sunt la Roma, m-au invitat

să ne întâlnim. Întrucât ei locuiau în niște bărăci, undeva la marginea

Romei, probabil că se jenau să mă invite acolo, așa că ne-am întâlnit

într-un parc. La întâlnire, românii trebuie să bea ceva. Așa că au cumpă-

rat câteva sticle de bere, din cea ieftină. Am băut-o pe bancă, întrucât

într-un local ar fi costat mai scump. Mi-au povestit că lucrează din greu,

că le este dor de soțiile și copiii de acasă (unii au divorțat stând atât de

mult departe de casă și au stat cu femei din Italia; altora li s-au căsătorit

soțiile de acasă cu alți bărbați). Apoi ne-am despărțit, lăsând sticlele de

bere goale aruncate lângă băncile din parc. Aceiași oameni, cărora eu le

cunoșteam condițiile de viață, se întorceau vara acasă cu câte o mașină

străină. Și eu am avut colegi la Teologie la Roma care au decis să nu se

mai întoarcă în țară, să slujim Biserica noastră, ci să rămână acolo. Eu

am luat decizia de a mă întoarce și de a munci în țara mea. Gândindu-mă

retrospectiv, mă gândesc că atât cei care au plecat la lucru în străinătate,

cât și cei care nu au plecat, au putut contribui la binele României.

În al doilea rând, vreau să vă împărtășesc câteva gânduri legate de

spiritul civic. De obicei, omul lucrează la dezvoltarea sa proprie: să în-

vețe mai mult, să fie mai sănătos, să fie mai bogat etc. Să-i fie bine lui și

familiei. Și până la un punct e în regulă să gândești așa. Există responsa-

bili care să se gândească la binele comun: primar care să aibă grijă de

oraș, director de școală care să aibă grijă de școală, poliție comunitară

care să aibă grijă de ordinea din oraș etc. De ce să mă ocup eu de ceea

ce nu ține de mine? Vă mărturisesc că și eu aveam oroare față de tot ceea

ce înseamnă spirit civic, mai ales când eram elev pe vremea regimului

comunist. Nu mă interesa ceea ce se întâmpla dincolo de ușa familiei

mele, în societate, în oraș. Oamenii care stăteau la bloc nu erau interesați

de cum arată scara blocului (urâtă, mâzgălită, pătată, zgârâiată); când in-

trai după ușa apartamentului să fie frumos! Spațiul comunitar, public,

obștesc nu contează. Când m-am înscris la Teologie, la cursuri am aflat

că spiritul civic nu constă numai „în a respecta legile și a face tot ceea ce

stă în puterea ta ca persoană pentru a contribui la buna funcționare a so-

cietății”, ci că spiritul civic este iubirea de aproapele! Pentru un creștin,

iubirea față de aproapele nu este un opțional. Spiritul civic nu este ceva

abstract, ceva anonim; este ceva concret. Așadar, luptați pentru intere-

sele voastre (carieră, familie, sănătate), dar implicați-vă și în viața comu-

nității. Putem influența în bine țara și locul în care trăim.

Mă schimb pe mine. Chiar urmărind interesele mele personale (nu egoiste), dezvoltându-mă pe mine (intelectual, material, spiritual), voi

schimba implicit locul în care trăiesc.

Îi schimb pe cei de lângă mine. Atât cât reușesc, și pe cine reușesc. Membri ai familiei, prieteni, colegi. Rezultatele pot fi mici dar se vor

vedea în timp. Și Blajul s-a schimbat. În 1990 mi se părea imposibil ca

Blajul să se schimbe. Dar, prin implicarea edililor, profesorilor, elevilor,

concetățenilor, azi Blajul este o bijuterie.

Astăzi, de Ziua Națională a României, putem să ne manifestăm pa-triotismul în mod concret: să ne reamintim că trebuie să ne iubim țara,

orașul, strada, parcul, locurile, instituțiile și oamenii de lângă noi (Cu-vânt rostit la sărbătorirea Zilei Naționale a României, Primăria Blaj,

Astra, 2017).

Anton RUS, Facultatea de Teologie, Blaj


6

PE TRICOLOR E SCRIS UNIRE

nire-n cuget și simțire este idealul de veacuri al

poporului român, pentru care și-au dat jertfa de

sânge înaintașii noștri, de la Nistru pân’ la Tisa,

din Carpați la Marea Neagră, pe câmpurile de bătălie

dar și prin implicarea unor reprezentanți ai intelectuali-

tății românești după MAREA UNIRE DE LA 1918 din

cele trei provincii românești, în susținerea și promova-

rea acestui ideal.

Acestui țel nobil i s-a dedicat și ASOCIAȚIUNEA

TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA

ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN

„ASTRA”, creație a intelectualității românești din Tran-

silvania, înființată în anul

1861 la Sibiu, ulterior

având Despărțăminte și în

alte localități din Ardeal și

nu numai, un rol însemnat

al acestora fiind înființa-

rea Academiei Române și

înfăptuirea Marii Uniri de

la 1 Decembrie 1918.

Asociațiunea

„ASTRA” și-a continuat

activitatea până în anul

1948, când sub dictatura

stalinistă a vremii, așa zi-

sele idei și activități culturale cu

tentă naționalist românească nu

mai dădeau bine celor sub influența

cărora istoria ne-a hărăzit soarta, fi-

ind scoasă în afara legii și desfiin-

țată.

Prefacerile derulate în Româ-

nia după Revoluția din Decembrie

1989, au creat condițiile imperi-

oase de reînființare a Asociațiunii

„ASTRA”, pentru susținerea cultu-

rii și idealurilor spiritualității româ-

nești, în contrapondere cu promo-

varea așa zisei „globalizări” susți-

nută tot mai pregnant chiar de ex-

ponenții alianței, din care facem

parte în prezent.

După reînființarea Asociațiu-

nii ASTRA și a Despărțămintelor

teritoriale ale acesteia, județul nos-

tru a avut cinstea și privilegiul de a

fi de mai multe ori gazda Adunărilor Generale, respectiv

1998 la Blaj, în 2015 la Abrud și în 2016 la Alba Iulia,

la care au participat delegații „astriste” atât din țară cât

și din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia,

precum și invitați, reprezentanți de seamă ai Academiei

Române, ai celor două biserici, respectiv Ortodoxă și

Greco-Catolică, ai Ministerului Culturii și ai Adminis-

trației Județene și Locale.

La Adunarea Generală a Asociațiunii „ASTRA”

din acest an, care s-a desfășurat în perioada 13-15 oc-

tombrie în localitatea CAREI jud, Satu Mare, delegațiile

astriste ale Despărțămintelor „Timotei Cipariu” din Blaj

și „Eugen Hulea” din Alba Iulia, au hotărât să se depla-

seze și să participe la lucrările Adunării sub faldurile

steagului național, pe care s-a inscripționat sigla Des-

părțământului și renumele Asociațiunii.

În acest scop, prin

grija doamnei prof. Silvia

Pop, la data de 11 octom-

brie a.c. membrii Despăr-

țământului ASTRA „Ti-

motei Cipariu” din Blaj,

delegați la Adunarea Ge-

nerală ASTRA de la Ca-

rei, au participat la o

slujbă religioasă de sfin-

țire a steagului național.

Ceremonia de sfințire

a steagului ce avea să în-

soțească la Carei delegații

Despărțământului ASTRA „Timo-

tei Cipariu” a fost oficiată de către

Părintele Vicar IOAN FĂRCAȘ,

în Catedrala Mitropolitană

Greco- Catolică „Sfânta Treime”

din Blaj, în prezența: prof. Silvia

Pop, ing. Ioan Mihălțan, prof. Ioan

Pop și col.(r) scriitor Ioan Brad.

Atât prezența celor două steaguri

tricolor naționale la locul de desfă-

șurare a lucrărilor Adunării Gene-

rale ASTRA, cât și faptul că cei

mai mulți participanți au venit în-

veșmântați în costume naționale, la

brâu cu tricolorul – roșu, galben și

albastru, au dat o notă în plus săr-

bătorească și de mândrie națională

pentru toți locuitorii Careiului, care

simt și trăiesc românește.

Alba Iulia 18.10.2017

astrist Ioan BRAD Vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici

U


7

CATEDRALA SFÂNTA TREIME DIN BLAJ

intr-un profund patriotism local și atașament pentru

credința greco-catolică, articolul prezintă, prin

prisma unui laic, aspecte cunoscute sau mai puțin

cunoscute din istoria Catedralei „Sfânta Treime” din Blaj. In

urmă cu 280 de ani, în 1737, episcopul Ioan Inocențiu

Micu-Clain își mută reședința episcopală de la Făgăraș, din

Tara Oltului, la Blaj, în Tara Târnavelor. Acest an, putem

spune că este cu adevărat actul de naștere al Blajului deși ca

așezare este atestată încă din anul 1252 .

Ajuns la Blaj, Vlădicul Inochentie văzu că pe lângă

curtea vlădiciei mai era nevoie de o mănăstire de călugări

pentru a-l ajuta întru toate și pentru a avea cine să sădească

lumină și învățătură în popor. De aceea este, pe drept cuvânt,

considerat întemeietorul Blajului.

Fiind scaunul unei dieceze, al unei episcopii, era nece-

sară construirea unei catedrale. Episcopul Ioan Inocențiu

Micu Clain, în 30 martie 1738, încheie un contract cu Iohann

Martinelli, arhitect al Curții imperiale din Viena, pentru pro-

iectarea și realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii Sfintei

Treimi din Blaj. Lucrările propriu-zise au fost terminate, în

anul 1748, în stil baroc, rămânând a se executa doar lucrări

de finisaje. Catedrala a fost sfințită în anul 1756 de către epis-

copul Petru Pavel Aron, succesorul episcopului Ioan Inocen-

țiu Micu Clain. Slujirea în biserică a început doar în 1765,

după finalizarea iconostasului, pictat de sârbul Stefan Te-

netzky din Arad. Acesta a realizat și cupola, sculptată în stil

bizantin, dar și cu elemente locale. În anul 1838 construcția

Catedralei „Sfânta Treime” se extinde prin adăugirea celor

două turnuri care, prin monumentalitatea lor, creează un an-

samblu arhitectonic armonios și maiestuos, dominând împre-

ună cu Academia Teologică patrulaterul „Pieței 1848” și în-

treaga urbe de la confluența Târnavelor. Cupola catedralei a

fost pictată între anii 1748-1749 de către Iacov Zugravul, fiul

preotului unit Radu din Rășinari.

Iconostasul, sculptat de tâmplarul Aldea din Târgu-Mu-

reș, între anii 1749 și 1765 este din lemn de tei, el fiind elogiat

de istoricul Nicolae Iorga, care spunea: „este cel mai impu-

nător prin întindere și bogăție din toată românimea”. În altar

sunt trei picturi realizate de Raicu: „Coborârea Sfântului Spi-

rit”, „Botezul lui Isus în Iordan”, „Punerea lui Isus în mor-

mânt”. Pe scara amvonului se află picturi pe lemn realizate

tot de Raicu reprezentând pe Vasile cel Mare, arhiepiscopul

Cezareei, Sfântul Grigore Dialogul (Sf. Papă Grigore I) și

Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. Pe ex-

teriorul amvonului sunt pictați cei patru evangheliști: Matei,

Marcu, Luca și Ioan.

În interior pereții Catedralei nu sunt pictați deși Mitro-

politul Victor Mihaly de Apșa, în primii ani ai secolului XX,

l-a contactat pe cel mai important artist român transilvănean

al timpului, Octavian Smigelschi. Acesta realizează un pro-

iect pe cartoane și pânză pentru decorarea interiorului biseri-

cii, proiect menit să sporească și să îmbunătățească accentele

zidăriei prin reprezentări sfinte. Lucrarea a fost proiectată dar

n-a fost pusă în operă. În cursul anului 2015, Catedrala blă-

jană a găzduit și a expus lucrarea talentatului artist.

În această Catedrală și-a rostit Simion Bărnuțiu, în 2 mai

1848,celebrul discurs devenit programul politic al românilor

din Transilvania, considerat „cea mai mare operă oratorică

din istoria românilor”, discurs despre nevoia de libertate și

unitate a românilor. Ctitorul catedralei, episcopul Ioan Ino-

cențiu Micu-Clain, n-a reușit să vadă catedrala terminată.

Acesta s-a stins în exilul de la Roma, deși sufletul său a rămas

acasă. Spunea mereu că vrea să-și doarmă somnul de veci la

Blaj, în lăcașul de cult pe care l-a întemeiat. Dorința i-a fost

îndeplinită 200 de ani mai târziu, adică în anul 1997 când ră-

mășițele pământești i-au fost aduse ș i depuse în interiorul ca-

tedralei. Acest gest a fost un act de respect și pioasă recunoș-

tință. În catedrală se află înmormântat și Cardinalul Alexan-

dru Todea. În toamna anului 1848 comuniștii au dictat inter-

zicerea Bisericii Greco-Catolice, iar Catedrala „Sfânta Tre-

ime” a fost dată în folosință Bisericii Ortodoxe până în 1991.

De atunci, Catedrala a fost restaurată și a redevenit la strălu-

cirea ei de altădată.

Această Catedrală, încercată de istorie, a devenit un sim-

bol național al românilor ardeleni jucând un rol de seamă în

istoria Transilvaniei. De aici „a răsărit soarele românilor”,

după cum spunea Ion Heliade Rădulescu.

Catedrala a fost martor al întâlnirii luptătorilor pașoptiști,

ei i s-au încheiat Avram Iancu și moții care străjuiau

Câmpia Libertății. Aici au apărut corifeii Scolii Arde-

lene, aici în catedrală s-a născut și s-a propagat spiritul

de latinitate al poporului român. Aici s-au promovat

ideile privind unirea Transilvaniei cu Țările Române.

În această Catedrală și-a spus rugăciunile și s-a închi-

nat creatorul și fondatorul Partidului Național Țărănesc

Român din Transilvania, Iuliu Maniu, fost avocat al

Mitropoliei Blăjene. Aici, în Catedrala „Sfânta Tre-

ime”, s-au rugat și au participat la serbările Astrei inte-

lectualii de vază din Transilvania și toată Țările Ro-

mâne. Să -i dăm respectul și importanța cuvenită aces-

tui monument religios, reper de istorie și credință, sim-

bol național al românilor ardeleni.

Prof. Viloria COMŞA

D


8

MITROPOLITUL VASILE SUCIU (AMINTIRI)

e marele bărbat al bisericii noastre și cti-

tor de așezăminte culturale, mitropolitul

Vasile Suciu, l-am cunoscut în toamna

anului 1898. Atunci venise de la Roma ca ab-

solvent al Institutului De Propaganda Fide, iar

eu eram elev în clasa VIII de liceu. Tânărul

profesor era de statură mijlocie, zdravăn și spă-

tos; avea o frunte înaltă, care trăda o gândire de

mărețe înfăptuiri; fața încadrată într-o barbă

stufoasă bine îngrijită, iar privirea-i ageră de

sub sprâncenele stufoase trăda o voință neșo-

văielnică de a-și înfăptui ceea ce își propune.

Cu pași măsurați, negrăbit, își avea drumul de

la locuința din clădirea liceului până la Semi-

narul Teologic ori Mitropolie, iar locul de plimbare pe dinain-

tea Institutelor din piața orașului și numai arareori făcea, în

societate vreun prieten, plimbări în alte părți ale orașului sau

apoi, când cerceta din când în când, familia faurului Ghedeon

Boteiu din Ulița-lungă, unde a stat în cvartir ca elev de liceu și

de care nu și-a uitat niciodată în viața sa.

Cu începutul anului școlar 1898/9 a fost numit profesor

de dogmatică la Facultatea Teologică și profesor de religie la

cursul superior de liceu. În clasa a VIII-a ni se propunea istoria

bisericii catolice și apoi repețirea întregului material ce l-am

învățat în clasele superioare de liceu. Conștienți de situația

de-a fi în cea mai înaltă clasă de liceu, cari azi-mâine ieșind în

viață vom avea rolul nostru în societate, ne socoteam îndrep-

tățiți, în baza cunoștințelor câștigate prin studii și lectură par-

ticulară, de a pune în discuții contradictorii și unele concepții

și principii personale care nu ar fi conforme cu cele învățate

din manualele de religie. Cazuri de acestea erau puse în discu-

ție cu ocazia repetiției generale ale celor învățate în clasele

precedente.

Tânărul nostru profesor ne dădea deplină libertate în

abordarea problemelor. Asculta cu paciență pe cel ce punea

vreo problemă în discuție, făcând din cap, din când în când,

câte un semn de aprobare – subliniind prin aceasta fondul pro-

blemei –, apoi, când colegul nostru isprăvea cu expunerea, îl

întreba:

– Mai ai ceva de spus? – și când colegul nostru isprăvea

cu eventuale completări ce va fi avut de făcut, îi răspundea

profesorul. În fraze bine rotunjite, cu o expunere clară și pre-

cisă, își formula răspunsul concis și bine documentat, încât în

fața argumentelor aduse eram nevoiți să ne dăm bătuți. Totul

decurgea ca de la egal la egal; nicio ironizare în cazuri când

discuția din partea noastră ar fi îmbrăcat o formă mai puerilă;

ne socotea și ne lăsa cu impresia că suntem oameni maturi cari

sunt în drept să aibă convingerile lor proprii. După discuții fără

nici o rezervă, acceptam propoziția argumentată a profesoru-

lui nostru.

În toamna anului școlar următor, anul 1899-1900, dintre

absolvenții liceului din Blaj, opt inși am fost primiți în Semi-

nar. Astfel, din nou am avut de profesor pe marele mitropolit

de mai târziu; iar de la jumătatea anului școlar, din 3 februarie

l-am avut și de prefect de studii.

Avea camera la etaj, de către piață, cu in-

trarea de pe coridorul în care aveam și noi

„muzeele”, adică sălile de studiu; și așa era în

contact direct cu noi. Pentru noi era surprinză-

tor faptul, că deși nu era omul care să umble

mereu în călcâiele noastre, totuși știa tot ce se

întâmplă între noi – șoptirile și insinuările de-a

dreptul le detesta. Transgresiunile ce le puteam

face, erau adeseori de o importanță minoră, ca

d.e. nerespectarea întocmai a orarului, mai

zgomotoși pe coridor în timpul „silențiului”

pentru studii, mici infracțiuni la legile Semina-

rului de-a aduce pe ascuns unele lucruri oprite

și mai ales – pentru unii – era ispititoare veci-

nătatea internatului de fete, furișându-se să privească prin pă-

lant. O altă transgresiune era faptul că în timpul când făceam

plimbările prin oraș – în trei dup’amiazi la câte o oră la săptă-

mână – toți încolonați sub conducerea și supravegherea „duc-

torilor”, unii se mai abăteau la câte-o familie de „greci”, unde

avea cunoștințe din timpul când a fost „ștudent” în liceu și a

fost în „cvartir” la respectiva familie. În astfel de cazuri, când

eram chemați „ad audiendum verbum”, prefectul nostru nu

dădea pe grozavul; multe cazuri se aplanau prin promisiuni

verbale din partea noastră, iar când ni se dicta vreo pedeapsă

mai mare – mustrare ș.a. –, acelea erau echitabile și le pri-

meam fără nici un murmur; recunoșteam îndreptățirea lor. De-

cât prezenta lui în mijlocul nostru în calitate de prefect de stu-

dii, mai importantă a fost cea a profesorului de dogmatică.

Până în anul 1899/900 era întrebuințat ca manual Dog-

matica specială și Dogmatica fundamentală a profesorului Si-

mion Micu, una apărută în anul 1876, iar alta în anul 1881.

noul profesor de dogmatică își va fi dat seama, în anul 1898/9,

când a întrebuințat aceste manuale, că ele nu mai corespund

cerințelor vremii. De aceea, cu începutul anului școlar

1899/900 s-a pus pe lucru cu gândul ca să tipărească o nouă

lucrare de dogmatică.

În acest an, ca „primianit” ni se propunea Dogma speci-

ală. „Primianiții” și „Secundaniștii” aveau ore comune, ca

apoi în anul următor noi, acum „Secundaniți”, cu fiitorii „pri-

mianiți” să audiem împreună Dogma fundamentală. Prin ur-

mare studiile se propuneau în ciclu alternativ de doi ani, la au-

ditori din câte doi ani ai facultății. Acesta era sistemul în toți

cei patru ani ai facultății. Era și motivat acest procedeu, deoa-

rece nici într-un an de facultate nu erau primiți mai mulți de

10-15 ascultători. Prin urmare, chiar combinați câte doi ani,

numărul ascultătorilor nu trecea peste numărul de 30. De altă

parte, se reducea și numărul de ore ale profesorului ce avea să

propună de fapt două studii. Și în același timp, în clădirea cam

neîncăpătoare a seminarului de atunci, se economisea și nu-

mărul sălilor de propunere. Dar peste tot, numărul redus de

ascultători câți se primeau atunci an de an, nici nu necesita o

altă împărțire – fiecare an de facultate cu ascultătorii săi.

Încă în cea dintâi oră de curs profesorul nostru ne-a spus

că rămâne în folosință manualul de pân’atunci, adică Dogma

specială a lui Simion Micu, însă paralel cu aceasta, dânsul –

după ce că e o imposibilitate să refacă toată lucrarea deodată

P


9

–, ne va da în manuscris capitole prelucrate după concepția sa

cât mai multe va putea, iar aceste capitole vom avea să le stu-

diem după manuscrisul său. Ne mai spunea că are de gând ca

în cei doi ani următori să prelucreze cât mai multe părți-capi-

tole –, atât din Dogma specială (în a.1899/900), cât și din

Dogma fundamentală (în 1900-901); iar în alți doi ani conse-

cutivi să prelucreze întreaga Dogmatică într-o lucrare mai vo-

luminoasă și ceea ce e esențial, într-o lucrare în care adevăru-

rile de credință să fie prezentate într-o nouă lumină, bazate și

aduse în concordanță cu noile rezuțltate ale științei, deoarece

– spunea – între știință și credință nu este nici o deosebire.

După planul trasat, avea de gând, cum aminteam, ca în

timp de patru ani să aibă întreg materialul prelucrat, ca apoi în

alți doi ani, când se va repeta materialul, să completeze unele

părți după constatările sale ulterioare; și astfel după o muncă

bine chibzuită și îndeajuns controlată timp de șase ani, să

poată vedea lucrarea lumina tiparului. Un plan bine chibzuit!

Noi studenții, e firesc, nu puteam avea nici o obiecție îm-

potriva acestui plan de muncă și împotriva perspectivelor pro-

fesorului nostru. Zi de zi, dimineața, primeam câte un pache-

taș de manuscris, pe care copiindu-l, îl aveam de pregătit pen-

tru ora de curs următoare. Și pentru ca lucrarea să meargă mai

rapid, ne-am îngrijit de un multiplicator – un șapirograf; un

coleg al nostru, cu scrisoare mai ligibilă și mai frumoasă – (de

obicei colegul de an Eugen P. Păcurar) –, scria textul dictat, cu

cerneală chimică, iar alți trei colegi pe rând îl multiplicam la

șapirograf – în atâtea exemplare, câți studenți eram în cei doi

ani de facultate – cu un exemplar mai mult, destinat profeso-

rului pentru supra-control.

Pentru ca să nu fim stânjeniți în lucru, toată operațiunea

aceasta o făceam pe două mese așezate în biblioteca Societății

de lectură. Așa s-a desfășurat munca, comună, timp de doi ani,

în care timp profesorul nostru își redactase în bună parte ma-

terialul din dogmatică, noi orientându-ne după materialul ma-

nuscris și numai unele capitole le învățam după vechiul ma-

nual rămas în vigoare, capitole pe care profesorul, pe lângă

toată munca intensivă pe care o depunea, nu putea să răzbată

ca să le pună la dispoziția noastră într-o formă nouă, cum a

făcut-o aceasta în anii următori.

În toamna anului 1903 eu, după terminarea studiilor de la

Facultatea de Teologie, am fost trimis la Universitatea din Bu-

dapesta ca bursier, unde am audiat matematica și fizica, studii

pe care le-am terminat în vara anului 1907. În acești patru ani,

departe de Blaj, n-am mai urmărit fazele cum evoluează lu-

crarea profesorului meu de dogmatică nici în ce stadiu a ajuns.

*

În toamna anului 1907 am fost numit profesor la liceul de

băieți din Blaj; dar în același timp și de prefect de studii la In-

ternatul Vancean de băieți, în locul valorosului profesor Dr.

Ioan Rațiu, care deținuse acest post ani de-a rândul, iar acum

a renunțat din motive de ordin personal (avea de gând să se

căsătorească).

Întâmplarea a adus cu sine, ca tot atunci să fie numit în

postul de rector al internatului și profesorul meu de odinioară

de dogmatică Dr. Vasile Suciu, în locul neuitatului prof. Emil

Viciu, bolnav grav acum. Așa s-a întâmplat ca după patru ani

de zile profesorul și studentul de odinioară să fie numiți amân-

doi deodată la același institut ca colaboratori – unul în postul

de rector al institutului, celălalt în postul de prefect de studii.

Noul rector luând în primire postul la care a fost numit, cu data

de 15 august 1907, își făcea caz de conștiință să se arate vred-

nic urmaș al antecesorului de fericită amintire Emiliu Viciu. Îl

preocupau atât problemele de educație, cât și cele materiale,

în care nu era încă deplin familiarizat. Îmi aduc aminte, cum

aproape întreaga luna lui septembrie făcea socoteli și combi-

națiuni, cum să fie administrată mai bine averea Internatului

spre deplina mulțumire a elevilor și să se poată face și unele

noi investiții materiale. Parcă îl văd și acum, după o jumătate

de veac și mai bine, cum făcea socoata, de cât grâu ar fi de

lipsă pentru pâine; că din 100 kg grâu poți conta la 67 kg. fă-

ină; că dintr-un kg. făină se realizează 1,25 kg. pâine; apoi că

de câte kg. carne e lipsă la zi; că dintr-un kg. carne câte porții

se pot face ș.a., ș.a. Așa a trecut luna septembrie cu calcule și

combinațiuni în cele materiale.

Partea educativă făcea parcă mai puține gânduri; fusese

mai’nainte prefect de studii ani de-a rândul la Seminarul teo-

logic și era familiarizat cu problemele de educație. Dar chiar

mai mult decât aceasta, – era urmașul minunatului pedagog

Emiliu Viciu, care a fost aproape douăzeci de ani la conduce-

rea Internatului și astfel puse o bază solidă în educație, care

acum s-a transformat într-o adevărată tradiție, care acum nu-

mai trebuia continuată și păstrată. Moștenirea rămasă de la

prof. Emiliu Viciu merită un capitol special în istoria școlilor

blăjene. Cu astfel de preocupări a trecut aproape întreagă luna

lui septembrie. Cu începerea lui octombrie se punea din nou

problema editării celor două lucrări: Dogma fundamentală și

Dogma specială.

În timpul celor patru ani de studii universitare, care m-au

ținut departe de Blaj, n-am mai urmărit, având alte preocupări,

dacă au apărut sau nu aceste două lucrări. Am rămas cu con-

vingerea că autorul și-a putut realiza planul în timp de opt ani,

așa cum proiectase de la început. Mă gândeam numai la aceea,

că poate numai piedici de ordin tehnic să fi întârziat apariția

lor. Abia acum am aflat, că planul inițial n-a putut fi realizat și

că de acum începând avea să-i dea lucrării ultimele retușări și

completări, care necesitau o muncă de alți doi ani de zile. Și

anul acesta, cu o putere de muncă și voință excepțională, s-a

pus la lucru cu hotărârea fermă să ducă la capăt lucrul, odată

început. Pentru ca să se cunoască condițiile de muncă, între

care a lucrat, ar fi lipsă să fie cunoscut întreg orarul unei zile

de la internat. Nu voi stărui cu amănunte asupra lui, ci voi

aminti numai unele momente, care ar prezenta ceva interes.

Rectorul mi-a spus, de la început, că toată supravegherea

disciplinei elevilor o lasă în grija mea; numai când s-ar ivi

vreun caz mai grav să îl comunic și dânsului să ia o hotărâre

definitivă, ca astfel răspunderea să nu o port eu. O face aceasta

nu numai bazat pe încrederea în noi superiorii subalterni ai In-

ternatului, ci în același timp motivând că vrea ca în doi ani

următori să pună la punct definitiv lucrarea începută înainte cu

opt ani. L-am înțeles și noi superiorii, subalterni ai săi, i-am

promis tot concursul.

Orarul de dimineața în internat era: la ora 5 suna clopoțe-

lul de sculare. Atunci mă sculam și eu și controlam dacă elevii

se scoală și trec la spălătorie pentru spălatul de dimineața. La

5½ era sunatul al doilea, care grăbea pe cei întârziați, ori mai

dornici să se mai lungească în căldura patului, mai ales iarna.


10

La 5¾ se țineau rugăciunile în capelă, apoi în continuare asis-

tarea la Sf. Liturghie, pe care o celebra în fiecare zi rectorul

internatului. La ora 6¾ elevii părăseau capela și treceau în

„muzee” – sălile de studii, iar la 7½ era dejunul în „refector”

– sala pentru masă, luat împreună cu toți superiorii internatu-

lui. După dejun elevii plecau la liceu, iar noi, superiorii, ne ve-

deam de ale noastre obligații impuse fiecăruia de profesiunea

sa.

Înainte de ora 8 sosea Iulius – i-am uitat prenumele –,

după un nou manuscris ce era pregătit din ziua precedentă și,

chiar mai mult, din noaptea precedentă pentru tipar. Rectorul

nostru îi dădea lui Iulius manuscrisul pregătit și în schimb îi

dădea corectura făcută la ceea ce s-a tipărit mai’nainte. Astfel

autorul acum făcea, paralel, două lucruri: pregătea manuscris

pentru tipar și în același timp corecta ceea ce era deja cules la

tipar. După acest schimb de pachetașe-manuscris, rectorul tre-

cea la Seminarul teologic, unde în fiecare zi avea câte-o oră de

curs de la 8-9, apoi venea la Liceul de băieți, unde de aseme-

nea avea ore în cursul superior de liceu. După ce își făcea orele

de curs obișnuite, mai trecea odată și pe la tipografie să aran-

jeze câte ceva, apoi venea la internat și se punea pe lucru la

masa de scris, și nu slăbea din lucru până nu auzea sunetul

clopoțelului care ne chema pe toți – superiori și elevi – la

masă. Obicei introdus de rectorul Emil Viciu, era ca atât deju-

nul, cât și prânzul și cina să se ia deodată, superiori și elevi, în

aceeași sală și aceleași mâncări, fără cea mai mică deosebire.

Elevii mai primeau între orele 4-5 d.a. și ceva de ojină: pâine

cu fructe sau slănină, caș, ș.a., după sezon.

După ce luam prânzul, uneori mai făcea și rectorul câte o

mică pauză, adunându-ne pe toți superiorii în camera subpre-

fectului, lângă poartă; aici își fuma țigareta nelipsită, apoi

pleca la etaj și se punea din nou la lucru; lucra mereu – și fuma

și nu întrerupea lucrul, decât în cazul când cineva îi solicita

ceva, ori era de pus la punct ceva chestiune administrativă de-a

internatului. Așa lucra mereu până seara la ora 7 când suna

pentru cină. Când auzea sunetul clopoțelului fără nici o zăbavă

„punea peana jos” – cum vorbea atunci –, și se grăbea să fie

precis la masă, ca să nu fie așteptat. Când venea la cină, îi ve-

deai de pe față pe omul obosit de muncă; dar nici când nu se

plângea de oboseală; era recompensat de mulțumirea ce ți-o

dă un lucru bun făcut.

După cină însă făcea o pauză. Ne întruneam cu toții din

nou în camera sub prefectoriu, rectorul își sucea câte-o țigaretă

– țigaretele ce le fuma și le sucea însuși în foițe –, apoi înce-

peau poveștile: îi spuneam cele întâmplate peste zi în cadrele

internatului, se discutau proiecte și programe în legătură cu

educația elevilor – coruri, orchestră, ședințe literare –, ori pro-

bleme de ordin administrativ. Toate acestea erau presărate și

întrerupte de glumele și observațiile hazlii ale lui Adrian

Oțoiu, care era în curent cu tot ce se întâmpla peste zi în oraș,

ori de ironiile pișcăcioase ce i le adresa Vasile Candrea, căruia

îi ziceam „mocanu” deoarece era din Lupșa Munților Apu-

seni, iar bunul și blândul nostru econom Iuliu Busoiu, care mai

târziu a trecut în postul de vice-rector la Seminarul Teologic

și locul lui l-a ocupat Liviu Costea, cu aceeași fire, – asculta și

râdea cu multă plăcere. Într-o atmosferă de glume și înțepături

inofensive și în fumul de țigaretă își găsea o destindere a ner-

vilor rectorul nostru timp de o oră și jumătate. După culcarea

elevilor la ora 9¼ seara, rectorul ne părăsea, ca „să-și vadă de

slujbă” – să continue munca întreruptă.

E obositoare munca intensivă de peste zi, dar ai istovi-

toare este munca de peste noapte. Pentru că rectorul nostru nu

contenea cu munca după două sau chiar trei ceasuri; dacă se

adâncea în vreo chestiune, aceea trebuia pusă la punct atunci

imediat; nu se orienta după arătătoarele ceasornicului, ci după

ideea că trebuie pusă la punct și terminată. Nu e de mirare,

dacă pe lângă o astfel de concepție și program de muncă, în

camera rectorului de la internatul de băieți cetățenii vedeau

lampa de petrol aprinsă și pe la ora trei după miezul nopții.

O muncă istovitoare a făcut mai ales în iarna anului

1907/8, când dădea forma definitivă la Dogma Specială.

Într-o zi îmi spune:

– Nu-mi place cum am redactat capitolul despre Primatul

Papei; trebuie să-l refac complet.

– Ce ați mai putea adăuga – întreb eu –, când în sprijinul

tezei ați adus atâtea argumente convingătoare?

– Nu am stăruit de-ajuns, să dovedesc acest principiu

dogmatic cu citate chiar din cărțile rituali și scrierile bisericești

ortodoxe de pretutindeni.

Intrând după câteva zile în camera unde lucra, văd des-

chise cărți bătrâne, mucegăite, groase și mari, scrise cu litere

cirilice, altele grecești, erveiești – toate acoperind o masă, di-

van, patul și altele înșirate pe padiment. Era o babilonie în-

treagă!

– Doamne, da ce-i asta, Reverendissime? – întreb eu.

– Acum încep să scriu din nou capitolul despre Primatul

papal și mi-am strâns materialul documentar – îmi răspunde

cu satisfacția anticipată despre un lucru bine săvârșit.

De acum au început zile și nopți de muncă și mai istovi-

toare.

Atât camera pe care o ocupam eu, cât și cele două camere

ale rectorului erau la etaj; ne despărțea numai un părete. Pe

acest perete era așezat și patul rectorului.

Dându-și seama că munca intensivă de fiecare zi ar putea

să-l obosească într-atâta, încât să-l fure somnul și să nu se

poată trezi la semnalul de sculare al clopoțelului și astfel ar

putea întârzia, sau chiar lipsi să facă la timp liturghia de dimi-

neața pentru elevi, – am convenit asupra unui consemn: eu în

fiecare dimineață când suna clopoțelul a doua oară de sculare,

să bat de trei ori în perete deasupra patului și să nu încetez bă-

tăile din ritm, până nu voi auzi răspuns pozitiv fie prin bătăi în

perete, fie auzindu-i glasul. Așa am procedat zi de zi în tot

timpul cât a ținut tipărirea. Adeseori se întâmpla să repet bătă-

ile în perete chiar și când suna clopoțelul a treia oară, pentru

rugăciuni, – somnul îl fura din nou și capul se ridica anevoie

de pe perna caldă. Dar nu o dată s-a întâmplat, ca să-i aud gla-

sul venind de la masa de scris, la care l-a apucat zorile zilei,

fără să fi închis ochii. A doua zi era frânt de oboseală. Așa a muncit rectorul și profesorul de dogmatică Dr. Va-

sile Suciu timp de aproape doi ani de zile, în care a dat redac-tarea definitivă a monumentalei sale lucrări. Unde mai punem munca de ani de zile și nopțile nedormite din anii în cari a pre-gătit lucrarea... De acum scăpase de un gând mare și obositor; mai avea să facă în fiecare zi corectura pe perieturile de tipar, ce i se aduceau de la tipografie pe cum înainta cu tipăritul și apoi să vadă cum se adună coală după coală în volume mari și


11

masive. În aceste ceasuri de recreație, sucindu-și țigara obiș-nuită, spunea: „Parcă nu-mi tihnește, că nu mai am de lucru”.

* Academia Română din București an de an publica con-

curs pentru premierea celor mai bune lucrări, ce au apărut în diferite domenii de activitate literară. Dacă îmi aduc bine aminte, cel mai mare premiu era din fondul „Năsturel” cu care se premiau și cărți cu cuprins religios. Într-o zi îmi spune rec-torul:

– Am să trimit și eu lucrarea mea la concursul publicat de Academie – și mă privește discret cu coada ochiului.

După o scurtă ezitare îi răspund: – Aveți doar nădejde...? – Mă crezi așa de naiv – îmi răspunde – ca să pot nădăjdui

că îmi va fi premiată lucrarea...? Nici prin minte nu-mi trece așa ceva. Însă vreau să am negru pe alb, ce părere are referen-tul și ce zice Academia despre lucrarea mea. Asta vreau să o știu.

Autorul și-a prezentat lucrarea și după închiderea sesiunii academia îi și trimite răspunsul așteptat cu părerea referentu-lui. Azi nu mai pot cita textul manuscrisului, care însă în esență se reduce la următoarele: Se apreciază munca depusă și spiritul critic în care e lucrată, însă academia nu se poate identifica cu unele principii, cari formează temelia acestei lu-crări.

– Am știut că un astfel de răspuns voi primi la vremea sa, însă am vrut să-l am în scris.

* Cu data de 1 ianuarie 1910 eu mă despart de Internat, rec-

torul însă rămâne. Încă în acest an este ales de canonic în locul rămas vacant prin moartea regretatului Augustin Bunea. Pără-sește Internatul în anul 1913 și îi urmează profesorul de teolo-gie Dr. Victor Macaveiu, vicarul capitular de mai târziu.

În vara anului 1914 izbucnește primul război mondial cu temeri și îngrijorări. Pe un moment o fulgerare înseninează orizontul – intrarea României în război –, care aduce cu sine dețineri, suspectări, temnițe. Blăjenii, ridicați aproape în massă, cu domiciliul forțat în Oradea și Beiuș. Urmează decli-nul, cu pacea rușinoasă de la Buftea. Școlile românești închise, se înființează „zona culturală” de-a lungul granițelor Ardealu-lui cu Țara Românească; asupriri și mai grele și întemnițări și mai multe pentru români.

În vremurile acestea de nesiguranță și grele suferințe însă Vasile Suciu rămâne neclintit în crezul său, în dreptatea natu-rală; insuflă tuturor nădejde de mai bine, îndeamnă la rezis-tență încurajează. Pretenția premierului conte Tisza ca Con-sistorul din Blaj să dea o proclamație către poporul românesc din Ardeal că acesta se desolidarizează de acțiunea României, care a intrat în război pentru eliberarea fraților lor din Ardeal, mitropolitul Victor și întreg Consistorul o respinge, – un act temerar atunci susținut cu tărie de consistorialistul Vasile Su-ciu... Dar între timp se joacă pe arena învolburată a teatrului de război și ultimul act: înfrângerea Puterilor Centrale în no-iembrie 1918. românii din Ardeal răsuflă ușurați.

Blăjenii în ziua de 4 noiembrie aleg un Comitet Național Român, – cel dintâi Comitet Național în cuprinsul Transilva-niei –, cu menirea de a organiza și direcționa viața națională în noua eră românească ce se întrezărea1.

*

1 Nu insist asupra problemei și aici; vezi însemnările „Răsăritul Soarelui

După moartea mitropolitului Vasile Mihalyi, în vara

anului 1918, Sinodul se întrunește pentru candidarea noului

mitropolit. Numele canonicului Vasile Suciu trece din gură

în gură. Din scrutin obține majoritate de voturi – 76 voturi,

urmează epp. Hossu Iuliu de la Gherla cu 57, apoi epp. Traian

Frențiu cu 36 voturi. Numirea nu se face niciodată ușor; asu-

pra persoanei trebuie să fie de acord și Roma, care numește,

și guvernul țării, care acceptă numirea unuia din cei trei can-

didați propuși de alegători. Guvernul din Pesta invită să se

prezinte candidatul Vasile Suciu în audiență; are nevoie să fie

orientat asupra ținutei politice din viitor a candidatului. Că în

ce condiții a decurs audiența și că ce s-a discutat, – n-am aflat

niciodată.

Ca președinte al Comitetului Național a fost aclamat ca-

nonicul candidat de mitropolit Dr. Vasile Suciu. De acum în

mâna lui e concentrată toată puterea de a înjgheba și direcți-

ona noua viață națională românească până se va constitui un

Comitet Național – Consiliu Dirigent – din bărbații noștri po-

litici, unii momentan deținuți, unii pe câmpurile de luptă, alții

răslățiți fără să aibă posibilitatea de a se întruni și sfătui.

Același haos pe frontul de răsărit. Frații din România în-

cepeau să se reorganizeze. Nedumeriri că oare ce fac frații din

Ardeal. Unde și cui să se adreseze pentru lămuriri. Se socotea

ca ceva firesc, ca Blajul să fie, ca și în 1848, centrul noilor

acțiuni, de unde să pornească glasul hotărâtor și îndreptățit să

fie ascultat. În ziua de 23 noiembrie, sâmbăta, sosesc cu avi-

onul doi mandatari ai Comandamentului Militar din Iași – că-

pitanul Victor Precup și locotenentul Nicolescu, plecând cu

un avion din Bacău. Seara cină la Mitropolie, pentru informa-

ții cât mai bogate, auzite din gura aceluia care acum era șeful,

organizatorul mișcărilor naționale, – candidatul de mitropolit,

Dr. Vasile Suciu... Blajul din nou era în fruntea tuturor acțiu-

nilor naționale, ca înainte cu 70 de ani.

Vine și ziua memorabilă de 1 Decembrie 1918. Aproape

întreg Blajul se gată să plece la adunarea națională a români-

lor din Transilvania, la Alba Iulia. În seara zilei de 30 noiem-

brie e plecarea – în frunte cu conducătorul îndrituit, cu Dr.

Vasile Suciu.

*

Anul 1919 aduce și numirea de mitropolit și instalarea

sa în scaunul vlădicesc în ziua de 1 ianuarie 1920. Și în timpul

de vacanță mitropolitană, cât a fost vicar general, a gândit și

a creat instituții de mare importanță pentru actualitatea de

atunci. Cu gândul la ocrotirea orfanilor de război, a înființat

Orfelinatul, pe care l-a pus sub îngrijirea Congregației de su-

rori înființată tot de el. Pentru acest orfelinat a câștigat, mai

târziu castelul Wesseleny din Obreja și a înființat pe cheltu-

iala sa cea dintâi clădire datorită lui din cele multe ce au mai

urmat. Școala de arte și meserii din grădina Lupan. Ce gând

mângâitor era pentru dânsul această instituție și în ce lumină

strălucitoare vedea viitorul acestei școli, de care îmi vorbea

adeseori, pe care îi plăcea să îl compare într-un viitor mai în-

depărtat cu grandioasa înfăptuire a lui Don-Bosco din Mi-

lano!

A urmat apoi seria celorlalte mari înfăptuiri legate de nu-

mele lui: Clădirea pentru Școala Comercială de băieți, alta

Dreptății”.


12

mai impunătoare Școala Normală pentru băieți, dar dintre

toate cea mai mare și mai impunătoare: Institutul Recunoș-

tinței, temeliile căruia sunt fundamentate pe recunoștința su-

telor și miilor de elevi care s-au perindat prin școlile Blajului

și cari prin daniile lor și-au răscumpărat favorurile primite la

timpul său ca foști elevi ai Institutelor din Blaj. Colecta, în

acest scop, a fost deschisă de mitropolitul Vasile Suciu cu

100.000 lei, lui i-a urmat doctorul Eugen Solomon cu 50.000

lei; la câteva zile sosește telegrama advocatului Rusu Aurel

din Tg. Mureș, fiu al preotului din Șeulia de Câmpie, care tri-

mite o altă 100.000 lei. Vin mereu și sporesc daniile de recu-

noștință încât pe un moment este răscolită și agitată toată țara

Ardealului și Banatului și a întreg pământului românesc,

unde se găsea vreun ucenic al vestitelor școli românești din

Blaj.

Dar nu e cazul să poposesc mai mult asupra acestui mo-

ment de entuziasm în dovedirea recunoștinței celor mulți pen-

tru binefacerile din trecut. E un capitol de mândrie pentru șco-

lile noastre, care va trebui scris odată cu o peană de aur înmu-

iată în revărsările de dragoste ale miilor de inimi recunoscă-

toare. – Se va scrie?...Când?... Aud, în școală că n-au trecut

nici douăzeci de ani de la această realizare măreață și valurile

furtunoase ale vremurilor au măturat toate mărturiile vremu-

rilor de mândrie de atunci. Ce durere! – Câtă rușine! – Dacă

se va dovedi așa.

*

Planuri grandioase pentru înfăptuiri mărețe, ale unui om

care se dăruia întreg neamului și bisericii.

Dar nu sunt gândurile Domnului ca și gândurile omului.

Nu știe omul ce i-e rezervat în viitor. Străbatem cu gândul

întunerecul anilor ce vor să fie, ne fixăm o țintă spre care îna-

intăm și încercăm să o ajungem – și nu știm, nu cunoaștem

ce ne așteaptă. „Parcele” hidoase ale vechimilor romani ne

stau la spate, ne urmăresc, ne pândesc când se taie firele

toarse din caierul planurilor noastre, ale muritorilor de rând.

Într-o zi de duminecă din primăvara anului 1924 am în-

soțit pe mitropolitul Vasile, după vecernie, de la catedrală

spre reședință. Era foarte abătut, dar nu îndrăzneam să-l în-

treb că pentru ce. Din vorbă în vorbă, mai pe urmă îmi spune

că, doctorul Solomon i-a constatat un diabet foarte pronunțat;

de acum va avea să-l poarte o viață întreagă, deoarece vinde-

care nu mai este.

Presimțirea nu l-a înșelat; diabetul a făcut o ruină din

bărbatul ca un stejar puternic ce domina pădurea.

Vara s-a dus la Băile Techirghiol, deoarece suferea și de

reumatism. A căpătat o infecție la un deget de la picior; rana

pe lângă tot tratamentul medical nu se închidea. E dus la cli-

nica din Cluj. Profesorul Iacobovici asistat de Alexandru Pop,

urmașul său la catedră, îl ia sub îngrijirea sa. Dar cangrena

progresează. Se recurge la o intervenție radicală și riscantă în

caz de diabet, – amputarea degetului infectat. Cangrena însă

progresează și după această intervenție – i se taie partea din

jos de la fluierul piciorului. Rana nu închide nici după această

intervenție și cangrena se întinde mereu...Acum se face ul-

tima încercare: i se face o a treia intervenție chirurgicală: se

taie piciorul între genunchi și șold...Această intervenție făgă-

duia acum nădejdi. După luni de zile petrecute în spital e adus

acasă. O mare de oameni năpădește curtea mitropolitană în

așteptarea marelui arhiereu iubit. Un hohot de plâns cuprinde

mulțimea, când vede pe omul odinioară ca o bucată de stâncă

acum purtat pe o targă – frânt și neputincios...

S-au scurs ani după ani. Bărbatul voinic de odinioară,

acum abia putea să treacă de la patul suferințelor până la masa

de scris, proptindu-se în două cârje. Dar voia de muncă nu

și-a pierdut-o. pe lângă toate neputințele trupești, voința de

fier ce o avea îl îndemna mereu la muncă și în gândul său

făurea mereu alte și alte planuri pentru lărgirea cadrelor cul-

turale, de înființarea de noi Instituții, deoarece după această

mare lovitură a sorții a înființat Școala Normală de fete și

Școala Superioară de menaj pentru fete.

După atâtea și atâtea înfăptuiri mărețe și îndrăznețe, nu

e de mirare dacă marele nostru istoric i-a dat porecla de Va-

sie-Vodă, iar ministrul Dimitrie Gusti, în anul 1933 l-a agrăit

cu epitetul de Ministru al Instrucțiunii.

*

Ziua de 1 ianuarie 1929. Era zi întreit memorabilă pentru

marele arhiereu Vasile: ziua de Anul Nou, ziua onomastică și

ziua aniversară a înscăunării de mitropolit.

Întreg „gremiul” canonici, profesori, preoți, apoi diferi-

tele societăți locale prin reprezentanții lor erau adunați în sala

spațioasă din castelul mitropolitan, în care se țineau ședințele

consistoriale, – ca să aducem omagiul nostru de fii sufletești

părintelui arhiereu. – curând apare în mijlocul nostru părin-

tele mitropolit sprijinit în două cârje, apoi ajutat de cei din

anturaj, se așeză cu greu într-un scaun. Părintele prepozit Ia-

cob Popa, în cuvinte alese, tălmăcește omagiul celor de față

ca și al întregii mitropolii față de părintele sufletesc, asigu-

rându-l de ascultare și sprijin și urându-i să ajungă întru mulți

ani această zi de întreită sărbătoare.

Mitropolitul Vasile, stând pe scaun, mulțumește în cu-

vinte emoționante pentru urările de bine, apoi continuă cam

în felul următor: La rândul meu am și eu să Vă comunic o

veste bună: ieri mi-a sosit ultimul număr al ziarului Cetății

Romei, „La Civilita Catolica” în care, între altele, se face o

dare de seamă despre mai multe cărți științifice religioase. În-

tre acestea este amintită și lucrarea mea, „Dogma specială și

Dogma Fundamentală” pe care Oficiul Suprem al Vaticanu-

lui pentru cenzurarea lucrărilor religioase, le recomandă să fie

traduse în limba latină și să fie introduse în toate Seminariile

catolice ca manual didactic! Vi-o comunic această știre, nu

pentru ca să fie un semn de trufie în fața Voastră, fiilor mei și

de semeție în fața lui Dumnezeu, ci în semn de bucurie și de

mândrie pentru biserica noastră întreagă, pe care Domnul

vrea s-o înalțe și să o’ntărească”. Așa a grăit marele nostru

părinte mitropolit. Noi cu uimire ascultam această destăinuire

de-a dreptul uluitoare și cu ochii plini de lacrimi de bucurie

am aclamat pe cel ce a încununat biserica noastră cu o nouă

cunună de lauri.

Cu acest triumf a ieșit biruitor autorul Dogmei începută

în toamna anului 1899, răsplătit cu un premiu mult mai mare,

decât oricare premiu „Năsturel”, de care n-a putut fi învred-

nicit în anul 1909.

Traian GHERMAN


13

ISTORIE ȘI CRITICĂ

PUBLICISTICA UNUI POET ARDELEAN1

iana-Tereza Biriș (n.1949) este fiica poetului și pu-

blicistului Radu Brateș (1913-1973), profesor și

scriitor blăjean, care alături de Pavel Dan repre-

zintă contribuția majoră a Blajului la dezvoltarea literaturii

interbelice. Ca atâția cărturari blăjeni era și preot al Biseri-

cii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, scoasă în

afara legii de regimul ateu-comunist în 1948 și a avut de

suferit, fiind întemnițat, cu domiciliu forțat, o vreme scos

din învățământ și spre sfârșitul vieții, reîncadrat ca profe-

sor nevoit să facă navetă obositoare la școli sătești din jurul

Blajului. În timpul vieții a publicat doar patru volume:

Ioan Axente Sever și timpul său, Cluj, 1942; Aspecte din

viața Blajului, Blaj, 1942, Cântece de pe coline și Oameni

din Ardeal, aceste două din urmă apărute chiar în anul

morții sale.

Dar în reviste și în manuscrise a rămas o moștenire

literară bogată și diversă, de a cărei publicare postumă s-a

îngrijit cu un exemplar devotament fiica scriitorului. Din-

tre acestea, o adevărată revelație a constituit volumul

Scrise-n furtună cuprinzând versurile inspirate de anii de-

tenției la Canal care-l așază între reprezentanții de seamă

ai poeziei carcerale românești.

A sosit și rândul Publicisticii pentru că Radu Brateș a

fost un colaborator harnic, un gazetar a cărui semnătură o

găsim în multe din ziarele și revistele interbelice, în primul

rând la cele blăjene și ardelene. La cele blăjene își începe

colaborarea încă din timpul liceului și o va continua ca re-

dactor după ce ajunge profesor în 1936 la liceul „Sf. Va-

sile” pe care-l absolvise. Așadar scrie la „Unirea”, „Unirea

poporului”, „Blajul”, „Cultura creștină”, „Calendarul de la

Blaj”, colaborare întreruptă în 1948 datorită cenzurii co-

muniste. A scris și la cele mai importante reviste din inter-

valul interbelic: „Gând românesc”, „Gândirea”, „Convor-

biri literare”, „Pagini literare” ș.a. si, după un hiatus de 15

ani impus de o marginalizare ideologică a anilor comu-

niști, și-a reluat colaborarea în 1965 publicând sporadic în

„Tribuna”, „Gazeta literară”. „Luceafărul”, „Steaua”, „Re-

vista de istorie și teorie literară” ș.a. Din aceste reviste și

din manuscrise, Liana Biriș a alcătuit un impunător tom de

publicistică, într-un registru tematic variat, care comple-

tează și conturează mai ferm portretul literar al cărturarului

blăjean.

Cele mai multe articole sunt, în mod firesc, consacrate

Blajului, prezentat ca o pagină glorioasă de istorie prin în-

fățișarea vieții de mucenic a lui Inocențiu Micu Klein, în-

temeietorul orașului. De la acest episcop-martir, căruia îi

închină una din cele mai frumoase ode din lirica româ-

1 Radu Brateș, Publicistică, 1929-1948; 1965-1973. Ediție îngrijită, selectarea și stabilirea textelor, notă asupra ediției, note și comentarii de Liana-Tereza

Biriș, Napoca Star, 2017

nească, prin reprezentanții Școlii Ardelene și prin toți das-

călii Micii Rome care i-au urmat s-a conturat „spiritul Bla-

jului”, concretizat într-un puternic crez latinist, ale cărui

elemente principale sunt pasiunea pentru istorie și dragos-

tea pentru limba românească, dar și o caracteristică, uitată

adesea cu rea intenție, respingerea fanatismului confesio-

nal, Blajul dovedind în momente cruciale ale istoriei noas-

tre (Supplexul, 1791, Revoluția de la 1848, Memorandu-

mul, 1892-1894, Semicentenarul Astrei sărbătorit la Blaj

în 1911 și culminând cu Marea Unire din Decembrie

1918) o pilduitoare frăție românească între cele două con-

fesiuni. În același spirit se înscriu și articolele despre Blaj

ca oraș cultural în care am putea distinge două teme: scrii-

tori blăjeni și scriitorii români și Blajul, ambele recurente

în gazetăria lui Radu Brateș. Revine frecvent numele lui

Pavel Dan, prietenul și colegul de catedră la liceul blăjean,

despre care a scris pagini memorialistice (Amintiri, Pavel

Dan comemorativ), portretistică literară (Linii pentru un

portret), eseuri (Poezia destinului la Pavel Dan). Șirul

scriitorilor blăjeni se completează prin evocarea lui Timo-

tei Cipariu, Ion Micu Moldovan, Ion Bianu, Augustin Bu-

nea, Ion Agârbiceanu, Nicodim Ganea etc. și într-o relație

ambivalentă este seria de articole despre popasurile blă-

jene ale lui Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Nicolae Iorga

ș.a.

Publicistul Radu Brateș urmărește cu atenție noua li-

teratură ardeleană, cu ai cărei reprezentanți Emil Giur-

giuca, Teodor Murășanu, George Boldea simte o confra-

ternă solidaritate de

blajul Şi marea unire din 1918 l · din basarabia, a românilor din bucovina, a românilor din...

Documents