MAREA SCHISMĂ DIN 1054

Prof.dr.ing.Andea Petru

Europa secolelor I – XI se poate compara cu o cetate asediată, în care vechile popoare ale Imperiului roman şi noile popoare germanice – unite printr-o religie comună, guvernate de instituţii politice similare şi cultivând tradiţiile civilizaţiei greco-latine – erau presate din afară de alte popoare, care înaintau dinspre bazinul Mediteranei (musulmanii) şi din stepele Asiei. Este epoca în care “asediaţii”, în condiţii extrem de dificile, operează cu forţe mereu noi şi diverse pe planul economiei, al politicii, al vieţii sociale şi religioase, cu o capacitate inventivă şi o rapiditate neegalate în nici o altă epocă istorică de până atunci.

În jurul anului 1000, Europa respinge “asediul” – şi, fără a-şi întrerupe nici un moment creativitatea cultutal – civilizatoare, începe o fază de expansiune. În comunitatea europeană, îşi fac intrarea popoare de la periferia Imperiului carolingian – anglo-saxonii, italienii din sudul Peninsulei, spaniolii castilienii şi catalanii. Popoarele din centrul, sud-estul şi răsăritul continentului rămân apărătorii Europei împotriva invaziilor mongole şi turceşti. “Istoria Europei, prin urmare, nu este istoria unui continent adunat într-un stat unic sau într-o federaţie de state, ci este esenţialmente istoria unei civilizaţii”.

Din punct de vedere al religiei, primul mileniu al creştinismului se poate împărţi în trei perioade distincte.

Perioada I, de la începutul creştinismului până la 324, de când Constantin cel Mare (306 – 337) domneşte singur peste tot Imperiul roman. Este perioada de confruntare a Bisericii cu lumea antică.

Perioada a II, de la 324 până la 787, perioada Sinoadelor ecumenice şi a Părinţilor Bisericeşti, când s-a realizat biruinţa Ortodoxiei asupra ereziilor, care s-a consfinţit în Duminica Ortodoxiei, din 11 martie 843.

Perioada a III-a, de la 787 până la 1054, care este epoca de cristalizare a catolicităţii sau universalităţii Bisericii.

Începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns, însă, la unele neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Ele erau mai vechi şi au fost semnalate încă de la Sinodul II (trulan sau quinisext) de la Constantinopol, din 691 – 692, care a elaborat pentru 102 canoane pentru înlăturarea acestor neînţelegeri. Insuccesul demersului a condus la regretabila ruptură dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, numită “schismă”.

Prima fază a schismei a început în secolul al IX-lea, iar a doua ei fază s-a consumat la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert a aruncat pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol actul de anatematizare asupra patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.

Vina schismei şi-o acuză reciproc grecii şi latinii (apusenii). Grecii o atribuie “inovaţiilor” latine, iar latinii o atribuie separatismului şi orgoliului grecesc. Despărţirea Bisericilor din secolele IX şi XI n-a fost însă, opera unor patriarhi de Constantinopol, (Fotie (secolul IX) sau Mihail Cerularie (secolul XI)) sau rezultatul unor ambiţii şi veleităţi greceşti de a obţine “independenţa” bisericească şi nici consecinţa unui număr de cauze mici, socotite simple pretexte de polemică şi de dzbinare confesională.

Cauzele şi antecedentele dezbinării Bisericilor din secolele IX şi XI au fost în realitate de ordin mult mai profund şi serios. Schisma dintre cele două biserici are o cauzalitate mult mai complicată, mult mai întinsă şi mai veche decât faptele petrecute în secolele IX şi XI. Cauzele ei multiple sunt de ordin politico-religios şi se pot urmări încă din secolul al III-lea.

1

Cauze politice. Schisma se poate constata şi urmări mai bine, încă de când împăratul Diocleţian (284 – 305) a împărţit Imperiul în două, în anul 286: cel de Răsărit şi cel de Apus. Prin acest act, Diocleţian înţelegea că există o lume orientală cu concepţiile şi metalitatea ei, deosebită de cea occidentală.

Acelaşi lucru l-a determinat pe Constantin cel Mare (306 – 337), să mute capitala, la 11 mai 330, de la Roma la Bizanţ, care, din acest an, devine “Roma cea Nouă” sau “a doua Romă”. Datorită acestui fapt, Roma a rămas într-un plan secund, pradă năvălirii popoarelor migratoare. Orientul, mai bine apărat, nu-i poate da nici un ajutor, fie pentru că era prea departe, fie pentru că avea şi el nevoile sale.

Împărţirea Imperiului de Teodosie cel Mare (379 – 395) în 395, între fiii săi Arcadiu (395 – 408), care primeşte Orientul şi Honoriu (395 – 423), care ia Occidentul, se poate socoti încă una din cauzele politice ale schismei.

Izolarea şi coborârea Romei pe al doilea plan creşte şi mai mult după anul 476, când Imperiul Roman de apus cade sub loviturile popoarelor migratoare. Ultimul împărat roman, Romulus Augustulus (475 – 476), este înlăturat de regele tribului german al herulilor, Odoacru (434 – 493). De acum înainte, Imperiul roman de răsărit, numit din secolul al VII-lea “Imperiul bizantin”, e considerat unicul continuator legitim al fostului Imperiu roman universal dintrecut, iar acest fapt a făcut să crească şi mai mult resentimentul apusenilor faţă de răsăriteni.

Este drept că Imperiul s-a reunificat în parte, sub împăratul Justinian cel Mare (527-565), dar această reunificare n-a putut dura. După moartea sa, Roma rămâne mai departe expusă loviturilor popoarelor migratoare, îndeosebi ale longobarzilor, care, din anul 568, reuşesc să răpească o mare parte din Italia, format în regat puternic. Consecinţa acestei situaţii a fost că episcopii Romei, în grija cărora rămăsese Italia şi Roma în calitatea lor de Episcopus civitatis, au început să-şi îndrepte ochii către popoarele din Apus, îndeosebi către franci, cerându-le ajutorul. Prin acest fapt însă, se produce o schismă politică.

În anul 752, papa Ştefan II (752 – 757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741 – 768), care trece cu armata sa în Italia şi distruge între 754 – 756 regatul longobarzilor din Italia centrală, unde bizantinii aveau exarhatul de Ravena. În anul 751, exarhatul de Ravena trece sub stăpânirea longobarzilor, de la care papa Ştefan II l-a luat cu ajutorul francilor, trecându-l sub jurisdicţia Romei.

Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754 – 755 papei Ştefan II sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. Creându-şi astfel un stat terestru, papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanţului, ba mai mult, face concurenţă Imperiului bizantin, în calitatea lui de şef al unui stat numit Respublica Romanorum. Acesta a durat până la 1870, când a fost desfiinţat de statul italian, pentru a-şi reface unitatea sa politică, apoi a fost iarăşi reînfiinţat în 1929 (Statul Vatican).

O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a produs în special măsura pe care a luat-o în 731 împăratul Leon III Isaurul (717 – 740) de a trece provinciile Iliricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, care până atunci se aflatu sub jurisdicţia papei, confiscând totodată moşiile şi veniturile Romei din aceste provincii. Leon III Isaurul a luat această măsură ca răspuns faţă de atitudinea papilor Grigore II (715 – 731) şi Grigore III (731 – 741), care l-au anatematizat ca eretic iconoclast. Pe viitor, la orice întâlnire şi discuţie cu grecii, papii au pretins jurisdicţia asupra Iliricului, pierdută în 731.

În fine, după toate acestea, în anul 800, s-a întâmplat un eveniment de răsunet european, care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus, anume: încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768 – 814) ca “împărat roman al Apusului”, de către papa Leon al III-lea (795 – 816), în noaptea de Crăciun a anului 800, ştirbind astfel strălucirea de care s-a

2

bucurat până atunci Imperiul bizantin. Gravitatea gestului consta în faptul că, după concepţia Evului mediu, nu există decât un singur împărat legitim, cel încoronat de papă. La rândul lor, împăraţii Bizanţului se considerau însă singuri împăraţi legitimi, fiind de drept moştenitorii Imperiului roman universal din trecut.

Se ştie că din secolul al VII-lea Imperiul roman de răsăsirt se elenizează tot mai mult, devenind “Imperiul bizantin”, în timp de Occidentul se latinizează şi mai mult, limba latină întinzându-se ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul roman. Există apoi şi condiţii generale. Cele două popoare, grecii şi romanii, cu predispoziţii şi înclinaţii diferite, deosebiţi apoi prin limbă, cultură şi civilizaţie, ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înţeleagă, să se privească chiar cu răceală şi resentimente. Grecii, moştenitorii unei strălucite culturi şi civilizaţii, dispreţuiau pe latini, numindu-i “barbari”, iar latinii, la rândul lor, urau pe greci pentru mândria şi dispreţul lor.

Cauze religioase. Trebuie să avem mai întâi în vedere că a existat şi există o mare deosebire de concepţie şi mentalitate relativ la înţelegerea şi trăirea practică a învăţăturii creştine între greci şi latini. Grecii, înclinaţi spre filozofie şi metafizică, discută dogma creştină, analizând-o sub toate aspectele, dar, prin aceasta, ei au căzut uneori în erezii; datorită acestui fapt, apusenii îi dispreţuiau, socotindu-i născocitori de erezii şi chiar eretici. Dimpotrivă, latinii, mai practici, se ocupă de probleme de cult şi de morală, cum se vede din inovaţiile lor introduse în cult.

Chiar când unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată şi în Răsărit şi în Apus la fel, au existat totuşi unele deosebiri ale Apusului faţă de Răsărit ca:

a. concepţia lui Tertulian că Biserica este o instituţie administrativă – pământească;

b. concepţia Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobândirea mântuirii;

c. primatul papa, scos din concepţia Fericitului Augustin din lucrarea De civitate Dei despre civitas Dei şi civitas terrena, para arogându-şi puterea şi autoritatea asupra celor două cetăţi;

d. acceptarea tezei despre purgatoriu, prin papa Grigorie cel Mare (590 – 604), după concepţia originistă condamnată;

e. introducerea în Apus a “missei” romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe;

f. acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine, stabilită laSinodul I ecumenic din 325.

În urma publicării Henotikon-ului în octombrie 482, de către împăratul bizantin Zenon (474 – 491), pentru împăcarea monofiziţilor cu Ortodoxia, a izbucnit schisma religioasă dintre Roma şi Constantinopol, cunoscută sub denumirea de “Schisma acachiană”, care a durat 35 de ani, între 484 şi 519, şi care a mărit răceala dintre cele două Biserici.

O nouă răceală s-a produs în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol când patriarhul Ioan IV Postitorul (582 – 595) şi-a luat titlul de “patriarh ecumenic” în sinodul local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a supărat pe papa Grigorie I cel Mare (590 – 604). În semn de protest, papa Grigorie cel Mare s-a numit pe sine, simplu, “servus servorum Dei”, pentru a da dovadă de smerenie creştină, dar, prin titlul de papă, de la Pater patrum, se considera patriarh al întregului Apus creştin.

Pe lângă acestea, apusenii, erau acuzaţi de greci de unele practici condamnate de Sinodul II din 691 – 692, ca: celibatul clericilor (can.51 apostolic şi can.13 trulan); consumarea de animale sugrumate şi de sânge (can.63 şi 67 trulan); postul de sâmbăta (can.66 ap. Şi 55 trulan); mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile Păresimilor (can.56 trulan); pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel (can.82 trulan) etc.

3

La acestea, s-au mai adăugat altele, pe care le aflăm din Enciclica patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din Răsăsit, din anul 867, dintre care cea mai importantă este învăţătura greşită că Sfântul Duh purcede “de la Tatăl şi de la Fiul” – Filioque – pe care latinii l-au adăugat la Simbolul niceo-constantinopolitan, cu toate că la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, Sfinţii Părinţi au stabilit că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Pentru prima oară, adaosul “Filioque” este semnalat la sinodul I de la Toledo, în Spania, din 447, apoi în sinodul III de la Toledo, din 589. Din Spania, eroarea adaosului “Filioque”, s-a introdus apoi în Franţa, Anglia şi Italia de nord. În sinodul din noiembrie 809 de la Aquisgranum (Aachen sau Aix la Chapelle), convocat şi prezidat de Carol cel Mare, episcopul Teodulf de Orleans a aprobat, din ordinul împăratului, adaosul "Filioque”la Simbolul credinţei, care a fost apoi impus în tot imperiul carolingian.

La Roma, însă, papa Leon III (795 – 816) a protestat împotriva lui “Filioque”, socotindu-l un adaos arbitrar şi a poruncit să se graveze pe două plăci de argint Simbolul niceo- constantinopolitan în greceşte şi latineşte, aşa cum îl aveau şi-l rosteau grecii, plăci pe care le-a aşezat la intrarea catedralei Sfântul Petru, dedesubtul cărora a pus să se scrie. “Haec Leo posui amore et cautela Orthodoxae fidei” (Eu, Leon am pus aceasta din dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă), spre a sublinia că trebuie să se păstreze credinţa ortodoxă neschimbată.

Prin secolele VIII – IX, lista inovaţiilor latine în domeniul cultului s-a mărit cu încă una: folosirea azimei sau a pâinii nedospite la săvârşirea Sfintei Euharistii, care s-a generalizat în Apus abia prin secolele IX-XI. În Răsărit s-a folosit totdeauna la Sfânta Impărtăşanie pâine dospită – “fermentum”.

La rândul lor, grecii erau acuzaţi, cum reiese din actul de excomunicare aruncat de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054, pe masa altarului catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, pentru următoarele:

Că sunt simoniaci; că fac eunuci şi-i ridică apoi la episcopat; că rebotează, cum făceau arienii, pe cei ce fuseseră botezaţi în numele Sfintei Treimi; că pretind că numai la greci este Biserica cea adevărată; că permit ca nicolaiţii căsătoria preoţilor; pe “Filioque” din simbolul credinţei; că susţin, numai pâinea dospită dă viaţă, etc.

Din cele arătată se vede că fondul aşa- zisei “înstrăinări” dintre cele două Biserici, care a dus în cele din urmă la marea schismă din 1054, era mult mai grav. Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara în mod abuziv şi exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii, precum şi pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor creştinilor din Apus şi Răsărit.

Primul conflict, care a constituit începutul schismei, a fost cel dintre patriarhul Fotie (858 – 867; 877 – 886) şi papa Nicolae I (858 – 867).

Astfel, la 7 octombrie 869, s-a ţinut la Constantinopol al VII-lea sinod ecumenic, la care au participat delegaţii împăratului franc şi al papei Adrian II, între care şi Anastasie Bibliotecarul, aceştia având misiunea de a impune întâietatea scaunului de la Roma. Dar, la deschiderea sinodului, au venit doar 12 episcopi şi abia spre sfârşitul sesiunii, la 28 februarie 870, numărul s-a urcat până la 102. Patriarhul Fotie a fost anatematizat. Cu privire la deosebirile teologice şi practice ale latinilor, nu s-a spus nici un cuvânt; în schimb între canoanele sinodului, 14 sunt recunoscute de greci şi 27 de latini.

La 23 octombrie 877, patriarhul Ignatie a murit, iar după trei zile a fost reaşezat pe scaunul patriarhal Fotie, spre bucuria ierarhiei şi a creştinilor din Răsărit. Singurii ierarhi care au refuzat împăcarea cu Fotie au fost mitropoliţii Mitrofan al Smirnei şi Stylian al Neocezareei.

Cea dintâi grijă a patriarhului Fotie a fost convocarea unui sinod care să revizuiască condamnarea rostită contra sa de sinodul din 869 – 870. Sinodul s-a deschis în mod solemn

4

în octombrie 879, în Biserica Sfintei Sofii, în prezenţa a 383 episcopi şi a delegaţiilor celor patru patriarhii din Răsărit. Însuşi noul papă Ioan VIII (872 – 882), succesorul lui Adrian II, a recunoscut pe Fotie ca patriarh, trimiţând delegaţi la Constantinopol, cu condiţia ca Fotie să ceară iertare pontifului roman şi să-i recunoască dreptul de jurisdicţie asupra bisericii bulgare. Sinodalii anulară tot ceea ce s-a hotărât contra lui Fotie la sinodul din 869 – 870, ştergând acel sinod de pe lista sinoadelor, problamând sinodul din 879 – 880 ca “al VIII-lea sinod ecumenic.

A doua fază a schismei dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului s-a consumat sâmbătă 16 iulie 1054, la Constantinopol, când canrdinalul Humbert, delegatul papei Leon IX (1048 – 1054) a aruncat la începutul Liturghiei, pe masa altarului Sfintei Sofii actul de anatematizare a patriarhului Mihail Cerularie (1043 – 1058), a clericilor şi a credincioşilor Bisericii ortodoxe. De atunci, despărţirea dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului e cunoscută în istorie sub numele de Schisma cea mare din 16 iulie 1054.

Împăratul Constantin IX Monomahul, ştiind prea bine că în Sicilia şi în Italia de sud, unde se aşezaseră normanzii la începutul sec.XI, se încrucişau de veacuri interesele celor două rituri bisericeşti, a căutat din consideraţiuni politice, să împace lucrurile, hotărând convocarea unui sinod la Constantinopol, în care să se discute “inovaţiile” imputate apusenilor de către răsăriteni. Papa Leon IX a acceptat propunerea împăratului şi a trimis la începutului lunii ianuarie 1054, o delegaţie papală la Constantinopol, în frunte cu Humbert, cardinal de Silva Candida, cancelarul Frederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi. Nenorocirea a fost că şeful delegaţiei, cardinalul Humbert, era un om mândru, îngâmfat şi care nu-i iubea pe greci. Sosind la Constantinopol, delegaţii latimi s-au prezentat împăratului Constantin IX, care-i primeşte cu onoruri, mărindu-le şi mai mult orgoliul. Humbert şi ceilalţi delegaţi au fost găzduiţi în mânăstirea Studion din Constanrtinopol, unde stareţul ei, Nichita Pectoratus, la insistenţele împăratului şi în interesul păcii religioase, retrage şi arde cele două scrieri ale sale contra latinilor, în care cămbătea: azima, celibatul şi nerespectarea postului mare la fel ca ortodocşii.

Epitetele injurioase adresate lui Nichita Pectoratus şi tonul violent folosind în dialog de cardinalul Humbert – “câine murdar, muşcă-ţi limba” arată îndestul ura lui Humbert faţă de greci. Chiar cercetătorii şi istoricii catolici se miră cum de a putut papa Leon IX trimite în delegaţie la Constantinopol nişte soli atât de aroganţi, violenţi şi mândri, ca cei de mai sus.

Patriarhul Mihail Cerularie, ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini, le-a comunicat că toate chestiunile şi neînţelegerile bisericeşti vor fi discutate în sinod.

Pierzându-şi răbdarea şi încurajat de atitudinea şovăitoare a împăratului, care, de dragul prieteniei cu Roma, era dispus să.şi sacrifice patriarhul, cardinalul Humbert a compus, fără autorizarea papei Leon al IX-lea, care murise la 19 aprilie 1054, un libel, un act de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, a arhiepiscopului Leon de Ohrida, a călugărului Nichita Pieptosul (Pectoratus), autor al mai multor scrieri poleice contra latinilor, precum şi contra tuturor acelora, care se vor asocia cu aceştia. Cu această sentinţă de excomunicare, a intrat în ziua de sâmbătă 16 iulie 1054, în biserica Sfânta Sofia, unde clerul şi poporul venise să asculte Sfânta Liturghie, aşezându-o pe sfânta masă din altar. Înainte de a părăsi biserica şi-a scuturat praful de pe încălţăminte, strigând “Dumnezeu să vadă şi să judece”.

Prin actul de anatematizare sau excomunicare din 16 iulie 1054, latinii acuzau pe greci pentru următoarele greşeli: 1.că vând, ca simonienii, darul lui Dumnezeu; 2. Că fac eunuci, ca valeşii şi-i ridică nu numai la demnităţi preoţeşti, ci şi la episcopat; 3.că rebotează, ca arienii, pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini; 4.că jură, ca donatiştii, că în Biserică, în afară de Biserica grecilor, a pierit din toată lumea şi Biserica lui Hristos, şi jetfa cea adevărată şi botezul; 5. Că admit, ca nicolaiţii, căsătoria trupească şi o apără pentru

5

slujitorii sfântului altar; 6. Că spun, ca severienii, că Legea lui Moisi este blestemată; 7. Ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au tăiat din Simbolul credinţei purcederea Sfântului Duh de la Fiul – “Filioque” ş.a.

Învinuierea de simonieni, partizani ai lui Simon Magul, care voise să cumpere darul preoţiei pe bani, a fost foarte prost aleasă, spune un cercetător catolic, pentru că tocmai Biserica Apuseană era aceea care de secole practica simonia şi nepotismul. Însuşi cardinalul Humbert s-a ridicat împotriva simoniei, scriind tratatul Adversus Simoniacos, spre a scoate Biserica Romană din marasmul în care o aruncaseră atotputernicia şi abuzurile nobililor din secolul obscur.

Pentru învinuirea că în Răsărit credincioşii primesc împărtăşania de la clerici căsătoriţi, pe care-i socotesc desfrânaţi, adulteri, nicolaiţi, Biserica Romano-Catolică uită de veacuri de-a rândul au existat nu numai preoţi căsătoriţi, ci chiar şi episcopi căsătoriţi şi în Răsărit şi în Apus, deoarece abia Sinodul II trulan de la Constantinopol din 691 – 692 va cere ca episcopii să fie mai întâi călugăriţi. Cât despre preoţi, se ştie că şi pe vremea lui Humbert, în părţile Milanului, se socotea o cinste ca preoţii să fie căsătoriţi. Numai programul mişcării mânăstirii de la Cluny din Franţa, susţine generalizarea celibatului, pentru că puterea papală, doritoare să aplice teocraţia universală, avea nevoie de oameni cât mai devotaţi, dezlipiţi de grijile familiare.

Învinuirea cea mai grosolană, însă, este aceea că grecii ar fi scos din Simbolul credinţei învăţătura că Duhul Sfând purcede şi de la Fiul – Filioque -, când se ştie de oricine că Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit de purcederea Sfântului Duh numai dintr-un singur izvor, din Dumnezeu – Tatăl, iar nu din două izvoare, din Tatăl şi din Fiul, cum bine observase încă din secolul IX patriarhul Fotie în Enciclica sa din anul 867, când a combătut “inovaţiile” latinilor.

Aducând învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar că delegaţii papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frăţeşte într-un sinod, ci să impună. În fond, învinuirile aduse erau simple pretexte, căci dincolo de diferenţele dogmatice, rituale şi disciplinar – canonice, dincolo de răceala sufletească dintre cele două biserici, dincolo de patimile politice şi slăbiciunile omeneşti, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie pretenţia de jurisdicţie universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit, la care papii n-au renunţat până azi.

Cum actul de anatematizare era compus în latineşte, a trecut un oarecare timp până să se facă traducerea lui în greceşte. Când, în fine s-a aflat de anatemă şi de injuriile nedrepte aduse Bisericii Răsăritului, clerul şi mulţimea credincioşilor, cuprinşi de o profundă indignare, ar fi voit să sfâşie pe delegaţi, dar nu i-au putut găsi, fiindcă aceştia, chiar de a doua zi după aruncarea anatemei, plecaseră în grabă din Constantinopol. Împăratul însuşi înspăimântat de întorsătura evenimentelor pe care le patronase, precum şi de tensiunea creată între cele două Biserici, pentru a linişti spiritele, a răspuns clericilor şi credincioşilor că de ştia şi de ar fi fost posibil – fără a jigni dreptul solilor – ar fi aplicat însuşi pedeapsa trimişilor papei, care se grăbiseră să se strecoare între timp afară din oraş.

Patriarhul Mihail Cerularie, bucurându-se de simpatia clerului şi a credincioşilor, a convocat duminică 24 iulie 1054 la Constantinopol în catedrala Sf.Sofia sinodul permanent, compus din 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi, care a rostit anatema contra cardinalului Humbert, a delegaţilor romani, a papei Leon IX şi a Bisericii Romane. Sinodalii au condamnat în unanimitate procedura delegaţilor papali, arătând că răspunderea despărţirii dintre cele două Biserici cade pe capul delegaţilor romani, care au plecat în grabă, fără să accepte tratativele în sinod. Patriarhul Mihail Cerularie ar fi dorit chiar să cheme înapoi delegaţii papali, dar indignarea clerului şi a credincioşilor, produsă de purtarea lor, era prea mare ca să mai poată reuşi aceasta.

6

În enciclica însoţitoare a anatemei din 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Cerularie pune din nou în circulaţie acuzaţiile contra latinilor din Enciclica patriarhului Fotie din 867, acuzaţiile aduse de arhiepiscopul Leon de Ohrida şi alte acuzaţii noi, ca: raderea bărbii, botezul printr-o singură cufundare, postirea cu lapte şi altele.

E drept că papii următori lui Leon IX n-au confirmart acţiunea necugetată a cardinalului Humbert la Constantinopol, dar nici n-au infirmat-o. În clipa în care se petreceau aceste triste evenimente, papa Leon IX murise de câteva luni, la 19 aprilie 1054, în faţa istoriei, rămânând vinovaşi pentru temperamentul şi purtarea lor violentă, cardinalul Humbert şi însoţitorii săi, în ziua de 16 iulie 1054, nu mai aveau nici o calitate formală să reprezinte Biserca Romană.

Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită evenimentelor consumate la 16 şi 24 iulie 1054, pentru că lumea creştină de atunci era obişnuită cu frecventele fricţiuni şi divergenţe dintre Roma şi Constantinopol. Nici căderea patriarhului Mihail Cerularie, care la 8 noiembrie 1059, a fost trimis în exil de împăratul Isac Comnen (1057 – 1059), n-a adus vreo schimbare în raporturile dintre Roma şi Constantinopol.

Este drept, cum spun mulţi cercetători, că contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai târziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, de către cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a, despărţirea creată de cardinalul Humbert s-a adâncit tot mai mult între cele două biserici.

În secolul nostru, datorită Mişcării Ecumenice, s-a pus din nou problema refacerii unităţii tuturor Biserricilor creştine şi în primul rând refacerea unităţii dinmtre Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi în Biserica Romano-Catolică.

Prin “declaraţia comună” citită concomitent în ziua de 7 decembrie 1965 în catedrala Sfântul Petru din Roma şi în Catedra Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 – 1972) şi Papa Paul VI (1963 – 1978) au ridicat anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054, care au provocat “schisma cea mare”.

7